Curs 1 (introductiv) Termenul_,munologi Sistemului imu Namele deriva din termenii latini Immunis, Immunitas ~ care defineau conceptul legal de ,scutire” (de serviciul niltar, de taxe). Tucidide (Atena, 430 icem — Descrierea unei boli) pare sf primul care defineste concept de imunitate la boala, descriind cum cei care fusesera bolnavi si supravietuisera, ii ingrijeau pe ceilalti fara frica de a mai dezvolta forma fatala a afectiuni, In context medical, termenul ,immunes” este folosit de Marcus Annaeus Lucanus in poemul ‘+Pharsalia” definind rezistenta unui trib din nordul A¥fcii la museatura de sarpe. In secolul XIV, un englez. (Colle) Serie ,Equibus Dei gratia ego Immunitas evasi”, descriind norocul de a supravietui unei epidemii de ciuma, Asifel,ideca de memorie imunologica exista de fapt din vechime. Din Evul Mediu se stia ca cei care au supravietuit ‘unui atac de variola deveneau rezistenti(imuni) in fata celui de-al doileaatac. Inocularea deliberata a unei persoane susceptibile cu material obtinut dintr-o pustula provenita de la un caz putin grav (provedeu denumit ,variolare”) era deja practicata in Orientul Mijlociu inainte ca Lady Mary Wortley Montagu, sotia ambasadorului britanic in Turcia, sa aplice metoda propriilor ei copii ssa 0 commnice in 1718 in Europa Occidentala. Dupa ati, rolul lui Lady Mary a fost exagerat de catre Voltaire, in ale sale ,Lettres sur les Anglais”, asa ca mai multa crezare ar trebui dat ~Experimentului Regal”, condus intre anii 1721-1722. Acest experiment a insemnat de fapt primul trial clinic ‘Cunoscut in istoria medicini,eficacitatea inoculari find testata pe un grup de detinuti si apoi pe un grup de orfani, astfelincat printl si printesa de Wales sa primeasca toate asigurarile si sa isi poata inocula propri copii, Acest lucra s-a i intamplat de altel in anul 1722, consecinta a succesului acestui trial clinic. ‘Termenul a fost folosit intermitent pana in secolul al XIX-ea, atunci cand Edward Jenner (un medic de tara) introduce vaccinarea, 80 de ani mai tarzi. El este cel care inoculeaza puroi de la Sarah Nelmes (afectate de cowpox” ~ vaccina) unui baiat perfect sanatos de 8 ani, James Phipps. Peste 6 saptamani, Jenner injecteaza baiatul u puroi provenit de lao persoana suferinda de varila, fara ca boala sa se mai declanseze. Astfel a aparut notiunea de ,vaccinare” (vacca = vaca in limba latina). Comunicarea lui Jenner, revolutionara din punct de vedere al practicii, smu continca terpretare, explicate sau speculatc asupra fenomenului. 4 aparut in Index Medicus in 1910, Imunologia este stiinta care se ocupa cu studiul Prima imunizare, realizata de Edward Jenner ‘Smallpox (variola) Astfel ca lumea medicala a trebuit sail astepte pe Pasteur (caruia i se datoreaza termenul de vaccinare) cu teoria sa supra etiologici afectiunilor infectioase si demonstratia acestuia din 1880 asupra imunitati dobandite in cazul unei infectii(holera gainilor), al carei agent cauzator era foarte bine definit. Mai mult, succesul vaccinarii antirabice, in care a utlizat material derivat din tesutul nervos al sirei spinarii, a fost foarte important pentru dezvoltarea ideii ca raspunsul imun poate fi declansat si de componente ale micro-organismului respectiv care nu sunt vii, In 1888, Roux si Yersin reusesc izolarea primului antigen (toxina difterica), iar la scurta vreme dupa aceea, Nuttal demonstreaza existenta primului anticorp serie impotriva aceste toxine. ar prima teorie cu adevarat acceptabila asupra imunitati a fost introdusa de Paul Ehrlich, Paul Ehrlich (14 martic 1854-20 august 1915). Teza de bacalaureat: Das Leben ein Traum (Viata e un vis) ~ viata se bazeaza pe o oxidare normala.,Visele sunt o activitate a creierulu, iar actiunile creierului sunt tot oxidari..visele sunt un soi de rezonanta a activitatiicreierului”. Studiaza medicina, dar adevarata sa pasiune ramane chimia. Incepe la Breslau, dar apoi se transfera la Strasbourg, la Freiburg si termina facultatea la Leipzig. Se ocupa cu colorarea unor sectiuni recoltate de la un cadavtu cu coloranti de anilina (,Contributii la teoria si la practica coloratilor histologice”). Cu ajutorul colorantilor descopera ceea cenumim astazi bariera hematoencefalica, demonstrand ca doar unii coloranti ajung la creier. Tot cu ajutorul ccolorantilor, Ehrlich a elaborat conceptul de afinitate intre substantele chimice si organe vii. Dupa ce in 1882, Robert Koch face cunoscuta descoperitea agentului etiologic al tuberculozei, Ehrlich isi aduce aminte ca, experimentand diferiti coloranti pe organe si pe expectoratia bolnavilor cu tuberculoza, identificase niste nbastonase”. Emil von Behring (premiul Nobel in 1901) si Shibasaburo Kitasato sunt considerati cei care au pus bazele seroterapici, tratand difteria cu antitoxina. Dar tot Ehrlich este acela care pune la punc! metoda de dozare exacta in unitatia antitoxinei, metoda fara de care Behring nu ar fi putut sa aplice in medicina descoperirea sa. 1 se atribuie premiul Nobel in 1908, premiu pe care il imparte impreuna cu Ilia Metchnikov (o alta mare personalitate si petsonaj in acelasi timp, alat de diferit de Ehvlich, insa). Ehrlich a fost propus pentru premiu in anul 1901, dar nu este desemnat castigator. In 1902 ramane pe lista pentru evaluare si apoi este propus iarasi si iarasi, an de an. Ia 1906, directorul institutului Karolinska, KA MOmer il sustine cu un raport de nu mai putin de 69 de pagini. In 1907 serie un altul, dedicat din nou exclusiv lui Ehrlich, de 32 de pagini. La acest raport se adauga unul de 9 pagini al lui JE Johannson, dar care mai redacteaza unul de 26 de pagini, in care ii propunea impreuna pe Ehrlich si Metchnikov. In sfarsit, in 1908, ce doi sunt desemnati castigatori dar, in acclasi an, comitetului Nobel ii mai fusesera propuse doua evaluari: una dedicata din nou exclusiv lui Ehrlich (21 de pagini) si una de 9 pagini in care erau propusi Pfeiffer, Bordet, Metchnikov si Ehrlich. A fost probabil una dintre cele mai palpitante curse pentru castigarea prestigiosului premiu. Apoi, in anii 1912 si 1913, Ehrlich este nominalizat din nou, pentru descoperirile sale din domeniul chimioterapici ‘Teoria catenelor laterale Imunologia nu exista practic ca stinta la vremea respectiva. Descoperitea in 1890 a activitatiiantitoxice a serului a dleschis drumul cate tratamentul sau prevenirea unor afectiuni prin transferul pasiv al serului. Mai mult decat atat, au