Reflecţie asupra destinului uman

- Cine dintre d-stră s-a întrebat vre-odată ce este omul?

- Cine s-a întrebat de ce trăieşte pe lumea asta?
- Cîţi aţi găsit de cuviinţă să reflectaţi, cel mult cinci minute, asupra
naturii destinului uman?
- Şi cîţi aţi binevoit să vă gîndiţi, măcar odată, la rostul d-stră în
viaţă?

- Cunoaşteţi cu toţii, sau majoritatea dintre d-stră cunosc, cel puţin

din auzite, cît de greu se creşte un om, dar cîţi v-aţi întrebat de ce şi pentru
ce se creşte el aşa de greu?
În timp ce un pui de om se naşte neputiincios, fragil, vulnerabil şi e
nevoie de aproape o treime din viaţa lui pentru a deveni capabil să înceapă
o viaţă de sinestătătoare, puii de năpîrcă se nasc gata de a înfrunta viaţa cu
toate greutăţile ei. Şi în timp ce omul este pîndit de la naştere pînă la
moarte de primejdii, de boli şi de nevoi, cele mai hîde şi mai bestiale fiinţe
de pe pămînt, începînd cu viruşii şi terminînd cu aligatorii, aproape că nu
au de înfruntat nici duşmani naturali şi nici factori climaterici nefavorabili,
nimic din ceea ce bieţii oameni au de înfruntat la fiecare pas.
- De ce?
- Este oare lumea aceasta concepută pentru viruşi şi crocodili, sau
ea este făcută pentru oameni?

Din moment ce, conform tuturor teoriilor, ideologiilor, filosofiilor,

poveştilor, povestirilor şi povestioarelor, etc., inclusiv tîmpenia
evoluţionistă, omul este fiinţa superioară de pe planeta Pămînt, de unde
blestemul acesta asupra oamenilor de a face parte dintre cele mai
neputiincioase fiinţe de pe pămînt?

- De ce un animal ajunge la maturitate în mai puţin de a douăzecea

parte din lungimea vieţii lui şi are nevoie de foarte puţină asistenţă pentru a
face lucrul acesta, şi de ce omul este nevoit să treacă printr-un stadiu lung
şi anevoios de dezvoltare, care uneori depăşeşte o treime din durata vieţii
lui, şi necesită asistenţă maximă şi de calitate pentru a fi în stare să se
descurce singur în viaţă?
- Pentru ca în final, “copilul - minune”, care face pieri suri la o
duzină de persoane ce au nefericirea să fie răspunzătoare de creşterea şi
educarea lui, şi pe pieptul căruia merge agoniseala de o viaţă a două duzini
de nefericiţi, să devină boul boilor, vaca vacilor, sau cine ştie ce lighioaie?

Indiferent că vă daţi seama de lucrul acesta sau nu, majoritatea

oamenilor vă creşteţi copiii cu speranţa că ei vor fi mai buni ca voi, vor trăi
mai bine ca voi, şi vor face ceea ce voi personal n-aţi reuşit să faceţi. Vă
faceţi luntre şi punte şi faceţi orice pentru ca copiii voştri să ajungă să vă
transforme visele în realitate: - cînd însă ei ajung maturi, rareori se
adevereşte să îndreptăţească speranţele voastre; şi astfel la nesfîrşit: - alţi
copii, alte speranţe şi alte dezamăgiri.
O generaţie dă naştere altei generaţii, care la rîndul ei dă naştere la a
treia generaţie, care dă naştere şi ea la o generaţie, şi aşa de mii de ani ne
petrece timpul pe toţi, unii după alţii, părinţi după copii şi copii după
părinţi, fără să vă întrebaţi măcar de unde şi încotro, de cînd şi pînă cînd, şi
de ce şi pentru ce.
- Cînd oare va sări vreo “aşchie” din roata asta blestemată, sau
binecuvîntată, a existenţei umane, să se întrebe despre destinaţia rotirii ei
şi să dea un rost vieţii celor ce se petrec în ea?

