alfred bulai

analiza electorala si
marketing electoral
suport curs ID
postuniversitar

Cuprins
1.

Votul - fenomen social

2.

Votul si implicatiile sale sociale

3.

Procese de baza care intervin n definirea situatiei

electorale

4.

Metodele de cercetare a rea litatii sociale

5.

Votul si cercetarea electorala la nivel empiric

6.

Votul si cercetarea electorala la nivel teoretic

7.

Definirea situatiei electorale

8.

Electoratul Tranzitia; De la electoratul socialist la cel prezent

9.

Axele sistemului electoral

10. Tipologia electoratului

11. Stabilitate si dinamica electorala
12. Convergenta

si

divergenta

sistemul

electoral

romnesc
13. Comunicarea politica n campania electorala
14. Promovarea n campania electorala; ntre ideologiei si
imagine
15. Dincolo de comunicarea politica - Actiunile de campanie

Cursul 1

Votul - fenomen social

Acest prim curs si propune sa va initieze n

problematica votului, acesta fiind analizat n acest context din
perspectiva dimensiunii sale sociale. Am putea considera
votul la modul general ca un tip special de institutie sociala,
chiar daca el nu reprezinta o constanta a vietii sociale.
Indiscutabil votam relativ rar si cu toata febra sociala din
jurul sau, votul este aparent episodic n viata noastra. Acest
caracter specific nu l face nsa mai putin impor tant sau mai
putin social. Pe de alta parte votul se bazeaza pe un mecanism
social cu mult mai general, el fiind un tip de alegere sociala.

Este indiscutabil ca problematica votului poate fi studiata din mai multe

perspective si la fel de cert este faptul ca cea politica este prevalenta n literatura
dedicata votului si electoratului. Analiza pe care o vom prezenta noi tine cont de
pluralitatea acestor abordari, n special de cea politica, nsa noi propunem ca sistem
referential al analizei dimensiunea sociala. Cele mai multe dintre abordarile politice
ale votului sau mecanismului electoral au o dimensiune prioritar descriptiva si
empirica, multe dintre acestea propunnd n mod tacit chiar valori ideologice utilizate
n interpretarea datelor sociale.
Este cert ca o neutralitate axiologica absoluta nu este posibila n nici un fel de
abordare dedicata problematicii votului sau a mecanismelor electorale. La fel de
normala este n analiza stiintifica abordarea descriptiva si cu att mai mult cea
empirica. n cele ce urmeaza, dincolo de ideea unui alt sistem de raportare la aceasta
problematica, vom propune nsa o abordare si o interpretare strict teoretica a votului.
Desi nu multe, au aparut n ultimii ani n Romnia diverse lucrari sau articole
dedicate votului, electoratului sau mecanismelor electorale. Cele mai multe dintre
acestea leaga n mod esential votul de sistemul politic, de faptul ca democratia din
Romnia este sau nu reala ori eficienta, ca ea s-a maturizat sau nu, functie de modul n
care electoratul se comporta ca electorat. Se pune astfel accentul pe ideea ca votul este

un element esential al definitiei sistemului politic democratic, iar grija majora a

analistilor este aceea de a identifica mai degraba deficientele votului si implicit ale
compor tamentelor electorale ale populatiei.
Dincolo de conjunctura specifica dezvoltarilor teoretice de la noi si n
literatura occidentala, cu o istorie cu mult mai impresionanta, sunt foarte numeroase
analizele de acest tip. Mai mult, acestea se concentreaza, cele mai multe, asupra
prezentului, orizontul temporal extinzndu-se arareori si atunci doar pna la granitele
modernitatii si ntr-un fel asa si este normal deoarece la un prim nivel al analizei,
esentialmente unul politic, votul nu poate exista n afara modernitatii. Aceasta pentru
simplul motiv ca alegerea conducatorilor si implicit legitimitatea lor, de tip popular,
nu exista n afara modernitatii. Legitimitatea premoderna este una de drept divin si
nimeni nu conduce n numele populatiei sau macar al unor categorii ale
populatiei. Votul n acceptiunea sa contemporana nu are astfel nici un sens. Mutatia
esentiala n sistemele politice moderne a fost tocmai aceasta schimbare radicala a
legitimitatii conducerii societatii. Revolutiile burgheze au reclamat toate dreptul de a
conduce, dar mai nainte de toate de a schimba, eventual de a distruge vechea ordine,
n numele poporului. Acesta, cu o oarecare nerusinare si lipsa de cucernicie specifica
aceleiasi modernitati, s-a pus n locul Divinitatii. Dumnezeu a murit! Traiasca
Poporul!
Dincolo nsa de principiul legitimarii, o problema practica s-a impus imediat n
toate aceste societati. Si cine poate vorbi si conduce n numele poporului? Alegerea
conducatorilor prin vot s-a impus relativ rapid ca una dintre cele mai simple solutii.
Exista indiscutabil n acest proces o evolutie care are propria temporalitate. Au
existat, pe de alta parte sisteme de tipul votului si naintea modernitatii, doar ca ele se
legau nu de populatie, ci de persoanele reprezentative care puteau alege si eventual fi
alese. Averea, functia ecleziastica, meritele militare si desigur originea familiei erau
principalele criterii care te puteau promova n functia de alegator si de regula doar
pentru pozitii de conducere care tineau de structuri de ordinul al doilea.
Votul unitar, omogen si egal cu sine nsusi este creatia exclusiva a
modernitatii. Este votul universal al egalitatii, dar mai ales al egalizarii indivizilor. n
fata urnelor toti suntem egali si democratia moderna se pare, pna n prezent cel putin,
nu poate functiona altfel. Din aceasta perspectiva sistemul politic n modernitate, dat
fiind tipul de legitimitate pe care l reclama, nu poate exista fara elementul sau bazal votul.
4

Dincolo de acest nivel al analizei, trebuie sa observam ca votul, la modul

general, asa cum am precizat mai devreme, nu este altceva dect un tip de alegere
sociala n care membri unei comunitati sau ai unei categorii de populatie si exprima o
opinie sau o optiune pentru o persoana, o solutie sau o idee. Din acest punct de
vedere, alegerea sociala despre care vorbim este cu mult mai generala. Ea exista n
oricare societate si nu apartine doar sferei politicului. Formele de manifestare sunt
foarte diverse. Trebuie sa spunem ca alegerea sociala se afla ntr-o relatie opusa, dar si
complementara cu ritualul. Acesta din urma este cel care asigura constanta si eficienta
anumitor actiuni comunitare si care nu lasa pentru acestea libertati de optiune sau
alegere. Alegerea sociala presupune deci posibilitatea reala de a putea opta liber ntre
diferite variante. Din acest punct de vedere alegerea sociala este intern legata de
acele tipuri de societati, sau particular comunitati, care tolereaza un regim
cognitiv al comunicarii. Este vorba de acele societati n care comunicarea cognitiva
si cunoasterea teoretica sunt precumpanitoare. Ele permit indivizilor sau grupurilor sa
poata identifica variante alternative si sa aleaga ntre ele. Ne referim nsa cu deosebire
la alegerile de tip social, deci exprimate prin mecanisme sociale si nu individuale.
Acesta este motivul pentru care n Grecia clasica putem gasi asemenea tipuri de
mecanisme sociale si tot din acest motiv democratia ca si ideea de vot s-au impus n
lumea greaca.
Din ceea ce am spus pna acum rezulta ca ale gerea sociala este nu numai
posibila, ci si obligatorie atunci cnd n cadrul unei paradigme comunicationale
cognitive oamenii definesc situatia n care se afla n termenii unor variante
qvasiechivalente. Acestea impun alegerea ca solutie a declansarii actiunilor sociale.
Mecanismul care sta la baza acestui tip de actiune sociala, produsa n baza
analizarii unor variante alternative, este acela al definirii situatiei, iar n cazul
particular al votului, asa cum o sa vedem, avem de a face cu definirea situa tiei
electorale.
Chiar daca apartine prioritar modernitatii si chiar daca forma de baza pe care o
mbraca este una politica, votul la nivelul sau constitutiv este ntotdeauna un fenomen
social sau, utiliznd un concept clasic, un fapt social total. Aceasta nu nsa doar
pentru ca la modul general el este un tip de alegere sociala, ci si pentru
particularitatile sale definitorii, cele care i confera caracterul de fapt social total.
Dimensiunea sa comunicationala este astfel un prim argument.

Comunicare sociala si vot.

Orice sistem electoral functioneaza doar daca se bazeaza pe trei mari tipuri de
procese de comunicare sociala. n primul rnd procese de comunicare ntre membri
comunitatilor, n al doilea rnd, procese de comunicare persuasiva cu rol de suport al
votului (de tipul propagandei electorale sau comunicarii politice) si n al treilea rnd
procese de comunicare determinate chiar de actul votului care, la modul general, este
tot un act de comunicare. Votul poate fi privit ca un proces n care se colecteaza si se
transmit informatii, informatii care prin mediatizarea lor la nivelul sistemului electoral
produc, asa cum o sa vedem ntr-o tema viitoare, efecte spectaculoase asupra
electoratului, altele dect cele de ordin politic.
Votul ca act de alegere sociala presupune cu necesitate din partea celor care au
calitatea si dreptul de a alege, un proces de autoreflexivitate fata cu cel putin doua
momente esentiale n derularea actului de alegere. Primul este dat de definirea
problemei care este propusa si care defineste universul alegerii. Al doilea este
momentul definirii solutiilor problemei, solutii care reprezinta termenii alegerii
respective. Pentru ca votul sa functioneze eficient este necesar ca aceste procese sa fie
operante pentru toti ale gatorii si mai mult, definirea problemei si a solutiilor sa se faca
n termeni similari. Pentru a exista o asemenea situatie este necesar nsa, ca ntre
alegatori, mai general la nivel comunitar sau societal, sa existe procese de comunicare
care sa asigure , prin schimburi si negocieri de semnificatii, definitii comune, att
pentru probleme, ct si pentru tipurile de solutii acceptate.
Alegerea nu se poate face dect ntre optiuni finite, iar n practica, numarul
acestora este foarte redus, pentru ca actul alegerii sa fie operant. Este astfel necesar, ca
toti alegatorii sa defineasca la fel problema, ca si solutiile care definesc termenii
alegerii. Aceasta situatie dezirabila si definita aici ca ideala este conditionata
fundamental de comunicarea sociala.
O prima regula empirica o putem evidentia n baza celor mentionate. Ea spune
ca sistemul electoral functioneaza cu att mai eficient cu ct comunicarea sociala
este mai importanta n comunitate. n conditii ideale procesele de comunicare pot
asigura necesarul de comunicare care sa permita ca toti indivizii sa opereze cu aceiasi
definitie, att pentru problema, ct si pentru solutii. n aceste conditii, dupa cum o sa
aratam, vorbim de vot tipic, iar situatia electorala este una de tip ideal.
Al doilea tip de procese de comunicare sunt cele care sunt definite n special n
registrul propagandei electorale. Acest tip de comunicare poate fi privit, n alti
6

termeni, ca o comunicare de la actorii politici catre electorat. Pentru a putea analiza

acest tip de comunicare, chiar sumar, este necesar sa insistam asupra celor doua
dimensiuni fundamentale ale comunicarii, cea persuasiva si cea cognitiva.

Votul ntre persuasiv si cognitiv

Este firesc sa ne concentram atentia mai nti asupra procesului
comunicational ca atare si sa vedem, nainte de toate, n ce constau componentele
cognitiva si persuasiva ale comunicarii. Distingem doua functii fundamentale pe care
comunicarea le -a ndeplinit si le ndeplineste n orice societate. Prima este functia
persuasiva, responsabila pentru procesele de structurare a raporturilor sociale, n timp
ce a doua, functia cognitiva, are un rol informational, ea privind circulatia
informatiilor si implicit modificarea sistemului cognitiilor indivizilor care emit,
respectiv recepteaza mesaje de acest tip. Cognitivul se refera la componenta strict
informationala a comunicarii si implicit la sistemul cognitiv al emitatorilor
/receptorilor, permitnd astfel, la un nivel mai general, cunoasterea. Persuasivul se
refera la acea componenta a comunicarii care vizeaza determinarea sau modificarea
atitudinilor/ comportamentelor emitatorilor, care primesc astfel de mesaje si, implicit,
ea determina anumite tipuri de actiuni sociale, actiuni care au atributul de social,
tocmai datorita dimensiunii obligatorii sociale a comunicarii. Ambele componente
sunt prezente practic n orice proces de comunicare, n functie de tipul de limbaje sau
de mijloace utilizate, aceste dimensiuni putnd fi privite ntr-o perspectiva denotativa
sau conotativa. Unul si acelas i mesaj, de exemplu: Mine are loc ntlnirea cu noul
director, poate transmite simultan doua tipuri de semnificatii. n primul rnd una
cognitiva, deoarece se transmite o informatie si, potential, cmpul cunoasterii
receptorului(rilor) se poate mari, iar n al doilea rnd, o semnificatie persuasiva care
se poate referi la comportamentele/atitudinile pe care receptorii ar trebui sa le aiba n
contextul particular respectiv.
Raporturile dintre cognitiv si persuasiv nu sunt nsa unele statice si nu pot fi
reduse doar la o dialectica a conotativului si denotativului n comunicare. Cu alte
cuvinte, nu avem de a face doar cu simple denotatii sau conotatii, ci cu orientari de
facto ale comunicarii catre persuasiv sau cognitiv, n primul rnd datorita unor
particularitati ale limbajelor si ale mijloacelor de comunicare. Aceasta centrare a
comunicarii, n persuasiv sau cognitiv, constituie un factor esential al determinarii
profilului culturii unei societati.
7

Este evident ca procesele de comunicare din zona electorala au o proeminenta

componenta persuasiva, fie ca este vorba de comunicarea dintre indivizi sau grupuri,
la un nivel bazal, fie ca este vorba de comunicarea politica de tipul propagandei. n
toate situatiile se urmareste formarea unor atitudini si declansarea

unor

comportamente specifice. Din aceste motive putem considera ca sfera denotativului

este data de semnificatiile persuasive1, planul conotativ fiind cel definit de
dimensiunea cognitivului. Cu alte cuvinte, la acest nivel, chiar si atunci cnd se
transmit informatii, scopul fundamental este acela de a determina la receptori anumite
reactii atitudinal- comportamentale. Ne putem ntreba cum functioneaza comunicarea
la acest nivel? n primul rnd cu ajutorul a doua elemente esentiale: ritualurile,
ritualizarile ntr-o forma mai slaba, respectiv pe baza unor mijloace de comunicare.
Ritualurile asigura n primul rnd eficienta activitatilor sociale fundamentale
pentru viata comunitatii. Repetarea acelorasi comportamente, n aceleasi situatii, face
ca eficienta acestora sa devina deosebita. Pe de alta parte, ritualurile pot sa asigure
nvatarea eficienta a acestor comportamente si, din acest motiv, procesul de
socializare este imposibil de conceput n afara unor cadre ritualice. Un alt aspect este
legat de rolul motivant al ritualului, acesta realiznd "ncarcarea energetica a
participantilor, marcata, de regula, de transformari interne, psihice si fiziologice,
dezvoltndu-se la participanti o tensiune psihica necesara activitatii vizate de ritual.
Cele mai importante functii ale ritualurilor sunt nsa cele de factura
comunicationala. n primul rnd este vorba de impunerea comunitara a semnificatiilor
semnelor utilizate ntr-o comunitate si de asigurare a universalitatii comunitare a
acestor semnificatii. n ritual se atribuie semnificatii (n primul rnd persuasive)
diverselor semnale utilizate n comunicare, fie ca este vorba de cuvinte,
comportamente simbolice sau oricare alt tip de limbaje. Ritualurile asigura legatura
ntre semnificatiile persuasive, actiunile prototip presupuse de acestea si semnalele
utilizate pentru a desemna/declansa aceste actiuni. n cadrul ritualului, prin asocierea
permanenta a semnelor persuasive cu comportamentele la care ele se refera, se asigura
stabilitatea semnificatiilor persuasive ntr-o comunitate. Semnificatiile semnelor, la
nivel general, se impun indivizilor prin socializare comunicationala. n sfera

Desemnam prin aceeasta sitagma, n mod conventional, tipul de comportamente sau de reactii
presupuse de un mesaj persuasiv. Acestea evident nu pot fi dect referenti ai semnificatiilor presupuse,
care nu pot fi surprinse n afara unor elemente categoriale. Din acest motiv sintagma are un continut
relativ si conventional

persuasiva cel putin, rolul central n acest proces, ca si n mentinerea stabilitatii

semnificatiilor persuasive, l detine ritualul.
Al doilea element esential care conditioneaza direct comunicarea persuasiva l
reprezinta mijloacele de comunicare, si totodata, tipul particular de comunicare care le
utilizeaza, comunicarea mediatizata.
Mijloacele de comunicare reprezinta orice element, concret sau abstract, care
mediaza circulatia semnificatiei cognitive si persuasive ntre emitatori si receptor cu
scopul de a mari performantele emisiei, fie n planul intensitatii persuasive, fie n cel
al caracteristicilor spatio-temporale.
Principala functie a mijloacelor de comunicare este aceea de a realiza o
anumita potentare a parametrilor sau caracteristicilor unui proces de comunicare.
Potentarea caracteristicilor unui proces de comunicare are loc n principal n plan
spatial (o anume difuziune a mesajului) si temporal, informatiile fiind stocate si
retransmise o perioada practic nelimitata de timp. Evident nsa, ca orice asemenea tip
de potentare reprezinta, fie direct, fie indirect, si o afirmare a persuasivului. n
capitolu l dedicat comunicarii politice vom detalia toate aceste aspecte. Pentru moment
retinem doar o prima concluzie n ceea ce priveste mecanismul electoral:
Dimensiunea persuasiva a comunicarii politice presupune n mod necesar
att o dimensiune ritualica obligatorie a activitatilor politice, ct si utilizarea
unor mijloace de comunicare performante. Acestea nsa, nici pe departe nu se
reduc la ceea ce traditional numim mass-media. Nu dezvoltam aceste probleme n
acest moment deoarece am rezervat un curs special pentru aceasta. n acest moment
suntem interesati sa relevam dimensiunea comunicationala a votului doar pentru a
oferi un argument n plus ideii ca votul este un fenomen social. Tocmai din acest
motiv mai trebuie sa adaugam ca actul votului, n sine, reprezinta un tip de
comunicare. Este un tip mediat de comunicare si desigur totodata un feed-back n
raport cu comunicarea politica de tipul propagandei. Functiile majore si pentru acest
tip de comunicare sunt tot persuasive, dar evident intervin aici o serie de procese
psiho-sociale care conditioneaza forma n care functioneaza acest tip de proces
comunicational.
Toate aceste tipuri de comunicare, desi centrate n zona persuasivului, nu
conduc direct la comportamente de vot. Pna acolo este necesar ca elec torii, n baza
comunicarii persuasive sau cognitive, ca si n baza matricei atitudinal-valorice
personale sa -si construiasca mai nti o imagine despre scena politica si sociala,
9

ntr-un cuvnt despre situatia n care se afla. De modul n care ei si definesc aceasta
situatie depinde n cea mai mare masura tipul de optiune pe care si-l exprima.

Situatia electorala ca tip de situatie sociala.

Orice proces de alegere sociala presupune ca la nivelul unei anumite
colectivitati, membri acesteia sa faca o optiune n raport cu cteva variante de solutii
posibile ale unei probleme. Votul presupune o asemenea situatie n care alegatorii
opteaza, de regula afirmativ, adica pentru o anumita personalitate sau grupare.
Aceasta situatie o vom denumi de acum nainte, situatie electorala. Ea presupune
existenta unei probleme care prezinta un numar finit de solutii ntre care electorii
trebuie sa opteze. Aparent, situatiile electorale sunt neproblematice. Alegi unul din
doi oameni, sau dintre ctiva, alegi un partid din cele cteva care ti-se ofera ca termeni
ai alegerii. La un nivel strict tehnic lucrurile sunt relativ simple. Problema electorala,
ca si solutiile sale posibile, sunt clar formulate, optiunile sunt perfect echivalente si au
aceeasi probabilitate de a fi selectionate de catre un anume subiect. La nivel social
lucrurile se complica nsa.
Dincolo de dimensiunea sa obiectiva situatia electorala are si un nivel
subiectiv la care este definita, n mod mai mult sau mai putin particular, de catre
subiectii care fac alegerea. Fiecare elector si defineste ntr-un mod propriu situatia
electorala ceea ce nseamna o anume definitie a problemei, a solutiilor concepute ca
posibile si reale si, binenteles, a semnificatiilor asociate termenilor implicati.
Problema nu trebuie sa mai fie ctusi de putin definita identic pentru subiecti.
Alegerea n sine are semnificatii deosebite pentru oameni, pentru unii este un tip de
suport pentru anumiti actori, pentru altii este un tip de sanctiune, poate sa reprezinte o
obligatie de a te conforma sau un gest de dizidenta etc. Solutiile propuse, pe de alta
parte, sunt arareori cele definite ca singurele posibile si pe care subiectii le gndesc ca
fiind termenii reali n care se solutioneaza problema data. n cercetarile calitative pe
care le-am efectuat de a lungul multor ani, spre exemplu, mai putin de 10% din cei
investigati gndeau ca personalitatile sau partidele pe care le votasera reprezentau
exact ceea ce ei doreau sa aleaga. Nemultumirea fata de actorii politici votati a fost n
toate analizele efectuate una foarte mare (cel mai adesea mai multe de jumatate dintre
subiecti unei investigatii). n realitate solutiile nu sunt nici pe departe gndite ca
alternative posibile, iar asumarea lor se face att la nivel imagistic (ca imagine a unui
actor politic, asa cum o sa vedem), ct si ideologic prin concepte cheie care definesc o
10

anume orientare. Numai ca acest proces de definire a situatiei electorale presupune

astfel si probleme de semantica electorala deoarece aceste concepte ideologice au
ntelesuri extrem de diferite. Cel mai stngace operator de teren ntr-o ancheta
sociologica a putut constata cu usurinta ca termeni dealtfel destul de uzitati, si care
sunt concepte centrale n definirea actiunilor politice sau electorale, precum
privatizare, coruptie, schimbare, stabilitate, patriotism etc. au sensuri extrem de
diferite, uneori contradictorii. Oamenii care au facut investigatii pe teren stiu ca
ntrebari aparent foarte simple precum: Ce parere aveti despre privatizare? cu
raspunsuri preformulate de genul: este foarte buna, buna..... atrag raspunsuri si
comentarii extrem de diverse de genul: este buna, dar la noi nu este posibila, este
bine, ca nseamna ca vom trai mai bine, dar si de genul: nu este buna, ca oamenii
ies beti de acolo, sunt un fel de hoti astia cu privatizarea. Avem de fapt de a face
cu definitii diferite ale privatizarii, ceea ce nseamna ca evident comparabilitatea
statistica a rezultatelor este foarte ndoielnica.
Desigur, n cazul votului, problemele sunt, sau cel putin par, cu mult mai
simple deoarece se alege ntre persoane, eventual partide. Dar putem sa garantam ca
n ochii electoratului, Emil Constantinescu sau Ion Iliescu au fost alternative similare
cu Nutu Anghelina sau Nicolae Militaru n 1996? Sau PDSR, PNL, PD ori PRM au
fost comparabile cu Partidul automobilistilor, al pensionarilor, cu Partidul Democrat
Crestin etc. n 2000?
La nivel obiectiv lucrurile stau relativ simplu. Variantele prezentate sunt precis
formulate si perfect echivalente, optiunile electorilor nu pot fi interpretabile, ci doar
masurate. La nivel subiectiv situatia electorala este un construct, ea are o definitie n
mintea fiecarui elector ceea ce face ca presupozitia ca toti oamenii aleg exact ntre
aceleasi variante sa fie doar partial adevarata. ntr -o situatie ideala de vot exista o
convergenta totala ntre definitiile situatiilor electorale ale alegatorilor si, eventual,
ntre definitia obiectiva si cea subiectiva a situatiei. n realitate, acest caz ideal de
convergenta totala nu poate exista si de aceea putem vorbi ntotdeauna de un indice al
divergentei definitiilor date situatiei electorale n orice sistem electoral real. Nu este
vorba de o deficienta a unui mecanism, ci pur si simplu asa functioneaza oricare
sistem electoral. Nu este cazul sa interpretam cele spuse pna n prezent, ca si cum
fiecare elector are o cu totul alta definitie a situatiei electorale si votul ar nsemna o
excursie n turnul Babel. Evident, exista o tendinta centrala n definitiile situatiilor
electorale, aceasta tendinta, modul n termeni statistici, poate sau nu sa se identifice cu
11

datele obiective ale situatiei electorale, cert este nsa ca ea reprezinta o anumita
normalitate sau o anume atitudine care, eventual prin vot, poate reprezenta un
comportament tip. n acest sens distingem doua tipuri de vot. Votul tipic si votul
atipic. Primul defineste spatiul de convergenta al cmpului electoral, n timp ce al
doilea pe cel al divergentelor aparute la nivelul definitiilor situatiilor electorale. Putem
distinge astfel votanti tipici si votanti atipici, nsa evident distinctia pe care o facem nu
are n sine nimic valorizant. Nu este neaparat un vot mai bun dect celalalt si nici mai
important. Distinctia este esentiala pentru radiografierea mecanismului electoral si are
un rol mai degraba analitic.

Votul tipic si votul atipic

ntr-una din anchetele ntreprinse de noi unul dintre subiecti ne-a declarat ca-i
sustine pe taranisti care, cu Vadim n frunte, vor sa scoata tara din criza, mai mult,
subiectul n cauza a ncercat sa argumenteze ca era vorba ntr-adevar de taranistii pe
care-i stiam si de senatorul Corneliu Vadim Tudor. Legatura pe care noi nu o vedeam,
exista pentru subiectul nostru extrem de clar.
La prima vedere un asemenea episod, care s-a ntmplat aproape oricarui
cercetator care a facut investigatii de teren, trece destul de neobservat si este citabil cu
un sens anecdotic. Aceasta pentru ca este relativ spectaculos. Cti dintre electori
gndesc la fel sau similar nsa? Prima reac tie este sa spunem ca extrem de putini. Dar
daca nu mai operam cu situatii att de spectaculoase, ci cu unele mult mai putin
vizibile? Ce distinctie fac oamenii ntre formatiunile liberale de exemplu, sunt aceste
definitii identice? Care era distinctia dintre CDR si partidele componente n definitia
situatiei electorale data de electori n 1996 sau n 2000? Care este distinctia dintre
Guvern si partidul/partidele aflate la putere? La un nivel rational putem argumenta si
gasi un raspuns pentru fiecare dintre aceste ntrebari. Exista nsa aceste raspunsuri
pentru toti electorii? Probabil ca o buna parte se apropie de un mod unitar de definire
a situatiei electorale. O alta parte nsa utilizeaza definitii nalt divergente ceea ce face
ca votul lor sa fie atip ic. Ce nseamna acest lucru? Ca desi n sens tehnic ei exprima
un vot absolut similar cu al celorlalti, definitiile situatiilor electorale, n baza carora sa ajuns la optiunile respective, au fost foarte diferite si avem motive sa credem ca nu
exista n realitate o echivalenta ntre voturi. Acesti votanti sunt atipici pentru ca au
definitii divergente cu ale majoritatii n ceea ce priveste situatia electorala. Ei nu sunt
ineficienti, irationali sau incompetenti, ci pur si simplu un tip special de votanti. Si nu
12

este neaparat sa fi atipic din incompetenta, ci si din prea multa competenta.

Intelectualii pot fi, spre exemplu, o categorie predispusa spre vot atipic, tocmai pentru
ca, la fel de usor, ei pot sari din tiparele majoritare ale definirii situatiilo r. Iata spre
exemplu cazul alegerilor locale din Bucuresti n 1996. Am ntreprins la doua
saptamni dupa alegeri mai multe interviuri de grup cu subiecti din diferite categorii
sociale. Una dintre acestea o reprezenta intelectualii, si pentru a nu exista rezerve
anecdotice fata de posibilele ntelesuri ale termenului, am selectat n grup doar
cercetatori si profesori din nvatamntul superior. Una din problemele pe care le -am
studiat a fost si aceea a modului n care subiectii si reprezentau votul pentru primar,
modul n care ei construiau un tip de justificare rationala pentru acest tip de vot, la
modul general, ca si pentru optiune ca atare. Rezultatele pot fi considerate
reprezentative pentru ceea ce numim vot atipic. Aproape toti subiectii din aceasta
categorie au argumentat foarte serios ideea depolitizarii votului n alegerile locale,
acolo unde alegatorii ar trebui sa se uite la calitatile umane si profesionale ale
candidatilor, la ceea ce ei pot sau nu asigura ca vor face si nu la o anume sustinere
politica. Alegatorii ar trebui sa cunoasca mai bine ceea ce candidatii se angajeaza sa
faca, ceea ce ei pot sa realizeze, calitatile lor umane si sa fie putin influentati de
aspectul politic. Primarul trebuie sa fie gospodar mai nti si nu politician. Avem
de a face indubitabil cu un anume tip de definire a situatiei electorale, cel putin
declarativ, pentru aceasta categorie de subiecti. De ce am putea considera votul lor
atipic? Pentru ca ei n realitate au constituit singura categorie, dintre cele investigate,
care nu facea asa. Declarativ lucrurile stateau perfect. n realitate, la ntrebari concrete
despre programele si promisiunile electorale, despre sloganuri, despre continutul
clipurilor electorale, ca si despre biografia profesionala sau despre calitatile
gospodarilor candidati, aceasta categorie a dat pe de departe cele mai putine si mai
vagi raspunsuri.
Celelalte categorii, de muncitori, functionari si de pensionari, au relevat,
adesea cu mare finete, promisiunile, uneori si posibilitatile reale , biografiile
principalilor candidati, ca si multe informatii despre calitatile acestora. Diferentele
dintre acestia, n aceasta privinta, au fost extrem de reduse. Ei si definisera destul de
convergent situatia electorala. Divergentii erau cei din prima categorie care doar la un
nivel declarativ puteau fi asimilati definitiei modale, caci n practica ei si defineau
situatia electorala nu numai diferit, ci chiar exact n maniera pe care declarativ o
criticau. Vom mai reveni asupra acestor rezultate. Dorim nsa n acest moment sa
13

atragem atentia asupra unui alt aspect important care tine de definirea situatiei
electorale si care este implicat n acest exemplu. Este vorba de modul n care este
gestionata informatia, respectiv de modul n care functioneaza comunicarea cognitiva
n cadrul definirii situatiilor. n general consideram ca intelectualii reprezinta una din
categoriile cele mai informate n raport cu viata politica si sociala. Cel putin
indicatorii utilizati n masuratorile statistice, privitori la consumul cultural, ca si la
accesul si consumul de informatii, par a indica acest lucru. De ce nsa, privitor la
exemplul precedent, ei erau pe de departe cei mai putin informati (sau poate mai
corect, cei care retinusera cel mai putin)? Raspunsul nu poate fi foarte simplu, dar cu
siguranta el trebuie sa graviteze n jurul problematicii definirii situatiei electorale. n
realitate, n cadrul procesului subiectiv al definirii situatiei electorale se opereaza cu
statuari de probleme si solutii care reclama un anumit tip de comunicare care este
considerata valida sau performanta. n orice asemenea proces, cu ct subiectii sunt
mai angajati atitudinal valoric, cu att mai mult ei sunt receptivi doar la anumite tipuri
de informatii neglijnd sau respingnd altele. Mai mult, n acest caz a aparut ceea ce
s-ar putea numi efectul de intelectual. Potrivit acestuia, intelectualii sau oricare
subiecti care se comporta la fel, adica construiesc teorii despre realitate, date fiind
competentele indubitabile la nivel cognitiv si implicit la nivelul cunoasterii de tip
rational, tind sa nu recepteze informatiile privitoare la realitatile sociale pentru care ei
au deja teorii explicative, ignornd astfel informatii si cunostinte care pot fi relevante
n ntelegerea respectivei realitati. Stiind foarte mult ei afla foarte putin am putea
spune. Acest efect apare si n cadrul comunicarii politice de tipul propagandei, cnd
anumiti actori politici comit exact aceeasi eroare, stiind foarte multe despre viata
politica sau despre electorat, ei ajung prea putin sa recepteze feed-back-ul acestuia.
Dar de ce este importanta aceasta distinctie ntre votul tipic si cel atipic?
Pentru ca, asa cum o sa aratam, orice analiza a mecanismului electoral trebuie sa
porneasca de la analiza modului n care subiectii definesc o situatie electorala. Nu este
vorba de cine ntelege corect si cine nu, cine se raporteaza rational si cine afectiv la
vot, ci este vorba de modul n care oamenii si definesc situatiile sociale impuse de
alegerea de tip electoral. Este interesant de stiut care este indicele divergentei,
respectiv proportia votantilor atipici ntr-un sistem electoral. Care este definitia
modala a situatiei electorale, si care sunt sferele de semnificatie ale conceptelor
ideologice implicate n sustinerea optiunilor.

14

Dar cum se construieste definitia modala, respectiv votul tipic? Evident ca

pentru a ajunge la o dimensiune modala trebuie sa existe un amplu proces de
comunicare, acesta fiind singura modalitate de a construi semnificatii comune
pentru toti termenii implicati n definirea situatiei electorale.
Intervin nsa si o serie de alte procese piho-sociale sau pur psihologice. n
primul rnd este vorba de polarizare. Gndim si ne raportam la realitate, conform
psihologiei cognitive, n termeni polari. Lucrurile sunt bune sau rele, corecte sau
incorecte, utile sau ineficiente etc. n general numai dupa ce cautam extremele
descoperim si nuantele. Acest proces cu siguranta ca simplifica perceptia situatiilor
electorale reducnd zecile de nuantari la un numar redus (n mod normal polar) de
solutii. Polarizarea se bazeaza totodata si pe un alt proces esential n constructia
definitiei modale, proces de aceasta data pur social, si anume uniformizarea. Ea se
refera la faptul ca institutia votului universal functioneaza pe ideea uniformizarii
totale a votantilor n sistemul electoral. Voturile sunt interschimbabile si pot fi
exprimate doar n varianta standardizata, preformulata de catre puterea legitima. n
fapt se opereaza cu o definire oficiala a situatiilor electorale la nivel de probleme si de
solutii. Aceasta, am putea conveni, reprezinta definitia obiectiva a situatiei electorale.
Ea evident uniformizeaza cmpul social definind o paradigma obligatorie de actiune.
Mai mult, societatea, n general, obstructioneaza sau chiar sanctioneaza deviantele de
la paradigma.

NTREBARI:
1. De ce votul are o dimensiune sociala?
2. De ce este votul un tip de alegere sociala?
3. Care sunt procesele de comunicare care stau la baza votului?
4. Ce est e votul tipic?
5. Ce est e votul atipic?
6. n ce consta dimensiunea cognitiva a comunicarii?
7. n ce consta dimensiunea persuasiva a comunicarii?
8. Ce este efectul de intelectual?
9. Ce este situatia electorala si care este mecanismul definirii ei

15

Cursul 2

Votul si implicatiile sale socia le

n cursul anterior am prezentat o serie de

caracteristici ale votului din perspectiva analizei
dimensiunii sale sociale, ca si a caracteristicilor specifice
implicite. Am mentionat n ncheierea cursului anterior
faptul ca tendinta spre votul tipic, ca de altfel si
caracteristicile politice ale votului contemporan, conduc
spre uniformizare, adica spre o conditie absolut obligatorie
pentru acest mecanism.

Regula absenteismului.
Primul produs al uniformizarii l reprezinta absenteismul. Acesta din urma are
numeroase cauze. Putem distinge ntre cele conjuncturale, date de factori mai mult sau
mai putin accidentali sau independenti de subiecti, si cauzele de tip structural. n cele
ce urmeaza ne vom ocupa doar de ultima categorie, desi, ar fi de remarcat, ca cei mai
multi dintre votanti considera ca cei care vor sa voteze pot sa evite aspectele
conjuncturale 2. Care sunt nsa motivele structurale? Uniformizarea pe de o parte, iar
pe de alta, mai general, situatiile atipice.
Uniformizarea da votului putere, politicienilor maiestrie n arta manipularii,
maselor largi ocazia exprimarii publice a unor probleme, iar elitelor, n general,
insatisfactii. Orice fel de uniformizare sociala, precum si aceea a votului n societatea
moderna, induce si efecte perverse, de devalorizare a importantei acestuia. Nu nsa la
2

n analizele pe care le-am efectuat am vrut sa testam acest tip de orientare atitudinala catre vot printro ntrebare care s-a dovedit petinenta pentru a distinge artitudinea fata de absenteismul electoral Am
ntrebat subiectii ce ar face daca n ziua votului ar avea bolnava la pat o ruda foarte apropiata.
Raspunsurile au fost foarte diverse, dar integrabile n doua categorii. Unii subiecti au considerat clar ca
nu ar merge la vot, iar altii, care nu au admis aceasta posibilitate si au argumentat ca pot gasi solutii
pentru a vota. Cei mai multi dintre subiecti, nsa au considerat ca daca vrei cu adevarat sa votezi poti sa
o faci, chiar si cei care au declarat ca nu ar merge la vot n situatia propusa de noi au semnalat ca nu ar
face un efort pentru ca nu ar merita si nu pentru ca ar fi imposibil sa voteze.

16

categorii ntregi de populatie si cel mai adesea nu n forma declarativa directa. Tocmai
pentru ca institutia votului universal este mai mult dect un simplu precept politic, ci
chiar un indicator al modernitatii, putini sunt cei care se pot ridica mpotriva acestei
institutii. Din acest motiv cei nemultumiti si redefinesc disonanta n termenii lipsei de
importanta a votului exprimat. De ce disonanta? Pentru ca orice persoana care
abordeaza votul rational si care se percepe inegala, n fapt superioara altor categorii,
nu poate valoriza votul ca avnd o semnificatie deosebita.
Votul unei persoane n sistemul nostru electoral poate influenta real alegerile
cu o probabilitate de 0,000000066. Cu alte cuvinte votul dumneavoastra, ca act
individual, nu prea conteaza. Dar ca sa fie si mai grav el este identic cu al oricarui alt
alegator, si deci si cu al unui tnar de 18 ani care voteaza prima data, dar si cu al unei
batrne de 90 de ani care nici nu stie foarte exact cine candideaza si nici, n general,
de ce se afla ea acolo, n fata urnei. O atitudine strict rationala a unei persoane care
are, cum ar spune Wright Mills, imaginatie sociologica conduce imediat la
absenteism.
De ce votam totusi o mare parte dintre noi? n primul rnd pentru ca actiunile
noastre nu sunt dect ntr-o mica masura rationale si de asemenea foarte putini dintre
noi percep cu adevarat puterea reala a unui vot. Pare paradoxal, dar atitudinea
electorala rationala este mai degraba aceea de a nu participa la vot dect aceea de a
vota. Oarecum avem aici situatia oricarui joc de noroc de tip loto. Si n cazul
acestora un om rational si cu simt sociologic stie ca sansa de a cstiga este practic
nula. Acest crunt adevar este mascat perceptiei noastre tot printr -un mecanism social.
Aceasta pentru ca unei parti semnificative dintre electori i se confirma ntotdeauna
optiunile exprimate. n realitate nsa, numarul voturilor este semnificativ si nu voturile
individuale ale electorilor. Legile statistice sunt cele care ne pot explica de fapt aceste
rezultate.
Dar pentru ca sistemul electoral sa functioneze eficient mai este necesar ca n
definitiile situatiilor electorale alegatorii sa considere votul ntr -un registru normativ
imperativ. Cu alte cuvinte ei trebuie sa considere votul ca fiind important si ca avnd
semnificatie pentru ei. Cum se poate realiza acest lucru? n primul rnd actul votului
poate fi privit ca o obligatie, derivata dintr -un cod normativ. n al doilea rnd, el poate
exprima un acord sau o sanctiune n raport cu anumite teme electorale sau chiar cu
anumite personalitati. Sunt necesare deci doua componente. Una normativa care sa

17

dea valoare intrinseca votului si o alta legata de diferitele asociatii pe care votantii le
dau actului lor.
Desigur, pot exista si alegatori care sa voteze pentru ca un actor politic sa
ajunga la putere si sa-i reprezinte, adica situatia definita uzual ca normala. n realitate
nsa, asa cum a rezultat din anchetele calitative pe care le-am coordonat pe parcursul
multor ani, actul votului are un foarte redus orizont temporal. Comportamentul de vot
este determinat, de regula, de anumite asociatii prezente n definitiile pe care le dau
electorii situatiei electorale. n fapt orice aspect care are relevanta pentru un subiect
poate actiona ca si tema electorala pe baza principiului asocierii. Problema este
asociata unui actor politic, care astfel este validat sau infirmat, n functie de pozitia
acestuia fata de problemele percepute de catre electori.
Pare mai complicat, dar exprimat simplu ar trebui sa spunem ca actul votului
are semnificatie pentru un subiect n masura n care avem urmatoarele elemente:

atitudine slab rationala fata de acesta,

anumite precepte normative imperative n raport cu votul, ca si

anumite asociatii pe care votantul le face ntre problemele sale si un

actor politic.

Cu alte cuvinte un actor politic are sanse de reusita nu att punnd probleme
electoratului, ct mai ales afirmnd problemele, temerile, angoasele si dorintele
acestuia. Cei care pun n fata electoratului propriile probleme sunt tocmai aceia care
pierd n oricare alegeri.
Trebuie sa spunem ca aceste teze au si un corolar. Nu este important doar sa
afirmi problemele electoratului, ci sa fi si radical n formularea lor. Ceea ce nu
conteaza dect foarte putin este chiar solutia concreta data acestor probleme. Uneori
conteaza la fel de putin chiar si faptul ca esti pentru sau mpotriva unei solutii
particulare. n unele dintre cursurile urmatoare vom argumenta aceste te ze, care,
pentru moment, ntr-o forma strict afirmativa, par paradoxale.
Am putea spune ca si o concluzie la cele afirmate ca succesul electoral se
bazeaza fundamental pe propunerea unor teme electorale, care sa fie asociate
problemelor unui numar ct mai mare de electori si nu conteaza dect secundar, daca
acestia sunt de acord cu ele sau nu. Aceasta ar putea fi numita legea vizibilitatii
ntruct ea stipuleaza ca ntr-un sistem electoral este mai important sa fi vizibil dect

18

n acord cu alegatorii. Desigur, pentru a iesi primul n cursa, trebuie sa ti seama si de

tendinta centrala a asteptarilor electoratului, dar si asupra acestor lucruri vom reveni.
Cei care nsa se afla n afara conditionarilor prezentate de noi, neavnd
asociate probleme personale n raport cu actorii politici si nici un simt al obligatiei de
a vota sunt evident votanti atipici si ei au o tendinta majora de absenteism. Aceasta
este amplificata atunci cnd electorii au un sentiment al inutilitatii votului, fie ca o
consecinta a unei atitudini rationale, fie datorita sentimentului frustrant dat de
caracterul uniformizator al acestuia.
Evident ca toti acesti votanti sunt atipici n sensul practicarii unor definitii
divergente ale situatiei electorale. La modul general nsa, votantii atipici sunt primii
candidati la absenteism. n realitate este vorba de cei care au indici mari de divergenta
n definirea situatiilor electorale. Regula absenteismului, daca luam n calcul si
uniformizarea ca fiind generatoare tot de vot atipic, ar stipula atunci faptul ca exista o
legatura directa ntre divergenta definirii situatiilor electorale si absenteismul
existent n sistemul electoral respectiv. Altfel spus cei care si definesc diferit de
varianta modala situatia electorala au probabilitati mult mai mari de a absenta de la
vot. De aici doua consecinte:

Cu ct comunicarea la nivel grupal si comunitar este mai eficienta ntr-o

societate, cu att se reduce absenteismul, prin cresterea indicelui de
convergenta.

Dar n aceeasi masura cu ct este mai stratificata si eventual polarizata o

societate, cu blocaje de comunicare ntre straturi, cu att absenteismul va
fi mai mare.
Acesta este motivul pentru care la nivelul comunitatilor slab stratificate, sau n

societatile n care stratificarea sociala de vine, n contexte de criza, slab conturata sau
pusa ntre paranteze, absenteismul la urne scade dramatic. Nu este nsa vorba neaparat
de o absenta reala a stratificarii, ci de absenta barierelor de comunicare ntre straturi,
pe termen lung sau doar temporar. n asemenea cazuri sau asemenea zone, daca avem
de a face cu comunitati locale, absenteismul poate fi cobort pna la cteva procente.
De ce absenteaza oamenii de la vot? Cine recunoaste si cine nu acest lucru? Ce
cauze reale de tip structural exista si care sunt motivatiile declarate de catre subiecti?
Iata alte cteva ntrebari asupra carora vom reveni n cadrul cursurilor viitoare,
problematica fiind departe de a fi epuizata.
19

Dimensiunea ritualica a votului

Exista pe de o parte votanti atipici, persoane cu indici ridicati de divergenta n
definirea situatiei electorale, predispusi la absenteism, dar exista pe de alta parte si
votanti atipici care sunt, aparent cel putin, votantii ideali, superconstiinciosii. Exista
persoane care merg la urne pentru ca toata lumea merge, care motiveaza propriul
comportament prin norme, asa trebuie sa facem, care opteaza pentru singura solutie
pe care o percep la nivelul definitiei situatiei electorale. Uneori nici nu are loc o
alegere, ci o participare ritualica la un eveniment social. ntr-un sens tare nici nu mai
avem de a face cu un vot, ci cu un ritual. Acesta este votul ritualic. Cnd avem de a
face cu un astfel de vot si care ar putea fi procentul din populatia Romniei care
voteaza astfel? Vom trata aceste probleme si n alte cursuri, pentru a raspunde totusi,
chiar sumar, la aceste ntrebari n acest moment trebuie sa facem mai nti cteva
precizari.
Votul n sine are o dimensiune ritualica, are loc la intervale relativ bine
stabilite, se desfasoara tehnic ntotdeauna la fel, campaniile electorale aduc pe
perioade relativ mari de timp aceleasi personaje, acelasi tip de mesaje, aceleasi tipuri
de manifestari, aceleasi tipuri de probleme si de solutii. De fapt ntr-o masura foarte
mare votul are o importanta deosebita n societate tocmai datorita faptului ca are
aceasta componenta ritualica, componenta care i da o forta persuasiva ridicata. Nu se
poate nsa exagera. Exista si nou si deosebit si mai putin obisnuit sau normal n viata
politica si, n particular, n spatiul electoral. Nu arareori cei care cstiga n cursa
electorala se dovedesc tocmai cei care au stiut cum sa inoveze si sa iasa din rutina.
Exista nsa votanti care si exprima singura optiune pe care o au pentru ca
trebuie sa faca acest lucr u, subiecti care de regula nu si pot justifica nici votul si nici
necesitatea acestuia. Ei totusi voteaza pentru ca trebuie sa faca acest lucru, pentru ca
trebuie sa-si exprime opiniile. n realitate ei nu percep variante alternative, iar votul
lor, fie este suport pentru un actor politic, fie este un vot reactiv fata de anumiti actori.
n marea majoritate a cazurilor aceste voturi ritualice se exprima fata de putere. Nu
trebuie sa existe o simpatie sau o apreciere reala pentru aceasta. Este cel mai adesea
doar un conformism fata de putere care se savrseste ritualic.
Daca apelam la un exemplu dat de datele produse de sondajul postelectoral
desfasurat n luna decembrie 1996, ca si rezultate barometrelor realizate la cererea
Fundatiei pentru o Societate Deschisa, n lunile martie, iunie si septembrie 1997, si
20

comparndu-le cu datele reale ale alegerilor putem obtine cteva concluzii interesante
privitoare la votul de conformitate si implicit la cel ritualic.

Tabelul 2.1. Date comparative ale optiunilor reale si declarate ale electorilor de la
alegeri pna n iunie 1997
Formatiune

Alegeri

Alegeri

Decembri

Martie

Iunie 1997

Sept. 1997

nov

nov

e 1996

1997

Barometru

Barometru

1996

1996

Senat

C.Dep

Barometru

CDR

30,7%

30,2%

46,6%

51%

47%

42%

USD

13,2%

13,9%

6,5%

6%

7%

7%

PDSR (PSD)

23,1%

21,5%

20,4%

29%

21%

25%

PRM

4,6%

4,5%

2,8%

4%

10%

8,5%

26,4%

35,7%

29,7%

26,7%

Suma

procentelor

diferite

Datele pe care le prezentam sunt foarte interesante si vor fi amplu analizate si

ntr-un alt curs. Pentru moment, observam ca datele cercetarilor sociale, de tip
barometru difera substantial de datele alegerilor pe care le consideram, binenteles, ca
cele reale. ntre datele sondajelor exista o foarte importanta diferenta. Cercetarea pe
care am condus-o, n decembrie 1996, s-a desfasurat la aproximativ doua saptamni
dupa al doilea tur de scrutin, iar ntrebarea la care au raspuns subiectii se refera la
modul n care acestia votasera cu cteva saptamni n urma, n timp ce sondajele tip
barometru aveau o ntrebare clasica privitoare la intentia de vot n conditiile unor
alegeri desfasurate n viitorul imediat ( daca duminica viitoare ar fi alegeri).
Asa cum arata datele, ancheta desfasurata n decembrie ridica si o problema de
ordin moral, pentru ca discrepantele nu indica n acest caz evolutia posibila a unor
opinii dupa un anume interval de timp, ci faptul ca respondentii respectivi au mintit
atunci cnd au raspuns. Putem considera n acest caz, fie ca intervievatii au mintit, fie
ca sondajul este total nereprezentativ. Problema nereprezentativitatii nu se poate pune
pentru ca esantionul pe care s-a lucrat a fost verificat pe mai multe variabile sociodemografice de baza si a fost astfel validat.
De fapt problema este cu mult mai spectaculoasa dect pare la prima vedere.
Daca continuam analiza datelor vom observa ca, desi ntrebarile au o structura

21

diferita, ele sunt totusi destul de asemanatoare si toate, nca trei sondaje din 1997, sunt
n puternic dezacord cu rezultatele alegerilor. Pentru primele patru cele mai
importante formatiuni politice diferentele procentelor merg ntre aproximativ 25 % si
35 %. n mod traditional analistii considera, si au facut-o si n 1997, ca aceste
schimbari ale optiunilor sunt conditionate de evolutia opiniilor politice datorate
guvernarii si exercitarii n general a puterii. Datele pe care le prezentam contrazic
total aceste tipuri de analize cu care n general presa ne -a obisnuit.
n primul rnd remarcam ca aproape toate schimbarile de opinii comparativ cu
cele exprimate n ale gerile din noiembrie s-au produs imediat dupa alegeri si nu n
evolutia ulterioara. CDR are de exemplu practic aceleasi procente n decembrie 1996
si n iunie 1997. Prin urmare teza analistilor din perioada respectiva ca existase o
situatie paradoxala, de crestere a ncrederii n CDR pe durata aplicarii unor reforme
dure este falsa.
ncrederea a crescut n principal ca redefinire a votului exprimat si nu ca
intentie de vot si asta imediat dupa alegeri si nu mai trziu. Situatia pare identica
si pentru USD (alianta PD PSDR), doar ca aici lucrurile par a sta exact invers. USD
pierde jumatate din votanti la doua trei saptamni dupa alegeri, scaznd de la 13,9
la 6,5%. De fapt nu pierde, ci pur si simplu o parte din votantii USD nu mai declara
imediat dupa publicarea rezultatelor alegerilor ca au votat cu aceasta formatiune.
Numai ca noua luni dupa alegeri situatia nu pare sa se schimbe, USD obtinnd 6-7%.
Daca CDR pare sa fi crescut n primul an, USD pare sa fi pierdut aproape
jumatate din alegatori. PDSR (PSD), pe atunci principalul partid de opozitie, este
relativ constant pe toata perioada nregistrnd doar usoare cresteri, n special n
momentele mai dure ale reformei initiate de coalitie. PRM are un statut mai curios.
Imediat dupa alegeri o parte din votantii sai nu si recunosc votul exprimat, el revine
aproximativ la acelasi procent, de 4%, n martie pentru ca mai apoi sa creasca aproape
dublu n urmatoarele luni. Cresterea se datoreaza n primul rnd activitatii si
vizibilitatii politice cu totul deosebite a domnului Corneliu Vadim Tudor n anul 1997,
n primul rnd, dar si pe fondul unei activitati n general modeste a restului opozitiei.
Datele prezentate sunt semnificative din mai multe puncte de vedere. n primul
rnd discrepantele pe care le-am mentionat, observam la o analiza de detaliu, nu sunt
un rezultat direct al guvernarii ele fiind n linii generale aceleasi nca dinaintea
desfasurarii actului guvernarii. Cum se schimba nsa opiniile politice? Cum se

22

erodeaza puterea? Raspunsul la aceste ntrebari este relativ socant si formeaza un

paradox.
Erodarea actorilor politici care se afla la putere nu este dect foarte slab
pna la insignifiant conditionata de actul administrarii puterii. Bunul simt al
cunoasterii comune, iata, este contrazis cu vehementa. Cum se produce nsa acest
proces al erodarii si care este cauza sa?
Primul factor al erodarii puterii este dat de gestionarea si perceptia
timpului n mecanismul definirii situatiei electorale. Timpul este primul vector care
dicteaza si mai putin actiunile concrete presupuse de guvernare. Mecanismele prin
care timpul actioneaza asupra alegatorilor sunt mult mai complexe, ele tin de legi ale
psihologiei si psihologiei sociale, ca si de mecanismele sistemului electoral. Dealtfel,
influenta pe care o exercita administrarea puterii n procesul de erodare se produce
doar mediat prin astfel de mecanisme.
Revenind asupra diferentelor semnalate n exemplul anterior, trebuie sa
atragem atentia, si vom trata si aceasta problema n mod separat, ca exista o proportie
de o cincime pna la o patrime de alegatori care declara n sondaje altceva dect au
votat sau vor vota. Cu alte cuvinte cel putin 25% dintre subiectii chestionati ntr-un
sondaj au o probabilitate foarte mare de a vota altfel dect declara.
Daca ne ntoarcem la datele din tabelul prezentat mai devreme vom vedea ca
imediat dupa alegeri prima formatiune cstigatoare creste cu aproape 17 procente n
cteva saptamni n timp ce toate celelalte scad. De ce se produce acest efect? Pentru
ca cel putin 17 % din populatie si-a redefinit votul imediat dupa alegeri. Motivatia
este una a conformitatii, dictata de dorinta de a fi declarativ de partea puterii. Nu este
nsa vorba doar de o declaratie conjuncturala n fata unui operator de interviu, ci
foarte adesea este vorba de o redefinire a votului ca atare, pentru ca aceste tendinte se
mentin cel putin sase luni dupa alegeri.
Am putea nsa la fel de bine sa ne ntrebam, fata de acelasi exemplu, de ce
USD-ul, care a ajuns la guvernare, nu a primit si el un bonus de conformitate de la
electorat, ci, mai mult, a scazut n acelasi scurt interval de timp. Cu siguranta ca din
punct de vedere politic si ei au cstigat alegerile si, ca si CDR, si ei au trecut din
opozitie la putere. Sociologic nsa ei nu au cstigat, ci au pierdut. Pentru electorat, n
baza procesului de polarizare de care am amintit de mai multe ori pna acum, nu pot
sa cstige doi competitori, pentru ca, n general, doar doi sunt uzual luati n calcul.
USD nu a cstigat, ci doar a ajuns la putere. O parte din sustinatorii sai nu vor sa
23

accepte aceasta pozitie si nu mai sustin public optiunea de la urne. Pe de alta parte,
asa cum vom vedea, stabilitatea electorala a USD n fapt a singurului partid important
din aceasta fosta alianta, PD, este foarte mica si concura la o asemenea evolutie
postelectorala.
Dimensiunea ritualica a votului, despre care am vorbit mai devreme, si care
determina n general conformitatea are nsa si o traditie istorica importanta n
Romnia, ca si n toate tarile din aceasta zona. Este vorba de experienta socialista.
Populatia vota aproximativ n aceleasi limite ale absenteismului si nainte de 19893.
Mai mult, votul era exprimat chiar si pentru personalitatile marcante ale
statului totalitar si ne referim la familia Ceausescu n primul rnd. Este foarte usor sa
consideram ca oamenii nu votau n realitate asa cum se declara, sau ca alegerile erau
falsificate. Dincolo de acest tablou si, ce este drept, n afara unor studii reale din acea
perioada, trebuie sa spunem ca votul si n socialism era un fenomen social foarte
important. Milioane de romni mergeau la vot desi, ntr-o forma sau alta, stiau ca nu
conta prea mult optiunea lor. Dar atunci de ce mergeau? De frica? Este un raspuns
pueril cnd este vorba de milioane de oameni. Desigur, nu mergeau la vot toti cei care
erau raportati statistic ca participanti, dar totusi erau foarte numerosi.
Mai mult, dincolo de voturile anulate sau false, o parte a electoratului vota
chiar cu liderii comunisti si asta cel mai probabil fara sa-i simpatizeze neaparat.
Aceasta pentru ca votul avea o semnificatie ritualica si puterea comunista a stiut sa
conduca destul de bine acest proces. Pe de alta parte votul de suport al puterii avea o
plaja de actiune extrem de mare si consideram ca a ramas si n prezent unul foarte
important. n investigatiile calitative pe care le -am coordonat pe o perioada mare de
timp, am relevat constant faptul ca marea majoritate a categoriilor sociale au un
respect special pentru putere, cu referinta speciala la cea prezidentiala. n unele din
interviurile realizate am lansat astfel o problema care privea o situatie ipotetica n care
Presedintele Constantinescu sau Iliescu discuta 20 de minute cu subiectii n locuinta
acestora 4. Am analizat nu att raspunsurile, ct mai ales tipul si timpul de reactie la
situatia definita. Rezultatele au aratat ca o mare parte din categoriile investigate au
retineri deosebite si chiar blocaje n raport cu persoana Presedintelui, indiferent de
cine era acesta. Nu era vorba att de domnii Constantinescu sau Iliescu, ct de
3

Este vorba de o aproximare evident, dat fiind ca nu putem avea date certe despre scrutinurile
socialiste
4

investigatia este prezentata pe larg ntr-un curs viitor

24

autoritatea pe care o conferea functia detinuta. La unii subiecti se semnalau adesea

chiar atitudini contradictorii, pentru ca desi ei considerau ca aveau foarte multe
probleme si chiar certe atitudini critice fata de Presedinte, declarau ca n situatia
respectiva, de dialog cu Presedintele, nu ar fi putut dect cel mult sa-l felicite si nimic
altceva. Presedintele era prea mare pentru cei mai multi dintre subiecti, si chiar daca
acestia erau profund nemultumiti nu cons iderau ca aveau dreptul sa-l traga la
raspundere pe Presedinte. Toti acesti electori sunt n mod normal votanti de
conformitate, iar despre comportamentul lor de vot, ca si al altor tipuri de votanti,
vom discuta ntr-un curs dedicat tipologiei electorilor , acolo unde vom propune mai
multe tipuri de analize, de criterii, ca si de tipologii ale electorilor.