fost puse la punet teste serologice, cum ar fi aglutinarea, reactia de precipitare, fixarea complementului. A inceput 0 batalie intre cei care sustineau ca’ mai degraba factorii umorali decat mecanismele celulare erau cei care puteau sa explice mecanismele imunitatii naturale si dobandite, Cele doua tabere se dovedau a fi fiecare dintre ele numarand adepti care reprezentau adevarate personalitati ale istorii medi bun exemplu al acest situati il reprezinta chiar Metchnikov si Ehrlich, primul descoperind fagocitee stfagocitoza, ‘Teoria elaborata de Ehrich a fost numita a ,catenelor laterale” (predilectia catre chimie a acestuia nu s-a dezmintit), © sinteza logica a teoriilor imunitatii naturale si dobandite existente. In 1897 publica o lucrare in care descrie cum interactioneaza toxina difterica si antitoxina si cum poate fi masurata aceasta interactiune. Astel, postuleaza practic faptul ca specificitaten imunologica se datoreaza unei relatii stereochimice unice dintre situsurle active ale antigenului si anticorpului si introduce concepicle de afinitate si situs functional ale moleculei de anticorp. Ehtlich este cel care introduce de asemenea notiunea de receptor." Corpora non agunt nisi fixata"— corpurile (substantele) nu actioneaza daca nu sé fixeaza, idee cu atat mai revolutionara cu cat metodele de evidentiere a moleculelor reprezinta apanajul unor tehnologii ale sfarstului de secol XX. La acest studiu, Paul Ehrlich adauga insa ulterior o tcorie care, din multe puncte de vedere, s-a dovedit inaintea timpului sau ‘Teoria catenelor laterale prezinta toate elementele necesare pentru incadrarea in categoria conceptului de seletie naturala”, Receptor erau constituienti natura, formati odata cu celula, pe suprafata acesteia, fiind prezentidinainte de a lua contact cu liganzii sai. Ei posedau de la inceput configuraia structurala care le determina specificitatea pentru un anumit antigen. In viziunea lui Ehrlich, astfel de cclule prezentau pe suprafata lor nu un singur tip de receptor, ci toate catenele laterale necesare pentru toate antigencle. Scopul antigenului este acela de a selecta dintre toate catenele laterale pe care celula le pune la dispozitie doar pe aceea cu care este capabil sa interactioneze specifi Usterior, celula este astfel stimulata, incepe sa prolifereze si renunta la toate catenele laterale nesclectionate, producand in exces doar catena aleasa. Mai mult decat atat, celula incepe sa secrete aceste molecule specifice, exportandu-le in sange. Desigur, in anul 1897, Ehrlich nu era foarte preocupat de problema ridicata mai tarziu de numarul imens de specificitatidiferte ale anticompilor. Mai mult decat atat, sugestia sa era aceea ca lanturile laterale erau rezultatul fragmeniarii unci imense molecule protoplasmatice. In schimb, ideea lui conform careia baz specificiati {munologice rezida in eonfiguratiatridimensionala unica a moleculei de anticorp s-a dovedit o predicic geniala, caro a fost demonstrata experimental mult mai tarziu. Un alt element care merita subliniat este sugestia ca formarea anticorpilor reprezinta de fapt raspunsul celular la interactiunea cu antigenul prin intermediul receptorilor de suprafata, in multe puncte de vedere, teoria catenclor lateral este geniala, mult inainteatimpului sau si prezinta elemente care au fost ulterior dovedite experimental. O astfel de teorie ar fi trebuit sa marcheze inceputurile imunologiei celulare. Dar n-a fost asa.Ehrlich insusi era destul de rigid in ceea ce priveste teoria sa si insista ca lanturile laterale erau importante din punct de vedere fiziologic pentru celula respectiva flind uilizate pentru achizitionarea nutrientilor. Cand Landsteiner a aratat ca anticorpii pot fi produsi si impotriva unor substante chimice nou sintetizate, teoria lui Ehrlich si studiul celutelor au fost pur si simplu abandonate. Printre cei care au atacat teoria catenelor laterale §-a ‘numarat Jules Bordet (care a evidentiat reactia de precipitare si a fost unul dintre pionierii studiului sistemului complement), care neacordand nici cea mai mica atente asupra modaltait de formare a anticorpilor, a considerat, teoria prea complicata si complet eronata din punct de vedere al modului cum anticorpii functioneaza. Alti cercelatori au atacat chiar fundamentul teoriei. In 1897, anul cand teoria a fost formulata, repertoriul anticorpilor cunoscuti era foarte limitat; abloul s-a schimbat complet in cativa ani, cand au inceput sa fie descoperiti anticorpi ormati impotriva eritrocitelor isologe si heterologe, precum si impotriva unei game largi de proteine. Aceste descoperiri au pus atunci in discutie (sila indoiala) necesitatea unor astfel de receptori si au ridicat in mod explicit indoiala ca teoria lui Ehrlich ar fi valabila,tinand cont de cresterea remarcabila a repertoriului de anticorpi cunoscuti Daca informatia pentru un repertoriu atat de larg nu este posibil sa apara din interiorul organismului, atunci, cu siguranta, rebuie adusa din afara. Astfel a sugerat cineva pentru prima oara ca anticorpii sunt niste substante complet ‘Teorii instructive ‘A urmat perioada serologiei. Landsteiner, Kabat, Heidelberger s-au numarat printre personajele principale ale acestei epoci. In 1930 se intelesese deja ca anticorpii sunt proteine globulare si ca proteinele sunt cumva alcatuite dinte-un aranjament la intamplare de cca 20 de aminoacizi ciudati. Nu era foarte clar insa daca era vreo secventa regulata sau daca exista reproductbilitate in secventa aminoacizilor dintr-un lant polipeptidic, sau unde si cum informatia pentru © anumita secventa este stocala si de unde poate fi gasita si recuperata, Bazata pe presupuneres, corecta de altminteri in principiu, ca nu este posibil ca informatia pentru atat de multe structuri diferite sa fle incorporata in genomul vertebratelor, a aparut un val de teorii numite instructive”: Bail si Tsuda (1914), Thiele si Embleton (1914), ‘Ostromuislenski (1915), Haurowitz si Breinl, Topley, Mudd si Alexander (1930-1932). Forma definitiva a fost elaborata de Haurowitz si Breinl si a fost denumita ,teoria tiparului” (template theory), Conform acesteia, antigenul cra purtat in organism catre situsul de formare al proteinelor, unde urma sa serveasca drept model (template), pe care moleculele de anticorp nascente vor fi construite (mulate). De vreme ce moleculele de anticorp urmau sa fie sintetizate pe suprafata antigenului, a