Biomateriale osteoconductive

Componentul principal al osului uman, fosfatul de calciu, a fost utilizat inc din anii 1890
in scopul stimulrii regenerrii osoase, ins rezultate positive au fost obinute abia dup ce Albee
a descoperit in 1920 c fosfatul tricalcic stimuleaz formarea osoas. Adevratul progres a avut
loc abia in 1970-1980, cand s-a descoperit c biosticla (Bioglass) - sticla coninand fosfat de
calciu, si ceramica hidroxiapatitic sunt osteoconductive.
Termenul de osteoconductivitate are diferite inelesuri, in funcie de domeniul in care se
foloseste. In sens clinic acesta semnific cresterea osoas dinspre esutul osos gazd inspre
implant. Datorit acestul ineles, orice material (nu numai fosfaii de calciu, ci chiar si polimerii)
poate fi osteoconductiv, datorit capacitii de regenerare a osului in sine.
In stiina biomaterialelor osteoconductivitatea are inelesul de crestere dinspre osul gazd spre
implant si formare osoas controlat pe suprafaa materialelor, avand ca rezultat legarea
osoas. A doua proprietate mai poart numele si de bioactivitate sau osteointegrare. In
practic, absena altor esuturi intre nou formatul esut osos si suprafaa biomaterialului este
utilizat pentru a identifica un biomaterial ca fiind osteoconductiv.
Dup ce formarea osoas controlat si stabilirea unei legturi osoase a fost descoperit in cazul
biosticlei si HA, alte biomateriale au fost prezentate ca avand capacitatea de a ghida formarea
osoas pe suprafaa lor si de a forma o legtur chimic cu noul os. Pe lang ceramici HA, s-a
demonstrate osteoconductivitatea unor materiale precum: ceramicile bifazice de fosfat de calciu
(BCP) sau ceramici de fosfat tricalcic (TCP), precum si cimenturile de fosfat de calciu. S-au
utilizat acoperiri cu fosfat calcic pentru a conferi osteoconductivitate suprafeelor metalice. De
asemenea, compozite pe baz de CaP pot deveni osteoconductive in condiii favorabile. De fapt,
chiar biomateriale care pot fi usor mineralizate in-vivo, spre exemplu dup implantare, sunt
osteoconductive .
Orice material osteoconductiv formeaz in-vivo un strat de apatit biologic pe suprafaa
lui, pe care se ataseaz apoi usor celulele osteogenice si formeaz noul os.
Biomaterialele osteoconductive sunt materiale potrivite pentru grefe, care asigur
continuitatea osului reparat, atat structural cat si mecanic. Materialele osteoconductive au fost
dezvoltate atat in diferite tipuri (ceramici de fosfat de calciu, cimenturi de fosfat calcic, acoperiri
de fosfat de calciu, biosticl, ceramic de biosticl si compozite cu fosfat calcic), cat si in diferite
forme (blocuri poroase sau dense, particule, granule, etc), pentru a intampina cerinele clinice.
Ceramici de fosfat de calciu
Cele mai utilizate ceramici de fosfat calcic sunt cele de hidroxiapatit (HA), ceramici de
fosfat tricalcic (TCP) si amestecuri ale acestora, ceramic bifazice de fosfat de calciu (BCP, cu
diferite rapoarte HA/TCP). Desicompoziia si forma acestora variaz, toate ceramicile de fosfat
de calciu sunt biocompatibile, osteoconductive, non-toxice, inactive din punct de vedere
antigenic si necancerigene. Ceea ce le difereniaz este comportamentul la dizolvare , si implicit
vitezele de bioresorbie. Ceramicile de HA derivate din coral sau fabricate din pudre de apatit
sintetic se dizolv foarte incet, in timp ce ceramicile de TCP se dizolv rapid. Viteza de
dizolvare a BCP se situeaz intre HA si TCP si depinde foarte strans de raportul HA/TCP: cu cat
este mai mare cantitatea de TCP cu atat creste si viteza de dizolvare. Pe lang viteza mare de
dizolvare, TCP poate fi resorbit in-vivo de ctre osteoclaste sau macrofagi. Desi viteza de
resorbie a TCP este afectat atat de macrostructur cat si de microstructur, ceramica TCP este
in general considerat o ceramic de fosfat de calciu bioresorbabil.