NTREBARI:
1. Care sunt cauzele absenteismului?
2. La ce se refera regula absenteismului?
3. La ce se refera dimensiunea ritualica a votului?
4. Ce sunt votantii de conformitate?
5. Cum poate fi studiat votul de conformitate?
6. Cum se erodeaza actorii politici?
7. Ce reprezinta redefinirea votului?

25

Cursul 3

Procese de baza care intervin n definirea situatiei electorale

Definirea unei situatii electorale este, normal, un proces

subiectiv si individualizat. Cu toate acestea exista o serie de
caracteristici comune tuturor acestor procese. Ele sunt
datorate faptului ca o serie de mecanisme si conditionari de
tip psiho-social actioneaza n toate aceste procese de definire
a situatiilor electorale. n cele ce urmeaza vom insista doar
asupra a trei dintre acestea: Polarizarea; Atribuirea si
Centrarea pe putere, respectiv opozitie.

Polarizarea n termeni valorici. n definirea situatiei electorale intervine

ntotdeauna un efort de schematizare si de tipologizare, efort care functioneaza ntr-o
dimensiune valorica prin polarizarea realitatii sociale. Raportarea la realitatea sociala
nu numai ca se face pe baza unor conditionari atitudinal - valorice n baza carora
evenimentelor sau actorilor li se acorda o anumita importanta sau o anumita
legitimitate, dar mai mult, conditionarile functioneaza obligatoriu n termeni polari.
Valorile si atitudinile extreme, n fapt refuzul nuantarilor, reprezinta modalitatea
principala n care se definesc situatiile electorale. Partidul x doreste schimbarea n
timp ce ceilalti nu o doresc. Politicianul y este bun sau corect n timp ce ceilalti nu. O
anumita actiune electorala este perfect justificata sau este o mrsavie si cu siguranta
ca putem continua. Procesul de polarizare este nsa unul cu mult mai general, fiind un
proces psihologic fundamental pe baza caruia noi ne raportam la realitate, cu ajutorul
caruia putem construi n fond concepte si opera cu ele. Evident ca dupa ce polarizam
realitatea ncercam mai apoi sa-i gasim si nuantarile de care avem nevoie. n spatiul
electoral polarizarea nseamna n primul rnd simplificarea realitatii sociale. Este
vorba de tendinta de a reduce aceasta realitate la doua dimensiuni valoric opuse. Ea
tinde sa fie privita n doi termeni, de regula opusi sau doar complementari. Partidul x
si toate celelalte sau doar partidul y, ceilalti n aceasta situatie ne mai contnd. Exista
26

de asemenea reformisti si conservatori, democrati si criptocomunisti, corupti si cinstiti

etc. Ecuatiile sociale, altfel destul de complicate, sunt reduse la ecuatii simple avnd
doar doua variabile, dar nu si doua necunoscute, caci cel mai adesea una din variabile
se explica prin cealalta, fiind opusa ei, ceva exprimabil matematic printr-o formula
simpla de genul y=x-1, ceea ce nseamna ca cele mai multe ecuatii care definesc
situatiile electorale admit o singura necunoscuta, adica o singura variabila explicativa.
Cu alte cuvinte, realitatea este perceputa printr-o prisma care distorsioneaza
imaginea, de la un eveniment la altul, catre doar unul din capetele spectrului. Desigur,
la o analiza rationala situatiile electorale capata foarte multe nuantari. Raportarea la
realitate este nsa arareori rationala sau rationalizanta atunci cnd este vorba de
definirea situatiilor electorale. Implicarea dimensiunii valorice face automat posibila
polarizarea, independent de o dimensiune rationala. Deducem de aici o regula de baza
a constructiei definitiei electorale. Efectele polarizarii si im plicit ale atitudinii
nerationale n definirea situatiei electorale sunt cu att mai mari cu ct subiectul
n cauza este implicat valoric - atitudinal mai mult. Cu alte cuvinte realitatea va fi
mai polarizata n perceptia unui individ, cu att mai mult cu ct subiectul n cauza este
mai profund marcat de anumite valori n perceptia acestei realitati. La modul general
avem de a face cu o evidenta, nsa pentru zona politicului consecintele sunt multiple.
La nivelul comunicarii politice, spre exemplu, distingem cteva aspecte extrem de
importante. n primul rnd faptul ca subiectii implicati valoric -atitudinal n mod
deosebit au o perceptie nalt polarizata asupra realitatii si pot recepta mesajele politice
doar n acesti termeni. n acest mod mesajele neutre vor fi deplasate obligatoriu spre
capetele scalelor de apreciere sau pur si simplu nu sunt receptate. Constructiile de tip
rational nu au pertinenta dect daca sunt n consonanta cu polarizarea. La extrema
opusa persoanele care nu se implica valoric n definirea realitatii electorale, accepta
nuantarile si eventuale discursuri de tip rational (sau doar n forma rationala, poate fi
vorba foarte bine si de sofisme). Numai ca aceste persoane, ca electori, reprezinta
categoria acelora caracterizati de un slab activism, cel mai adesea fara optiuni clar
conturate. Asa cum o sa vedem n capitolul dedicat comunicarii politice, se pot
desprinde o serie de concluzii foarte importante fata de tipurile si eficienta
propagandei si mai general a comunicarii politice.
Atribuirea si erorile de atribuire. Este un alt proces esential pentru definirea
situatiei electorale si ntr-o oarecare masura corelat cu cel de polarizare. La modul
general atribuirea priveste asumarea unei relatii cauzale privitoare la anumite
27

comportamente sau actiuni ale unui individ sau ale unui grup social. n raportarea
noastra la realitatea nconjuratoare, cautam semnificatii si totodata presupunem
anumite conexiuni de tip cauzal pentru actiunile la care suntem martori. La modul
general aceste cauze pot fi interne, sa le numim structurale, sau externe si le vom
numi conjuncturale. Orice situatie electorala presupune cu necesitate si raportarea la
anumite comportamente avnd semnificatie politica sau la actiuni ale actorilor sociali.
Procesul de defin ire a situatiilor electorale presupune atribuirea unor cauze tuturor
acestor comportamente sau actiuni sociale.
Eroarea fundamentala de atribuire, actioneaza si n acest caz particular al
definirii situatiei electorale si face chiar parte integranta din acest proces. n
psihologia sociala, eroarea fundamentala de atribuire se refera la faptul ca noi
atribuim cauze interne pentru propriile comportamente valorizate pozitiv si cauze
externe pentru cele valorizate negativ, n timp ce atunci cnd aceste comportamente
sunt ale altora, tindem sa atribuim cauze interne comportamentelor valorizate negativ
si externe atunci cnd acestea sunt valorizate pozitiv. Spre exemplu, daca presupunem
ca aceasta carte va place dupa parcurgerea primelor pagini, deci valorizati pozitiv
comportamentul de cumparare al ei, atunci veti considera ca ea a fost cumparata
datorita unor interese intelectuale normale si totodata deosebite ale dumneavoastra.
Daca nsa constatati ca nu va place si ca va plictiseste, nu veti cauta o cauza interna a
comportamentului de cumparare, ci una externa, va pacalit nesimtitul ala de
vnzator, a mintit autorul n cuprins sau prefata, va recomandat-o un coleg etc. Daca
cartea pe care presupunem acum ca ati citit-o, o cumpara altcineva, evaluarea
comportamentului de cumparare al acestui alter este opusa. Daca va place considerati
ca oarecum ntmplator sau pentru ca a fost sfatuit de cineva, prietenul dvs.. a
cumparat- o, iar daca aveti o parere proasta despre carte atunci considerati mai degraba
ca prietenul dvs. a ales-o pe masura aprecierilor si gustului sau. Am dat un exemplu
banal pentru ca acest efect se produce cotidian. El este la fel de valabil nsa si n
situatiile mai speciale sau mai deosebite. Daca reusiti spre exemplu la un examen
foarte important pentru dumneavoastra, considerati, n mod normal, ca ati fost foarte
bine pregatit n timp ce daca esuati, examinatorul a avut ceva cu dumneavoastra, ati
avut ghinion si va picat un subiect dificil, va durut burta etc. Daca un coleg reuseste a
avut nsa pur si simplu noroc, iar daca nu reuseste era n general de asteptat.
n cazul nostru eroarea fundamentala de atribuire se refera la atribuirea unor
cauze de tip structural pentru actiunile evaluate pozitiv, ale actorilor politici care sunt
28

sustinuti si conjuncturale pentru cele evaluate negativ, n timp ce pentru actiunile

actorilor politici considerati adversari, cauzele sunt de natura structurala daca sunt
evaluate negativ si conjuncturale daca sunt apreciate ca fiind pozitive.
Acest proces de atrib uire, n mod evident, constituie un al doilea factor
perturbator care intervine n definirea situatiei electorale. Daca potrivit polarizarii
scena politica era privita doar n termeni de alb si negru, iar implicarea valorica bloca
practic mesajele policrome, iata ca atribuirea face ca actiunile actorilor politici sa fie
judecate printr-o noua deformare, blocnd nca o data mesajele din anumite sectoare
ale cmpului social.
De ce sunt importante toate aceste lucruri? Pentru ca spatiul politic sau
electora l nu este nici pe departe omogen, iar comunicarea n acest cadru este puternic
influentata de aceasta eterogenitate. Un mesaj politic sau pur si simplu o actiune a
unui actor este receptata cu totul diferit n diversele sectoare ale spatiului social, n
termenii unor diferentieri nu numai majore, ci si adesea opuse. Cele mai multe dintre
lucrarile dedicate propagandei si comunicarii politice pleaca de la un postulat ascuns
acela al omogenitatii spatiului politic (electoral). Se studiaza cele mai bune sloganuri,
cele mai bune argumente, cele mai utile cuvinte cheie utilizabile n discursurile
electorale desi, toate acestea functioneaza extrem de diferit n diversele sectoare ale
cmpului social, iar diferentierile sunt date tocmai n procesele de definire a s ituatiilor
electorale.
Centrarea pe putere sau opozitie. Un alt postulat, la fel de ascuns, dar care si
el exista n subtextul numeroaselor lucrari mentionate este si acela al impartialitatii
electorului n raport cu spatiul politic. Cu alte cuvinte se comite ceea ce am putea
numi eroarea variantelor echivalente. Potrivit acesteia, electorul este o fiinta
impartiala, desi modelata atitudinal-valoric, care potrivit matricei valorice personale si
pe baza informatiilor, a mesajelor de tip electoral sau ma i general, politic, alege ntre
mai multe alternative echivalente. Am aratat mai devreme ca aceste multe variante
echivalente sunt n practica doar doua, datorita procesului de polarizare. Acum trebuie
sa spunem, mai mult dect att, ca aceste doar doua alternative nu sunt niciodata
echivalente. Orice definire a situatiei sa face doar prin centrarea pe o alternativa din
cele oferite de cmpul politic. Uzual centrarea pe o alternativa se face n termenii
electorali cei mai simpli, adica centrarea pe putere (cei care detin puterea naintea
votului) si pe opozitie (cu referire la actorul politic din opozitie cel mai semnificativ
pentru subiect). Potrivit polarizarii nsa, tendinta este de a defini un singur actor avnd
29

rol de a reprezenta puterea, respectiv opozitia, desi evident, pot fi mai multe
formatiuni sau actori politici de ambele parti ale baricadei. Din aceste motive
electoratul refuza sa faca distinctii importante la nivelul structurilor componente ale
puterii, respectiv opozitiei si de aici o simplificare a vietii politice pe care o savrseste
orice electorat. Mai mult, n practica politica, n timp ndelungat, tendinta este aceea
ca viata politica sa se conformeze acestor procese subiective ale definirii situatiilor
electorale, urmnd legea lui Thomas, adica prin transpunerea simplificarii de la
nivelul definirii situatiei, la nivelul realitatii politice prin reducerea numarului
formatiunilor politice centrale la doua.
Raportarea la scena politica si n aceasta situatie nsa, presupune o
referentialitate a unuia din cei doi termeni. Cu alte cuvinte ntregul proces al definirii
situatiei electorale si al stabilirii unei optiuni de vot, se desfasoara pornind de la
centrarea pe o anumita pozitie fata de putere, respectiv opozitie. Aceasta nseamna ca
orice mesaj politic sau actiune de tip electoral, sau pur si simplu un anume eveniment,
va fi receptat complet diferit n functie de tipul de centrare al electorului receptor. Din
nou spatiul electoral nu este omogen dar, mai mult, el nu are nici macar aceleas i
caracteristici n oricare zona a sa.
Un elector poate sa se centreze n procesul de constructie a definitiei situatiei
electorale fie pe putere fie pe opozitie. Daca tinem cont si de faptul ca atitudinea
generala fata de actorii politici, potrivit polarizarii, este la modul general fie pozitiva
fie negativa, atunci putem considera patru cazuri sau modele teoretice ale definirii
situatiilor electorale.
Fig.3.1. Matricea relatiei centrare - orientare a votului
Centrare pe putere

Centrare pe opozitie

vot pentru putere

Activul multumit

Reactivul multumit

vot pentru opozitie

Reactivul nemultumit

Activul nemultumit

Rezulta asadar patru tipuri. Doua sunt, sa le spunem, individualiste iar doua,
tot conventional, sociale. Prima categorie este a activilor, a celor care se centreaza
doar pe formatiunea politica pe care o simpatizeaza si pentru care eventual voteaza.
Pentru ei cmpul social nu are dect o singura dimensiune, data de formatiunea pe
care ei o sustin. Categoria a doua este aceea a celor care reactioneaza fata de

30

formatiunea sau formatiunile care sunt percepute ca alternative la cea pe care ei o

sustin. Acestia sunt votanti reactivi, votul lor este o reactie nainte de toate fata de
adversari. Adversarul meu poate fi puterea si atunci votez cu opozitia pentru ca mi
este frica ca cei de la putere vor ramne acolo sau poate fi opozitia si sustin atunci
puterea pentru ca nu am ncredere n opozitie.
Prima ntrebare care se poate pune este daca nu este posibil sau poate mai
normal, sa avem si votanti centrati multiplu sau pur si simplu care sa aiba n acelasi
timp atitudini pro si contra fata de cele doua tipuri de forte. Nu numai ca pare logic,
dar destul de des asa ne si reprezentam lucrurile. Pe de o parte, avem aproape mereu
pretentia ca stim foa rte exact ce ne propune una din fortele politice, cea pentru care
optam, dar cunoastem si ne raportam si la fortele sau forta adversa. Aceasta
impartialitate nsa nu opereaza dect n conditii limitate si n special la indivizii cu un
foarte mic activism electoral. Situatiile de ambivalenta se ntlnesc mai ales n
legatura cu nemultumirea fata de toate fortele politice percepute pe esicherul politic si
mai putin n constructia unor optiuni de vot.
Pe de alta parte ambivalenta este n practica un rezultat al efectului moral al
declararii optiunii, dat de faptul ca exista pentru unele formatiuni politice, grupuri de
electori care nu au curajul asumarii publice a optiunii electorale. Aceasta problema,
extrem de interesanta, dar si importanta, pentru activitatea unora din formatiunile
politice, va fi nsa analizata n alt context.
n realitate, potrivit proceselor mentionate, n definirea situatiei electorale,
tipurile cadru sunt cele patru prezentate n matricea din figura 1. Este clar ca exista si
forme intermediare, dar cei mai multi dintre electori se raporteaza dupa modelul
acesteia. Pentru a completa acest model, n baza celor formulate mai devreme, trebuie
sa mai introducem alte doua categorii. Mai nti, electorii inactivi care, cel mai
adesea, nu sunt centrati pe nici una din fortele politice, fiind dezinteresati de vot. Ei
sunt de regula si absenteisti, dar pot fi si votanti care si exercita acest drept pe baza
influentelor exercitate asupra lor n campanie. Din acest punct de vedre ei sunt
ntotdeauna votanti conjuncturali sau de campanie. Aceasta categorie este din punct
de vedere politic extrem de importanta pentru ca ea reprezinta principala categorie
care poate fi persuadata eficient n campania electorala.
A doua categorie pe care trebuie sa o introducem n ecuatie o reprezinta
electorii centrati multiplu, adica cei care se raporteaza, att la putere, ct si la opozitie.
Nici acestia nu sunt extrem de activi. Totusi ei au un minim activism care i face sa fie
31

receptivi si interesati de actiunea politica. Centrarea multipla se datoreaza n general

faptului ca acestia sunt nemultumiti att de putere ct si de opozitie, de cele mai multe
ori ei fiind fosti sustinatori ai unei formatiuni de care au fost dezamagiti sau pur si
simplu, nu sunt convinsi de nici o formatiune politica. Si aceasta categorie reprezinta
o tinta extrem de importanta a propagandei electorale pentru ca acesti electori sunt
destul de rar absenteisti si pot fi influentati relativ usor de o comunicare politica
persuasiva n timpul campaniei electorale.
Lund n considerare aceste ultime precizari atunci vom putea avea un model
sintetic care va ngloba alaturi de cele patru categorii prezentate nca doua.
Urmatoarea figura prezinta forma completa a tipologiei electorilor din punctul de
vedre al centrarii lor politice.

Fig.3.2 Matricea complexa a relatiilor dintre centrare - orientare a votului

vot pentru putere

Centrare pe putere

Centrare pe opozitie

Activul multumit

Reactivul multumit
Stabili

vot pentru opozitie

Reactivul ne multumit

Activul nemultumit

vot pentru putere sau

opozitie sau absenteism

Inactivul

Instabili

vot pentru putere sau

opozitie sau absenteism

Activul ambivalent

Din punctul de vedere al unei campanii electorale, primele doua nivele ale
figurii reprezinta electoratul stabil care de regula voteaza asa cum a hotart cu mult
timp naintea campaniei electorale. Propaganda din campanie are slabe sanse de
reusita n ceea ce i priveste. Ultimele doua categorii sunt cele care pot fi influentate
real n campanie si din acest punct de vedere ele sunt importante pentru strategia
electorala a oricarui partid. Acestia sunt cei care pot hotar rezultatul alegerilor ei fiind
categoria care, cel mai adesea, baleiaza ntre diverse formatiuni.
Nu trebuie sa se crea da ca o campanie ar avea ca public tinta doar aceste
ultime doua categorii. Campania trebuie, cu siguranta, sa mentina si sa confirme si
optiunile celor stabili. Problema este ca ai nevoie de cel putin doua tipuri de campanii,

32

pentru electorii stabili, respectiv cei instabili. n fapt, ar fi nevoie de cte o campanie
distincta pentru fiecare din categoriile prezente n figura doi, mai precis de strategii de
campanie diferite pentru practic sase categorii.

NTREBARI:
1. Care sunt implicatiile polarizarii n definirea situatiei electorale?
2. La ce se refera eroarea fundamentala de atribuire?
3. Ce influenta are atribuirea n mecanismul votului?
4. La ce se refera eroarea variantelor echivalente?
5. Cum functioneaza mecanismul centrarii n cadrul votului?
6. Explicati matricea centrare vot
7. Prezentati cazurile n care procesul centrarii pe opozitie sau putere nu are
loc

33

Cursul 4
Metodele de cercetare a realitatii sociale

Nu ne propunem in cadrul acestui curs dect o

trecere in revista a metodelor esentiale specifice cercetarii
de tip social si implicit oricarei analize electorale. Orice
demers de analiza la nivelul electoratului are nevoie sa
apeleze la metode care sa garanteze stintificitatea
demersului de cunoastere a realitatii sociale. Metodele,
mpreuna cu tehnicile lor aferente, pot fi regasite n
diverse lucrari de specialitate ca si n alte cursuri din
programul dumneavoastra de nvatamnt. Este necesar
insa, in cadrul disciplinei noastre, sa prezentam succint
conceptele si termenii de baza ai metodologiilor de
cercetare sociala.

Masurare si scalare
Orice proces sau fenomen social trebuie sa fie masurat, evaluat pentru a fi
cunoscut. Masurarea se refera la anumite caracteristici ale respectivului fenomen,
caracteristici care pot sa aiba valori diferite si tocmai din acest motiv este nesesara
masurarea. O caracteristica masurabila, specifica unui proces, fenomen sau produs
social, poarta numele de variabila. Asa cum ii spune si numele ea poate varia, adica
poate lua diverse valori. Exista doua moduri in care pot varia aceste valori. Intr-o
maniera discreta, adica lund doar anumite valori date pe un anumit interval, sau
dimpotriva putnd lua intr-un interval dat orice fel de valoare. Avem astfel variabile
discrete si variabile continui. Un grup poate sa fie ca racterizat de exemplu de o
variabila discreta cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sa a unei populatii
doar doua valori, barbat, femeie), in timp ce o populatie, cum este cea a profesorilor
de gimnaziu, poate fi caracterizata de o variabila atitudinala (preferinta de exemplu
foarte mare, mare, moderata, mica sau foarte mica pentru un anumit lucru) care pe un
interval sa spunem de la 1 la 5 poate lua orice fel de valori.

34

Valorile pe care le poate lua o variabila pot fi considerate intr-o distributie

ordonata si atunci vom spune ca ele formeaza o scala. Scala reprezinta o distributie de
valori. Scalele pot fi in principiu de patru tipuri.
1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relatii de succesiune,
ordine sau ierarhie intre valorile pe care le poate lua o variabila. Spre exemplu
lista de bunuri pe care cineva le are in gospodarie (telefon, masina de spalat,
autoturism, frigider etc) poate forma o asemenea scala. Asa cum se observa intre
valorile pe care le poate lua variabila pe care o putem numi achizitii sau dotari
casnice nu exista nici un fel de ordonare sau ierarhie.
2. Scale ordinale. Sunt scale in care valorile pe care le poate lua o variabila sunt
ordonabile dupa un anumit criteriu si prin urmare scala prezinta ordonat aceste
valori. Spre exemplu aprecierea unei anumite actiuni ntreprinsa de Guvern
poate avea urmatoarele valori: absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord
total.
3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc masurarea unor variabile
de tip continuu. Prin urmare fata de scalele ordinale ele propun un continuu intre
cele doua valori polare (maxim si minim) pe care le poate lua o variabila.
naltimea pe care o poate avea o populatie data este indiscutabil scalabila pe un
interval, in sensul ca naltimea unui membru din populatie poate avea orice fel de
valoare intr -un interval dat.
4. Scale de proportii. Sunt in fapt scale de interval in care exista un punct natural de
pornire a distributiei. Este cazul de exemplu al vrstei (variabila are un punct
natural de pornire, zero).

Esantionarea
In stiintele sociale se lucreaza insa rar cu populatii ntregi. Aceasta deoarece
este greu sa poti observa, chestiona sau intervieva un numar foarte mare de persoane.
Pe de alta parte, deloc de neglijat, inve stigarea unei ntregi populatii implica costuri
uriase si in mare parte inutile. Inutile pentru ca in baza legilor statistice si al calcului
probabilitatilor se pot elabora esantioane, adica grupuri de subiecti dintr-o populatie,
care sa fie reprezentative pentru ntreaga populatie studiata. Metoda poarta numele de
esantionare, si presupune alegerea prin diverse tehnici, dar de principiu prin selectie
aleatoare, a unui anumit numar de subiecti care pot fi investigati in locul ntregii
populatii. Daca o anum ita variabila care caracterizeaza o populatie poarta numele de
35

parametru, aceeasi variabila, masurata la nivelul esantionului, poarta numele de

estimatie, pentru ca estimeaza, in anumite limite de ncredere, valoarea parametrului.
Cu alte cuvinte legile statistice, de care am vorbit mai devreme, ne garanteaza
ca alegerea aleatoare a unui anumit numar de persoane ne produce un anumit grad de
ncredere in datele obtinute de la subiectii din esantion si se produce astfel o estimatie
a parametrului (a valorii variabilei la nivelul populatiei). Aceste limite ale estimarii
sunt date de regula in sistemul +/-n%, adica se defineste un interval limita in care se
nscrie valoarea parametrului in raport cu estimatia data din analiza esantionului.
Valoarea acestui proc ent este dependenta in principal de numarul subiectilor din
esantion, si nu de volumul populatiei. La un esantion de circa 400 de persoane acest
interval este de aproximativ +/- 5%, adica valoarea unui anumit parametru este
cuprinsa in realitate oriunde in intervalul de +/-5% fata de estimator. Pentru un
esantion de 1000 de persoane aceasta limita este de aproximativ +/- 3 %. Este evident
ca limita devine 0 doar intr-un singur caz, atunci cnd volumul esantionului devine
egal cu volumul populatiei. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal.
Precizia esantioanelor nefiind data de volumul populatiei insemana cu un esantion de
o anumita dimensiune are aceeasi precizie fie ca este elaborat pentru populatia
Romniei fie pentru populatia Chinei. La cursurile de statistica si de metodologie vor
fi prezentate si detaliate aceste aspecte.
Principalele metode de cercetare utilizate in sociologie si in stiintele sociale
Esantionarea (cel putin cea probabilista) se utilizeaza insa cu precadere doar
pentru un anumit grup de metode de cercetare. Este vorba de metodele de cercetare de
tip cantitativ. Alaturi de acestea, asa cum o sa vedem, exista si metode calitative de
cercetare, metode in cadrul carora obiectivul central nu este numararea unor
caracteristici standardizate, ci evaluarea lor. Metodele cantitative sunt insa pe de
departe cele mai clar consacrate in cercetarea sociala si de aceea cu ele vom ncepe.
a) Ancheta sociologica
b) Observatia
c) Experimentul
d) Analiza documentelor sociale
An
Ancheta sociologica este cea mai raspndita metoda de cercetare si nu arareori
ea este identificata cu cercetarea sociala. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor
36

sociologice sunt relativ des facute publice, tocmai pentru usurinta cu care ele pot fi
interpretate si utilizate. In principal exista doua procedee care sunt utilizate in cadrul
anchetei. Este vorba de procedeul chestionarii, care utilizeaza ca instrument
chestionarul si intervievarea, care utilizeaza ca instrument ghidul de interviu. Evident
distinctia este nauantabila. In principiu chestionarul, spre deosebire de grila de
interviu, are marea majoritate a ntrebarilor, ntrebari nchise, adica care au variante
prestabilite de raspuns si in care subiectul nu poate face altceva dect sa aleaga un
raspuns din cele oferite in chestionar. Grila de interviu foloseste prioritar ntrebari
deschise, adica la care nu exista variante prestabilite de raspuns. Libertatea
operatorului de interviu este mai mare, dar si profesionalismul lui trebuie sa fie mai
ridicat, pentru ca el trebuie intr -o masura mult mai mare sa se implice in procesul
coordonarii si sustinerii investigatiei, punnd uneori ntrebari de clarificare care nu
erau trecute in grila. Este evident ca interviul, in functie de cit de structurata este grila
de interviu, poate fi de tip structurat, semistructurat, sau nestructurat, caz in care avem
de a face cu o metoda strict calitativa de investigatie.
Un tip special de ancheta, focalizata pe o problematica limitata, si care este
confundat adesea cu ancheta, este sondajul de opinie. Instrumentele de lucru sunt
practic similare, se utilizeaza chestionare administrate unor esantioane reprezentative
pentru anumite populatii. Sondajul de opinie este centrat insa doar pe ntrebari care
vizeaza opiniile subiectilor, mai mult dect att se ncearca estimarea opiniilor care au
caracter public si nu doar a opiniilor personale. Cu alte cuvinte atunci cnd o
problematica se afla in dezbaterea publica, iar cetatenii si exprima anumite pozitii
fata de acea problema atunci putem spune ca opiniile lor au un caracter public, iar
sondajul de opinie asta si propune sa masoare. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au
statut de opinii publice. Daca un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama
opinii care sa aiba caracter public, iar ntrebarile unui astfel de chestionar, in astfel de
conditii, nu pot masura ceea ce nu exista. Daca Guvernul ia o anumita decizie de
interes public, sa zicem majorarea pretului la anumite produse care sunt de larg
consum, cu siguranta ca se pot contura opin ii cu caracter public fata de aceasta
masura. Daca Guvernul ia insa o decizie strict tehnica, de reorganizare a unor servicii
proprii, decizie care nu vizeaza interesul larg, atunci o ntrebare privind favorabilitatea
populatiei fata de respectiva decizie nu poate masura o opinie cu caracter public.
Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca niste simple termometre
pentru a lua temperatura populatiei in anumite probleme arzatoare si de actualitate.
37

Sunt utilizate de asemenea pe scara larga in campaniile electorale pentru a surprinde

dinamica preferintelor electorilor.

Observatia sociologica
Observatia sociologica este o metoda de cercetare care este preluata direct din
metodologiile de cercetare ale stiintelor naturii. Ea este indiscutabil cea mai veche
metoda de cercetare stiintifica. In sociologie observatia si propune, comparativ cu
ancheta, care era focalizata pe analiza atitudinilor si opiniilor indivizilor, analiza
comportamentelor verbale si nonverbale pe care oamenii le au in diferite situatii.
Observatia sociologica, in functie de modul in care se desfasoara si se nregistreaza
datele, poate fi:

observatia structurata

observatie nedistorsionanta

observatie participativa

Observatia structurata poarta acest nume pentru ca in cazul ei se utilizeaza in

mod obligatoriu o grila de observatie (protocol de observatie). Acesta este un
instrument relativ simplu in care sunt trecute (intr-o forma organizata, structurata)
diferitele tipuri de comportamente pe care vrem sa le observam. Observatia propriuzisa consta tocmai in notarea ordinii si a numarului de comportamente de un anumit
tip pe care le -am prevazut in grila. Avem de a face cu o metoda evident strict
cantitativa in care esential este sa identificam cantitativ anumite tipuri de
comportamente. Precizia observatiilor este extrem de mare si deci putem spune ca
fidelitatea masurarii respective este si ea mare. Aceasta caracteristica, fidelitatea, se
refera la precizia unei masuratori, si se afla de multe ori in metodologie intr -o relatie
inversa cu validitatea, adica cu corectitudinea masuratorii. Cu alte cuvinte ne putem
oricnd ntreba daca ce s-a masurat corespunde exact cu ce se dorea a fi masurat. Este
posibil de exemplu ca in grila noastra sa nu surprindem exact un anumit tip de
comportament, iar observatorul care aplica grila sa nu poata identifica corect un
anumit gest. Exista posibilitatea ca grila sa fie extrem de precisa si sa descrie un
numar extrem de mare de comportamente, insa tocmai acest lucru poate face ca
identificarea si notarea lor sa fie disfunctionala.
Observatia structurata are doua mari neajunsuri. Primul se leaga de ceea ce
tocmai am prezentat. Pentru a observa comportamentele cuiva este necesar sa fii intrun anume gen de contact cu aceea persoana. Se pune insa problema daca aceasta
38

prezenta a observatorului nu influenteaza comportamentele celui observat. Daca vreau

sa studiez comportamentul nonverbal al profesorilor in timpul predarii si asist evident
la ore, atunci se pune problema daca nu cumva in realitate profesorul are anumite
comportamente, noi sau doar modificate, tocmai pentru ca cineva l observa. Din
experienta cotidiana stim ca practic ntotdeauna oamenii, atunci cnd se stiu observati,
tind sa si modifice comportamentele.
Pentru a nlatura un asemenea neajuns a fost propusa metoda observatiei
nedistorsionante, adica care nu distorsioneaza comportamentele celui observat.
Principiul este simplu si rezida in utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi
aparatura de nregistrare audio sau video, pereti speciali cu oglinzi semitransparente
sau un sistem de televiziune cu circuit nchis. Este evident ca aceste procedee nu pot fi
folosite oricnd si oriunde, ele ca atare pot sa fie vizibile si, nu in ultimul rnd,
utilizarea lor fara stirea subiectilor ridica si probleme de ordin deontologic. Pentru o
gama relativ larga de subiecte de cercetare observatia nedistorisionanta poate fi insa
utilizata cu succes.
O a doua problema pe care o ridica observatia structurata este aceea a limitarii
posibilitatii ei de utilizare. Asa cum am spus ea poate fi utilizata doar pentru acele
tipuri de domenii, de situatii si de indivizi unde avem deja o anumita cunoastere
prealabila care ne face capabili sa construim o grila care sa structureze observatia.
Exista insa domenii de cercetare in care acest lucru nu este posibil. Daca dorim sa
cercetam de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate in
societate) este posibil sa nu stim la ce tip de comportamente ne putem astepta in
anumite situatii. Mai mult, in alte stiinte sociale, cum ar fi antropologia, unde se
studiaza comunitati total diferite de cele in care traim noi, s-ar putea sa nu ntelegem
nici macar limba, cu att mai putin alte tipuri de comportamente.
In astfel de cazuri se poate utiliza observatia participativa, adica acel gen de
observatie in care subiectul participa direct la activitatile grupului, comunitatii pe care
o studiaza. El poate face acest lucru declinindu-si sau nu calitatea de observator. Din
interior, treptat, intr-o perioada de timp destul de mare, un astfel de observator este
capabil sa identifice si sa inteleaga diversele comportamente, ca si produsele culturale
ale grupului in cauza.
Observatia participativa rareori este utilizata ca atare, adica numai observatia
in sine, in realitate aceasta metoda este regasita intr-o maniera mai complexa, ca si
cercetare participativa , pentru ca observatorul nu doar va observa, ci participnd la
39

viata grupului sau a comunitatii in cauza, evident el va realiza, cel putin, interviuri
nestructurate cu acei membrii. Cercetarea participativa ne -a condus din nou in
domeniul investigatiilor de tip calitativ, ea fiind o metoda eminamente calitativa si
deci implicit astfel este si observatia particpativa.
Experimentul
O metoda speciala care deriva direct din observatie si care mai este numita si
observatie provocata, este experimentul. In principiu se ncearca observarea si
implicit masurarea unei variabile care caracterizeaza un anumit proces, fenomen sau
comportament, intr-o situatie controlata de experime ntator in care controlul presupune
in fond manipularea unui factor (variabila independenta) pentru a observa modul in
care variaza caracteristicile pe care le urmarim si care poarta numele de variabile
dependente (pentru ca depind de variabila independenta). Experimentul presupune in
mod normal conditii speciale de realizare, laboratoare, aparatura de nregistrare etc.
Se poate realiza insa si in mediul in care subiectii, grupurile studiate, si desfasoara in
mod obisnuit activitatea, insa trebuie sa reamintim ca sunt in general valabile toate
comentariile pe care le-am facut deja in cadrul observatiei structurate si a celei
nedistorsionante. Cea mai importanta observatie, asupra careia insistam in mod
special se leaga de efectul disturbator pe care l produce experimentul nsusi.
Acest efect disturbator poarta un nume special, efectul Howthorne. Aceasta
dupa numele uzinelor unde a fost descoperit la nceputul secolului trecut de catre unul
dintre pionierii sociologiei industriale, Elton Mayo. Cercetatorul american a dorit sa
faca la uzinele amintite un experiment in care se cerceta modul in care productivitatea
muncii (considerata variabila dependenta) era influentata de diferiti factori de mediu.
Era vorba de nivelul iluminarii atelierelor respective, de temperatura, de nivelul
zgomotelor, etc. (toate variabile independente). Rezultatele au fost paradoxale. Orice
crestere a variabilei independente (zgomot, caldura, lumina) ducea la cresterea
productivitatii muncii. Numai ca si orice scadere a acelorasi variabile conducea la
acelasi efect. In realitate muncitorii respectivi reactionau la schimbarea pur si simplu a
mediului, devenind mai atenti din aceasta cauza si avnd implicit un randament mai
bun. De fapt, putem spune ca experimentul se studia pe sine, pentru ca ce se observa
in final, variatiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variatiilor de la nivelul
mediului, care erau produse tocmai de experiment. Adica pur si simplu participarea la
experiment ii facea pe oameni mai atenti si mai eficienti. De altfel, daca se schimba
40

nivelul luminii sa zicem, dincolo de experiment, dupa o perioada de timp se ajungea

relativ rapid la randamentul dinaintea schimbarii respective. Concluzia care poate fi
trasa este aceea ca in orice experiment, ca si la observatia structurata de altfel, datele
nregistrate este posibil sa fie intr-o anumita masura expresia tocmai a metodei de
investigatie utilizate. De acest efect trebuie sa tinem cont in orice tip de investigatie
sociala in care observatorul poate influenta, cel putin prin prezenta sa comportamentul
subiectilor pe care ii studiaza.

Analiza documentelor sociale

Un tip special de metoda care ne permite sa studiem in stiintele sociale nu doar
prezentul, ci si procesele si fenomenele, ca si produsele culturale ale societatilor
trecute, este analiza documentelor sociale. Evident acest tip de analiza este posibil de
realizat fata de documentele sociale ale oricarei societati, inclusiv contemporane.
Documentele sociale pot fi:

publice (exemplu, ziare, emisiuni tv/radio, carti),

oficiale (acte, certificate de nastere, de deces, fise medicale, acte de proprietate,

hotarri de divort, etc.)

personale (autobiografii, scrisori, cv-uri, memorii etc)

Principala tehnica de analiza a acestor documente este tehnica analizei de

continut. Ea a fost lansata in perioada interbelica si s-a utilizat masiv att pentru a
investiga fenomenele politice din URSS (fata de care exista o blocada
comunicationala), cit si in al doilea razboi mondial, in special de Marea Britanie.
Analiza continutului pleaca de la ideea exprimarii cantitative a anumitor unitati de
analiza pe care le identificam intr-un anumit document. Unitatile de analiza clasice
sunt:
spatiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un ziar sau timpul de emisie dedicat
anumitor probleme spre exemplu),
cuvintele (se presupune cuantificarea aparitiilor anumitor cuvinte, de exemplu de cte
ori apare cuvntul dreptate intr-un program electoral);
temele (sunt propozitii care exprima anumite idei fata de un subiect dat. (dam cteva
exe mple tot din domeniul comunicarii politice: monarhia este singura solutie pentru
Romnia, Monarhia a distrus cultura romaneasca, Comunismul este de vina
pentru starea natiunii etc.)

41

personajele Sunt utilizate ca unitati de analiza in special in analiza unor produse

culturale care implica sau accepta interpretari prin prisma unor analize de personaj.
Putem spre exemplu studia evolutia rolului femeii in societatea americana, studiind
personajele feminine dintr-un serial ca Dallas, care pe o perioada de mai bine de un
deceniu a reflectat in fapt schimbarile din societatea americana.
itemul Este in fapt un tip special de produs care este analizat ca atare, de exemplu,
articolul, editorialul, etc.

Tipuri speciale de investigatii

Nu putem ncheia aceasta scurta prezentare fara a aminti cteva tipuri speciale
de investigatii, care implica utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau
complementare. Un astfel de tip de investigatie este cercetarea participativa pe care
am amintit-o deja si in cadrul careia se utilizeaza att observatia cit si ancheta pe baza
de interviu. Se pot efectua insa si analize de documente la fel de bine.
Un alt tip de investigatie, derivat din ancheta este focus grupul. La limita este
un tip de ancheta, adica de interviu de grup. Cu toate acestea el este un tip mult mai
complex de investigatie in care se pot realiza si experimente (sau pot fi parti ale unor
experimente), se pot aplica teste, se pot face analize de documente (asupra
continutului comunicarii membrilor in cadr ul focus grupului etc).
Exista de asemenea un alt tip de investigatie complexa, in care se pot reunii
mai multe metode simultan, este vorba de studiul de caz. Studiul de caz se realizeaza
evident asupra unui singur caz care este considerat reprezentativ pentru o
problematica data. Putem studia de exemplu modul in care s-au format relatiile de
munca intr-o comunitate industriala mica studiind cu diverse metode, pe o anumita
perioada de timp, o singura comunitate pe care o consideram reprezentativa. Putem
utiliza chestionare, putem realiza interviuri, putem sa facem observatie participativa
etc. Toate metodele si tehnicile aferente utilizate au insa acelasi obiectiv de cercetare.
In fine ultimele doua tipuri de investigatii complexe pe care le prezentam se
leaga de analiza temporala a unor procese sociale. Este vorba de analiza longitudinala
si de studiul panel. In cadrul ambelor se pot aplica orice fel de metode, ideea fiind
aceea de a utiliza aceeasi metoda, cu aceleasi instrumente de investigatie, asupra
aceleiasi populatii, intr-un anumit interval de timp pentru a analiza dinamica unui
anumit proces sau fenomen. Diferenta dintre cele doua tipuri de investigatii este aceea
ca in cadrul analizei longitudinale se utilizeaza acelasi instrument de cercetare
42

(chestionar, grila de observatie etc) aplicat unor esantioane similare decupate la

nivelul aceleiasi populatii, in timp ce in cazul panelului se utilizeaza acelasi
instrument in raport cu exact acelasi esantion, pe o anumita perioada de timp. Ambele
tipuri de investigatii sunt utilizate in analiza dinamicii proceselor sociale si evident
sunt extrem de utile pentru analiza sociala.

INTREBARI:
1. Ce sunt variabilele si cte tipuri de variabile exista?
2. Ce este esantionarea?
3. Care sunt principalele tipuri de scale?
4. Ce este ancheta sociologica si care sunt principalele tipuri de ancheta?
5. Care sunt tipurile de observatie sociologica?
6. Care sunt avantajele si dezavantajele diferitelor tipuri de observatie?
7. Ce este un experiment sociologic?
8. Ce este analiza documentelor si care sunt principalele tipuri de unitati de analiza a
continutului documentelor?
9. Care sunt principalele tipuri de investigatii complexe in cercetarea sociala?

43

44

Cursul 5

Votul si cercetare electorala la nivel empiric

Votul este un act individual si secret. Fiecare este

singur n cabina de vot si nu sunt foarte multi cei care si
fac publice, n mod expres, optiunile politice. Si cu toate
acestea stim foarte des pe cine simpatizeaza cei din jurul
nostru. Uneori, ntr-o forma indirecta, ne spun ei, alteori
deducem singuri. Aceasta pentru ca fiecare dintre noi avem
capacitatea, la nivelul simtului comun, sa cunoastem
realitatea imediata. Aceasta cunoastere este un construct la
care contribuie experienta personala a fiecaruia,
informatiile din presa sa u n general din mediile de
informare si opinie, declaratiile politicienilor, rezultatele, de
regula mediatizate, ale anchetelor sociologilor, ca si,
evident, rezultatele alegerilor trecute.

Si n acest caz, ca si n alte domenii de investigatie, granita dintre cunoasterea

comuna si cea stiintifica este greu a fi controlata. La un capat avem anchetele si
sondajele realizate de specialisti, la celalalt experientele individuale ale oricaruia
dintre noi.
Si unii si ceilalti au ambitia sa cunoasca si sa nteleaga nu numai votul, ci si
mecanismele psiho-sociale care stau n spatele acestuia. Aproape toata lumea intuieste
ca, desi votul este un act individual, el are n mod cert o dimensiune sociala. ntradevar taranii au tendinta de a vota altfel dect orasenii, moldovenii altfel dect
banatenii, tinerii sau cei cu studii superioare tind si ei sa aiba comportamente de vot
specifice. Este limpede pentru toti, ca diversele categorii sociale, uneori chiar
profesionale, au tendinta de a avea anumite tipuri distincte de comportamente de vot.
O cercetare stiintifica asupra votului, a electoratului si a mecanismelor sociale
care fac ca un sistem electoral sa functioneze, presupune sa ne ndepartam de doua
lucruri. De abordarea simtului comun mai nti, iar n al doilea rnd, de abordarea
eseistica specifica unora dintre analistii sau jurnalistii de la noi. Nu refuzam dreptul
cuiva de a lansa opinii despre vot sau electorat, ci doar consideram ca ceea ce acestia
din urma fac, nu are legatura cu un demers de tip stiintific.
45

Perspectiva sociologica este cea pe care noi o invocam n acest curs si care
constituie baza referentiala a abordarii pe care o propunem. Nu exista nsa un tablou al
cercetarilor electorale att de simplu pe ct pare la prima vedere. Chiar si perspectiva
sociologica este extrem de nuantata, ea mergnd spre psihologia sociala atunci cnd
este vorba de studiul comportamentelor electorale si al dinamicii atitudinale a
grupurilor si comunitatilor, spre sociologia comunicatiilor atunci cnd ne preocupa
comunicarea politica, spre cercetarile de tip culturalist sau spre cele antropologice
daca ne intereseaza prevalenta factorilor culturali etc. Pentru a ne preciza mai exact
pozitia teoretica si metodologica vom ncerca sa ne referim la cteva dintre aceste
orientari si tipuri de abordari ale mecanismelor electorale.

Tipuri de abordari n cercetarile electorale.

n primul rnd, la un nivel general, putem distinge ntre abordarile empirice si
cele teoretice. Exista cercetari care se opresc la identificarea datelor si la semnalarea
unor regularitati empirice, la descrierea eventuala a fenomenelor, la surprinderea
regulilor si schemelor de comunicare politica, la relevarea unor reguli, norme si
jocuri de procente care se manifesta tendential ntr -un siste m electoral.
Daca dorim sa ntelegem nsa mai mult, atunci trebuie sa construim o teorie n
baza careia, nu numai sa descriem, ci sa si explicam, si eventual sa oferim, o anumita
ntelegere a comportamentelor electorale de un anumit tip si, de ce nu, n final, sa
oferim eventuale predictii ale evolutiei sistemului electoral. Nivelul teoretic
presupune pe cel empiric, pe care trebuie sa si-l asume si sa l depaseasca.
Indiferent ca sunt empirice sau teoretice, investigatiile asupra sistemelor
electorale pot sa fie punctate si n alt registru. Exista nainte de toate, istoric cel putin,
analize de tip politic, care se centreaza n special pe relatia dintre actorii politici si
voturile pe care ei le obtin. Jocul procentelor ca si jocul politic sunt principalele tinte
ale acestor tipuri de abordari. ntr-o asemenea ordine de idei conteaza n primul rnd
procentele obtinute de formatiunile politice si jocul acestora n sistemul electoral.
Putem calcula astfel, ntr-o maniera empirica si relativa desigur, o serie ntreaga de
indicatori, ai climatului democratic, ai reprezentarii reale a electorilor sau ai
normalitatii unui sistem electoral. Toate aceste atribute specifice unui mecanism
electoral sunt conditionate de catre tipul de sistem electoral pe baza caruia au loc
scrutinurile care furnizeaza procentele respective. ntr-un sistem electoral ca al nostru,
care presupune un prag de 5% pentru admisia n Parlament si care presupune n mod
46

obligatoriu distribuirea voturilor ca si modalitatile de anulare a acestora, putem

calcula spre exemplu sustinerea reala a fortelor politice lund n calcul pe de o parte
procentul voturilor real exprimate, al celor corect exprimate si al celor irosite pentru
formatiuni care nu obtin pragul si ale caror procente sunt redistribuite, putem calcula
care este suportul electoral real n populatie al alegerilor. Astfel, n 1996 (cnd
procesul de admisie era de doar 3%) desi au participat la vot circa 71% din cei nscrisi
n listele electorale, ponderea voturilor utile adica exprima te pentru cstigatori, a
fost de 57 %. Cu alte cuvinte din totalul electorilor a contat real doar optiunea a 57%
dintre acestia, nu cu mult mai mult dect n alegerile din 1992 cnd acest procent a
fost de 53,6%.
n aceeasi maniera se pot stabili anumite praguri ale normalitatii unui sistem
electoral democratic, desigur n baza datelor furnizate de istoria sistemelor electorale.
De exemplu, J. Blondel stabileste un prag de minim 20% dintre sufragii care trebuie
sa existe pentru cel putin doua partide politice pentru a avea de a face cu un sistem
multipartid pur si implicit un sistem electoral democrat real. Potrivit unui asemenea
prag, definit normativ desigur, sistemul electoral romnesc a trecut ntr-o asemenea
stare pentru prima data doar n urma ale gerilor din 1996 cnd doua formatiuni, PNTcd si PDSR (PSD) au obtinut peste 20 % din voturi, n fapt din mandate.
Asemenea regularitati electorale ale normativitatii democratice, ca si testul
dublei rasturnari a lui Huntington precum si alte asemenea legitati similare, sunt n
fond regularitati definite la un nivel empiric si totalmente normativ. Ele au n spate
adeseori, nu att optiunile, ct pur si simplu voturile exprimate, uneori chiar
mandatele primite n Parlament. Votul, n dinamica si n fundamentarea sa nu are
relevanta n asemenea analize. Limitele sunt definite strict normativ si, din acest
motiv, nalt discutabil. De exemplu limita de 20% ar privi partidele politice si nu
aliantele, pentru ca mandatele sunt distribuite, n baza ordinii lis telor electorale,
partidelor componente si nu aliantei. Din punct de vedere politic rationamentul este
corect, la nivel social nsa, electoratul nu face asemenea distinctii. Alianta este privita
de o parte a sustinatorilor sai ca un partid singular, multi electori ne stiind nici macar
care este componenta politica exacta a aliantei. De exemplu la alegerile din 1996 mai
mult de jumatate din votantii care au declarat optiunea pentru CDR nu cunosteau nici
una din formatiunile componente ale aliantei, n timp ce doar 37% dintre acestia au
putut numi corect una sau doua formatiuni membre.

47

Pornind de la aceeasi sfera de interes, dar cu alte instrumente, s-au impus

ncepnd n special cu perioada interbelica, o serie de analisti care studiaza doar un tip
de aspect al tabloului electoral si anume cel al comunicarii politice. Acest tip de
investigatie se centreaza, nu att pe demers, ct mai ales pe procedeu. Cum i poti
determina pe oameni sa te voteze? Cum i convingi sau cum i neutralizezi mpotriva
influentelor altora? Modalitatile de analiza sunt destul de multe. Te poti focaliza
asupra analizei continutului mesajului politic, fie sub forma cuvintelor cheie, a
sloganurilor sau, la un nivel superior, analiza tematica, fie ajungnd pna la analiza de
discurs si pr obleme de semantica electorala. Evident ca toate aceste analize, n
principal cantitative si cu privire la texte ce tin de comunicarea verbala, pot fi dublate
de analize calitative, inclusiv asupra mesajelor vizuale. Comunicarea politica se
ntlneste, fie ca o recunoaste fie ca nu, cu propaganda si cu actiunile politice de
campanie. n acest mod nsa ne apropiem foarte mult de marketingul electoral.
Exista o piata politica, o oferta ca si o cerere electorala. Ca oricare piata si cea
politica are regulile ei care trebuie sa fie cunoscute si valorificate. Tendintele pietei
trebuiesc analizate permanent, att la nivelul ofertei concurentiale a actorilor politici,
ct si la nivelul cererii electoratului. Din acest punct de vedere putem sa vorbim si de
o marfa care se ofera pe piata, care poate fi att mesajul electoral ca atare, mesaj care
presupune idei, asumari de responsabilitati si totodata exprimarea unor dezirabilitati,
ct si, n alte situatii, actorii politici care pot fi pregatiti, aranjati si mai apoi prin
publicitate electorala, vnduti ca si marfuri.
Exista marfuri care se cauta, ca si unele nevandabile. Publicitatea, mai general
comunicarea politica, poate sa impuna o marfa, asa cum poate fi ideea de
schimbare obligatorie, de continuitate de eliminare a coruptiei, sau chiar un
actor politic precum domnul Adrian Nastase sau Theodor Stolojan. Si cu toate acestea
nu putem avea un proces asemanator celui de tip economic Aceasta pentru ca, n
realitate, marfurile nu-si schimba valoarea si n fapt nu circula. Paralelismul, altfel
seducator ca orice paralelism, functioneaza pna la ceea ce ar putea fi actul vnzarii,
care pentru noi ar fi tocmai comportamentul de vot. n fapt, electorii nu primesc o
marfa, nu devin proprietari si nici nu detin macar un drept de uzufruct asupra acesteia.
Moneda lor, cautata pe piata, votul, nu se schimba pe nimic concret, pentru ca, fie ca
este vorba de idei, fie ca este vorba de actori politici, acestia nu pot deveni subiect al
proprietatii. Se schimba aceasta marfa pe dezirabilitati poate pe vise am putea sa
spunem, oricum pe anumite sperante de reprezentativitate. Nu este cazul sa insistam
48

n acest moment. Ceea ce trebuie sa retinem este dimensiunea pragmatica a majoritatii

acestor abordari. Ele se realizeaza din motive dictate cel mai adesea de managementul
electoral, adica de dorinta legitima a actorilor politici si a specialistilor de campanie
de a optimiza performantele si de a eficientiza comunicarea actorilor politici implicati
n cursa electorala, obiectivul final fiind acela al cstigarii acestei ntreceri.
n aceasta perspectiva au fost utilizate, aproape permanent n ultimele sase
sapte decenii studiile realizate de cercetatorii sociali. ntr-o prima forma, care
continua sa ramna si astazi prioritara, acestia au fost chemati, si platiti sa nu uitam,
pentru a realiza sondaje de opinie, utilizate n principal pentru a anticipa tendintele
optiunilor exprimabile sau pentru a urmari reactiile populatiei la anumite evenimente
sau mesaje electorale. Sondajele de opinie, asa cum s-a remarcat destul de des,
reprezinta o modalitate absolut minimala de cunoastere sociala. Mai mult, cele care au
specific preelectoral, nu ne spun niciodata lucruri extraordinare, ci dimpotriva, ne
spun ntr-o manierea aproximativa si cu o precizie relativa, lucruri pe care la scurt
timp le vom cunoaste n termeni precisi. Ele au utilitatea lor n campanie, si managerii
de campanie stiu acest lucru. Ele sunt de asemenea foarte atractive pentru presa, care
n mod normal le comanda precumpanitor.
Cu toate acestea un management eficient de campanie electorala nu se poate
opri la sondajele de opinie. Sunt necesare anchete sociologice, analize longitudinale
sau studii panel, sunt necesare investigatii mult mai complexe, capabile sa treaca
dincolo de exprimarea unor opinii asupra unor probleme de interes public.
n aceasta serie de tipuri de investigatie sociala ar mai trebui sa precizam ca
inclusiv momentele n care se desfasoara anchetele sunt relevante. Studiile serioase
asupra mecanis melor electorale nu se pot lipsi de investigatiile postelectorale, cele n
care nu doresti sa afli cum se va vota, pentru ca s-a votat deja, ci vrei sa stii de ce
oamenii au votat ntr-un anume fel, cum au receptat ei mesajele actorilor politici, care
au fost factorii care i-au influentat etc. Aceste tipuri de investigatii reprezinta pasul
decisiv pentru a intra n mod indubitabil pe teritoriul cunoasterii stiintifice a
mecanismului electoral.