aparut perfect rezonabila propunerea unui mecanism in care structura stereochimica a situsului antigenic ar determina o secventa de aminoacizi distincta, unica, a anticorpului, responsabila pentru complementaritatea perfecta dintre anticorp si antigen. Implicit, in aceasta teorie se presupunea ca antigenul ar persista in organism pe tot parcursul procesului de sinteza al anticorpului. ‘Aceasta teorie sa bucurat de mult succes in imunologia mult orientata spre latura chimica din aceea perioada. otusi, pe masura ce incepeau sa apara tot mai multe informatii despre maniera de sinteza a proteinelor, era tot mai clar ca 0 structura tridimensionala, cum este antigenul, nu poate sa ofere un model pentru sinteza anticorpilor. Karush a aratat ca orice ,template” care determina sinteza unei secvente primare de aminocizi trebuie sa fie liniara. Teoria fortelor interatomice si intermoleculare, care i-a adus lui Linus Pauling primul sau premiu Nobel, a avut {mplicati puternice pentru intelegerea specificitatii multorinteractiuni biologice. Chiar Pauling este cel care a aplicat aceste concepte interactiunii antigen-anticorp, interes care i-a fost stimulat de catre Landsteiner si a aratat ca interactiunea dintre anticorp si haptena se datoreaza interactiunil unor configurati tridimensionale a atomilor (asa ‘cum sugerase cu multa vreme in urma Paul Ehrlich). Energia legarii putea fi foarte bine explicata printr-o combinatie de interactiuni de hidrogen, van der Waals si ionice. Astfel, Pauling a prezentat o teorie instructiva simplificata si ‘mai usor de justificat din punct de vedere chimic: antigenul va servi drept ,template” doar pentru faza finala a procesului de sinteza a proteinei, in care are loc rasucirea in spat a lantului polipeptiic. ‘In ceea ceil priveste pe Landsteiner, el este cel caruia i se datoreaza reintoarcerea la studile de imunologie celulara, ‘demonstrand impreuna cu Chase in 1942 ca hipersensibilitatca intarziata poate fi transferata de la individul bolnay la cel sanatos doar prin celule. Astfel, cel care practic inmormantase abordarea lui Ehrlich a imunitatiicelulare a fost cel care a jucat un rol hotarator in renasterea ei. In 1941, teoria lui Pauling este atacata de catre MacFarlane Burnet, cercetator care era de formatie biolog si nu cchimist si care atrage atentia asupra a 3 aspecte: 1, Teoriile instructive nu tin cont de importanta enzimelor in mecanismele de sinteza sii metabolism le instructive implicau persistenta indelungata a antigenului de-a lungul procesului de formare a nticorpului, aspect care nu a fost nicicand demonstrat.3. Productia de anticompi este o functie care nu reprezinta apanajul exclusiv al celulelor stimulate initial, dar si a descendentilor acestora (observatie cruciala). Descoperirca structurii si functici genelor, rejetul alogrefelor, a tolerantet imunologice si a imunodeficientelor au condus la un interes tot mai erescut catre imunobiologie in defavoarea imunochimiei. Una dintre primele observatii care au condus la conceptul de imunitate mediata umoral a fost existenta in sangele si serul ,.normal” de substante antibacteriene specifice, a caror prezenta nu putea fi pusa pe seama unei expuneri la antigenele cu care reactionau. Acestia au fost numiti ,anticorpi naturali”, spre deosebire de cei care erau dobanditi ca 0 consecinta a unei infectit sau imunizari. In 1955, Niels Jerne este cel cate readuce in atentie conceptul Iui Ehrlich conform caruia anticorpi cu foarte multe specificitati posibile sunt sintetizati in mod normal de catre vertebrate si sunt eliberati in cantitati mici in sange. Antigenele care intra in circulate, vor interactiona cu acesti anticorpi, deja prezenti si specifici pentru determinantit antigenici. Odata ce interactiunea antigen-anticorp este completa, rolul antigenului ar fi acela de a transporta anticorpul catre celulele specializate capabile sa reproduca acest anticorp. (Odata ce antigenul si-a indeplinit aceasta sarcina de carrier selectiv” al anticorpului, nu mai joaca nici un alt rol si ‘mecanismul intern al celulei producatoare de antigen este raspunzator pentru sinteza globulinclor select sinteza de molecule identice cu cele introduse. Acest lucru se poate face fie prin initierea sintezei de ARN specific sau prin modificarea unui ARN pre-existent.. Aceasta teorie a fost denumita a ,selectiei naturale”; cu toate ca ea a marcat intoarcerea la teorile selective, nu face referire la selectia celulelor si, desi stat de aproape de teoria lui Ehrlich, nu face nici o referire la ea, ‘Teoria selectie! clonale -Emisa pentru prima oara in termeni oarecum vagi de catre Talmage si Burnet si apoi publicata cu mai multa claritate in 1959 de catre Burnet, Talmage si Lederberg, reprezinta teoria pe cate imunologia moderna se bazeaza si astazi Fiecare dintre cei trei a avut contributii hotaratoare a elaborarea ei Burnet ia in consideratie observatia lui Jere legata de anticorpii naturali si sugereaza ca (asa cum facuse Ehrlich inaintea lui) acestia s-ar gasi pe suprafata celulelor limfoide, avand o dispozitie restransa fenotipic la nivelul unei clone, dedicata aceleiasi functi. Interactiunea cu antigenul va declansa (printr-un mecanism necunoscut) semnnalul pentru proliferarea celulara care sa conduca la o clona de celule posedand receptori identici si capacitatea de diferentiere celulara in vederea sintezei de anticorpi. Antigenul va servi astfel pentru selectia si activarea specifica aprecursorului celular potrivit, dintr-o populatie celulara mult mai larga, astfel incat sa poata fi explicala atat continuarea productiei de antcorpi cat si raspunsurile secundare amplifcate si schimbarile in caitatea anticorpilor (prin mutatitsomatice minore) Pentru a explica absenta raspunsurlor imune impotriva structurilor self, Burnet postula ca celulele precursoare ar pica fi in mod particular susceptibile Ia actiunea letala a antigenelor lor devteme in ontogenie, inleractiunca dintre cele doua clemente conducand la deletarea acelor clone care ar putea alaca organism Talmage in schimb a acordat atetie chestiuniispecificitai si marimii repertoriului anticorplor sia sugerat ca in sgenomul uman ar fi stocate aproximativ 5 000 de variant, dar ca prin combinatil se poate ajunge la milioane de specificitati distinct. Lederberg a sugerat existenta la nivelul precursorilor celulari a unei rate crescute de mutati spontane si intamplatoare