Întrebările pe care vi le sugerez acum spre discuţie sînt doar puţine

din întrebările pe care fiecare om ar trebui să şi le pună. Dacă voi n-aţi
făcut lucrul acesta singuri, îl fac eu pentru voi: - binevoiţi doar de fiţi atenţi
la cele scrise de mine, căci sînt sigur că veţi găsi lucruri interesante şi
folositoare în ele.

Vă ofer spre discuţie cele mai simple, dar nu şi cele mai lipsite de
importanţă, întrebări, la care fiecare om, ce nu este indiferent de soarta şi
de viitorul său, ar trebui să răspundă.

În pofida faptului că întrega omenire orbecăieşte în bezna

necunoaşterii, indiferenţei şi a prostiei, şi stă la cheremul minciunii şi a
fărădelegii, adevărul nu e chiar la fundul mării, unde cei cărora le este lene
să mişte măcar din mustăţi pentru a-l afla, pretind că el se află. E deajuns
să mişti un pic din creieri, şi toate “tainele” lumii devin lucruri obişnuite,
pe înţelesul oricui.
 E drept că lenevia intelectuală este cea mai parşivă dintre lenevii,
datorită multitudinii de forme pe care le îmbracă pentru a nu fi depistată, de
la pretinsul lucru “intelectual” de a rezolva cuvinte încrucişate, pînă la
mult-lăudatul brain-ring, totuşi cei ce într-adevăr vor să cunoască
adevărul, îl găsesc.

Pentru a se bucura pe deplin de viaţă, omul trebuie să-şi afle

mai întîi rostul lui în ea, să ştie de ce şi pentru ce trăieşte, să spere că
ceea ce face el nu este în zadar, şi, tot ce e posibil, unii mai au nevoie şi
de o speranţă şi asigurare că va mai fi ceva şi după cortina de fier a morţii: -
altminteri de unde vine obişnuinţa unora de a face ocolul bisericilor, leafă
preoţilor şi plăcere sfinţilor?

- Cine însă poate să-şi afle adevăratul rost în viaţă, fără să aibă
măcar o idee vagă despre faptul cine este el şi pentru ce este?
- Cei pe care nu-i interesează nimic altceva decît cariera, banii,
pielea proprie, etc.?
- Dar aţi văzut măcar vreodată vreun individ din tagma egoiştilor şi
egocentriştilor fericit?
Dacă da, atunci nu pentru mult timp.

Cei ce vor să afle adevărata fericire şi adevărata bunăstare, cele

care nu se termină niciodată, nu le pot afla fără a cunoaşte cine sînt ei
ca specie şi ca persoane, şi fără a şti pentru ce trăiesc.