Dimensiunea empirica a cercetarii electorale

Orice clasificare a cercetarilor electorale se desfasoara tinnd cont de un reper
temporal obligatoriu. Este vorba de momentul votului. Mai exact distingem trei
momente n care avem tipuri posibile de investigatii electorale. n primul rnd este
49

vorba de un moment preele ctoral, care urmareste n general sa obtina pozitionarile

diferitilor actori politici, profilele electorale ale acestora, caracteristicile electoratului
etc. n subsidiar aceste cercetari au ntotdeauna si vocatia prognozei, n sensul ca ele
sunt masiv finantate tocmai pentru valoarea lor de predictie. Un al doilea moment, la
fel de important, l reprezinta momentul postelectoral. Este vorba de cercetarile care
se fac imediat dupa exprimarea votului si care urmaresc sa analizeze mecanismele
care au conditionat votul, modul n care au fost interpretate si validate mesajele
electorale, mecanismele de absenteism etc.
Ar mai trebui sa mentionam ca n afara de aceste doua momente oarecum
logice n raport cu punctul referential al votului, trebuie sa spunem ca acesta din
urma, mpreuna cu momentul mediatizarii rezultatelor (rezultate exit pool si publicare
oficiala) reprezinta un alt moment distinct al unei investigatii electorale. Pentru
fiecare dintre aceste momente avem asa cum se poate observa n figura 2.1. mai multe
tipuri de investigatii care se pot realiza.

Fig. 5.1. Principalele momente electorale si tipurile de investigatii pe care ele le

presupun
Momentul I

Momentul II

Momentul III

Preelectoral

Vot

postelectoral

Anchete cantitative si calitative Exprimarea votului

la nivel

national

si

Cercetari

calitative,

local, Exit pool, publicarea interviuri, focus grup

analiza de continut asupra si analiza re zultatelor etc.

mediei scrise si audiovizuale, oficiale

ancheta

cantitativa

analiza discursurilor actorilor

post-electorala

politici, analiza de produse

electorale (afise, pliante, clipuri
video si audio etc.)

Dintr-un alt punct de vedere, anchetele electorale pot sa se focalizeze att pe

alegerile locale, ct si pe cele generale. Exista diferente din acest punct de vedere, din
punct de vedere metodologic, pentru ca cercetarile cantitative de nivel national sunt
slab relevante pentru alegerile locale. Pe de alta parte anumiti vectori de nivel national
pot influenta alegerile la nivel local. Spre exemplu la alegerile locale din 2000,
50

campania din Bucuresti a domnului Traian Basescu si ascensiunea rapida a acestuia a

influentat n mod pozitiv electoratul ne-bucurestean, iar din cercetarile noastre a
reiesit ca Traian Basescu desi candidat la Primaria Bucurestiului a constituit un vector
important al influentarii optiunilor catre PD pentru o mare parte din electoratul local
al altor localitati.
Constructia instrumentelor de investigatie
Orice investigatie empirica si propune sa culeaga informatii care sa poata avea
calitatea de date sociale, adica este vorba despre acele informatii care sunt relevante
pentru cercetarea sociala. Pentru aceasta este nevoie de o serie de instrumente de
cercetare care sunt elaborate n cadrul normativ al unor metodologii specifice de
investigatie. Studiul metodelor de cercetare sociala s-a realizat n cadrul unor cursuri
speciale si din acest motiv nu insistam asupra lor. n cele ce urmeaza vom insista
asupra modelelor teoretice care stau la baza constructiei unor astfel de instrumente de
cercetare.
Vom prezenta modelul teoretic al primei cercetari postelectorale nationale
desfasurate de noi n 1997 5:

Fig. 5.2 Modelul teoretic al instrumentului de cercetare utilizat n ancheta

nationala postelectorala
Nivel I
Nivel I
Nivel III
RESURSE

NCREDERE
COMPORTAMENT DE VOT
TRECUT

VALORI

IMAGINE

DEFINIRE SITUATIE

RATONALIZARI

LUAREA DECIZIEI

IDENTITATE

DEFINIRE CMP POLITIC

EVENIMENTE

ELECTORALA
CONSUM CULTURAL/
MEDIA

Acest model a fost elaborat mpreuna cu profesorii Dumitru Sandu si Vintila Mihailescu el prelund
totodata structura esantionului utilizat n cercetarea condusa de profesorul Sandu, COMALP - 1995

51

Dupa cum se observa si n figura, am ncercat sa construim un instrument de

investigatie pornind de la un model ipotetic al conditionarii comportamentului de vot.
Am distins astfel un prim nivel, cel al elementelor care pot caracteriza punctul de
plecare al oricarui act decizional de acest tip. Luam n considerare deci, resursele
economice, de status, relationale, socio-demografice etc., mai apoi o componenta
valorica n care am inclus modernitatea actionala, deschiderea la schimbare,
acceptarea riscului, rationalitatea, atitudinea fata de reforma, institutii, etnicitate,
toleranta, valori religioase etc.
Definirea situatiei se refera la modul n care oamenii si definesc situatia n
care se afla, temerile si sperantele pe care le au n legatura cu viitorul, ce perceptie a u
despre cmpul politic. Separat de resurse ne -a interesat consumul cultural al
electorilor, cu referinta speciala pe consumul mass media. n fine o ultima
componenta este data de cmpul evenimentelor care pot influenta optiunea de vot, n
care includem n mod special dezbaterile televizate finale.
Al doilea nivel se refera la procesele de natura subiectiva n cadrul carora sunt
asimilate componentele primului nivel si n baza carora se fundamenteaza un anume
comportament de vot. Din acest punct de vedere prima componenta o reprezinta
ncrederea institutionala si cea n personalitati. A doua o reprezinta componenta
imagine, ncercnd sa surprindem ce imagine au avut la nivelul electorilor, actorii
politici, si n ce masura aceasta a influentat votul. n fine, componenta rationalizari se
refera la tipurile de rationamente pe care electorii le fac atunci cnd voteaza. Ultima
componenta se refera la identitatea electorala a votantilor.
Al treilea nivel este format din trei componente. Prima o reprezinta
comportamentele de vot trecute, a doua se refera la luarea deciziei si natura acesteia n
preajma alegerilor, iar ultima se refera la definirea cmpului politic din punctul de
vedere al electorilor, adica perceptia asupra convergentelor si divergentelor electorale,
asupra aliantelor politice prezente sau viitoare etc.
Acest model ipotetic nu reprezinta altceva dect structura pe baza careia se
poate construi un instrument de cercetare de tipul chestionarului. Un astfel de model
teoretic se poate elabora pentru orice fel de instrument de investigatie, si deci si n
cazul unei grile de interviu sau de focus grup si n cazul unei grile de analiza de
continut sau a unei analize de discurs, evident cu notele de specificitate aferente.
Orice model teoretic care sta la baza constructiei unui instrument de culegere a
datelor are reprezinta n mod obligatoriu si un punct de plecare al modelului teoretic
52

al mecanismului electoral. Aceasta pentru ca chiar fundamentarea teoretica a

instrumentului are ntotdeauna la baza un nucleu referential teoretic dat de un tip de
abordare teoretica pe care ne o asumam chiar naintea oricarei investigatii. Spre
exemplu noi am utilizat n model un concept precum cel de definire a situatiei
electorale, concept care ne trimite la un tip de paradigma de cercetare sociologica6.
Abordarea empirica nu este nsa suficienta n cercetarea sociala. Ea poate sa
fie facila si atractiva, n special pentru publicul larg, care este interesat de datele
sociale empirice. Atunci cnd este vorba de un joc al procentelor care dinamizeaza
comentariile si dezbaterile politice sau civice atractivitatea fata de datele brute ale
cercetarilor sociale devine foarte mare. Din punct de vedere al unei analize stiintifice
aceste date sunt departe de a constitui finalul investigatiilor. Ele sunt doar materia
prima a analizelor si interpretarilor teoretice. n cursul urmator vom prezenta din acest
motiv problematica teoretica a cercetarilor electorale.

NTREBARI:
1. Care sunt momentele centrale ale investigatiilor de tip electoral
2. n ce constau studiile preelectoale?
3. n ce constau studiile postelectoale?
4. Care sunt metodele utilizabile ntr-o cercetare electorala?
5. Care sunt nivelele posibile de constructie a unui model teoretic pentru un
chestionar postelectoral?
6. Proiectati modelul teoretic al unui chestionar aplicabil ntr-o cercetare
postelectorala
7. Proiectati modelul teoretic al unui chestionar aplicabil ntr-o cercetare
preelectorala
8. Construiti itemi de chestionar pentru cel putin una din casetele modelului
prezentat n figura 2.2.

vezi pentru detalii suplimnetre Lazar Vlasceanu, Metodologia cercetarii sociologice, editura Stiintifica
si enciclopedica, 1985

53

Cursul 6

Votul si cercetarea electorala la nivel teoretic

Relevarea mecanismelor electorale si ntelegerea

modului lor de functionare nu poate avea loc dect daca
trecem dincolo de universul empiric si ncercam sa
construim un model teoretic al proceselor electorale.
Acesta ne permite sa trecem de granita descriptivului si
sa intram pe coordonatele explicatiei si ntelegerii.
Pentru a putea construi un model teoretic este necesar
sa simplificam si, n aceeasi masura, sa dam o
dimensiune ideala sistemului electoral.

Modelul pe care l propunem este conditionat doar de o singura categorie de

factori, cei sociali, ceilalti, care evident intervin n sistem, sunt considerati doar factori
secundari si posibil de a fi ignorati. Componentele politice ne intereseaza doar ca
posibile elemente constitutive ale campaniilor electorale si numai din punctul de
vedere al comunicarii politice si al modalitatilor de influentare a atitudinilor si
comportamentelor de vot. Pe de alta parte n modelul pe care l propunem, sistemul
electoral l consideram a avea o functionare ideala, libera de factori decizionali
individuali.
Potrivit modelului nostru, un sistem electoral functioneaza pe baza unor
procese de comunicare politica si cu ajutorul unei infrastructuri creata de putere si
prin care populatia cu drept de vot (electorii) si exprima o anumita optiune dintre cele
preformulate, n mod uzual, tot de catre ea. Mecanismele electorale pe care dorim sa
le surprindem se refera tocmai la acele modalitati prin care se construiesc atitudini si
se determina anumite comportamente de vot la nivelul populatiei pe baza
caracteristicilor acestei populatii ca si cu ajutorul proceselor de comunicare politica.
Am precizat ntr-un curs anterior ca aceste procese de comunicare nu
influenteaza atitudinal si comportamental electorii ntr-o modalitate directa. Totul se
desfasoara prin intermediul definirii situatiei electorale. Aceasta o vom trata, pentru

54

moment, ca o cutie neagra, urmnd sa analizam mecanismul definirii situatiei

electorale ntr-un paragraf separat.

Figura 2.3. Modelul teoretic al mecanismului electoral.

Cmpul evenimentelor
Resurse
economice
Resurse

de

status
Resurse

Actori

Mass

politici

Media

Societate civila

de

comunicare
Resurse

de

mediu

Campanie electorala

Publicare

actiuni de campanie

Rezultate

Orientari

Comunicare politica

valorice

imagine ideologie

Reprezentari

____________perceptii______________

VOT

Vot

sociale

Definirea situatiei electorale

Real

redefinit

Normativitate

Intentie de vot

to

tn

tn+1

Asa cum se observa, modelul pe care l propunem pleaca de la posibilitatea de

a considera o dubla axa a determinantilor n cadrul unui mecanism electoral. Pe de o
parte avem doua planuri, unul obiectiv si altul subiectiv, mai corect spus poate, social
si individual, si n care judecam ntregul tablou, iar pe de alta parte, o axa temporala n
care distingem patru momente ce au un statut special. Exista un moment nedefinit, cel
de pna la t o, care nu are o precizare exacta si care se refera la caracteristicile
obiective si subiective, acumulate n timp, ale unui sistem electoral. Altfel spus, aceste
acumulari constituie datele de plecare, pe care le vom denumi generic resurse. Ele
se refera la totalitatea elementelor constitutive sistemului, cu referinta expresa la
electorat. Acesta din urma nu apare ca atare n schema noastra pentru ca el este
55

integrat n planul subiectiv al definirii situatiei, adica la acel nivel care intereseaza
cercetarea electorala, adica al constructiei optiunii de vot. Resursele sunt n primul
rnd economice, materiale la modul general, adica referitoare la statutul economic al
electorilor, definit prioritar din perspectiva veniturilor realizate de acestia, ca si prin
consumul de bunuri si servicii. Din acest punct de vedere electorii se diferentiaza pe o
scala a bunastarii (sau saraciei daca vrem sa ne raportam invers). Mai general avem
deci anumite conditii de viata care caracterizeaza diversele categorii de electori.
Nivelul resurselor economice influenteaza comportamentul de vot, la nivelul
definirii situatiei electorale ntr-o dubla maniera, direct si indirect. Direct prin
comunicarea politica, anumite mesaje electorale sunt codate n mod ostentativ n acest
registru, actorii politici adresndu-se n mod expres anumitor categorii economice de
electori. n al doilea rnd, la un nivel indirect, si obligatoriu subiectiv, un anumit
statut economic influentnd calitatea ca si stilul de viata, induce si anumite orientari
valorice si atitudini care actioneaza tendential pe anumite coordonate n cadrul
procesului de definire a situatiei electorale.
Mai putem identifica totodata si resurse care tin de pozitia sociala a electorilor
si le vom numi resurse de status. Statusurile luate de noi n calcul sunt fie atribuite,
vrsta, sex, fie dobndite si ne gndim la statusurile profesionale, ale pozitiei n
comunitate, ale pozitiei n grup etc.
Unele dintre cele mai importante resurse valorificabile de catre orice elector le
constituie resursele de comunicare. Acestea se refera la trei tipuri distincte de
elemente care conditioneaza functionarea ntregului mecanism electoral. Primul se
refera la resursele informationale , adica la cunostintele electorilor n raport cu
evenimentele electorale sau doar valorificabile n plan electoral. Este evident ca
oamenii sunt extrem de diferit informati n legatura cu viata sociala, economica sau
politica, iar aceste diferentieri informationale au influenta asupra optiunilor de vot. De
exemplu, coeficientii informarii politice a sustinatorilor principalelor formatiuni
politice, relevati de sondajul national postelectoral din 1997 au fost:

Media populatiei

0,1818

PUNR

0,2737

PNT-cd

0,2889

PRM

0,3677

PD

0,4381

CDR

0,1934

UDMR

0,0689

PDSR (PSD)

0,1171

56

Coeficientii au valoare de estimatori ai unor tendinte si desigur ar trebui sa

lucram pe esantioane mult mai mari pentru a fi extrem de precisi n functia lor
comparativa. Cu toate acestea observam ca diferentele sunt mari, de mai multe ordine
de marime si exprima atitudini diferentiate ale electorilor n raport cu informatia
politica. Din lista n cauza observam, asa cum este de asteptat ca, cei mai putin
informati politic 7 au fost sustinatorii UDMR. Printre cei mai informati politic se afla
votantii PD ai PRM si ai PNT-cd. Alaturi de UDMR, extrem de putin informati au
fost si votantii PDSR (PSD). Pe de alta parte trebuie sa spunem ca CDR-ul a obtinut
un coeficient foarte mic din doua motive. Primul este acela ca o parte semnificativa a
celor care au sustinut ca au votat cu CDR au votat n realitate altfel sau nu au votat
(circa 20%) si prin urmare acestia au influentat valoarea coeficientului. Probabil ca ei
au venit dintr-o zona de vot cu coeficienti mici de informare. Este greu de
cuantificat aceasta influenta, dar ea exista cu siguranta.
Mult mai importanta este a doua cauza. Aceasta este interna si nu tine de
metodologia de investigatie. Formatiunile cstigatoare n alegeri nu pot avea
coeficienti de informare politica mari, pentru ca ele se bazeaza pe votul unor
mase mari de oameni care preseaza obligatoriu spre diminuarea coeficientului de
informare. Observam ca CDR are practic un coeficient apropiat de coeficientul
mediu de informare al ntregii populatii si este normal pentru ca orice formatiune care
cstiga se bazeaza pe o majoritate, relativa sau absoluta si, deci, valoarea unui
asemenea coeficient ar trebui sa mearga spre tendinta centrala.
Deducem asadar ca o formatiune politica care si promoveaza o strategie de
campanie care se adreseaza sau recupereaza exclusiv elitele informate, nu
poate cstiga alegerile. Aceasta deoarece gradul informarii populatiei nu poate avea
niciodata o valoare foarte mare. Altfel spus formatiunile care, n campania electorala,
vizeaza populatia cu coeficienti de informare ct mai apropiati de medie au si sansele
cele mai mari sa cstige alegerile. Evident gradul informarii nu reprezinta un factor
unic al conditionarii votului, el actioneaza alaturi de multi altii, asa cum o sa vedem.
Este interesant de subliniat nsa, ca cel putin n sens negativ, el este un indicator al
sanselor reduse de acces la putere. Spre exemplu, partide ca PAC, PL93 sau PS au
avut coeficienti mai mari dect ai tuturor partidelor care au intrat n Parlament.
7

coeficientul informarii politice exprima raspunsul la mai multi itemi de chestionar privitor la
componenta unor aliante si conducerea unor formatiuni politice.

Optiunile nu sunt direct influentate nsa, asa cum am spus, doar de acest plan
strict cognitiv al comunicarii politice, ci si de unul persuasiv. Din acest motiv vorbim
si de resurse persuasive si ne referim la capacitatile electorilor de a recepta si de a
transmite mesaje persuasive. Acestea presupun pe de o parte capacitatea indivizilor de
a recepta mesaje care sa i influenteze atitudinal sau/si comportamental si respectiv de
a difuza la rndul lor mesaje care sa determine la alti subiecti asemenea modificari
atitudinal / comportamentale.
Este clar ca nu toti cei care recepteaza informatii politice sunt si influentati de
catre acestea. De ce sunt unii influentati mai mult si altii mai putin? n primul rnd
pentru ca fiecare individ are un sistem de cognitii care este preexistent oricarui mesaj
electoral, iar pe de alta parte, aceste cognitii sunt ntarite datorita cmpului
valoric specific acelei persoane. Cu alte cuvinte un mesaj receptat pentru a fi validat
persuasiv trebuie sa fie consistent cu un cmp de cunoastere anterioara si cu
anumite credinte ale subiectului n cauza. Cmpurile cunoasterii si ale credintelor sunt
diferite nsa de la un individ la altul. Prin urmare acelasi mesaj politic este validat si,
respectiv, are un efect persuasiv diferit n functie de toate aceste conditionari. n fine,
mai trebuie sa spunem ca exista, corelate si complementare resurselor prezentate si
resurse de tip mediatic, care se refera la existenta si la abilitatea de a utiliza mijloace
de comunicare.
Un alt tip de resurse, de data aceasta fara a mai avea o dimensiune individuala,
l constituie resursele de mediu, care sunt date de caracteristicile ecologice ale
sistemului electoral. Este vorba de o dimensiune care presupune o componenta
teritoriala, de exemplu distinctia rural/urban, cu semnificatiile ei ecologice, o
componenta politica si vorbim atunci de mediul politic si de vecinatatile politice, ca si
o componenta economica, tehnologica sau mediatica. Acestea din urma se refera la
mediul n care actioneaza un elector potential si nu la resursele directe ale acestuia. Ca
resursa economica personala un elector poate fi considerat bogat, dar el poate sa
traiasca ntr-un mediu care sa fie, tot din punct de vedere economic, sarac. Mediul
politic, n acelasi fel, poate fi de tip bipartid sau multipartid, poate fi tensionat,
conflictual sau dimpotriva. Corespondenta, ntre planul individual si cel al mediului
nu este una obligatorie. Mai mult, n practica, n forma absoluta, aceasta este o situatie
destul de rara. Ceea ce este mult mai importat este faptul ca electorii se comporta
diferit n functie de mediul n care se afla chiar daca au resurse individuale
asemanatoare. n analiza societatii romnesti de tranzitie profesorul Dumitru Sandu
58

remarca astfel, ca atitudinea fata de reforma, fata de traditionalism sau modernism,

este conditionata prioritar de relatia dintre resursele individuale si cele de mediu, mai
degraba dect doar de resursele individuale 8.
Tot la acelasi capitol al resurselor, trebuie sa remarcam ca mai exista cel putin
alte trei tipuri care functioneaza prioritar n registrul subiectiv. Este vorba de
orientarile valorice , care ghideaza subiectii si i fac sa filtreze si sa si reprezinte n
moduri specifice realitatea sociala. n strnsa corelatie cu ele se afla reprezentarile
sociale pe care oamenii le au despre anumite institutii, despre anumite probleme
sociale, ca si despre sistemul electoral si despre vot ca atare. Derivat din planul
valoric avem si normativitatea sociala, cea care se refera la sistemul normativ care
ghideaza atitudinal si comportamental electorii n cadrul sistemului electoral.
Al doilea moment temporal este unul precis si real si nu unul nedefinit ca
primul. El se afla n cmpul evenimential, adica al actiunilor sociale. n cadrul
acestuia o componenta semnificativa o constituie, din punctul nostru de vedere,
campania electorala. Cele doua momente nu se identifica nsa, n primul rnd pentru
ca actiunile politice, chiar cnd ne raportam expres la un sistem electoral, preced
ntotdeauna perioada campaniei propriu-zise.
n cadrul acestei componente temporale trebuie sa distingem prezenta la nivel
social a trei tipuri de elemente constitutive. Este vorba de actorii politici, mass media
si societatea civila.
Actorii politici pot fi institutionali, atunci cnd vorbim de partide sau
formatiuni politice sau individuali, atunci cnd este vorba de personalitati. n
abordarea pe care o propunem am considerat a fi actori institutionali toate partidele si
aliantele nscrise n cursa electorala. Personalitatile politice, care reprezinta actori
individuali ai sistemului, au fost considerati n primul rnd candidatii prezidentiabili,
precum si liderii cei mai importanti ai partidelor (indiferent de natura candidaturii
acestora).
Mass media intervin n raporturile pe care noi le avem cu lumea, cu
evenimentele n fapt, si totodata reprezinta modalitatea principala prin care actorii
politici stabilesc legatura comunicationala cu electoratul. Rolul pe care ele l joaca
este desigur complex si exista nenumarate teorii care ncearca sa explice relatia dintre
mass media si societate. Din punctul nostru de vedere ele reprezinta un mediator al

v. Dumitru Sandu Sociologia Tranzitiei p.114-123

59

mesajelor politice avnd un rol crucial n cadrul sistemului nostru electoral. Aceasta
deoarece 88% din electori declara ca sunt informati despre viata politica din mass
media, adica 8,2% din ziare, 16,4% de la radio si 63,6% de la televizor, n timp ce
populatia investigata n sondaje declara ca este informata despre evenimentele politice
de la cunostinte, prieteni sau familie ntr-o masura incomparabil mai mica, respectiv
4,8%, 2,7% si 3,7% pentru cercetarea din 1997.
Conteaza nsa, n egala masura, alte doua lucruri. Pe de o parte simpla aparitie
n media, care confera aproape singura vizibilitate unui actor politic, iar pe de alta
parte o anume imagine pe care acesta o capata prin activitatea mediilor. Imaginea este
construita din multe componente si o sa analiza m separat acest lucru. Una dintre
acestea o constituie media ca atare care poate sa ntretina sau sa propuna o anume
imagine unui actor independent de alte surse, adica nu prelund si amplificnd mesaje
politice, ci constituind o sursa de sine statatoare.
Societatea civila, ultimul element al schemei prezentata n figura 2.3, joaca un
rol important n mecanismul electoral pentru ca ea poate constitui un mediu politic
care sa favorizeze sau sa temporizeze diversele mesaje politice. Din punctul nostru de
vedere societatea civila este data n principal de sistemul organizatiilor
neguvernamentale, al fundatiilor si institutiilor publice neguvernamentale. Aceste
institutii functioneaza cu resurse economice relativ importante, iar de multe ori
membri reprezentativi ai acestora sunt implicati activ n sustinerea publica a unor
formatiuni politice sau n sustinerea unor idei politice. Cum actioneaza de regula acest
factor n sistem? n primul rnd prin rolul de mediator al mesajelor politice. Liderii
marcanti ai societatii civile reinterpreteaza mesaje si evenimente politice inducnd
anumite semnificatii care au rol persuasiv la nivelul comunicarii politice. Iata ca nu
numai jurnalistii, dar si liderii importanti ai societatii civile pot sa joace rolul de
moderator n comunicarea politica.
Campania electorala este ntotdeauna o rezultanta a activitatilor dezvoltate de
actorii politici, de catre institutiile media, independent sau la cererea acestora, ca si a
actiunilor sociale dezvoltate la nivelul societatii civile. Oricare tip de campanie
presupune doua mari componente, una actionala, referitoare la actiunile de campanie,
vizite n teritoriu, marsuri si mitinguri etc., si o alta comunicationala, care se
suprapune n mare masura celei dinti si care se refera la procesele prin care se
lanseaza mesaje politice electoratului.

60

Comunicarea politica, la rndul ei, presupune doua componente majore, una

de imagine si o alta ideologica. Granita dintre imagine si ideologie este greu de
precizat. Este cert ca imaginea se refera n primul rnd la reprezentarile pe care le au
oamenii despre o anumita personalitate sau o anumita formatiune si ea functioneaza
deci, sub forma unor reprezentari sociale. Imaginea este indiscutabil un construct
mental care nu poate fi operant la nivel cognitiv n afara unor categorii. Acestea fac
posibila puntea, si totodata imprecizia diferentierii, ntre zona imaginii si cea a
ideologiei. Ideologia, ca orice sistem coerent de idei privitoare la conducere, mbraca
ntotdeauna forme teoretice, desi nu se si exprima ca si teorie ntotdeauna. Orice actor
politic, la un nivel formal, propune o anumita conceptie cu valoare ideologica.
Comunicarea politica, n mod normal, prelucreaza acest model teoretic, iar n procesul
de comunicare se lanseaza astfel doar anumite concepte sau sintagme cheie pe care le
vom denumi generic concepte ideologice. Fermitate, stabilitate, egalitate sau
schimbare sunt asemenea tipuri de concepte, care au o forta ideologica deosebita.
Chiar daca ele functioneaza sintagmatic, ca schimbarea n bine, forta si echilibru
sau tara fara hoti, ele au n principiu aceeasi structura. n comunicarea politica avem
de fapt vehiculate asemenea tipuri de concepte ideologice si arareori mesaje
complexe. Nu ne referim desigur la ceea ce lanseaza actorii politici, ci la ceea ce
preiau institutiile media si mai ales la ceea ce recepteaza electorii. Acestia sunt
sensibilizati de asemenea concepte cheie ca si, n general, de imaginile asociate
acestora.
Se poate pune totusi problema unui anume primat al ideologicului sau al
imaginii n comunicarea politica, binenteles din punctul de vedere al eficientei acestei
comunicari. Problema nu are desigur un raspuns universal, contextele particulare
electorale impunnd un anumit tip de importanta uneia din cele doua componente.
Cert este ca, indiferent de componentele imagine sau ideologie, comunicarea politica
este principalul determinant al definirii situatiei electorale, iar acest incubator al
optiunilor si comportamentelor de vot merita o analiza mult mai detaliata.
Pna la aceasta analiza ar mai trebui sa spunem ca urmatorul moment temporal
al modelului nostru este cel definit n schema din figura 2.3. cu tn si care este
momentul exprimarii votului. Tabloul nostru nu se opreste nsa aici deoarece,
imediat dupa alegeri au loc importante reconstructii si redefiniri care sunt parte
integranta a aceluiasi mecanism electoral. Publicarea rezultatelor, sau pur si simplu

61

evolutia politica postelectorala face ca electorii sa-si reconsidere definitiile situatiilor

electorale cu care au operat. O parte semnificativa a acestora (mai mult de jumatate n
mod uzual) sunt n situatia n care optiunea lor nu a fost validata. Acestia si vor
reconsidera situatia electorala initiala.
Cum? n primul rnd prin redefinirea importantei votului, acesta nu este
att de important, prin atribuirea esecului unor factori externi, inclusiv anumite
ncalcari ale jocului politic de catre cei care au cstigat, s -au furat alegerile, fie se
poate recunoaste transant ca s-a pierdut lupta si este de remarcat ca si acest procedeu
poate avea nuante terapeutice. De ce terapeutice? Pentru ca, cu ct un elector a fost
mai angajat n sistemul electoral, cu att el va fi mai frustrat daca rezultatele alegerilor
vor fi altele dect cele corespunzatoare propriei optiuni. Ori disonanta cognitiva care
apare trebuie rezolvata ntr-un fel, iar procedeele amintite sunt doar cteva dintre
solutii.
O alta asemenea solutie este aceea a redefinirii optiunii ca atare. ntr -o forma
mai atenuata se considera ca daca actorii cu care s-a simpatizat nu au cstigat este din
vina lor si poate este mai bine ca au cstigat ceilalti, care oricum au fost mai buni.
ntr-o forma mult mai profunda este reconsiderat chiar votul exprimat, individul
respectiv negnd optiunea exprimata si reorientindu-se catre cei care au cstigat.
Acesti votanti, asa cum am precizat n capitolul precedent, sunt
ntotdeauna ai puterii, numiti n diverse lucrari si votanti de conformitate, pentru
ca si re definesc votul n conformitate cu majoritatea. Pe de alta parte redefinirea se
produce si n forma retinerii de a declara sau a recunoaste public modul n care s-a
votat, fiind perceputa optiunea respectiva ca fiind gresita tocmai pentru ca nu a fost
validata de rezultatul alegerilor. n fond aceasta este o posibila aplicatie a spiralei
tacerii propusa de Noelle -Neumann n sensul n care dupa alegeri vorbim
ntotdeauna de minoritari, care n raport cu majoritarii tind sa nu si mai afirme public
optiunile. Mai mult dect att, am putea spune ca o parte a acestora se deplaseaza n
tabara majoritarilor. n realitate, credem ca nu este vorba doar de o pastrare a tacerii n
privinta optiunilor, ci, n multe situatii, de afirmarea publica a altor optiuni, evident
ale cstigatorilor. Trebuie sa spunem ca de fapt, multora dintre noi le este rusine sa
declare ca au ales un pierzator. Acest fenomen se produce si daca este vorba de o
ntrecere sportiva sau de orice fel de competitie. Conditia de baza este aceea ca
subiectul sa nu fi fost implicat prealabil n mod public la cote ridicate n sustinerea

62

optiunii n cauza. Pe de alta parte, este pur si simplu mai util, din foarte multe puncte
de vedere, sa fi sustinut cstigatorii si nu pe cei pierzatori.
Aceste procese exista n oricare sistem electoral. Rezultatul este acela ca, dupa
ncheierea alegerilor si publicarea rezultatelor, puterea tinde sa urce n scara
aprecierilor foarte rapid. Vorbim astfel despre un vot redefinit care se contureaza n
primele saptamni de dupa alegeri. Desigur, este vorba de un vot teoretic si nu de unul
exprimat. El poate fi reliefat doar prin sondajele postelectorale. Procentele sunt nsa
semnificative, n mod normal cel putin 15% din totalul electorilor si redefinesc n
diferite forme optiunea initiala, iar n an umite conditii se poate ajunge la
procente mult mai mari.
Asa cum am aratat deja n primele cursuri, proportia celor care si redefinesc
postelectoral optiunea exprimata la vot este undeva ntre un sfert si o treime din
populatia electorala. Incluznd aic i nu doar pe votantii de conformitate, ci si pe cei
care, desi nu au fost la vot, declara totusi ca au participat, sustinnd probabil cel mai
adesea ca au votat cu cstigatorii. n alegerile generale din 1996 circa 17 - 20% din
subiecti au declarat ca au votat desi nu au facut-o. Trebuie sa spunem ca presiunea
conformitatii actioneaza si n acest caz, ntr-un sondaj postelectoral, pentru ca este
evident ca majoritatea are un comportament valorizat ca fiind prosocial, acela de a
vota, si atunci nonvotantii a u tendinta de a declara ca apartin acestei majoritati.
NTREBARI:
1. n ce constau resursele economice si de status n analiza teoretica a
mecanismului electoral?
2. Care sunt si cum functioneaza resursele de comunicare n analiza teoretica
a mecanismului electoral?
3. Care sunt conditionarile ecologice (de mediu) ale mecanismului electoral?
4. Care este raportul dintre imagine si ideologie n mecanismul electoral?
5. Care este rolul mass media si al societatii civile n mecanismul electoral?
6. Ce reprezinta procesul de redefinire a importantei votului?
7. Spirala tacerii si redefinirea votului
8. Care este nivelul subiectiv al modelului teoretic al mecanismului electoral?
9. Cum poate fi masurat procesul de redefinire a votului?

63

Cursul 7

Definirea situatiei electorale

Am vorbit n primele cursuri de aceasta componenta a mecanismului electoral

si este acum cazul sa insistam asupra ei. ncercam sa facem un pas nainte n analiza
teoretica a mecanismului electoral si sa deschidem astfel cutia neagra de care
aminteam n cursul precedent.

Definirea situatiei electorale, la un nivel minimal, poate fi

nteleasa ca un proces prin care electorul si defineste problema
electorala, variantele de solutii ale acesteia si implicit preferinta
pentru cel putin una dintre acestea.
Problema electorala presupune reprezentarea universului alegerii, ntelegerea
rolului pe care subiectul trebuie sa-l aiba, ca si o anume reflexivitate asupra
mecanismului electoral ca atare. Am precizat n primele cursuri ca acest proces, al
definirii situatiei electorale, este unul subiectiv, dar care poate avea un corespondent
obiectiv. Acesta din urma se refera la dimensiunea pe care o da puterea, n general la
nivel politic, votului. Puterea politica este cea care defineste la nivel obiectiv situatia
electorala. Ea stabileste regulile, modalitatea de functionare a sistemului, universul
alegerii, conditionarile acestei alegeri si eventual reglementeaza competitia presupusa
de jocul politic. Nu este ctusi de putin necesar si am spune nici macar dezirabil ca
situatia electorala sa fie definita de catre electori n termenii definirii ei obiective.
n ceea ce privesc optiunile, n mod ideal la nivel obiectiv, n definirea situatiei
electorale, puterea nici nu ar trebui sa formuleze asemenea optiuni dezirabile, ca
termeni ai precizarii situatiei electorale. Sugerarea unor optiuni se poate face doar prin
componenta comunicationala a campaniei electorale si nu la nivel de statuare a
situatiei electorale. Exceptiile nu fac binenteles, dect sa confirme regula.

64

Doi factori majori influenteaza procesul definirii situatiei electorale:

Resursele subiectilor

comunicarea politica.

Orice asemenea proces functioneaza n cadrul acestor cmpuri intercorelate.

n interiorul cutiei negre a mecanismului definirii subiective a situatiei
electorale putem distinge cteva componente esentiale ale acestui proces. n primul
rnd distingem zona perceptiva, ca o prima zona a contactului comunicational cu
lumea.
Exista un nivel obiectiv ntotdeauna al aprecierii indivizilor si al
comportamentelor si actiunilor lor. Exista nsa n acelasi timp un plan subiectiv al
perceptiei informatiilor exterioare. O situatie poate fi obiectiv benefica pentru un
subiect, poate fi utila sau dezavantajoasa. La nivel subiectiv nsa poate sa apara o cu
totul alta apreciere. Perceptia indivizilor despre respectivele realitati poate fi cu totul
alta. Cineva poate trai foarte prost si sa perceapa propria stare, de exemplu, ca fiind
acceptabila sau chiar buna. Operatorii de teren nu o data asista la asemenea scene n
care oameni aflati n mare nevoie, care nu au aproape nimic n gospodarie, la o
ntrebare de genul Cum apreciati starea materiala pe care o aveti? raspund cu bine
sau, la extrema, foarte bine, iar la polul opus, oameni cu stare mate riala foarte buna
declara ca sunt nemultumiti de aceasta. Dincolo de un efect de fatada sau de posibile
erori ale operatorilor, fenomenul este cu mult mai profund. Este vorba de faptul ca
perceptiile noastre asupra realitatii sunt conditionate esential de factori psiho-sociali,
de ordin valoric -atitudinal, care dau semnificatii speciale acestei realitati. Aceasta
componenta perceptiva este indispensabila oricarui proces de definire a situatiilor,
inclusiv electorale.

65

Fig.7.3.Schema definirii situatiei electorale

Cmpul
comunicational

perceptii

imagine
asteptari

definirea

obiective

problemei

vot

asteptari

si a

exprimat

subiective

solutiilor

conceptie

ideologie

optiune

despre vot

Cmpul

de vot

intentie de vot

resurselor

Asa cum se poate observa si din schema propusa, perceptiile se pot forma
numai pe baza receptarii unor mesaje si prin actiunea factorilor personali care tin de
resursele indivizilor. n acest tablou nsa mai intervin cel putin alte doua elemente
intercorelate. Este vorba de conceptia asupra votului si de asteptarile subiectilor.
Primul element constituie un factor autoreflexiv, care actioneaza n procesele
decizionale. Cu alte cuvinte indivizii au o anumita imagine asupra mecanismului la
care sunt parte si nu conteaza ctusi de putin daca ea este corecta sau nu. n oricare
din conditii aceasta autoreflexivitate influenteaza actul decizional al stabilirii optiunii
si al declansarii comportamentului de vot. Votul poate fi unul de suport de exemplu,
poate fi unul reactiv, ritualic, obligatoriu, lipsit de importanta, unul n care sunt furat
sau mi exprim liber opiniile etc. Aceasta conceptie asupra votului, n fapt asupra
mecanismului electoral poate influenta ntregul proces al definirii situatiei electorale,
iar mpreuna cu factorii pusi n miscare, actul decizional privitor la vot.

66

Asteptarile electorilor, ca si componenta a definirii situatiei electorale,

reprezinta orizontul obiectiv si subiectiv, n care subiectii definesc o situatie
electorala. Orice asemenea definire se face doar prin raportarea la un orizont
temporal. Dincolo de evidenta ca electorii, atunci cnd voteaza, pot sa priveasca spre
orice punct de pe axa temporala, este clar ca ei ntotdeauna au prioritar un orizont de
timp, mai structurat sau nu, privitor la viitor. Aceasta pentru ca, n efortul de
rationalizare a actului decizional, si ca rezultat pe de alta parte al comunicarii politice,
orice subiect si proiecteaza anumite asteptari n raport cu votul sau/si cu realitatea
sociala. Acestea au un caracter obiectiv atunci cnd ne referim la cunoasterea acestei
realitati, ne asteptam sa se mareasca preturile sau sa cada Guvernul, anticipam o
greva, o anume declaratie sau, n aceeasi masura, la un nivel subiectiv, ne exprimam
anumite dezirabilitati n raport direct sau mediat cu propria persoana. Dorim sa traim
mai bine, asteptam sa se schimbe o anumita situatie particulara sau pur si simplu
dorim sa cstige cei care consideram ca ne reprezinta. Prin urmare avem pe de o parte,
asteptari, sa le zicem obiective , n raport cu realitatea sociala si care sunt un produs
al cunoasterii acesteia fiind un fel de predictii ale simtului comun. Ele au conotatiile
subiective ale acestui tip de cunoastere, dar nu implica dect mediat subiectul.
Pe de alta parte, avem asteptari subiective, care sunt produsul direct al
dorintelor subiectilor si nu un rezultat neaparat al cunoasterii realitatii. Exista o
oarecare granita a impreciziei determinarii acestor doua tipuri de asteptari. Distinctia
o facem totusi pentru ca cele doua tipuri de asteptari, conditionate subiectiv ambele, n
mod evident, pot sa se afle n contradictie. Putem dori foarte tare ca liderul x sa
cstige fotoliul prezidentiabil, dar sa stim ca acest lucru nu este posibil. Poate exista
deci o asteptare subiectiva si o alta obiectiva. La alegerile prezidentiale din 96, de
exemplu, pentru multi electori, asa cum o sa vedem, asteptarile obiective au fost cu
mult limitate fata de cele subiective. La nivelul primelor, pentru multi electori nu au
existat dect doi nominalizati la fotoliul prezidentiabil, domnii Ion Iliescu si Emil
Constantinescu, desi la nivel subiectiv au fost cu mult mai multi. Dintr-o alta
perspectiva acest tablou poate fi acela al rationamentelor electorale. Electorii tind sa
stabileasca o demarcatie ntre competitorii reali si cei care, n realitate, nu concureaza
pentru fotoliul prezidentiabil. Spre exemplu n 1996 aproximativ jumatate din votantii
PRM nu au votat cu Corneliu Vadim Tudor la presedintie, acesta nefiind perceput la
nivel obiectiv ca si competitor, ceea ce nu s-a mai ntmplat nsa n 2000, atunci

67

cnd domnul Corneliu Vadim Tudor a intrat n ultima parte a campaniei pe axa
centrala electorala.
Acest tablou nu poate fi complet daca nu ne referim la produsul proceselor de
comunicare politica care apare la acest nivel. Este vorba de producerea unor imagini
ale diverselor obiecte ale realitatii sociale , ca si de anumite conceptii ideologice,
care la acest nivel functioneaza uzual prin intermediul conceptelor ideologice. Prin
intermediul tuturor acestor elemente se pot defini, att problema electorala, ct si
solutiile acesteia. Asa cum am mai aratat, definirea solutiilor reprezinta deja un pas
enorm n actul decizional pentru ca raportarea n termeni polari, ca si act simplificator,
fac sa se conceapa un numar foarte restrns de solutii, iar n unele cazuri una singura.
Procesul definirii situatiei electorale este unul care reclama o anume
temporalitate. Din acest motiv, pna la exprimarea reala a votului, putem vorbi de o
intentie de vot. Aceasta exista numai n masura n care a fost definita problema
electorala. Partea proasta a lucrurilor este aceea ca, metodologic, intentia de vot este
studiata prin sondaje de opinie, care nu disting cu o fidelitate satisfacatoare pe cei care
si-au definit deja problema sau, si mai general, situatia electorala, de cei care nu au
realizat acest lucru. ntr-un asemenea sondaj, alegerea unui nume de personalitate sau
partid reprezinta un act foarte simplu si se poate realiza chiar si fara o definire a
situatiei. Problema care poate sa apara este aceea a corectitudinii si a valorii predictive
deficitare a unei asemenea investigatii.
Studiile de tip cantitativ, centrate pe sondaje sau chiar anchete, nu pot sa
surmonteze un asemenea handicap. Aceasta pentru ca statistic sunt combinate si
calculate optiuni individuale, care nu sunt n realitate identice. O ntrebare chiar
banala, de genul Daca ar avea loc alegeri duminica viitoare cu cine ati vota? induce
tipuri variate de situatii n care se pot pune subiectii. Problema clasica este aceea ca
niciodata nu au loc alegerile duminica urmatoare si deci, cel mai adesea, subiectii nu
si-au definit situatia n care sunt pusi ca situatie electorala. La limita ei aleg un simplu
nume de actor politic, pe diverse considerente contextuale. O parte a acestora, posibil
ca vor face o alegere similara si la vot. O parte sigur nu vor repeta optiunea pentru ca
la alegeri ei vor vota n functie de modul n care si definesc situatia electorala, si, asa
cum am vazut, acest mecanism este mult mai complicat si nu poate fi substituit de un
simplu efort de imaginatie.
Solutia surmontarii unei asemenea limitari metodologice o poate constitui doar
analiza de tip calitativ, cea care este n masura sa ne ofere informatii despre modul n
68

care subiectii si definesc optiunile, ca si mai general situatia electorala n care se afla.
Doar asa putem ntelege de ce multi electori, desi critica sistematic un anumit lider
sau o anumita formatiune, pot vota totusi la fel de sistematic cu acestia sau de ce un
actor politic foarte apreciat n sondaje poate sa obtina la alegeri mult mai putine
voturi. Simpatia sau aprecierea unui actor politic nu nseamna si compo rtament
de vot n favoarea acestuia. Extrem de des putem ntlni situatii n care un lider
politic poate fi caracterizat extrem de favorabil, dar nu ca fiind si un posibil ocupant al
unei anumite pozitii politice, de primar sau de Presedinte spre exemplu.
Rezultanta procesului despre care vorbim o constituie formularea unei optiuni
n termenii care au fost definiti prealabil. Aceasta optiune poate fi nsa foarte diferita,
inclusiv aceea de a refuza sa faci o alegere si de a nu te prezenta astfel la vot. La un
nivel obiectual stabilirea unei optiuni se traduce n performarea unui comportament de
vot adica n exprimarea votului.

Votul ca act decizional

Dintr-o perspectiva diferita de cea n care am facut analizele precedente, votul
poate sa para chiar si pentru un nespecialist ca o chestiune de decizie. Este vorba de
actul de alegere a unei alternative politice. Modelul prezentat a ncercat sa contureze
mecanismele care fac posibila decizia de vot. Daca ncercam sa privim lucrurile n
aceasta forma atunci ne putem ntreba ce fel de act decizional este acela al alegerii
unei optiuni de vot. Este un act rational sau unul nerational? Pentru ultimul termen nu
dam sub nici o forma o semnificatie peiorativa. Este alegerea una rationala sau una
afectiva? n modelul nostru nu apar nsa acesti termeni. Exista rationamente
electorale? Sunt determinabile comportamentele de vot n registru afectiv?
Este evident ca raspunsul la aceste ntrebari nu este simplu. Aceasta n primul
rnd pentru ca ntrebarile nu au un singur raspuns, care sa aiba forta transarii realitatii,
n primul rnd pentru ca ele sunt relativ imprecis formulate. Insistam asupra lor pentru
ca n forme diverse ele se regasesc n multe tipuri de analize dedicate problemelor
electorale.
Ce nseamna n fond un rationament electoral? Probabil ceva de genul: l aleg
pe x pentru ca cei mai multi l vor alege sau dimpotriva, l aleg pe y pentru ca putini
l vor vota si risca sa nu intre n Parlament sau, pur si simplu, aleg forte diferite
pentru Camera Deputatilor, Senat si Presedintie pentru ca sa nu apara un monopol de
putere si foarte usor se pot gasi si alte exemplu.
69

n alte cuvinte ntrebarea este aceea privitoare la ce gndesc oamenii atunci

cnd voteaza. Dar n acesti termeni ideea de rationament electoral este valabila doar la
modul operational si metodologic, de exemplu pentru a distinge anumite tipuri de
ntrebari de altele ntr-un chestionar. La modul concret si real ea nu functioneaza. Toti
oamenii gndesc atunci cnd voteaza. Exista o anume explicatie n termeni
rationali, chiar daca nu ntotdeauna exista si o sustinere logica corecta. Ideea ca unii ar
vota fara sa gndeasca nu este dect o simpla acuza politica si nimic mai mult. Toti
oamenii au semnificatii cognitive n raport cu votul, cu optiunea pe care o fac. Chiar
daca aceste explicatii pot fi extrem de simple daca l votez pe asta o sa fie bine ele
au toate o sustinere de tip rational.
Pe de alta parte conditionarea afectiva functioneaza interdependent,
aproape n toate situatiile. Este clar ca un candidat mi poate placea n timp ce altul
mi este antipatic. Pe unii i pot simtii aproape, pe altii nu. n special n cazul
personalitatilor, spectrul afectiv tinde sa fie o componenta importanta a actului de
decizie. ntrebarea care se poate pune este aceea a locului pe care toti acesti factori
afectivi, respectiv rationali l au n modelul propus de noi. Daca actul deciziei poate fi
n linii mari circumscris momentului constructiei optiunii, ncepnd desigur cu actul
definirii problemei si solutiilor, locul factorilor rationali sau afectivi este mai greu de
precizat.
n realitate, asa cum am precizat, nu putem avea un univers rational, respectiv
unul afectiv n sine, independent de alti factori determinanti. Toti factorii pot fi
cuprinsi n cutia neagra a definitiei situatiei electorale. Pentru a ntelege nsa toate
aceste raporturi de conditionare implicate este necesar sa insistam asupra unui aspect
mai general.
Exista doua nivele la care se pot judeca lucrurile. n primul rnd exista planul
real al comportamentelor si deciziilor concrete si n al doilea rnd unul
declarativ, al justificarilor si rationalizarilor, de regula post facto ale optiunilor.
Pentru orice actiune sociala oamenii pot da o definitie rationala a factorilor cauzali
care au condus la comportamentele implicate, iar atunci cnd am vorbit de atribuire
am aratat cum functioneaza acest proces. Aceasta nu nseamna ca actiunea este
rationala. n termeni weberieni adecvarea mijloacelor la scopuri reprezinta temeiul
unei actiuni rationale. n realitate nsa, dincolo de exemplele oferite pedagogic si care
nu au valoare explicativa, ci doar descriptiva, situatia este mult mai complexa.

70

Din punctul nostru de vedere nici o actiune sociala nu are temei rational.
Temeiul actiunilor sociale l constituie, fie normativitatea, fie comunicarea persuasiva.
Motivatia actiunilor sociale nu poate sa se gaseasca n registru rational cognitiv.
Acesta poate doar descrie realitatea, dar nu sa o si schimbe. Actionam datorita unei
normativitati care ne impune registre actionale n anumite situatii sau datorita unor
mesaje persuasive primite direct sau mediat. Faptul ca omul rational al modernitatii
opereaza cu justificari de tip rational pentru actiunile sale nu schimba situatia. n
realitate att inginerul care construieste un pod, ct si capitanul care se scufunda cu
propriul vas sunt autorii unor actiuni la fel de non-rationale desi nu de acelasi tip.
Utilizarea corecta a unor mijloace pentru a ndeplini o actiune nu constituie
ctusi de putin temeiul actiunii respective, ci doar o garantie a reusitei, a eficientei ei.
Chiar daca cineva alege mijloacele cele mai bune pentru a ndeplini o actiune, nu
din acest motiv actioneaza. Chiar daca privim altfel, sugernd un alt exemplu, daca
cineva, revenind la vot, voteaza pentru formatiunea x pentru ca daca vin ceilalti la
putere ar putea avea mari probleme, actiunea concreta a votului nu are un suport
rational, ci doar rationalizant. Cu alte cuvinte actul alegerii este produsul unor procese
complexe, de factura normativa si persuasiva si nu al unui rationament.
Analiza nsa nu trebuie sa o purtam la acest nivel, individual, pentru ca pe noi
ne intereseaza cu adevarat doar dimensiunea sociala, actiunile de acest tip si nu cele
individuale. n primul caz, comportamentele pot avea si o baza instinctuala, la nivel
social neputnd vorbi dect n manifestarile colective violente de o asemenea
conditionare si atunci doar ntr-o forma relativa.
Ce nseamna toate aceste lucruri? Nimic altceva dect faptul ca n realitate,
chiar daca sunt prezente analizele rationale si nu doar rationalizarile post facto, ele nu
constituie dect o componenta a cunoasterii comune prezenta la nivelul oricarei
definitii a situatiei electorale si nimic altceva. Rationamentul poate ajuta la procesul
de cunoastere asociat celui de definire a situatiei electorale, dar nu conduce la
optiunea de vot.
Cu alte cuvinte schema decizionala este cu mult mai complexa nefiind vorba
de rational si de afectiv, ci de mai multi factori care conditio neaza procesul alegerii.
Este vorba de componente atitudinal valorice, de perceptii, de asteptarile obiective
determinate la nivelul cunoasterii comune, de cele subiective, care sunt conditionate
valoric si, de ce nu, si afectiv, de conceptiile privitoare le vot, ca si de normativitatea
care reglementeaza sistemul electoral. n fapt, ntregul proces de definire a situatiei
71

electorale este o componenta a cunoasterii comune specifica fiecarui individ.

Rationalizarile sunt un tip de produs al acesteia, dar nu ele pun n miscare mecanismul
electoral.
Votul, de data acesta din perspectiva comunicationala, este un tip de feedback al comunicarii politice. El poate fi privit ca si act de comunicare si oricum este
generat, la nivel actional sau comunicational de comunicarea politica, de
normativitatea sociala si evident conditionat de resursele electorilor. Iar toate aceste
elemente functioneaza prin intermediul mecanismului definirii situatiei electorale.
Daca problema rationalului pare a fi destul de precis precizata, cea a
afectivului este mult mai nuantabila. Este clar ca afectivul, atractivitatea fizica chiar,
opereaza n sistemul electoral. Folclorul postdecembrist privitor la sustinerea feminina
a domnului Petre Roman este unul care are precedente n sisteme electorale cu
experiente mult mai semnificative. La alegerile din 1965 din Franta populatia
feminina a votat n corelatie semnificativa cu vrsta. Pentru Franois Mitterrand,
femeile tinere, iar cu generalul DeGaulle, cele mai n vrsta. Este clar ca nu
indicatorul vrsta era cel mai important, att timp ct corespondenta nu nregistra
aceleasi valori si pentru populatia masculina.
Nu trebuie sa exageram nsa. Chiar si n exemplul francez este greu de a
distinge suportul pentru o anumita imagine, anumite teme sau idei, de cel pentru
aspectul fizic al unei persoane. Aspectul conteaza ntotdeauna, dar el nu este un
produs pur nici n realitate si nici ntr-un sistem electoral. n modelul nostru am vorbit
de imagini pentru ca ele sunt de fapt produsul real cu care se opereaza.
De la Ernest Dichter, cel care n perioada interbelica, prin studiile sale dedicate
promovarii produselor cosmetice a reusit sa monetizeze termenul de imagine, acest
concept, a devenit unul indispensabil sferei politice. Imaginea unei personalitati sau
chiar a unei institutii presupune nsa mai multe componente si nu doar pe cele legate
de aspectul exterior sau de conditionarile afective induse subiectilor receptori. La
nivelul imaginii sunt implicate, att componente valorice si afective, ct si de
ncredere, de identificare si autoidentificare, de ordin ideologic chiar, si din acest
motiv nu putem vorbi doar de o componenta afectiva a imaginii actorului politic.
Desigur ca la limita, la nivel strict individual, cineva poate vota doar pe baza unor
considerente afective, pentru ca actorul politic x mi place. Dar este foarte greu de
crezut ca imaginea acestuia nu are si semnificatii atitudinal valorice sau normative.
Liderul x poate sa arate foarte bine, sa ne placa, dar el ne poate place si pentru ca
72

reprezinta un model social al virilitatii sau fermitatii, al liderului corect sau al

luptatorului etc. Ori aceste din urma determinari sunt conditionate social si nu pot fi
disociate de preferintele pur afective.
Din aceste motive, pentru ca nu dorim o analiza psihologica sau de nivel
individual, nu operam cu termenii de rationament sau de afectivitate la nivelul
sistemului electoral. Nu respingem aceste componente si nici nu le minimalizam n
cadrul mecanismului electoral. Consideram doar ca din punct de vedere social ele
functioneaza n cadrul unor mecanisme mai complicate.
Modelul pe care l-am prezentat nu este nca unul functional. Am ncercat sa
prezentam doar componentele, dar nu si modul n care ele pot functiona. Pentru a
trece la aceasta dimensiune procesuala legata de mecanismul care pune sistemul
electoral n functiune este necesar sa coborm (sau sa urcam) la nivelul empiric si sa
ncercam sa analizam mult mai profund fiecare din termenii principali ai modelului.
Ori nu putem porni aceasta analiza fara a studia nsusi universul investigatiei.
Orice sistem electoral presupune doi actori principali: Electoratul si evident actorii
politici. n modelul propus ei apar n maniere diferite. Actorii sunt prezenti ca atare n
timp ce electoratul este prezentat ntr-o maniera indirecta prin cutia neagra a
definitiei situatiei electorale. Electoratul nsa constituie elementul deopotriva central
si referential pentru orice analiza a unui sistem electoral. Metodologic el constituie
unul din termenii majori ai oricarei investigatii, cu att mai mult pentru una de tip
sociologic. n fond analiza electorala nu poate fi centrata dect pe electorat,
comunicarea politica sau pe actorii politici. n cursul urmator vom analiza din acest
motiv electoratul.