ale ADN-ului genelor imunoglobulinelor. Astiel de mutali ar putes continua inteaga viata simu arf restranse doar la viata fetal, asa cum sugera Burnet. Imunitatea innascuta se refera la toate elementele pe care organismul le poseda inca de la nastere si care trebuie sa reprezinte prima lnie de aparare impotrive antigenelor. Este un sistem de aparare format din componente umorale si celulare extrem de diverse. Aceste elemente includ componente externe si interne incepand de la pele (si secretile acide ale glandelor sudoripae si sebacee), mucoase (si mucusul care le acopera,reflexul de tuse si stranu, secret lacrimala, miscaeacillo, etesterea temperaturii corporal, oxigenarca dela nivelul plamanilor,lizineleeliberate de catre microorganismele comensale si pana la proteine serce capabilesa se lege la struturi moleculare carateristce ppatogenilor. Nici una dintreacestea nu tine cont de tipul antigenului (de specificitatea sa) si intra in actiune rapid, int-un timp remarcabil de seu. Sunt descrise in general tei componente majore: + celule care fagociteaza:celule care elimina microorganismele prin ingeste urmata de degradarea acestora in interiorul celui; + proteine plasmatice soluble si glicoproteine care leaga microorganismele si le transforma astel in tite peniru fagocite (proces denumit ,opsonizare") sau pentru ataculsistemului complement. In fina, se ajunge a moarte microbiana prin citoliza; = celule natural-ucigase (NK-natural killet), considerate un subset de limfocite primitive, dar care sunt cruciale pentru distrugerea mediata celular a celulelor tumoral si a celulelorinfectae viral Imunitatea adaptativa (specifica, dobandita') reprezinta apanajul exclusiv al vertebratelor si se bazeaza pe existenta, limnfocitelor. Raspunsul acestor celule este mai lent si este dobandit doar prin contactul cu antigenul; in plus, raspunsul este ‘caracteristic, specific doar acelui antigen. Acest lucru este posibil datorita unui fenomen extraordinar care inzestreaza limfocitele cu receptori pentru antigene. Broad range of pathogens ‘Broad range of pathogens ‘recognized by a smafl umber recognized by an almost nite ‘ofrecogrion strucres of umber of exremely diverse and livid dersity adaptive receptors ‘No memory of pathogens Pathogen remembered by ‘memory cals Defense's the same with repented Defenses more vigorous and more exposure to pathogens {iney huned with repeated exposure * Acest termen, istoric, poate dde asemenea, prezente de la nastere. ii, Multe dintre componentele sistemului imun dobandit sunt,Componentele imunitatii innascute recunosc ceea ce astazi denumim PAMP (pathogen-associated molecular pattern). Conceptul de ,pattern de recunoastere” este unul relativ nou. PAMP pot cuprinde diverse molecule eum ar fi lipopolizaharide (LPS) ale bacterillor Gram-negative, peptidoglicani, acidul lipoteichoic al bacteriilor Gram- pozitive, manani ai bacterilor sau fungilor. De partea cealalta, structurile destinate recunoasterii PAMP, receptorii pentru acestea, denumiti PRR (PAMP recognition receptors) sunt cel putin la fel de diversi, ‘Astfel, lectina care leaga mananul (MBL-manan binding lectin) este 0 proteina serica multimerica (cu 6 domenii de recunoastere si care leaga mananul cu aviditate crescuta). Legarea MBL la suprafata unui patogen poate activa cascada sistemului complement (pe calea lectinelor), conducand atat Ia opsonizarea (si astfel la facilitarea preluarii de catre fagocite), cat sila liza prin intermediul complexului de atac membranar. Receptorul pentru manan este 0 forma mebranara de MBL exprimata pe suprafaia macrofagelor mamiferelor. Legarea acestui receptor initiaza in ‘mod direct fagocitoza patogenului urmata de eliberarea de mediatori chimici ai inflamatiei. alta clasa de PRR sunt asa numitii receptori ,tol-like” (TLR); au fost descrsi initial la Drosophila melanogaster, dar s-a constatat ca sunt conservati de-a lungul evolutiei. Acest sistem complex de receptori raspunde fata de un set distinct de liganzi (11 descrisi la om pana in prezent). TLR sunt gasiti pe suprafata fagocitelor mamiferclor si a celulelor accesorii cum ar fi celulele dendritice. Acesti receptori pot lega produsi polipeptidici care rezulta din ‘cascade enzimatice proteolitice (cum ar fi cea a kininelor), adesea activate in cursul infectei bacteriene. In plus, TLR ppot fi activati de catre receptori denumiti ,secundari". Astfel, TLR4 poate fi activat indirect de catre LPS-ul bacterian dupa ce acesta sa legat la molecula CD14, Activarea TLR4 declanseaza ulterior activarea si translocarea factorului nuclear kB (NF-KB) din citoplasma in nucleu, ceea ce va conduce la sinteza de citokine inflamatorii cum ar fi factorul de necroza tumorala a (TNFa) si interleukina-1 (IL-1) Sistemul imun ar putea fi descris prin prisma functiilor sale: supraveghere (distinctia self/non-self), aparare (declansarea unui raspuns, natural sau dobandit, in scopul eliminarii sau neutralizarii antigenului), reglare (controlul raspunsurilor imune prin mecanisme reglatorii in scopul mentinerii homeostaziei sau prevenirl distrugeriior tisulare), ‘memorie imunologica (capacitatea de a raspunde optimizat Ia un nou contact cu acelasi antigen) si toleranta (nducerea unei stari de neresponsivitate fata de anumite antigene). Odata declansat un raspuns fata de un antigen (raspuns imun), vor fi implicate atat imunitatea specifica, cat si cea nespecifica, ca un sistem integrat. Limfocitele deriva din celulele stem limfoide. In functie de locul unde se vor maturiza in continuare (timus sau ‘maduva osoasa — organe limfoide primare) vor rezulta limfocite T, respectiv limfocite B. Inainte de a parasi timusul, limfocitele T sufera 0 diferentiere suplimentara in limfocite T helper si limfocite T citotoxice, Chiar daca maniera lot de actiune, precum si consecintele sunt foarte diferite, activarea limfocitelor T va conduce la un raspuns imun denumit celular”. Activarea limfocitelor B va conduce la diferentierea lor in plasmocite; aceste celule secreta anticorpi, molecule capabile sa recunoasca antigenele. Acest tip de raspuns imun este denumit ,umoral”, Desi fiecare tip de raspuns prezinta caracteristici distinct, inte ele exista o stransa interdependenta. Odata maturizate, limfocitele se vor indrepta catre organcle limfoide secundare, acolo unde este asigurat icromediul ideal pentru aparitia raspunsurilor imune.Notiunea de receptor implica