NICHITA STANESCU

"Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai
mareata sau mai putin mareata."
Nichita Stnescu (n. Nichita Hristea Stnescu, 31 martie 1933, Ploieti, judeul Prahova d.
13 decembrie 1983 n Spitalul Fundeni din Bucureti) a fost un poet, scriitor i eseist romn, ales
post-mortem membru al Academiei Romne.[1]
Considerat att de critica literar ct i de publicul larg drept unul dintre cei mai de seam
scriitori pe care i-a avut limba romn,[judecat de valoare] pe care el nsui o denumea dumnezeiesc de
frumoas,[necesit citare] Nichita Stnescu aparine temporal, structural i formal, poeziei moderniste
sau neo-modernismului romnesc din anii 1960-1970. Nichita Stnescu a fost considerat de unii
critici literari, precum Alexandru Condeescu[2] i Eugen Simion,[3] un poet de o amplitudine,
profunzime i intensitate remarcabile, fcnd parte din categoria foarte rar a inventatorilor
lingvistici i poetici.
A fost laureat al Premiului Herder. n 1981 a fost decorat cu ordinul Meritul Cultural, clasa a II-a
Nichita Stanescu s-a nascut la 31 martie 1933 in Ploiesti si a murit la 13 decembrie 1983 la
Bucuresti.
Familia
Tata: Nicolae H. Stanescu - nascut la 19 aprilie 1908. In linia paterna, Nichita Stanescu se trage
dintr-o solida familie de mici mestesugari si comercianti romani, la origine tarani prahoveni
veniti in Ploiesti pe la inceputului secolului nouasprazece. 22642gti63crv5l
Tatl poetului, Nicolae Hristea Stnescu, s-a nscut la 19 aprilie 1908. Linia acestuia
genealogic are la origine rani prahoveni venii la ora, n Ploieti, la nceputul anilor 1800.
Mai apoi, fotii rani prahoveni au devenit meteugari i comerciani ploieteni, precum
bunicul poetului, Hristea Stnescu, specializat n producerea i comercializarea unor esturi
grele de tipul abalei.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, care era parte a unei familii nobile din Rusia[necesit citare], s-a
nscut n ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatl Tatianei, fizicianul i generalul Nikita
Cereaciuchin, a fost, printre altele, i decanul facultii de tiine din cadrul Academiei Militare
Imperiale Ruse.[necesit citare]
Generalul Cereaciuchin, previzionnd nc din 1915 schimbarea lumii,[necesit citare] imensa
turbulen ce urma a fi provocat de bolevici n Rusia, se refugiaz discret i rapid mpreun cu
familia sa, format din soie i dou fete, n Romnia, iniial n Constana i ulterior la Ploieti,
unde se stabilesc.
Aici, n oraul petrolitilor dar i al lui Ion Luca Caragiale, viitorii prini ai lui Nichita se vor
ntlni i cstori la 6 decembrie 1931.
ntiul lor nscut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus i al
comerciantului romn, Nichita (i) Hristea Stnescu.

ACTIVITATEA LITERAR

1955 - Nichita i-a adunat poeziile sale bclioase, scrise, dup propriile sale cuvinte,
fr mam, fr tat,[necesit citare] ntr-un volum numit Argotice cntece la drumul mare
i publicat foarte trziu, dup moartea sa, n 1992, de Doina Ciurea
1957 - n luna martie, Nichita Stnescu debuteaz simultan n revistele Tribuna din
Cluj i n Gazeta literar cu trei poezii.

1957-1958 - Este pentru scurt timp corector i apoi redactor la secia de poezie a Gazetei
literare (director Zaharia Stancu).

1960 - La sfritul anului debuteaz cu volumul Sensul iubirii.

1963 - Are loc prima cltorie peste hotare a poetului n Cehoslovacia.

1964 - Apare la nceputul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul

primete Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoate pe poeta Gabriela Melinescu, i n
tensiunea relaiei lor poetul creeaz cele mai explozive poeme ale sale.[judecat de valoare]

1965 - Apare n martie volumul de poezii Dreptul la timp.

1966 - Public la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor aparea integral ns
abia n anul urmtor, n prima sa antologie, Alfa.

1967 - Trei volume ale sale sunt tiprite: Rou vertical, antologia Alfa i volumul de
poezii Oul i sfera.

1969 - Tiprete Necuvintele, care primete Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare i
volumul de poezii Un pmnt numit Romnia. Este numit redactor-ef adjunct al revistei
Luceafrul, alturi de Adrian Punescu.

1970-1973 - Este redactor-ef adjunct la Romnia literar, revist condus de Nicolae

Breban.