NTREBARI:
1. Ce reprezinta procesul de definire a situatiei electorale?
2. Care sunt factorii majori care influenteaza definirea situatiei electorale?
3. Ce sunt asteptarile obiective?
4. Ce sunt asteptarile subiective?
5. Care sunt solutiile n mecanismul de finirii situatiei electorale?
6. Simpatie versus comportament de vot
7. Votul ca act decizional
73

8. Rationament si rationalizare electorala

9. Care este nivelul afectiv si cel rational al comportamentului electoral?

74

Cursul 8

Electoratul
Tranzitia; De la electoratul socialist la cel prezent

Nu poti ntelege elementele definitorii ale

electoratului prezent, daca nu ncerci sa te raportezi
ntr-o perspectiva cronologica si constitutiva la
sistemul electoral ca atare. Mecanismul votului si
constructia electorala si au originea n regimul politic
socialist, si evident n perioada tumultoasa a debutului
deceniului zece.

Sistemul electoral socialist.

Este foarte greu sa vorbesti despre un sistem electoral care nu a fost niciodata
studiat stiintific din interior si, mai ales, la destul timp dupa ce el nu mai functioneaza.
Mai general nsa, societatea de tip socialist a fost extrem de putin analizata stiintific.
Multele lucrari aparute, n occident n primul rnd, prezinta sumar, chiar cnd
ncearca sa fie ct de ct obiective, anumite caracteristici extrem de generale si de
regula de bun simt. Cel mai adesea totul se reduce la controlul politic, la cenzura, la
dirijismul economic, la absenta drepturilor omului si totul prezentat de regula ntr-un
registru de tipul asa nu este bine. Pe de alta parte, analistii sociali din aceste tari,
dupa schimbarile de la sfrsitul deceniului trecut, fie au preluat tezele de aceasta
factura, fie au ncercat sa priveasca mai degraba la ceea ce urma si mai putin la ceea
ce a fost. De fapt nici nu credem ca o analiza stiintifica, obiectiva ar fi putut exista n
primii ani de dupa schimbarile politice din Est, dat fiind continutul ideologic extrem,
impregnat n orice analiza asupra trecutului. Dar putem analiza oare dezvoltarea
prezenta sau, cum ne place sa spunem, tranzitia postcomunista, fara a cunoaste exact
datele de la care am plecat? A fost sistemul electoral socialist, spre exemplu, doar o
simpla formula politica lipsita de un continut social. La limita, n acest fel, am putea
considera ca nu a existat vot si nici un mecanism electoral real n socialism si atunci

75

practic putem considera ca n 1990 plecam de la zero. Nu este nsa nici pe departe
adevarat. Votul a fost un element definitoriu al societatii socialiste si el nu poate fi
redus ca fenomen social la cenzura sau control politic. Nici macar acest control nu
trebuie absolutizat. Cert este nsa, ca sistemul functiona diferit comparativ cu
societatile democratice liberale.
n primul rnd votul, n dimensiunea sa sociala, exista la mai multe nivele, si
nu doar la cel politic. De la organizatiile de pioneri si pna la cea mai umila
ntreprindere, votul este prezent n cele mai diverse situatii. Nu este vorba doar de
organizatiile politice. Se alegeau sefii de clase la scoala sau responsabilii pentru
diverse alte lucruri, se alegeau si liderii de sindicat si reprezentantii n diverse consilii,
se alegeau chiar si cei care nu ar fi trebuit n mod normal sa fie alesi. Este evident ca,
cu ct urcam pe scara ierarhica, cu att votul era mai controlat de reprezentantii
puterii. La nivelele bazale nsa, nu era prezent ntotdeauna acest control.
De fapt conteaza putin acest aspect, sociologic este mai important faptul ca
ideea alegerii reprezentantilor, a delegarii publice a responsabilitatilor este o valoare
centrala inoculata populatiei n acea perioada. Faptul ca nu se respecta ceea ce oficial
se declara nu este dect un element consonant cu discrepanta mai generala ntre
ideologie si activitatea politica, specifica oricarui regim comunist.
Democratia socialista, la nivel de propunere valorica consacra votului si, mai
particular, votului politic o pozitie cu totul deosebita. Dar chiar si celelalte
componente ale unui mecanism electoral sunt prezente si functioneaza. Alegerile,
dominate este drept de alegerile pentru functiile centrale politice, sunt precedate de
campanii de propaganda extrem de active. Desigur, nu se pune problema unei
competitii, nici macar formale, pentru aceste functii. Competitia nu exista real n
primul rnd pentru ca cei care concureaza sunt deja selectati de putere. Un anumit gen
de competitie exista totusi atunci cnd avem de a face cu alegerile pentru Marea
Adunare Nationala. Pe liste erau prezenti, de regula, mai multi candidati propusi din
partea unui organism, pretins nepolitic, Frontul Democratiei si Unitatii Socialiste.
Electorii alegeau real ntre acestia n foarte multe cazuri.
Cele mai importante aspecte ale acestui tip de sistem electoral, care
functioneaza ntr-un context de control politic totalitar, nu credem ca sunt acelea
legate de calitatile nedemocratice sau de disfunctionalitatile evidente ale sistemului, ci
acelea legate de cmpul valoric si modelele culturale pe care el le promoveaza la
nivelul populatiei. Iata de ce, imediat dupa Revolutie, populatia a ncercat sa-si asume
76

tocmai aceste modele, promovate declarativ de catre puterea comunista, dar nepuse
real n practica. n primul si partial, n al doilea an dupa 1989, cei mai multi dintre
romni au devenit democrati potrivit modelului de democratie pe care l-au avut
decenii n minte, democratia socialista. Nu ntmplator astfel, dupa 1990, populatia a
ncercat sa se raporteze la vot potrivit unor asemenea modele. Au nceput chiar sa fie
alesi directorii ntreprinderilor, au aparut miscari pentru detronarea diversilor lideri,
cetatenii si-au asumat total rolurile de electori n diverse structuri sociale, roluri
promise de mult timp si doar acum posibil de pus n practica.
Este firesc ca cel putin n primii ani de dupa Revolutie populatia sa ncerce sa
activeze n principal modelele culturale socialiste. Ele vor fi n aceasta perioada mai
degraba mplinite dect depasite. Iesirea din aceste modele s-a produs lent si ntr-un
fel nici pna astazi procesul nu s-a ncheiat. Pe de alta parte, o abandonare totala a
modelelor culturale propuse de regimul trecut, nici nu este posibila si probabil nu
ntotdeauna de dorit.

Mai 1990; Iesirea din socialism

n Decembrie 1989, aproape pentru toata lumea, conta doar debarcarea lui
Ceausescu si a camarilei sale. Ochii erau tintiti aproape exclusiv pe clanul Ceausescu,
teroristii doar, erau cei care mai reuseau sa capteze atentia. Aproape de la sine s-a
impus o noua forta ce parea a reprezenta pentru toti solutia viitoare, Frontul Salvarii
Nationale. Acesta, puternic mediatizat, parea, n realitatea revolutionara televiziva, a
fi legat de toti care apareau pe micul ecran. Oarecum, el aparea ca fiind legitimat, dar
si legitimarea tuturor celor care ieseau n fata n zilele respective. Nu era nici un
moment n acele zile prea clar ce fel de structura are si nici cine l-ar conduce. Probabil
ca nu prea era important acest lucru pentru cei multi. La scurt timp a aparut o
nuantare. ncepea sa se vorbeasca de Consiliul Frontului Salvarii Nationale, poate
tocmai pentru ca, desigur, nu puteai avea reprezentativitate nationala, asa cum o
indica denumirea, doar prin aparitia la televizor.
n teritoriu s-au organizat imediat consilii locale si astfel, n foarte scurt timp,
s-a nascut un nou partid politic. Desigur nu oficial, ci, mult mai important, n mintile
oamenilor. FSN era clar un nlocuitor al PCR-ului pentru cei mai multi. Mai mult, n
institutii, scoli si fabrici au loc, n numeroase cazuri, alegeri pentru desemnarea
organizatiilor de baza ale FSN. Parea, pentru c teva saptamni, ca nu s-au schimbat
dect initialele care facilitau o noua circulatie a elitelor. Cam n aceeasi perioada s-au
77

renfiintat, sau pur si simplu au aparut primele partide politice oficiale - n masura n
care putem vorbi de un asemenea caracte r n acele momente. Acestea sunt, pe de o
parte partidele considerate istorice, iar pe de alta parte cteva formatiuni legate direct
de evenimente la Timisoara si Bucuresti. Multe dintre acestea nu s-au nregistrat
oficial sau au fost nregistrate cu mult mai trziu si din acest motiv este greu de a mai
gasi izvoarele fluviului partidelor politice n Romnia postdecembrista.
Dintre celelalte partide, cele istorice, Partidul National Taranesc cu un nou
sufix, CD, adica crestin democrat, mai apoi Partidul National Liberal, ca si Partidul
Social Democrat din Romnia, sunt fara ndoiala cele mai vizibile n acele momente,
nsa mai mult ca si curiozitati ale Revolutiei, foarte putini lundu-le n serios. Aceasta
pentru ca nu exista nici un fel de idee de opozitie sau mai bine spus opozitia era fosta
putere si nimeni n acele saptamni nu parea sa aiba curajul sa o sustina public.
La 12 ianuarie 1990 s-a produs un prim eveniment semnificativ pentru istoria
electoratului din Romnia. O prima manifestatie mpotriva noii puteri. Aceasta din
urma devenise deja mult mai vizibila si avea un lider n persoana lui Ion Iliescu. Unul
din vicepresedintii CFSN, Dumitru Mazilu, dupa toate probabilitatile, a stat n spatele
acestei manifestari. Ca a organizat-o sau ca a avut proasta inspiratie sa i se alature este
greu de stiut. Cert este ca, dupa modelul Revolutiei, lumea iese n strada, este vorba
de cteva mii de oameni, si scandeaza mpotriva puterii constituite. Pentru prima data
se aude clar si distinct lozinca Jos comunismul, aceasta fiind n realitate prima
manifestare clar definita si definibila ca anticomunista.
Telespectatorii revolutionari nu prea ntelegeau mare lucru. Opozitia, adica cei
cu care luptam, se afla n puscarie sau n Ghencea. Ce cauta n strada? Prezenta lui
Dumitru Mazilu printre contestatari sporeste confuzia pentru unii, dar da claritate
pentru altii, care nteleg totul: este o lovitura de stat! Idee care va mai fascina ctiva
ani societatea civila si lumea politica. Oamenii se ridica rapid mpotriva acestor
pucisti. Ce vor ei? Nu prea conteaza. Sunt redusi rapid la tacere. Ceea ce a fost
important cu adevarat este tocmai faptul ca este momentul n care ncepe sa se impuna
ideea unei alte opozitii dect cea de tip militar (teroristii, securistii) sau dect cea data
de fosta putere comunista. Mitingurile mpotriva puterii iau amploare la sfrsitul lunii
ianuarie. De data aceasta n spatele actiunilor se aflau sau doar pretind acest lucru,
partidele istorice. Apar imediat si contramanifestatiile, si mai ales mineriadele.
Contestatarii sunt, la nivel national, o minoritate absolut nesemnificativa
statistic n acele momente. Ea este formata n cea mai mare parte din populatia
78

frustrata a Revolutiei si nu de sustinatori ai unor forte politice. n orice miscare

revolutionara pentru multi indivizi apare o frustrare relativa, semnificativa, data de
orizontul de asteptari extrem de mare si rezultatele benefice obtinute pentru indivizi.
Multi dintre locuitorii oraselor mari au petrecut n zilele Revolutiei multe ore n strada
sau n diverse institutii, avnd iluzia ca ei cu adevarat lupta cu fosta putere comunista.
Cei mai multi dintre acestia nici nu au avut arme si nici nu au luptat cu cineva. Ei au
participat doar prin simpla prezenta la evenimente. Ei au simtit, n mod logic si
normal, ca ar fi trebuit recompensati. n mintea tuturor reprezentarea sociala a
Revolutiei nu poate fi foarte diferita de ceea ce a nsemnat Revolutia socialista. Ce
alte experiente ar fi putut exista? Dar era atunci normal, ca daca lupti cu puterea si o si
nvingi, trebuie cumva sa-i iei locul si, cel putin n cartile de istorie asa scria. Numai
ca, evident, n noile structuri nu poate fi loc pentru toata lumea. Pe de alta parte mai
exista o populatie nsemnata nesatisfacuta data fiind defazarea acesteia n raport cu
evenimentele. Sunt oameni care au ajuns prea trziu la Televiziune sau la Comitetul
Central, sau pur si simplu n locuri care s-au dovedit mai apoi importante. Zvonul ca
noua putere s-a impus ca rezultat al crosului, cei care au ajuns primii n diverse
cladiri importante ne conduc acum, a aparut chiar n noaptea de 22 Decembrie.
Oricum el nu era dect expresia raportarii si identificarii evenimentelor cu o revolutie
socialista.
Exista deci nemultumiti naturali care se ntorc mpotriva noii puteri. La acestia
se adauga si simpatizantii noilor partide atunci cnd acestea nu racoleaza ca si membri
asemenea nemultumiti. Cert este ca, dintre cei care si exprima public nemultumirea,
cei mai multi nu au legaturi directe cu nici un partid. Nu putem spune nsa simplu
partide de opozitie pentru ca de la 1 februarie 1990 scena politica s-a complicat.
S-a nascut o noua formatiune cu caracter legislativ marindu-se si mai mult
confuzia. Aceasta deoarece FSN actioneaza att ca partid, ct si ca organism legislativ
prin CFSN. Noua structura are un rol legislativ si poarta numele de Consiliul
Provizoriu de Uniune Nationala (CPUN) si este format jumatate din membri FSN si
jumatate din reprezentanti ai noilor partide, la care se mai adauga reprezentantii
minoritatilor si ai unor asociatii precum Asociatia Fostilor Detinuti Politici.
n felul acesta dispar, n mod formal, partidele de opozitie sau altfel spus, sunt
puse ntr-un creuzet comun care creeaza impresia unei forte comune. Guve rnul este
condus de o personalitate n formare, un profesor universitar foarte tnar pe atunci,

79

Petre Roman si nu este declarat a fi un Guvern de partid, ci mai degraba un gen de

emanatie a Revolutiei, ca sa folosim un cuvnt n voga pe atunci.
Aparitia CPUN -ului este indiscutabil un foarte mare pas nainte. Desigur ca
pentru multi, odata cu el si sedintele sale, televizate n direct cele mai multe, au
renascut nu numai partidele politice, ci si lumea lui Caragiale. Cu toate acestea
oamenii ncep sa se obisnuiasca cu ideea ca multi sunt cei care lupta pentru putere, dar
si cu ideea totodata de campanie electorala, caci aproape toata perioada respectiva a
reprezentat o campanie. Ea a fost o campanie utila, att pentru FSN, ct si pentru
restul lumii, dar mai ales pentru Presedintele CPUN, domnul Ion Iliescu, cel care se
impune acum n fata publicului ca un foarte abil si priceput politician. Rezultatele
alegerilor din mai 1990 vor confirma acest lucru.
Alegerile din luna mai vor constitui o serioasa lectie aplicata de catre electorat
opozitiei politice adica celei mai mari parti a partidelor nscrise n cursa electorala, dar
n primul rnd partidelor istorice. Acestea att la nivel parlamentar, ct si prezidential
au fost invalidate de catre cea mai mare parte a populatiei. Domnul Ion Iliescu cstiga
fara drept de replica cursa prezidentiala cu peste 85% voturi n fata domnilor Radu
Cmpeanu, seful PNL (10,60%) si a lui Ion Ratiu, reprezentant al PNT-cd (4,23%).
FSN-ul cstiga majoritatea absoluta obtinnd 66,31% voturi, urmnd UDMR cu
7,23%, PNL cu 6,41%, MER cu 2,64%, PNT-cd cu 2,56%, AUR (viitorul PUNR) cu
2,12%, PDAR cu 1,83% PER cu 1,69%, Partidul Socialist Democratic Romn cu
1,05% urmnd alte noua formatiuni cu mai putin de un procent.
De ce aceste rezultate? Pentru unii, mai clarvazatori sau doar mai tematori, ele
erau perfect anticipabile. Poate nu pentru asa putini nsa. Pe de alta parte altii, n
general sustinatorii opozitiei, sunt cu totul derutati. Multi dintre ei fiind absolut
convinsi de vic torie naintea scrutinului, deruta provenind din procentele derizorii pe
care le au obtinut reprezentantii acestor formatiuni. Cine sunt vinovatii pentru aceste
rezultate? O prima tentatie este cea revolutionara de a nu accepta regulile. Sunt
aduse tot felul de acuze privind frauda electorala si cu siguranta ca au fost si multe
nereguli. Nimeni nu le poate lua n serios nsa atta vreme ct rezultatele sunt att de
transante. Multi se debusoleaza, altii prefera sa continue modelul luptei
revolutionare.
Acest model era deosebit de simplu. Revolutia din decembrie a impus o
schema, un model revolutionar de actiune extrem de facil. Puterea poate fi rasturnata
doar prin perseverenta si prin capacitatea de rezistenta, de opozitie, fata de ea. Unde?
80

Unde altundeva dect n strada, acolo unde cel putin la televizor parea a se desfasura
spectacolul si acolo unde i sta bine unei revolutii sa se afle. Ideea era aceea ca
majoritatea populatiei, mai putin cei etichetati ca fiind comunisti, este n fapt
mpotriva puterii, dar nu au curajul sa o arate si sa o exprime. Daca unii au nsa acest
curaj si vor putea rezista suficient timp n strada, atunci pna la urma puterea si n
primul rnd slujitorii ei vor ceda. Nu asa se petrecusera lucrurile n Decembrie?
Pentru cei mai multi da. Acest model este aplicat n practica de o parte importanta a
sustinatorilor opozitiei. Un produs -l a reprezentat fenomenul Piata Universitatii care
n primavara lui 1990 a sustinut pe de departe, dupa evenimentele de la Trgu Mures,
capul de afis al ziarelor. Treptat se contureaza o distinctie, care va deveni o adevarata
falie n timp, ntre clarvazatori si orbi, adica ntre cei care nteleg ce se ntmpla
si continua lupta, n strada n primul rnd, si cei care nu si dau seama ca Revolutia a
fost furata, iar comunistii cu un alt chip au ramas la putere. Aceasta distinctie va fi
prezenta mult timp n societatea romneasca si va constitui un important suport
tematic electoral, cel putin doi ani dupa Revolutie.
Daca ne ntoarcem la prima parte a lui 1990, momentul de cotitura n evolutia
electoratului n acele momente l-a reprezentat nu momentul alegerilor, ci cel al
evenimentelor din 13-15 iunie. n iunie se ncheie prima etapa a evolutiei
postdecembriste a electoratului Romn. Dupa tulburarile din 13 iunie, provocate n
mod indiscutabil n cea mai mare parte de putere si n nici un caz de cei care au fost
acuzati atunci de acest lucru, urmeaza venirea minerilor la Bucuresti si riposta extrem
de dura a acestora, ca si a majoritatii bucurestenilor n raport cu cei care pareau a nu fi
sustinatorii noii puteri, care era de asta data legitima. De ce se ncheie o etapa? Pentru
ca se iese definitiv din socialism. Se impune n fine ideea luptei politice si a
respectului pentru regulile jocului electoral. Nu n ultimul rnd, ideea Revolutiei
socialiste paleste n fata democratiei.
S-a afirmat atunci, de catre o parte a elitei societatii civile ca si de cea mai
mare parte a presei, primele categorii afectate de evenimente n realitate, n unele
cazuri violent chiar, ca cele ntmplate n 14 si 15 iunie au fost expresia manipularii
exercitate de putere, ceea ce era n mare parte adevarat, si a evidentei imaturitati a
electoratului romnesc. Nu ntmplator au fost utilizati minerii, cei mai redusi dintre
toti, pentru ca ei nu stiau ce-i democratia, au trecut la acte de salbaticie. Prin aceste
tipuri de declaratii sau doar afirmatii se ncerca att o culpabilizare a puterii proaspat
instituite, ct mai ales o mascare si o deformare a realitatii. De fapt, dincolo de
81

diversii civili, care i ajutau pe mineri cu mult profesionalism, o mare parte a

populatiei Bucurestiului s-a implicat n evenimentele din 14-15 si nu de partea celor
buni. Minerii au fost sustinuti de cei mai multi dintre bucuresteni, iar n unele cazuri
acestia din urma au fost mai exigenti dect minerii.
Acest aspect a fost tot mai putin, dupa evenimente, lasat sa ajunga la suprafata.
De ce? Pentru simplu motiv ca era extrem de frustrant pentru elita de opozitie a
societatii civile, care avea vocatia de a o reprezenta si n care intrau si ziaristii de
regula. Era mai simplu de a reprezenta ca dusman de moarte o categorie foarte
departata si oarecum intrusa n viata cetatii. Desi minerii au fost indiscutabil actorii
principali, nu ei au fost cei mai importanti n schimbarile care vor urma.
Despre ce este vorba? n primul rnd despre maturizarea, ca sa preluam
termenul, care are loc la nivelul unei parti cel putin a electoratului. Problema este ca,
n realitate, nu este vorba de mine ri, de gospodine, sau de muncitorii bucuresteni, ci
tocmai de elita opozanta despre care am vorbit. Lucrurile stau oarecum pe dos.
Regulile jocului democratic sunt nvatate sau poate acceptate nu de cei rai, ci de cei
buni. Maturizarea are loc, dar pentru sustinatorii frenetici ai opozitiei. Ce nvata ei?
Sa accepte rezultatul unor alegeri, sa se debaraseze de utopiile socialiste
revolutionare. Ideea de revolutie de tip socialist a murit n acele zile si a fost nevoie de
destule bte pentru aceasta. Ce faceau n fond minerii si bucurestenii? si aparau
voturile. Aparau niste rezultate si nu ncercau nedemocratic sa le schimbe. Ei
respectau regula jocului democratic. Erau manipulati? Cu siguranta! Evenimentele au
avut o logistica cu mult mai vizibila si mai stngace dect cea intuibila n Decembrie
1989. Acest aspect conteaza mai putin. Important este ca din acel moment opozitia
face primul dus rece si permite astfel ca jocul politic sa demareze cu sanse sensibile
pentru un climat democratic.
Poate mai important, modelul socialist ncepe sa se stinga cu adevarat.
Alegerile si lupta electorala tind sa fie treptat mult mai importante dect lupta de
strada. Acest teritoriu nu este parasit, nsa el nu mai constituie treptat atuul forte al
miscarilor opozitiei. Manifestarile de strada se impun sub o noua lozinca nu numai
nerevolutionara, ci cumva antirevolutionara. Nonviolenta devine tema centrala,
sloganul cel mai des utilizat de demonstranti.
Da, socialismul murise cu adevarat. De acum noile miscari de strada se vor
dori nonviolente si nonrevolutionare. Prima mare manifestatie de acest tip este cea din

82

15 iulie 1990 de solidaritate fata de unul din liderii cei mai importanti ai Pietei
Universitatii, Marian Munteanu, care se afla nca arestat.
Electoratul ncepe sa se raporteze diferit la evenimente. Manifestarile extreme
din iunie, ca si condamnarea lor legitima si permanenta au facut ca o parte tot mai
semnificativa a electorilor sa-si tempereze entuziasmul si abnegatia sustinerii
partidelor si sa intre ntr-o anumita normalitate. ncepe sa se caute tot mai mult
dialogul la nivelul societatii civile si poate acesta este nca un argument n favoarea
celor afirmate.
Sa revenim putin asupra rezultatelor. De ce aceste rezultate att de nete n
favoarea FSN-ului si n defavoarea opozitiei? Nu dorim sa intram n amanunte pentru
care nu avem suficiente date, dar trebuie sa facem cteva precizari. n primul rnd
comunicarea politica, ca si stilul de campanie al opozitiei au fost extrem de deficitare.
Opozitia a mer s practic pe o singura tema majora. Ea asigura democratia reala
iar comunistii, comunismul mai general, trebuie ndepartat. Domnul Ion Iliescu este
acuzat aproape pentru un singur lucru, ca a fost comunist, mai precis activist, fost
prim-secretar n partid ul comunist. Acesta fiind n realitate, indiscutabil, pentru cea
mai mare parte a romnilor, n acel moment, unul din atuurile cele mai importante ale
domniei sale. Avem deci, pe de o parte, o formatiune care probase ca poate face ceva,
pentru ca facuse, care era extrem de legata de Revolutie, care ne obtinuse eliberarea nu? - iar pe de alta parte partide si personalitati necunoscute, cele mai reprezentative
pentru presa, cele istorice, care nu facusera nimic, care ne acuzau ca nu am fi
democrati n timp ce noi eram foarte multumiti ca suntem, care speriau exasperant cu
comunismul o populatie care ntr-o proportie de mai mult de jumatate nu cunoscuse
nici un altfel de tip de sistem.
Si de ce ar fi trebuit sa ne sperie de fapt comunismul? Nu, dictatura lui Nicolae
Ceausescu, poate, si mai mult, penuria de resurse, de bani si de bunuri, aberatiile din
ultimii ani ai puterii comuniste, puteau sa ne sperie, dar nu o societate n care traisem
decenii.
Tematica electorala fusese indiscutabil gresita. Extremismul ca formula a
comunicarii politice, promovat n special de reprezentantii PNT-cd, a constituit un alt
motiv al nevalidarii. Procentul de 2,56% fiind elocvent prin el nsusi.
Dar nici imaginea formatiunilor nu era comparabila. Puterea prezenta persoane
cu un capital de imagine extraordinar pentru moment. Ion Iliescu, un lider serios si
chibzuit, doar fusese prim-secretar nu?, un Prim Ministru dragut, cum nu mai avusese
83

niciodata Romnia, n general multi oameni destul de tineri si oricum mult mai
simpatic i dect cei cu care eram obisnuiti.
Ce prezenta opozitia? Partidele istorice, n primul rnd, o generatie octogenara,
n multe cazuri cu puternice resentimente si refulari, persoane depasite n general de
vremuri, nu rareori personalitati venite, rentoarse din strainatate, de care nu prea
aveam de ce sa fim legati, cei mai multi dintre noi neauzind niciodata nainte de ei.
Mai mult, legislatia extrem de permisiva privitoare la nfiintarea partidelor politice9 a
facut sa apara tot felul de partide hilare, uneori de familie, alteori conduse de persoane
cu certificate medicale psihiatrice, nu au facut dect sa minimalizeze si mai mult
imaginea partidelor, de opozitie n general. ntr-adevar, aceste ultime exemple sunt
anecdotice si nu reprezentative. La nivelul publicului ele capata o anume
reprezentativitate, pentru ca ele socheaza si eclipseaza pe cei mai putin vizibili, care
sunt nsa cei mai multi.
n concluzie, electoratul s-a raportat n cea mai mare parte ntr-o maniera
extrem de simpla n raport cu scena politica. n primul rnd erau cei care sustineau
conducerea, fiind multumiti de aceasta (activii multumiti), n al doilea rnd, cei care
doreau ca puterea sa fie schimbata cu orice pret (reactivi nemultumiti) si si legau
sperantele de toti cei care pareau a avea aceste resurse. n realitate extrem de putini
votau ntr-adevar cu opozitia. Votul se conturase mai mult ca un vot reactiv si era
oarecum normal pentru ca, de altfel campania electorala a opozitiei nu fusese dect tot
una reactiva. Se promiteau doar lucruri pe care romnii erau destul de siguri ca le
aveau deja (democratia reala) si se atacau cei aflati la putere.
Mai exista o categorie, a celor care nu sunt att de angajati sau au nceput sa
fie mai putin angajati n lupta celor care pareau a fi cei mari. Acestia si-au ndreptat
voturile spre partide noi, multe necunoscute, altele cu vocatii nonpolitice manifeste
cum sunt partidele ecologiste care, ntr-o societate care nu prea stia bine ce este
ecologia obtin mpreuna un numar extrem de mare de voturi. n realitate se
evidentiaza tot mai mult o categorie de electori care nu prea mai vor sa se angreneze
n lupta dintre cei mari si vehementi, fiind n general nemultumiti de toate taberele.
n fine, s-a conturat, n special dupa conflictele din 15 martie 1990 de la Trgu
Mures, tot mai mult un alt pol al sistemului electoral (fata de cel oarecum normal
FSN-restul lumii) si anume polul etnic. Este vorba de un partid etnic, al maghiarilor,
9

Aceasta presupunea un minim doar de 251 de membri pentru nfiintarea unui partid si de aici o
explozie a partidelor, peste o suta n primii ani dupa Revolutie

84

care preia denumirea unei formatiuni vechi a comunistilor ma ghiari Uniunea

Democrata a Maghiarilor din Romnia, UDMR, la celalalt pol aflndu-se o
organizatie culturala, mai nti Vatra Romneasca, iar mai apoi un partid, AUR Alianta pentru Unitatea Romnilor, redenumit ulterior PUNR, condus la nceput de un
personaj extrem de popular si antrenant al CPUN-ului, domnul Radu Ciontea.
Teritorial, ambele partide graviteaza n zona Transilvaniei, acolo unde preiau o parte
att din voturile opozitiei, ct si ale FSN-ului.

Februarie 1992: O sansa pentru opozitie.

Primele alegeri locale din Romnia postdecembrista au avut loc n februarie
1992. Pentru prima data opozitia iese victorioasa. n majoritatea oraselor mari, dar si
n multe alte localitati, n special n Banat si Transilvania opozitia cstiga, uneori chiar
detasat. Ea primeste practic un cec n alb. Creditul avea sa fie nsa n multe cazuri
prea mare, cel putin pentru posibilitatile de moment ale opozitiei. Pentru a lamuri
lucrurile si pentru a vedea care era aceasta opozitie victorioasa trebuie sa ne ntoarcem
cu un an nainte.
n septembrie 1991 are loc ultima mineriada n Bucuresti, cea care avea sa
debarce primul Guvern legitim si mai ales pe primul Prim Ministru de dupa revolutie,
domnul Petre Roman. Acesta a fost totodata nceputul marii schisme a puterii: ruperea
FSN. Posibilul conflict interior a fost semnalat de presa, ca si de zvonurile din
societate cu mai multe luni nainte. De fapt FSN-ul era un conglomerat care reunea
oameni de conceptii destul de deosebite, de generatii diferite si totodata cu politicieni
avnd interese foarte diverse. Cei mai multi dintre ei erau de buna credinta, nsa
conceptiile lor nu se ntlneau mai ales la nivelul mentalitatilor si modalitatilor de
actiune.
Exista, pe de alta parte, si presa din anul 1991 reliefeaza acest lucru, o
permanenta competitie ntre Guvern si Parlament, ntre primul ministru Petre Roman
si anumite fractiuni ale FSN -ului parlamentar. Apar chiar tensiuni ntre anumiti
ministri si parlamentarii FSN, n primul rnd cele n jurul ministrului pentru relatia cu
Parlamentul, domnul Adrian Severin. Conflictele devin tot mai putin conciliabile
ajungnd ca n septembrie un conflict initial fara perspectiva deosebita sa degenereze
ntr-o noua mineriada. Aceasta va determina demisia Guvernului si formarea unui nou
cabinet, de tehnicieni, condus de fostul ministru de finante, Theodor Stolojan.

85

Cele doua mari mineriade, din iunie 1990 si din septembrie 1991 sunt
prezentate de regula mpreuna, adeseori confundate si oricum considerate ca similare.
n realitate ele au fost extrem de diferite. Am putea chiar, sarjnd, sa spunem ca ele se
afla cumva la antipozi.
n primul rnd, continutul manipulator al celei de a doua este mai mult dect
evident. Populatia nu se mai solidarizeaza cu minerii, mai degraba politicienii
opozitiei fac acest lucru. Nu se mai apara niste interese generale, tipic electorale si
democratice, rezultatul unor alegeri, ci interese de casta, strict profesionale. Minerii,
perceputi, poate putin justificat, ca menajati ai puterii, cereau acum drepturi mai mari
sau mai multe.
Populatia nu se simte alaturi de ei. Ea nu se simte nici alaturi de putere care nu
face front comun n fata minerilor inducnd astfel multe confuzii. Politica de reforme
a domnului Roman, pe de alta parte, din toamna lui 1990 chiar, ncepuse sa creeze
deja nemultumiri si deci suporterii neconditionati ai puterii ncepusera sa sacada
numeric. La modul general miscarea numai poate fi gndita n nici un fel ca un sprijin
al societatii civile pentru impunerea regulilor jocului democratic, ci ca o modalitate de
rasturnare de la putere a unui Guvern care era totusi legitim. Miscarea nu mai poate
avea tangente de nici un fel cu un suport democratic. Amuzant este ca o parte a
opozitiei face greseala domnului Iliescu si i saluta pe mineri, desi evident ca acum era
mult mai putin cazul.
Cele doua mineriade au fost extrem de diferite si au si jucat roluri opuse. Daca,
la nivel general, prima marcase istoric o despartire si un pas nainte, prin ncheierea
unei etape, cea de a doua reprezinta un evident recul.
Nu putem sa vorbim totusi de o autentica lovitura de stat. O parte din vina o
poarta desigur cabinetul care nu a fost n stare sa solutioneze o problema care, cel
putin n faza sa initiala, parea rezolvabila. Nu a fost vorba de intransigenta, cum au
declarat politicienii n cauza mai trziu, ci de inabilitate politica. Ea a fost speculata
rapid de aripa considerata conservatoare din FSN si astfel al doilea om ca putere din
FSN era ndepartat de cercul puterii. Pozitia lui Ion Iliesc u, cel putin la nceput, a fost
destul de putin conturata. El a cautat sa salveze aparentele si n primele luni dupa
demisia cabinetului nici el si nici domnul Roman nu au avut reactii foarte dure. Cert
era nsa un singur lucru, ca puterea de monolit palea. Venise rndul acesteia de a trece
prin seisme importante. Schisma plutea n aer desi nu se recunostea acest lucru.

86

Alegerile locale bateau la usa, iar rezolvarea conflictului a fost amnata pentru dupa
alegeri.
n acest climat intervin alegerile locale din 1992. ntre timp opozitia parea sasi sporeasca rndurile sau cel putin sa creeze imaginea unitatii. Se nfiintase
Conventia Democrata care cuprindea cele trei partide istorice, UDMR-ul, precum si
alte formatiuni si asociatii mai putin importante. Ea apare tot mai mult ca un pol
consistent si totodata puternic al opozitiei. Succesul nu ntrzie sa apara. n Bucuresti,
un reprezentant de seama al FSN -ului si al zilelor Revolutiei, Cazimir Ionescu, pierde
alegerile pentru fotoliul de Primar General n fata unui necunoscut, Crin Halaicu.
Acesta are nsa avantajul de a fi reprezentantul CD, adica al opozitiei unite. n
numeroase alte localitati, n special n orasele medii si mari, ca si n regiunile de
dincolo de munti se ntmpla lucruri similare. Se poate spune ca alegerile sunt
pierdute de catre FSN. Care sunt motivele? Desigur multe, nsa n logica sistemului
electoral romnesc, cteva sunt esentiale.
n primul rnd, asa cum o sa vedem ca s-a ntmplat si la alte alegeri, imaginea
unitara a opozitiei a determinat o sporire a gradului de ncredere n aceasta. Paralel,
avem dimpotriva o inducere treptata a ideii de lipsa de stabilitate, de conflict intern, la
nivelul puterii. Este clar ca domnul Iliescu avea multi simpatizanti, dar si domnul
Roman.
FSN-ul, n forma initiala, avusese un procent semnificativ de simpatizanti
tineri sau de vrsta medie, cu studii medii sau superioare. Cei mai multi dintre acestia
se puteau identifica cu generatia de politicieni care gravitau n jurul domnului Roman.
Ceilalti, numiti probabil nejustificat conservatori, cei din jurul domnului Iliescu,
sunt mai multi, dar sunt n general din generatii mai vrstnice si ei atrag n special
simpatizanti cu studii inferioare ca medie celorlalti. Acest profil electoral va deveni un
fel de amprenta pentru aceasta grupare si se va pastra, nefericit pentru ei, foarte mult
timp. Plecarea grupului Roman avea sa fie si o fuga a tinerilor si a intelectualilor
din partid, fuga care va avea, ctiva ani mai trziu, consecinte extrem de neplacute.
Evident ca precizarile pe care le facem au o sustinere si o argumentatie de tip statistic
nefiind vorba de caracterizari absolute 10.
Desi scufundarea vaporului FSN se va produce mai trziu, pasagerii intra n
deruta cu mult mai devreme de la primele semne ale naufragiului. Acesti pasageri,
10

n acest sens se pot consulta barometrele de opinie publica care au fost comandate de Fundatia
SOROS si realizate in principal de CURS si IMAS n perioada 1994-1996

87

electorii simpatizanti FSN, ncep sa paraseasca ncet corabia. n primul rnd ei tind,
natural sa se mparta n tabere. n fapt acestea preexistau pentru ca simpatizantii FSN,
n perioada lui 1990-1991 nu sunt nici pe departe integrabili ntr-o matrice simpla.
Proportia din populatie este mult prea mare. Pe de alta parte, ntregul electorat, are
caracteristici usor distorsionante. Populatia asimileaza dupa 1990 destul de rapid
valori democratice, cel putin decla rativ noile teme ideologice par sa se impuna ntr-o
maniera generala si la un nivel cu totul deosebit. Aceeasi populatie nsa, dincolo de
cadrul declarativ sau de cel al asumarii unor noi valori politice, la nivele mai profunde
ale orientarilor valorice nu mai nregistreaza aceleasi schimbari radicale. Orientarea
catre statul minimal nu este nici pe departe la fel de puternica comparativ cu
atitudinea fata de democratie sau economia de piata. n fapt optiunile asumate de parti
importante ale populatiei sunt putin omogene fiind puternic influentate de presiunile
sociale si politice.
Miscarile politice, dar mai ales acuzele reciproce ntre actorii politici, vin sa
complice si sa mareasca confuzia electoratului. Cert este ca orientarile valorice de
baza, catre stat minimal sau maximal, ca si atitudinea fata de risc, sau fata de
schimbare n general, precum si mai general atitudinile pe care le putem considera
moderne sau traditionale, constituie elemente de baza ale diferentierilor la nivelul
electoratului si nu neaparat temele ideologice lansate public.
Daca revenim la simpatizantii initiali ai FSN, este evident ca printre acestia
erau si persoane deschise spre noile valori promovate n societate, catre stat minimal
sau catre economie de piata, nsa erau si persoane cu mult mai conservatoare din acest
punct de vedere. n afara unui conflict intern vizibil oamenii se puteau simti
reprezentati de diversii politicieni FSN, fara mari probleme, gama acestora fiind
destul de generoasa. Schisma a produs nsa si redefiniri firesti ale situatiei. Pentru
electori, erau posibile doar doua solutii. Sa fie de partea uneia din cele doua tabere sau
sa se ndeparteze de amndoua.
n realitate lucrurile nu stau chiar asa. Structura electoratelor fortelor politice
nu este chiar att de nalt corelata cu doctrina politica afisata de aceste formatiuni si
cu ceea ce ele cred ca ar reprezenta electoratul propriu. n realitate cea mai mare parte
a sustinatorilor FSN au preferat sa graviteze n jurul domnului Iliescu sau sa renunte
la o angajare politica expresa. Acestia din urma se vor transforma n electori
conjuncturali asa cum i numim noi. Mai important este un alt aspect legat de aceasta
schisma. Ea a distrus ceea ce reprezenta cu adevarat partidul FSN. Acesta, poate parea
88

curios , era un partid istoric cu un profil autentic de formatiune politica. Un urias

eveniment, cel putin asa ni se parea noua atunci, Revolutia din decembrie, l
legitimase. Nici un alt partid nu putea avea aceasta aura. Desi, ni se poate parea
curios acum, el nu era si nu a fost nici un moment un partid de personalitati. Cele
doua partide care apar n urma sciziunii vor pierde aceasta aura. Ele vor fi, ambele,
prioritar partide de personalitati si asa vor ramne pentru foarte mult timp.
Lupta deschisa a debutat imediat dupa alegerile locale, pentru capitalizarea
mostenirii, a aurei de care vorbeam. A cstigat domnul Roman. El pastreaza partidul,
mai precis numele acestuia. Domnul Iliescu, aparent de unul singur, creeaza un nou
partid de nuantare filologica introducnd n denumire un democratic acuzator n
fond la vechiul partid. Noul partid, FDSN va cstiga detasat alegerile demonstrnd ca
personalitatea lui Ion Iliescu a fost tot timpul cu mult mai importanta. n jurul lui
Iliescu erau intr-adevar destui politicieni si mai ales destui simpatizanti. Schimbarea,
pentru electorat, este radicala. Una este sa sustii oarecum natural si legitim forta care,
cel putin pentru cteva saptamni ai sustinut-o frenetic sau chiar aparat-o n
momentele haotice si periculoase, credeam noi pe atunci, ale Revolutiei, si alta este sa
sustii un partid format de o personalitate politica. Acesta, ca partid, nu poate sa mai
fie la fel de reprezentativ. Este de semnalat faptul ca aproape constant, n toate
sondajele din perioada citata, sustinatorii FDSN sunt qvasipermanent si sustinatorii lui
Ion Iliescu, relatia fiind prioritara pe directia Iliescu - FDSN si nu invers.
La polul opus se afla partidele si formatiunile de relatie inversa, pe care le -am
putea numi partide de program n care liderul este sustinut n special pentru ca a fost
propus de partid si nu pentru calitatile sale personale. Era cazul pe atunci al
Conventiei Democratice. Era si cazul necunoscutului profesor Emil Constantinescu,
Presedintele Conventiei.
Schisma a mai avut un rezultat extrem de important. Ea a fost o bomba cu
efect ntrziat. Ea nu a explodat imediat si chiar i-a pacalit pe liderii si sustinatorii
celor doua partide. Ea a produs efecte vizibile doar peste ctiva ani si atunci destul de
dramatice. Este vorba de pierderea prestigiului social al formatiunilor respective, n
primul rnd pentru FDSN. A aparut chiar ceea ce am putea numi rusinea de a fi
FDSN-ist, mai trziu PDSR -ist De ce? n primul rnd pentru ca foarte rapid cele
doua formatiuni vor cauta sa scape tocmai de obiectul fundamental al litigiului denumirea partidului. Domnul Roman prefera denumirea de partid democrat
adaugnd pentru o vreme o paranteza amintind de un defunct FSN, iar nu mult mai
89

trziu si FDSN si redefineste originile propunnd o alta denumire PDSR (Partidul

Democratiei Sociale din Romnia). Ambele schimbari, aparent minore, s-au facut sub
semnul modernizarii partidelor. Ceea ce s-a realizat a fost doar o consfintire clara a
rupturii de aura pe care prima forma tiune, FSN, a avut -o. Mai mult, cei doi lideri,
reprezentantii celor doua formatiuni, ncep treptat sa intre ntr -un foc ncrucisat al
acuzelor reciproce ceea ce va crea efecte perverse negative la nivelul electoratului.
Aceste acuze reciproce au fost picatura care a umplut paharul. Ele se suprapuneau
extrem de multor acuzatii pe care le facuse deja opozitia politica ca si cea mai mare
parte a presei. Noul partid al domnului Iliescu ncepe sa se erodeze pe de alta parte n
urma alegerilor, prin preluarea si exercitarea puterii.
Era deci tot mai greu sa afirmi public simpatia pentru PDSR. Aceasta evident
pentru acele categorii sociale care devenisera extrem de putin reprezentate de noua
formatiune - tinerii si intelectualii. n realitate includem aici si clasa medie, a
functionarilor si a celor din sfera serviciilor. Desi simpatia pentru Ion Iliescu ramne
una manifestabila public pentru foarte multi, cea pentru partid devine tot mai mult una
privata, de urna am putea spune. Masa mare si linistita voteaza cu PDSR (ntre o
cincime si un sfert din populatia electorala) numai ca acestia nu au un vot public, ci
unul privat. Care este distinctia? Votul public este cel n care votantii sustin public
optiunile lor, participa eventual la manifestari politice ale respectivelor partide, si
exprima deschis preferintele. Votul privat este cel care nu este exprimat public, mai
ales n medii ostile, ci doar n fata urnelor. Acesti votanti au de regula lozinca las ca
va arat eu voua la vot si la alegerile generale din 1992 au aratat. Problema este ca un
partid nu poate functiona doar prin asemenea tipuri de votanti privati. n timp acestia,
neconfirmndu-se public, constant, optiunea lor, vor nceta treptat sa mai sustina, cu
acelasi aplomb, formatiunea respectiva.
Proportia mare de votanti privati are n timp efecte negative si asupra imaginii
unui partid. Acest lucru ar fi trebuit sa puna pe gnduri politicienii PDSR. n toata
perioada la care ne referim, spre exemplu, ei nu au avut nici un miting sau
manifestatie de amploare n nici un oras mare al Romniei desi, numeric, au cei mai
multi simpatizanti. S-au facut doar cteva ncercari n campanie, si doar partial
reusite.
Domnul Roman ramasese pe de alta parte cu denumirea, cu o parte din aura
fostului partid, dar renunta si el repede la ele. Mai mult, o parte din reprezentantii
partidului intrasera nca dinainte de 1992 n colimatorul presei pentru tot felul de
90

afaceri caracterizate ca dubioase. Cel mai important aspect disfunctional este nsa
altul. Daca pentru FDSN optiunea publica pare tot mai rar sa fie prezenta, pentru noul
PD o alta problema se ridica. Partidul nu este acceptat pe esicherul politic. El are pe
scena politica, ca si pentru presa si o parte a populatiei, o pozitie foarte ciudata. Nu
este un partid al puterii aflndu-se cel mai adesea pe pozitii clar ireconciliabile, dar nu
este recunoscut nici ca partid al opozitiei. Acest lucru va marca negativ activitatea
partidului am spune chiar pna n 1996. Nu ne referim att la electoratul partidului,
care graviteaza constant n jurul a 7-10 %, ci la sistemul politic ca atare. Opozitia
traditionala (n primul rnd CD) refuza o perioada mare de timp chiar si dialogul,
vaznd n acest partid un concurent mult prea puternic. Pe de alta parte, din nou,
exercitiul democratic pare sa joace feste tocmai acelora care l propovaduiesc cel mai
mult. Opozitia foarte greu accepta, n acel moment, ideea ca cineva poate sa treaca
chiar si peste noapte de la putere n opozitie si ca acesta este n fapt jocul democratic.
Cel mai probabil este vorba si de un alt fapt. De o anume frica de noua
formatiune care este cotata initial ca mult mai periculoasa dect era n realitate.
Aceasta pendulare a partidului ntre zona din vecinatatea puterii si cea de autentica
opozitie va determina o fluctuatie extrem de mare a simpatizantilor acestei formatiuni.
Ea va avea n practica, si asta pentru mai multi ani, n termeni relativi, cei mai putini
simpatizanti stabili, atasati partidului. La aceasta situatie a contribuit si decizia ca n
alegerile generale din 1992 sa nu participe pentru cursa prezidentiala domnul Roman,
asa cum multi simpatizanti sperau n mod firesc (dupa modelul celorlalte partide cel
putin), ci un ilustru necunoscut, doctorul Caius Traian Dragomir.
Daca este nsa sa ne rentoarcem la alegerile locale trebuie sa semnalam ca n
afara de imaginea de partid intrat n deriva si de imaginea de formatiune puternica si
unita a opozitiei, prin Conventia Democrata, mai exista si ale motive ale nfrngerii
FSN.
Unul l constituie cel legat de tematica electorala vehiculata n comunicarea
politica. Alegerile locale sunt evident altceva dect alegerile generale. Se voteaza n
unele situatii persoane foarte cunoscute, oricum apropiate universului cetateanului,
personalitati care s-au impus n localitatile respective si fara sprijinul unor partide.
Tematica electorala utilizata de acestia, n primul rnd de reprezentantii CD,
nemaifiind aceea doar legata de lupta de apostolat mpotriva comunismului. Se cer
oameni gospodari si nu politicieni. Evident acestia din urma sunt preferati n final, iar
CD a reusit sa propuna n unele situatii mai multi. n alegerile locale ei nu mai
91

utilizeaza exclusiv discursul simplist si abrutizant al luptei anticomuniste. Promit mai

mult si, mai ales n orasele medii si mari, se bazeaza pe o elita locala mai consistenta.
Evident ca nu trebuie sa uitam un alt aspect. Primii doi ani de guvernare
creasera probleme semnificative populatiei. Numarul nemultumitilor crescuse destul
de mult. Dupa o usoara crester e a nivelului de trai n prima parte a lui 1990, la
sfrsitul lui 1991 se traia, economic cel putin, mult mai prost dect n 1989. Asa au
nceput sa apara tot mai multe tendinte nostalgice la nivelul electoratului. Nu parea
deloc justificat si oricum nu n acord cu asteptarile noastre sa traim mai prost dect n
vremea lui Ceausescu. Negarea absoluta si radicala a regimului Ceausescu avea sa fie
acum, n mod normal, mai nuantata, mai putin critica si absolutista. Ceausescu facuse
si lucruri bune si nu putine, oricum multe din cele rele le uitasem deja. Mai mult,
imaginea dulce a Revolutiei glorioase fusese destul de terfelita de catre presa, ca si de
unii politicieni. Momentele tulburi nu au fost clarificate, dar s-a impus totusi ideea ca
dramatismul acelor zile din decembrie nu prea avea legatura cu Ceausescu. Acesta
apare tot mai mult ca un sacrificat, ca o victima a unor procese staliniste, cum
remarcase presa occidentala imediat chiar dupa procesul sau.
Apar astfel nostalgicii. Ei se desprind n primul rnd din aripa sustinatorilor
FSN. Doua formatiuni se vor impune, revendicnd aceasta plaja electorala. Este vorba
de Partidul Socialist al Muncii, vazut initial, pentru doi trei ani, ca si continuator al
PCR si de Partidul Romnia Mare. Ambele partide au n conducere politicieni
importanti, personalitati de prima marime. Primul este condus de un fost Prim
Ministru al regimului comunist, Ilie Verdet, avndu-l alaturi pe extrem de
controversatul poet Adrian Paunescu, al doilea pe gazetarul si poetul Corneliu Vadim
Tudor. Aceasta ultima formatiune nici nu prea este un partid n adevaratul sens al
cuvntului. Saptamnalul Romnia Mare condus de Eugen Barbu si de Corneliu
Vadim Tudor a reusit sa-si formeze, printr-un discurs radical, o categorie numeroasa
de cititori, dar si de simpatizanti. n acest fel, poetul si gazetarul se arunca n politica,
devenind ntr-un timp relativ scurt unul dintre cei mai reprezentativi politicieni din
Romnia postdecembrista. Pe de alta parte, att Adrian Paunescu, ct mai ales
Corneliu Vadim Tudor sunt extrem de redutabili oratori, ceea ce i va ajuta, asa cum o
sa vedem, extrem de mult n perioadele care vor urma.
Dincolo de munti lupta se da pe doua axe si nu doar pe una singura. Prima este
aceea generala, a disputei FDSN-CD, a doua este cea etnica. Continutul etnic -national
al temelor electorale, ca si factorii de aceasta natura sunt mult mai importanti la aceste
92

alegeri, locale, dect la cele generale. n orasele n care exista minoritati, dar mai ales
dispute trecute sau mai recente, aceasta tematica este potentata n mod cu totul
deosebit.
n alegerile din municipiul Cluj, inima miscarii PUNR, cstiga fotoliul de
primar un personaj necunoscut n acel moment, dar care va soca n cteva luni
electoratul romnesc. Stilul sau este indiscutabil unul socant, extremist, etichetat de
catre unii, n realitate este, n forma, extrem de occidental, forma pe care o stapneste
destul de bine, dar mult mai putin continutul. El va juca un rol deosebit n alegerile
prezidentiale din septembrie acelasi an. Este vorba de Gheorghe Funar.
n plan local, n Transilvania, conteaza n primul rnd cele doua partide pe care
le-am putea numi partide pereche, PUNR si UDMR. Ele duc o lupta politica nalt
corelata, electoratele lor fiind nalt reactive, reactionnd reciproc la actiunile politice.
Cele doua partide nu pot sa se afle dect n tabere opuse. Partea proasta a lucrurilor
este ca UDMR-ul va intra, desi cu o politica autonoma, n CD, adica n opozitie.
PUNR-ul nu este la putere, dar nu poate admite nici opozitia din cauza atractiei
acesteia pentru UDMR. De fapt nu a fost att o simpatie a Conventiei pentru UDMR,
ct o abilitate a politicienilor acestei formatiuni. Astfel, PUNR-ul apare ca un partid
atasat puterii, electoratul refuznd nuantarile prea complicate. n realitate profilul
electorilor acestui partid i diferentiaza major de cei ai formatiunilor aflate la putere
sau n sfera puterii. Ei au tendential studii medii sau superioare, au un nivel de trai
bun, superior simpatizantilor puter ii, dar mai ales au o conceptie liberala fata de rolul
statului n economie. Conflictele din Transilvania, n special din Mures, Harghita si
Covasna, declaratiile si actiunile unor radicali maghiari, fac ca actiunile PUNR sa
capete o forma la fel de radicala. Aceasta forma, domnul Funar, o stapneste foarte
bine si cstiga astfel alegerile locale din Cluj. De fapt Conventia are n aceste zone un
handicap legat de prezenta UDMR-ului n structurile sale si mai ales de politica
ochilor nchisi, n care, n diverse evenimente sau declaratii dure ale unor radicali
maghiari partenerii de coalitie nu aleg cele mai bune mijloace de reactie.
Pe de alta parte electoratul din Transilvania, ca tendinta, are caracteristici
destul de diferite de cele ale sustinatorilor puterii. Ei au, n primul rnd, un nivel
economic mai ridicat si, n al doilea rnd, exista anumite traditii industriale si urbane
mai puternice. Iata deci, de ce PUNR-ul corespundea mult mai bine dorintelor
electorilor romni din aceasta zona. Desigur, si aici avem sustinatori ai Conventiei sau

93

ai FSN. n multe situatii nsa aceasta ultima polaritate a fost mai putin importanta
dect cea etnica.
Alegerile locale, spectaculoase prin rezultat, nu se dovedesc nsa n aceeasi
masura, importante n perioada care va urma. Absenta unei legislatii corespunzatoare,
a experientei n administratie a celor noi alesi, uneori chiar subminarea activitati lor
de catre puterea centrala, au facut ca activitatea la nivel local sa nu fie la fel de
spectaculoasa, oricum nu la nivelul investitiei de ncredere a electoratului. Miza cea
mare o constituia desigur, toamna electorala. Doar la sapte luni dupa alegerile locale
urmau alegerile prezidentiale si cele parlamentare. Perioada parea prea lunga pentru
opozitie, care mbatata de succes astepta cu nerabdare marea victorie, care ar fi trebuit
sa vina de la sine n toamna si prea scurta pentru cei de la putere, care erau divizati, cu
conflicte interne majore si fara structuri stabile de partid.

