Professional Documents
Culture Documents
Sadie E. Dreikurs
Introducere
B. H. Schulman, 1984
Unitatea psihiatrica pentru pacienti internati de la spitalul St. Joseph din Chicago probabil ca a fost prima
unitate destinata in mod special teoriilor psihologice individuale ale lui Alfred Adler. A fost o unitate nou
deschisa, intr-un spital mare, cu diversi pacienti. Rudolf Dreikurs, mentorul meu, imi aratase deja ca teoriile
adleriene pot fi aplicate in toate tipurile de grupuri: clase de elevi, grupuri de psihoterapie, tabere de copii – de
ce nu si intr-un mediu psihiatric?
Ideea s-a transpus in practica. Numerosi specialisti in Psihologia Individuala au venit sa formeze asistentele si
restul personalului, pentru a crea un grup unit ca si structura, in care persoanele sa se inteleaga intre ele si sa
infrunte viata cu mai multa incredere si curaj. Pacientii au invatat sa contribuie la binele general, sa se ajute si
sa se asculte. Printre acesti specialisti se afla si Tee Dreikurs. Descrie foarte bine cum a lucrat cu pacientii si
cu personalul. De atunci, si-a continuat munca si ii invata si pe altii din diferite parti ale lumii.
Modul in care ea insasi isi descrie munca este clar si foarte simplu. Din aceasta descriere putem observa ca a
creat un set de experiente terapeutice pentru participantii la sedintele de lucru. Acestia deveneau mai putin
inhibati, mai spontani, mai comunicativi, cooperanti, atenti la cei din jur, mai uniti ca grup si mai constienti de
sine. In mainile sale, pictura a devenit un instrument puternic pentru a-i intelege si a-i incuraja pe cei din jur.
Aceasta carte este construita asemeni unei picturi pe o panza. Intai se contureaza fundalul, apoi organizarea
spatiala, care ne aduce in zona de aur a picturii - descrierea a ceea ce face Tee ca si terapeut. Dezvoltarea ei
personala ni se dezvaluie in paralel cu experientele celor ce participa la sedintele sale de lucru. Si ea, de
asemenea, invata de la ceilalti, isi aduce contributia la dezvoltarea grupului.
Cand am vorbit prima oara cu Rudolf Dreikurs despre posibilitatea de a o aduce pe Tee in unitatea psihiatrica
a spitalului, aveam in gand beneficiile asupra pacientilor. Rudolf Dreikurs a vazut si mai departe. A
previzionat felul in care se va aduce o contributie importanta la mediul social in care traim. Tee Dreikurs ne-a
deschis un drum maret.
I. O schita autobiografica
Negruta
Vaca violet
Invatatatoarea mea, in clasa I, mi-a dat sablonul unei vaci. Pe vreamea aceea, lectiile de pictura constau in a
copia conturul si a-l colora. Eu eram un copil de la oras si nu vazusem niciodata o vaca. Culoarea violet mi s-a
parut cea mai indicata, asa ca am colorat-o asa. Profesoara mi-a spus: „Vacile nu sunt violet. Vacile sunt
maro”. Mi-a rupt hartia si mi-a mai dat una, dar am refuzat s-o colorez. Am fost pedepsita, am stat dupa ore la
colt, dar n-am colorat a doua vaca.
Pentru multi ani, acesta a fost sfarsitul activitatii mele creative, desi culoarea violet a ramas preferata mea.
Eram marcata de un frate mai mic, care purta mereu albastru si o sora frumoasa care purta roz, iar rezultatul
combinarii acestor doua culori, este violet. Deci am fost violet de la inceput. Chiar mi-am dorit ca vaca mea
violet sa fie draguta ca sora mea si neastamparata ca fratele meu.
Un mic inceput
Am fost un copil mic, de aproape doua kg, dar ma agatam cu disperare de viata. Doctorul a spus, in timp ce
eram spalata: „Oh, este foarte desteapta. Se agata de viata.” Se spune chiar ca verisorii mei au crezut ca sunt
un diavol atunci cand m-au vazut ca bebelus, pentru ca eram tare urata. Am avut colici, tuseam, eram
anemica, cu pielea sensibila, iar mai tarziu lipseam mult de la scoala din cauza bronsitelor. Eram slaba si
porecla mea era „Osoasa” (Bones). Am fost atat de convinsa ca sunt urata, incat mai tarziu, eram convinsa ca
niciun barbat nu ma va iubi. Pe de alta parte, sora mea a fost o blonda frumoasa, cu obrajii rosii. Stralucea de
sanatate si era ajutorul mamei mele, avand grija de mine. Fratele meu, cu cinci ani mai mic, era cel mai
frumos copil pe care l-am vazut. Am o fotografie, facuta cand Charlotte avea 8 ani, eu 6, iar Charles 1 an.