Să răspundem, deci, la prima întrebare, care spre deosebire de cele

cîntate la televizor, cu privire la intrarea Moldovei în comunitatea
europeană şi N.a.t.o., este cu adevărat vitală, la fel ca şi toate celelalte
întrebări pe care am să vi le sugerez şi la care am să vă ajut să aflaţi
răspunsul.
E drept că atunci cînd merge vorba despre copii săi fiecare părinte
se simte ca şi cum ar merge vorba despre Dumnezeu, jignindu-se pînă la
măduva oaselor de fiecare cuvînt neînţeles, nu neapărat răuvoitor, ca şi cum
a fost ofensată însăşi trinitatea cu toată hoarda ei de sfinţi, dar, deoarece
acum caut să vă prezint adevărul aşa cum este el, nu aşa cum vi-l închipuiţi
d-stră, voi atinge puţin şi problema copiilor, punîndu-vă nişte întrebări
legate de ei, răspunsul la care nu v-ar strica să-l cunoaşteţi.
 Pentru a percepe sensul adevărat al mesajului pe care încerc s vi-l
transmit, vă recomand să fiţi sinceri cu d-stră înşişi acum şi să vă eliberaţi
pentru puţin timp de sentimentalisme. Dacă n-ar fi fost dragostea paternă şi
maternă, pe care majoritatea părinţilor o aveţi faţă de copiii voştri, e sigur
că n-ar fi fost nevoie să vă vorbesc despre unele aspecte neplăcute ale
creşterii şi educării lor, pe care din cauza acestor sentimente le treceţi cu
vederea, căci şi singuri le-aţi fi cunoscut şi arhicunoscut. Astfel însă este
nevoie să vi le amintesc, spre binele vostru şi al copiilor voştri, nu spre al
meu.
Indiferent de părerea voastră despre creşterea copiilor, fie că
consideraţi că ei se cresc greu sau uşor, la o analiză lucidă a ei, în stil
capitalist, cu toate plusurile şi minusurile ei, veţi observa, cu nedumerire
poate, că balanţa lor înclină vădit în favoarea minusurilor.
Dacă e să comparăm toate investiţiile făcute într-un copil, începînd
cu naşterea lui prin chin şi durere,
cu asistenţa de douăzeci şi cinci de ore din cele douăzeci şi patru pe
care le are ziua, acordată lor timp de cîţiva ani;
continuînd cu zecile sau sutele de mii de pelinci spălate şi uscate în
perioada lui de “glorie”, în funcţie de stăruinţa cu care pruncul îşi face
datoria de omuleţ;
cu momentele de disperare în clipele cînd el reuşeşte, datorită
stăruinţei exagerate a părinţilor lui, să piardă din sănătate;
cu cheltuielile făcute pentru a-i asigura un mediu favorabil şi o
hrană corespunzătoare;
şi terminînd cu investiţiile făcute din urma lui în clipa în care el
urmează să facă primii paşi de sinestătător în viaţă;
şi cu investiţiile făcute cînd el devine la rîndul lui părinte;
şi făcînd, desigur, abstracţie de unele cheltuieli imprevizibile şi
nedorite, care în majoritatea cazurilor se dovedesc a fi cele mai mari, pe
care le faceţi în cazul cînd copiii nu sînt tocmai îngeraşi, cu profiturile ce
constituie rezultatul creşterii şi educării lui, numărul primelor, de cele mai
dese ori, întunecă pînă la maximum numărul ultimelor, chiar şi atunci cînd
excludem cazurile cînd răsplata oferită de către copii părinţilor lor, pentru
creştere şi educare, este datul la bot, sau peste nas, uitarea şi abandonarea
lor, în cazurile cînd ultimii au cel mai mult nevoie de ajutorul şi asistenţa
primilor.
- De ce se întîmplă lucrul acesta?
- Şi care este rostul lui?
- V-aţi întrebat vre-odată lucrurile acestea?
 - De ce se cresc copiii aşa de greu şi pentru ce?
- Pentru ca ei, ajungînd maturi, să-şi scuture fundurile prin
discoteci, în numele libertăţii sexuale?
- Pentru ca ei să-şi ia rămas bun de la minte, dacă nu pentru o zi
atunci pentru toată viaţa, prin baruri, crîşme, cabareturi, cîrciume şi
restaurante?
- Pentru ca ei să-şi dospească creierii, prin şcoli şi universităţi,
învăţînd peripeţiile, teoremele şi axiomele lui Neştiilă şi a bandei lui de
pseudo - învăţaţi?
- Sau să umple fauna străzilor oraşelor cu noi specii de tîrîtoare şi
paraziţi, numiţi narcomani, bandiţi, tîlhari, fraieri şi beţivani?
- Pentru asta vă creşteţi voi copiii?
- Pentru toate acestea şi pentru ca ei, la rîndul lor, să dea naştere la
alţii mai deocheaţi ca ei, şi aşa la nesfîrşit?
- Sau poate vă puneţi o speranţă în ei, în momentul în care vă
dedicaţi viaţa lor?
- Poate că doriţi ca ei să facă ceea ce n-aţi reuşit voi, să ştie ceea ce
n-aţi ştiut voi şi să înţeleagă ceea ce n-aţi înţeles voi?