practic automat notiunea de specifiitate:legarea dint receptor si ligandul sau nu poate fi decat una specifica. Mdeea unei astfel de interactiuni a aparut inca din 1897, odata cu studile lui Ehelich eu privie Ia legarea dintre toxina difterica si anttoxina difterica. Paul Ehrlich, cel care avanseaza Teoria catenelor laterale", postuleaza genial nu numai existenta receptorilor (catene laterale) pentru antigen dar si caracterul pre- format (teceptori produst inca de dinantea patrunderii antigenulu in organism), Specficitatea implica faptul ca fiecare receptor isi leaga ligandul sau, sau atfl spus, un receptor nu poate f utilizat decat de un singur ligand. Numarul extrem de mare de structuri care Se pot constitu in antigene implica faptul ca in ineriorul organismului ar trebui sa existe un numar corespunzator de receptori pentru aceste antigene. Aste, numarul de antigene existente in natura (cfra teoretica avansata se rica la cca 10") si deci al eceptorilor pentru antigen care trebuie sa existe in mod corespunzator, depaseste numarul total al genelor existente in genom. Aceasta constatare se aflaintotala contradicte cu dogma genetci care postua ,0 gena ~o proteina Sistemul imun poate declansa un raspuns care sa fie benefie pentru organism si sa asigure integritatea acestua, dar poate produce si un raspuns neadecvat, cae sa conduca la boala. raspuns rapid, fara specificitate unica, fara memorie, poate actiona oriunde in organism. inalta specifictate, memorie imunologica, productie de molecule efector, recunoasterea unot epitopi Tor 1-4. Nobel Prize winners in munology [Wt Emi wou Baring for is iscovey 951 Max Tbe, ers demlopment of ‘Gansta Se, and for work \actines art yom ee. on te perc ctr ol mane 106 Dank Bo ois eepmert f espones(Senaceraf) thiamine nthe testet of alerey. 10 Goorgs 1 Khar and Car eco Frank MacFviane Barna nd Paar Misa fore deeapmrto ‘ian Medave, forthe decor ‘cllybndaaton aa erage _xcqured nmuralogcal tence. (produce meena anbbedes and ar Gorad Maura asian nd tadeey lel Jorn fori many ‘aber Pere forthe cori: ‘endamentalconrbution ccneerig the hemi sce of heoretel enero abodes, 17 Smiame Toxagaa, fr is war. on 1977 asaya hare vi Roger ‘he imnunogebu gees athe (Cellenia e are Scaly) sedan open ry for be deloprent of cine 1 xa or pepe heroes ‘900 Josep. uray and E. Domnall tone Juan Deena, Coarge Devt Std, “Thema forthe work on cp and and Bara Benaceral for Iopernurow varslartaton. ‘iconres the soconpostty 196 Petar C Doherty nd antigen on human and ner at Darang for thie ‘alan he rolin toe ad econry lhe MC reson ood warsplartton rejecton Teal epeeDAs eervitnd cero) of ern nce soe et hr eer Coen pomieg ‘ortega cn wer Pateaioe secant rebate er ema ean (ore fal mescer baey oA ‘saad aes ett Sent ine ore (Geert ton mea flboaer and at ‘tn es rch. Dag: Gpota cim ‘ecvet seoemene ‘ewe peroneal a Deneand Sr ‘pd prec ore m6 Food wed relccne tpte (rowan ey mba Some 5 Nowa exe Lonny xe Ferenc ot Haag me 08 ee ed ia (naomi tata we feeen saturn aug Een nd de ‘Wane ed pono ma Aber Camwetae oman 1044 ed orton een 15 yon Samet dei se Segue 008 oO ad 0. fh 10a sande de pod 162 Gye tee Dao ch 1958 fay Per nc cone SOUT EEEEGEE GE ‘arte Seeimemar ee creer on Jas mp: gta craton Saretaoe dt Abeer apaae inne ‘sermunsone eg A ae Theale mer mn | ‘meer rr cc | Senawcom eae |Curs 1 - Antigene Raspunsul imun (RD apare ca un rezultat al expunerii la stimuli straini = structuri non-self. Termenul de antigen (Ag) este unul istoric. A fost folosit in 1899 pentru a descrie o structura straina recunoscuta de organism, capabila sa declanseze raspunsuri. Notiunea de sistem imun (SI) nu era inca definita cu claritate (componentele celulare si moleculare).. Astazi este utilizata notiunea de imunogen. Distinctia dintre antigen si imunogen este una functionala Imunogenul este o structura care, recunoscuta ca straina de catre SI, este capabila sa declanseze reactii mune specifice si sa reactioneze cu produsii acestor reactii (anticorpi) ~ antibody generating. Limfocit B + imunogen = limfocite B efector (limfocite B cu memorie si plasmocite).. Limfocit T + imunogen = limfocite T efector (T helper/T citotoxice si limfocite T cu memorie) ‘Antigenul poate fi orice agent capabil sa se lege specific la componente ale sistemului imu, Distinctia dintre termeni se dovedeste necesara, deoarece exista structuri care sunt incapabile sa induca RI, dar sunt capabile sa reactioneze cu componente ale SI, care nu au fost induse in mod specific impotriva lor. Antigenicitatea e mai degraba proprietatea structurilor de a se combina specific cu receptori si produsi finali ai RI, in timp ce imunogenicitatea reprezinta atat capacitatea de inducere a RI, cat si aceea de a reactiona cu produsii finali ai RI. Din acest punct de vedere, un imunogen este automat si un Ag, in schimb, nu orice Ag este neaparat un immunogen. Un antigen poate declansa o serie de efecte: 1. poate activa (monoclonal sau policlonal) limfocitele => imunogen. 2. poate conduce la sinteza anticonpilor specifici (consecinta a procesului de mai sus) 3. poate conduce uncori Ia reactii exagerate (hipersensibilitat). 4. poate conduce la toleranta imunologica -> absenta RI, dar care pastreaza caracteristicile de specifictate si memorie ale unui RI propriu-zis. Capacitatea unui Ag de a se comporta ca un imunogen depinde de o serie de caracteristici. Obtinerea unui RI nu depinde insa numai de Ag ci side SI, care trebuie sa fie capabil sa raspunda acestui stimul. Factor care conditioneaza declansarea unui RI pot fi sistematizati astf 1. Factori care depind de Ag. IL. Factori care depind de organism (starea SD). UL _Factori care depind de calea de patrundere a Ag-ului in organism. Imunogenicitatea nu este doar 0 caracteristica intrinseca a antigenului, ci depinde si de proprietatile sistemului biologic in care se desfasoara raspunsul fata de acesta. I Factori care depind de antigen 1. Caracterul de strain (non-self) In mod normal, SI nu raspunde la self. Daca, de ex., un iepure este injectat cu propria albumina serica, nu va apare un RI. Daca insa va fi injectat cu albumina serica bovina (BSA), atunci aceasta (desi tot albumina) va fi recunoscuta ca straina si va apare un RI fata de acest compus. In general, cu cat compusul provine de ta o specie filogenetic mai indepartata, cu atat diferentele structurale (deci si antigenice) sunt ‘mai mari Exista insa si exceptii