Starea Bisericii baptiste din România

6. "Şi... cîte divizii are papa?"

În timpul Celui de-al doilea război mondial Stalin ar fi întrebat (nu ştiu dacă retoric): "Şi
cîte divizii are papa?" Dincolo de ineditul întrebării sau de inutilitatea ei, întrebarea
transmite un singur lucru: putere fără limită, forţă exprimată în "divizii de blindate". Toţi
care au auzit această întrebare (nu ştiu cine a fost de faţă, probabil contează) "în primă
audiţie" ştiau că asta vizează. Dar, pe lîngă întrebarea în sine, personalitatea personajului
care a pus această întrebare mai adaugă ceva: lipsă de milă, lipsă de Dumnezeu, victoria
cu orice preţ.

Habar n-am ce i-o fi trecut prin minte papei şi nici dacă a luat vreodată la cunoştiinţă de
întrebarea lui Stalin. Fără doar şi poate papa avea să ia contact cu desfiinţarea Bisericii
Greco-Catolice din Ucraina şi din România, cu procesele intentate credincioşilor şi
clerului catolic acuzat de trădare, colaborare cu duşmanul, infiltrare de agenţi, sabotaj,
complot pentru răsturnarea ordinii de stat, etc.

Pentru Stalin şi pentru anturajul său era normal să asocieze puterea şi victoria, lipsa de
milă cu lipsa de Dumnezeu. Dar, dincolo de asocierea a doi termeni incompatibili, putere
şi biserică, întrebarea lui Stalin evidenţiează un adevăr incontestabil, anume că biserica
şi puterea şi/sau lupta pentru putere sunt incompatibile. Cu toate acestea istoria, în
particular istoria bisericii, ne demonstrează contrariul. Nu trebuie să aduc date în sprijinul
afirmaţiei mele şi nici nu o să mă refer la ce s-a petrecut în alte biserici. Mă voi rezuma
doar la biserica baptistă, în particular la cea din România, dar şi în acest caz referirile
mele vor fi extrem de selective.

De exemplu, un fapt incontestabil şi mai puţin cunoscut, dar adevărat, este că baptiştii din
zona Aradului au avut mai multe comunităţi (de biserici) în prima jumătate a secolului
XX. Aceste comunităţi fiind extrem de mici, este greu de explicat de ce unii păstori au
decis să fie şefi peste o mînă de oameni, în loc să se unească şi să aibă o forţă mai mare.
Ulterior la Arad s-au înregistrat cele mai multe biserici baptiste din ţară, Aradul fiind
supranumit "Ierusalimul baptiştilor", iar Ţara Crişurilor "Leagănul baptiştilor".
În perioada "de democraţie populară" Bucureştiul s-a definit ca centru al baptiştilor din
România datorită conducerii centralizate şi a existenţei seminarului baptist. Dar, chiar şi
înainte de 1989 întîietatea Bucureştiului a fost pusă sub semnul îndoielii datorită
conducătorilor baptişti (care nu proveneau totdeauna din Bucureşti) aserviţi puterii
comuniste. Pe scena jocurilor de influenţă şi putere s-a evidenţiat în primul rînd Oradea
care era asociată într-o oarecare măsură cu Aradul (biserica Dragostea, Pîrneava) şi în
mai mică măsură cu Clujul (biserica Iris). Spre deosebire de interesele şi preocupările
spirituale tipice baptiste ale Bucureştiului, dincolo de atracţia manifestată de interesul
stîrnit de Navigatori în direcţia ucenicizării, în aceste biserici s-a manifestat un tip de
creştinism recontextualizat. Acesta articula o teologie relevantă pentru viaţa din acea
perioadă din ţara noastră. Acest tip de teologie era enunţată şi susţinută printr-un limbaj
care comunica adevărurile lui Dumnezeu şi făcea posibilă lucrarea Duhului, distingîndu-
se net de limbajul tocit deja al bisericilor baptiste tradiţionale. În perioada 1982-
decembrie 1989, aceste biserici au transmis, într-un fel sau altul, şi au pus în operă, o altă
concepţie despre lume şi viaţă decît cea oferită de "societatea socialistă multilateral
dezvoltată" propovăduită de Partidul Comunist Român şi instituţiile statului comunist.
Este interesat de remarcat că în ciuda diferenţelor existente la nivel politic faţă de
Bucureşti, biserica baptistă nr. 2 din Oradea, ce era exponentul rezistenţei pe tărîm
spiritual faţă de regimul comunist nu a insistat prea mult în direcţia ucenicizării. Interesul
manifestat la Oradea era însă canalizat şi în direcţia unei noi forme de învăţămînt (Şcoala
prorocilor) şi a dezvoltării slujirii instituţionalizate a bisericii (diaconi, pastori,
învăţători), punînd accentul pe manifestările în plen ale adunării credincioşilor în
"serviciile divine".