Ceramicile de fosfat de calciu s-au folosit ca blocuri dense, blocuri poroase, pudre sau
particule, in chirurgia ortopedic si dentar, si de asemenea ca transportori pentru proteinele
morfogenetice osoase (BMP) sau schelet pentru ingineria esutului osos. Datorit caracteristicilor
mecanice slabe, ceramicile de fosfai de calciu se pot utiliza doar in situri nesolicitante in privina
rezistenei.Mai mult, blocurile de ceramici de fosfat calcic sunt prea fragile pentru a fi ajustate,
astfel incat umplu perfect defectul osos si impiedic formarea osoas.
Particulele ceramice sau granulele umplu bine patul osos, ins apare problema migrrii
particulelor.
Ceramicile de fosfat de calciu (CaP) au atras atenia pentru utilizri ca substitute osoase
datorit osteoconductivitii si bioactivitii. Majoritatea rapoartelor clinice asupra ceramicilor
CaP au artat legarea direct de os a acestora si osteointegrarea complet. Totusi, proprietile
mecanice slabe, cum sunt duritatea si soliditatea la fracturi, au limitat aplicarea acestora in
implante de esut dur . Un sistem substrat-acoperire, spre exemplu straturi CaP pe materiale dure
(rezistente la solicitri in materie de greutate), cum sunt ZrO2 si Al2O3, si metalele (Ti si aliajele
sale), reprezint o soluie de combinare a beneficiilor mecanice si biologice . Acoperirile de
ceramici compozite pe structuri dure constituie o soluie tehnic din ce in ce mai folosit, datorit
beneficiilor combinate.
S-au dezvoltat tehnici menite s transforme materialele dure, dar non-osteoconductive, in
materiale osteoconductive.
Fosfai tricalcici coninnd zinc
Este de dorit ca un implant chirurgical s prezinte efecte farmaceutice precum
promovarea regenerrii esuturilor. Materialele pentru implante chirurgicale recunoscute pentru
inlocuiri de esut dur precum titanul, alumina, hidroxiapatita HA, fosfatul tricalcic (-TCP) si
sticlele ceramice sunt toate biocompatibile, prezentand abilitatea de legare osoas direct de
material sau prin intermediul unor esuturi de legtur interfaciale fibroase. Totusi, aceste
materiale nu au efecte farmaceutice de intensificare a formrii osoase, inhibare a resorbiei
osoase sau intensificare a regenerrii esuturilor. Eliberarea lent a zincului incorporat intr-un
material de implant poate promova formarea osoas in jurul implantului si accelera recuperarea
pacientului. Zincul este un element esenial cu efect stimulator asupra formrii osoase in vitro si
in vivo.
Biosticla si ceramicile de sticl
S-a demonstrat faptul c biosticla si ceramicile de sticle bioactive sunt osteoconductive ,
acest fapt fiind pus pe seama formrii unui strat relativ gros de CaP pe suprafaa acestora. Mai
multe tipuri de biosticle si ceramici de biosticle au fost realizate sub form de granule, particule
sau mas compact si aplicate clinic singure sau in compozite impreun cu alte biomateriale . Ca
proprieti si limitri acestea sunt similare ceramicilor fosfat-calcice, ins anumite sticle prezint
rezisten mecanic mai mare decat ceramicile .
Da Silva si colab. au prezentat o clas nou de biomateriale proiectate din HA intrit cu
sticl, GR-HA (glass reinforced HA), care dezvolt bioactivitate mare si proprieti mecanice
mai bune comparativ cu faza de HA. GR-HA poate fi produs prin amestecarea de HA si sticle
bioactive.
Biomaterialele osteoconductive se pot combina cu alte biomateriale pentru a realiza
compozite osteoconductive. Ceramicile de fosfat de calciu, biosticla sau ceramicile de sticl,
combinate cu polimeri sau colagen sub form de particule, sunt osteoconductive. In viitor cu

ajutorul nanotehnologiei se vor putea produce compozite osteoconductive la nivel nano-scalar, si

de aceea avand proprieti mecanice similare osului natural.