Sora mea statea impunatoare, sigura pe frumusetea ei, cu parul blon ondulat; fratele meu era un bebelus
adorabil; iar eu arat pur si simplu mizerabil, o biata creatura jalnica. Nu ma simteam draguta, desi ocazional
mama imi ondula parul. Uitandu-ma acum la fotografie, constat ca eram totusi draguta, dar la vremea aceea
traiam cu impresia ca sunt urata foc. Am crescut cu ideea ca sunt o persoana urata si nu prea alba. Cand
oamneii laudau frumusetea Charlottei, mama intreba: „Dar ce este in neregula cu Sarale?” Raspunsul era:
„Este maslinie (negruta)”, adica eram neagra. Eram asociata si c-o japoneza, din cauza ochilor migdalati,
pometilor proeminenti si parului perfect drept.
Am devenit o problema pentru parintii mei, pentru ca am refuzat sa mananc. Mama se plangea si musafirilor;
nimeni nu stia din ce puteam trai. Deoarece am fost un copil bolnavicios, toti aveau grija de mine. Cum
veneam de la scoala, mama ma punea sa dorm, iar sora mea imi cosea nasturii lipsa de la haine. Eram
protejata de orice. „Nu poti spala vasele, esti prea firava si le poti sparge. Mai bine iti conservi energia pentru
maine la scoala si pentru teme.” Chiar si in viata adulta, oamenii au tendinta sa ma protejeze. Charlotte, la 84
de ani, ma suna in zilele friguroase pentru a-mi spune sa ma imbrac gros.
Cum se vede din aceste experiente, am invatat valorile societatii si ale protestului. Am simtit pe propria piele
cum este sa te simti inferior. Nu am crezut ca voi ajunge sa capat frumusetea surorii mele, sau sa fiu
incantatoare ca mama mea.
Parintii mei
Familia mea a locuit in spatele magazinului tatalui meu in Chicago, iar mama il ajuta in afacere. Au avut o
relatie furtunoasa, deoarece tatal meu, cu 28 de ani mai in varsta ca mama, care era de o rara frumusete, era
deosebit de gelos. Cand trebuia s-o lase singura in magazin, se baza pe faptul ca femeile erau cele care faceau
cumparaturile, si nu barbatii. In alte conditii, n-o lasa singura, pentru ca nu avea incredere in ea.
Noi ii adoram pe amandoi, mai putin atunci cand se certau, si atunci aveam sentimente contradictorii.daca
stiam ca mama a inceput cearta, o uram pentru ca il cicalea pe tata, dara daca stiam ca era vina lui, il uram
pentru ca o supara pe frumoasa mea mama.
Mama
Locuiam intr-un spatiu mare in spatele magazinului, cu intrare separata. Era o singura camera patrata,
impartita de perdele, care delimitau diferitele zone, ca intr-un spital. Aveam un cuptor cu carbuni, o ghiuveta
si o cada, care era scoasa in fiecare vineri dupa ce mama se apuca sa pregateasca mancarea de Sabat. Facea
totul foarte sistematic.
Mai intai cocea paine cu oua, traditionala de Sabat, ,,challah”. Apoi facea pestele umplut, cu ceapa tocata si
alte ingrediente. Facea puiul intr-o oala si strecura grasimea. Si acum, cand intru intr-o bucatarie, imi amintesc
de toate aceste mirosuri, combinate cu cel de sapun Fels Naphta.
In timp ce se facea mancarea pentru Sabat, mama incalzea apa, umplea cada de lemn, si unul dupa altul,
faceam baia saptamanala. Ne sapunea foarte bine, pana straluceam asa cum se cuvine pentru sarbatoare.