1970 - Public volumul n dulcele stil clasic i a doua antologie din opera sa cu un titlu
neutru, Poezii. Susine o rubric lunar n revista Arge.

1971 - Apar n Iugoslavia dou cri traduse: Belgradul n cinci prieteni, ediie bilingv
de poezii inedite i Nereci (Necuvintele).

1972 - Public dou noi volume de poezii: Belgradul n cinci prieteni i Mreia frigului.
Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obine pentru a treia oara Premiul Uniunii
Scriitorilor.

1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inim.

1974 - n martie, de ziua lui, are o revelaie a morii sub forma unui ngrozitor tunel
oranj.

1975 - Obine pentru ultima oar Premiul Uniunii Scriitorilor i i se atribuie Premiul
internaional Johann Gottfried von Herder. Tiprete cea de-a patra antologie a sa,
Starea poeziei, n colecie Biblioteca pentru toi. Devine publicist comentator la
Romnia literar. Se mut n ultima sa locuin, din Str. Piaa Amzei nr. 9.

1977 - La 4 martie poetul ncearc, n zadar, s-l salveze pe prietenul su Nicolae

tefnescu, i este lovit de un zid care s-a prbuit dup cutremur. n urma ocului sufer

o paralizie de scurt durat a prii stngi a corpului care va lsa ceva sechele i dup
vindecare.

1978 - Public volumul de poezii Epica Magna, care primete n acelai an premiul
Mihai Eminescu al Academiei Romne

1979 - Lanseaz volumul de poezii Opere imperfecte.

Editura Narodna Kultura din Bulgaria i public volumul Bazorelief cu ndrgostii,
traductor Ognean Stamboliev.

1980 - Discul Nichita Stnescu - o recitare, realizat de Constantin Crian in colaborare

cu Augustin Fril, este pus n vnzare de Casa de discuri Electrecord.

1981 - n august are prima criz hepatic. Aceste crize vor continua n toamn i poetul se
interneaz la spitalul Fundeni.

1982 - n februarie moare tatl poetului. Volumul Noduri i semne, subintitulat Recviem
pentru moartea tatlui este o selecie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariie
editorial.

n iulie se cstorete cu ultima sa soie, Todoria Tr (Dora). Cltorete prin

Macedonia i Iugoslavia, nainte s-i fractureze piciorul stng n luna noiembrie n
Vrancea, accident care-l va imobiliza n cas timp de ase luni.

1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stnescu i Aurelian Titu Dumitrescu solicit
directorului Editurii Albatros, Mircea Sntimbreanu, publicarea ntre coperte a lucrrii
Antimetafizica, Nichita Stnescu nsoit de Aurelian Titu Dumitrescu.

1983 - La 31 martie, la mplinirea a 50 de ani de via, poetului i se organizeaz o

srbtorire naional.

Continu s-i apar traduceri ale poeziilor peste hotare, n special n Iugoslavia. n timpul
unei cltorii n aceast ar va avea o criz foarte grav, ce necesit intervenia
medicilor.

Pe 12 decembrie, pe la miezul nopii, durerile din zona ficatului devin ngrozitoare i este
adus cu salvarea la Spitalul de urgen unde crizele sunt extrem de violente i poetul se
stinge din via fix la orele dou i zece minute.[necesit citare] Ultimele sale cuvinte sunt:
Respir, doctore, respir.[necesit citare]

1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stnescu nsoit de Aurelian Titu
Dumitrescu, Editura Cartea Romneasc, 1985, (iniial Nichita Stnescu i Aurelian Titu
Dumitrescu au publicat n ntregime Antimetafizica n suplimentul literar al Scnteii
Tineretului, n 1983).

1992 - Este editat Argotice cntece la drumul mare, subintitulat poezii, ediie
alctuit, ngrijit i prefaat de Doina Ciurea, Bucureti, Editura Romnul, 1992.

2001 - n Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov, apare O viziune a sentimentelor,

traductor Ognean Stamboliev.

Opera lui Nichita Stnescu

Volume antume publicate cronologic:

Sensul iubirii, 1960, Editura de Stat pentru Literatur i Art

O viziune a sentimentelor, 1964, Editura pentru Literatur

Dreptul la timp, 1965, Editura Tineretului

11 elegii, 1966, Editura Tineretului

Rou vertical, 1967

Alfa, 1967, Editura Tineretului

Oul i sfera, 1967, Editura pentru Literatur

Laus Ptolemaei, 1968, Editura Tineretului

Necuvintele, 1969, Editura Tineretului

Un pmnt numit Romnia, 1969, Editura Militar

n dulcele stil clasic, 1970, Editura Eminescu

Poezii, 1970, Editura Albatros

Belgradul n cinci prieteni, 1972, Editura Dacia

Cartea de recitire, 1972, Editura Dacia

Mreia frigului. Romanul unui sentiment, 1972, Editura Junimea

Clar de inim, 1973, Editura Junimea

Starea poeziei, 1975, Editura Minerva

Epica Magna, 1978, Editura Junimea

Opere imperfecte, 1979, Editura Albatros

Carte de citire, carte de iubire, 1980, Editura Facla

Noduri i semne, 1982, Editura Cartea Romneasc

Nichita STANESCU - biografie - (opera si scrierile)