- Sau poate că există o cauză specială în faptul că copiii se cresc aşa

de greu?
- Doar nu credeţi voi că de flori de cuc e nevoie de douăzeci de ani
pentru a lansa în viaţă un omuleţ?
- Sau că-şi bate joc Dumnezeu, sau altcineva, de voi, distrîndu-se
cînd vă vede pînă peste urechi împotmoliţi în produsul de bază al pruncilor
voştri, cîte un an, doi, sau chiar şi mai mulţi, de fiecare copil, şi pînă la un
sfert din viaţa matură a unui om cumsecade ce se aventurează să dăruiască
omenirii mai multe surprize gînguritoare?
- Nu!

Există un scop bine determinat în faptul că omul se dezvoltă timp

de optsprezece-douăzeci şi cinci de ani, pînă ajunge la maturitate, în loc de
un an, doi, sau trei, timp în care majoritatea vieţuitoarelor, de la cele mai
simple pînă la cele mai compuse, reuşesc să se maturizeze şi chiar să
procreieze, ne-mai-vorbind de termenele de mai puţin de un an, termen care
şi el este suficient pentru multe vieţuitoare să se maturizeze.
 În primul rînd faceţi tot posibilul să înţelegeţi că viaţa noastră, cea
în jurul căreia se învărt atîtea teorii şi speculaţii, nu este produsul final al
existenţei noastre, şi nici scopul ei. Viaţa pe care o trăiţi în prezent este
doar un simplu stadiu al adevăratei vieţi, al aceleia de dragul căreia am fost
creaţi. În decursul existenţei sale omul trece prin mai multe stadii de
dezvoltare, dintre care unele sînt chiar foarte bine cunoscute de către voi:
La începutul existenţei sale omul e doar un spermatozoid, o simplă
celulă purtătoare de informaţie.

A doua stadie a dezvoltării umane e cea embrională.

Spermatozoidul trece dintr-un mediu de viaţă în altul, se transformă în
embrion şi petrece în respectiva stadie aproape un an de zile, ceea ce
înseamnă o veşnicie în comparaţie cu durata vieţii sale în calitate de
spermatozoid. În stadia embrională a sa omul trece prin schimbări esenţiale
care-i afectează serios esenţa şi înfăţişarea. La încheierea ei el nu este nici
pe departe ceea ce a fost înainte de începerea ei. Apoi el trece într-o altă
lume: - părăseşte lumea lui şi se naşte în lumea noastră.
La naşterea sa omul nu face altceva decît să-şi schimbe mediul şi
forma de viaţă. El trece într-o altă lume total diferită de cele în care şi-a dus
existenţa anterior: - se naşte în lumea în care se va decide dacă fazele sale
anterioare au avut vre-un rost sau nu.
Pe lumea aceasta omul mai trece prin cîteva stadii de dezvoltare.
Primii douăzeci de ani ai săi el îi petrece acomodîndu-se cu lumea în care
are de trăit şi se pregăteşte pentru a se integra cu bine în ea. Voi numeţi
respectiva perioadă copilărie.
Odată cu încheierea copilăriei ar trebui să se încheie faza de
dezvoltare inconştientă a omului şi să înceapă prima fază conştientă de
dezvoltare a lui. Pînă la atingerea respectivei vîrste omul a trecut prin
stadiile biologice ale dezvotării sale, prin cele prin care trec toate
vieţuitoarele Pămîntului, de la cele superioare pînă la cele inferioare. De
aici înainte ar trebui să înceapă faza umană a dezvoltării sale, cea prin care
trec numai oamenii şi cea ce reprezintă puntea de legătură a lumii noastre
cu lumea în care există ultima formă de dezvoltare a omului, viaţa veşnică.
Am zis ar trebui să se încheie faza de dezvoltare inconştientă a
omului şi să înceapă prima fază de dezvoltare conştientă a lui, deoarece în
realitate foarte puţini oameni reuşesc să depăşească această etapă
importantă.
 Din lene, din prostie sau cine ştie din cele alte motive, majoritatea
dintre d-stră se poticnesc în această fază, rămănînd pe veci în faza
biologică, sau animală, a existenţei lor.
Pentru locuitorii Universului cei ce nu depăşesc stadiul uman de
dezvoltare sînt exact ceea ce pentru oameni sînt copiii ce nu reuşesc să intre
în lumea noastră.