de la regula. Unele macromolecule (colagen, citocrom c) s-au conservat de-a lungul evolutici si, ca urmare, prezinta o imunogenicitate foarte redusa in cadrul a diverse specii Antigenele pot fi insa aproape orice. Pot fi de natura patologica (virusuri, bacterii, paraziti, fungi) sau nepatologica (0 serie de alergene). Pot fi de origine vegetala, animala sau anorganica, pot fi molecule, celule, tesuturi +Exceptie: moleculele/materialele ,inerte” utilizate in proteze, implanturi, stomatologie. Este foarte important ca SI sa poata face distinctia intre self si non-self, tocmai pentru ca integritatea organismului sa fic pastrata, Accasta distinctic este efectuata inclusiv de catre SI nespecific si ia incconsieratie atat infectile, cat si leziunile care genereaza ,semnale de pericol”. Capacitatea de a raspunde fata de non-self trebuie sa fie dublata de toleranta fata de self. Exista insa si exceptii (nefericite) de la regula, ajungandu-se la afectiuni numite generic ,autoimunitati”, adica la RI directionate impotriva unor structuri self. O astfel de situatie apare de ex. atunci cand acea structura a suferit modificari care 0 fac sa para ca un non-self in fata SI = , self denaturat, alterat’ Pe de alta parte, in organism exista asa numite ,sanctuare imunologice — immune privileged sites” (de ex, tesutul corneal), care sunt separate efectiv de SI, astfel incat pentru SI reprezinta niste necunoscute, niste structuri non-self (self sechestrat). Daca se produce un traumatism ocular, care rupe aceste bariere naturale, va apare un RI care conduce la o afectiune autoimuna. Mai mult decat atat, anticorpii care rezulta in urma acestui RI vor ajunge si la ochiul controlateral si pot produce asa numita ,.uveita simpatetica”, afectiune severa ce poate conduce la orbire’. Organismul poate deveni tolerant si fata de unele structuri non-self, asa cum se intampla in cazul infectiilor intra-uterine. Toleranta, lipsa de RI fata de anumite Ag, nu trebuie confundata cu imunosupresia sau imunodepresia, cate reprezinta incapacitatea globala a SI de a face fata antigenelor. In definirea provenientei antigenelor, ne folosim cel mai adesea de terminologia de transplant. * Ag autologe — de la acelasi individ * Ag singoncice — de la indivizi identici genetic (gemeni monozigoti sau linii de animale inbred) © Ag alogencice ~ de la membri diferiti apartinand aceleiasi speci * Ag xenogeneice — de la membri diferiti apartinand unor specii diferite. 2. Greutatea moleculara Receptorii pentru antigen se leaga la portiuni extrem de limitate ale antigenului, denumite determinanti antigenici sau ,epitopi”. Totusi, in general, se observa o foarte buna corelatie intre dimensiunea macromoleculei si capacitatca ei de a se comporta ca un imunogen. Compusii care au mai putin de 1 kDa ‘nu sunt imunogenici. Bune imunogene sunt structurile cu peste 40 kDa. Exista insa si excepti de la aceasta regula, Insulina si ACTH-ul pot fi imunogenice (GM cuprinsa intre 1 000 si 6 000 Da). Dextranul si gelatina (polimeri), cu greutati de peste 40 kDa, nu sunt bune imunogene. Haptenele sunt substante cu greutate moleculara foarte mica si cu o structura chimica extrem de simpla. Ca urmare, haptenele sunt antigene neimunogene. Karl Landsteiner a efectuat in anii 1920 un set de experimente cu astfel de substante, pe care le-a cuplat apoi chimie cu proteine mari, numite carrier”. In aceasta maniera, a putut fi oblinut alat un raspuns imun fata de carrier, cat si fata de haptena (eventual si fata de epitopii noi, formati din combinatia haptena-carrier). In ceea ce priveste medicamentele, ele sunt concepute de asa natura incat sa nu se comporte ca imunogene, deci au GM sub 1 kDa (penicilina, progesteron, aspirina). Exista, insa, situatii patologice in care aceste substante (haptene) devin la randul lor imunogene prin cuplarea cu proteine self (care vor juca rol de cartier), iar aceste complexe haptena-cartier vor deveni tinta unui RI si pot conduce la distructii tisulare, Dimensiunea moleculei influenteaza imunogenicitatea prin cresterea numarului si diversitatii epitopilor. Exceptie: glucidele (homopolimeri) la care, odata cu cresterea marimii moleculei creste numarul de epitopi ,monoton-repetitivi”. Pe de alta parte, cresterea excesiva a dimensiunii moleculelor nu va conduce la cresterea imunogenicitati Aceste Ag trebuie sa poata fi aduse inauntrul unor celule specializate, unde vor fi prelucrate de o maniera speciala si, ulterior, prezentate limfocitelor T. Daca antigenele sunt excesiv de mari, depasind practic prezent in membrana bacteriilor Gram- negative) sau polizaharidul pneumococic care sunt antigene imunogene ce reusesc sa stimuleze limfocitele B in mod direct, suntand limfocitele T (Ag T-independente); acestea reprezinta antigene cu o mare importanta in patologie. De asemenea, dintre antigenele glucidice trebuie mentionate antigenele din grupul sanguin ABO. In ceea ce priveste lipidele, ele beneficiaza de un sistem particular de prezentare (molecula CDI) si, ca urmare, unele lipide, in anumite situatii, se pot dovedi imunogenice. Utilizarea unui sistem lipide-proteine pentru imunizare conduce si la un raspuns anti-lipide (si, deci, Ia aparitia de anticorpi anti-lipide). Un astfel de sistem de imunizare este cu atat mai important cu cat este extrem de utila producerea de Ac impotriva unor lipide ca steroizii, derivati de acizi grasi (cum sunt cei obtinuti prin metabolizarea acidului arahidonic) sau vitamine solubile in lipide (Vit. E). Acizii nucleici sunt considerati ne-imunogenici. Cu atat mai importante sunt exceptile de la regula, cand acestia se combina cu proteine determinand aparitia unor RI care conduc la autoimunitati (ex. LED Lupus Eritematos Diseminat). 4. Stabilitatea structurala: rigiditatea vs mobilitatea segmentala Pentru a fi un bun imunogen, o structura trebuie sa aiba un anumit grad de rigiditate, care sa ii permita mentinerea unei anumite configuratiitridimensionale, pe care limfocitele B sa 0 poata recunoaste. Astfel, gelatina, desi are 0 GM suficienta, datorita continutului excesiv in glicina, prezinta © mobilitate exagerata si, ca urmare, ¢ slab imunogena, Daca glicina este inlocuita cu tirozina sau phenil-alanina, molecula devine stabila si imunogena. Mobilitatea segmentala a fost relevata ca importanta pentru imunogenicitate ca urmare a unui experiment efectuat cu ajutorul virusului mozaicului tutunului. Au fost identificati 7 epitopi, fiecare format din 7-10 aa, S-a demonstrat ca 6 din cei 7 epitopi prezinta mobilitate segmentala (factor de temperatura inalt) —> se pot misca cu aproximativ 1 A de la pozitia de baza (backbone) si ca acesti epitopi se dovedesc mai imunogenici. Experimente ulterioare au dovedit ca nu numai epitopii sunt capabili sa se ,miste” ci si paratopii, ‘mobilitatea segmentala find un element foarte important pentru o mai buna potrivire in spatiu a celor doua elemente: epitopul si paratopul. 