Poet
Fiul lui Nicolae Stanescu, comerciant, si al Tatianei (n. Cereaciuchin), absolventa a Scolii
Superioare de Comert, provenind dintr-o familie nobila ruseasca, refugiata in Romania in 1917.
Scoala primara, intre anii 1940 si 1944, la Ploiesti (primele doua clase) si, dupa evacuarea
orasului din cauza razboiului, la Busteni si, in refugiu, la Valenii de Munte.
Studii continuate la Liceul Sf. Petru si Pavel" din Ploiesti (clasele gimnaziale, 1944-1948, iar
cele superioare intre anii 1948 si 1952, cand liceul isi schimba numele in I. L. Cara-giale").

Facultatea de Filologie la Univ. din Bucuresti (1952-1957).

Corector, intre 1957 si 1960, apoi redactor, pana in 1968, la rev. Gazeta literara. in 1969 este
numit redactor-sef adjunct la rev. Luceafarul, iar intre 1970 si 1973, indeplineste aceeasi functie
la revista Romania literara.
Debut, cu versuri, aproape simultan, in rev. Tribuna si Gazeta literara (mar. 1957). Debut
editorial cu voi. Sensul iubirii (1960), caruia ii urmeaza: O viziune a sentimentelor (1964, distins
cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Rosu vertical (1967);
in acest an i se mai tiparesc Alfa si Oul si sfera. in 1968, apare voi. Laus Ptolemaei, iar in 1969
alte doua carti, Necuvintele (premiata de Uniunea Scriitorilor) si Un pamant numit Romania. Cu
voi. de eseuri Cartea de recitire (1972), obtine a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor; tot atunci
ies de sub tipar voi. de versuri Belgradul in cinci prieteni (aparut mai intai la Belgrad, in 1971, in
trad. lui Adam PuslojiC) si Maretia frigului. Distins cu Premiul International Gottfried von
Herder" in 1975 (cand publica si o importanta antologie, Starea poeziei, in colectia ,3iblioteca
pentru toti" a Editurii Minerva). Ultima sa perioada de creatie este ilustrata de voi. Epica Magna
(1978, distins cu Premiul Mihai Eminescu" al Acad. Romane), Operete imperfecte (1979) si
Noduri si semne (1982); in 1982 a publi^ cat si culegerea de eseuri si proze poetice Respirari
precum si Antimetafizica, - evocari, reflectii, poeme, dictate lui Aurelian Titu Dumitrescu. in
anul 1980, candidase, la propunerea Acad. Suedeze, la Premiul Nobel pentru literatura, alaturi de
Odisseas Elytis, L. STANESCU Senghor, J L. Borges si G. Seferis (premiul a fost acordat
acestuia din urma), iar in 1982 a fost distins cu premiul Cununa de aur" la Festivalul de poezie
de la Struga (Macedonia); in acelasi an i s-a editat la Pancevo, in Iugoslavia, ciclul de poeme
Oase plangand, dictat prietenilor cu ocazia participarii la Festivalul de poezie de la Belgrad.
Poezia sa a fost tradusa in numeroase lb. (sarbocroata, engleza, franceza, germana, spaniola,
maghiara, polona, bulgara, suedeza, rusa, ebraica, letona). Apreciat, inca de la debut, drept poetul
cel mai reprezentantiv pentru ceea ce urma sa se numeasca generatia 60". STANESCU este
situat printre numele mari ale liricii romanesti din secolul XX. Evoluand de la o viziune a
sentimentelor", de un expresionism eterat si luminos, ce colora emotional lumea provocand-o la
metamorfoza, transformand vederea in viziune, scrisul poetului se sistematizeaza" foarte
curand, oferind, in cele 11 elegii din 1966, liniile unei cosmologii" personale in care geneza
universului este interpretata ca miscare germinativ-pulsatorie, dinspre un punct nedefinit si
obscur al eului si al substantei originare, catre o rotunjime dinamica aproximata de simbolistica
spatiala a oului si a sferei. Odiseea eului expansiv se traduce intr-o dialectica sui generis vizand
alternativ purificarea si sublimarea fiintei, o asceza a contemplatiei" glaciale, spiritualizate, si
recaderea in lumea fenomenalului in metamorfoza; orizontul ideal spre care are loc miscarea
ascensionala este Alef , pozitie ce permite cuprinderea in egala masura a Totului si a
individualului, intr-o conjunctie a interiorului cu exteriorul privirii. Sicitatea spiritualizarii si
abstragerii apare mereu dezechilibrata sau compensata de intrarea-n muncile de primavara" ale
lumii concrete si vii. O atare viziune pulsatorie" modeleaza si viziunea asupra cuvantului poetic,
osciland, la randul ei, intre foamea" si greata de cuvinte" si vizand un alt punct Alef al
expresiei verbale, marca a inefabilului, indicibilului, plurivalentei infinite a verbului liric, care
este necuvantul". Reinterpretata in faza tarzie a operei lui S., dialectica contemplatiei" si a
metamorfozei" din lumea obiectelor va capata expresii dramatice si tragice in Epica Magna,
Operele imperfecte si Noduri si semne, unde schimbarea perpetua apare ca inaintare spre moarte
a fiintei - pata de sange care vorbeste", iar in universul verbal este vazuta singura sansa de
supravietuire, intrucat cuvantul este - cum spune si eseistul - partea cea mai rezistenta a
biologiei umane". Pe acest traseu, poezia stanesciana propune un univers imaginar dintre cele
mai inventive si mai mobile si o mitologie a limbajului angajand deopotriva constructia si
deconstruirea textului, marcate de puternice impulsuri ludice. In ansamblul sau, aceasta opera
impunatoare, dincolo de inegalitatile inerente, este o expresiva sinteza a poeticii modernismului
(cu radacini in Mallarme, Arghezi, Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu), intr-un moment de