După 1989, odată cu revenirea în ţară a unor fraţi din străinătate şi cu instituirea libertăţii
religiaose, a început lupta deschisă pentru acapararea puterii. Aceasta s-a manifestat
variat în cei douăzeci de ani ce s-au scurs din decembrie 1989. Cu toate acestea, cele mai
multe dintre ocaziile în care baptiştii s-au înfruntat se pot încadra la nivelul "războiului
rece", războiul nefiind încă declarat oficial. În această perioadă asistăm la o schimbare de
generaţii, la o schimbare majoră de mentalitate şi la o accentuare a polarizării est-vest,
specifică celor două centre baptiste: Bucureşti şi Oradea, dar şi de încercarea de afirmare
a iniţiativelor unor centre de mai mică importanţă, de o altă factură, dar în creştere, cum
ar fi Sibiu şi Timişoara.

7. Libertatea de exprimare a Bisericii

Cei mai mulţi dintre noi au impresia că libertatea cuvîntului sau dreptul de a-ţi spune
părerea cînd aceasta nu este identică cu direcţia oficială sau cu cea dictată de majoritate
este un drept cîştigat recent. Dar nu este chiar aşa. În Biserică fiecare avea dreptul să
spună ceva, toţi erau ascultaţi şi hotărîrile finale erau luate de apostoli, apoi de presbiteri.

Isus s-a exprimat deschis şi a corelat vorba cu fapta. Pe lîngă slujirea celor mici şi mulţi,
pregătirea dicipolilor era cea mai importantă activitatea, astfel că Împărăţia se apropia de
mase, cît şi de individ. Autorităţile timpului ar fi vrut să îi restricţioneze exprimarea şi
deseori îl şicanau. Cu toate acestea, poporul îi sorbea cuvintele. În final Isus a comunicat
foarte puţin, chiar atunci cînd ar fi putut să îşi susţină nevinovăţia. Marele preot,
sinedriul, Pilat şi Irod nu au mai putut vedea vreo minune, nici nu au mai auzit ceva demn
de mîngîiat auzul urechilor lor acordate doar la un anumit gen de discurs. Ba chiar şi
ucenicii au fost contrariaţi. De remarcat însă că mai-marii norodului nu i-au limitat lui
Isus libertatea de exprimare, dar fiind catalogat duşman al poporului prin ceea ce spunea
şi făcea, Isus a fost executat. Vedem apoi că sinedriul vrea să intimideze şi să limiteze
libertatea de exprimare a apostolilor. Petru îşi vede viaţa ameninţată şi evident libertatea
de a se exprima anulată de către Irod, dar lucrurile reintră pe un făgaş normal ca prin
minune. Preţul suprem pentru libertatea de exprimare a convingerilor creştine este plătit
de Ştefan, care este linşat de mulţimea ce nu suporta o astfel de deviere.

Deci, încă de la început exprimarea liberă sau libertatea cuvîntului a constituit o

dimensiune importantă a religie creştine, ea fiind unul dintre elementele esenţiale ce au
însoţit-o. Fără vorbire, fără dialog sau fără exprimarea liberă prin care conceptele şi
practicile sale să fie cunoscute, dezbătute şi acceptate, creştinismul nu ar fi putut cuceri
lumea greco-romană. Creştinismul şi-a asumat riscul de a fi combătut de filosofii şi
filosofiile vremii, dar dincolo de disputa ideilor, creştinismul şi-a asumat riscul de fi
ridiculizat, batjocorit sau condamnat de omul de rînd, la o discuţie în piaţă, pe stradă, de
factură publică sau privată. In cele din urmă creştinismul şi-a asumat riscul de a fi lichidat
prin violenţă fizică, dar a continuat să spună într-un mediu ostil acelaşi lucru: «Veţi
cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi!»