Aduna apoi fulgii de sapun ramasi de la ultima baie, se punea in genunchi si spala toata podeaua bucatariei,
pana o albea. Apoi se ascundea de noi si se imbaia si ea, spalandu-si parul negru cu sapun Fels Naphta, ce-l
facea sa straluceasca precum diamantele. Cand termina, isi strangea parul in jurul capului si Sabatul putea
incepe. Nu avea un sal propriu-zis, asa ca lua un prosop alb si statea in fata lumanarilor aprinse. Cea mai
puternica amintire din copilarie este viziunwea frumusetii ei, ochii negri stralucitori, obrajii rosii de la efort, si
parul negru care lucea. Aceastea toate, suprapuse peste mirosul mancarurilor pregatite de ea. Mama era
analfabeta, dar repeta cuvinte intr-un mod foarte cult si binecuvanta lumanarile.
Tata
Sambata dimineata aveam alta rutina. Era unul din putine momente pe care le avea tata pentru copii. Statea in
balansoarul urias de lemn, iar eu si sora mea stateam pe genunchii lui, in timp ce Charles statea pe picioarele
sale. Apoi se legana, in timp ce noi ne jucam pe rand cu mustata lui. Incerca sa ne muste mainile, dar
niciodata nu ne prindea iar noi ne distram la culme. Era minunat!
In sfarsit ne asezam si el ne spunea povesti despre viata lui in Lituania, de unde a plecat la 19 ani. Povestile
sale erau atat de reale, incat parca vedeam aievea ceea ce ne spunea. Aceste povesti minunate s-au mai
modificat de-a lungul timpului, au devenit exagerari, ca de exemplu povestea despre forta lui nemaivazuta.
Tatal meu a fost un om foarte puternic, pana cand a avut un accident. Traia la moara unchiului sau si il ajuta la
caratul sacilor de faina. Cand ne-a spus prima data povestea, un sac cantarea aproape 25 de kg. Il punea pe
umar si il arunca in vagon fara probleme. Dupa cativa ani, sacul cantarea 800 de kg, si tot il putea arunca fara
probleme. Ne spunea povestile in asa fel incat ne imaginam cu usurinta scenele. Tatal meu a avut o influenta
enorma asupra imaginatiei mele, asa incat, curand am inceput sa vad cu ochii mintii ceea ce istorisea el. Cand
am vizitat Lituania in 1929, am gasit totul exact asa cum ne-a descris el, chiar si gustul mancarii servite de
verii mei.
Tablourile si povestirile mele isi au radacinile fara doar si poate in trecutul meu cultural si in radacinile mele
evreiesti, pe care le-am absorbit de la tatal meu. Prin povestirile lui, a pictat tablouri adevarate ale acelui satuc
din Lituania. Reflectau ritualurile si superstitiile legate de spirite si demoni, nascute in comunitatile evreiesti
din zcele tari, iar pentru mine toate acestea reprezinta o comoara nepretuita. Tatal meu nu era facut sa fie om
de afaceri. In mod constant a esuat in acest domeniu. Magazinul sau de carne nu a fost de succes.
Chicago
Cele mai multe amintiri ale mele sunt despre peisaje, mirosuri si diferite locuri, nu neaparat situatii sociale.
Chicago, cand aveam 4 sau 5 ani era un oras pitoresc. Straizele erau facute din busteni lipiti cu pamant,
trotuarele erau din lemn si erau numai trasuri trase de cai. Vanzatorii mergeau pe strazi, sunand din clopotei si
vanzand diferite marfuri. Unul era italian, avea o caruta cu prelata cu ciucuri. Vindea 8 sau 9 feluri de
inghetata, pentru un penny. Ii spuneam aroma dorita, el facea un cornet din ziar si ne punea inghetata. Era o
delicatesa. Imi amintesc ca odata, chiar cand ma pregateam sa gust inghetata, o masina de pompieri, trasa de
sase cai albi, a trecut in goana pe strada, ridicand praful care s-a asternut pe inghetata mea, distrugandu-mi
placerea. Vanzatorul de inghetata trecea cu vagoneta lui cu un cal, iar noi il urmam, culegand bucatile de
inghetata ce cadeau. Era un eveniment deosebit, mai ales ca de obicei uitam sa ne scuturam de fulgii de gheata
ce cadeau pe noi, asa ca in casa fiecaruia aparea cate o baltoaca de inghetata.
Blanche
In prima zi de scoala din septembrie, cand aveam 11 ani, am cunoscut-o pe Blanche Marggioli. Astfel, am
scapat de pozitia de copil mijlociu din familia mea, si am inceput sa fac parte din viata ei. Orice vroia sa faca
Blanche, vroiam sa fac si eu. Nu ma mai simteam incatusata intre sora mea cea inteligenta si frumoasa si
fratele meu neastamparat. Cu toate acestea, cei din jur continuau sa ma protejeze si sa ma ajute, iar eu
continuam sa ma bazeze pe ei. Mai tarziu in viata, a trebuit sa schimb rolul si sa devin eu cea care avea grija
de cineva, adica de sotul meu Leon Garland, aceasta schimbare insemnand ca devenisem o persoana mai
flexibila.