Atrageţi atenţia asupra următorului detaliu destul de interesant al

vieţii umane:
- În faza sa de spermatozoid omul trăieşte doar cîteva clipe;
- În faza sa embrională el se află nouă luni;
- În faza sa post-embrională, cea în care ne aflăm noi acum, el o
duce, de bine de rău, vre-o şaptezeci-nouăzeci de ani.
- Cam cît timp, credeţi că, au şansa să petrecă cei ce intră în
următoarea fază a dezvoltării fiinţei umane, mai mult decît trăim noi în
prezent sau mai puţin?

A doilea motiv din cauza căruia oamenii se cresc greu este menirea
lor de a fi fiinţe eminent sociale. Dat fiind faptul că Universul are nevoie de
fiinţe capabile să se integreze armonios în dezvoltarea sa, nu de paraziţi
împotriva cărora să fie nevoit să lupte, omului îi este dat să se străduie să
devină un element important al societăţii şi să activeze în favoarea ei.
Deaceea se şi formează el anevoios, nu pentru altceva: - pentru a-şi scoate
în vileag toate viciile şi calităţile, sau, după cum se mai zice, pentru a-şi da
arama pe faţă.
Omului îi este dat să supravieţuiască influenţa negativă a semenilor
săi, să se scape pe sine însuşi de ea şi să-i ajute şi pe semenii săi să scape de
ea.
- Aţi auzit cu toţii despre existenţa unei aşa afirmaţii, care,
indiferent de ce natură o consideraţi voi, divină sau umană, ne îndeamnă să
ne iubim semenii ca pe noi înşişi, şi ştiţi foarte bine cum a fost ea pusă în
practică timp de cei şase mii de ani de cînd există omenirea, nu?

- Ştiţi foarte bine cum a evoluat dragostea faţă de aproapele la

specia “cea mai evoluată” de pe Pămînt, numită “homo sapiens”?
Dacă pe hîrtie scrie să-ţi iubeşti aproapele, în practică se aplică
principiul să-ţi iudeşti aproapele, sau să-i faci “binele”, sau felul, sau cum îi
mai spuneţi voi, pînă n-a reuşit el să-ţi facă “binele”. Nici nu e nevoie de
răsfoit prea mult filele istoriei pentru a admira manifestările dragostei
oamenilor faţă de semenii lor, căci nici mai departe de sec. XX de la
naşterea fiului lui Iosif întîlnim cîteva manifestări grandioase ale ei, precum
cele două “iubiri” mondiale, “iubirea” vietnamezilor de către americani, a
vre-o cîteva zeci de popoare de către ruşi, a irakienilor, a somalezilor, a
iugoslavilor şi încă a multe alte popoare de către aceiaşi americani, (că
iubăreţi mai sînt americanii ăştia, de vreme ce iubesc tot ce mişcă pe două
picioare şi-i drăgostesc de le merge fumul pe toţi ce le trec pe dinainte).
Numărătoarea a asfel de manifestări ale dragostei omului faţă de om
poate continua la nesfîrşit, dar nu ea este ceea ce ne interesează pe noi, ci
cauza acestei “iubiri” exagerate, care îl determină pe om să nu doarmă
nopţile, să sufere de ger şi de căldură, de foame şi de sete, numai să facă
“binele”, odată şi pentru totdeauna, la cît mai mulţi semeni de ai săi. Nu
ştiu dacă o să mă credeţi sau nu, dar a doua cauză a ei, după tembelire,
adică prostie, este anume înţelegerea greşită a rostului celor douăzeci de ani
de chin şi de muncă dedicaţi creşterii omului.

De regulă, oamenii dau valoare lucrurilor din jurul lor în funcţie de

investiţiile pe care le fac pentru a le realiza.
- Cum se face că anume în raport cu omul regula aceasta nu se
respectă?
- De ce preţuiţi obiectele în funcţie de cît de mult aţi lucrat pentru a
le căpăta, dar pe oameni, în care se investesc mai mult de douăzeci de ani
de chin şi de sudoare, nu numai că nu-i preţuiţi de loc, dar îi şi urîţi pe
deasupra?