NTREBARI:
1. Cum functiona sistemul electoral n socialism?
2. Cum pot fi caracterizate alegerile din mai 1990?
3. Cum pot fi explicate rezultatele alegerilor din Mai 1990?
4. Cum a fost depasit modelul revolutiei socialiste?
5. Cum pot fi caracterizate primele alegeri locale din Romnia?
6. Ce este si cum se explica rusinea de a fi PDSR-ist?
7. Ce este votul public si votul privat?
8. Cum si de ce au aparut nostalgicii n structura electoratului?
9. Care sunt caracteristicile electoratului din Transilvania n prima parte a
deceniului trecut?

94

Cursul 9

Axele sistemului electoral

Primele alegeri parlamentare constitutionale au avut

loc n septembrie 1992. Desi opozitia se pregatea de doi
ani pentru aceste alegeri, puterea va fi cstigata de un
partid care aparuse doar cu cinci luni nainte. PDSR
(FDSN) a cstigat 28% din voturi si mpreuna cu
celelalte forte care gravitau ideologic sau conjunctural
n jurul sau vor reusi si prin redistribuirea voturilor, dat
fiind pragul electoral de 3%, sa obtina majoritatea.
Fotoliul de Presedinte este cstigat, desi nu la fe l de
detasat, din nou de domnul Ion Iliescu.

Este o drama pentru opozitie. Ea pierde aproape 20 de procente ntre februarie

si septembrie. De ce? n primul rnd pentru ca a nteles foarte putin din ceea ce
electoratul doreste si spera fata de politicieni. De ce? Ar trebui, pentru a raspunde, sa
vedem ce facuse opozitia ntre timp.
Aproape nimic cu adevarat semnificativ. n primul rnd la nivel local, acolo
unde cstigase, nu a reusit sa se impuna. Este drept si cu un serios ajutor din partea
puterii, care la nivel central controla n fond resursele. Cert este ca ceea ce ea
realizeaza este mult prea putin n raport cu asteptarile. Mai mult, ea ncepe sa se si
erodeze prin atacurile care apar acum si n raport cu ea. Cel putin n anumite orase,
printre care si Bucurestiul, rezultatele sunt cu mult sub asteptari.
Pe de alta parte, la nivelul comunicarii politice de campanie, ceea ce tematic si
programatic fusese bun, concentrarea n mesajul politic pe problemele oamenilor si
comunitatilor, este abandona t pentru acelasi discurs predominant anticomunist,
acuzele cele mai multe aduse puterii fiind de ordin ideologic. Numai ca daca
orientarea sau trecutul de tip comunist al unor lideri ai puterii puteau sa ne sperie
poate ct de ct n 1990, dupa nca doi ani chiar ca ne lasa indiferenti. Sa ne gndim

95

doar la aspectul extrem de amuzant ca n dezbaterea televizata dinaintea celui de al

doilea tur de scrutin al prezidentiabilelor, domnul Emil Constantinescu i- a calcat pe
urme domnului Ion Ratiu, care n 1990 ncercase sa spuna n principal un singur lucru:
ca el ne va aduce democratia, la fel, domnul Constantinescu, se lanseaza mai multe
minute n sir ntr-o discutie despre ce nseamna de fapt nomenclatura, lucru care nu
interesa, cu siguranta, majoritatea populatiei n acel moment. Se cade de fapt n
pacatul dinti, al discursului politic nerealist, extremist n continut, e drept nu si n
forma, si total divergent n raport cu dorintele si asteptarile electoratului.
La toate acestea se mai adauga un element esential. Schimbarea radicala a
imaginii obtinute att de greu la sfrsitul lui 1991. Adica imaginea unitatii opozitiei.
Electorii, o sa vedem, prefera partide puternice capabile sa-i poata reprezenta cu
adevarat. Pe de alta parte, n afara sustinatorilor fideli, destul de putini comparativ cu
votantii reali, exista si sustinatori conjuncturali. Acestia se orienteaza pe piata
electorala si sunt influentati n primul rnd de tablourile generale pe care le ofera
partidele si nu att de oferta ideologica. Ori aceste tablouri generale se schimbasera
radical. n primul rnd unitatea opozitiei pare sa se clatine. Cel mai important partid al
Conventiei Democrate, potrivit alegerilor din 1990, PNL, iese din Conventie. El
doreste propriile locuri n Parlament si nu vrea ca diverse formatiuni fara perspectiva
sa se nfrupte din aura partidului. Pe de alta parte nici optiunea prezidentiala pentru
Emil Constantinescu nu este prea agreata. PNL, prin liderul sau de atunci, Radu
Cmpeanu critica atitudinea monarhista a taranistilor, ca si prezenta UDMR-ului n
Conventie, considerndu-le ca handicapuri majore ale aliantei. Si a avut perfecta
dreptate. Unde nu a avut dreptate? Atunci cnd a crezut ca partidul sau este mai
important dect celelalte. Astfel, putini l-au mai luat n serios dupa marea surpriza dar
si rusine de a nu intra n Parlament tocmai partidul pe care-l conducea.
n realitate el sesizase doua din handicapurile majore ale Conventiei.
Atitudinea duplicitara n privinta monarhiei evident nu poate cadea bine ntr-o tara cu
peste 90% republicani convinsi si cu puternice traditii antimonarhiste n ultimele
decenii. n al doilea rnd, era adevarat ca n acea perioada accesul Conventiei la
anumite segmente ale electoratului era complet blocat, data fiind apartenenta UDMRului la Conventie, cu att mai mult cu ct, perioada respectiva nu fusese una lipsita de
tensiuni. Sa nu uitam totodata ca n zona, att n Republica Moldova ct si n fosta
Iugoslavie existau conflicte inter-etnice de tip militar, degenerate chiar la stadiul de
razboaie civile. Presupozitiile domnului Cmpeanu, ca si altele, au trecut destul de
96

neobservate, desi partial s-au adeverit, pentru simplul motiv ca cei pe care i criticase
se aflau n Parlament, iar domnia sa nu.
Evident ca surpriza neintrarii PNL-ului n Parlament a fost una de proportii,
mai ales tinnd cont ca partide cotate infim nainte la bursa electorala si absolut noi,
precum PSM-ul, att de hulit, sau partidul de ziar, Romnia Mare, reusisera sa intre
n Parlament. n Camera Deputa tilor a reusit sa intre chiar si micutul partid al
agrarienilor domnului Surdu (PDAR). Cum a fost posibil sa nu ntre PNL n
Parlament? Ziaristii, atunci, au gasit o explicatie simpla, singura vizibila: iesirea din
Conventie (care devenise ulterior din Romnia - CDR). Aceasta este ntructva o
evidenta, numai ca am putea judeca si exact invers. De ce a pierdut opozitia 20 de
procente ntre februarie si septembrie? Pentru ca a iesit PNL din cadrul ei.
n realitate lucrurile sunt mai complexe. Ambele asertiuni sunt partial
adevarate. Greseala care se face constituie o eroare fundamentala pe care o fac foarte
multi politicieni, dar si reprezentanti ai societatii civile. Ea priveste algoritmul de
compunere al aliantelor electorale. Trebuie sa spunem deci, ca un partid care intra
ntr-o alianta ori primeste ori pierde voturi, dar nici o data nu le pastreaza identic. Cu
alte cuvinte ori creste ori scade. Aceasta pentru ca intrarea n alianta influenteaza
electorii, fie pozitiv, fie negativ, dar niciodata nu i la sa indiferenti, tocmai pentru ca
starea normala a unui partid nu este n alianta, ci n afara.
Teoretic, putem vorbi si de o egalitate a celor care apreciaza si a celor care
sunt mpotriva aliantei, egalitate care ar reduce variatiile la zero. Numai ca acesta este
un caz de probabilitate redusa. Intrarea ntr -o alianta presupune de fapt o alta
componenta identitara, chiar daca apropiata, si deci alte tipuri de reactii ale electorilor.
Pe de alta parte aliantele actioneaza tendential n sens pozitiv pentru partidele
mici, care logic nu pot dect sa cstige credite, si n sens negativ pentru partidele
mari. Un alt factor care influenteaza acest proces l reprezinta nucleul de stabilitate al
partidelor. Partide cu nuclee de stabilitate mari (procentul sustinatorilor permanenti)
tind sa piarda procente n aliante cu exceptia cazului cnd ele sunt axa centrala a
aliantei, n timp ce partidele cu nuclee slabe tind sa creasca atunci cnd se afla n
aliante.
Din punctul de vedere al aliantelor trebuie sa spunem ca, la modul general, ele
introduc o simplificare ntotdeauna, cel putin asta doresc, a sistemului electoral. Din
acest motiv ele primesc uzual o bonificatie din partea electoratului care apreciaza
orice simplificare a pietei electorale. Bonificatia apare ca tendinta a multor electori de
97

a vota, asa cum am precizat n primele cursuri, n mod polar, pentru putere sau pentru
adversarii acesteia, preferndu-se orice structura care se erijeaza n mod clar ca fiind
una din cele doua componente. Este clar nsa ca puterea doar n cazuri rare se afla n
situatia de a fi formata din forte diferite sau conflictuale, cum a fost cazul la alegerile
locale din februarie 1992. Opozitia se afla n mod normal n situatia de a lupta
dispersat mpotriva puterii. Din acest motiv orice alianta la nivelul opozitiei
actioneaza pe principiul bonificatiei atunci cnd asa cum o sa vedem ea se afla pe o
axa electorala. Problema care ramne pentru o alianta este doar aceea de a sugera ca
ea este mai puternica dect celelalte.
O asemenea disputa a avut loc spre exemplu, n preajma alegerilor din 1996 si
a mbracat forma luptei pentru mentinerea sau schimbarea pragului electoral de 3%.
Ea merita sa ne retina un moment atentia. Prima miscare a fost a opozitiei care
sustinea ideea unui prag de intrare n Parlament mai mare, pentru a minimaliza
sansele partidelor mici din arcul puterii (n principal PRM si PSM). Opozitia nu avea
sustinatori care sa riste n cazul unui prag de 5% sau chiar 6%, UDMR-ul avnd un
procent garantat n jur de 7%. La scurt timp nsa, Conventia a realizat ca ar putea
pierde chiar ea alegerile. Si nu datorita pragului, ct jocului politic care ar fi fost
generat. Ea fusese slabita n iarna lui 1996 de iesirea unor formatiuni importante,
PL93 si PAC, formatiuni care la ridicarea pragului electoral ar fi fost presate n mod
deosebit de a intra ntr-o alta alianta, si aceasta nu prea putea fi dect cea formata de
PD-PSDR numita USD. O asemenea alianta marita cu alte doua partide desprinse din
CDR cu siguranta ca ar fi putut primi o bonificatie suficient de mare pentru a intra n
competitie reala cu CDR. Asa ca lupta politica a fost redefinita si Conventia n acord
cu puterea a optat tot pentru pragul de 3%. Cele doua partide mai mici, desprinse din
CDR, au preferat sa ramna independente si astfel au ramas n afara Parlamentului.
Este cazul nsa sa revenim n 1992. Jocul procentelor prezentat a aratat cum
procentele obtinute de un partid, ntr-o alianta, difera n realitate de cele pe care le-ar
putea obtine n afara acesteia. Aceasta tendinta este cu mult mai semnificativa n
situatiile n care alianta este una reprezentativa. Ori CDR era pe de departe cea mai
importanta alianta politica din Romnia. Partidele componente se bucurau mpreuna
de bonificatia pe care o acorda electoratul acestui statut. Multi votanti CDR erau
votanti de opozitie, si nu votanti de partid. Cu alte cuvinte ei simpatizau orice
formatiune puternica care lupta mpotriva puterii si nu neaparat cu un anume partid. O
parte din electori nsa, nu simpatizeaza cu nici un partid component. Ei voteaza
98

simplu cu CDR. Daca luam ca referinta principalele sondaje pe care le-am amintit,
ntre 1995 si 1997, procentul celor care se afla n aceasta situatie variaza undeva ntre
25% si 40%. n fapt aproximativ o treime din sustinatorii constanti ai CDR sunt
votanti exclusivi ai aliantei. Este foarte greu nsa a preciza chiar si pentru cei din
celelalte doua treimi daca se considera sustinatori ai partidelor componente (n primul
rnd PNT-cd si PNL) chiar si n conditia n care acestea ar iesi din cadrul aliantei. Mai
mult, aproximativ 50% din cei care au declarat ca au votat cu CDR nu au putut oferi
numele nici unui partid din cadrul aliantei. Este cert ca aceasta din urma este mult mai
importanta pentru majoritatea electorilor, comparativ cu partidele componente. Iata de
ce nu numai PNL, ci si oricare partid din CDR, n afara aliantei risca sa coboare
dramatic. PNL a fost formatiunea care a facut gestul fatal. Oricare nsa dintre ele ar fi
patit exact acelasi lucru.
Imaginea de unitate care se zdruncina, a CDR-ului, a fost nsotita n
contrareplica de imaginea puterii care si regrupeaza fortele si care apare din nou ca
fiind stabila. Am spus mai devreme ca sciziunea a distrus traditia fostului FSN, aura
revolutionara care captase multe sute de mii de oameni. Nu este nsa mai putin
adevarat ca sciziunea a avut si o latura pozitiva: ea a facut sa dispara si esecurile
primei puteri legitime din Romnia. Modalitatea a fost una hilara pentru politicienii
opozitiei. Reprezentantii celor doua noi partide, att PD ct si PDSR, se ntreceau n a
face acuzatii la adresa celor care au condus si de a sublinia ca ei nu au fost la putere.
Partidul domnului Iliescu a aruncat toata responsabilitatea pe umerii domnului
Roman, considernd, mai mult, ca Guvernul domnului Stolojan este unul intermediar
si tehnocrat si prin urmare ei si partidul lor nu puteau fi dect acuzatori, n timp ce, pe
de alta parte, sustinatorii domnului Roman au considerat ca ei au nceput reforma, dar
prin lovitura de stat, au fost alungati si de aici toate dezastrele economice care au
urmat. Opozitia nu prea a nteles acest joc la timp. Tematica electorala lansata de ea a
bagatelizat aceste explicatii, acuznd de comunism, neocomunism si de antireformism
si pe unii si pe ceilalti. Ceea ce nu ntelesese opozitia era faptul ca electoratul crezuse
n buna masura si pe reprezentantii PD(FSN) si pe cei ai FDSN. Mai mult, de fapt
lucrurile nici nu erau departe de adevar. n realitate unitatea de monolit disparuse cu
adevarat, nici unul din partide nu mai era cu adevarat reprezentantul primei puteri
legitime din Romnia. Unele personalitati politice da, dar partidele ca atare nu.
Acestea nici nu mai erau partide revolutionare, ci partide de personalitati si nu mai
puteau fi legate astfel direct si neconditionat de trecut. Nici de Revolutie, dar nici de
99

guvernarea postdecembrista. Iata principalul motiv pentru care puterea guvernase fara
sa se erodeze la nivelul pe care l scontase opozitia. Cele doua noi partide obtinnd
mpreuna mai mult de dublul procentelor Conventiei. Ele nu s-au mai aflat nsa
niciodata de aceeasi parte a baricadei. Cei care vor decide structura viitoarei
configuratii politice vor fi altii. Cteva partide mici, dar care mpreuna vor putea
asigura FDSN-ului majoritatea parlamentara, PUNR, PRM si PSM vor forma un
triumvirat vreme de aproape patru ani, care va garanta stabilitatea puterii pentru
FDSN (PDSR).
Axele principale ale sistemului electoral
Ar trebui sa spunem ca odata cu alegerile din 1992 scena politica s-a
simplificat radical. Au fost retinute doar patru categorii de forte politice. n primul
rnd o axa politica centrala data de cele doua formatiuni principale, PDSR si CDR, o
axa etnica data de UDMR si PUNR, doua partide de coloratura socialista si cu un
anume radicalism, destul de asemanatoare ca sustinere electorala, n anumite limite,
asa cum o sa vedem, PRM si PSM si n fine o forta medie de jumatatea
clasamentului care nu are griji privind pragurile electorale, dar care nu este suficient
de puternica pentru a conduce. Ea poate miza doar pe aliante, iar n 1992 acest lucru
nu s-a dovedit posibil. Este vorba de PD (FSN). Acest tablou va ramne aproape
neschimbat si n 1996 cu doar doua mici nuantari, n 1992 mai obtinusera cteva
locuri, doar n Camera, si reprezentantii PDAR, iar n 1996 nici ei, dar nici
reprezentantii PSM nu mai obtin locuri. Cele patru zone electorale ramn nsa
aceleasi. Trebuie sa ne oprim tocmai din acest motiv asupra lor.
Prima zona a sistemului electoral este aceea a axei centrale PDSR (PSD) CDR. Ea cuprinde fortele politice principale, singurele care pentru moment pot
constitui centre gravitationale ale sistemului electoral. Ele constituie termenii
polarizarii electorale de baza. mpreuna ele obtin aproape juma tate din numarul
voturilor (peste 48%) electorilor n 1992. Din punct de vedere politic este o disputa
neechilibrata pentru ca avem pe de o parte un partid si pe de alta parte o alianta. De
fapt pentru electori distinctia aceasta nu exista. Cei doi poli sunt perfect compatibili
pentru ca efectul de polarizare reduce pna la zero diferentierile interne ale CDR-ului.
Structura electoratelor celor doua formatiuni, potrivit cercetarilor din perioada

100

respectiva,11 este destul de diferita. Electorii PDSR provin n general din comunitati
rurale, n special din zona Moldovei si o parte a vechiului Regat. Ei au tendential
studii medii sau inferioare, au un nivel scazut de trai si n general atitudini negative
fata de statul minimal si economia de piata. Electorii CDR se afla n mare parte la
polul opus pe toate aceste variabile. Ei sunt predominant aflati n orase, ndeobste n
orasele mari, au un nivel mediu sau ridicat de viata, au studii medii sau superioare,
sunt n general mai tineri, dar n primul rnd, ceea ce este mai important, ei au
atitudini pozitive fata de economia de piata si statul minimal. n cadrul aliantei CDR,
preferintele electorilor se orienteaza n primul rnd catre PNT-cd. Din cadrul
procentelor obtinute de CDR aproximativ 10 -15 % o formeaza uzual simpatizantii
PNT-cd. Desi este destul de greu de estimat, dat fiind ca nu toti electorii percep clar
componenta politica a aliantelor, estimam ca aproximativ o treime o reprezinta att cei
care voteaza CDR si simpatizeaza si cu PNT-cd, ct si cei care nu sustin clar nici un
partid component al aliantei. Circa o treime sustin diverse alte partide sau formatiuni
ale Conventiei. Cteva procente dintre acestia au preferinte pentru partide care, de
fapt, nu mai sunt n Conventie. Circa 4-5% din votantii CDR oreprezinta electorii
radicali care, desi au ncredere n aceasta alianta, sustin n mod clar ca nu au ncredere
n nici un partid politic (din CDR sau din afara).
La nivelul discursului politic tematica principala a PDSR-ului este aceea a
stabilitatii, a linistii n tara, a asigurarii macrostabilitatii economice, a corijarii si a
ndreptarii dezastrului facut de fosta putere (cu referire evident la PD). Tematica
lansata n discursurile politice ale CDR a gravitat n continuare n acuze la adresa
fostei puteri, desi aceasta pentru multi electori nu o reprezenta PDSR-ul. Acuzele nsa
s-au facut de regula la modul general si din nou prioritar pe teme ideologice,
reaparnd la suprafata tema anticomunismului si a acuzelor de antireformism si
conservatorism fata de putere. Evident ca tematica a fost nefericit aleasa. n primul
rnd tema anticomunismului nu avusese succes cu doi ani nainte si deci era putin
probabil sa aiba acum n 1992, n acelasi timp n care s-au vehiculat si alte subiecte
care erau destul de delicate, precum problema caselor nationalizate, a revenirii
monarhiei, a fostei nomenclaturi etc. Acestea au fost n general prost selectionate sau
cel putin prost lansate si vehiculate.
11

Aceste date se regasesc n anchetele sociologice ntreprinse in perioada 1992-1996. Noi am luat n
calcul si cercetarea efectuata de catre Catedra de Sociologie a Universitatii Bucuresti, COMALP 1995,
ca si sondajul postelectoral din 1996. Datele provenite din cercetarea COMALP pot fi regasite si n
lucrarea lui Dumitru Sandu, Sociologia Tranzitiei.

101

Pe de alta parte tematica lansata de PDSR a fost una care a avut o receptare n
general buna. Tema stabilitatii, a asigurarii linistii ntr-o tara care trecuse prin mari
tensiuni n ultimii ani si mai ales care se afla nconjurata de tari aflate n razboi civil, a
temperarii entuziasmului reformator al primului Guvern, care evident socase un
electorat care avusese putine asteptari de nrautatire a situatiei din tara. Marile fraude
care se produsesera n Romnia postdecembrista, cel putin n viziunea presei, marile
disfunctionalitati aparute n viata sociala si economica n primii doi ani dupa 1990, au
facut ca electoratul sa ncline serios catre aceasta promisiune de reforma linistita, de
schimbare lenta, mai putin socanta si dureroasa. n fond PDSR -ul promitea o
schimbare, dorita declarativ de aproape toata lumea, numai ca ea trebuia sa fie
suficient de putin sau poate chiar deloc, dureroasa. PDSR -ul a avut cstig de cauza.
Cu toate acestea nici el si nici CDR-ul nu pot obtine o majoritate absoluta. Din acest
motiv celelalte zone electorale devin extrem de importante.
Despre una dintre acestea am vorbit deja. Este a doua polarizare importanta a
sistemului electoral romnesc. Cea de factura etnica. Este vorba de axa PUNR UDMR. Ea a actionat ndeosebi dincolo de munti. Evident ca n plan strict electoral
ea este determinata de compozitia etnica teritoriala. Preferintele pentru cele doua
partide ne intereseaza destul de putin, mai ales pentru UDMR care are un electorat
foarte disciplinat si care voteaza evident pe principiul apartenentei etnice.
Daca etnicii maghiari voteaza n marea majoritate cu UDMR-ul, romnii, din
Ardeal n special, au normal, mai multe posibilitati de optiune. Asa cum am aratat,
pentru zonele de conflict sau cu susceptibilitate a pericolului de conflict inter-etnic,
dincolo de aparente, acestia nu au chiar attea optiuni. Ca si caracteristici sociodemografice o mare parte a lor sunt mai aproape de suporterii Conventiei dect ai
PDSR. Este bine stiut ca zona Transilvaniei este una mai bogata, cu puternice traditii
urbane si industriale, cu o anumita deschidere istorica spre modele culturale
occidentale. Evident este vorba de o anumita tendinta. Tot o tendinta de sorginte
istorica este aceea a traditiei luptei pentru afirmarea spiritului national, prezenta n
Transilvania cu mult mai puternic dect n oricare alte zone ale tarii. Aceasta traditie
de lupta pentru afirmarea valorilor nationale este una din mostenirile si valorile
centrale ale culturii romnilor transilvaneni, n primul rnd ale intelectualitatii.
Numai ca, n aceste zone, cel putin n aceea perioada, includerea UDMR n
structurile opozitiei unite a determinat ca un partid corelat, de reactie, PUNR-ul sa
acapareze o parte importata a electoratului romnesc din aceste regiuni. n timp ce
102

UDMR-ul a obtinut un scontat procent de 7,4%, PUNR-ul va obtine un neasteptat 7,8

%. Surpriza cea mai mare a constituit-o ascensiunea extrem de rapida si spectaculoasa
a proaspatului lider al partidului, domnul Gheorghe Funar.
Fostul FSN a produs la nivelul populatiei, dupa disparitia sa, mai multe
categorii de electori. Una dintre acestea este a celor cu atitudini puternic
conservatoare, de stnga am putea spune, adeseori etichetati ca nostalgici ai vechiului
regim, si care la doi ani de la evenimentele din Decembrie au nceput deja sa se poata
manifesta public. Ei se concentreaza n jurul a doua formatiuni, PSM si PRM. Prima a
fost mult timp etichetata public ca si continuatoare a PCR, ceea ce ntr-un fel a ajutato. Eticheta aplicata datorita celor doi lideri principali ai partidului, fostul Prim
Minis tru comunist Ilie Verdet, ca si mai celebrul poet, recunoscut pentru orientarea sa
comunista, Adrian Paunescu. A doua formatiune este nsa cu mult mai surprinzatoare.
Ea are o orientare de stnga, cu nuantari populiste, dar n plus lanseaza si un bogat
suport tematic national (sau nationalist). Aceste partide ocupa o zona aproximativ
similara. Ea fusese lasata libera si era normal sa apara formatiuni care sa o revendice.
Pentru o tara care a trecut printr -o experienta socialista de aproape jumatate de secol
si cu experiente totalitare pe o durata nca si mai mare este absolut normal ca o parte,
nu foarte mica, a populatiei sa ramna ancorata n aceasta zona atitudinal -valorica.
FSN-ul a reprezentat initial, programatic, interesele aproape ale tuturor categoriilor
sociale.
Treptat, nti aripa tnara - PD, apoi si noul partid FDSN (PDSR) a contestat,
date fiind acuzele publice care i se aduceau, orice legatura cu zona de stnga sau de
extrema stnga a esicherului politic. Evident ca opozitia, ideologic n pr imul rnd, nu
putea sa si-o asume. Era normal sa apara atunci formatiuni care sa reprezinte aceste
categorii. Ele, mai mult, se vor bucura de suportul unor personalitati extrem de
cunoscute si mai ales de o publicitate extraordinara facuta de opozitie. Aceasta a
promovat complet nejustificat imaginea celor doua partide prin acuze sustinute pe
perioade mari de timp, mai ales mpotriva PSM, dorindu-se si chiar ncercndu-se, n
afara unor temeiuri ct de ct legale, scoaterea acestuia n afara legii. Lupta ntregii
opozitii, care parea pentru electorat, acum n 1992, extrem de puternica, cu micul
partid PSM (si ntr-o oarecare masura cu PRM) va face sa creasca rapid creditele
acestora din urma. Daca succesul PRM se poate atribui n proportii extrem de mari
comunicarii politice, succesul n alegeri al PSM a fost conditionat n buna masura de
campania de atac, total disproportionata, dusa de opozitie. Aceasta pentru ca, o sa
103

detaliem n alt curs, o lege electorala de baza spune ca cea mai buna solutie de
campanie pentru un partid mic este sa reuseasca sa-i determine pe cei mari sa -l critice
ct mai dur este posibil.
PRM-ul, am mai spus, este la origine un partid de ziar. n alti termeni el este
un exemplu de partid de comunicare politica. Este clar ca nu exista dect o singura
personalitate cu adevarat reprezentativa n aceasta formatiune care a reusit, practic cu
un partid nou nfiintat, sa intre n Parlament n timp ce alte partide, cotate extrem de
bine nu au reusit. Corneliu Vadim Tudor, mai mult, va confirma si la alegerile din
1996, cnd va fi cotat ca a patra personalitate politica din Romnia. PRM-ul, spre
lauda lui, a reusit sa obtina 3,9% voturi n conditiile unei saracii evidente a resurselor
de campanie.
n 1992 doar doua personalitati au probat rolul de forte motrice pe care
politicienii pot sau ar trebui sa-l joace n viata politica. Este vorba de domnul Ion
Iliescu care si face un partid aproape peste noapte si cstiga alegerile cu el si al
domnului Corneliu Vadim Tudor care, prin arta sa orator ica nainte de toate, va reusi
sa aduca n Parlament o formatiune care este destul de departe n realitate de forta pe
care a capatat-o n acest fel. Si aceasta cu att mai mult cu ct, liderul PRM, n 1992,
nu s-a nscris n cursa prezidentiala.
n fine, un al doilea produs electoral al FSN l constituie noul FSN, altfel spus
partidul domnului Roman, Partidul Democrat. Prin natura istoriei sale att de scurte si
att de bogate, fiind singurul partid din Romnia care experimentase att pozitia
puterii, ct si a opozitiei, el va ramne cumva izolat pe scena politica. Am spus chiar
mai devreme ca, poate din acest motiv n primul rnd, el va pierde aura initiala a FSN ului, si va si recunoaste oficial acest lucru prin acceptarea noii denumiri. El va pierde
nsa si numerosi simpatizanti. Multi dintre sustinatorii fostului FSN au mers alaturi de
Ion Iliescu, si alegerile au confirmat-o, altii s-au ndreptat catre alte partide de opozitie
si doar o mica parte au ramas alaturi. Decizia de a trimite n campania prezidentiala
un necunoscut a determinat si ea o scadere a sustinatorilor care au interpretat negativ
acest lucru, ca si n cazul unei alte formatiuni, PNL.
n special PRM si PSM vor fi, n 1992, mpreuna cu PUNR, principalii artizani
ai victoriei PDSR. Si istoria se va repeta, ntr-o maniera diferita si cu victoria CDR n
1996. Aceste partide relativ mici din punct de vedere electoral sunt n realitate cu mult
mai importante dect pare la prima vedere. Ele au n primul rnd o forta deosebita la
nivelul comunicarii politice, acolo unde foarte multi dintre ceilalti aveau si nca mai
104

au probleme, de asemenea ele ar mai putea fi calificate si ca partide n primul rnd de

impact si nu de sustinatori. Cu alte cuvinte influenta lor, ca si a personalitatilor din
fruntea lor, nu este una care vizeaza n primul rnd achizitia de sustinatori, ct
influentarea sustinatorilor altor formatiuni.
Astfel de formatiuni nsa odata ce se pozitioneaza pe o axa electorala pot sa
creasca spectaculos, asa cum a fost cazul n 2000 cu PRM si liderul acestuia Corneliu
Vadim Tudor.
Vom ntelege mai bine acest mecanism daca vom insista pe primul caz n care
actori politici secundari au jucat un rol central n lupa electorala si acest lucru s-a
ntmplat n 1992.
Campania prezidentiala din 1992 a adus n fata electoratului sase personalitati.
Pe Presedintele n exercitiu, domnul Ion Iliescu, pe seful CDR, profesorul Emil
Constantinescu, pe reprezentantul Partidului Democrat, Caius Traian Dragomir, pe
liderul PUNR, Gheorghe Funar, si pe alti doi candidati, oarecum surprinzatori, domnii
Ioan Mnzat, un personaj controversat al CPUN-ului, si pe fostul Prim Ministru al
republici Moldova, Mircea Druc. Tabloul campaniei a fost unul destul de simplu. De
la nceput s-au impus n atentie tre i personalitati. Pe de o parte, absolut natural,
domnii Iliescu si Constantinescu, si pe de alta, mult mai surprinzator, liderul PUNR,
domnul Gheorghe Funar. Ceilalti trei sunt cu mult mai putin importanti si nici nu vor
avea o semnificatie n lupta electorala.
Pentru aproape toata lumea era evident ca lupta reala se da ntre reprezentantul
PDSR si cel al CDR. A fost acest lucru mai putin evident poate tocmai pentru
reprezentantii CDR, care ntr-o anumita parte a campaniei au nceput sa se teama
pentru locul al doilea, speriindu-se sincer de amenintarea Funar. Si vom ncepe cu
acesta. Stilul de discurs al domnului Funar a socat pe toata lumea. Este extrem de
direct si de afirmativ. Foloseste exasperant verbul a face la timpul viitor. Pare a nu
avea nici un fel de scrupule si nici modestie. Anunta permanent ca el va fi Presedinte.
Este spontan, critica permanent adversarii si are si un anumit gen de umor, este drept
nu prea rafinat. Umorul sau atinge limitele lipsei de cuviinta, dar pentru multi acest
lucru place. El nu are inhibitiile sistemului totalitar, cele care te obligau n comunism
sa nu recunosti niciodata ca vrei sa conduci, ca doresti puterea. n comunism pentru
orice pozitie, ct de amarta, te scuzai, sugerai ca nici nu doresti, ca o iei ca o
obligatie, o acceptai pentru ca ti se cerea. Era deci o rusine sa admiti ca vrei pur si
simplu sa conduci, ca depinde exclusiv de tine, si sa ai nerusinarea sa consideri ca
105

esti cel mai bun pentru aceasta, sa anunti cu siguranta si emfaza ca numai tu poti fi
cstigatorul.
Pentru electoratul romn acest lucru era straniu. Numai ca el se comporta
totusi ca orice electorat din lume si este sensibilizat puternic de aceste tehnici
universale de persuasiune. Efectul ineditului potentnd si mai mult rezultatul.
Urmarea a fost aceea ca domnul Funar a ajuns, practic dintr-un necunoscut n urma cu
cteva luni, a treia personalitate politica din Romnia, obtinnd 10,88% din voturi.
Campania domnului Gheorghe Funar a fost pe de departe cea mai occidentala n
ceea ce priveste stilul discursului, mult mai putin n ceea ce priveste continutul. Pentru
acest stil nsa, o parte din electorat l voteaza, n primul rnd n Transilvania.
Dincolo de succesul reputat, campania domnului Funar a avut nsa si un alt
gen de importanta. Domnul Funar a reusit sa submineze drastic campania adversarului
domnului Iliescu, adica a sefului CDR, Emil Constantinescu. Cu alte cuvinte domnul
Funar joaca pentru domnul Iliescu. Nu ne referim la un joc politic de culise, destul
de probabil poate, ci pur si simplu la comunicarea politica de campanie. Domnul
Funar l critica si pe Ion Iliescu, nsa mult mai putin si fara consistenta. Pe domnul
Constantinescu l desfiinteaza. Mai mult, ca si n sport, i pregateste attea surprize
tactice nct pe alocuri domnul Constantinescu nu mai stie cu cine se lupta. Greseala
pe care o va face domnul Constantinescu va fi tocmai aceea de a-si risipii resursele si
a ncepe sa-l atace pe domnul Funar. Doua greseli de fapt. Prima, trebuia evident sa se
concentreze doar pe disputa cu Ion Iliescu. A doua, el este totusi mult prea stilat
pentru a avea cea mai mica sansa n fata lui Gheorghe Funar luptnd cu armele
acestuia Lovitura va fi data n meciul decisiv, la disputa finala a celor sase de la
Televiziunea Romna. Mai avusesera loc doua alte ntlniri finale n zilele dinainte,
dar mai putin mediatizate. Una la Radio Romnia Tineret, alta la cotidianul Adevarul.
n ambele domnul Funar a fost extrem de dur cu domul Constantinescu, care
reactionase prost, era depasit se situatie si ncepuse sa-i fie mult mai frica de domnul
Funar, la disputa finala de la televiziune, dect de domnul Iliescu. n aceste conditii si
pregateste o tactica care i va fi extrem de potrivnica, sa-l loveasca pe Funar. El si
pregateste un discurs foarte critic la adresa acestuia nsa, surpriza, n timpul dezbaterii
televizate, urmarita de 90% din populatia tarii, domnul Funar este ct se poate de
linistit. Acuzele domnului Constantinescu, care are si nefericita inspiratie sa
mprumute pe alocuri stilul candidatului PUNR, pare complet lipsita de sens. Pe de
alta parte stilul nici nu putea sa fie acceptabil pentru rectorul celei mai importante
106

universitati din Romnia. Efectul nsa a fost mai profund. Impresia care s-a creat a
fost aceea ca domnul Constantinescu a renuntat sa se mai lupte cu campionul, care n
mod absolut cert era domnul Iliescu. Paradoxal este faptul ca la acea dezbatere
aproape nimeni nu a atacat pe Presedintele n exercitiu, iar atunci cnd a fost atacat,
acesta nu a ripostat absolut deloc n mod direct.
Rolul axelor electorale n mecanismul votului
Am insistat n mod deosebit pe anul electoral 1992 n acest curs pentru ca
1992 a fost momentul n care s-u consacrat cu adevarat axele electorale n sistemul
nostru de vot. Desi polaritati se constituisera si n 1990, doar n 1992 sistemul nostru
electoral va ncepe sa functioneze normal, adica pe baza principiului organizarii
axiale. Aparent situatia dupa alegerile din 1992 nu este diferita de cea de dupa
alegerile din mai 1990 daca ne gndim cel putin la opozitie.
Ce obtinuse opozitia? La prima vedere nimic. Noul tablou politic nu este mai
favorabil dect cel dinainte. Ea nu are nici un aliat n Parlament, are si tensiuni interne
semnificative. Si att timp ct a trait domnul Corneliu Coposu, arhitectul din umbra al
Conventiei, nici nu pareau foarte posibile aliantele cu singura formatiune care mai era
real n opozitie, PD. La polul opus, PDSR este sprijinit de PUNR, ca si de micile
partide PRM si PSM. Exista un arc al puterii care va ramne aproape trei ani extrem
de stabil. El va garanta stabilitatea politica si posibilitatea pentru PDSR de a conduce
fara probleme deosebite.
n realitate se obtinuse cu mult mai mult. n primul rnd opozitia intrase acum
ntr-o cursa reala si fusese acceptata ca si competitor real. Domnul Constantinescu a
fost nvins, destul de clar, numai ca acum ca si adversar real. n 1990 nici domnul
Cmpeanu si cu att mai putin domnul Ratiu, nu au reprezentat pentru electorat
competitori adevarati n cursa electorala. Domnul Constantinescu s-a aflat pe o axa
electorala centrala. La fel CD intra pe o axa electorala. Chiar si PUNR se raporteaza
polar pentru prima data fata de partidul minoritatii maghiare UDMR. Sistemul axelor
electorale ncepuse sa functioneze.

NTREBARI:
1. Cum se explica victoria FDSN (PDSR) n alegerile parlamentare din 1992?

107

2. Care sunt principalele motive pentru care PNL nu a intrat n Parlament n

1992?
3. Care sunt principalele motive pentru care PSM a intrat n Parlament n
1992?
4. n ce a constat problema pragului electoral n 1996?
5. Care sunt principalele axe electorale n perioada 1992-1996?
6. Care sunt principalele axe electorale n perioada 1997- 2000?
7. Ce este un partid de comunicare politica?
8. n ce situatie rolul partidelor de comunicare politica de mici dimensiuni
este major n mecanismul electoral?
9. Ce diferente sunt ntre anul 1990 si 1992 din punct de vedere al
rezultatelor obtinute de opozitie?

108

Cursul 10

Tipologia electoratului

Societatea romneasca n perioada 1992 -1996

a nceput sa se schimbe profund. Marile miscari
studentesti din toamna lui 1995 au fost un indicator
al acestor schimbari. Pentru prima data studentii
luptau pentru drepturile lor (sindicale n fond) si nu
pentru obiective politice. Ei se plasau evident ntr-o
stnga politica si nu n revendicata parte dreapta a
esicherului politic n care se autopozitionasera
alaturi de opozitie ani de zile.

Paradoxul schimbarii.
Nu aveam n realitate dect o intrare n normalitate. De fapt, studentii, dincolo
de a fi n primele rnduri ale luptelor sociale, ei sunt n aproape toate societatile
localizabili n zona stnga a spectrului politic, mai putin n dreapta, si extrem de putin
n centru. Studentii reprezinta oriunde, una din categoriile cele mai critice si mai
dispuse la schimbare, o categorie care uzual acumuleaza frustrari importante.
Pretutindeni n lume studentii traiesc la nivele minime de confort, au aproape
permanent un gen de frustrare relativa datorita conflictului dintre aspiratii - si ei sunt
pe departe categoria cu cele mai mari aspiratii - si posibilitatile imediate ale
ndeplinirii lor. Aceasta este una din cauzele majore ale dinamismului, dar si a puterii
si entuziasmului lor. Din toate aceste motive ei sunt situabili si au fost permanent n
mod normal, ntr-o anumita stnga revolutionara a sistemului politic. Iata ca n
1995, n Romnia, ei revin acolo unde ar fi trebuit sa fie. Fiind cea mai dinamica
categorie sociala ei fac primii aceasta miscare.
Ruptura din 1989 a fost una brusca, radicala si vio lenta. Ea, prin amploarea
singulara n tarile foste comuniste, nu a lasat prea multe sanse suporterilor reali ai
valorilor comuniste sau doar de stnga. Radicalismul miscarilor opozitiei din primii
ani a facut ca valorile politice ale trecutului sa fie public permanent contestate.
109

A aparut astfel un comportament duplicitar la categorii largi ale populatiei.

Ctiva termeni cheie, dar mai ales anumite principii au fost permanent negate si
criticate. Comunismul, socialismul au devenit un fel de cuvinte urte care, numai
daca erau rostite atrageau oprobiul si sanctiunile. Multi romni, dupa paradigma
comunista a propagandei ideologice, si-au nsusit noul model ideologic. Daca n trecut
partidul spunea ca ceva este bine, cu totii n cor trebuia sa declaram acelasi lucru.
Daca dupa aceasta se hotara ca totusi nu este bine si noi ne redefineam pozitia si era
nevoie sa o exprimam public. Multi ajunsesera la performante senzationale n ceea ce
priveste comportamentul duplicitar.
Aceste achizitii comportamentale au fost utile si dupa 1989. Totalitarismul a
trebuit sa fie nlocuit cu democratia, comunismul cu economia de piata, cu
liberalismul sau poate doar cu social-democratia. Peste noapte am ajuns suporteri ai
puterii sau ai opozitiei. mpartirea n doua tabere nu are nsa la nceput un substrat
legat direct de caracteristicile valoric -atitudinale ale electorilor. Cei mai multi dintre
votantii din 1990 erau votanti care se centrau exclusiv pe putere, deci care sprijineau
sau criticau puterea si care nu se raportau la alternative pe scena politica.
Aceasta putere era situata la antipozi. Ea era pe de o parte forta emanata din
Revolutie, iar pe de alta parte, pentru alti electori, ea era dimpotriva, continuatoarea
regimului comunist, fiind acuzata tocmai pentru ca se mpotriveste schimbarii. Extrem
de putini se raportau la alternativele politice care se conturasera n acele momente.
Acestea, pe de alta parte, imediat dupa Revolutie, nu puteau sa critice puterea dect
din dreapta, pentru ca stnga nu parea sa fie legitima sau legitimabila.
Numai ca asistam la o situatie curioasa. Multi simpatizeaza cu FSN, att
pentru ca este forta care este legata de Revolutie, ct si pentru ca este etichetat ca un
partid de stnga, adica care nu rupe totusi radical o traditie pe care marea majoritate
a populatiei, nu putea sa o depaseasca. Oficialii partidului nu si asuma ntotdeauna
deschis o asemenea filiatie, unii lideri chiar o resping vehement. Am aratat n alt curs
ca n acest mod o anumita zona electorala ram ne neocupata pe esicherul politic si
noi partide aveau astfel cum sa o ocupe si sa si revendice un electorat important.
Alegerile din 1992 aveau sa confirme aceste orientari ale unor segmente ale
electoratului romnesc. Mai mult, cstigatorul scrutinului l reprezinta aripa de
stnga a Fostului FSN si nu aripa mai liberala.
Formatiunile etichetate uzual ca fiind de stnga ncep sa fie tot mai acceptate
si chiar ajung sa preia sau sa se afle n cercul puterii. n 1996 succesul electoral va fi
110

nsa, nu al partidelor etichetate ca fiind de stnga, n primul rnd PDSR, dar si PSM
sau PS, ultimele doua care nici macar nu pot ajunge n Parlament, ci al fortelor plasate
uzual n dreapta, adica CDR si - ntr-un fel USD - artizanul unui prim fel poate de
libera lism n Romnia lui `90-`91.
Aparent avem o stare normala, fireasca, adica o rotatie la guvernare. ntrebarea
pe care putem sa ne o punem este daca valoric - atitudinal electoratul si-a schimbat
opiniile, justificndu-se acest gen de schimbare sau daca s-a ntmplat altceva?
Cu siguranta s-au produs schimbari importante si la nivelul electoratului, nsa
victoria opozitiei n 1996 a fost asigurata de faptul ca majoritatea electorilor au
votat la fel ca n 1992. Este desigur un paradox, acela ca votantii de stnga pot
aduce la putere att fortele de stnga, ct si pe cele de dreapta.
De fapt este vorba de o discrepanta, care exista la majoritatea partidelor
importante, ntre comunicarea politica si actiunea politica. n campania din 1992
FDSN (PDSR) a avut un mesaj electoral clar de stnga, n care protectia sociala si
ideea sustinerii rolului semnificativ al statului n societate au fost elemente definitorii
ale campaniei electorale. n practica politica a guvernarii, partidul nu a fost perceput
ca ducnd politica propusa n campanie. n campania din 1996, mai mult, fortele
considerate permanent n dreapta PDSR -ului, au lansat mesaje politice apropiate de
asteptarile electoratului de stnga, ceea ce a bulversat tocmai partidele care ar fi
trebuit sa gestioneze acest gen de propuneri electorale. n aceste conditii stnga nu
putea sa faca altceva dect sa supraliciteze oferta CDR, sau sa propuna un alt gen de
oferta. Oricum strategiile alese au fost n cele din urma gresite. Partidele de stnga au
fost nvinse de o campanie de stnga. Pentru a ntelege nsa un asemenea mecanism
trebuie sa analizam la un nivel mult mai complex electoratul.

Electori si electorate
Este firesc pentru oricine faptul ca oricare partid are anumiti suporteri care
apreciaza si eventual voteaza pentru el, asa cum este la fel de evident ca atasamentul
fata de acesta este extrem de diferit ntre suporterii n cauza. Este clar ca unii sunt gata
sa faca aproape orice le-ar cere partidul, la fel cum altii pot fi extrem de critici fata de
ceea ce partidul le pretinde. Este iarasi un lucru bine cunoscut faptul ca unii oameni
voteaza la toate alegerile pentru aceleasi formatiuni, n timp ce altii, de la un scrutin la
altul se reorienteaza, nu rareori alegnd extremele. Ar mai trebui sa spunem ca exista

111

si votanti stabili, care decid cu foarte mult timp nainte cu cine vor vota si altii, sa le
zicem conjuncturali, care decid cu putin timp nainte.
Exista o mare varietate de diferentieri ntre electori. n fapt, putem spune ca se
pot identifica mai multe tipuri, n functie de criteriile pe care dorim sa le luam n
calcul. Aceasta tipologie a electoratului ne ajuta extrem de mult n analiza
mecanismelor de alegere electorala, pentru ca, cel putin pentru unele din variabilele
luate n calcul, diferentierile la nivelul sustinatorilor anumitor formatiuni produc o
imagine pertinenta asupra formatiunilor n cauza.
Modelul cercurilor concentrice
Prima problema care ne preocupa este aceea a definirii tipului de relatie
existenta ntre electori si partide, ca si a intensitatii acestei legaturi. Puterea unei
formatiuni nu sta cu siguranta numai n numarul votantilor sai, ci si n profilul sociodemografic pe care acestia l au, n tipul de relatie existenta ntre ei si formatiunea
politica pe care o sustin. Cel mai simplu model al electoratului unui partid sau al unei
formatiuni politice este modelul cercurilor concentrice.

Fig.10.1. Modelul cercurilor concentrice

Activistii partidului
Electori de ncredere

Electori de campanie
Electori conjuncturali

Potrivit unui asemenea model exista mai multe cercuri sau zone de sustinatori
n relatie directa cu gradul apropierii acestora de partid. Exista astfel o zona
centrala, un prim cerc al sustinatorilor, care este format din cei pe care i putem numi
activistii partidului.
Acestia pot fi membri formatiunii n cauza, nsa pot foarte bine sa nu fie.
Principala lor caracteristica este aceea ca ei se implica activ n activitatile politice ale
112

formatiunii n cauza. Ei constituie forta vitala a unui partid, deoarece la nivele locale o
formatiune se poate dezvolta doar pe baza activismului acestor simpatizanti, care sunt
evident cei mai importanti propagandisti, instrumentele esentiale ale persuasiunii
politice la nivel comunitar. Ei au aceasta forta si acest activism pentru ca nu sunt
numai votanti de ncredere, ci ei sunt totodata si legati sufleteste de formatiunile n
cauza. n anchetele sociologice ei manifesta, n mod obligatoriu, un nivel maximal al
ncrederii n formatiunile respective.
Daca luam activismul ca o caracteristica definitorie trebuie sa recunoastem nu
numai ca pot exista asemenea simpatizanti care sa nu fie si membri oficiali ai unei
formatiuni, ci si ca pot exista membri de partid care sa nu aiba acest activism si deci
sa nu intre n aceasta categorie. Dimensiunile procentuale ale acestei prime categorii
de electori, chiar si pentru cele mai importante formatiuni politice din Romnia, sunt
extrem de greu de aproximat. Cert este ca ele statistic nu au relevanta n ponderea
electoratului propriu si din acest motiv statistic includem aceasta categorie n
urmatoarea.
Un al doilea cerc al electorilor este al votantilor de ncredere . Acestia sunt
electori care au ncredere deplina ntr-o anume formatiune. Desi ei nu se implica real
n viata partidelor sau n diferitele actiuni politice declansate de acestea, ei voteaza
neconditionat partidul. Pot fi considerati si votanti ideologici pentru ca ncrederea
lor n formatiune se bazeaza nainte de toate pe un atasament cu substrat valoric si mai
putin pe elemente exterioare, de imagine sau de conjunctura. Ca si electori ei au o mai
mare stabilitate n optiuni dect alte categorii, deoarece ei voteaza constant cu
formatiunea n cauza, aproape fara raportare la mediul politic, la factorii conjuncturali
sau la campania electorala. Ei nu sunt interesati sa desfasoare o activitate politica, dar
sunt interesati de politica si se cred responsabili n a-si asuma roluri civice.
Exista n fine o a treia zona sau un al treilea cerc. Este vorba de votantii de
campanie . Acestia sunt votanti care nu au o ncredere obligatorie foarte mare ntr-un
partid, dar s-au convins ca din oferta electorala nu pot face o alta alegere. n multe
cazuri apr ecierea fata de formatiune este conditionata de un factor exterior. O
personalitate politica sau culturala, o actiune socanta la nivel local, etc. Disparitia
acestui factor exterior putnd pune n pericol aprecierile pozitive fata de formatiunea
politica n cauza. Acest tip de electori sunt atasati partidului numai ca ei nu mai sunt
niste votanti neconditionati. Uneori au un demers rational pentru optiunile pe care le
fac, adeseori sunt critici n raport chiar cu actiunile politice ale partidului. Desi sunt
113

caracterizati de o mai mica stabilitate n optiuni, ei sunt extrem de numerosi, n mod

normal fiind numeric cea mai importanta categorie de electori ai unui partid.
Al patrulea cerc este cel al votantilor conjuncturali. Acestia se orienteaza
doar n campaniile electorale asupra unor formatiuni si de regula doar n finalul
acestora. Ei se raporteaza strict reactiv la viata politica si sunt puternic influentati de
propaganda din campanii, n primul rnd de disputele directe din finalul acestora. Ei
nu sunt votanti consistenti, ceea ce nseamna ca uzual ei voteaza diferit la cele doua
camere, sau la Presedintie cu reprezentanti ai altor formatiuni dect cele pentru care sa votat pentru Parlament. Multi dintre acesti electori se decid chiar n ultimele
moment e ale campaniei.
Un rol decisiv l au pentru definirea optiunilor lor, trei elemente. n timpul
campaniei ei sunt influentati de rezultatele publicate ale sondajelor de opinie, la
finalul campaniei sunt si mai impresionati de dezbaterile televizate finale, si tot pentru
prezidentiabile, ntre primul si al doilea tur sunt din nou influentati de rezultatele
publicate n urma primului tur. Despre rolul pe care l joaca rezultatele publicate ale
sondajelor preelectorale ne este greu sa vorbim pentru ca evident doar o parte din cei
circa 40-45% dintre cei care sunt influentati de campania electorala, sunt influentati
de aceste rezultate.
Dintre toti electorii trebuie sa spunem ca n 1996, aproximativ 48% au declarat
ca erau hotarti asupra votului naintea campaniei, circa 10% s-au hotart la nceputul
campaniei (dupa o prima oferta a partidelor), alti 17% au declarat ca s-au hotart la
sfrsitul campaniei, respectiv 17% au declarat ca s-au hotart chiar n preajma votului.
n ceea ce priveste dezbaterea ele ctorala televizata trebuie sa spunem ca n
1996 s-au organizat mai multe asemenea ntruniri n principal la trei posturi de
televiziune: Antena 1, PRO TV si TVR1. n ultima saptamna de campanie
dezbaterile televizate ntre prezidentiabili au fost urmarite de 67% din electori. Dintre
acestia doar 12% au declarat ca si-au schimbat optiunile n urma vizionarii
emisiunilor tv. Raportndu-ne nsa la ntregul electorat, nseamna ca circa 8-9% din
electori sunt influentati de dezbaterile finale.
ntre cele doua tururi de scrutin cei doi prezidentiabili ramasi n cursa s-au
nfruntat n patru reprize la trei posturi de televiziune. Audienta acestor emisiuni a fost
urmatoarea:

114

Tabel 10.1 Audienta dezbaterilor finale ale prezidentiabililor la principalele posturi

de televiziune
Antena 1 25%
ProTV

30%

TVR

61%

Dintre cei care au urmarit emisiunile (cel putin una dintre ele) circa 10% au
declarat ca si-au schimbat optiunea de vot, 6% declarnd ca nu erau decisi nainte, iar
4% declarnd ca n urma vizionarii si-au schimbat optiunea avuta initial. Exista
evident o asemanare importanta n comportamentul de alegere ntre cele doua
scrutinuri. Prin urmare putem spune ca la nivelul electoratului din Romnia circa 10%
dintre electori sunt influentati de dezbaterile din finalul campaniei. Este la fel de
important si faptul ca aproximativ jumatate din electori sunt electori de ncredere si
activisti ai partidelor, asupra carora campaniile electorale nu actioneaza n directia
redefinirii votului. Dintre acestia activistii partidelor reprezinta totusi o minoritate.
Aceasta diferentiere pentru managerii de campanie conteaza nsa mai putin,
importanta fiind cealalta jumatate, cea care poate fi cstigata sau pierduta n
campanie.
Raportndu-ne la ntregul electorat atunci aria de cuprindere a cercurilor de
electori ar fi urmatoarea:
Tabel 10.2 Structura modelului cercurilor concentrice si estimarile acestora
Activistii

inclusi n categoria urmatoare

Electorii de ncredere

45-50%

Electorii de campanie

30-35%

Electorii conjuncturali

10-15%

Este evident ca ne -am raportat prioritar la cei care voteaza, dar aproximativ un
sfert din populatia cu drept de vot, pna la o treime nu voteaza. Dintre cei care nu
voteaza o parte, pna n zece procente, nu merg la vot din motive obiectiv e (sau
accidentale). Restul invoca diferite alte motive, dar numitorul comun l reprezinta
lipsa de interes fata de actul electoral. n procentele prezentate mai devreme exista
integrati circa 1% din electori, care au declarat ca vizionarea dezbaterilor te levizate i-a
influentat n directia renuntarii de a se prezenta la vot.