Drumul spre Hull - House
Eu si Blanche aveau o relatie extraordinara. Amandoua debordam de imaginatie, si era o persoana extrem de
creativa. Datorita ei, am devenit interesata de pictura. Intr-una din zilele cand ne-am intalnit, ea mergea la
lectii de muzica la Hull-House, care era cam la o mila de casa mea, asa ca am mers impreuna cu ea. Acest
drum a devenit de atunci o sursa constanta de bucurie – toate sunetele, mirosurile si peisajele frumoase.
Traversam un scuar din lemn, din mijlocul junglei de case saracacioase, poreclit ,,Rondul alunelor”, datorita
vanzatorilor de alone care se odihneau acolo in timpul zilei. Si flasnetarii isi petrceau zilele acolo, asa
maimutele erau nelipsite si isi rasturnau palariile atunci cand le dadeam cate un banut.
Dupa rondul alunelor, intram intr-un cartier exclusiv italian, unde vanzatorii isi tineau legumele afara, in fata
magazinelor. La fiecare geam erau atarnate funii cu ardei si rosii puse la uscat pentru iarna. Simteam toate
aceste mirosuri picante, savuram culorile legumelor si auzeam cum vecinii vorbeau intre ei. Strazile erau pline
de copii care se jucau. Era atat de diferit de cartierul meu – o noua lume de mirosuri, sunete si privelisti.
Chicago nu era un oras uniform, ci o adunatura de cartiere exotice din punct de vedere etnic. Acest mediu m-a
ajutat sa ma adaptez mediului international al lui Jane Addams, iar aceste experiente m-au ajutat mai tarziu in
viata sa ma adaptez diverselor culturi, tari sau popoare. Ceea ce traim noi atunci era cu adevarat democratie.
Hull –House a fost initial un conac particulare. In 1889, Jane Addams l-a transformat intr-un stabiliment
public. Cladirea originala, fiind facuta din caramida, a fost una din putinele cladiri care a supravietuit
incendiului. Acesteia, Jane Addams i-a adaugat anexe, inspirate din arhitectura cladirii Toynbee, din Londra.
Cand am vazut cladirea pentru prima oara, erau 13 cladiri in total, iar in curte se afla scoala de muzica, unde
aveau loc lectiile lui Blanche.
Lectiile de pictura
Am avut de asteptat o jumatate de ora, iar Blanche a spus: ,,De ce nu am picta muscata aceea din fereastra?”
Asa ca am pictat-o. Printr-o coinidenta, in ziua aceea am avut ore de pictura la scoala, asa ca amandoua aveam
la noi trusele. In timp ce ne concentram asupra florii, Emily Edwards, o tanara inalta, a venit la noi si ne-a
spus:,,Ce cautati aici? Ar trebui sa fiti la ora de pictura.”
Ne-a dus pe amandou acolo si atunci a fost sfarsitul orelor de muzica ale lui Blanche. Am ramas sa facem
cursurile de pictura, si cand aveam 15 ani, Jane Addams a devenit interesata de noi, deoarece auzise de la
Emily ca suntem talentate. Astfel, ne-a obtinut o bursa de studiu la Institutul de Arta. Acela a fost debutul
activitatii mele artistice. Desi incepusem sa cred ca sunt in stare sa pictez, niciodata n-am fost foarte sigura pe
abilitatile mele in acest domeniu. Mergeam acolo doar pentru ca mergea Blanche si pentru ca asta facea parte
din relatia noastra. Mai tarziu, experienta si sotul meu, m-au ajutat sa castig mai multa incredere in abilitatile
mele.
Taberele de vara
Doi ani mai tarziu am mers intr-o tabara organizata de Hull – House, la Waukegan. Am avut noroc si am avut
o camera numai pentru noi, tocmai pentru ca eram atat de bune prietene. Asa cum mi se intampla de obicei,
am fost foarte impresionata de imprejurimile acelui loc. In fata geamului nostru era o rapa, iar mie mi se parea
ca stam pe marginea prapastiei. Dupa mai multi ani, am fost iar acolo si mi-am dat seama ca era doar o panta,
dar la vremea caeea, mi se parea un adevarat munte.