Iată pentru ce aţi fost sortiţi să vă chinuiţi o viaţă pentru a vă lansa

odraslele în lume: - Să înţelegeţi valoarea omului!
- Dacă pe propriii copii îi iubiţi ca pe ochii din cap, pe baza faptului
că-i creşteţi greu, de ce nu i-aţi lua în considerare şi pe cei din jurul vostru,
pe baza aceluiaşi fapt: - pe baza faptului că cineva a investit în ei la fel de
mult, sau poate chiar mai mult decît aţi investiti voi în copiii voştri, sau
decît au investit părinţii voştri în voi?

Deocamdată, în pofida faptului că oamenii se cresc cel mai greu

dintre toate fiinţele din lume, voi sînteţi mai răi decît fiarele unii pentru
alţii, ajungînd să depăşiţi orice limită a cruzimii, ferocităţii, urii şi
bestialităţii. Nici o altă fiinţă din Univers n-a fost în stare să conceapă
inchiziţia, lagărele de exterminare, gulagurile etc.. Doar oamenii au fost în
stare de aşa ceva.
 Yehowah însă nu se uită la aparenţe şi nu-i apreciază pe oameni
după ceea ce ei pretind a fi, ci după ceea ce ei sînt cu adevărat. El îi
evaluiază pe oameni în funcţie de faptele lor, după felul lor de a fi şi
după modul în care ei îndeplinesc legile Sale, nu după felul în care ei
respectă tradiţiile, merg la biserică, ascultă de preoţi şi ţin sărbătorile.

Yehowah a găsit de cuviinţă că oamenii trebuie să se respecte

unii pe alţii şi să-şi dorească binele unii altora, de aceea El a stabilit un
termen mai lung şi mai anevoios de dezvoltare a lor, nu spre dauna ci
spre beneficiul lor, şi vai de cei ce trec cu gura căscată prin viaţă şi nu
i-au învăţătură de la nimic.

- Vai de cei ce trăiesc numai pentru a bea şi a mînca, fără să se

gîndească de ce mănîncă şi pentru ce mănîncă!
- Vai de cei ce trăiesc numai pentru a se distra, fără a face ceva
demn de distracţie!
- Şi vai de cei ce-şi dedică viaţa lor copiilor lor, fără să ştie de ce şi
pentru ce se cresc copiii!

Nu vă temeţi! Yehowah n-a decăzut la mintea oamenilor să Se

războiască cu cei ce nu fac voia Lui. Departe de El aşa ceva.

Yehowah este prea înţelept, prea puternic, prea mîndru şi prea

corect pentru a-şi pune mintea cu voi, pedepsindu-vă într-un alt mod decît
meritaţi. Nimeni din Univers n-are de gînd să vă bată, să vă tortureze, să vă
spînzure, să vă împuşte, sau să facă cu voi ceva asemănător cu ceea ce le
faceţi voi semenilor voştri, cu atît mai mult Yehowah n-are de gînd să-şi
bată joc de voi.

Fiecare om primeşte de la Yehowah exact ceea ce merită şi

caută; nimic mai mult sau mai puţin.

Cine trăieşte pentru a mînca, mîncarea îl bagă în pămînt;

Cine trăieşte pentru a bea, de băutură dă ortul popii;
Şi cine trăieşte doar pentru copiii săi, de la copiii săi primeşte
răsplata cuvenită, şi nu Yehowah este de vină pentru lucrul acesta, ci voi,
căci El nu este de vină cu nimic cînd cineva îşi pune singur otravă în gură,
cînd cineva doarme mergînd şi nu reuşeşte trenul să-l ocolească, sau cînd
cineva bea pînă cade în comă şi nu este în stare să iasă din ea.

Există legi pe lumea aceasta pe care nu le puteţi încălca fără să vă

asumaţi anumite riscuri şi consecinţe,şi aceste legi sînt cu mult mai
importante decît legile voastre constituţionale.