115

Este important si un alt aspect. Datele prezentate au semnificatie la nivelul

ntregului electorat, formatiunile politice nsa difera substantial ntre ele n ceea ce
priveste structura electoratului propriu. Cel mai important este electoratul stabil, sau
de ncredere, cel care si mentine aceeasi atitudine fata de formatiune cel putin un
ciclu electoral. Acest electorat, exprimat procentual reprezinta limita minima
garantata a stabilitatii politice a unei formatiuni, limita care ramne constanta o
perioada mare de timp. Din electoratul formatiunilor parlamentare ponderea nucleelor
de stabilitate sau de ncredere este urmatoarea:
Tabel 10.3 Ponderea electoratului stabil pentru principalele formatiuni politice
parlamentare
CDR

23%

UDMR

55%

PDSR (PSD)

58%

PUNR

7%

PD

4%

PRM

12%

Procentele reprezinta ponderi din electoratele proprii

Se observa usor ca cele mai stabile formatiuni sunt PDSR (PSD) si UDMR.
Este oarecum de asteptat daca ne gndim ca PDSR (PSD) practic nu a nregistrat o
cadere semnificativa din punct de vedere al preferintelor electorale, pierznd alegerile
o singura data n 1996 mai degraba prin jocul rezultatelor sau al pierderii
companionilor care i asigurau majoritatea parlamentara. n cazul UDMR-ului
explicatia este mult mai simpla avnd un vot de tip etnic.
Daca plecam de la rezultatul alegerilor din 1996 si de la declaratiile
postelectorale asupra acestora si luam n calcul procentele indicate n tabelul anterior,
atunci putem defini limitele minime sub care formatiunile respective nu pot cobor
ntr-un scrutin electoral. Pentru a efectua un asemenea demers vom lua n calcul nu
doar o componenta temporala, stabilitatea n timp a orientarii electorilor catre o
anume formatiune, ci si o componenta valorica ce exprima perceptia pentru electori a
relatiei lor cu formatiunea. Cu alte cuvinte ne intereseaza ponderea din electoratul
unui partid a celor care se considera deosebit de legati sufleteste de acesta. Vom
avea deci doua tipuri de limite teoretice.

116

Tabel 10.4. Ponderile maxime ale electorilor stabili ai formatiunilor parlamentare

stabilitate

stabilitate

temporala

afectiva

CDR

12 %

24%

UDMR

2,5 %

2,4%

PDSR (PSD)

13 %

8%

PUNR

0,17 %

0,4%

PD

0,2 %

2,8%

PRM

0,3 %

1,3%

Formatiune

Formatiune

stabilitate

stabilitate afectiva

temporala

Procentele reprezinta ponderi din totalul electoratului

Prima coloana a tabelului defineste o limita minima ntr-o ordine temporala si

ea, din acest motiv, exprima mai degraba istoria votului pentru respectivul partid. A
doua limita este de regula mai ridicata deoarece ea face apel la caracteristicile si
situatia prezenta n care se afla electoratul si automat ea asuma si perceptia victoriei
unei anumite formatiuni. Acesta este si motivul pentru care PDSR (PSD), desi nu
putem spune ca a pierdut semnificativ comparativ cu 1992 (n procente) el este totusi
perceput ca fiind nvins. n acest mod limita prezenta este mai mica dect cea
istorica. Nu putem sa tragem concluzia de aici ca una din cele doua limite ar fi mai
corecta. Din acest motiv putem calcula o medie aritmetica simpla a acestora. Vom
avea deci urmatoarele limite:
Tabel 10.5. Limitele electoratului minim al principalelor formatiuni politice n 1997
CDR

18%

UDMR

2,45%

PDSR (PSD)

10,5%

PUNR

0,26%

PD

1,5%

PRM

0,8%

Procentele reprezinta ponderi din totalul electoratului

Se observa clar ca axa principala electorala era cea data de CDR si PDSR
(PSD), acestea fiind si singurele formatiuni care nu si puneau problema pr agului
electoral. Este interesant de semnalat ca, la limita, deci n conditiile cele mai
improprii, chiar si partidul etnic, UDMR, poate fi amenintat chiar de un prag de 3 %.
Celelalte formatiuni au indici foarte mici. Acest aspect nu este obligatoriu unul
negativ. Daca analizam datele atunci ne dam seama ca electoratul de maxima
stabilitate din Romnia, cel care si pastreaza sistematic optiunile si participa la
toate scrutinurile, este de circa o treime din totalul electorilor. Restul de doua
treimi si modifica optiunile ntr-un ciclu electoral, iar circa jumatate din electori si
definesc votul doar n campanii. Aceasta nseamna ca exista ntre 50 si 66 procente

117

electorale care se disputa de catre formatiunile politice si se obtin prin actiuni ca

si prin comunicare politica.
Daca luam n calcul surplusul de procente pe care un partid l-a obtinut prin
comparatie cu nivelul minim garantat atunci putem, n manierea opusa, sa judecam
dinamismul formatiunilor respective, dinamism care exprima ntotdeauna abilitati
speciale la nivelul propagandei si comunicarii politice. Din acest punct de vedere PDul sau PRM au o pozitie net superioara, dar si CDR-ul se distanta de PDSR, fiind n
fapt mai dinamic prin faptul ca a obtinut un procentaj important n 1996.
Ce ne mai poate spune aceasta analiza postelectorala efectuata n 1996-1997
prin raportare la o perioada de un ciclu electoral? n primul rnd ca Partidele cu
stabilitate mica si care depind de comunicarea politica sunt pasibile de a pierde sau de
a cstiga n functie de masura acestor performante. Spre exemplu PUNR-ul cu cel mai
mic procentaj de stabilitate n 1997 avea rapid sa iasa de pe scena politica, n timp ce
Romnia Mare avea sa creasca spectaculos datorita comunicarii politice promovate n
toata aceasta perioada. Pe de alta parte CDR s-a autodizolvat n preajma alegerilor din
2000 lasnd un pol al axei electorale liber. Acesta a fost preluat partial de catre PNL si
PRM. Preluarea electorilor din aceasta zona s-a realizat nsa diferit. Pe de o parte
PNL-ul preia electori prin legitimarea de continuator al partidului polar PDSR-ului,
iar pe de alta pare PRM preia electorat pe baza comunicarii politice pe care o
realizeaza n special n 2000.
Modelul cercurilor concentrice poate sa ne reprezinte corect structura
electoratului unui partid n primul rnd pe baza criteriului distantei sociale ntre
partid si diversele categorii de sustinatori. Este cert nsa ca pe masura ce dorim sa
utilizam si alte criterii vom nuanta acest model si vom construi chiar alte posibile
tipologii.

Electorate de partid si de personalitati

O prima noua tipologie pe care am putea sa o utilizam ar fi tocmai aceea data
de diferenta ntre partidele care sunt sustinute datorita unei sau unor personalitati de
marca, care influenteaza decisiv votantii partidului si partidele care sunt preferate
pentru propria lor imagine, traditie sau ideologie si care contribuie, ele nsele, la
cresterea procentelor acordate liderilor formatiunilor n cauza.

118

Distinctia cu care operam are o dimensiune teoretica semnificativa, fiind

credem evident faptul ca n realitate este extrem de greu sa poti distinge n cadrul unei
analize cauzale ntre variabilele partid si personalitate. Chiar daca la nivel
individual acest lucru este greu de transat, la unul statistic lucrurile se prezinta cu totul
altfel.
Daca luam n calcul, ntr-o asemenea analiza, preferintele electorilor pentru
anumiti candidati la Presedintie sau pentru diversi lideri politici si totodata preferinta
pentru partidele a caror reprezentanti sunt acestia vom observa indici de corelatie ntre
aceste voturi extrem de diferiti. Nu este nsa foarte simplu de facut o analiza, dat fiind
faptul ca, n cazul aliantelor cel putin, lucrurile se prezinta destul de complicat.

Tabel 10.6.Optiunea pentru partide a votantilor prezidentiabililor

Votantii lui:

CDR

PDSR

USD

PRM

UDMR

PUNR

PSM

Altii

NR

(PSD)

18%

61%

5%

2%

2%

1%

2%

8%

E. Constantinescu 83%

4%

3%

2%

4%

4%

P. Roman

45%

11%

34%

2%

2%

6%

1%

C.V. Tudor

29%

9%

49%

3%

5%

5%

G.Frunda

6%

94

I. Iliescu

Altii se refera la formatiunile care au obtinut scoruri subunitare.

Datele din tabel ne arata care este orientarea politica a electorilor care au votat
cu diversi prezidentiabili. Semnificatia majora este data de spectrul politic de
sustinere a unei personalitati. Plecam de la ideea ca un procent mare n tabel pentru
membri propriei formatiuni, adica o dispersie mica a orientarii ideologice a
electorilor, semnifica faptul ca, n cazul liderului respectiv, creditele partidului sunt
mai importante dect cele personale. Astfel, din votantii domnului Roman doar 34 %
au declarat ca au votat cu USD, respectiv 65% sunt electori care provin de la alte
partide. O situatie buna o are si liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, cu 49%,
respectiv sustinere externa de 46%, ca si liderul PDSR (PSD), domnul Iliescu cu 61%,
respectiv 31%. Rezultatele obtinute pentru primul tur de scrutin de domnul
Constantinescu, desi el are mai multi votanti care au declarat ca l-au votat, sunt mai
slabe. Cauza este data att de faptul ca domnul Constantinescu utilizeaza credite ale

119

CDR mai degraba dect ofera, ct si datorita faptului ca, n cazul domniei sale, sunt
contabilizate si voturile produse de redefinirile electorale, redefiniri care sunt mai
accentuate pentru personalitati dect pentru partide. Explicatia prezentei unui decalaj
n redefinirea optiunilor este data de faptul ca perceptia esecului este ntotdeauna mai
mare pentru personalitati dect pentru partide, care daca intra n Parlament sunt partial
considerate cstigatoare, chiar cu scoruri mici.
Daca dorim nsa sa rafinam aceasta analiza vom folosi ca suport un tabel
complementar, n care ne va interesa, modul n care au votat pentru prezidentiabili
diferitii electori ai formatiunilor politice:

Tabel 10.7. Optiunea pentru prezidentiabili a votantilor formatiunilor parlamentare

Votantii

I.Iliescu

E.Consta

P.Roman

CVTudor

G.Frunda

Altii

N.R.

ntinescu

CDR

11 %

74 %

10 %

2%

2%

1%

PDSR

81 %

8%

5%

1%

4%

1%

USD

21%

20 %

55 %

4%

UDMR

2%

25 %

2%

67 %

2%

2%

PRM

21 %

12 %

6%

52 %

3%

6%

Altii se refera la personalitati care au avut procente subunitare.

Datele de mai sus permit sa analizam de aceasta data nu deschiderea catre

cmpul politic, ci capacitatea de nchidere a personalitatilor n cauza. Este vorba
de capacitatea prezidentiabililor de a atrage votul unei parti ct mai mari din
electoratul formatiunii care a propus respectiva candidatura. Aceasta analiza o
ntregeste pe prima, pentru ca deschiderea spre cmpul politic, singura, nu este
suficienta. Observam astfel ca domnul Roman a primit extrem de multe voturi si de la
alti electori si datorita faptului ca o parte absolut semnificativa dintre votantii USD nu
l-a sustinut, aproximativ 41%. Situatia cea mai buna o ntlnim n cazul liderului
PDSR, Ion Iliescu care a obtinut 81% din voturile sustinatorilor PDSR (PSD), deci a
pierdut doar 18% din voturile acestora. O situatie buna o ntlnim si n cazul liderului
CDR, Emil Constantinescu, care a obtinut circa trei sferturi din voturile CDR,
respectiv a pierdut 25% din voturile electorilor Conventiei.
Doua situatii interesante le ofera liderii PRM si UDMR. Asteptarile noastre ar
fi fost poate acelea ale unor procente foarte mari pentru vota ntii disciplinati ai acestor

120

formatiuni. De fapt liderii respectivi au obtinut o jumatate, respectiv doua treimi din
voturile sustinatorilor propriilor partide. Explicatia poate fi data de un tip de
rationament pe care electorii l fac n cadrul mecanismului votului. El este
conditionat de faptul ca acest mecanism functioneaza pe principiul polarizarii si pe
sistemul axelor electorale. Electorii nu se raporteaza la competitori n acelasi mod,
deci nu si definesc situatia electorala n mod similar pentru toti candidatii. O parte a
acestora nu sunt considerati ca si competitori reali pe scena politica. Uzual, lupta
electorala este perceputa ca o disputa polara, deci ntre doi competitori, iar n situatia
n care un elector simpatizeaza cu un candidat anume, el poate sa l considere sau nu,
un competitor real. Cei mai multi dintre electorii din Romnia, n 1996, au considerat
ca lupta pentru Presedintie se da doar ntre doi candidati, domnii Iliescu si
Constantinescu. (Doar domnul Roman a parut la un moment dat ca ar putea ameninta
sa intre pe axa electorala centrala). Exista asadar, electori care sustin diverse partide,
care pot fi chiar partide de personalitati, dar care n exercitarea votului se conduc dupa
un rationament potrivit caruia acorda votul unui candidat pe care l considera
competitor real si nu candidatului partidului pe care l simpatizeaza. Iata deci, ca
domnul Corneliu Vadim Tudor, desi are o cota mult mai buna dect partidul, iar n
sondajele preelectorale are o cota extrem de ridicata, nregistreaza, aparent paradoxal
o pierdere a unei jumatati din numarul electorilor propriului partid. De fapt, cei mai
multi dintre acestia au dorit pur si simplu ca votul lor sa fie util, adica sa fie exprimat
n raport cu axa pe care ei au perceput-o ca fiind centrala. Acest lucru nu se va mai
repeta la un astfel de nivel n 2000 atunci cnd domnul Vadim Tudor avea sa intre pe
axa electorala centrala si sa recupereze astfel o mare parte din voturile propriului
electorat.
Aceasta este o exemplificare clara a legii polarizarii, care ilustreaza un precept
extrem de vechi care actioneaza nsa si n mecanismul electoral. Cel care are va mai
primi pentru ca are, iar cel care nu reuseste sa strnga suficient va pierde cel putin
o parte din ce obtine. De fapt nu este att vorba de pierderea sau cstigul real, ct de
perceptia pe care electorii o au despre cstigatori si pierzatori. Iata de ce
personalitatile sunt extrem de importante pentru un partid, dar si de ce, ele singure, nu
pot fi suficiente. Este nevoie si de comunicarea politica profesionala, care sa creeze o
anume perceptie electorilor, capabila sa maximizeze sansele competitorilor. Iata de
ce un partid care nu arunca personalitati importante n lupta electorala, la

121

diverse nivele, nu are sanse sa cstige, pentru ca este perceput, din start, ca fiind
nvins.
Ce diferente ar putea fi ntre cele doua tipuri de formatiuni politice? n primul
rnd unele de ordinul stabilitatii. Formatiunile care au majoritar votanti de partid au o
mai mare stabilitate, ele fiind rezistente, att la capriciile electoratului, ct si la
pericolul pierderii personalitatilor respective. Asa cum o sa vedem nsa, ele nici nu pot
atrage un foarte important electorat, pentru ca n sistemul electoral romnesc ca si n
multe alte locuri n lume, rolul personalitatilor este unul vital pentru un partid,
mergnd pna la colapsul acestuia n anumite momente decisive.
ntr-o oarecare masura decizia de a nu propune proprii lideri sau pe cei mai
importanti la prezidentialele din 1992 a facut ca cel putin doua partide sa piarda n
mod deosebit. Este vorba de FSN care nu-l propune pe cel mai important dintre liderii
sai, domnul Roman, dar mai ales de PNL care nu va reusi nici macar sa mai intre n
Parlament. Ideal este deci ca o formatiune sa aiba ambele categorii de votanti, n
primul rnd unii de partid, iar mai apoi la acestia sa se adauge si votantii anumitor
personalitati.

NTREBARI:
1. La ce se refera paradoxul schimbarii n alegerile din 1996?
2. Care sunt efectele si originile comportamentului duplicitar n privinta
exprimarii opiniilor?
3. n ce consta modelul cercurilor concentrice?
4. Cum pot fi analizate ponderile procentuale ale fiecarui cerc din modelul
cercurilor concentrice?
5. Cum se poate masura electoratul stabil?
6. Care este tipologia electoratului stabil?
7. Electoratul minim si factorii de influenta asupra acestuia
8. Ce sunt si cum se masoara electoratele de partid?
9. Ce sunt si cum se masoara electoratele de personalitati?
10. Ce rol au personalitatile politice n mecanismul electoral?

122

Cursul 11

Stabilitate si dinamica electorala.

Modelul cercurilor concentrice a presupus o distanta

sociala variabila ntre o formatiune politica si sustinatorii
ei. Daca acestui model i dam o dimensiune temporala
vom avea si o a doua scala de apreciere n termeni de
stabilitate si de dinamica. Se pune deci, nu numai
problema distantei sociale ntre partid si electori ntr-un
anumit moment, ci si ntr-o perspectiva temporala.

Din punct de vedere metodologic stabilitatea optiunilor electorale poate fi

exprimata doar prin constanta n vot a electorilor, evident plecndu-se de la datele pe
care subiectii le furnizeaza n raport cu propriile lor comportamente de vot trecute.
Acceptnd deci singura metodologie posibila, ntmpinam un important handicap, cel
a l redefinirii sistemului politic, care face ca analizele sa nu permita pentru moment o
dimensiune mai mare de un mandat. Dar chiar si cu aceste dificultati putem totusi
diferentia cele mai importante partide din punctul de vedere al tipului de stabilitate a
electoratelor care le sustin.
Acest gen de interpretari au fost efectuate n cursul precedent, pentru ca
electorii de ncredere, de campanie sau cei de conjuncturali, au comportamente de vot
specifice la diferitele scrutinuri electorale. Am aratat n paragraful respectiv ca din
votantii care au declarat ca au votat cu CDR n 1996 circa 23 % sunt cei care au
declarat ca au votat la toate alegerile cu aceasta formatiune, n cazul PDSR, acestia
erau circa 58%, n cazul PD doar 4%, al UDMR-ului 55%, al PRM 12%, iar al
PUNR-ului 7%.
Ce semnificatie ar putea avea aceste diferente? n primul rnd ar trebui spus ca
ele sunt orientative si nu pot avea o relevanta semnificativa n afara limitelor
demersului statistic, dar si metodologic, prin care au fost produse. Este nsa clar ca

123

exista anumite nuclee de stabilitate n jurul partidelor, care sunt date, asa cum am
aratat, de votantii de ncredere si din activistii formatiunilor n cauza. Nu trebuie nsa
sa consideram ca un procent mic al acestei categorii stabile ar nsemna absenta totala
a votantilor de ncredere, ci pur si simplu faptul ca formatiunea n cauza este extrem
de dinamica si ca a trecut, cel mai probabil prin mutatii semnificative si eventuale
repozitionari pe esicherul politic.
Nu este asadar ntmplator faptul ca un partid precum PD are un electorat att
de putin stabil. n primul rnd acest partid a fost primul partid din Romnia care a
facut un ciclu electoral complet. A fost la guvernare, apoi n opozitie, iar mai apoi din
nou la guvernare, ori pentru sistemul electoral romnesc, care nu are nca o experienta
semnificativa n ceea ce priveste rotatia la guvernare, aceasta situatie a fost destul de
stresanta pentru multi electori. Pe de alta parte PD a fost perceput ca un partid al
Revolutiei, pe cnd se numea FSN, ca un prim partid liberal prin politica sa din 1990
si 1991, cnd pentru cei mai multi dintre noi liberalizarea preturilor era un fel de
liberalism, ca un partid social-democrat, ca o alternativa de stnga n anumite privinte
si am putea continua. Mesajul, dar si actiunile politice, nalt aplaudate sau contestate,
au facut ca putini electori sa se poata identifica ntru-totul cu acest partid pe o
perioada mare de timp.
Ce poate sa nsemne ca un partid are un nucleu de sustinatori stabili redus - la
limita extrem de redus? n primul rnd faptul ca acesta este un partid dinamic care
poate sa urce, dar si sa scada dramatic n optiunile electorale. Este vorba de partide
care ar trebui sa aiba campanii electorale pertinente pentru a aduna sau doar a retine
electorii. Diversi factori conjuncturali pot avea firesc un efect extrem de important
asupra formatiunilor n cauza. Sa luam doua cazuri apropiate. Unul din 1996 si altul
din campania din 2000.
Dupa campania locala din 1996, att liderul PD, ct si partidul ca atare (n fapt
alianta USD), au n special n lunile iulie si august si partial la nceputul campaniei
electorale pentru alegerile generale, cresteri deosebite. Mai mult, analistii, n perioada
respectiva, au anticipat chiar intrarea posibila a domnului Roman n turul al doilea al
prezidentialelor. n final, att domnul Roman, ct si USD vor scadea semnificativ fata
de aceste estimatii si vor obtine rezultate destul de asemanatoare cu cele obtinute n
1992 sau, si mai apropiat, ca naintea campaniei electorale locale. De ce a crescut si
de ce a si scazut USD, ca si domnul Roman, att de spectaculos?

124

Explicatia sta desigur, n structura electoratului acestui partid si ntr-o anumita

masura este de asemenea si un efect al legii polarizarii. Campania dinaintea campaniei
(ntre cele doua scrutinuri) a fost una reusita. USD, cu rezultate locale bune si chiar
foarte bune n anumite zone ale tarii, pare din ce n ce mai puternic. El propune o
alternativa reala pentru cei foarte multi, care nu mai sunt multumiti de PDSR dar, nu
vad nici n CDR o alternativa reala. Alianta nsa va gresi n strategia electorala cum va
gresi si n continuare n primele luni dupa schimbarea puterii din Romnia la sfrsitul
lui 1996.
Greselile din campanie vor fi oarecum estompate de catre rezultatul alegerilor
din 1996. Desi practic partidul avusese rezultate asemanatoare cu cele din 1992,
acum, prin jocul politic postelectoral, alianta domnilor Cunescu si Roman devine una
cstigatoare. Domnul Roman ajunge Presedintele Senatului, iar numerosi lideri ai
aliantei n structurile noului Guvern. Aceasta situatie ascunde n continuare greselile
grave de strategie politica - si n primul rnd electorala - pe care alianta le facuse
sistematic din septembrie 1996 si pe parcursul aproape al ntregului an 1997. Despre
ce este vorba? Simplu spus, alianta a ncalcat o lege electorala de baza, cea a
polarizarii. Partidul a avut numerosi suporteri, n vara lui 1996, doar atunci cnd
formatiunea ameninta serios (la nivelul perceptiei sociale) de a intra pe axa electorala
centrala, prelund una din cele doua pozitii principale ale acesteia. Parea sa aiba sanse
reale de a cstiga si oamenii au sustinut noua formatiune. Dar ce a facut USD-ul?
Exact ceea ce electorii nu se asteptau ntr-o campanie electorala. Au preferat singuri
sa iasa din aceasta polaritate de baza si chiar sa recunoasca ca nu este locul lor acolo.
Din ratiuni poate altfel corecte, USD-ul a preferat o campanie nonreactiva,
corecta cum au numit-o oficialii partidului, centrata pe probleme si nu pe atacuri, pe
solutii si nu pe acuze la adresa altora.
Cine le spusese liderilor USD ca asta doream noi electorii? Probabil consilieri
de o ndoielnica competenta. n tabloul politic din toamna lui 1996 USD -ul a fost una
dintre cele mai pasnice formatiuni, tocmai atunci cnd ei trebuiau sa fie cei mai duri si
mai critici. Probabil ca n calcule au stat doua considerente majore. Mai nti dorinta
de a nu reactiona precum permanentul si istoricul de acum adversar, PDSR-ul, de a
arata probabil un alt stil de propaganda. Mai grav nsa, va actiona un al doilea factor.
Statutul ambiguu al partidului pe scena politica romneasca. Am mai spus, PD-ul a
avut ctiva ani un statut extrem de curios. Era acuzat foarte dur de putere, era polit ic
clar mpotriva acesteia numai ca celelalte partide de opozitie nu-i recunosteau acelasi
125

statut de opozant. Evident ca si o parte a electoratului se raporteaza mai mult ca la un

partid adversar al domnului Iliescu, dect ca la un autentic partid de opozitie. Aceasta
presiune a facut ca partidul sa comita cea mai importanta greseala. Daca n campania
proprie s-a raspuns ct de ct unora din atacurile PDSR-ului, unele dintre acestea fiind
foarte profesionale, nu s-a reactionat absolut de loc fata de CDR si liderii acestuia,
chiar si atunci cnd acestia au facut diverse remarci critice la adresa USD.
Teama de a nu ataca opozitia, pentru ca s-a dorit att de mult sa se obtina acest
calificativ, a inhibat probabil raportarile critice fata de CDR. Nu acestea pot fi nsa
asteptarile electoratului, si att timp ct electoratul stabil al acestei formatiuni are
dimensiuni foarte reduse, scaderea spectaculoasa n preferinte avea sa vina. Absenta
discursurilor critice, n special fata de CDR, a transformat USD-ul dintr-un partid
rival, un competitor absolut ndreptatit la locul nti, ntr-un simplu suporter al celor
care se afla n arena principala. n loc sa accepte rolul principal pe scena politica, prin
campania dusa, USD s-a apropiat doar de cel de fan al CDR. Acest tablou a capatat
si mai multa consistenta dupa alegeri, desi evident a fost mascat de succesele politice
ale negocierii postelectorale.
La nivelul electoratului, Partidul Democrat a confirmat imaginea de sustinator
al puterii, ocupnd practic un rol cunoscut, acela pe care l avusesera partidele mici n
vechea administratie. Evident ca n aceste conditii este normal ca un partid sa scada ca
popularitate ntmplndu-se ceea ce s-a si ntmplat, PD ajungnd n septembrie 1997
la doar 5% optiune de vot (la care mai putem adauga 2 procente specificate pentru
USD), iar domnul Roman la 6%. Logistica propagandei USD a fost eronata n
campania electorala din 1996 si a continuat sa fie si n 1997. Lucrurile se vor schimba
abia la nceputul lui 1998, cnd partidul, din nou ntr-o perioada foarte scurta, va
creste spectaculos, n urma unei crize politice profunde pe care el a provocat-o n
societatea romneasca.
Al doilea caz asemanator, dar cu efecte opuse l avem n anul electoral 2000.
De data aceasta un alt partid sugereaza prin campanie si mesajele politice lansate ca
este un adversar important n lupta electorala. Este vorba de PRM. De data aceasta
posibilitatea de a intra pe axa centrala electorala a fost valorificata att de liderul
partidului, domnul Corneliu Vadim Tudor. Ct si de PRM. Acest proces s-a realizat
mai mult, ntr-o perioada optima si anume nu naintea campaniei, ca n 1996, ci chiar
n timpul acesteia, n special n perioada ultimelor 10 zile de campanie, perioada care
este una critica si implicit foarte importanta pentru propaganda electorala. Fenomenul
126

PRM a dus la o crestere spectaculoasa (dublul numarului de procente n ultima parte a

campaniei) ca urmare exclusiva a actiunii principiului axelor electorale, n care PRMul s-a deplasat de pe axa electorala etnica pe axa electorala centrala.

Electoratul activ si electoratul reactiv.

Daca ne aducem aminte de tipologia votantilor facuta din punctul de vedere al
raportarii la putere sau opozitie, din primele cursuri, remarcam si o alta importanta
diferentiere ntre diversele categorii de electori. Am spus atunci ca legea polarizarii
este o lege electorala de baza, care simplifica perceptia si reprezentarea fiecarui sistem
electoral. Aceasta lege face ca sistemul electoral sa fie structurat pe cteva axe
posibile, avnd fiecare doi termeni extremi. Cea mai importanta axa fiind desigur
aceea ntre putere si opozitie. Actiunea acestei legi este principala cauza a
mecanismului potentator al aliantelor politice asa cum am vazut, dar, n aceeasi
masura, si a oricaror partide care pot sa se pozitioneze clar ca unul din termenii
extremi pe oricare din aceste axe. Acesta este si cazul partidelor de factura etnica sau
al celor etichetate ca extremiste.
Aceasta nseamna ca avem votanti care se orienteaza pe esicherul politic n
functie de diversele polaritati pe care le recepteaza, n primul rnd pe axa putereopozitie. Polaritatea introduce un nou element important si anume reactivitatea.
Electorii pot asadar sa voteze activ sau reactiv. Ei deci pot sa se centreze exclusiv pe
partidul n care au ncredere, dar la fel de bine se pot centra si pe adversarul sau
adversarii cei mai importanti ai acestuia. n modelul prezentat n paragraful anterior
am considerat practic un singur tip de votanti, cei activ i. Modelul presupunea o
raportare exclusiva la propriul partid. n realitate exista multi electori care voteaza
strict reactiv. Acestia sunt foarte putin satisfacuti de oferta electorala a celor cu care
voteaza, nsa si-au exprimat votul pentru acea formatiune ca reactie fata de o alta, sau
fata de un alt candidat. Butada posibila ar putea fi aceea oricine, dar nu asta! . Este
ntructva un caz limita. n unele situatii optiunea pentru un partid sau personalitate
are att valente reactive, ct si active, problema fiind mai degraba cea a prevalentei
unuia dintre acesti factori.
Daca ar fi sa estimam ponderea votantilor activi si a celor reactivi ar trebui sa
ne referim din nou la atitudinile negative n raport cu oferta electorala. Ne intereseaza
nsa n pr imul rnd atitudinile negative fata de oferta alternativa pe aceeasi axa
electorala. n mod normal aceasta ar trebui sa fie si cea mai consistenta atitudine
127

negativa dintre toate. Vom exemplifica acest tip de analiza asupra electoratului
prezidentiabililor n 1996. Din electoratul care l-a votat pe Ion Iliescu 18% au o
atitudine declarat ostila fata de Emil Constantinescu, 10% fata de Gyorgy Frunda si
cte 6% fata de Petre Roman si Adrian Paunescu, restul procentelor nefiind
semnificative. n cazul votantilor lui Emil Constantinescu 33% sunt ostili fata de I.
Iliescu, 8% fata de A. Paunescu si C.V. Tudor, respectiv cte 5% fata de G. Frunda si
Gh. Funar. n cazul lui Petre Roman circa 30% se raporteaza negativ la E.
Constantinescu, 18% la G. Frunda si 11% fata de A. Paunescu. n situatia celui de al
patrulea clasat n cursa electorala, domnul Corneliu Vadim Tudor, atitudinile negative
sunt mult mai dispersate, fiind de fapt un indiciu ca nu ne aflam pe o axa centrala.
Reactiile negative sunt prezente la apr oximativ cte 11 procente fata de I. Iliescu si G.
Frunda, respectiv cte 9 % fata de E. Constantinescu si P. Roman.
n mod normal o analiza calitativa ar putea sa ne permita depasirea acestui
nivel statistic n care putem estima electoratul reactiv, n primul rnd prin atitudinea
ostila exprimata pentru formatiunile de pe axa centrala (considerate rivale). Votantii
reactivi sunt prezenti n numar mai mare la Emil Constantinescu dect la Ion Iliescu
(avem reactivitate dubla pe axa centrala n cazul elector ilor lui Constantinescu).
Am mai putea sa luam n calcul si un alt aspect. n cazul PD-ului se poate
observa usor ca atitudinile reactive au fost extrem de reduse si oarecum ndreptate
doar ntr-o directie a axei centrale, catre PDSR, circa 30 % si doar 4 % n raport cu
domnul Constantinescu, acesta fiind printre altele si un efect al campaniei electorale
deficitare.
Prin urmare, oricare partid se nscrie pe o axa a sistemului electoral si reuseste
sa se impuna ca unul din termenii polari ai acesteia va primi o bonificatie electorala
prin simplificarea tabloului electoral. Cu alte cuvinte doua partide care functioneaza
n regim polar vor avea un rezultat mai bun dect daca s-ar afla n afara unei axe
electorale.
Acest efect potentator se produce nsa, doar daca se respecta o alta lege
electorala de baza. Am prezentat-o ntr-un alt curs si ea spune ca un candidat singur
este mai puternic dect mai multi, daca acestia se afla n aceeasi zona a
spectrului politic, si ar mai trebui sa spunem generaliznd, ca legea se refera inclusiv
la partidele politice si nu numai la personalitatile care conduc aceste partide.
Electoratul doreste un singur candidat, personalitate sau partid ntr-o anumita
parte a esicherului politic, si cu ct acestia sunt mai multi, cu att ei vor obtine
128

individual mai putine voturi dect ar fi obtinut un candidat respectiv un partid,

singur.
Aceasta nseamna ca mai multe partide liberale nseamna mai putin liberalism,
mai multe partide socialiste sau social- democrate nseamna mai putin socialism
respectiv social democratie. Si aceasta pentru ca, un corolar al aceleiasi legi spune ca,
o anumita zona a sistemului electoral, este cu att mai bine reprezentata cu ct
exista mai putine partide care o ocupa, evident cu exceptia valorii minime care este
zero.
Explicatia unei asemenea situatii este data de faptul ca o parte semnificativa a
electorilor sunt reactivi si nu activi, deci ei voteaza cu o anumita formatiune ca
reactie la actiunile si mesajele politice lansate de un alt partid considerat adversar. Ori
n masura n care ei nu sunt centrati pe o formatiune anume, reactivitatea lor i
orienteaza nediferentiat catre partidele din zona perceputa ca polara formatiunii fata
de care ei reactioneaza. Daca toti electorii ar fi de tip activ, adica s-ar centra pe oferta
partidelor pe care le sustin, votul lor nemaifiind o reactie fata de adversari, atunci
aceasta lege nu ar mai actiona. n astfel de conditii efectul potentator al aliantelor ar fi
minimalizat sau chiar el ar putea sa induca efecte contrare, adica o scadere a
procentelor obtinute.
Acest tip de proces a influentat de altfel si campania electorala prezidentiala
din 2000, cnd domnii Theodor Stolojan si Mugur Isarescu se plasau n realitate n
exact aceeasi zona electorala si si-au mpartit nediferentiat voturile reactive fata de
liderul PDSR Ion Iliescu. Dar si PRM-ul a anihilat total, n perioada 1997-2000,
partidul cu care o vreme a mpartit aceeasi zona etnic-nationalista, PUNR si putem
gasi si alte exemple n istoria electora la postdecembrista.

INTREBARI:
1. Cum pot fi masurate stabilitatea si dinamica electorala a unei formatiuni
politice sau a unei personalitati?
2. Ce nseamna ca o formatiune politica este dinamica din punct de vedere
electoral?
3. Cum poate influenta sistemul axelor electorale dinamica electorala?
4. Care este raportul dintre electoratul activ si cel reactiv?
129

5. Care este rolul pozitionarii zonale multiple sau individuale n privinta

eficientei campaniilor electorale?
6. Cum a functionat competitia electorala din 2000, pentru prezidentiale, ntre
T.Stolojan si M. Isarescu?

130

Cursul 12

Convergenta si divergenta n sistemul electoral romnesc

Asa cum am precizat de mai multe ori pna acum,

aproape orice elector are n realitate mai multe
preferinte politice si nu una singura, preferinte care, la
nivel individual, pot fi consistente sau contradictorii. Pe
de alta parte am aratat ca electorii, datorita legii
polarizarii n primul rnd, sunt, n foarte multe cazuri,
votanti reactivi, ori aceasta nseamna ca ei si reprezinta
permanent adversari n raport cu care concep ntreaga
lupta electorala. Daca este sa ne raportam nu la nivelul
individual, ci la cel al sistemului electoral ca atare,
atunci vom descoperi mai multe tipuri de structuri. Ele
definesc convergenta si divergenta sistemului electoral.

Cu alte cuvinte este vorba de compatibilitatile si incompatibilitatile pe care

electorii le percep n relatiile lor cu partidele. Daca de exemplu trecem de optiunea
propriu-zisa a votului si ne raportam la doua situatii ipotetice, date pe de o parte de
comportamentul ipotetic de vot care ar fi fost exprimat daca partidul sau
personalitatea cu care s-a votat nu ar fi existat (obtinnd o a doua si chiar o a treia
optiune) sau, pentru surprinderea divergentei, de respingerea totala a unor
personalitati sau partide (exprimnd actorii politici cu care nu s-ar fi votat n nici un
caz), obtinem un tablou al compatibilitatilor, dar si al disparitatilor, sistemului
electoral.
n acest mod reusim sa estimam doua categorii de electori. Pe de o parte
categoria votantilor de rezerva sau ascunsi, iar pe de alta parte putem da o estimatie
a votantilor reactivi.
Votantii de rezerva i denumim astfel pentru ca ei nu voteaza formatiunea
respectiva dar, ntr-o oarecare masura, sunt simpatizantii acesteia. Este evident ca
actul propriu -zis al votului nu ne intereseaza n acest moment, mai ales n perspectiva
131

a ceea ce ar putea sa tina de accidental - si un votant de ncredere poate lipsi de la vot

- problema este ca acesti electori voteaza pentru o formatiune, dar simpatizeaza si
altele pentru care ei pot sa fie considerati ca votanti ascunsi sau de rezerva. Ei decid
ntre acestea naintea votului sau n alte situatii, au o simpatie fata de un partid, chiar
daca voteaza constat cu un altul pe care l simpatizeaza nsa mai mult.
Aceasta categorie de simpatizanti este importanta pentru ca ea defineste
cmpul de contingenta al sistemului electoral. Corelat cu acest cmp avem unul de
divergenta, care ne ofera antipatiile si polaritatile fundamenta le ale sistemului
electoral. Acesti votanti de rezerva pot ndeplini real o asemenea functie si din acest
motiv ei pot fi un rezervor important de sustinatori pentru un partid. Pe de alta parte
aliantele politice ar trebui, la rndul lor, sa tina seama de aceste cmpuri de divergenta
si convergenta ale sistemului electoral.
Al doilea vot, care nu exista ca optiune reala posibila niciodata, si care chiar si
n sondaje nu este uzual prezent ca alternativa, este n masura sa ne sugereze un tip de
orientare pe care o au electorii unui partid. Aceasta orientare este adeseori extrem de
curioasa comparativ cu ceea ce oficialii partidelor cred, pentru ca uneori, ea este
ndreptata chiar spre adversarii formatiunilor respective. Iata de exemplu cmpul de
convergenta pentru fiecare din formatiunile parlamentare ilustrat de ancheta
postelectorala din 1996-1997:
Tabel 12.1. Optiunile convergente ale electoratului
Nr

Simpatiz

cdr

pdsr

usd

prm

psm

ps

punr altii

antii

altii

NR

18

31

17

43

11

27

18

27

11

31

14

36

din
cdr

CDR

13

24

PDSR

16

15

USD

30

14

UDMR

39

10

PRM

11

11

16

PUNR

29

11
7

Convergenta este exprimata de formularea unei a doua preferinte electorale.

Simpatizantii formatiunilor de pe axa verticala simpatizeaza, ca a doua optiune
formatiunile de pe axa orizontala.

132

Putem sa calculam un asemenea cmp al contingentei optiunilor si pentru

electorii prezidentiabililor.

Tabel 12.2.Optiunile convergente ale electoratului prezidentiabililor

Nr

Votantii

Ion

Emil

Petre.

Corneliu

Gheorghe

Nicolae

Tudor

Alt

Iliescu

Constantin

Roman

Vadim

Funar

Manoles

Moho

ii

cu

ra

escu

E.Consta

Tudor

21

49

10

ntinescu

I.Iliescu

32

31

13

P.Roman

18

28

13

32

C.V.Tud

10

21

35

21

13

19

or

Convergenta este exprimata de formularea unei a doua preferinte electorale.

Simpatizantii formatiunilor de pe axa verticala simpatizeaza, ca a doua optiune
formatiunile de pe axa orizontala.

Cmpul de convergenta electorala ne permite analiza electoratelor partidelor

ca electorate de rezerva. n maniera inversa putem studia electoratele partidelor si din
punctul de vedre al divergentelor acestora n raport cu scena politica. Chestionnd
subiectii care au facut o optiune n legatura cu formatiunea sau candidatul pe care nu
l-ar vota sub nici o forma vom obtine un cmp al divergentelor scenei politice din
Romnia.

Tabel 12.3. Optiunile divergente ale electoratului formatiunilor politice

Nr.

Simpatiz

cdr

PDSR

prm

psm

udmr

punr

antii

altii

din

altii

cdr

CDR

40

PDSR

28

USD

21

UDMR

PRM

10

PUNR

13

13

12

20

35
5

39

19

13

21

17

48
7

51
57

19
7

17
21

133

n cazul prezidentiabililor aceste divergente se prezinta astfel:

Tabel 12.4. Optiunile divergente ale electoratului prezidentiabililor

N Votantii

Ion

Emil.

Petre

Corneliu

Gheor

Adrian

Gyorgy

Altii

Iliescu

Constan

Roman

Vadim

ghe

Paunescu

Frunda

+NR

Tudor

Funar

tinescu

E.Consta

31

18

42

10

53

18

41

ntinescu

I.Iliescu

P.Roman

30

C.V.Tudo

11

11
9

59

Convergenta si divergenta pot fi surprinse si ntr-o maniera diferita, prin

acceptarea sau neacceptarea anumitor aliante la guvernare. Potrivit unui asemenea
criteriu, imediat dupa alegerile din 1996, adica naintea formarii aliantelor cu care s-a
pornit guvernarea dupa alegeri, electoratul considera ca fiind acceptabile, respectiv
neacceptabile urmatoarele tipuri de aliante politice ale formatiunii cstigatoare:

Tabel 12.5. Opiniile electoratului fata de o posibila alianta ntre CDR si celelalte
formatiuni politice parlamentare n decembrie 1996
Alianta CDR cu

foarte buna

buna

proasta

foarte proasta

N.R.

USD

15

52

10

20

PUNR

40

24

10

24

UDMR

39

25

11

21

PRM

37

24

11

26

PDSR

33

21

18

22

Dupa cum se observa, alianta cea mai plauzibila n perceptia electoratului,

imediat dupa alegeri, naintea oricaror discutii sau negocieri a aliantelor politice
pentru guvernare, este alianta CDR-USD care este vazuta favorabil de doua treimi din
electorat. La o mare distanta, la egalitate, se afla o posibila alianta cu PUNR, respectiv
UDMR, diferenta ntre opiniile favorabile si cele nefavorabile fiind aceeasi, de 6
procente. La o foarte mica distanta se afla si PRM, iar pe ultimul loc este apreciata
134

posibila alianta cu PDSR. Este de remarcat ca diferenta dintre favorabilitate si

nefavorabilitate n acest caz este zero. Altfel spus nu exista imediat dupa alegeri
atitudini dominant negative fata de anumite aliante posibile. Aceasta situatie este
explicabila partial pentru partidele mai mici, PRM sau PUNR, care au dus n 1996 o
campanie relativ echilibrata n raport cu CDR si chiar au recomandat candidatul CDR
n turul al doilea (n cazul PUNR). Este nsa interesant ca si o posibila alianta cu
principalul adversar, PDSR, nu era privit a ca fiind deosebit de paguboasa. Ce
semnificatie are acest lucru? n primul rnd aceea ca votul nu a avut dominant o
conditionare ideologica, motivata de orientari valorice radicale si clar diferentiate. Pe
de alta parte regasim aici un fond valoric remanent potrivit caruia unitatea nationala
este un deziderat major si un obiectiv propriu al demersului de transformare,
schimbare, reformare a societatii. n analizele calitative pe care le-am efectuat att n
acea perioada ct si dupa, o idee clar afirmata a fost tocmai aceea ca odata cu
ncheierea campaniei electorale politicienii ar trebui sa nu se mai critice reciproc si
sa puna mna sa lucreze mpreuna Este evident ca elemente bazale ale unei culturi
democratice privitoare la viata politica si activitatea formatiunilor politice nu pare sa
fie, pentru moment, internalizate de catre populatia electorala.

Votantii puterii
Nu putem ncheia seria acestor posibile tipologii ale electoratului fara a
reaminti o categorie de electori pe care am prezentat-o ntr -un curs anterior. Exista o
serie de electori pentru care lupta politica nseamna destul de putin. Important este
rezultatul acesteia. Si pentru ei scena politica este destul de simpla. Exista desigur
multe formatiuni, dar totul este reductibil la putere si opozitie. Pentru unii electori
conteaza nsa numai o parte a acestei polaritati, cea a puterii. Motivatiile sunt
multiple, iar n aceasta categorie cu siguranta intra mai multe tipuri de electori. n
primul rnd trebuie sa precizam ca avem doua astfel de categorii.
Exista electori care opteaza real pentru putere, oricare ar fi aceasta, evident
att la scrutinul electoral, ct si n posibilele anchete sociologice pre- sau postelectorale n care acesti electori sunt cuprinsi ca subiecti. Este nain te de toate o
reactie de conformism. O parte importanta a populatiei nu poate considera ca este
normal sa fie pozitionata mpotriva celor care conduc. Exista un anume gen de respect
pentru acestia si n acelasi timp o dorinta de conformitate cu majoritatea. Acesti
subiecti ar putea fi considerati si traditionali, n sensul ca sunt marcati de puternice
135

valori traditionale, care induc un respect deosebit fata de conducatori. Ei sunt n

general putin informati si nu accepta jocul politic n datele sale competitive. Ei nu
mint atunci cnd si exprima optiunile post -vot, pur si simplu ei si le redefinesc. ntr-o
ancheta calitativa ntreprinsa de noi n mediul rural n luna iulie 1997 am ntlnit de
exemplu cazuri extreme, de tarani care aproape toti, la nivelul unei comunitati, erau
marcati de un asemenea gen de schimbare atitudinala. Desi nu avem siguranta asupra
modului n care ei au votat real n noiembrie 1996, toti au declarat nsa, ca votasera n
1992 cu domnul Iliescu si cu PDSR. Acum toti erau, declarat, simpatizanti ai noii
puteri. Nu era doar o simpla simpatie, ci o angajare atitudinala radicala. Nu exista nici
un fel de toleranta fata de fosta putere, dar nici fata de posibili alti adversari ai puterii
de dupa 1996. Respectul pentru autoritati fiind o coordonata esentiala a atitudinilor lor
politice. n mai multe asemenea analize calitative ne -am propus de exemplu sa dam o
apreciere acestei atitudini fata de autoritati, construind o situatie ipotetica n care
subiectii investigati erau pusi sa dea sfaturi Presedintelui Romniei. Ceea ce noi
nregistram nu erau att sfaturile ca atare, ct genul de reactie pe care subiectii l
aveau n situatia n care fiind singuri cu Presedintele Constantinescu sau Iliescu pentru
20 de minute ar fi trebuit sa i dea acestuia cteva sfaturi. Cu exceptia a doua categorii
sociale n care n focus grupurile realizate subiectii nu au manifestat reactii de retinere
deosebite, n toate celelalte esantioane aceste reactii au existat. Cele doua grupuri fara
reactii, mai exact cu foarte slabe reactii de respingere, au fost, n primul rnd, un grup
de pensionari, nsa de retinut, din Bucuresti, care au avut un fel de reactie paterna fata
de domnul Constantinescu, fara accente critice majore, ci mai mult cu nuanta unor
sfaturi batrnesti. Lipsa reactiei de respingere a fost nsa prezenta n special la
barbatii din grup. A doua categorie a fost una profesionala si anume un grup de mineri
intervievati n aceeasi perioada la o mina din Valea Jiului. Nici aici nu au existat
probleme n a intra n jocul propus, minerii considerndu-se perfect ndreptatiti sa dea
sfaturi Presedintelui. O posibila explicatie ar fi data de un anume gen de constiinta
muncitoreasca mpletita cu un puternic fond valoric al democratiei socialiste.
Aceasta reactie poate fi considerata ca surprinzatoare, deoarece premisele unei
atitudini democratice sunt indiscutabil acelea legate de considerarea autoritatilor ca
egale restului cetatenilor. n cazul celorlalte categorii, functionari, tineri, salariati cu
studii medii din sectorul industrial mic si mijlociu, dar mai ales tarani, acest gen de
perceptie nu a functionat. Subiectii au reactionat n primul rnd cu un anume gen de
blocaj n asumarea unui rol de critici directi ai puterii. Ei au evitat asumarea acestui
136

rol. Nu negnd nsa, posibilitatea ntlnirii directe cu Presedintele Iliescu sau

Constantinescu, ci doar posibilitatea ca ei sa poata sa i sugereze acestuia ce ar trebui
sa faca. n cazul taranilor despre care am vorbit, reactia negativa a fost extrema. Desi
si ei erau n vrsta si si-ar fi putut asuma un rol de batrni ntelepti nu au facut-o. A
existat chiar o pauza de aproape un minut dupa care au nceput sa-l laude pe
Presedinte si sa spuna ca nu pot ei sa i dea sfaturi unui om att de mare, ca le -ar place
sa-l ntlneasca, dar nu vor putea dect sa-l felicite si n nici un caz sa -i dea sfaturi, si
asta chiar daca ei ar avea probleme.
Prin urmare cei care nving n alegeri sau n orice fel de competitie trebuie sa
fie respectati. Mai mult, n cazul celor care nving pentru ca au fost preferati de cei
mai multi, cu att mai mult ar trebui sa-i respectam. Acest respect la unii electori
nsemnnd chiar reorientarea propriilor optiuni politice. Aceasta este o caracteristica
general umana desigur, prin care orice personaj victorios, imediat dupa batalie, va
avea cu mult mai multi admiratori si sustinatori dect a avut nainte.
Nu ar trebui sa uitam un alt aspect. Populatia, n orice tip de societate, prefera
sa fie condusa de oameni puternici, capabili sa o reprezinte si sa o conduca. Ori n
modernitate unul din examenele esentiale este tocmai cel electoral. O imagine clara a
puterii este reliefata tocmai de succesul electoral. Chiar daca acesta se bazeaza doar
pe 51%, el va fi ntotdeauna mai profund.
n mod normal astfel, dupa orice alegeri, puterea creste si opozitia, noua sau
tot cea veche, scade. n primul rnd datorita mecanismului prezentat de noi, n
sistemul electoral se produc ntotdeauna modificari postelectorale majore. Acesti
votanti ai puterii sunt principalii actori ai acestor mutatii. n opinia noastra, n
Romnia, din totalul populatiei electorale avem circa 15-20% asemenea votanti, desi,
trebuie mentionat, nu toti acestia se si prezinta n mod obisnuit la vot.
Exista, asa cum am spus mai devreme, si o a doua categorie. Este vorba de cei
care si redefinesc public optiunile politice, dar nu ntotdeauna si la nivelul
comportamentului real de vot. Este vorba de cei care mint, att n sondajele si n
anchetele sociologice, ct si n spatiul public, ori de cte ori sunt n situatia de a-si
exprima optiunile. Acesti electori sunt tot un gen de votanti de conformitate. Ei nu si
redefinesc nsa real optiunea politica, ci doar mesajul public prin care ei sugereaza
orientarea politica pe care o au. Evident ca aceasta categorie, mult mai opaca, este
greu de surprins n investigatii si un analist foarte critic ar putea sa ntrebe cum putem
identifica o asemenea categorie, dealtfel destul de invizibila.
137