Chiar si in camera noastra era foarte rece noaptea. Eu respectam catolicismul lui Blanche, iar ea iudaismui
meu, dar in prima seara, cand am vazut-o ca ingenuncheaza pe pardoseala rece pentru a-si spune rugaciunile,
i-am spus: ,,In religia noastra nu ingenunchem si as putea sa stau si in pat, acoperita si sa-mi spun
rugaciunile”. De fapt, eu nu ma prea rugam copil fiind, dar intelegeam nevoia ei de a o face.
Acest lucru s-a intamplat timp de 14 seri. Ma intrebam de ce se roaga atat de mult in fiecare seara. Cand se
ridica, genunchii ei erau rosii si durerori si tremura de frig. Cand am ajuns adulti am intrebat-o de ce se ruga
asa de mult, oare avea pacate multe? Mi-a raspuns ca de fapt nu se ruga, dar era convinsa ca eu o faceam, asa
ca astepta ca eu sa spun ca am terminat, pentru a se putea ridica de jos. In acest fel am invatat care este
importanta interactiunii sociale si inflenta puternica a respectului reciproc.
Judaismul si crestinismul
Eu si Blanche chiar ne-am combinat religiile. Mergeam la spovedit cu ea, iar ea venea cu mine la cursurile de
Sabbath. Parintii mei erau ingrijorati ca m-as fi putut casatori cu un italian si nu le placea ideea ca merg la
cursurile de pictura.
Planuri pentru cariera
Ne-am hotarat ca atunci cand vom fi mari si vom pleca de acasa, vom merge la Roma sa pictam, iar Blanche a
decis ca nu vom putea avea relatii de dragoste, caci ne vor strica planurile. Nu s-a intamplat deloc asa. La 18
ani, Blanche a plecat in New York, cu un portofoliu, pentru a se lansa in partea comerciala a artei. Era o
tanara frumoasa, gratioasa, elegant, si peste tot pe unde mergea, barbatii erau mai interesati de o relatie cu ea
decat sa-i ofere un loc de munca. A fost dezamagita si se pregatea sa plece din New York, dar in timp ce se
plimba pe Fifth Avenue, s-a intalnit cu Walt Disney. Walt Disney ne-a fost coleg de liceu. I-a spus lui
Blanche sa renunte la ideea ei si sa mearga la Hollywood, pentru a lucra ca scriitor si ilustrator pentru noul lui
studiou.
Blanche merge la Hollywood
A plecat si ne-am despartit. Cu toate astea, ea m-a considerat tradatoare atunci cand mi-am anuntat logodna cu
Leon Garland in 1927. Desi era si ea prietena cu Leon, totusi s-a simtit tradata. In mod tragic, cand i-am trimis
telegrama privind moartea lui Leon, in 1941, am primit una din partea ei in care ma anunta ca s-a casatorit.
Avea 38 de ani.
Pentru o buna perioada de timp, n-am mai comunicat si nici nu ne-am vazut. Dupa ce a murit sotul ei, ne-am
reluat relatia, desi drumurile noastre se despartisera de mult. Schimbarile din vietile noastre ne-au separat
temporar, iar calatoriile mele nu includeau vizite pe coasta de vest. Totusi, decesul celui de-al doilea sot al
meu, a fost impulsul de care aveam nevoie pentru a relua relatia. Am inceput sa vorbim la telefon, si sa avem
o corespondenta regulata. Ne impartasim amintirile din copilarie si resimtim emotiile de a fi iarasi una parte
din viata celeilalte. Prietenia, ca orice relatie, are nevoie sa fie prelucrata si cultivata. Renasterea si inflorirea
relatiei noastre profunde, m-a facut sa ma simt completa, intreaga.
Copilul rebel
Niciodata nu am fost un elev foarte bun si era si foarte razvratita. Datorita surorii mele mai mari, in scooala
eram cunoscuta drept sora Charlottei Ellis. Ea era vazuta ca un inger, iar eu eram contrariul. Eram o rebela si
faceam tot felul de nazdravanii. La matematica eram cea mai slaba. Imi era imposibil sa cred ca pot rezolva
problemele singura. Bineinteles ca Charlotte era foarte buna la matematica. De fapt, era buna la toate. Nu
numai ca era un elev model, dar era si foarte indemanatica, astfel incat si-a invatat toti profesorii sa croseteze
dantela irlandeza, ceea ce era un lucru foarte dificil, dar era la moda atunci. Abilitatile sale matematice i-au
ajutat sa se integreze in lumea afacerilor, unde a avut mai tarziu succes. Felul meu rebel de a fi m-a ajutat sa
ma adaptez lumii sociale, deoarece am reusit sa relationez si sa integ usor persoanele rebele, inadaptate sau
delicventii.