Implanturi

Grefe de os

Osteoinducia
Definitie
Osteoinducia este un tip de formare osoas care nu incepe direct de la celulele
osteogenice.
Aceasta include dou etape: mai intai diferenierea celular de la celule non-osteogenice
la celule osteogenice, si apoi morfogeneza osoas.
Exemplul tipic il constituie formarea osoas indus de proteinele morfogenetice (BMP,
engl. bone morphogenetic protein) sau de o matrice coninand BMP. Formarea osoas la nivelul
esuturilor moi (muschi sau esut subcutanat), unde nu exist celule osteogenice, este dovad a
osteoinduciei si este adesea folosit ca metod de investigare a proprietilor osteoinductive ale
biomaterialelor. Dac materialul cauzeaz formare osoas dup implantare intr-un sit neosos,
biomaterialul este definit ca osteoinductiv.
Osteoinducia biomaterialelor pe baz de fosfat de calciu
Primele teste care au dovedit bioinducia s-au realizat in 1990, cand Yamasaki a
implantat HA ceramic subcutanat unui caine si a observant formare osoas. In urmtorii ani tot
mai muli cercettori au obinut rezultate care implicau formare osoas la implantare de HA
subcutanat la caini sau babuini . Mai tarziu s-a prezentat formare osoas indus de ceramici de
fosfat calcic altele decat HA, cum este cazul ceramicii bifazice de fosfat de calciu (TCP/HA), TCP, -pirofosfat calcic, ceramic TCP, ciment de fosfat de calciu, sticl ceramic si metal
acoperit cu fosfat de calciu. Potenialele osteoinductive ale biomaterialelor de fosfat de calciu
sunt diferite.

Variaia potenialelor osteoinductive in diferite biomateriale de fosfat de calciu sugereaz

faptul c osteoinducia acestora este dependent de natura materialului. S-au gsit mai muli
factori de material relevani pentru potenialele osteoinductive.
Cei mai importani factori de material sunt parametri geometrici ai biomaterialului. Mai
intai este nevoie de un mediu 3D pentru apariia osteoinduciei.
Osteoinducia apare intotdeauna in interiorul porilor concavi ai unui material poros, sau
in neregularitile adanci concave ale suprafeelor neslefuite ale materialelor dense. A doua
cerin este o suprafa microstructurat. Un alt factor cu influen asupra potenialelor
osteoinductive il reprezint chimismul biomaterialului. Datorit capacitii de a dezvolta aceeasi
structur de macro si micropori, BCP are un potenial osteoinductiv mai mare decat HA, evident
in legtur cu viteza mai mare de dizolvare a BCP. Dar aceasta nu inseamn c biomaterialele de
fosfat de calciu sunt cu atat mai osteoinductive, cu cat au o vitez mai mare de dizolvare. O
vitez prea mare de dizolvare va duce la lipsa induciei osoase, cum este cazul foarte solubilei
ceramici -TCP.
Materialele osteoinductoare utilizate cel mai frecvent n implantologie pentru
augmentarea osoas sunt grefele de os autolog si alogrefele sau osul homolog . Osul homolog
este prelevat de la alt individ al aceleiai specii, de la cadavrul uman i prelucrat special.
Avantajele utilizarii osului homolog sunt lipsa morbiditaii i disponibilitatea mare. Dup
recoltare osul este prelucrat i depozitat n bnci de grefe/os. Exist trei tipuri de os preparat:
congelat; congelat i desicat; demineralizat, congelat i desicat (DFDB).
Osteogeneza
Un material este osteogenic atunci cand contine celule vii capabile sa formeze tesut osos
(e.g. autogrefele de os viu).
Sistemul osos este alcatuit din totalitatea oaselor organismului uman si a articulatiilor
dintre ele.Articulatiile leaga oasele ,integrandu-se intr-un sistem numit schelet.Numarul total al
oaselor care alcatuiesc scheletul omului este de 223,din care 95 sunt oase perechi,iar 33 oase
neperechi.
Sistemul osos are cinci mari functii principale:de sustinere,de locomotie,de protectie,de
hematopoeza si de depozit de saruri minerale. El reprezinta componenta principala a aparatului
de sustinere a tesuturilor moi existente in organismul nostru. Impreuna cu sistemul
muscular,sistemul osos imprima corpului omenesc forma lui specifica. Desi rolul oaselor in
locomotie este pasiv,servind ca parghii pe care actioneaza muschii,ele sunt totusi indispensabile
miscarilor pe care le efectueaza corpul. Totodata sistemul osos asigura protectia tuturor organelor
vitale ale organismului (creier,inima,plamani etc.). Una dintre functiile fundamentale ale
sistemului osos este hematopoeza,respectiv formarea elementelor figurate din sangele
circulant,care are loc in maduva osoasa rosie.In sfarsit,oasele reprezinta pentru organism o
rezerva de saruri minerale
Oasele corpului au forme diferite,caracteristice.Luandu-se insa in consideratie raporturile
care exista intre cele trei dimensiuni ale lor (lungime,latime,grosime),oasele pot fi impartite in
trei grupe,si anume:oase lungi,oase late,oase scurte