Dacă omul n-a fost construit să trăiască pentru a bea şi a mînca,

ci a fost elaborat să bea şi să mănînce pentru a urmări un ideal mai
important ca acestea, să facă ceva pe lumea aceasta, nici nu aveţi de unde
să vă funcţioneze organismul normal cînd nu trăiţi conform acestei ordini.
Dacă voi n-aţi fost construiţi numai ca să vă înmulţiţi, ci vă
înmulţiţi cu acelaşi scop: - de a face ceva important pe lume, nici
transformarea odraslelor voastre în scopul vieţii nu vă va aduce fericire
nimănui. Şi nu e vina lui Yehowah că se întîmplă aşa, şi nu trebuie studii
superioare pentru a realiza lucrul acesta. Sarea e bună în mîncare, şi piperul
e bun, şi mirodeniile sînt bune, dar cînd mîncarea se reduce numai la sare,
la piper şi la mirodenii, ea nu mai este pe placul nimănui, şi nu din cauza că
ingredientele respective nu sînt bune, dar pentru că ele nu constituie hrană
numai prin ele înseşi, ci numai în combinaţie cu anumite produse, în
cantităţi bine determinate, cu un rost bine determinat şi în vederea obţinerii
unui produs comun.

La fel plăcerile şi nevoile vieţii nu sînt cauze în ele înseşi, şi nici nu

trebuie să fie, ci sînt elemente necesare asigurării continuităţii vieţii şi
obţinerii unui rezultat comun. Care este acel rezultat comun, n-aveţi decît
să decideţi singuri.
- Care este rostul tuturor obiectelor pe care le creiază omul?
Să-şi îndeplinească rostul pentru care au fost create: - lingurile
să fie linguri, tractoarele tractoare, casele case, compiuterele compiutere,
etc.; şi să servească intereselor lui. Lingurile nu sînt create pentru a se servi
pe ele înseşi, tractoarele pe ele, casele să locuiască în ele înseşi,
compiuterele să se slujească pe ele, şi nici să se slujească unele pe altele, ci
toate au fost create cu acelaşi scop bine determinat: - să-l slujească pe
om şi intereselor lui.

- Care ar fi în respectivele condiţii rostul omului? - Oare nu cel de

a-L sluji pe Creatorul lui?
 - Cum aţi putea voi sluji pe Creatorul vostru?
Făcînd voia Lui!

Reţineţi în minte următorul lucru: - dacă chinul, munca şi

cheltuielile celor douăzeci de ani necesari creşterii unui om ar trebui să vă
înveţe să vă preţuiţi unii pe alţii dar nu reuşesc lucrul acesta, ei reuşesc în
schimb să facă cu totul altceva: - trezesc ura şi dispreţul celor care ajung să
devină Oameni faţă de cei ce nu reuşesc şi nici nu încearcă măcar să facă
lucrul acesta, şi nu fără temei bine întemeiat. Imaginaţi-vă o persoană, în
spatele căreia s-au investit ani grei de muncă şi de sudoare, care a păpat
peste o sută de tone de cereale, care a supt rîuri întregi de coca, pepsi, alco
şi nani - cola, şi care a mîncat nervii a zeci, sute sau poate chiar mii de
persoane ce şi-au sacrificat timpul şi efortul ca să facă din el om, că ea îşi
bate joc de toţi şi de toate, de Dumnezeu, de părinţii lui, de semenii lui şi de
tot ceea ce-l înconjoară, şi se poartă ca ultimul porc, ultimul bou, ultimul
măgar, sau ca cine mai ştie ce.
- Credeţi că cel care se zbate să-şi facă datoria sa faţă de Dumnezeu,
faţă de sine şi faţă de semenii săi va trece indiferent pe lîngă o astfel de
persoană, fără să-i vină să o “binecuvînteze”, să o “mîngîe”, sau să o pună
pe calea cea dreaptă?
De aceea, gîndiţi-vă bine dacă propriile d-stră persoane nu
reprezintă un astfel de individ: - dacă nu vă bateţi şi voi joc de mîncarea
pe care o consumaţi, de băutura pe care o beţi şi de încrederea ce vi se
acordă de către Yehowah şi de către semenii voştri!