5. Degradabilitatea Pentru a putea declansa un RI, in majoritatea cazurilor este necesara o interactiune intre limfocitele T si o categorie de celule denumite celule prezentatoare de antigen (APC). Acestea trebuie mai intai sa degradeze antigenul printr-un proces denumit ,.procesare” (degradare enzimatica controlata a antigenului) inaimte sa poata exprima pe suprafata lor determinanti antigenici care sa poata fi recunoscuti de catre limfocitele T. In ceea ce priveste susceptibilitatea Ia degradarea enzimatica, pe de o parte, substanta trebuie sa fie suficient de stabila pentru a ajunge la situsul de interactiune cu limfocitul (T sau B); pe de alta parte, substanta trebuie sa fie susceptibila la degradarea enzimatica partiala care are loc in timpul procesari. Moleculele care nu sunt biodegradabile (de ex. particule de polistiren, azbest) nu sunt imunogenice. Astfel de antigene se pot constitui in stimuli persistenti, care sa conduca la reactii eronice. o-proteine, lipo-proteine) tind sa fie inaltPeptidele compuse din D-aminoacizi, care sunt rezistente la degradarea enzimatica, nu sunt imunogenice, in timp ce izomerii L sunt susceptibili la degradare si ca urmare, imunogenici. Carbohidratii nu sunt procesati si nu sunt prezentati, in consecinta, nu pot activa Ly T (dar pot activa Ly B). In general, macromoleculele mari, insolubile, sunt mai imunogenice decat moleculele mici, solubile, tocmai pentru ca pot fi mai usor fagocitate si procesate. Cross-Linking-ul chimic intermolecular, inducerea agregarii prin incalzire sau atasarca la matrici insolubile sunt utilizate in mod curent pentru cresterea insolubilitatii macromoleculelor, facilitandu-se fagocitoza si cresterea imunogenicitati. IL. Factori care depind de organism Chiar daca 0 molecula indeplineste cu brio toate cerintele pentru a fi un bun imunogen, capacitatea de a induce un RI va depinde de o serie de proprietati ale sistemului biologie pe care Ag-ul il intalneste. 1, Varsta si maturitatea functionala a SI. Varstele extreme influenteaza desfasurarea RI. La varste avansate, predomina o anumita componenta de supresie a sistemului. In perioada neonatala, sistemul imun adaptativ este incomplet dezvoltat. De acest aspect se tine cont atunci cand este stabilit orarul administrarii diferitelor vaccinuri, 2. Con: logice sau patologice ale organismului ~ Sarcina este o situatie fiziologica particulara; mentinerea fatului — un organism strain, dar care nu ttebuie rejetat ~ se realizeaza printr-un proces care este initiat la nivelul interfetei materno-fetale, dar care, in mod remarcabil, va induce instalarea unei tolerante sistemice, a carei durata va fi limitata strict la perioada de sarcina. - Situatii patologice: Imunodeficiente congenitale care afecteaza imunitatea specifica (LyT si/sau LyB), dar si pe cea nespecifica, sau afecteaza capacitatea de procesare si prezentare a Ag-ului, Imunodeficiente dobandite, adesea consecinta a altor afectiuni, cum ar fi neoplaziile sau tratamentele imunosupresoare — afectare globala a sistemului imun, jenotipul individual: influenteaza tipul de RI, gradul (intensitatea) raspunsului si chiar aparitia sau nu a raspunsului Controtul genetic al responsivitatii imune este in cea mai mare parte sub influenta unor gene care se ‘gasese in cadrul unui grup genic numit ,complex major de histocompatibilitate - MHC”. Experimental s-a demonstrat ca 2 linii dferite de soareci inbred raspundeau foarte diferit fata de un polipeptid imunogen sintetic. Una producea 0 cantitate foarte mare de anticorpi, iar cealalta 0 cantitate foarte mica de anticorpi (Ac), Cand cele doua linii de soareci au fost incrucisate, generatia Fi a demonstrat un nivel intermediar de raspun: Raspunsul imun este de asemenca influentat de genele care codeaza specificitatea receptorilor LyB si LyT (daca un individ nu poseda 0 anumita particulara clona de limfocite, purtand exact acel receptor specific pentru antigenul respectiv, RI mu va avea loc). La aceasta se mai adauga genele care codeaza pentru diferite proteine ale mecanismelor imune reglatoare. Variabilitatea gonetica a tuturor acestor gene afecteaza imunogenicitatea unei anumite macromolecule in diferite organisme. ULL. Condit i care depind de calea de administrare a Ag-ului si doza administrata Calea de administrare. In general, se afirma ca orice cale de administrare care tinde sa sunteze celutele prezentatoare de antigen nu este recomandata pentru imunizare. Imunogencle experimentale sunt, in cele mai multe cazuri, administrate parenteral (para = alaturi, enteric intestinal), adica orice alta cale de administrare decat cea orala (Per 08): 1. id, 8... im, ip. — cele ‘mai comune. ‘Administrarea antigenului pe cale s.c sau im. este optima pentru substantele solubile; injectarea ip. este utilizata pentru imunogene cetulare de tipul eritrocitelor sau a vaccinurilor bacteriene. Calea ivv. este de ccele mai multe ori evitata.Calea de administrare influenteaza in mod decisiv care organe imune si care populatii celulare vor fi amplificate in raspuns. Antigenul administrat iv. va fi transportat intai la splina, in timp ce antigenul administrat s.c. ajunge intai la ganglionii limfatici proximali. Diferentele dintre celulele limfoide care populeaza aceste organe s¢ vor reflecta in modalitatca de evolutic a RI. Cantitatea administrata. Fiecare imunogen experimental prezinta o relatie doza-raspuns caracteristica, masurata prin evaluarea RI la doze variate de Ag (si la diferite cai de administrare). Anumite combinatii ale dozei (optime) si a unei anumite cai de administrare vor induce un RI maximal la anumite organisme. doza insuficienta de antigen nu va putea stimula un RI deoarece nu va putea activa un numar suficient de limfocite sau pentru ea 0 astfel de doza va face ca limfocitele sa devina non-responsive. Acest ultim fenomen se numeste toleranta (lipsa a RI, dar caracterizata