Dezvoltarea oaselor
In perioada embrionara si fetala scheletul este format din membrane conjunctive
(scheletul craniului) si din cartilaj hialin (membrele,coastele,scheletul axial).In a treia sau a patra
saptamana de dezvoltare a embrionului apar primele procese de osificare la nivelul
claviculei.Incepand de la nastere si pana in jurul varstei de 25 de ani,scheletul continua sa se
dezvolte prin cresterea oaselor in latime si in lungime.Procesul de transformare a membranelor
conjunctive in os si inlocuirea cartilajului hialin prin os alcatuiesc osificarea sau
osteogeneza.Acest proces asigura totodata cresterea in grosime si in lungime a osului in viata
intra- si extrauterina.Punctele in care incepe si se extinde osteogeneza poarta numele de puncte
deosificare.
Osteogeneza este un proces atat de distrugere cat si de constructie.Faza in care predomina
fenomenele de constructie,de transformare a membranelor conjunctive si a cartilajului hialin in
tesut osos se numeste osificare primara,in urma careia ia nastere osul brut,incomplet
diferentiat,numit os primar.
Faza in care sunt prezente fenomenele de distrugere si de remaniere se numeste osificare
secundara.Aceasta da nastere chiar din primii ani ai vietii unui os modelat cu structurile
definitive caracteristice osului adult numit os secundar.
In procesul de osteogeneza,osteoblastele si osteoclastele care se diferentiaza din celulele
mezenchimale sau din fibroblaste au un rol determinant,ele sintetizand componentele de baza ale
substantei fundamentale a tesutului osos,precum si fibrele colagene.In matricea elaborata de
aceste celule se depun saruri de calciu,in special sub forma de cristale de fosfat tricalcic.Pe
masura ce osul se formeaza,osteoclastele intervin prin procese de distructie si rezorbtie locala in
determinarea structurii definitive a osului nou format.Osteogeneza care se petrece in membranele
conjunctive poarta numele de osificare de membrana intramembranoasa sau desmala,iar cea care
are loc in cartilajul hialin se numeste osificare de cartilaj,intracartilaginoasa sau encondrala.
Osteosinteza
Reasamblare a fragmentelor osoase ale unei fracturi cu ajutorul suruburilor, agrafelor,
placilor cu suruburi, cuielor, broselor sau oricarui alt mijloc mecanic.
Prin osteosinteza se imobilizeaza mai ales fracturile instabile sau care risca sa lezeze
elementele anatomice (artere, nervi etc.)
Atunci cand se recurge la osteosinteza, imobilizarea este mult mai stricta, si deci mai
putin indelungata, comparativ cu oricare alt procedeu (gips, atela). Adesea, reeducarea poate
incepe chiar in zilele imediat urmatoare interventiei. Materialul de osteosinteza, uneori
voluminos si deranjant, este indepartat dupa un interval cuprins intre 6 si 18 luni. Fracturile
deschise, care antreneaza daune musculare si cutanate importante, necesita o osteosinteza cu
fixator extern: brose mari, legate si solidarizate intre ele prin una sau mai multe piese metalice,
imobilizeaza osul trecand prin piele si prin muschi, la distanta de focarul de fractura.

Materiale de osteosinteza:
placi cu/fara autocompactare pentru suruburi
suruburi de corticala si spongie
suruburi maleolare
placi si suruburi pentru osteosinteza oaselor mici
suruburi canulate
brose Kirschner de diverse dimensiuni
tije Kuntscher pentru gamba/femur
tije Ender
sisteme tip DHS/DCS
tije trohanteriene
tije blocate
sarma osteosinteza
Suruburile de osteosinteza sunt implanturi ce se folosesc pentru fixarea si stabilizarea
fracturilor. Ele se pot folosi simplu sau combinat cu alte sisteme de implantare (ex: placi, tije,
sisteme cui-placa, etc).
Suruburile de osteosinteza sunt de mai mlte feluri si dimensiuni. Ele pot fi cu sau fara
autotarodare, diferenta intre cele doua variante este data de forma si capul filetului.