După persecuţiile din primele trei secole de existenţă creştinismul a devenit o religie ca
oricare alta, adică avînd aceleaşi drepturi ca oricare religie din Imperiul roman. Dar,
destul de rapid, favorizarea creştinismului de către Constantin (şi ulterior de alţi împăraţi
între care cei mai importanţi sunt Teodosie şi Iustinian) a făcut ca libertatea de exprimare
să fie din nou luată în discuţie. Odată cu cooperarea dintre stat şi biserică, ceea ce spunea
biserica nu putea ataca statul şi vice-versa. Chiar unii dintre liderii bisericii au fost
persecutaţii pentru că nu s-au conformat. În plus, duetul noii exprimări a făcut să dispară
libertatea de exprimare pînă mai ieri îngăduită tuturor religiilor. Templele au fost nu
numai adandonate, ci chiar au început să fie demolate. Chiar şi sinagogile erau în pericol.
Uneori mulţimea creştinilor înfuriaţi linşau un păgîn mai încăpăţinat, reeditînd parcă
acţiunea mulţimii înfuriate de discursul îndrăzneţ a lui Ştefan, martirul din Fapte.
Exprimarea cuvîntului lui Dumnezeu şi ungerea capetelor încoronate de cel ce exprimă
acest cuvînt a dus la apariţia monarhiilor de drept divin, un fenomen moştenit de fapt din
lumea păgînă, unde faraonul, împăratul, regele, era fiul divinităţii, deci intangibil şi divin.

Apariţia şi dezvoltarea reţelei de slujitori specializaţi şi rearanjarea importanţei lor, şi de

aici a autorităţii în Biserică, a dus la accentuarea ascultării în detrimentul exprimării.
Dincolo de creştinismul nebulos aflat mai aproape de sursa sa primară, Isus Cristos, apare
o exprimare mult mai restrînsă, mai controlată şi mai standardizată. In acest context se
produce trecerea de la o mişcare religioasă la instituţia bisericii, ceva diferit de sinagoga
iudeilor, iar apoi se trece la organizarea acestei instituţii într-o facturpă şi mai complicată
în ceea ce priveşte exprimarea, cea ceremonială, extrem de ierahizată, tipizată şi
predictibilă. Locul exprimării libere este luat de forma frumoasă, elaborată, muzicală, dar
specializată şi distantă faţă de individul care pînă mai ieri putea să îşi exprime liber starea
sufletească în văzul şi auzul celorlalţi fraţi şi surori. Această transformare nu s-a făcut
însă într-un ritm susţinut, alert, dar este cert că transformarea a vizat eliminarea unui
anumit tip de exprimare prin impunerea unui control al exprimării şi manifestării în
biserică. Important nu a mai era cooperarea generală, exprimarea şi receptarea de către
creştinii plini de Duh Sfînt, ci ascultarea de cel ce manifesta autoritatea în biserică. În
interiorul zidurilor ei, Biserica a devenit o instituţie riguros organizată, ierarhizată,
avînd în cele din urmă o structură piramidală cu un episcop (mitropolit, arhiepiscop,
cardinal, papă, patriarh) în vîrf. Conformismul şi uniformitatea a luat locul varietăţii.
Identitatea creştină a fost exprimată restrictiv, apartenenţa la un crez, la un set de doctrine
şi practici definind apartenenţa la o biserică oficială, ortodoxă, catolică sau
nechalcedoniană. Riscul asumării unei alte identităţi îl punea pe creştin în postura de a fi
declarat eratic, o postură mai rea decît cea a unui păgîn. Erezia şi ereticul trebuiau
grabnic înlăturate pentru a nu intoxica adevărata biserică, adevărata credinţă şi adevăratul
creştin. Păgînul nu era aşa de periculos pentru că el nu putea infecta. Cu el se avea
răbdare, i se dădea timp să ajungă la adevărata convingere, cea a singurei şi adevăratei
Biserici.