Trebuie spus ca, ntr-adevar, la nivelul analizelor cantitative de tipul

sondajelor de opinie este aproape imposibil. n investigatii calitative se pot desprinde
nsa numeroase caracteristici ale unei asemenea categorii. Este vorba n primul rnd
de persoane care si dezvolta un gen de atitudine neutra n raport cu formatiunile
politice. Un semn de conformitate pentru ei este ntotdeauna sugerarea autonomiei n
raport cu cei pe care -iau sustinut, prin formularea de critici fata de anumite acte
politice sau fata de personalitatile din aceasta tabara. Ei fac nsa, imediat si remarci
critice sau macar nuantari dubitative fata de noua putere, sugernd un gen de detasare
de planul luptei directe. Valoric nsa, n exprimarea altor tipuri de opinii si aprecieri ei
sunt reprezentativi pentru categoria sustinatorilor fostei puteri n cazul ultimelor
alegeri, pentru domnul Vadim Tudor sau domnul Stolojan sau pentru PRM ori PNL.
n general subiectii care fac parte dintr-o asemenea categorie critica ambele
tabere politice de pe axa electorala, mentionnd ca au votat si ei cu cei noi, pentru
motive nsa ntotdeauna exogene, date de factori exteriori formatiunilor cstigatoare.
n cazul PDSR ului o perioada mare de timp, a mai actionat un factor de
minimalizare a exprimarii publice a votului n perioada 1997-2000, dar partial chiar si
n ultimii ani 2002-2003, un factor pe care l-am amintit deja. Este efectul de
moralitate a optiunii, sau n termeni concreti de rusinea de a fi simpatizant al
anumitor partide. Acest efect este indiscutabil un efect mediatic. Presa, si posturile
private de televiziune, au prezentat extrem de diferit fortele politice din Romnia. Este
drept ntr-o maniera diferita n perioada 1997-2000, comparativ cu perioada de dupa
alegerile din 2000. Nu neaparat n forma unei campanii de presa, ci mai degraba
propunnd o anume grila de receptare a realitatii politice. ntr-un fel poate normal,
puterea a fost cu mult mai criticata dect opozitia, aceasta din urma fiind indiscutabil
menajata n foarte multe situatii. Etichetele de partid neocomunist, de partid corupt si
corupator, de partid conservator si de rea credinta au fost aplicate PDSR-ului aproape
constant ca un fel de eticheta generala a mesajelor mediatice, la fel cum eticheta de
extremist si nationalist a fost aplicata partidelor din arcul guvernamental, PUNR,
PRM si PSM. Foarte putine demersuri critice au existat n realitate fata de opozitie.
Cei mai multi dintre ziaristi, ntr-o modalitate fals profesionala au ncercat sa sugereze
un gen de impartialitate prin demersuri critice la adresa opozitiei ntotdeauna nsa
punctiform, n timp ce critica adresata puterii constituia un adevarat zgomot de fond
permanent. Vina cea mai mare, desigur, nu poate fi dect a fostei puteri care nu a
realizat consecinta n timp a unei asemenea campanii, sau mai ales, nu a fost
138

competenta n cotracararea ei. Rezultatul a fost un gen de rusine a afirmarii publice a

simpatiilor politice pentru reprezentatii puterii, n special pentru cei din anumite medii
rezidentiale sau profesionale. Procesul acesta a demarat na inte de 1992, nsa el nu a
avut influente majore n alegerile din acel an. Efectul, pe termen lung este distructiv
pentru un partid, el erodnd partidul la nivelul celor mai importante categorii de
simpatizanti. Acestia si pot redefini la un moment dat optiunile, sau mai putin grav,
sa nu le mai declare public, dar sa voteze n continuare pentru partidul respectiv. n
aceasta ultima situatie avem categoria despre care am vorbit. Este greu sa precizam
care ar putea fi procentul din populatie care si redefineste doar declarativ votul dupa
alegeri si care sunt doar niste falsi sustinatori ai puterii, n realitate ei pastrndu-si
optiunile initiale. n orice caz acestia sunt primii care se despart de noua putere n
conditiile unor esecuri, chiar putin semnificative, dupa o anumita perioada de timp de
la alegeri.
Tocmai datorita acestui handicap nregistrat pna n 2000 PDSR (PSD) a avut
o cu totul alta strategie de influenta si control al presei si al mediei dupa cstigarea
alegerilor n 2000. n special n zona televiziunii acest efect a condus la estomparea
aproape totala a imaginii traditionale negative a partidului si liderilor sai si totodata la
blocarea accesului opozitiei la mediile importante de informare. Acest blocaj a fost
performant pna n anul electoral 2004 si pentru ca fortele de opozitie nu avusesera
real probleme de acces n media pna n 2000 si nu si dezvoltasera strategii n acest
sens.
n general puterea cstiga simpatizanti n primele luni dupa alegeri, n
conditiile n care acestea s-au desfasurat normal, si pastreaza acest supliment de forte
electorale aproximativ un an. Dupa un an apar cteva elemente noi. n primul rnd
trece o perioada rezonabila de timp n care noii guvernanti puteau arata ceva. Evident
nu conteaza att de mult ce fac, ct mai ales asteptarile pe care electorii le au n raport
cu ei. Pe de alta parte responsabilitatea pentru anumite disfunctionalitati sau
nerealizari poate fi tot mai greu transferata asupra vechii puteri dupa mai multe luni
de la preluarea acesteia.
Memoria sociala functioneaza pe baza unor legitati generale ale memoriei
umane. Ea este selectiva si introduce ntotdeauna un filtru pozitiv. Cu timpul oamenii
minimalizeaza experientele negative si le filtreaza prioritar pe cele deosebite, socante,
dar pozitive. Cei care au facut armata, sau sotiile lor, cunosc foarte bine acest proces
reliefat perfect de povestirile din armata. Mai bine de 90% din amintirile din armata
139

cuprind ntmplari amuzante, istorioare deosebit de hazlii si apropare deloc ntmplari

sau experiente negative. Si la nivelul memoriei sociale se ntmpla ceva similar. Dupa
circa un an referintele critice fata de fosta putere devin tot mai putin conturate, n timp
ce cele catre cea prezenta devin mult mai acide. n aceste situatii o parte din cstigul
postelectoral al puterii tinde sa se piarda.
Votantii puterii sunt astfel analizabili si din perspectiva unei alte disjunctii,
aceea ntre votantii conjuncturali si cei vocationali. Acestia din urma sunt cei care
si redefinesc optiunile n mod radical si nu le schimba dect o data cu schimbarea
puterii. O parte nsa a votantilor puterii nu au o asemenea vocatie. Ei opteaza doar n
conjunctura electorala pentru putere. n contextul imediat urmator alegerilor ei si
redefinesc optiunile pentru putere, iar n timp le schimba din nou, nsa evident, nu
neaparat tot catre fostii simpatizanti, ei alimentnd masa mare a nehotartilor. Noile
formatiuni de pe scena politica si recruteaza uzual de aici electorii.
Acesti votanti n Romnia, indiferent de faptul ca sunt de o categorie sau de
alta, ajung pna la o cincime din electorat si pot fi identificati n sondajele electorale
prin diferenta procentuala a celor care spun ca au votat pentru putere si rezultatul real
al voturilor. La acestia se adauga si cei care sustin ca au votat, dar n realitate nu au
facut-o.
n cercetarea ntreprinsa de noi n luna decembrie 1996, peste 90 % din
subiecti ne -au declarat ca au participat la vot desi datele oficiale ne garanteaza un
procent de aproximativ 76%. Dincolo de o eroare de esantionare de circa trei
procente, rezulta ca diferenta este data n principal de cei care pur si simplu au mintit
n legatura cu comportamentul lor de vot. Acestia sunt aproximativ 15% din electorat,
ceea ce este un aspect semnificativ. Daca ne aducem aminte de ceea ce am prezentat
n cursurile anterioare, si anume de faptul ca o parte la fel de semnificativa de electori,
circa o treime, si redefinesc votul imediat dupa alegeri, atunci vom ntelege ca este la
fel de normal ca si persoanele care nu au mers la vot sa si redefineasca
comportamentul si sa declare ca au participat.
Mai mult, ntre cei care si redefinesc votul se afla integrati, n mod normal, si
cei care nici macar nu au participat la vot. Desi nu putem sa stim exact optiunile celor
care nu au participat la vot, dar au declarat ca au votat, avem toate motivele sa credem
ca acestia sunt votanti de conformitate, care au declarat voturi n favoarea
formatiunilor percepute ca si cstigatoare. Acest tip de electori au un statut special. Ei
influenteaza sondajele de opinie ca si anchetele post si preelectorale ntr-o masura
140

mult mai mare dect influenteaza alegerile propriu-zise. Cu alte cuvinte ei sunt aceia
care declara frecvent n anchete o anume optiune, dar care rar ajung sa si voteze si
deci sa influenteze real sistemul electoral.
Din datele prezentate n primele cursuri a reiesit ca circa sase luni dupa alegeri
nu exista nici un fel schimbare radicala a optiunilor declarate, cu mentiunea ca este
vorba nu de optiunile reale de la alegeri, ci de cele redefinite ulterior. n conditii
normale sunt necesare cel putin noua luni pna la un an pentru a se schimba
semnificativ optiunile electoratului, cu referinta expresa la electoratul puterii. Nu
trebuie nsa sa consideram ca n conditiile unor alegeri anticipate reale, n timpul
acestei perioade de stabilitate, rezultatele acestor alegeri ar confirma optiunile din
sondaje. Aceasta pentru ca cel putin un sfert pna la o treime din electorat poate sa
performeze alt comportament dect cel indicat. Mai mult, n realitate conteaza n mare
masura si oferta care se contureaza pe piata electorala, evolutia ca si asteptarile
populatiei fata de cursul evenimentelor. n conditii normale nsa organizarea unor
alegeri anticipate n primul an de guvernare nu poate produce mutatii semnificative n
sistemul politic.
Dar n al doilea sau al treilea an? Este firesc sa ne ntrebam cnd se produc si
cum mutatiile n optiunile politice ale cetatenilor si cum astfel este posibila o rotatie a
partidelor de guvernare.
Schimbare graduala versus schimbare brusca
Pentru a raspunde la ntrebarea anterioara trebuie sa luam n calcul diversele
conceptii asupra schimbarilor opiniilor politice. n general se acrediteaza ideea ca
schimbarile de atitudini fata de personalitati, ca si schimbarile de opinii politice se
datoreaza impactului direct al conditiilor de viata asupra acestora. Cu alte cuvinte
activitatea politica a puterii are implicatii benefice sau malefice asupra calitatii vietii
si prin urmare oamenii vor reactiona n primul rnd sub presiunea realitatii. Exista n
acest gen de asertiune si o doza de adevar, dar exista si un stereotip de gndire
marxista, mai general de stnga, avnd de a face cu ideea ca oamenii sunt n
conceptiile lor direc t influentati de situatia economica si sociala n care se afla. Am
aratat n alt curs ca mai degraba dect actiunea politica este important timpul pur si
simplu ntr-o asemenea ecuatie electorala. Timpul, pentru ca exista un nivel subiectiv
al votului, dat de mecanismele definirii situatiei electorale, cele care nu permit
redefiniri ale propriilor optiuni ntr-un termen foarte scurt. Nu putem deci, psihologic,
141

sa ne contrazicem si sa ne invalidam un demers anterior, cu att mai mult n situatiile

n care ne -am implicat serios n demersul electoral. Iata de ce este posibil sa ne
orientam spre formatiuni politice aparute postelectoral sau sa refuzam sa ne mai
angajam n optiuni, dar foarte rar sa ne reorientam spre partidele percepute ca rivale n
alegeri. Este nevoie de un interval de timp pentru ca efectul psihologic frustrant sa fie
minimalizat.
Nu este nsa vorba doar despre factorul timp. Daca ne ntoarcem la datele
prezentate n paragrafele anterioare, atunci vom vedea ca o parte semnificativa a
electoratului si definitiveaza optiunea n cursul campaniei, electoratul de campanie si
cu cel conjunctural sunt aproape jumatate din totalul electorilor. Prin urmare ideea
unei schimbari gradate poate fi pusa serios la ndoiala. Pe de alta parte sondajele
preelectorale realizate n timpul campaniei, ca si n lunile anterioare acesteia, tradeaza
mutatii semnificative, practic n ultimele sase luni dinaintea campaniei.
Ar parea deci ca n aceasta perioada se produc schimbarile majore si ca ciclul
preelectoal ca atare nu joaca un rol prea important. Acest lucru pare sa se ntmple si
cu electoratul prezidentiabililor. n 1996 de exemplu, pna n vara cel putin, domnul
Ion Iliescu a fost permanent n fruntea tuturor sondajelor, pentru ca sa piarda serios
doar n ultima parte a campaniei.
La o analiza mai detaliata trebuie sa spunem ca lucrurile stau doar partial asa.
Mecanismul schimbarii opiniilor este mai complicat. O parte a electorilor
formatiunilor sau personalitatilor politice au optiuni clar stabilite cu mult timp
naintea alegerilor si ele nu se schimba n campanie. n Romnia, si n general ntrun sistem electoral normal, nu exista nici un partid care sa aiba electori stabili
ntr-o pondere care sa asigure succesul electoral. Prin urmare cei care nclina
balanta n final sunt electorii de campanie si cei conjuncturali. Mecanismul prin care
se genereaza anumite comportamente de vot naintea si n timpul campaniei este legat
de sistemul axelor electorale. Votul, chiar si cel care nu este principial de tip reactiv,
se construieste pe un mecanism de comparatie sociala bazat pe polarizare si din acest
motiv axele electorale, ca si reprezentarile lor sociale, sunt indispensabile constituirii
opiniilor politice si inducerii pe temeiul acestora a unor comportamente concrete de
vot. Prin urmare, conteaza pentru o formatiune masura n care ea se legitimeaza ca
apartinnd sau nu unei axe principale, iar n masura n care aceasta vrea sa lupte
pentru cstigarea alegerilor, atunci este important daca ea va fi perceputa ca
apartinnd axei electorale centrale.
142

Daca vom discuta despre actorii politici individuali, cu referinta speciala la

prezidentiabili, atunci conteaza daca ei sunt perceputi ca si competitori reali sau nu si,
la fel, daca ei sunt asimilati ca termeni ai unei axe electorale. n acest tip de situatie nu
avem nsa, de regula dect o singura axa electorala. Nu avem de a face att cu o
erodare a puterii, ct cu un proces n care actorii politici, institutionali sau nu, sunt
raportati si pozitionati pe anumite axe electorale. n multe situatii schimbarile pot sa
para bruste, avnd loc n cteva saptamni sau chiar zile n perioada campaniei, asa
cum a fost cazul n campania generala din 2000. Ele se datoreaza att votantilor
puterii sau de conformitate, care se raporteaza le cei care par n final a intra n
competitia principala, ct si votantilor conjuncturali ca atare care se pozitioneaza Si ei
doar fata de axa centrala.
Am vorbit despre votantii puterii ntr-o dimensiune postelectorala, ei fiind
votanti care si redefinesc votul imediat dupa alegeri. n aceasta categorie nu intra nsa
doar cei care, fie nu au fost la vot, fie au votat cu alte formatiuni, ci si cei care chiar au
votat cu puterea. Aceasta deoarece o parte a acestei categorii si-a redefinit optiunea
naintea votului, adica n campania electorala. O parte din cei, aproximativ 50% dintre
electorii care si formeaza o optiune de vot n timpul campaniei, sunt votanti de
conformitate care pe masura evolutiei evenimentelor politice n campanie percep ca
viitor cstigator al cursei electorale o alta formatiune dect cea aflata la putere. Astfel
ei ajung sa si redefineasca propria optiune si sa o si traduca n comportament de vot
la alegeri. Prin urmare n masura n care un actor politic reuseste sa influenteze
perceptia acestei categorii de electori si sa influenteze modul n care ei si definesc
situatia electorala, atunci actorul politic respectiv poate produce o schimbare
importanta la nivelul acestui electorat. Schimbarea poate fi spectaculoasa daca avem
n vedere ca pe o axa electorala o diferenta de 5-10 procente poate schimba balanta,
polarizarea garantnd ca sporul unei formatiuni va nsemna o posibila pierdere pentru
cealalta.
n Romnia votantii puterii sau de conformitate reprezinta ntre un sfert si o
treime din electorat. Un procent absolut semnificativ pentru a influenta votul n sensul
prezentat anterior. Ei sunt extrem de multi la prima vedere pentru ca structura
populatiei tarii este cea care este. n special populatia din mediul rural are un vot de
conformitate si n general populatia cu un nivel scazut de instructie. Este vorba nsa
nu doar de un profil demografic, ci si de unul cultural, de faptul ca anumite categorii
sociale au o predilectie, mai mare sau mai mica, pentru conformism politic. Am aratat
143

ca anumite categorii, inclusiv profesionale, au atitudini si implicit un respect

diferentiat n raport cu institutii de referinta ale vietii politice. Acest tip de analiza,
care tine de ceea ce s-ar putea numi marketing electoral, va fi detaliat ntr-un alt curs.
Pentru moment trebuie sa semnalam totusi faptul ca analiza unui sistem electoral nu
se poate face dect pe baza analizei diferitelor tipuri de electorat ca si pe baza
investigarii mecanismelor de definire a situatiilor electorale si aceasta n primul rnd
la un nivel calitativ si doar ulterior la unul cantitativ.

Structura electoratului partidelor si prezidentiabililor

Multe din abordarile sociologice ale electoratului se axeaza uzual pe analize de
tip statistic ale structurii ele ctoratului din Romnia, studiindu-se caracteristicile
definitorii ale sustinatorilor diferitelor formatiuni sau personalitati politice. Acest gen
de analiza este, pe de alta parte, foarte atractiv si interesant pentru jurnalistii si
analistii, care prezinta si comenteaza acest tip de date sociale. Rezultatele sunt
prezentate ca fiind elementele bazale ale unei investigatii de tip stiintific a
electoratului. Acestea se concretizeaza n diferite profile pe care din punct de vedere
socio-demografic le are elec toratul diverselor formatiuni sau personalitati. Ni se spune
astfel ca electoratul PDSR (PSD)-ului provine prioritar din mediul rural sau din cel
urban mic, ca el are tendential un nivel educational mediu sau inferior, venituri medii
sau mici, un anumit pr ofil atitudinal consonant cu principiile statului maximal si al
controlului statal n economie. La polul opus electoratul CDR sau mai recent al PNL
are un profil oarecum opus, aflndu-se n special n mediul urban, mai ales n orasele
mari, un nivel de ins tructie superior, venituri mai mari, atitudini favorabile economiei
de piata si democratiei. Profile oarecum similare se pot si sunt construite si pentru
celelalte formatiuni politice importante.
Acest tip de analiza descriptiva este nsa departe de a constitui un demers
serios de investigatie a mecanismului electoral. Desigur, el este atractiv pentru analisti
sau jurnalisti, dar de multe ori are putin de a face cu realitatea si, n orice caz, nu are
valente teoretice explicative. n primul rnd, strict metodologic, analizele care se fac
nu sunt justificate dect pentru cel mult formatiunile de pe axa electorala centrala. n
practica, la noi, qvasitotalitatea esantioanelor care sunt investigate au ntre 1000 si
2000 de subiecti, ceea ce nseamna ca, lund n calcul si nonrespondentii,
subesantioanele corespunzatoare principalelor formatiuni ajung la cteva sute de
subiecti. Acestea implica n mod normal erori de esantionare de peste 5% si deci un
144

nivel scazut al ncrederii n datele obtinute. De fapt, pentru majoritatea actorilor

politici subesantioanele simpatizantilor sunt sub o suta de membri si deci orice analiza
de tip statistic, chiar daca poate fi atractiva, este lipsita de sens. Desigur, analizele
succesive pe perioade mari de timp pot prin cumulare sa confirme aceste tendinte. Dar
ce se confirma n fond? O anumita tendinta a unor valori ale unor variabile care pot
caracteriza un anume electorat. La ce pot servi ele ntr-un discurs teoretic? Aproape la
nimic pentru ca cele care sunt clar conturate, ca si caracteristici tendentiale se pot
observa n general si fara asemenea analize. Cu alte cuvinte acest gen de profil tine
oarecum de cunoasterea comuna si n fond ar putea sa fie conceput si ca o consecinta
fireasca a unui anumit tip de discurs si de actiune politica.
Nu vrem sa minimalizam acest tip de studii care, n mod indiscutabil pot sa
aiba un rol descriptiv si chiar sa fie utile managerilor de campanie. Problema pe care
dorim sa o semnalam este aceea ca acest tip de analiza nu are valente teoretice
explicative. Chiar daca stim care sunt aceste tendinte tot nu putem sa garantam ca o
anume categorie sociala voteaza ntr-un anume fel sau altfel spus ntotdeauna n
cadrul oricarei categorii sociale exista oameni, care vor vota altfel dect majoritate a
din categoria respectiva.
ntrebarea este deci cum si de ce se produce o asemenea diferentiere. Mai
mult, ne intereseaza cum se raporteaza oamenii la vot, ce semnificatii are acesta
pentru ei si totodata si ce tip de factori perturbatori intervin n ecuatiile electorale. Din
punct de vedere statistic aceste elemente nu ne intereseaza prea mult si oricum nu le
putem asuma unui asemenea demers. Numai ca daca dorim sa construim un model
teoretic al mecanismului electoral este nevoie sa plecam de la o altfel de analiza a
electoratului, precum cea propusa de noi n cursurile anterioare.

NTREBARI:

1. n ce consta convergenta sistemului electoral?

2. Cum se poate masura convergenta sistemului electoral?
3. n ce consta divergenta sistemului electoral?
4. Cum se poate mas ura divergenta sistemului electoral?
5. Cum functioneaza votantii puterii n mecanismul electoral?
6. Care este tipologia votantilor puterii?
7. Care sunt paternurile de schimbare electorala?
145

8. Cum functioneaza procesul de schimbare a orientarilor politice ale electorilor?

9. Care este si cum se masoara structura electoratelor formatiunilor politice?
10. Ce

probleme

metodologice

ridica

analiza

profilului

electoratelor

personalitatilor si formatiunilor politice?

146

Cursul 13

Comunicarea politica n campania electorala

Viata politica a unei societati, n special a uneia

democrate, activitatea partidelor si indiscutabil sistemul
electoral ca atare, nu pot functiona fara comunicare politica.
n fapt, campaniile electorale pot fi reduse n cea mai mare
parte a lor la aceasta. Prin urmare nu putem studia un sistem
electoral numai cu referinta la actorii sai, cei politici pe de o
parte si electorii pe de alta, fara a ne raporta si la relatiile
dintre ei, relatii care sunt date n principal de comunicarea de
tip politic.

Campanii electorale, propaganda si comunicare politica

Nu numai la noi termenul de propaganda a capatat de -a lungul timpului o
conotatie negativa, facnd ca el sa fie tot mai putin preferat n lucrarile de specialitate.
Peiorativizarea termenului s-a produs ca un efect al fortei extrem de mari pe care acest
gen de comunicare persuasiva a avut-o si o are. Experienta national-socialista din
Germania interbelica este edificatoare n acest sens. Adolf Hitler a reprezentat,
indiscutabil, unul dintre cele mai reprezentative momente n istoria propagandei
politice. Cel care considerase ca un razboi se poate cstiga sau pierde prin
propaganda, a fost, daca ar fi sa-l parafrazam pe Thomas Mann, arhetipul artistului
romantic, care a reusit sa faca din lupta politica un spectacol, iar din propaganda
politica un recital al comunicarii. Marile manifestatii politice ale partidului national
socialist din Germania au reprezentat un moment de cotitura n istoria propagandei
politice. Daca secolul al XIX-lea fusese un secol al ideologiilor, al disputelor
teoretice, iata ca secolul XX anunta o schimbare radicala a filosofiei propagandei.
Transformarea manifestatiilor de tip politic n spectacole de sunet si lumina sunt
primele exemple ale noilor tendinte de afirmare a componentei persuasive si

147

imagistice a comunicarii politice. Cteva decenii mai trziu, un nou mijloc de

comunicare, televiziunea avea sa marcheze clar si definitiv aceasta cotitura.
Chiar si Hitler si asumase anumite principii de functionare ale noilor media.
Cinematograful va fi unul din instrumentele intens utilizate, dar nu numai de germani,
att n perioada interbelica, ct si n timpul celui de al doilea razboi mondial. n
spatiul german scoala cinematografica a lui Franz Lang va fi luata ca reper pentru
propaganda Partidului National Socialist al Muncitorilor Germani.
n timpul celui de al doilea razboi mondial activitatile de propaganda au
nregistrat o atentie deosebita din partea ambelor tabere beligerante, marcndu-se
astfel o alta etapa semnificativa n evolutia sa. Dupa razboi nsa, termenul este asumat
prioritar si monetizat n raport cu spatiul comunist facnd ca acesta sa aiba tot mai
mult conotatii peiorative.
Propaganda deschisa, asumata politic si social, care devine un mod de a fi al
vietii politice introduce ntotdeauna n societate atitudini negative, indiferent de cine o
pune n aplicare. Ideea n sine, ca cineva vrea sa ne convinga de ceva, nu doar sa ne
informeze, ci sa ne determine sa si facem ceva, nu este una acceptabila fara rezerve.
Propaganda are maximum de eficienta n doua conditii:

Cnd este putin vizibila si nu este foarte manifesta sau declarativa

Cnd nu se exercita continuu si deci nu determina astfel obisnuinta,

plictiseala sau oboseala.

Aceste criterii, singure, nu pot asigura neaparat eficienta unei actiuni de

propaganda, mai degraba ele actioneaza limitativ atunci cnd nu sunt respectate
cerintele respective. Pentru a vedea care ar putea fi criteriile de eficienta ale
propagandei, ar trebui mai nti sa lamurim cteva aspecte definitorii ale acesteia.
Propaganda politica presupune un demers prin care un actor politic
ncearca sa influenteze atitudinal si comportamental un anumit public tinta prin
intermediul unor actiuni politice si prin comunicare.
Propaganda are n principal o dimensiune comunicationala. Ea presupune nsa,
si actiuni sociale diverse, generate de actorii politici, prin care acestia si pot realiza
obiectivele. Din acest motiv identificarea propagandei cu comunicarea politica nu este
permisa dect pna la un punct. Ea nseamna ntotdeauna mai mult. Propaganda
presupune cu necesitate si actiuni de promovare a unei idei, a unui candidat sau a unei
institutii, actiuni care nu pot fi reductibile la procese de comunicare.

148

Cu toate acestea se prefera tot mai mult astazi termenul de comunicare politica
celui de propaganda. Pentru a suplinii nsa cu succes toate conotatiile se mai utilizeaza
si termenul de promovare, de regula a imaginii actorilor politici. Promovarea
presupune actiuni speciale prin care se ncea rca impunerea unui anumit produs sau a
anumitor idei despre acesta. Termenul provine din universul economic fiind utilizat
initial n studiile de marketing si n publicitate. El va fi preluat mai apoi de un
domeniu relativ nou, aflat n conexiune cu acestea, cel al relatiilor publice. Acest
domeniu de specializare ncearca n principiu sa mbunatateasca relatia diferitelor
organizatii, economice sau nu, cu publicul pe care ele l deservesc. n prelungirea
acestei optimizari aflndu-se si interventiile care ncearca sa impuna anumite produse,
materiale sau ideatice, acestui public.
Relatiile publice, ca si domeniul publicitatii n general, sunt mai mult elemente
ale practicii sociale, domenii si specializari tehnice prin care se reuseste
mbunatatirea anumitor parametrii ai actiunilor social-economice. Ele nu sunt nsa
domenii de cercetare stiintifica. Specialistii acestora se bazeaza pe rezultatele
cercetarilor teoretice din alte domenii, cum ar fi sociologia si psihologia comunicarii,
a publicitatii, sociologia opiniei publice, psihologia sociala, etc. Din aceste motive
continutul empiric al interventiilor si abordarilor n domeniul actiunilor de promovare
prevaleaza n mod deosebit si de aici si dimensiunea aleatoare a multora din
rezultatele nregistra te.
Lucrurile nu stau cu mult mai bine n privinta comunicarii politice.
Comunicarea este un domeniu cu mult mai vast dect ar putea fi vreodata domeniul
relatiilor publice. Acesta din urma, ar putea fi privit ca un domeniu specific al
comunicarii organiz ationale (ntre o institutie si publicul sau). Iata de ce preferarea
termenului de comunicare politica celui de propaganda nu reprezinta o optiune mult
mai fericita. Se elimina desigur dimensiunea peiorativa nsa, la nivel teoretic conceptual, problemele mai degraba se multiplica.
n primul rnd comunicarea politica este greu de diferentiat n raport cu
celelalte genuri, ea fiind definita mai mult ntr-un mod axiomatic dect n unul care sa
aiba baze teoretice. A spune ca avem comunicare politica n cazul n care sursa de
comunicare este un actor politic si continutul mesajului este persuasiv nu spunem
nimic esential. Daca actorul este o persoana atunci acest proces nu difera cu nimic de
procesele de comunicare dintre oricare alti actori, iar daca actorul este institutional,
atunci avem un tip de comunicare organizationala.
149

Lazarsfeld si Katz ne-au aratat, cu aproape jumatate de secol n urma, n teoria

comunicarii n doi pasi, ca, n influentarea publicului, relatia de comunicare
persuasiva este mediata n doua trepte. Se utilizeaza mijloace de comunicare, ntr-un
prim pas, dar n al doilea se utilizeaza comunicarea interpersonala dintre liderii de
opinie si grupurile lor de apartenenta. Aceasta nseamna ca n comunicarea politica
intervine ntotdeauna o asemenea dubla conditionare, a mijloacelor de comunicare,
dar si a publicului propriu-zis, care nu este omogen, nestructurat, avnd doar functia
de receptor.
Problema pe care o punem este deci aceea a modalitatilor prin care se poate
diferentia comunicarea politica de alte tipuri de comunicare. La nivelul emitatorilor /
receptorilor nu putem marca o asemenea diferenta pentru ca simpla calitate de actor
politic, am aratat, nu reprezinta un temei suficient, iar publicul, n realitate, nu
diferentiaza transant si permanent ntre mesajele provenind de la actorii politici si cele
provenite de la alte surse. Am putea ncerca o diferentiere la nivelul mesajului. Care
ar fi nsa mesajul politic? Unul persuasiv cu privire la influentarea atitudinala si
comportamentala a publicului n raport cu un actor politic sau cu un eveniment
politic? Nu prea putem atunci diferentia ntre aceste mesaje si altele, tot persuasive,
care, evident, urmaresc acelasi lucru - influentarea, n general, a atitudinilor si
comportamentelor . Daca suntem restrictivi atunci am putea sa ne referim la mesajele
politice ca fiind cele care urmaresc construirea unor atitudini favorabile pentru un
actor politic si nefavorabile pentru adversarii acestuia, ca si comportamente corelate si
consistente c u aceste atitudini. Comunicarea politica ar fi astfel procesul prin care se
vehiculeaza mesaje cu rolul de a forma atitudini favorabile pentru un (unii) actor(i)
politic(i) si nefavorabile pentru adversarii acestuia(ora), ca si comportamente
corelate si consistente cu aceste atitudini.
Si aceasta definitie este destul de restrictiva si nu cuprinde cu adevarat toate
aspectele posibile ale procesului de influentare a populatiei de catre, sau n favoarea,
unui actor politic. Nu este surprins de exemplu rolul informatiei propriu -zise, al
planului cognitiv al comunicarii, care indiferent de sursa are un rol n procesul
definirii situatiei electorale. Definitia este una operationala si o vom accepta pentru
moment.
Chiar daca o acceptam, ca definitie de lucru, nu vom reusi sa ne canalizam
dect pe un sector al problematicii. Aceasta pentru ca actiunile de promovare, evident
nu pot dect artificial sa fie subsumate comunicarii politice. Un miting sau o
150

manifestatie au desigur componente comunicationale, dar nu se reduc la acestea. Pot

fi generate de procese de comunicare persuasiva, dar ele sunt totusi actiuni sociale.
Din punct de vedere metodologic, atunci cnd se discuta despre comunicarea
politica se remarca cteva domenii de cercetare specifice acesteia. Est e vorba de
analiza discursului actorilor politici, analiza de continut asupra produselor (mesajelor)
mediatice, ca si analiza imaginilor, respectiv a procesului de constructie a imaginii
actorilor politici. Cu exceptia ultimului domeniu, celelalte sunt strict comunicationale
si chiar exista metode si tehnici bine puse la punct pentru analiza lor. Discursul politic
pe de o parte, constructia de imagine pe de alta, constituie cele doua componente de
baza ale definirii situatiei electorale, asa cum am aratat ntr-un alt curs. Prima este
responsabila de zona ideologiei a doua de cea a imaginii.
Am spus mai nainte ca exista doua cerinte bazale pentru ca propaganda,
eventual comunicarea politica, sa fie eficienta. Ea nu trebuie sa fie manifesta si, n al
doilea rnd, sa nu fie continua pentru a nu determina obisnuinta, plictiseala sau
oboseala. O modalitate qvasiperfecta de a realiza aceste deziderate cu eficienta
persuasiva foarte mare o reprezinta campania electorala. Aceasta reprezinta o
perioada stabilita oficial naintea unui scrutin, depasita de regula doar n punctul
initial, nu si n cel final, n care actorii politici si intensifica actiunile de
propaganda ntr-un context social si mediatic favorabil.
Ea realizeaza ambele conditii. Statuarea de drept a acestei perioade mareste
permisivitatea populatiei fata de actiunile de propaganda, considerate normale tocmai
prin recunoasterea publica si acceptarea necesitatii acestei perioade, iar pe de alta
parte ea are un orizont temporal limitat, minimaliznd efectele secundare de tipul
celor mentionate.
Nu trebuie nsa sa credem ca lucrurile sunt att de simple. Orizontul de timp
poate fi, pentru diversi electori unul acceptabil sau neacceptabil, conteaza de
asemenea tipul de mesaje lansate, cu o perisabilitate mai mare sau mai mica, tipul de
mijloace de comunicare utilizate, conteaza daca mesajele sunt transmise n special pe
canal auditiv sau vizual, daca exista si care este istoricul ideologic si de imagine al
actorilor implicati si putem continua. Chiar si conditiile prezentate de noi pot fi
amendate de cercetarile dedicate problematicii persuasiunii. Repetarea continua a unui
mesaj poate duce la o acceptare treptata a acestuia, obisnuinta putnd sa determine o
crestere a aprecierii favorabile fata de referentii presupusi de mesaj. Publicitatea n
fond, se bazeaza n primul rnd pe un asemenea efect. Pe de alta parte, exista situatii,
151

este drept rare, dar exista, n care declararea caracterului persuasiv, ostentatia
persuasivitatii mesajului, reusesc sa potenteze forta persuasiva a acestuia. Cu toate
acestea cele doua conditii ramn fundamentale cu toate exceptiile ce pot fi enuntate.
Exista multe variabile care conditioneaza eficienta unei campanii electorale si
vom insista asupra fiecareia. Pentru a putea analiza acesti factori ca si tipurile de
campanie posibile, trebuie mai nti sa prezentam o schema generala a unei campanii
si sa insistam mai apoi asupra componentelor bazale ale acesteia.

Figura 13.1. Modelul tridimensional al unei campanii electorale.

Actori

Adversari politici
Ideologie

Politici
(institutionali)
(personalitati)

Electorat
Structurat

Actiuni de campanie

Imagine

pe nivele

capital
Actiuni sociale

electoral
Institutii media

Asa cum se observa si n figura 6.1. exista trei elemente distincte care
actioneaza ca si factori bazali n campanie. Este vorba de actiunile de campanie, de
actiunile adversarilor care vizeaza activitatea unui anume actor politic luat ca referinta
si de institutiile mediatice. Aceasta schema poate fi gndita si ca schema a
comunicarii politice si a actiunilor de promovare. Emitatorul si receptorul, sursa si
destinatarul, potrivit modelului, i constituie, pe de o parte actorul politic, fie el
institutional, fie personalitatile propriu-zise, iar pe de alta parte este vorba de
electorat.
Actorul politic intra n ecuatia comunicarii politice cu un anumit capital
electoral, care poate fi privit drept capital ideologic si de imagine. Altfel spus un
anumit partid are asociate la nivel de cunoastere comuna si de reprezentari sociale,
anumite etichete ideologice si anumite caracterizari valorice. Acest capital are desigur
valente, att pozitive, ct si negative, putnd avea un temei real sau nu. El uneori
trebuie sa fie amplificat, alteori estompat sau chiar anulat.
Capitalul electoral al unui actor politic, fie ca este vorba de formatiunea
politica, fie ca este vorba de un lider al acesteia, nu este bun sau rau n sine, necorelat

152

cu un anumit tip de electorat. Asa cum am aratat deja, electoratul este ntotdeauna
puternic structurat si din acest motiv l putem gndi organizat nivelar. Ceea ce
nseamna ca respectivul capital electoral trebuie valorificat n campanie n corelatie cu
caracteristicile diferitelor tipuri de electori.
Dupa cum se observa exista trei coordonate ale interventiilor n cadrul
campaniei electorale. Una, ideologica mai nti, care se refera la ideile politice de
baza cu care partidul opereaza si pe care doreste sa le promoveze, o alta de imagine si o sa vedem la ce se refera ea, si n fine, mai avem si o dimensiune legata de
actiunile sociale si comportamentele colective care se urmaresc a fi generate la nivelul
comunitatilor n vederea potentarii influentei campaniei electorale. Sa le ana lizam pe
rnd.
Componenta ideologica se refera la ideile de baza pe care actorul respectiv le
formuleaza n raport cu stilul si tipul de guvernare pe care l propune. Aici includem
temele electorale majore pe care o formatiune sau un candidat le propun electoratului
ca si conceptele ideologice despre care am vorbit deja. Actiunile de campanie
urmaresc astfel sa promoveze n termeni accesibili si publici o anumita doctrina, o
anumita conceptie despre guvernare, n final, anumite valori si norme ale conduite i
politice si administrative.
n acelasi timp aceste actiuni de campanie urmaresc si construirea, anihilarea
sau potentarea unei anumite imagini. Imaginea este cea a actorului politic, dar ea
poate fi elaborata si pentru elemente abstracte, precum un program, anumite idei sau
principii etc. Imaginea reprezinta, la limita, anumite calificative de identificare
acordate de catre public unui anumit actor. Ea poate fi privita si ca ansamblu al
reprezentarilor sociale care exista la nivelul unei populatii n le gatura cu un anumit
obiect al atentiei publice.
O imagine poate fi analizata prin prisma unor calificative valorice care sunt
asociate de catre anumite segmente ale populatiei, eventual de ntreaga populatie, cu
un anume actor politic. Astfel, acesta poate avea imaginea unui om cinstit, corect,
rigid, populist, simpatic, extremist, puternic, viril sau ambitios si putem continua pe
aceasta linie. Imaginea exista - si poate fi analizata - doar prin prisma unor asemenea
atribute. Atributele au integrate, n mod normal, conotatii de tip evaluativ, pozitive
sau negative. Att atributele ct si conotatiile atasate sunt ntotdeauna relative la un
anumit tip de electorat, el fiind si cel care le aloca.

153

Ar trebui nsa sa semnalam ca, dincolo de oferta de imagine care exista pe

piata electorala, de diferentierile care se produc la nivelul diferitelor categorii de
electori, exista anumite atribute definitorii care pot reprezenta un gen de imagine
prototip a unui actor politic. Exista deci atribute care sunt extrem de importante, fie
pozitive, fiind absolut necesare (de exemplu curajul, cinstea etc.), fie negative, care
sunt de dorit a nu fi prezente (un handicap fizic, o boala mintala etc.).
n acest mod, am putea considera ca imaginea reprezinta o eticheta sintetica pe
care populatia o acorda unui actor politic, care este n fond un feed back la actiunile si
mesajele lansate de catre acesta si evident de catre ceilalti actori ai scenei sociale, asa
cum o sa vedem, n primul rnd de presa si de competitorii politici.
Orice campanie poate fi cercetata prin urmare pe aceste trei dimensiuni.
Fiecare n parte va fi analizata mpreuna cu o alta dimensiune, care conditioneaza
profund eficienta unei campanii electorale. Este vorba de dimensiunea temporala.
Orice campanie se desfasoara dupa o logica care ia, sau ar trebui sa ia obligatoriu, n
calcul, aceasta variabila. Nu exista desigur o regula de aur a invincibilitatii unei
strategii, dar exista cu siguranta principii de baza care pot asigura o anume
performanta minim acceptata. Vom desfasura analiza noastra separat pe fiecare
componenta.

NTREBARI:

1. n ce consta diferenta dintre comunicarea politica si propaganda?

2. Cum poate fi definita comunicarea politica
3. Ce este propaganda?
4. Ce este o campanie electorala?
5. Cum poate fi analizata o campanie?
6. Cum este definita ideologia n campanie?
7. Cum este definita imaginea n campanie?
8. Ce sunt actiunile de campanie?

154

Cursul 14

Promovarea n campania electorala; ntre ideologie si imagine

n acest curs urmeaza sa ne ocupam de cele doua
componente strict comunicationale ale oricarei
campanii electorale. Este vorba de cele doua
dimensiuni pe baza carora functioneaza orice fel de
proces de definire a situatiei electorale si implicit
orice campanie, dimensiunea ideologica si cea de
imagine. Vom ncepe cu componenta ideologica, dar
aceasta nu nseamna ca aceasta ar trebui sa fie si
cea mai importanta.

Promovarea ideologiei n campanie

Exista trei aspecte diferite. Primul este al gestionarii capitalului ideologic. Al
doilea al respingerii acuzelor de natura ideologica aduse de adversari n campanie si,
n final, promovarea propriilor teme politice. Raportndu-ne la o campanie de 45 de
zile, deci pentru alegeri parlamentare sau/si prezidentiale, distingem cteva perioade
distincte cu rolur i diferite n ecuatia propagandei politice. Din punctul nostru de
vedere distingem patru etape inegale ca dimensiune. Primele trei au aproximativ 12
zile si marcheaza nceputul, aproximativ primele trei saptamni de campanie,
respectiv mijlocul acesteia, evident tot trei saptamni. O atentie deosebita trebuie
acordata ultimei perioade, care mai poate fi numita si campania de zece zile, care desi
aproximativ egala ca numar de zile cu precedentele, este cu mult mai importanta.
Daca dorim sa analizam fiecare din aceste componente atunci trebuie sa
urmarim schema din figura 6.2 Asa dupa cum se observa o campanie demareaza n
principiu cu doua momente esentiale. Pe de o parte, n plan ideologic, avem actiuni de
redefinire ideologica, n situatiile n care este necesar, si este ntotdeauna atunci cnd
se lanseaza o alianta noua, o conducere noua a formatiunii, si n principiu, ori de cte
ori experientele electorale precedente pot fi considerate nereusite. Aceste redefiniri
pot fi esentiale pentru matricea de ide ntificare a partidului, de exemplu se poate pune
problema unui nou nume, asa cum s-a pus n campania din 1996 pentru USD, alianta
PD si PSDR, ca si pentru UNC sau ANL.
155

Figura 14.1. Schema campaniei electorale pe dimensiunea ideologica.

Actiuni de redefinire

actiuni de minimalizare a ideologiilor

ideologica

alternative
actiuni de individualizare
ideologica

pregatirea relatiei cu

atacuri dure la adresa

presa

celor mai puternici

campania
actiuni de contracarare a acuzelor

de

strategie activa vs. strategie reactiva

10 zile

lansare teme electorale

confirmari publice ale

ideologiei
crearea de evenimente

sustinere consistenta a temelor electorale

Zile 0

12

24

35

45

Aceste redefiniri pot sa fie unele care se focalizeaza pe anumite mutatii de

accent, anumite teme politice trecnd n planul al doilea, fiind uneori minimalizate,
promovndu-se n acelasi timp altele noi, sau ele pot fi doar secundare, n programul
ideologic anterior campaniei. Acest moment al redefinirii este ntotdeauna unul care
are un orizont mai mare dect cel al campaniei, procesul ncepnd, de regula, nainte.
Nu este recomandabil nsa, ca redefinirile sa se faca exclusiv naintea campaniei.
Aceasta din doua motive. n primul rnd receptivitatea populatiei la mesaje politice
este incomparabil mai mare n timpul campaniei electorale. n al doilea rnd, anumite
mutatii n registrul temelor electorale ale unei formatiuni sunt mult mai pertinente si
vor fi internalizate mai corect daca se fac n contextul electoral, datorita oferitei
comparative de teme electorale.
Exista si situatia, relativ rara, cnd este de dorit ca mutatiile ideologice sa se
faca ntr-o forma putin ostentativa, chiar nemanifesta, atunci cnd exista pericolul
unor pierderi importante de electori. n aceste cazuri, sigur, este de preferat ca
mutatiile sa se faca cu mult naintea campaniei.

156

n prelungirea acestui tip de actiuni de campanie, avem actiunile de pregatire a

presei, evident din punctul de vedere al receptivitatii mesajelor politice lansate si
lansabile n campanie. Actiunile de pregatire a presei si a relatiei cu presa presupun
analize si campanii de monitorizare, ca si analiza stilului jurnalistic a celor mai
importanti ziaristi care se ocupa de campanie. Analizele asupra presei pot fi efectuate
la comanda sau pot fi doar achizitionate de la institutii care se ocupa cu asemenea
investigatii. Ceea ce intereseaza este tipul de orientare tematica a fiecarui cotidian,
atitudinea consacrata fata de anumite teme sau probleme, inclusiv strategiile tipice ale
celor mai importanti jurnalisti care se ocupa de campanie. Serviciul de presa al
oricarui partid ar trebui sa ofere informatii presei tinnd cont de tratamentele12 pe
care informatiile le suporta n cadrul demersului jurnalistic, dar sa si pregateasca
receptarea eficienta a temelor lansate de catre respectivul partid. Spre exemplu
lansarea unei teme electorale oarecum tipice cum ar fi lupta mpotriva coruptiei este
util a fi promovata prin sustinerea anterioara a unei campanii de informare privitor la
diverse acte de coruptie sau susceptibile de fi calificate astfel, utilizndu-se cu
predilectie mediile care au o buna rezonanta la asemenea teme. Desigur, acest tip de
activitate este mult mai complexa, nsa nu este locul n acest curs pentru a o trata n
mod detaliat.
n primele 24 de zile de campanie se lanseaza, uzual la o saptamna dupa
demararea acesteia, temele electorale propriu -zise, dezvoltate, argumentate si
sustinute public de diversele personalitati implicate n campanie. n acelasi timp
trebuie sa se dezvolte actiuni de individualizare a ideologiilor.
Am spus ntr-un curs precedent ca una din legile electorale de baza este aceea
care spune ca un actor politic este cu att mai puternic cu ct ocupa o anumita zona
pe esicherul politic mpreuna cu ct mai putini alti competitori. Aceasta presupune ca
pentru orice formatiune primii contracandidati importanti ar trebui sa fie tocmai cei
mai apropiati din punct de vedere ideologic si nu cei mai departati.
Cum sa demonstrezi nsa ca esti mai liberal dect ceilalti liberali? Cum sa
demonstrezi ca esti mai social democrat dect ceilalti, cnd exista att de multi socialdemocrati? n sistemul electoral, mai multi actori nseamna mai putina forta. Solutiile
practice sunt doua. Cea mai comoda, si poate si cea mai eficienta, este aceea a
12

Utilizam termenul din jurnalism, referindu-ne la procesul prin care o informatie este prelucrata
pentru a deveni o stire de presa. Aceste tratamente presupun filtrari si prelucrari n functie de o serie de
principii de baza ale jurnalismului precum: continutul conflictual, pozitia fata de audienta, interesul
acesteia, gradul de apropere al evenimentului etc.

157

aliantelor. Handicapul aglomerarii zonei electorale se poate transforma astfel ntrun atu, obtinndu-se chiar un bonus pentru alianta respectiva. Singura problema,
totusi importanta, este cea a legitimarii noii formatiuni. A doua solutie este aceea a
detasarii clare de ceilalti competitori, prin atacuri foarte dure la adresa lor (pe linie
ideologica). Din acest motiv, n general n cadrul oricarei miscari sociale, politice sau
doar culturale, cei mai temuti adversari sunt tocmai cei care s-au desprins de miscarea
initiala, adica dizidentii. Desi rupturile de acest tip au si motivatii ideologice, cel putin
pentru o perioada de timp formatiunile rezultate n urma unei sciziuni nu pot sa fie,
ideologic, dect apropiate n perceptia electorilor, iar respectivii actori politici, evident
dorind fie care n parte sa mosteneasca (sau sa pastreze) ct mai mult din capitalul
electoral.
Atacurile nsa, este preferabil sa fie lansate n functie directa de raportul de
putere existent ntre formatiuni. Regula fiind aceea a atacarii doar a celor mai
puternici dect tine, (sau a celor de aceeasi categorie). Aceasta deoarece exista o alta
regula electorala care spune ca cel care ataca n campanii electorale n mod direct (la
nivel manifest) poate cstiga credite doar daca cel pe care l ataca este perceput de
electori ca fiind de aceeasi categorie sau eventual mai puternic. n cazul n care acesta
este perceput ca fiind mai slab, creditele vor fi cstigate de catre adversar. Atacurile
celor care sunt cotati mai slab la nivelul electoratului, ar trebui deci evitate sau, n cel
mai rau caz, sa fie prezente, dar produse ntotdeauna n mod indirect.
Regula actioneaza pentru ca, practic n nici-o cultura, nu este apreciat un atac
mpotriva unor adversari cotati ca inferiori, mai ales cnd acestia nu pot ataca foarte
serios (si nu pot fi perceputi ca atacatori periculosi). Mai mult, atacurile, n aceste
conditii, reusesc sa faca ca publicul sa considere actorul atacat ca fiind mai important
dect fusese considerat nainte, tocmai pentru ca un competitor mai puternic l-a luat n
serios.
Aceasta regula presupune asadar, si o alta componenta a campaniei. Aceea a
atacurilor la adresa principalilor adversari. De regula este ideal ca atacurile sa fie
deosebit de dure la mijlocul campaniei, si obligatoriu fata de competitorii cei mai
importanti. n masura n care se reuseste declansarea unui val de acuze de reactie din
partea acestora, se reuseste in final sa se intre la start practic fara handicapul
important dat de importanta mai redusa a formatiunii. Aceasta regula a facut ca
formatiuni altfel mici, precum PSM si PRM, sa intre n Parlament, n 1992, iar PRM
inclusiv n 1996. Att PSM ca partid, ct si domnul Corneliu Vadim Tudor, liderul
158

PRM, au fost puternic atacati n perceptia electorilor, formatiunile respective aparnd

ca fiind cu mult mai puternice dect erau n realitate, urmarea fiind aceea a obtinerii
unor credite suplimentare. La fel diminuarea atacurilor din partea UDMR-ului, dar si
ale opozitiei n general, n raport cu PUNR-ul ca si cu liderul Gh. Funar, n campania
din 1996, comparativ cu cea din 1992, a avut ca unul din efecte o diminuare a
preferintelor electorilor catre aceasta formatiune ca si fata de domnul Funar.
Este astfel foarte important ntr-o campanie, pentru orice partid (sau candidat),
cu att mai mult pentru formatiunile mai mici, sa fie criticate sustinut si mai ales
foarte dur de catre adversari mai puternici. Este, am putea spune, mai important sa fi
criticat dect laudat ntr-o campanie electorala. La aceste acuze este preferabil sa se
ras punda, fie direct, fie prin alte atacuri fara legatura cu cele receptionate. Cu aceasta
am ajuns la o alta componenta si anume aceea a contracararii acuzelor care pot fi
aduse pe linie ideologica.
Pot exista nsa, strategii de campanie reactive sau active . Indiferent de
strategie, aceasta componenta trebuie sa existe la nivelul oricarei campanii. Absenta
unei asemenea componente a constituit unul din motivele majore ale scaderii
numarului sustinatorilor USD n timpul campaniei electorale din 1996, ca si ai
domnului Roman, scadere aproape de jumatate, comparativ cu toate datele oferite de
sondajele din vara respectiva. Prin urmare, faptul de a fi criticat nu este bun n sine,
daca nu exista si masuri reactive la aceste atacuri. USD, ca si domnul Roman, nu au
ripostat dect foarte greu si foarte putin si astfel capitalul de speranta cstigat o data
cu lansarea aliantei si mai apoi a candidaturii domnului Roman, s-a pierdut tocmai
pentru ca respectivii actori, pentru electorat, au parut ca au renuntat la lupta.
Lupta electorala nu presupune numai dispute cu contracandidatii din zonele
ideologice apropiate. O componenta a campaniei este si aceea a actiunilor de
minimalizare a ideologiilor alternative, deci a celor din alte zone ale esicherului
politic. Este poate curios, dar aceasta componenta este ntr-un fel secundara, desi
uzual se considera ca fiind principala dimensiune o oricarei campanii. Secundara
pentru ca principalii sustinatori cu greu trec de la o formatiune la alta atunci cnd
acestea se afla n zone polare ale sistemului electoral. Stabilitatea electorala a
formatiunilor este conditionata major de profilul socio-cultural al electorilor si deci,
este greu sa se poata produce asemenea mutatii. n mod normal, pentru a obtine voturi
din partea unor electori care apartin fortelor politice polare nu poti dect sa te apropii
ideologic de acestia. Este exact ceea ce a facut CDR n 1996. Temele lansate de
159

aceasta alianta n campania din 1996 au fost, cele mai multe dintre ele, extrem de
apropiate de ce le cu care PDSR-ul cstigase n 1992. Mai mult, s-a actionat ntr-o
dubla maniera. Att prin apropierea ideologica de electorii sustinatori ai PDSR-ului,
ct si prin actiuni de individualizare ideologica n raport cu acestia, adica prin atacuri
la adresa ideologiei lansate de PDSR, acuzat tocmai pentru ca nu a respectat n
practica politica a guvernarii principiile ideologice lansate n 1992.
n acelasi mod au survenit atacuri n 2000, este drept ntr-o maniera diferita,
din partea PDSR la adresa noii puteri. Acest gen de atac este des ntlnit, dat fiind ca
el se bucura de o nalta receptivitate din partea publicului, speculndu-se incapacitatea
qvasipermanenta a guvernantilor de a se tine de promisiunile electorale. Acest gen de
critici tin de ceea ce numim campanie de individualizare ideologica .
n fine, o ultima componenta pe care dorim sa o prezentam este cea a
confirmarilor publice ale ideologiei. Aceasta presupune de regula, crearea de
evenimente, de situatii sociale, care sa confirme temele electorale majore. Cu alte
cuvinte, chiar daca o formatiune are o cota nalta de vizibilitate si chiar o reprezentare
tematica consistenta la nivel de electorat, este nevoie ca n mod constant, cel putin
temele majore, sa fie confirmate public att la nivelul disc ursurilor publice ale celor
mai importanti lideri, ct si prin actiuni care sa fie consistente cu temele respective.
Daca ai un program social democrat, atunci este bine sa vizitezi un cartier
muncitoresc n campanie, sau o uzina, daca esti liberal trebuie sa iei atitudine radicala
ntr-un conflict de munca si desigur, se poate continua. Vom reveni nsa, ntr-un curs
separat asupra actiunilor de campanie.
Promovarea imaginii n campanie
Vom utiliza o schema asemanatoare datorita faptului ca n cadrul une i
campanii, planul ideologic cu cel imagistic functioneaza ntotdeauna mpreuna.
Schema este asemanatoare si pentru ca, ntr-o logistica temporala a campaniei, trebuie
sa existe o corespondenta qvasipermanenta ntre componenta ideologica si cea de
imagine. Pentru a analiza aceasta corespondenta trebuie sa insistam mai nti asupra
componentei de imagine a unei campanii. Si n acest caz o formatiune pleaca cu un
anumit capital de imagine. Acesta este format din doua componente, una stabila,
respectiv una dinamica. Exista o anumita imagine relativ traditionala a unui partid sau
a unei formatiuni politice. Ea este relativ stabila si asigura n mod normal o anumita
limita, att superioara, ct si inferioara, de sustinatori. Spre deosebire de componenta
160

ideologica nsa, care n principal este raportabila doar la actorii politici institutionali,
componenta de imagine a unei campanii tine n primul rnd de capitalurile de imagine
ale actorilor politici individuali, lideri recunoscuti ai formatiunilor respective. Acest
capital de imagine este de regula mai dinamic dect cel al partidului nu att pentru ca
imaginea unui actor ar suferi mutatii importante n perioade scurte de timp, ci pentru
ca ntr-o formatiune politica, dinamica ascensiunii liderilor poate fi una deosebita. n
ceea ce priveste raportul ntre cele doua componente ale capitalului de imagine n mod
clar este dominant cel al personalitatilor.
Fig 14.2 Schema campaniei electorale pe dimensiunea ideologica.
actiuni de redefinire a imaginii si

negativizarea imaginii liderilor

lansarea de noi actori politici

politici adversari

actiuni de individualizare a imaginii

pregatirea relatiei cu presa
campania
Actiuni de reactie la adresa

de

campaniilor de negativizare a imaginii

10 zile

lansarea noii imagini a actorilor politici proprii

confirmarea publica a
imaginii

actiuni de promovare a imaginii

12

24

35

45

n ce consta un asemenea capital? n primul rnd exista doi indicatori

utilizabili n analiza imaginii unei personalitati. Primul este vizibilitatea, care exprima
gradul de cunoastere a personalitatii n cauza, n sondaje el este exprimabil ca procent
al celor care au o anumita opinie n raport cu o personalitate.
Cu alte cuvinte vizibilitatea se poate cel mai simplu exprima procentual ca
diferenta fata de 100 a non-raspunsurilor la itemii care privesc aprecierea unei
personalitati politice. Al doilea indicator este unul atitudinal si se exprima pe o scala
de tip ordinal, uzual n termenii favorabilitatii sau defavorabilitatii n raport cu actorul
respectiv. Evident, imaginea poate fi surprinsa si pe scale nominale, n termenii unor
161

atribute concrete care sunt asociate personalitatilor. Atributele la rndul lor sunt
considerate pozitive, negative sau neutre de catre electori. n mod normal nsa, ceea ce
conteaza n primul rnd n jocul electoral este favorabilitatea sau defavorabilitatea fata
de actorul politic.
Vizibilitatea unei personalitati are n general o constanta foarte mare. Ea creste
n conditiile n care personalitatea primeste responsabilitati publice, si se poate
observa un asemenea efect pentru toate personalitatile care au preluat functii
ministeriale (n primul rnd este vorba de Prim Ministri), dar si pentru alti lideri
politici care s-au impus la un alt nivel dupa alegeri. Scaderea vizibilitatii se poate face
n special pe baza lipsei perceptiei activitatii publice a unei personalitati pe o perioada
de mai multe luni de zile, cu efecte semnificative doar dupa cel putin sase luni.
Trebuie sa spunem nsa, ca vizibilitatea ridicata este att un atu, ct si un
posibil handicap politic. Inertia imaginii este mai mare dect cea ideologica pentru
electori. Un lider ce are o imagine negativa cu greu poate schimba datele electorale, n
replica schimbarea unei teme electorale este mult mai usor acceptata, att la
politicieni, ct si de electori, care se pot obisnui relativ neproblematic cu noi principii
ideologice. De fapt, temele electorale tin aproape exclusiv de un plan cognitiv al
comunicarii si deci au o mare flexibilitate, n timp ce imaginile, prin natura lor, tin de
o dimensiune persuasiva a comunicarii si nu pot sa fie la fel de flexibile.
Din acest motiv un indice scazut de vizibilitate permite achizitia, prin
campanii de promovare eficienta, a unor noi sustinatori, care nu aveau anterior o
imagine clar definita asupra actorilor politici n cauza.
Ce ar nsemna o imagine favorabila a unei personalitati? n primul rnd o
acceptare de ordin general a acesteia, iar n al doilea rnd o acceptare concreta, n
relatie directa cu un anume rol/pozitie pe care ar putea sa o ocupe. Aceasta din urma
poate fi n relatie cu eventualele calitati de om politic, de sef de partid, de
prezidentiabil etc. O personalitate poate avea o imagine buna fara a fi considerata
nsa ca fiind potrivita pentru o anumita pozitie politica. n mod uzual o mare parte a
electorilor opereaza cu doua tipuri de distinctii la nivelul competitorilor politici
individuali. Una este ntre cei care sunt simpatizati si cei antipatizati si o a doua ntre
competitorii considerati adversari reali si cei care sunt practic, n afara jocului
electoral.
n 1996 spre exemplu, pentru alegerile prezidentiale competitori reali au fost
considerati, pentru foarte multi electori, doar domnii Iliescu si Constantinescu. La
162