recitire" care-1 elibereaza pe poetul operator al limbajului" de obsesiile rigid-programatice,

deschizandu-i calea spre orizonturile postmodernitatii.
Inca de la debutul cu Sensul iubirii (1960), poezia lui STANESCU se desprindea de tematica
oficiala, conventionala, admisa in epoca (raman doar teme precum cea a condamnarii ororilor
razboiului si a elogierii pacii), pentru a propune o viziune marcat personala: intr-un univers in
care eul liric isi recucereste centralitatea, are loc un proces de metamorfoza solara a lucrurilor in
sensul purificarii, transparentei, oglindirii reciproce, eliberarii de lestul materiei: C-un gand
fosnesc toti arborii mai pur / si cu-o bataie-a inimii rasuna / larg, discul orizontului din jur, /
parca lovit de-un rasarit de luna". A doua carte de poeme va da numele acestei perspective: O
viziune a sentimentelor (1964) -in dublul sens, al transfigurarii lumii exterioare prin forta
emotiei schimbatoare de contururi", care colora, decolora - / cu cinci feluri de lumine", ca
emanatie de energie a subiectului intr-un ritm pulsatoriu", de fluxuri si refluxuri, si in cel de
materializare a impulsurilor launtrice. Miticul Amfion putea deveni astfel un reper simbolic
important, ca alter ego al poetului ce construieste lumea cantand, sub imperiul sentimentului
erotic; o lume de oglinzi, in care miscarea se exprima ca dans rotund al starilor de spirit, plutire,
zbor". Iar ochiul si privirea lui se asociaza agentilor transfigurarii pana la a deveni
atotcuprinzatoare: cu mine insumi ma uit / folosindu-ma ca o privire". Un eu narcisit se
contempla fericit in tot ce exista, intr-o perspeciva expresionista, insa inseninata, eliberata de
orice tensiune dramatica. S-a putut vorbi, astfel, de un sentiment spatializat" (E. Simion) si de o
expresie a candorii edenice (M. Calinescu). In solidaritate cu acest tipar vizionar, se schiteaza tot
acum si o poetica, indatorata in parte lui Tudor Arghezi, in masura in care vede in constructia
discursului liric rezultatul materializarii cuvintelor: a acorda cuvantului insusiri materiale" este
si mobilul demersului lui S., la care, antrenate de energiile erosului, cuvintele repetau, intr-un
vartej aproape vazut, / structura materiei, de la-nceput". Eul e investit cu potente demiurgice, in
pustietatea divina", cel care se stie nascut dintr-un cuvant" isi duce intelesul", cautand
expresia de sine in cuvantul asezat la distanta. in Dreptul la timp (1965), aceasta distantare de
sine prin numire" incepe sa fie resimtita ca o pierdere dramatica si semn al mortii, drama a
alternatii (amintind intrucatva de instrainarea blagiana a cuvantului care desparte fiinta de lumea
obiectelor): Ca sa fie ceva intre noi, altcineva - sau eu/ insumi - am botezat ceea ce insumi
facusem, ranindu-ma/ mereu imputinan-du-ma, mereu murind,/ cu vorbe de buzele mele spuse"
(Enghidu). O sistematizare" a viziunii si poeticii stanes-ciene are loc, insa, in mod spectaculos,
in volumul 11 elegii (1966), unde poetul desfasoara o suita ca si completa a mastilor poeziei",
intr-un discurs ce amplifica tendinta spre cosmic si spre gnomic si abstract, a expresiei" (M.
Papahagi), remarcata in cartea precedenta. Elegiile traseaza un fel de diagrama si dialectica a
starilor poeziei" si construiesc o mitologie specifica a cuvantului poetic, o ars poetica" organic
articulata. Intre extrema purei virtualitati, a increatului", si celalalta, a deplinei manifestari
existential-spirituale, a iluziei de a fi gasit punctul ultim, al echilibrului fiintei cosmic-integrate,
ele desfasoara spectacolul metamorfozelor lumii si verbului intr-o miscare tensionata,
contradictorie. Prima imagine configureaza o lume ca labirint in germene, virtual, inconjurand un
eu" adormit, centru al tuturor disponibilitatilor (Aici dorm eu inconjurat de el"). Intr-un tipar
stilistic modelat dupa cel al textelor sacre, se schiteaza un teritoriu indefinit, unde afirmatia si
negatia, totul si nimicul, fiinta si nefiinta coexista in stare pura, nedespartita. E o aproximare
metaforica a premiselor devenirii ca unitate (dupa Hegel) dintre neant si existenta, o unitate de
dinaintea manifestarii contradictiei, o unitate a Fiintei indeterminate, anterioara alteritatii si
fiintarii. Caci in punctul originar central care este eul poetic se afla concentrati germenii tuturor
lumilor in viitoare metamorfoza (Ci nu dorm numai eu aici,/ ci si intregul sir de barbati/al caror
nume-1 port"). Simbolul universal al oului cosmic inchizand in sine nesfarsite posibilitati de
manifestare (exploatat si de Ion Barbu in Oul dogmatic) se regaseste aici, marcand inceputul unei
viziuni germinative" si seriale", de expansiune in trepte a lumii, conturata deplin in Elegia
oului, a noua. Rand pe rand, elegiile aproximeaza momentele iesirii din sine" a eului;
despicarea, mai intai, a unitatii originare, distantarea contemplativa fata de propria substanta