Acest tipar a început să fie pus sub semnul întrebării în vestul Europei. Fenomenul s-a
manifestat la nivelul cel mai înalt, acolo unde lucrurile erau extrem de clare. După ce
împăraţii şi-au primit coroana cu binecuvîntarea papilor, papii au împins importanţa
spiritualului mai sus de puterea seculară. Papii au afirmat că puterea spirituală este
superioară celei seculare, astfel că libertatea de exprimare a împăraţilor în orice domeniu
a fost limitată şi controlată. Evident lucrurile au luat o turnură firească după ce s-a putut
constata că o lovitură de sabie e mai mortală ca o excomunicare. Schisma din interiorul
Bisericii Catolice, cu existenţa în acelaşi timp a doi şi trei papi, cît şi pariţia curentelor
eretice şi a regatelor naţionale au zgîlţîit eşafodajul construit cu grijă de papi. Libertatea
de exprimare şi manifestare a devenit mai variată datorită imposibilităţii controlului
absolut al Bisericii. Reforma a dat acestui eşafodaj despotic deja şubred o lovitură
ireversibilă. Din nou asocierea statului şi a bisericii, de data aasta reformată, a dus la
evitarea controlului absolut al Bisericii Catolice, a făcut să se manifeste libertatea
cuvîntului. Nu numai tiparul a făcut ca cele 95 de teze ale lui Luther să devină un best-
seller, ci şi conţinutul lor ideatic. Bula papală ce l-a excomunicat nu a fost preluată de
întreprinzători pentru a fi tipărită pentru că nu spunea nimic nou, nimic benefic, ci
restrîngea exprimarea.
În afara Bisericii, contele, ducele, regele, împăratul şi prin părţile noastre boierul,
domnul, paşa, ţarul sau sultanul şi-au văzut autoritatea pusă la îndoială datorită influenţei
venite din vest ce viza afirmarea individului în competiţie cu masele tăcute sau cu
despotul mai mult sau mai puţin luminat, dar care dicta care sunt drepturile şi cine poate
avea acces la ele. Precedentul a fost creat în Anglia, chiar în Evul Mediu, unde baronii i-
au impus regelui Magna Charta, o culegere de legi ce avea ca scop limitarea puterii
regelui. Carol I al Angliei a fost decapitat pentru că avea impresia că monarhia sa era de
drept divin. S-a înşelat. Cu toate că după aceea a existat o restauraţie, monarhia a devenit
una constituţională. Independenţa Statelor Unite a marcat încă un pas împotriva
monarhiei absolute, fiind un bun exerciţiu de manifestare a exprimare a libertăţii
cuvîntului. Manifestul acesteia este şi în ziua de azi un exerciţiu practic de manifestare
liberă a cuvîntului.

Dar dincolo de libertatea cuvîntului obţinut prin luptă, suferinţă şi de-a lungul unei
perioade destul de lungi, în Biserică nu pare să existe aşa ceva. În România Biserica este
azi nu numai o instituţie care imită instituţiile comuniste cu lipsa de libertate a cuvîntului,
dar dincolo de aceasta, multe din manifestările acesteia în acest domeniu se pot regăsi
înainte de perioada modernă, undeva în Evul Mediu. Are aceasta legătură cu «Veţi
cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi»?

În contextul acesta oare ce preţ are o libertate pe care refuzăm să ne-o asumăm?

Încă de pe vremea comuniştilor între noi existau două modalităţi de a-ţi asuma libertatea
de exprimare. Un tip de baptişti erau tăcuţi (nu neg că nu erau baptişti buni sau că nu îşi
exprimau altfel credinţa) şi o altă categorie, mai restrînsă, era cea a celor care se
exprimau deschis, public sau privat în ceea ce priveşte credinţa în Isus Cristos. Ba printre
aceştia erau unii de-a dreptul arţăgoşi, gata să manevreze cu ulitaje grele pentru a-şi
susţine punctul de vedere, fie în exteriorul Bisericii, ceea ce era inclus în genericul
«lume», fie în încercarea de a duce sau readuce anumiţi fraţi şi surori pe «calea cea
bună». Mărturisesc că nu am fost prea consecvent în ceeea ce priveşte apartenenţa mea la
una dintre aceste categorii, dar îmi amintesc că am fost admonestat verbal de un coleg
«nepocăit» cum că eu nu eram «pocăit» pentru că eu nu sunt ca ei şi nu îmi ţineam gura.
Cu o altă ocazie însă m-a complimentat pentru că i-am explicat evanghelia şi era pentru
prima dată cînd înţelesese şi el ceva! În perioada aceea era interesant să spui ce gîndeşti
în faţa tuturor. Azi orice individ nu numai că poate să spună ce gîndeşte fără să rişte
nimic, poţi fi abuzat verbal fără ca aceast să fie sancţionat. Dar şi acest aspect al libertăţii
de exprimare, dealtfel destul de limitată în vremea comuniştilor avea mai multe aspecte.
De pildă îmi aduc aminte cum unul dintre fraţi l-a felicitat pe altul pentru că a avut
curajul să predice mai deschis, mai relevant, mai actual. Pînă mai ieri nu am ştiut de ce.
Primul voia să plece mai repede în SUA. Apoi era vorba despre libertatea de a lăsa pe
alţii să spună ce gîndesc. Ioan Bunaciu, istoricul imprecis şi părtinitor al Bisericii baptiste
din România i-a catalogat pe slujitorii Bisericii ce nu acceptau interdicţiile autorităţilor
comuniste «cîinii care lătrau», iar pe cei care au refuzat să îşi asume riscul de a exprima
ceea ce gîndesc şi cred «măgarii care cărau poverile», în această categorie auto-
incluzîndu-se. Fără să fiu la curent cu catalogarea lui Bunaciu, în aceea perioadă am putut
să-mi fac o idee despre ce însemna atît prima, cît şi a doua categorie. Mărturisesc că nu
am avut nicio simpatie pentru categoria măgarilor, fiind convins în perioada 1982-90 că
doar prima categorie are dreptate. Ciudat este însă că Bunaciu şi-a scris cartea după anul
1989, dar nu şi-a îndulcit tonul sau nu a putut găsi şi alte diferenţe sau asemănări între
cele două poziţii. La o analiză mai atentă, probabil că măgarii au cărat poverile ce le-au
fost puse de departamentul cultelor şi nu au avut curajul să later cel puţin ca şi cîinii, dar
în aceiaşi măsură este adevărat că, indiferent cît sau la cine au lătrat cîinii, şi ei au avut de
dus poveri, poate chiar mai grele decît cele ale măgarilor. Cine ar trebui atunci să se
laude? În plus amăreala provocată de poverile duse de Departamentul cultelor nu se poate
compara cu tensiunea plină de suspans a implicării conştiente împotriva unui sistem
satanic cum a fost cel comunist, cu toată dulceaţa cu care putea fi uns mai sus-numitul
departament, conform doctrinei mierii baptiste.