prin specificitate si memorie —> atribuite RI). La polul opus, 0 doza de antigen excesiv de mare nu va induce, de asemenea, un RI ci toleranta, limfocitele intrand intr-o stare ne-tesponsiva. Astfel, 0,5 mg de polizaharid pneumococic (Ag capsular) nu va induce activarea limfocitelor de soarece, in timp ce o doza de 1 000 x mai mica (5x10 mg) induce un Rl umoral. In afara de nevoia de a administra o doza de antigen peste prag (doza imunogena), deznodamantul RI este influentat de numarul de doze administrate. Majoritatea imunogenelor experimentale nu vor induce, dupa © prima doza, un RI puternic. Mai degraba, administrari repetate la intervale de saptamani vor fi necesare pentru stimularea unui RI puternic. Astfel de administrari ulterioare sunt denumite boosters” sau ‘apeltes”, Toate aspectele descrise pana acum, care intervin in definirea imunogenicitati, prezinta o importanta covarsitoare in construirea vaccinurilor ~ incepand de la substanta propriu-zisa care trebuie inoculata, pana la doza de administrare, calea de administra, schema de administrare etc. Asocierea cu adjuvanti: Imunogenicitatea unei anumite substante poate fi chiar amplificata cu ajutorul ‘unor anumiti .adjuvanti” (in latina: adjuvarea ajuta). Este importanta distinctiaintre adjuvant si carrier, deoarece adjuvantul nu poate conferi imunogenicitate uunei substante ne-imunogene (haptena) ci doar amplifica RI impotriva unor imunogene. Adjuvantii sunt adesea utilizati pentru a intensifica RI atunci cand Ag-ul are o imunogenicitate scazuta sau cand sunt disponibile doar cantitati scazute de Ag. ‘Adjuvantii au intrat in practica curenta de peste 70 de ani. Mecanismele lor de actiun - prelungirea persistentei antigenului; - amplificarca semnalelor co-stimultoare; - inducerea formarii de granuloame; - stimularea ne-specifica a proliferariilimfocitare. Interesul fata de adjuvanti este din ce in ce mai mare, deoarece multe noi vaccinuri nu poseda o imunogenicitatea suficienta. Pentru sisteme experimentale care utilizeaza animale de laborator au fost pusi la punct mai multi astfel de adjuvanti; in schimb, pentru uz. uman, FDA (Food and Drug Administration) a aprobat pana in prezent doar unul -> sulfat potasic de aluminiu (alum). Acesta creste imunogenicitatea antigenelor facandu-le sa precipite. Atunci cand este injectat, antigenul precipitat este eliberat mult mai lent de la locul injectarii, astfel incat timpul efectiv al expunerii la antigen creste de la cateva zile fara adjuvant la cateva saptamani ccu adjuvant. Precipitatul de alum creste, de asemenea, dimensiunea antigenului, crescand astfel sansa ca acesta sa fie fagocitat, In ceea ce priveste adjuvantii de uz animal, cet mai utilizat ramane, in continuare, adjuvantul Freund. Adjuvantul Freund incomplet contine antigenul in solutic apoasa , ulei mineral (ulei de parafina) sii un emulgator (lanolina) — care disperscaza uleiul in mici picaturi ce inconjoara antigenul. Ca urmare, antigenul este eliberat foarte incet de la locul injectii. Adjuvantul Freund complet contine in plus Mycobacterium tuberculosis sau Mycobacterium butiricum ~ omorati prin caldura. Muramil-dipeptidul, un component al peretelui acestor bacterii, activeaza macrofagele, facand adjuvantul complet mult mai potent decat cel incomplet. Macrofagele activate au o capacitate de fagocitoza mult mai mare decat cele neactivate, exprima nivele mai mari de MHC Il si de includ:molecule B7 si secreta cantitati mai mari de citokine cum ar fi IL-1. Atat B7, cat si IL-1 sunt foarte importante in functia de co-stimulare a limfocitelor T. ‘Alumul si adjuvantul Freund stimuleaza de asemenea o reactic inflamatorie cronica locala, care atrage atat fagocite, cat si limfocite. Acest infiltrat de celule la locul de injectare duce la formarea unei mase dense de celule, numita granulom. Deoarece macrofagele din granulom sunt activate, acest mecanism amplifica, de asemenea, activarea limfocitelot Th. Dalorita efectelor secundare importante, utilizarea adjuvantului Freund complet este permisa doar pentru prima administrare a antigenului, in timp ce pentru administrarile ulterioare se va folosi exclusiv adjuvant incomplet.. Alte mictoorganisme utilizate ca adjuvanti sunt: bacilul Calmete-Guerin (BCG ~ o forma atenuata de Mycobacterium), Corynebacterium parvum, Bordetella pertusis. Despre acesti adjuvanti se presupune ca, in mod similar M. tuberculosis, stimuleaza macrofagele sa preia, sa proceseze si sa prezinte antigenele imfocitelor T si stimuleaza expresia de molecule co-stimulatori Ati adjuvanti utilizati sunt endotoxinele bacteriene constand din lipopolizaharide (LPS), sau cei care contin muramyl dipeptid sintetic (N-acetil muramil — L — alanil — D — isoglutamina = MDP). La soarece, LPS amplifica raspunsurile in anticorpi prin stimularea limfocitelor B, in timp ce MBP ~ constituient fectiv al peretelui micobacteriilor, stimuleaza macrofagele si limfocitele T. Epitopi recunoscuti de limfocite B versus epitopi recunoscuti de limfocite T Epitopii recunoscuti de limfocite 1. Capacitatea de a functiona ca un epitop pentru limfocitele B este determinata de natura situsului de legare al Ig-nelor (Ac-ilor). Legaturile sunt ne-covalente, ca urmare, reactia este reversibila. Cele doua componente trebuie sa se afle foarte aproape una de cealalta. Marimea epitopului nu poate fi mai mare decat a paratopului. 2. Epitopii pentru limfocitele B de pe proteinele native sunt in general compusi din aa hidro suprafata proteinei, accesibili din punct de vedere spatial, 3. Epitopii pentru limfocitele B pot fi compusi din aa secventiali sau non-secventiali, de pe inte ond 0) Seti oop peptides Cosed op 4. Epitopii pentru limfocitele B tind sa fie localizati in regiuni flexibile ale imunogenului si au o anumita mobilitate. 5, Proteinele complexe contin epitopi multipli, care se suprapun, dintre care unii sunt imunodominanti Epitopi recunoscuti de limfocitele T: 1. Peptidele antigenice recunoscute de limfocitele T formeaza complexe tri-moleculare cu. moleculele MHC si TCR 2. Cupa de legare a MHC interactioneaza cu diferite peptide oligomerice care functioneaza ca epitopi T. 3 Procesarea antigenului este mecesara pentru generarea peptidelor care interactioneaza spe ‘moleculele MHC. 4, Epitopii pentru limfocitele T sunt cel mai adesea interni. ‘5. Epitopii T-dominanti sunt determinati in parte de un set de molecule MHC exprimate de un indi