proiectata ca alteritate {Elegia a doua), oscilarea intre starea contemplarii" si starea crizei"
(asociata, aceasta, bunului-simt"), cu marcarea limitelor autoscopiei, ale concentrarii spiritualcontemplative si nevoia intoarcerii catre lumea exterioara in metamorfoza, urmata de o noua
concentrare contemplativa; eforturile de a atinge esentialul si absolutul, pe Altceva, pe
Altcineva, pe Altunde" (amintind de Nu-se-stie-cine"-le arghezian) se soldeaza cu un esec, cu
recaderea in propriile limite, sub atractia gravitatiei inimii". in continuarea, Lupta dintre
visceral si real", Tentatia realului", Afazia" si Optiunea la real" sunt temele dezvoltate in
imagini indraznete (ale unui ev mediu" interiorizat, ale unei judecati la tribunalul frunzelor,/
La tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor,/ tribunale rotunde, tribunale aeriene", ori - in cazul
afaziei" din A sasea elegie - a miscarii ezitante intre doi idoli", intre doua bucati de lemn",
intre doua schelete de cal" sau doua gropi"), pentru ca optiunea la real" sa figureze
expansiunea dinspre interior printr-o proliferare a organelor de cuprindere si imbratisare: intind
o mana, care-n loc de degete/ are cinci maini,/ care-n loc de degete/ au cinci maini, care-n loc de
degete/ au cinci maini". Miscarea ritmica, pulsatorie, cu avansuri si reveniri, cu tentatii ale starii
auster-contemplative, se regaseste in Elegia a opta Hiperboreeana (La frig cu noi si la gheata!")
si in Elegia oului, a noua, discurs despre limitele mereu depasite si mereu refacute ale existentei
(Dintr-un ou intr-unui mai mare/ la nesfarsit te nasti, nezburata/ aripa"). Trecand prin Omulfanta, care e de fapt o non-elegie, sugerand insusi principiul devenirii, aproximand cunoasterea
ca traire nemediata a universului infinit, identitatea dintre ceea ce este si ceea ce numeste,
literalitatea textului - starea de criza a eului, aproximata ca boala" a simturilor tanjind (in
traditie simbolista) spre sinestezie, revine in Elegia a zecea, subintitulata Sunr. Sunt bolnav/ de
ceva intre auz si vedere,/ de un fel de ureche/ neinventata de ere" Ciclul se incheie cu viziunea
regasirii de sine intr-o lume inaugurala, ca Intrare-n muncile de primavara": a fi inauntrul
fenomenelor, mereu/ inauntrul fenomenelor./ A fi samanta si a te sprijini/ de propriul tau
pamant". Schema" de functionare a viziunii lui STANESCU este astfel trasata, si ea va organiza
in continuare liniile sale majore. Dupa ce volumul Oul si sfera (1967) fusese spatiul unor
maxime libertati in arta combinatorie" a cuvintelor, intr-o atmosfera rarefiata, in care este
dominanta impresia de relativitate" iar relativizarea si neantul ajung pana la expresie, devenita
absurda, de un suprealism sui generis (M. Papahagi), o carte precum Laus Ptolemaei (1968) - alt
reper insemnat al operei - dezvolta elemente ale viziunii din Elegii. Termenii ei simbolic-mitici
sunt Ptole-meu, cu a sa viziune geocentrica a lumii, reabilitand trairea, bunul-simt", starea
crizei de timp", dimensiunea umana, naiva" a existentei, - si Euclid, certat" pentru perspectiva
sa rece-rationala, geometrica, contemplativa. Disertatie poetica pe tema adevarului" (Stefania
Mincu), cartea reactualizeaza limbajul ceremonios, ritu-alic-ocular, cu aparente stiintifice" (N.
Manolescu vorbeste despre un mod de a simula limbajul stiintific"), accentul fiind deplasat pa
latura formala, pe stil. Este, aici, reversul ludic al Elegiilor, evident si in propunerea unor false
silogisme" si sofisme lirice" de sorginte manierista. Optiunea pentru concret, pentru plasticitatea
formelor, pentru spectacolul lumii in vesnica schimbare (Doamne, Ptolemeu, blandule,/
niciodata nu mi se face dor de idei,/ ci numai de lucruri,/ schimbandu-le din unu in trei si in
cinci") defineste aceste versuri de o naivitate si stangacie studiate. Un alt moment de referinta il
va constitui cartea din 1969, Necuvintele. Ea pune noi accente pe reflectia asupra cuvantului
poetic, care-1 preocupase pe STANESCU inca de la inceputurile scrisului sau, cand, pe urme
argheziene, construia o viziune a verbului inzestrat cu insusiri materiale. De la o viziune a
sentimentelor" el se indreapta, de fapt, spre o viziune a cuvintelor", punand in scena insusi actul
genezei poemului. Poeta faber, ca mai toti modernii, el imagineaza totusi ca un romantic, doar ca
substituie cosmosului natural o lume a cuvintelor, care se comporta insa, in multe privinte, ca
natura. Poetul realizeaza un fel de pedagogie a cuvintelor, care se naturalizeaza, capata valente
materiale si devin surse de energie, substituind naturii date una inventata; pe urmele lui
Mallarme el cedeaza inca o data initiativa cuvintelor, care isi urmeaza singure destinul".
Cuvantul are insa la STANESCU - cum se poate vedea pe tot parcursul operei - si virtuti
germinative, omoloage cu ale lumii obiectelor: numele are o infinitate de trupuri", litera A,
matricea literelor toate" este gravida de toate cuvintele; acest mit al polisemiei verbului poetic