Suruburi de osteosin

Osteointegrarea

Brose kirschner

Tije kuntscher

DEFINIIE

Legatura directa, structurala si functionala ntre osul viu, remaniat si suprafata

implantului pus in functiune.
Contact stabilit ntre osul normal remodelat si implant, fara interpozitie de tesut neosos,
permitnd transferul continuu al sarcinilor de la implant, spre si n tesutul osos.
(American Academy of Implant Dentistry, 1986)
Proces prin care o fixare rigida si asimptomatica a unui material aloplastic este obtinut si
mentinut n os n timpul sarcinilor functionale.( ZARB, citat de ALBREKTSSON )
Histologic - jonctiunea directa si durabila ntre osul viu si remaniat, si, cel putin 90% din
suprafata implantului n portiunea lui transcorticala.( JOHANSON - 1986,
ALBREKTSSON si JACOBSON 1987)

In anul 1952 BRANEMARK, face primele cercetari n domeniu. Foloseste o camera optica
din Ti pentru studiul vascularizatiei osului medular la fibula de iepure. Dupa sacrificarea
animalului se constata ca osul "s-a lipit " de titan, iar aplicarea unei forte suficient de mari
determina fracturarea osului si nu a legaturii os-Ti. Acest fenomen a fost ulterior denumit si
definit ca osteointegrare.
Studiile s-au efectuat pentru Ti dar si pentru alte metale; s-a constat ca materialul de electie
este Ti.
n cazul Ti s-a observat o legatura solida care realizeaza o ancorare anchilozanta, rigida,
considerata azi ca cea mai buna metoda de stabilizare a implantului endoosos.
Implantul, respectiv interfata sunt supuse unor forte complexe: de taiere, de tensiune, de
compresiune, depinznd de directia fortei exercitate de lucrarea protetica n timpul functionarii
ApDM. Este necesara diferentierea ntre doua tipuri de forte: de taiere, care actioneaza de-a
lungul interfetei, si cea, de smulgere sau de tractiune a implantului. Cea de taiere este echilibrata,
anihilata de cresterea osului n suprafata rugoasa, cea de smulgere poate fi contracarata numai
de o legatura matura implant-os, adica de tesut diferentiat, matur. Astfel din punct de vedere
functional se poate afirma ca osteointegrarea este sinonima cu ancorarea totala.
Raspunsul osului prin cresterea osoasa si prin aparitia legaturii implant-os, pledeaza n
favoarea capacitatii ancorarii anchilozante de a transmite fortele masticatorii de la implant spre
os, capacitate care nu se manifesta n cazul n care ntre implant si os se gaseste tesut conjunctiv.
HENCH afirma ca materialele bioactive induc o reactie biologica specifica la interfata, avnd
ca rezultat o legatura bio-chimica, viabila ntre implant si os.
ALBREKTSSON a studiat interfata os-implant cu ajutorul microscopiei electronice scanate
cu nalta rezolutie. n vecinatatea implantului, la o distanta de 100 nm, gaseste fibre colagene
mineralizate masiv; iar n spatiul dintre suprafata implantului si zona mineralizata evidentiaza
molecule gigante de proteo-glicani ( complexe porte - polizaharidice ) care reprezinta
componenta principala a substantei fundamentale din os, si care reprezinta liantul dintre celule si
fibre, respectiv dintre celule si alte suprafete, inclusiv ale materialelor aloplastice cum sunt
implantele.
Reconstructia osoasa n caz de insertie a implantelor este identica cu vindecarea osoasa n
caz de fracturi, respectiv cu vindecarea din tesutul osos unde nu a fost inserat nici un implant.
Astfel reconstructia osoasa se realizeaza prin tesut osos.
Formarea osului necesita 3 factori de baza:
- celule adecvate