alegerile locale din Bucuresti candidati precum Dinu Patriciu sau Doru Viorel Ursu au
fost apreciati extrem de bine de catre unii dintre cei pe care i-am intervievat, dar
aproape toti acestia au considerat ca cei doi candidati nu erau competitori reali si de
aceea nu au votat pentru ei. Pentru alegerile pentru postul de primar general al
Bucurestiului cei mai multi, uneori relativ independent de optiunea politica au
considerat ca adversari reali doar pe Ilie Nastase si Victor Ciorbea, eventual si doar
partial, pe Anton Vatasescu. n campania locala din 2000 n Bucuresti n mod atipic
au fost trei competitori, Oprescu, Chirita si Basescu. La nivelul campaniei
prezidentiale spre exemplu competitori reali au fost doar domnii Iliescu, Vadim Tudor
si partial Stolojan. Acesta din urma are o cota de apreciere foarte mare, dar nu este
raportat de foarte multi electori la postura de Presedinte. Chiar dupa alegeri cei care
nu-l votasera l simpatizau si l apreciau n continuare, dar sustineau ca nca nu este
pregatit sa fie Presedinte.
Prin urmare exista simpatizanti ai unei personalitati politice care nu voteaza cu
aceasta n anumite circumstante n care se considera nerealista sansa acesteia de a
cstiga. Iata de ce, la nivelul campaniilor de imagine, este vital sa se prezinte orice
posibil candidat ca un cstigator sigur al cursei electorale. Orice suspiciuni sau nuante
dubitative n campania electorala determina rapid scaderea numarului sustinatorilor,
n special a celor care considera ca optiunea de vot trebuie ndreptata doar spre cei
care au sanse reale si, mai ales, care cred n ele.
Este dealtfel absolut firesc sa credem n victoria doar a celor care cred, ei
nainte de toate, n propria victorie. Sa ne gndim doar la ntrecerile sportive n care,
pentru public, nimic nu poate fi mai detestabil dect lipsa vointei de a lupta, pe cnd
atunci cnd proprii sportivi sunt nvinsi, poate chiar umilitor, daca ei s-au luptat si au
facut aproape orice pentru a-si apara sansele, nereusita este n general usor acceptata.
Spectacolul si ntrecerea politica se desfasoara dupa reguli similare.
Politicianul care pare sa nu aiba dorinta de a cstiga sau care nu crede n aceasta,
pierde din start cursa. Un exemplu elocvent n campania din 1996 l ofera domnul
Nicolae Manolescu. n numeroase ntlniri mediatizate, el a lansat tema datoriei de a
candida la presedintie, sustinnd ca pentru ca nu a facut nimic (n sensul unei
atitudini dizidente) n vechiul regim, este de datoria lui acum, pentru ca nu mai poate
avea nici o scuza, sa se implice n politica si sa candideze. Pe undeva el nu doreste
acest lucru, este obligat sa o faca. Nimic mai aberant! A reusit doua lucruri dintr-o
data: sa si erodeze propriul capital de imagine si sa si creeze si un handicap n cursa
163

electorala. Domnia sa sustine ca nu a avut acte de dizidenta n vechiul regim. Si care

dintre candidati avusese? Dimpotriva, domnul Manolescu era singurul candidat
important care nu intrase n Partidul Comunist si reusise totusi sa se afirme ca o
importanta personalitate nainte de 1989.
Atitudinea favorabila se exprima sintetic cel mai bine prin ncrederea pe care
electorii o au ntr-o anumita personalitate. ncrederea reprezinta ntotdeauna mai mult
dect o intentie de vot, dat fiind ca ea exprima perceptia unei relatii ntre actorul
politic si cel care si investeste ncrederea. Din acest punct de vedere ncrederea n
actorii politici este un indicator extrem de pertinent n analiza electorala. Indicatorii
ncrederii se bucura si ei de o mare stabilitate fiind modificati substantial doar n doua
situatii, ambele cu o anume doza de dramatism. Pe de o parte, n afara campaniilor, n
momentele de criza sau n contextul unor evenimente extrem de semnificative la
nivelul electoratului, iar pe de alta parte n urma alegerilor, atunci cnd, o parte cel
putin a electorilor de conformitate, pentru a putea sa-si elimine disonantele cognitive,
si sporesc ncrederea n cei aflati la putere. De fapt, aceasta tendinta de a crede mai
mult n cei care conduc dect n cei din opozitie este manifestata de catre o parte
semnificativa a electoratului cel putin n primul an dupa alegeri. Ar mai trebui sa
spunem ca exista ntotdeauna o corelatie nalta ntre nivelul ncrederii si votul
exprimat, desi nu trebuie sa consideram ca votul bazat pe ncredere este singurul tip
de vot.
Cum am putea construi o asemenea imagine favorabila a unui lider politic?
Exista doua strategii practic polare. Prima am putea-o numi strategia tipului ideal, a
doua strategia liderului charismatic . n primul caz ideea de baza a campaniei de
promovare este aceea a profilului cultural tipic al romnului (pentru spatiul nostru
cultural).
n orice societate exista structurat generational un anumit tip ideal al
barbatilor, fie foarte tineri, fie maturi sau n pragul batrnetii. Tipul ideal este luat aici
ntr-un sens weberian si nu unul legat de dezirabilitate. Exista anumite modele de
barbati, de conducatori. Este excelent deci, ca o formatiune sa selecteze si sa si
formeze asemenea lideri. Ideea omului obisnuit, care seamana cu cei mai multi dintre
noi, dar este, prin tipologia ideala, putin deasupra celorlalti, este una extrem de
pertinenta n spatiul electoral. Desigur ca nu se poate judeca o asemenea tipologie
pentru toate categoriile posibile de electori. Dar pentru cei mai multi da. O asemenea
imagine a avut partial domnul Iliescu n primii ani de dupa 1990. El a pierdut-o ntr-o
164

buna masura datorita vrstei si imaginii virilitati scazute pe care a afisat-o, n special
n 1996. Pentru ca am enuntat acest ultim atribut trebuie sa spunem ca exista si
anumite caracteristici generale, de o anume universalitate n raport cu modelele
culturale ale barbatilor si mai particular ale conducatorilor. Una dintre aceste
caracteristici este virilitatea, care este acceptata ca un indicator al potentei generale de
a face ceva, a face fiind asa cum am aratat n alt context un verb care este vital
pentru viata politica.
Sanatatea si integritatea fizica si psihica sunt alte constante ale imaginii
conducatorului tip. Virilitatea este vizibila social prin dinamismul afisat de o
personalitate, prin vitalitatea actiunilor si mai ales a atacurilor sale, prin intransigenta,
prin violenta simbolica sau cea verbala, evident, la limita, si prin cea fizica. Alaturi de
aceste caracteristici mai exista altele, la fel de universale, legate de ntelepciune,
inteligenta, dibacie pna la siretenie etc.
Desi operanta, distinctia paretiana ntre elitele vulpi si elitele lei nu induce o
dichotomie semnificativa la nivelul atitudinilor populatiei fata de aceste tipuri de
lideri. n realitate aceste calitati, desi polare, sunt dorite de electorat n aceeasi masura
atunci cnd este vorba de conducatori. Dorim conducatori puternici, exigenti si chiar
intransigenti, de care sa fim siguri ca pot oricnd cstiga, dar n acelasi timp dorim ca
ei sa fie isteti, iscusiti si nu doar puternici, si chiar suficient de vicleni pentru a
nvinge oricnd adversarii. De fapt, nu att aceste calitati, ct mai ales contextele
particulare ale luptei politice reclama conducatori care au anumite atribute sau altele.
Strategia tipului ideal este utila att pentru liderul cel mai important al unei
formatiuni, ct si pentru toti ceilalti lideri. Mergndu-se pe aceasta formula, n general
se maximizeaza numarul sustinatorilor si se minimalizeaza inconsistentele de imagine
dintre principalii lideri ai formatiunii. Nu trebuie nsa sa ntelegem ca toti acestia ar fi
identici, pot fi diferiti, pe criteriu de vrsta n primul rnd, fiecare societate avnd
modele conditionate generational pentru barbati sau conducatori. ntr-o asemenea
relatie s-a aflat de exemplu, n 1990, cuplul Iliescu - Roman, tatal si fiul, ambii
reprezentativi pentru anumite categorii generationale, principalii competitori, domnii
Cmpeanu si Ratiu fiind cu siguranta foarte departati de asemenea modele prototip.
A doua strategie este aceea a liderului charismatic . A liderului care este
altfel. El este extrem de diferit de locul comun, de modelul obisnuit. Este liderul de
exceptie, cu vocatie naturala de a conduce, cel care poate conduce nu pentru ca ne
reprezinta pe noi, ci pentru ca este altfel. Aceasta strategie presupune constructia unei
165

imagini unicat pentru lider. El trebuie scos n evidenta ca fiind cu totul altfel dect
ceilalti. Fie ca este eroul unor evenimente, ca a suferit imens si neegalat n trecut , ca
este singurul care se bate pna la ultima suflare cu toti adversarii, ca are har divin,
trecut politic exceptional, el cumva difera de noi toti. Numai poate fi vorba de un tip
ideal. El nu este cum suntem cei mai multi dintre noi si nici macar mai mult. El este
altfel. Aceasta strategie asigura n mod normal succese, cel putin pe termen scurt, cu
mult mai mari dect precedenta. Problema principala care apare este ca n aceeasi
structura, teoretic nu pot fi acceptati mai multi lideri de acest tip.
Aceasta nu este singura problema. Charisma se poate pierde n timp, prin
evolutia culturii politice, prin schimbari evenimentiale majore, prin nsasi viata
liderului respectiv. Pierderea la nivelul capitalului de imagine poate fi extrema. Toate
acestea fac ca formatiunile care se bazeaza pe asemenea strategii sa fie partide axate
pe o singura personalitate centrala. Imaginea formatiunii fiind absolut conditionata n
aceste situatii de imaginea liderului n cauza. Acesta a fost cazul PNT-cd pe timpul n
care Corneliu Coposu a fost liderul real al partidului, este cazul PRM-ului lui Corneliu
Vadim Tudor si este partial cazul PDSR (PSD)-ului n 1992, pentru care
personalitatea lui Ion Iliescu a fost una de tip charismatic, care nu a permis aparitia si
a altor personalitati politice, cu exceptia domnului Adrian Nastase (Nu ne referim la
personalitatile de la guvernare desigur, ci doar la cele politice). Observam ca tipurile
pe care le-am prezentat sunt separate analitic, n practica politica ele sunt nsa adesea
amestecate. n campaniile de imagine ale domnului Iliescu, de exemplu, s-a pendulat
permanent ntre liderul din popor, la fel cu toti ceilalti si liderul erou al Revolutiei,
dizidentul regimului comunist, personalitatea de exceptie.
Strategia liderului charismatic mai poate ridica o problema. Trebuie sa probezi
real ca ai, la cote net superioare, anumite calitati, un anumit trecut, pentru a putea fi
considerat si a te mentine n registrul charismatic. Aceste potente nu sunt nsa la
ndemna oricui. Din pacate cei mai multi lideri politici din Romnia opteaza, fara a
avea potente reale, pentru strategii de tip charismatic. De aici conflicte puternice
interne la nivelul a numeroase formatiuni si mai ales esecuri electorale majore, pentru
ca nu trebuie sa uitam ca, n afara probei capacitatilor deosebite, o personalitate care
opteaza pentru o strategie charismatica poate la fel de usor sa devina extrem de
penibila.
Strategia tipului ideal are deci, anumite avantaje. Unele dintre acestea sunt
legate de posibilitatea incomparabil mai mare de a valorifica universul cultural
166

normativ. n primul rnd valorile si normele morale. Liderul charismatic nu poate la

fel de usor invoca moralitatea pentru ca uzual este perceput deasupra acesteia. Nu n
afara sau mpotriva, ci pur si simplu, prin dimensiunea exceptionala, deasupra
cutumiarului. El mai degraba statueaza regulile dect le respecta.
Liderul de tip ideal este el nsusi un exemplu de moralitate. n conditii de crize
structurale puternice liderii charismatici se impun astfel mult mai rapid. n conditii de
normalitate se impun incomparabil mai usor lideri de tip ideal. Aceasta nseamna ca
oricine opteaza pentru o strategie de tip charismatic trebuie obligatoriu sa opteze si
pentru o strategie de negativizare a imaginii realitatii sociale si politice din societate
pentru a putea avea succes. Asemenea actori politici propun uzual imagini catastrofice
asupra realitatii sociale. Daca ne uitam astfel la discursurile si implicit imaginile
propuse de politicieni precum Corneliu Coposu sau Corneliu Vadim Tudor vom
observa foarte clar acest procedeu. Daca primul a propus o imagine catastrofica legata
de politica comunista sau neocomunista a puterii n primii ani de dupa 1990,
sinucigasa pentru societatea romneasca, cel de al doilea are un discurs la fel de
radical pe doua directii, una nationala estompata este drept ncepnd din 2000, a doua
focalizata pe problema coruptiei. Modalitatea de a le propune este nsa una de
scenariu catastrofic.
n functie de cele doua strategii trebuiesc potentate anumite atribute ca
apartinnd unei anumite personalitati la nivelul campaniei propriu-zise. n primul rnd
sunt, evident, cele mai generale, pe care le-am amintit deja. Mai apoi sunt operante
acele calitati consistente cu ideologia propusa. Nu exista exceptii dect n sensul n
care se maximizeaza orizontul electoral prin imagini care sa fie acceptate de mai multi
electori dect cei care sunt sustinatori strict ideologic. A fost cazul de exemplu al
CDR care nefiind considerat un partid de stnga a propus un sindicalist, pe Victor
Ciorbea, la functia de primar si mai apoi pentru postul de Prim Ministru. Nu a mai
fost cazul domnului Erbasu, care nu putea sa mai aiba o imagine consistenta cu
ideologia declarat de stnga a PSM-ului. Partial propunerea din 2000 a PNL-ului la
Presedintie a domnului Stolojan, un om cu un capital de imagine de stnga a
reprezentat un efort de cooptare a unui electorat mai putin liberal si partial a reusit.
Un grup distinct de calitati trebuie sa fie luate n calcul pentru orice campanie
de imagine. Este vorba de toate acele calitati care au implicatii n planul verbului a
face. Orice calitate care priveste posibilitatea candidatului de a face, de a realiza
anumite obiective politice este esentiala. Daca alaturi de aceste calitati se mai adauga
167

interesul public si nu privat al acestor actiuni atunci formula de imagine tinde sa aiba
o eficienta maxima. Ultima caracteristica, cea legata de dimensiunea public/privat este
la fel de importanta. Din punct de vedere electoral individualismul poate fi acceptat,
nsa niciodata la nivelul obiectivelor si al motivatiilor actiunilor politice. Cea mai
emotionanta sau mai umanitara actiune politica, daca apare ca fiind motivata de un
anume interes personal va fi puternic dezavuata de electorat. Liderul trebuie sa fie
reprezentant al intereselor generale, fie ale cetatenilor n societati cu puternice traditii
democratice, fie la nivel de natiune sau de diverse alte categorii sociale n societati cu
mai putine experiente democratice , dar oricum trebuie ntotdeauna reprezentant al
interesului public.
Daca ar fi sa sintetizam cele afirmate ar trebui sa spunem ca principalele
coordonate ale constructiei imaginii unui actor politic sunt: el este puternic, poate
sa faca, este cinstit si lupta pentru noi si nu pentru el. El poate fi la fel ca noi sau
diferit, dar aceste patru dimensiuni ramn esentiale. Modalitatea concreta n care pot
fi promovate este nsa diferita.
Din perspectiva unei asemenea grile liderii politici sunt analizati dichotomic
fiindu-le inventariate atributele pozitive si negative, calitatile si defectele. Actioneaza
desigur o multime de stereotipuri si apar o serie ntreaga de prejudecati. Un avocat de
exemplu, n politica, va fi considerat probabil usor un bun orator, dar vor exista
prejudecati n ceea ce priveste cinstea sau corectitudinea sa. O persoana tnara va fi
usor etichetata ca fiind puternica n timp ce un vrstnic, evident mult mai greu. Faptul
ca un candidat este necasatorit conteaza putin pentru o strategie de tip charismatic, dar
este un handicap important ntr-o strategie de tip ideal, pentru ca dominanta
culturala este indiscutabil aceea a tipului familist. Atributele, fie de ordin fizic,
psihologic sau moral, nu sunt n sine, obligatoriu, pozitive ori negative. Ele sunt
raportabile la un anume context si mai ales sunt nalt integrabile ntr-un tablou unic,
sintetic, pentru o personalitate politica. Din punctul de vedere al strategiei de
promovare a imaginii este clar ca o asemenea campanie urmareste amplificarea
calitatilor si minimalizarea sau eventuala valorificare pozitiva a defectelor. Ar trebui
sa utilizam poate ghilimelele pentru aceste calificative, deoarece ele au un continut
relativ, pentru unii electori spre exemplu calitatea de patron, n politica, poate fi un
defect radical, iar pentru altii o virtute, la fel cum agresivitatea verbala poate merge si
pna la o usoara mitocanie fara sa fie apreciata ca un defect, iar, uneori, dimpotriva.

168

Daca este sa ne ntoarcem la schema propusa mai devreme atunci ar trebui sa

spunem ca un rol la fel de important l are att momentul initial al lansarii unei noi
imagini a formatiunii, eventual prin propunerea unor noi lideri, ct si componenta de
negativizare a imaginilor celorlalti competitori. Este impor tant sa fie negativizate
imaginile tuturor celorlalti competitori, nsa este preferabil sa se faca acest lucru ntr-o
modalitate mediata, prin intermediul presei. Regulile prezentate n paragraful
precedent, privitoare la componenta ideologica ramn valabile integral si aici.
Atacurile la adresa celor puternici, ca si la adresa celor din aceeasi zona electorala
trebuie sa primeze. Aceste atacuri nu trebuie sa fie nsa ostentative. Daca la nivel
ideologic acuzele sunt acceptate de principiu, atacurile la adresa imaginii adversarilor
ridica si alte probleme, de ordin moral, iar toleranta sociala fata de asemenea campanii
de denigrare este mai mica. Important este deci, mai mult dect critica sustinuta si
generala, remarcarea unui aspect negativ esential, care sa poata fi supradimensionat si
extrapolat pentru a inocula o atitudine negativa mai generala electorilor.
Actiunile de contracarare a acestor campanii de denigrare a imaginii sunt si ele
destul de speciale si complexe. n primul rnd, nu trebuie sa existe obligatoriu actiuni
de raspuns la toate atacurile. Unele reactii de raspuns fiind capabile mai degraba sa
accentueze efectul negativ trezind si mai mult suspiciunea. Sunt preferabile actiunile
indirecte fara legatura directa cu atacurile, dar care pot anula acuzatiile. Daca de
exemplu, sa luam niste exemple ipotetice foarte socante, un lider este acuzat foarte
dur, de pilda ca ar fi impotent, datorita vrstei, sau ca ar fi homosexual, nu este
preferabil sa se contraatace cu reactii publice directe, care amplifica disputa si care
prin soc si inedit vor fi potentate si mai mult de catre presa, intrndu-se chiar ntr-o
spirala conflictuala greu de a mai fi depasita. Inventarea unei amante, a unei aventuri
amoroase deosebite sau doar simpla asociere cu politicianul n cauza, a unor femei
extrem de atractive vor anihila de la sine efectul negativ. Desigur, exista un risc n
orice actiune de contracarate. Fie de a potenta, fie de a crea alte aspecte negative. n
general nsa, este preferabil sa poti planifica si realiza un rau mai mic pentru a anihila
unul mai mare. Aceasta mai ales atunci cnd ntre campania de anihilare si cea
initiala, de negativizare, nu apare la nivel manifest o relatie. Daca se inventeaza o
amanta, de exemplu, se poate imediat contracara ca este un zvon al celor din opozitie
si nimeni nu poate controla acest lucru. Ceea ce se produce este o contradictie la
nivelul mesajelor lansate de adversari care n general nu sunt priviti diferentiat. Si
cum cineva nu poate, la nivelul bunului simt des igur, sa fie si impotent (sau
169

homosexual) si sa fie capabil si de adulter (evident cu o femeie) rezulta ca ambele

imagini negative pierd din putere si se anihileaza reciproc.
n ceea ce priveste campania pe dimensiunea ei de imagine, pregatirea relatiei
cu presa este una cu mult mai importanta. Aceasta deoarece majoritatea actiunilor pe
care le-am prezentat se pot realiza doar ntr-o maniera indirecta prin sistemul
mediatic. Capacitatea de a lucra cu presa devine deci cu mult mai importanta, mai ales
ca anumite actiuni de creare sau negativizare a unor imagini au eficienta doar daca
sunt lansate exclusiv de presa. Din acest motiv este obligatoriu sa se utilizeze experti
n probleme de comunicare si, la fel de profitabil, sa fie subventionate si sa fie
controlate anumite institutii media.
Acest ultim aspect este probabil jenant, pentru ca nu poate avea, un asemenea
control, o imagine prea buna ntr-o societate democratica. n realitate controlul politic
asupra institutiilor media este garantat tocmai de principiile democratice ca si de cele
ale economiei libere. Ele garanteaza ca o institutie mediatica poate sa si defineasca
absolut liber politica si relatiile cu piata electorala. Mai mult, piata libera garanteaza
libertatea patronilor de a duce ce politic a vor n cadrul institutiilor respective. Cu alte
cuvinte institutiile media sunt n egala masura institutii economice si jurnalistice si
daca din punct de vedere jurnalistic se poate cauta permanent o anume impartialitate,
din punct de vedere strict economic, consiliile administrative, ale proprietarilor
/actionarilor, nu pot duce dect politica impusa de acestia. Aceasta situatie este
normala si ntr-o societate democratica se ncearca minimalizarea unor posibile efecte
negative, doar n timpul campaniilor electorale. Desigur ca legislatia poate sa fie mai
exigenta prin legile antimonopol, care ncearca n general, n aceeasi masura, sa
reduca posibilitatea controlului total si de catre un singur agent social.
Componenta de confirmare publica a imaginii este si ea foarte importanta.
Spre deosebire de cea ideologica, care odata asimilata este destul de rezistenta la
factorul temporal sau contextual, imaginea are o dinamica mult mai serios
conditionata de contextul social. Adversarii pot ataca destul de greu prezenta sau
absenta unui principiu ideologic, dar pot incomparabil mai usor sa negativizeze
imaginea unui actor politic. Pe de alta parte, chiar si n absenta unor atacuri, la nivel
de imagine se asteapta mult mai multe confirmari dect la nivel ideologic. Spre
exemplu n cazul unei anume miscari sociale de proportii este de asteptat poate ca un
actor politic de spectru stnga sa ia atitudine favorabila (declarativ-ideologic), dar ar fi
mult mai de asteptat ca el sa se deplaseze n comunitatea respectiva si sa se implice n
170

eveniment, confirmnd public, prin actiuni imaginea sa. Exista desigur pericolul de a
nu-i face fata, dar aceasta depinde si de modul n care el reuseste sa prezinte
rezultatele. De retinut este faptul ca la nivelul imaginii este necesar sa existe
confirmari continue ale calitatilor de baza care sunt propuse candidatilor. Nu poti fi un
bun familist daca nu apari constant cu familia, nu poti fi un tip atletic daca nu faci
sport si nu te ntlnesti cu sportivi, dar nu poti fi nici cinstit daca nu ncerci sa faci
publice permanent sau macar regulat cazurile n care cinstea sau corectitudinea au fost
ncalcate de catre ceilalti, inclusiv de catre subordonatii proprii. Si din pacate, pentru
moment, n Romnia acest lucru nu pare un lucru extrem de facil.

NTREBARI:
1. n ce constau actiunile de promovare ideologiei n campanie?
2. Ce reprezinta individualizarea ideologica
3. Ce reprezinta redefinirea ideologica si cnd este necesara?
4. Dati exemple de teme electorale de factura ideologica.
5. Care sunt dimensiunile imaginii actorilor politici?
6. n ce consta vizibilitatea unui lider politic?
7. La ce se refera strategia tipului ideal?
8. La ce se refera strategia liderului charismatic?
9. Cum pot fi contracarate problemele de imagine n campanie
10. Care sunt diferentele dintre promovarea ideologiei si cea a imaginii n
campania electorala?
11. Ce reprezinta campania de 10 zile?

171

Cursul 15

Dincolo de comunicarea politica - Actiunile de campanie

Nu vom insista n aceeasi masura asupra

acestei componente a unei campanii deoarece noi am
ales o perspectiva comunicationala de analiza si doar
secundar una actionala. La un prim nivel am introdus
de altfel aceasta componenta n cadrul celor prezentate
anterior atunci cnd am discutat despre actiunile de
confirmare publica a ideologiilor sau a imaginilor.

Actiunile de campanie
n mod traditional atunci cnd vorbim de actiuni de campanie ne gndim la
doua tipuri de activitati. Vizitele de diverse tipuri n teritoriu si organizarea de
manifestari

colective

de

sprijin,

de

tipul mitingurilor,

manifestatiilor

sau

spectacolelor. n mod normal actiunile de campanie, la acest nivel, au succes doar

daca liderii importanti ai formatiunii sunt implicati direct. Exista nsa mult mai multe
tipuri de actiuni politice de campanie.
Trebuie nsa, nainte de a le prezenta, sa semnalam faptul ca aceasta
componenta a campaniei este mult mai delicata. Daca la nivelul ideologicului si al
imaginii am gravitat permanent n zona acceptabilului deontologic (n masura n care
am considera ca acesta ar fi bine definit n plan politic), la nivel de actiuni de
campanie lucrurile sunt nalt nuantabile. Granita dintre procedurile corecte si
incorecte este greu de trasat. A fost campania telefoanelor denigratoare lansata de
PDSR n 1996 o actiune legala sau ilegala? Trebuiau arestati ziaristii care au intrat cu
forta ntr-o institutie privata? Este acest procedeu de campanie indirecta unul
acceptabil sau nu? De fapt, poate mult mai importanta este responsabilitatea judecarii
si implicit solutionarii unor asemenea situatii? Daca apelam la sistemul juridic, n mod
clar nu rezolvam nimic, pentru ca evident trece campania si pierdem bine mersi
alegerile.

172

Mai grav este ca sistemul juridic nu prea prevede asemenea tipuri de situatii. A
apela pe de alta parte la sanc tiunea electoratului ar nsemna sa ne aflam n situatia
celor care ar dori sa faca ordine n lumea medicala exclusiv pe baza principiilor legii
cererii si ofertei. Adica sa judecam valoarea unui medic dupa rezultatele interventiilor
sale. Dar daca murim ce folos vom avea aflnd astfel ca am avut un doctor prost? Ca
sa nu mai spunem ca sanctiunea electoratului, care sa dezavueze un anume procedeu
electoral s -ar putea sa nu vina niciodata.
nca o data Machiaveli pare sa fie mai pertinent. Scopul scuza mijloacele
este adevarat, dar mai ales atunci cnd supradimensionezi scopul si ascunzi
mijloacele. Prin urmare aproape orice poate fi folosit daca nu intri ntr-un conflict
ostentativ cu legislatia si daca stii sa ascunzi ct mai bine aspectele negative ale
procedeelor pe care le utilizezi.
Pentru a analiza diversitatea tipurilor de actiuni de campanie vom utiliza
schema din figura 6.4.
Fig. 15.1 Tipologia actiunilor de campanie
actiuni manifeste
asumare de
evenimente

ntlniri si vizite n

mitinguri si marsuri

teritoriu
spectacole electorale

campania de 10
zile

utilizarea presei

grupuri de presiune la
nivel local
generare de evenimente

Actiuni de denigrare si minimalizare

a alternativelor electorale

actiuni nemanifeste
0

12

24

35

45

173

Exista asa cum se poate observa, doua tipuri diferite de asemenea actiuni.
Avem pe de o parte actiuni manifeste , care au asumat n mod clar si nedisimulat rolul
politic si electoral, care sunt de regula actiuni patronate si girate de catre formatiunile
politice si n care se si implica principalii lideri ai acestora. Acest tip de actiuni sunt
deci vizibile si din acest motiv sunt mediatizabile. Ele trebuiesc proiectate de asa
natura nct sa poata fi amplificate de catre presa, la initiativa acesteia.
La polul opus avem un n ivel nemanifest, deci unul mai putin vizibil, n care
functia electorala a actiunilor este esential sa nu fie perceptibila direct. Aceste actiuni
au loc n contexte locale n primul rnd si au functii persuasive importante. n cadrul
lor liderii principali sunt mai putin implicati, uneori chiar deloc. Cele doua tipuri de
actiuni presupun functii principial diferite. Actiunile manifeste sunt subordonate
logicii puterii n timp ce cele nemanifeste respecta logica persuasiunii. Daca primele
dau n general imaginea puterii, a fortei pe care o are o formatiune, prin eventuala
implicare activa a multor oameni, a doua categorie are un rol activ deosebit la nivel
ideologic, anumite principii politice pot fi mult mai bine promovate atunci cnd nu
este vizibila tocmai motivatia electorala. Atacurile la adresa unor principii ideologice
ale adversarilor sunt eficiente de regula n conditiile motivatiei electorale nemanifeste.
Actiunile de acest ultim tip sunt nsa cu mult mai importante dect considera n
marea lor majoritate politicienii. Ele au impact nu numai la nivel ideologic, ci si la cel
al imaginii. Negativizarea imaginii poate fi o chestiune extrem de simpla daca operam
la acest nivel nemanifest si speculam actiunile legilor psihologiei sociale pentru a
amplifica efectele pe care le putem produce. Pentru aceasta categorie de actiuni este
nsa nevoie de extrem de multi activisti locali. Este vorba de o munca de propaganda
la nivel local, comunitar sau chiar grupal, care nu se face cu lideri, ci cu membri
obisnuiti, dar antrenati n aceste activitati electorale.
O sa trecem n revista principalele tipuri de activitati care pot fi prezente n
cele doua tipuri de registre fara a insista nsa mai mult dect este cazul. La nivel
manifest este extrem de important mai nti sa fie asumate diversele evenimente care
se produc n campanie. Nu este vorba doar de cele politice, ci si de cele sociale,
economice, practic de orice eveniment caruia i se poate aloca o semnificatie
conotativa de tip politic. Orice formatiune trebuie sa demonstreze o reactivitate
nalta n raport cu scena sociala, iar n campanie trebuie sa poata da o
semnificatie politica acceptabila oricarui eveniment. Liderii politici pot felicita o
echipa nationala cstigatoare, pot merge la un antrenament dinainte a meciului
174

acesteia, pot vizita la spital o personalitate, pot merge la diverse spectacole

importante, ntr-un cuvnt ei trebuie sa demonstreze ca participa total la viata
cetatii.
Simpla prezenta n contexte evenimentiale este suficienta. Uneori este
preferabil sa fie definite evenimentele n termeni politici, un accident rutier de
proportii ar putea fi foarte bine cauzat de catre dezinteresul celor de la putere de a
construi sau repara drumuri, de a da legislatii corespunzatoare unor noi conditii de
trafic, dar ar putea proba foarte bine si diletantismul celor din opozitie care nu
realizeaza marea complexitate a problemelor, care, iata pot conduce la asemenea
catastrofe. n mod normal orice eveniment semnificativ pentru un public larg, mai ales
cnd este conflictual, poate fi asumat cu putin efort de catre orice formatiune politica,
de la putere sau din opozitie.
Asumarea evenimentelor are loc n special n zona manifesta si este utila
daca ea si capata un caracter public pronuntat. Integral practic, la acest nivel manifest,
se mai afla mitingurile si marsurile. Acestea au att un rol persuasiv, ct si unul
simbolic. Ca tipuri de actiuni ritualice, ele au o forta persuasiva deosebita asupra
participantilor, carora li se reafirma si confirma puterea formatiunii pe care o
simpatizeaza. Ele pot angrena de asemenea si multe alte persoane care nu au simpatii
fata de respectiva formatiune, dar care reactioneaza pozitiv la asemenea tipuri de
manifestari. Acest tip de actiuni presupun participarea obligatorie a liderilor principali
ai formatiunilor n cauza. Mai mult nsa, orice asemenea actiune trebuie bine
planificata ca moment si ca desfasurare pentru ca ea poate avea oricnd si un efect
contrar. Functia principala este aceea de a oferi imaginea fortei, a puterii. Daca
numarul de participanti este nsa foarte mic, sau daca, eventual compozitia acestora nu
este onoranta, atunci este foarte posibil ca efectele produse sa fie contrare obiectivelor
avute n vedere.
Ca actiuni simbolice mitingurile si marsurile demonstreaza puterea unei
formatiuni pentru spectatorii (mediatici sau nu) evenimentului. Uzual pot fi cstigate
cteva procente n cursa electorala doar prin organizarea eficienta de mitinguri care
confirma opiniile multor electori ca formatiunea este puternica si ca merita sa fie
votata. Din acest motiv, asemenea manifestari trebuie organizate frecvent n campanie
si, mai ales, n masura n care este posibil, si prin asumarea altor evenimente sau
miscari. Confirmarea publica a adeziunii, prin astfel de manifestari, este esentiala att
pentru convertirea votantilor de conformitate, ct si pentru reafirmarea ncrederii
175

propriilor simpatizanti. Practic orice partid trebuie sa ncerce sa organizeze asemenea

manifestari, nsa un partid care vizeaza cstigarea alegerilor este obligat sa o faca.
La un nivel dual, manifest si nemanifest, ntlnirile si vizitele n teritoriu
constituie o alta componenta a activitatii de campanie. Ele sunt utile daca este vorba
de liderii importanti ai formatiunii. Rolul lor este multiplu. n primul rnd ele
actioneaza puternic n directia comunicarii persuasive fiind n stare sa reorienteze
valoric electorii, chiar si pe cei extrem de nefavorabili. Mecanismul este simplu.
Accesul direct la o personalitate are aproape ntotdeauna efecte benefice prin
presiunea spre schimbarea radicala a cmpului cognitiv al unui individ. Aceasta
deoarece, indiferent de optiuni, oamenii doresc sa participe la evenimente care sunt
spectaculoase, neobisnuite, iesite din comunul cotidian. Vizita unui lider im portant, de
notorietate publica, va atrage dupa sine multi participanti. ntr -o asemenea ntlnire se
poate specula, la modul cel mai simplu, disonanta dintre imagine si realitate, cu efecte
benefice asupra sistemului cognitiv al participantilor.
Personalitatile publice au o imagine care si-au construit-o sau le-a fost
construita, si care n context strict politic are ntotdeauna si anumite elemente
standardizate, ca si multe stereotipuri. Comunicarea directa poate reliefa alt gen de
caracteristici, n primul rnd cele mai putin formale si protocolare, ca si alte genuri de
preocupari si de competente ale candidatului. Efectul este benefic pentru ca el produce
serioase mutatii n sistemul cognitiilor unui asemenea participant la ntlnire. Pe de
alta parte disonantele cognitive produse conduc la reorientarea valorica n raport cu
personalitatea n cauza. Oamenii recunosc dupa asemenea ntlniri, la nivelul
limbajului comun, ca liderul x nu este chiar att de rigid, absurd, rau sau incompetent,
ca este destul de simpatic, ca aici sau n problema asta are si el dreptate etc. Un
bun politician va cauta ntotdeauna sa mareasca gradul disonantelor cognitive pentru
ca ele vor conduce pna la urma la modificarea anumitor cognitii fata de candidat
pentru a fi n acord cu noua imagine a acestuia si mai ales cu faptul ca participantul n
cauza s-a implicat, participnd la acest eveniment.
Mai mult dect cele precizate, asemenea ntlniri sunt importante si pentru
lansarea de informatii subterane, adica prin specularea canalelor nemanifeste de
comunicare. Aceste informatii pot avea o mare forta persuasiva ntruct ele au un
caracter secret sau semisecret si sunt emise de catre autoritati si pot fi validate pe
principiul autoritatii.

176

Din tot ce am prezentat reiese ca acest gen de actiuni sunt extrem de

importante daca se fac n mediile sau zonele n care formatiunile sau politicienii nu au
adepti sau dimpotriva, au chiar adversari importanti. Evident ca printre acestia din
urma trebuie gasita o veriga mai slaba dar ese ntial este faptul ca aceste vizite nu se fac
n mediile prielnice pentru ca nu si au rostul. Cu simpatizantii se fac spectacole,
mitinguri, marsuri, pe adversari i ntlnesti n fata.
Este, pe de alta parte, extrem de important ca liderii politici n cauza sa fie
buni oratori si sa utilizeze din plin tehnicile persuasive. Chiar si n afara acestora ei
primesc din start un bonus de la participanti pentru ca au avut curajul sa dialogheze
fata n fata. Rezulta deci ca acest gen de ntlniri sunt foarte utile n campanie, dar
este evident ca pentru un efect semnificativ trebuie sa utilizezi, si evident sa dispui, de
un numar mare de personalitati publice, ceea ce nu este la ndemna oricui.
ntr-un registru special se afla ceea ce pot fi denumite spectacole le de
campanie. Acestea trebuie sa functioneze pe principiul legii asocierii. Ele trebuie sa
reuneasca doua categorii de personalitati. Unele politice, uzual de mica notorietate sau
cu multe perceptii negative la anumite categorii, si altele din lumea spectacolului,
preferabil neangajate public n viata politica, de ct mai mare notorietate si care sa
aiba ntr-o proportie extrem de mare aprecieri pozitive din partea populatiei.
Asocierea se face ntre cele doua tipuri de personalitati, cautndu-se n mod
normal acele personalitati din lumea spectacolului sau a sportului, care sa aiba calitati
evidente, exact pentru zona deficitara la actorul politic pe care l promovam. n acest
mod creditele sociale ale personalitatii din lumea spectacolului devin transferabile
partial personalitatii politice. Spectacolele electorale nu au eficienta n alte conditii.
Dimpotriva, atunci cnd notorietatea politicienilor este mai mare sau cnd calitatile
starului nu sunt evident superioare, efectul poate fi chiar contrar.
Se invoca adesea faptul ca la aceste spectacole se pot racola noi membri, prin
oferta de distractii/divertisment care exista. Acest argument este nsa unul simplist.
Distractia propriu -zisa nu se traduce obligatoriu n atitudine favorabila si cu att mai
putin n comportament de vot. Politicienii pot sa apara doar ca simpli organizatori si
n general publicul este extrem de putin interesat de cine anume organizeaza un
spectacol. Vedetele, care au un rol simbolic indubitabil si care trezesc evident simpatii
si chiar reactii comportamentale din partea publicului, prin asociere cu actorii politici
pot sa le confere acestora un statut de vedeta politica. Aceasta nu este altceva dect
o personalitate politica, care este lansata pe piata electorala dupa regulile promovarii
177

produselor si a serviciilor. Un actor politic poate fi lansat pe piata electorala precum o

pasta de dinti sau un aparat de ras. Legile spectacolului si ale promovarii produselor,
mai general, sunt aplicabile neproblematic si la scena politica, Cu siguranta ca exista
si elemente de specificitate, dar efectul comunicarii persuasive este extrem de
asemanator.
n fine un grup mare de actiuni de campanie sunt mult mai legate de planul
nemanifest, desi partial pot avea si conotatii manifeste. Este vorba de utilizarea presei,
de utilizarea grupurilor de presiune de la nivel local, de generarea de evenimente, ca si
de actiuni de minimalizare a alternativelor ideologice. Toate aceste tipuri de actiuni,
desi n continut foarte eterogene, au eficienta ridicata doar n conditiile n care cel
putin partial nu au caracter manifest.
Trecnd de problema utilizarii presei pe care am mai prezentat- o atunci cnd
am vorbit despre ideologie sau imagine, utilizarea grupurilor de presiune de la nivel
local merita o atentie sporita. Grupurile de presiune sunt grupuri de interese care
actioneaza n plan local asupra institutiilor comunitare sau centrale n vederea
obtinerii anumitor decizii sau a anumitor actiuni. Este evident ca organizatiile locale
ale unei formatiuni pot functiona pe principiul grupului de presiune si n acest mod ele
vor actiona ca un factor de presiune. Exista nsa la nivelul comunitatilor locale,
adesea, grupuri de presiune independente. Ele pot fi date de anumite grupari de
familii, de o anumita grupare sociala, a viniturilor spre exemplu (a noilor veniti) de o
grupare etnica, dar si de elita locala (preot, medic, directorul scolii) etc. Uneori chiar
anumite institutii comunitare pot actiona prin membri lor ca si grupuri de presiune.
Spre exemplu la noi Consiliile Parohiale, Scoala sau o asociatie agricola. Grupurile de
presiune actioneaza n plan local, la nivel de comunicare persuasiva ele fiind
obligatoriu structuri de mare autoritate si legitimate a vehicula informatii si de a forma
opinii si atitudini la nivelul comunitatilor.
Extrapolnd legea comunicarii n doi pasi a lui Lazarsfeld si Katz de la nivel
grupal la nivel comunitar, atunci vom descoperi ca grupurile de presiune joaca rolul
liderilor de opinie, care filtreaza si mai ales interpreteaza si valideaza informatia
politica sau pur si simplu de relevanta pentru comunitate. Iata de ce este important,
nca o data, ca o formatiune politica sa aiba o puternica structura institutionala la nivel
local, daca este posibil la nivelul tuturor comunitatilor locale importante. La acest
nivel identificarea liderilor locali si a grupurilor de presiune, ca si organizarea

178

propriilor structuri dupa principiul grupurilor de presiune este esentiala pentru

succesul electoral al unei formatiuni.
Generarea de evenimente este un tip destul de delicat, dar si exceptional de
benefic, de actiune de campanie. Ideea este preluata din jurnalism acolo unde crearea
de evenimente este un tip de obiectiv jurnalistic, n special n spatiul audio-vizual,
unde de exemplu prin publicarea unei declaratii sau printr-un interviu ori un reportaj
poti declansa o reactie institutionala sau sociala, care sa constituie n sine un
eveniment. n spatiul electoral, orice actor politic trebuie sa fie capabil sa poata
genera evenimente care sa capteze atentia publica. La limita, o formatiune politica,
ce nu este capabila la anumite intervale de timp sa declanseze evenimente este ca si
inexistenta pe scena politica. Aceste evenimente, cu ct sunt mai spectaculoase, cu
att sunt mai eficiente . Paradoxal poate, dar evenimentele trebuie n primul rnd sa
capteze atentia si doar secundar sa determine un anume tip de atitudine. Cu alte
cuvinte un actor politic care face o declaratie ce produce un eveniment, chiar daca
aceasta este nalt atacabila, este mai bun dect un actor politic care nu este n stare sa
genereze evenimente. Paradoxal, pentru ca aceasta nseamna ca politicianul care
spune o mare prostie este mai bun dect cel care tace.
Ce nseamna nsa a crea un eveniment? n primul rnd a de clansa reactii la
doua nivele. La un prim nivel al presei, iar la al doilea la nivel institutional. Ne
referim la institutiile politice, dar si la cele administrative sau la cele juridice. Ca
indicator al aprecierii evenimentelor putem lua n calcul reactiile cantitative si
calitative ale presei ca si ale celorlalti actori politici. n septembrie 1997 fostul
ministru de externe Adrian Severin a declansat un astfel de eveniment n urma unui
interviu, la fel cum si Traian Basescu cteva luni mai trziu va declansa un alt
eveniment, mult mai dramatic, pentru ca el va conduce, la cteva luni, la schimbarea
Guvernului. n timpul unei campanii electorale, publicarea unor documente, anumite
declaratii incendiare, anumite actiuni radicale sau eventual reactii la diverse
evenimente pot sa genereze altele, care sa capteze atentia si interesul public. Daca un
actor politic stie sa speculeze caracterul conflictual, noutatea si ineditul atunci el stie
sa creeze dintr-un lucru banal un eveniment.
Nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca evenimentele nu trebuie sa fie
obligatoriu generate, ele pot fi pur si simplu doar asumate. Orice eveniment
semnificativ, care are loc pe scena politica sau nepolitica, poate fi asumat n termeni
electorali si este important sa se si realizeze permanent acest lucru. Este vorba de
179

reactivitatea la social pe care actorii politici trebuie n mod obligatoriu sa o aiba. De

altfel, asa cum am aratat deja ntr-un paragraf anterior, nu este important att sa creezi
evenimente, ct mai ales sa stii sa ti le asumi, contnd n final doar cine a stiut cel mai
bine sa valorifice evenimentul n cauza.
Actiunile de denigrare a ideologiilor alternative se pot realiza n principal prin
celelalte tipuri de actiuni, ntlniri, mitinguri, prin utilizarea presei etc. Ele au fost
considerate n schema utilizata n mod distinct pentru ca, la fel ca si n cazul
ideologiei sau al imaginii, ele constituie un obiectiv special al oricarei campanii
electorale.

O campanie eficienta?
Toate problemele pe care le -am prezentat ne conduc la o ntrebare finala
extrem de pertinenta. Cnd o campanie este eficienta si mai ales cum putem face ca ea
sa devina eficienta? Este clar ca orice campanie are virtuti si defecte, ca oricare
campanie place mai multora sau mai putinora, ca uneori chiar adversarii accepta ca o
anume idee sau un anume stil de campanie a fost foarte bun sau bine ales. Spre
exemplu ideea Contractului cu Romnia a fost privita extrem de favorabil de cea
mai mare parte a electorilor, peste 90% din cei care au auzit si stiau la ce se refera
propunerea CDR, au considerat-o ca fiind buna sau foarte buna. Mai mult, dintre cei
care au votat PDSR -ul, circa jumatate au considerat-o o idee buna sau foarte buna, iar
daca luam n calcul doar pe cei care stiau exact la ce se refera, atunci procentul n
cauza ajunge la 80%. Nu trebuie sa exageram n astfel de analize pentru ca
aproximativ 20% chiar din votantii CDR nu auzisera de ideea contractului cu
Romnia si nu stiau la ce se refera.
Cu alte cuvinte nu oricare produs electoral, fie ca este o idee, fie ca este un
produs concret, un afis, un slogan sau un clip publicitar, trebuie sa aiba o anumita
eficienta determinata, ci mai degraba campania n ansamblul sau. De fapt ar trebui sa
avem n vedere anumite criterii pentru a analiza eficienta unei campanii. Acest lucru
nu este nsa simplu, pentru ca cel mai la ndemna, succesul n alegeri, nu poate fi un
criteriu operant. Succesul este dat doar partial de campanie si am aratat ca mai mult de
jumatate din electori nu sunt influentati de nici o campanie, indiferent de cum este
desfasurata.
Dar ce nsemna chiar si succesul n alegeri? PRM-ul cu procentele realizat n
2000 a pierdut sau a cstigat? Partidul Democrat este nvingator sau pierzator? PNL180

ul care a reusit pentru prima data sa intre singur n Parlament a cstigat sau a pierdut
n 2000?
Nici alte criterii nu pot fi facile pentru a fi utilizate. Am vorbit de tema
contractului propus de CDR n 1996 mai devreme. A fost ea eficienta? Desigur, da,
privind rezultatele prezentate cel putin. Dar daca extrapolam procedeul la un orizont
temporal mai mare n raport cu alegerile din 2000? Nu a contribuit aceasta tema si la
un capital negativ legat de nendeplinirea contractului? Cu alte cuvinte se ridica
ntrebarea daca este suficient sa luam in calculul eficientei campaniei doar orizontul
temporal limitat al rezultatelor electorale imediate.
Este cert ca eficienta unei campanii se poate judeca la doua nivele. La un prim
nivel n forma absoluta atunci cnd ne referim la diverse produse electorale luate
independent de oricare context. Putem analiza astfel, din punct strict profesional un
clip publicitar, un afis sau un slogan. Putem spune ca afisul este extrem de sugestiv,
ca ne transmite exact ideea, tema electorala centrala a candidatului, de stabilitate, de
dinamism, de forta etc, sau dimpotriva ca el este prost facut ca are erori de conceptie,
ca pare ca o poza de buletin si putem continua.
La al doilea nivel, unul relativ, ar trebui sa judecam produsele electorale att
mpreuna, ca un sistem, ct si prin raportare la un anume electorat caruia i s-a adresat
campania. Din acest punct de vedere ceea ce profesional a parut o stngacie ar putea
sa aiba alt efect asupra beneficiarului, un slogan neinspirat poate sa placa totusi
anumitor electori, asa cum acelasi clip electoral poate sa fie receptat extrem de bine
sau extrem de prost. Din studiile privitoare la publicitate se stie faptul ca un mesaj
publicitar nu trebuie att sa ne placa, ct sa ne atraga atentia, iar uneori un mesaj sau o
imagine stupida ne poate atrage mai mult atentia dect o alta frumoasa sau interesanta.
Din cele prezentate rezulta ca pentru a construi o campanie eficienta trebuie sa
stim foarte bine cui ne adresam, care este profilul electoratului tinta, trebuie sa
stabilim un anumit stil de campanie adecvat acestui electorat, dar sa si reactionam la
piata electorala pentru ca, trebuie sa si reactionezi la oferta de produse electorale pe
care competitorii o fac pe piata.
n fine nu trebuie sa trecem cu ve derea faptul ca indiferent de campanie, de
posibilele ei virtuti sau defecte, exista un orizont limita pe care o formatiune l poate
obtine de la electorat, dat fiind performantele politice reale ale competitorilor, dat
fiind competentele lor reale, orator ice sau politice, dar si datorita tipului de orientare
ideologica pe care o formatiune sau un candidat o propune electoratului. Cu alte
181

cuvinte nu trebuie sa consideram ca o campanie electorala poate transforma n orice

conditii si independent de contextul realitatii, un competitor ntr-un cstigator, dar mai
ales trebuie sa ntelegem ca succesul electoral tine att de actorul politic, de campania
pe care acesta o sustine, ct si de, sau mai ales de, electorat. Acesta nu numai ca are
anumite asteptari sau anumite orientari politice, dar ele si evolueaza n timp, iar un
politician ar trebui sa tina cont permanent si de acest lucru.

NTREBARI:

1. De ce este nevoie de actiuni de campanie?

2. Cu cine trebuie organizate mitingurile si marsurile si de ce?
3. Care este nivelul manifest al promovarii actiunilor de campanie?
4. Care este nivelul nemanifest al promovarii actiunilor de campanie?
5. De ce sunt importante si n ce conditii vizitele n teritoriu?
6. Ce este asumare de evenimente?
7. Cum functioneaza spectacolele electorale?
8. Ce sunt grupurile de presiune si cum functioneaza ele n campanie?
9. Care sunt factorii care influenteaza eficienta unei campanii electorale?

182

BIBLIOGRAFIE13

Arthur Asa Berger, Media Research Techniques, Sage Publications, 1991.

David Barrat, Media Sociolo gy, Tavistock Publications London, 1986

Charles R. Berger & Steven H. Chaffee, Handbook of communication science ,

London Sage, 1987.

Melvyn Bloom, Public relations and presidential campaigns: a crisis in

democracy, Crowell, 1973

Timothy C.Brock, Richard E.Petty & Thomas M.Ostrom, Cognitive Responses in

Persuasion, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 1981.

Brendan Bruce, Images of power: how the image makers shape our leaders ,
Kogan Page, 1992

Alan Bryman, Charisma & Leadership in organizations, Sage London 1992.

Michael Burgoon & Gerald Miller, New Techniques of Persuasion, Harper & Row
New York, 1973.

Henri-Pierre Cathala, Epoca Dezinformarii, Editura Militara, 1991

Helena Catt, Voting Behaviour. A radical critique, Leicester University Press,

1996

Coste-Cerdan, Nathalie & Le Diberder, Alain, Televiziunea, Humanitas, 1991.

John

A.Daly

&

James

C.McCroskey,

Personality

and

interpersonal

communication, London Sage, 1984.

Petre Datculescu, Cum a votat Romania. O analiza a alegerilor de la 27

septembrie 1992 , Revista de Cercetari Sociale nr.1, 1994

Wilson Deidre & Dan Sperber, Relevance, communication and Cognition, Oxford
Blackwell, 1986.

Robert E Denton Jr., Ethical dimensions of political communication Praeger,

David Farrell, Comparing Electoral Systems, Prentince Hall Harvester

Wheatsheaf, 1997

John Fiske, Introduction to Communication studies, Routledge London 1990.

Frears, Parties and voters in France, Hurst & Co, 1990

Edward Jay Friedlander, John Mervill & John Lee, Modern Mass-Media, Harper &
Row Publishers, 1990.

13

Aceasta bibliografie este cu mult mai larga dect cea strict legata de tematica tratata n aceata carte.
Am facut acest lucru pentru ca dorim sa oferim citeva repere bibliografice pentru aceia care doresc sa
aprofundeze aceste subiecte.

183

Anthony Giddens, The Nation-State and Violence, University of California Press,

1987

Anthony Giddens, The Consequences of Modernity, Polity Press, 1990

George N.Gordon, Communications and Media, Hasting House Publishers New

York, 1975.

Gerhard Hanneman & William McEwen, Communication and Behavior, AddisonWesley Publishing 1975.

Martin Harrop & William Miller, Elections and Voters. A comparative

introduction, Macmillan 1987

Paul Heyer, Communications and History (Theories of Media, Knowle dge and
Civilization), Greenwood press London, 1984.

Samuel P Huntington, Viata politca americana, Humanitas, 1994

Samuel P Huntington, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Antet,

1997

Fred Inglis, Media Theory. An Introduction, Basil B lackwell, 1990

Paul Johnson, A History of the Modern World, Weidenfeld & Nicolson, London,
1983

Jean-Noel Kaferer, Zvonurile, Humanitas, 1993

Romain Laufer, Marketing democracy: public opinion and media formation in

democratic societies Transaction Publishers, 1989

Paul Lazarsfeld & A. Katz, Personal Influence , 1955.

Virgil Magureanu, Studii de sociologie politica, Albatros,1997

Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg , Idei contemporane, 1975.

Denis McQuail, Mass Communication Theory; An Introduction, Sage

Publications, 1987.

Denis McQuail, Aspects of Modern Sociology; Communication, Longman

London, 1984.

Ellen Mickiewicz, Charles Firestone, Televiziunea si Alegerile, Stiinta si Tehnica,

1996

Richard Kisch, The private life of public relations, MacGibbon & Kee, 1964

Gustave Le Bon, Psihologia Multumilor, Anima, 1990

Miclea, Mircea, Psihologie cognitiva, Gloria, 1994

184

Gail Myers & Michele Tolela Myers, The Dinamics of Human Communication;
A Laboratory Aproach, McGraw-Hill Book Company, l973.

Dan Nimmo, Subliminal poltics: myths and mythmakers in America, PrenticeHall, 1980

David Paletz, Political communication in action, Hampton Press, 1996

Nisbet, Robert, Prejudices, Harvard University Press, 1982.

Everett M. Rogers, Communication Techonology, The New Media in Society

Dumtru Sandu, Sociologia tranzitiei, Staff, 1996

Charles T. Salmon, Information campaign, Sage,

Sidney Blumenthal, The Permanent campaign, Simon and Schuster, 1982

Margaret Roberta Scammell, The impact of marketing and public relations on

modern British politics: The conservative party and government under Mrs.
Thatcher, 1991

Tim O'Sullivan, Key Concepts in Communication, Routledge, London, 1988.

James T.Tedeschi, The Social Influence Processes, Aldine Atherton, 1972.

deTocqueville, Alexis, Despre Democratie in America, Humanitas, 1992

John C.Turner, Social Influence, 1991.

.Vlasceanu, Lazar, Metodologia cercetarii sociale, Stiintifica si Enciclopedica,

1986.

Ken Ward, Mass Communications and the Modern World, Macmillan 1989.

Miller Warren, Merill Shanks, The new American voter, Harvard University
Press, 1993

Watts, Duncan, Political Communication Today, Manchester University Press,

1997

Piotr Wierzbicki, Structura Minciunii, Nemira, 1996

185