nu pare totusi satisfacator: eul liric aspira la un cuvant ce nu exista", atoatecuprinzator, amintind
de sinesteziile rim-baldiene si simboliste si depasindu-le prin tensiunea-identificare cu un absolut
necomunicabil verbal. Dinspre zona lirica simbolista vine si ideea exprimata in eseurile sale,
dupa care o fraza intreaga are valoarea functionala a unui singur cuvant" - regasibili, pe urme
mallarmeene, si la Ion Barbu. Este un fel de a spune ca argheziana individualitate notionala a
cuvantului", amendata de autorul Jocului secund ca insuficienta, redusa la materialitatea verbului
izolat, se cere depasita spre o sintaxa", spre o constructie multiplu reverberanta, dincolo de
morfologie". Despre insuficienta mime-sisului vorbeste, in cartea din 1969, chiar un poem
intitulat Necuvintele, unde cedarea reciproca a specificului" (aici intre om si copac) e deplina,
dar nu rezolva problema comunicarii: Eu am ramas un pom singur. / El / Un om singur". Situat
intr-un orizont al sensului infinit si intr-o stare de perpetua tensiune spre el, subiectul liric nu se
putea multumi nici cu capcanele din A si din A" puse in calea acestuia, foamea de cuvinte"
aparandu-i tot atat de mistuitoare ca si greata de cuvinte" (in simetrie cu tentatia lumii
metamorfozelor si cu asceza hipeboreeana care o repudia); necuvantul" e himera, expresia
utopica a acestei viziuni integratoare, iar sub semnul sau insasi poezia putea fi definita (intr-un
eseu) ca tensiunea semantica spre un cuvant care nu exista". in spatiul cuvantului la care are
totusi acces, poetul isi ia insa libertati extreme, infatisandu-se frecvent ca un jucator, ca un foarte
inventiv operator al limbajului". El apare astfel si in volumul In dulcele stil clasic (1970), carte
cu o tematica compozita, cu ascensiuni in zona abstractiilor reci si ancorari in prozaic, in
cotidian, filosofie si joc infantil" (D. Micu) sau in Maretia frigului (1972). O cotitura in opera lui
STANESCU o reprezinta ultimele sale carti -Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979) si
Noduri si semne (1982). Fara sa se fi bucurat de o primire unanim admirativa (critica a remarcat
o anumita diluare a discursului poetic, neglijente de expresie, excese de abstractiune, amendate,
la vremea lor, si in culegeri precum Rosu vertical - 1967, si Un pamant numit Romania - 1969),
ele se impun, totusi, la o lectura atenta, prin tensiunea tragica a viziunii unei Iliade a fiintei", a
infruntarii brutalei stari de a fi", in care eul poetic se defineste ca pata de sange care vorbeste".
Marile teme ale operei cunosc aici versiuni noi, in lungi poeme cu caracter gnomic, abstract" si
demonstrativ", care le sistematizeaza oarecum. Prizonier al metamorfozei si mortii, subiectul
uman apare angajat intr-o epopee sui generis, intr-o lupta pentru descifrarea semnelor lumii si
structurarea lor intr-un alfabet coerent si lizibil. Acestei mize gnoseologice i se adauga si o
dimensiune de natura ontologica axata pe imaginea fiintei ca soldat sau luptator" in
legatura cu care revin motivele centrale ale memorfozelor si foamei (Ioana Em. Petres-cu). Dar
Epica Magna e, in multe privinte, si o replica la poemele anterioare: armoniei dintre eu si cosmos
i se opune ruptura si instrainarea, miscarile ascensionale sunt concurate de cadere, iar nelinistea
si spaima iau locul incantarii candide de odinioara, pana si cuvantul nu mai ofera garantia
duratei. Personajului generic i se substituie un chip uman mai istoricizat, cu o biografie
particulara, vulnerabila in confruntarea cu marile intrebari existentiale. Situat intre doua poeme
programatice, Lectia despre cub si Lectia despre cerc (mici disertatii" pe tema estetici
imperfectiunii), ciclul Operelor imperfecte reinvie lirismul parabolic si gnomic, reflexiv,
dramatic -interogativ, dar in formule mai accentuat experimentale, in care jocul poemului"
capata din nou o pondere importanta, intreaga carte e un fel de santier, un atelier in care se
schiteaza si se reiau mereu proiectele Operei. Realitatea textuala, sintaxa discursului poetic trec
in primul plan al interesului, accentul se deplaseaza de pe semnificat pe miscarea
semnificantului, pe jocul autosemnificarii. Este insa un joc orientat, sugerand deteriorarea grava
a relatiilor cu universul, slabirea increderii in limbaj, criza comunicarii. Absurdul si nonsensul,
proiectiile cos-maresti ale lumii intr-o constiinta profund tulburata schimba mult substanta
lirismului. O ipostaza emblematica a eului este aici aceea de rege pe un tron in prabusire", care
si-a pierdut deopotriva puterea asupra obiectelor si a cuvintelor. Cateva dintre marile poeme ale
operei lui S., profund innoitoare pentru scrisul sau, se afla in aceasta carte: Papirus cu lacune,
Noapte buna, Clepsidra, Menuet, Pusca, Tocirea. Eminamente elegiac este discursul poetic si in
Noduri si semne (1982), ultimul sau volum publicat antum. Subintitulat recviem la moartea
tatalui meu", el este marturia dramatica a celui ce invata a muri" eminescian, dezobisnuindu-