- nutritie locala convenabila

- stimul adecvat
1.
celule adecvate
osteoresorbtive - osteoclasti
osteoformatoare - osteoblasti, osteoclasti, care provin din:
stratul intern al periostului - care au potential osteoformator latent;
celule reticulare ale maduvei rosii - celule reticulare primitive, cu
potentialitate multipla de diferentiere, avnd se pare rol important n
osteoformare;
celule perivasculare - aduse de vasele de neoformatie aflate n proliferare;
celule aflate pe trabeculele osoase;
2.
nutritie locala convenabila. La nivelul oaselor maxilare circulatia este dubla: mucoperiostala, si medulara (cu rol fundamental n reparatia osoasa), sensul predominant al
curentului fiind centrifug: de la vasele medulare spre cele periostale. Important este si faptul
ca aportul sangvin se face dinspre posterior spre anterior si dinspre baza spre creasta
( trebuie sa se tina seama de acesti parametrii n momentul prepararii locasului osos pentru
implant ).
3.
stimul adecvat pentru declansare reparatiei osoase. Traumatismul, reactia inflamatorie
locala limitata sunt urmate de un proces de reparare osoasa traumatismul, inflamatia n sine
reprezinta stimuli care declanseaza vindecarea osoasa. Dar reactia osului depinde de
intensitatea traumatismului: daca traumatismul este foarte puternic reactia de vindecare
osoasa este redusa. Rezulta de aici necesitatea unui traumatism operator minim care este
optim pentru declansarea vindecarii osoase.
Din punct de vedere fiziologic osul urmeaza un ciclu neschimbat care ncepe totdeauna
printr-o faza de resorbtie osoasa, apoi de repaus si n sfrsit de apozitie. De fiecare data cnd se
intervine asupra osului, acest ciclu, indiferent de stadiul n care se afla, se rupe si rencepe printro faza de resorbtie.
Prima faza a neoosteogenezei este faza osteoclastica osteoclastele prin activitate
resorbtiva creeaza spatiu pentru vasele de neoformatie.
Dupa o perioada de repaus, urmeaza faza de formare a osului primar, osteoid
osteoblastele din jurul vaselor de neoformatie ncep sa structureze os nou, care nlocuieste din
aproape n aproape, osul necrozat. Dureaza 6 saptamni.
Ultima este faza de remaniere osoasa cu obtinerea de os matur prin remodelare
excentrica, de la implant spre os, dovada a osteointegrarii, dureaza 4-6 luni (dupa unii-3 luni )
Cicatrizarea primara depinde n mare masura de traumatismul operator, n timp ce
remodelarea secundara depinde de traumatismul ocluzal produs de reconstructia protetica: daca
sarcinile, fortele aplicate asupra implantului si implicit asupra osului sunt bine dozate se va
stimula aportul de calciu spre osul periimplantar, acesta devenind tot mai dens, cu trecerea
timpului, lund un aspect asemanator corticalei alveolare (laminei dura ).Daca sarcinile ocluzale
sunt excesive, nefunctionale, premature - nainte de cele 6 luni efectul este invers, cu aparitia
tesutului fibro-conjunctiv de aparare, a necrozei periimplantar, urmate de mobilizarea si
eliminarea implantului. Se poate afirma ca mentinerea osteointegrarii este strns legata de
solicitarea functionala adecvata, care reprezinta stimulul biologic ce determina o continua
remodelare bio-functionala a tesutului receptor al implantului, fiind o continua adaptare la
intensitatea si directia sarcinilor exercitate.

FACTORI CARE PERTURB OSTEOINTEGRAREA

1.
Factori care tin de actul chirurgical:
traumatismul operator mare obligatoriu folosirea de tehnici chirurgicale corecte, cu
traumatism operator minim, reducnd la maximum necroza periferica inevitabila.
suprancalzirea s-a demonstrat ca o temperatura de pna la 41 C nu este nociva;
este obligatorie irigatia continua - interna, externa, cu ser fiziologic la 4 C.
frezajul intempestiv numai frezaj la viteza mica: 1200-1500 rotatii pe minut.
frezele folosite numai freze din Ti, a caror dimensiune creste progresiv, neuzate.
Instrumentar adecvat, din Ti, pentru evitarea contaminarii.
2.
Factori care tin de implant:
materiale nebiocompatibile Ti, sau impuritatile de la suprafata acestuia.
lipsa stabilitatii primare un implant care nu este fix imediat dupa inserare nu
prezinta viabilitate n timp.
solicitarea prematura nainte de cele 3-6 luni necesare reconstructiei osului
periimplantar, respectiv a osteointegrarii. Obligatoriu tehnica n 2 timpi, cu
ngroparea implantului.
3.
Factori care tin de substratul anatomic:
pat osos neadecvat - prin afectiuni locale, sau generale.
absenta gingiei fixe.
CONCLUZIA OSTEOINTEGRRII
Osteointegrarea este un proces deosebit de complex. Deci osteointegrarea necesitsa:
congruenta ntre implant si patul osos al acestuia;
un material biocompatibil ;
o suprafata osteoinductiva a implantului;
lipsa solicitarii ocluzale a implantului timp de 3 luni;
prevenirea infectiei - antibioterapie de protectie;