Refuzând să mă lansez prea departe în direcţia slujirii sistemului comunist de către

oameni ai Bisericii baptiste, aş menţiona în treacăt cîteva aspecte. Am avut un văr pastor
baptist ce a fost spitalizat de spitalul de boli nervoase şi a fost legat cu cătuşe de pat. A
refuzat să facă uz de libertatea de exprimare şi aceasta s-a concretizat în spitalizări
repetate şi ulterior în moartea sa prematură. Mi s-a spus că ferestrele apartamentului său
aveau gratii pentru a-i preveni sinuciderea. Pe de altă parte însă, un alt frate ce era foarte
activ şi anti-comunist în aceiaşi Biserică a fost lucrat de Departament. Făcînd uz de
libertatea de exprimare s-au strîns semnături în favoarea sa în biserica unde eram
membru. Am decis să acţionăm în direcţia ce atunci ni se părea dreaptă şi ca urmare am
uzat de libertatea de acţiune sau exprimare. Păstorul nostru nu a avut acest curaj şi pentru
aceasta nu am mai putut să ne privim mult timp în ochi.

Apoi, în decembrie 1989 a venit libertatea. Ciudat dar în ziua cînd Ceauşescu a fugit din
C.C. am ajuns la finele serviciului divin la biserică. Dintre cei prezenţi eram doar doi care
ne agitaserăm în faţa primăriei. Am cerut în final să cîntăm ceva ce era reprezentativ
pentru libertatea ce se întrezărea. Cererea mi-a fost acceptată şi toată biserica a cîntat.
Pastorul şi unul dintre fraţii mai timoraţi din biserică ce se afla la amvon nu au avut
curajul să refuze cererea, nici să îmi cenzureze libertatea de exprimare.

Ce a însemnat libertatea de exprimare pentru Biserica baptistă din România? Pentru unii
a fost deschisă calea spre atac cerebral datorită faptului că puteai lucra pînă cădeai de
oboseală. Pentru alţii a fost calea pentru a accede la o funcţie de conducere sau de a-şi
organiza prima biserică, fără să se afle sub atenta supraveghere a autorităţilor. Dar, fie
într-un fel predictibil, fie într-unul mai puţin predictibil, tensiunea legată de libertatea sau
lipsa libertăţii de exprimare nu avea să mai fie aceiaşi: dacă pînă în 1990 aceasta se afla
în principal sub supravegherea sau ameninţarea statului sau rezulta datorită presiunilor
făcute de o instituţie a statului comunist asupra celor din conducerea cultului, acum ea are
alte surse. Ea se manifestă datorită existenţei unor grupuri de interese din cadrul cultului
baptist, în care cea mai evidentă polarizare este cea Oradea vs. Bucureşti şi a percepţiei şi
teologiei diferite a ceea ce înseamnă a fi lider slujitor.