se" de lucruri. Inaugurat cu o Cautare a tonului, ciclul atrage atentia asupra delimitarii
programatice de imperialismul oricarui intertext" (Ioana Em. Petrescu), pentru a sfarsi in Tonul
(penultima piesa) cu dezobisnuirea" de felul (sau) de a fi" si castigarea unui fel de
impersonalitate. Unitatea de constructie a ansamblului se realizeaza prin alternarea a doua serii
mari de poeme numite noduri (33) si, respectiv, semne (23), intre care sunt intercalate 7 poeme
cu titlul Prin tunelul oranj. Cele dintai ar sugera orientarea privirii spre exteriorul lumii traite,
careia i se cauta semnele", iar tunelul oranj" ar fi canalul de comunicare dintre ele, sub semnul
revelatiei mortii. S-a vazut aici jocul unei adevarate simbolistici numerice" legate si de seria de
11 elegii, cu care noile texte se inrudesc si tematic, propunand viziunea existentei ca ruptura si
experimentarea mortii ca forma a cunoasterii de sine" (Ioana Em. Petrescu). Taierea, jupuirea,
decapitarea, cioplirea, inghetarea sunt actiunile frecvent invocate, sugerand tocmai despartirea de
lumea fenomenala, dezobisnuirea", in timp ce bestiarul reprezentativ ofera embleme ale
diverselor grade de apropiere / departare fata de organic sau spiritual. Peisajul exterior se reduce
si el la elemente generice, ca si reprezentarile eului, mai curand emblematice. Teme si motive
curente in poemele de pana acum, cu transformarile intervenite indeosebi in Operele imperfecte,
se regasesc, modelate in reprezentari grotesti si absurde, de cosmar suprarealist si de pictura
metafizica". In linia unei poetici antimimetice, se situeaza ciclul de Opere impersonale, inclus in
antologia Ordinea cuvintelor (1985), situat programatic (dupa autocomentariile poetului din
Antimetqfizica) sub semnul ingrozirii prin mesaj a naturii", al inlocuirii ei cu natura
organismului poetic". O suita precum Tema cu variatiuni, din acest ciclu, apropie viziunea lui
STANESCU de divortul polemic al lui Ion Barbu de poezia de pitoresc", preluand chiar
imaginea inecului pentru sugerarea acestei despartiri de natura: Eu o sa ma inec zburand in
intelesul unui cuvant / Al unui cuvant / cuvant". Poeme ca acesta ilustreaza ultimul stadiul al
programului liric sta-nescian: o ars poetica mai austera, pe lineamentele careia se sprijina un
lirism de substanta vizionara, dramatica, structurat intr-o figuratie specifica poetului si integrata
organic retelei tematice articulate de intreaga sa opera. Foarte legata de poezie este eseistica din
volumele Cartea de recitire (1972) si Respirari (1982), cuprinzand lecturi" foarte personale ale
unor scriitori romani si numeroase texte cu caracter programatic si de reflectie asupra starii
poeziei". O selectie substantiala, ce sistematizeaza problematica acestor texte, realizata sub
supravegherea autorului de catre criticul Al. Condeescu, a fost publicata postum, in 1985, sub
titlul Fiziologia poeziei. O caracterizeaza aceeasi neobisnuita libertate a inventiei verbale, ce face
ca vointa de sistematizare" a ideilor despre actul poetic sa evite orice rigiditate dogmatica si s-o
apropie mai degraba de regimul intuitiv-imaginativ al liricii.

L'adolescence la meilleur periode de la vie

L'adolescence reprsente une priode de profonds bouleversements, C'est une transition entre
enfant et adulte.. C'est le temps d'une triple transformation d'ordre physiologique, psychique et
psychologique. On dit qu'il est le plus difficile car c'est l o on a des problemes avec les parents,
on a tendance a vouloir tre plus dependant et a s'enerver pour un petit quelques chose ! Et c'est
donc un moment o tellement d'opportunits sont ouvertes, o tellement de choses sont
possibles....
Ce n'est pas forcement simple, mais c'est une belle priode o tant de choses se construisent.
Et la plus belle car l'adolescence est constituer en gnral du premier amour !

Parce qu'on est tout l'extrme et qu' cette ge l tout est noir ou tout est blanc, c'est une
priode qu'on ne vit qu'une seule fois. Aprs on devient adulte, on grandi et on perd ses illusions
galement et ce qu'on a pu faire cette priode ne pourra plus jamais tre fait aprs.

Le professeur ideal
Le professeur c'est quelqu'un qui fait bien ses cours, qui possde un certain nombre de qualits
humaines, comme la sympathie. Ses qualits relationnelles doivent se doubler de comptences
pdagogiques : il construit ses cours, il explique bien. L encore, on retrouve une autre
caractristique du cours idal : le professeur, quand il parle, doit tre compris par les lves.
Il encourage les lves, il a un bon contact avec eux, il les fait travailler, il sait tenir ses classes, il
fait aimer sa matire, il est attentif aux lve, svre mais pas trop (juste se faire respecter).
Ne pas toujours suivres les programmes et parler d'un sujet d'actualit (en rapport avec la matiere
concerne), encourager la russite, ne pas vouloir suivre "des conditions" etre naturel, tre
patient. Tout naturellement, on retrouve comme exigence primordiale le fait de savoir tenir ses
classes.