Esecul financiar
Cand Charlotte se pregatea sa intre la liceu, afacerea tatalui nostru a dat faliment. Asa ca, Charlotte s-a angajat
imediat si la fel am facut si eu cand am inceput liceul. Amandoua am facut doi ani de cursuri pentru afaceri si
aveam cunostinte de secretariat care ne-au ajutat sa ne gasim niste slujbe bune. Charlotte a devenit o secretara
foarte comeptenta si castiga 6$ pe saptamana, ceea ce era un salariu destul de mare. Desi eu lucram 6 zile si
jumatate pe saptaman, am terminat totusi liceul, adica toate cursurile necesare unei diplome.
Contributia noastra financiara
Tot ceea ce eu si sora mea castigam, dadeam familei. Primeam bani pentru transport si pentru mancare, dar nu
aveam alti bani de cheltuiala. Amandoua preferam sa nu mancam de pranz si sa ne economisim banii pentru a
ne lua cate un bilet la opera. Aveam trei bluze si doua camasi impreuna, asa ca bluzele trebuiau spalate in
fiecare seara. Purtam aceeasi masura, dar cand eu am crescut mai inalta, Charlotte a trebuit sa poarte hainele
care imi ramaneau mie mici, iar eu imi cumparam unele noi. A fost o perioada destul de trista pentru sora
mea.
Lipsa banilor inseamna lipsa posibilitatii de a studia
Cand avea 15 ani am avut o perioada scurta de timp in care am studiat la Institutul de Arta. Datorita bursei
oferite de Jane Addams, am mai mers la cursuri dupa orele de scoala, pana cand a esuat afacerea tatalui meu.
Atunci mi-am intrerupt studiile si am pierdut si bursa. Domnisoara Addams, fiind impresionata de mine si de
situatia mea, m-a invitat sa lucrez la Hull – House, cu copiii de la cursurile de arta. Nu eram platita special
pentru asta, dar primeam ceva banuti daca strangeam tavile de mancare la pranz si seara. Mai lucram si ca
functionar la o casa de comenzi prin posta, unde faceam munca de muncitor necalificat.
Cam pe la 17 – 18 ani am inceput sa fac ceva ce semana cu asistenta sociala, adica vizitam familiile din
cartier, pentru a le identifica pe cele nevoiase, mai ales in perioada Craciunului. Am continuat si in anii
urmatori sa studiez arta cu Ennella Benedict, instructor la Institutul de Arta. Am invatat devreme ca viata
poate fi dificila si trebuie sa fiu constiincioasa. Intotdeauna succesul vine numai dupa ce depui si efort in acest
sens.
Calatorii gratuite
Cand a inceput Primul Razboi Mondial, era nevoie de foarte multe femei in campul muncii. Am gasit o noua
slujba de birou, la Caile Ferate Americane si am lucrat acolo timp de doi ani. Astfel mi s-au deschis noi
orizonturi. Aveam transport gratuit si am inceput sa calatoresc prin tara. Mi-am vizitat unchiul si matusa din
Baltimore. Am mers la New York. Cateodata imi luam bilet si pentru destinatii necunoscute, doar de dragul
calatoriei cu trenul. Aceasta placere de a calatori m-a pregatit pentru calatoriile ce au urmat mai tarziu in
viata.
Leon
Pe la 21 sau 22 de ani l-am cunoscut pe Leon Garland, care mai tarziu mi-a devenit sot. Dupa ce am fost
nevoita sa renunt la bursa, dupa ce am renuntat si la pictat o perioada, m-am reintors la aceasta pasiune atunci
cand Bill, un fost coleg de scoala m-a rugat sa merg impreuna cu el la grupul de pictura de la Hull – House.
Am devenit interesata de Batik si am inceput sa-l studiez impreuna cu Leon, care era instructor voluntar acolo.
Grupul nostru se intalnea pentru a picta sambata dupa-masa si duminica, pentru ca toti eram angajati.
Mentorul nostru era Ennella Benedict. Desi era destul de in varsta si recunostea ca nu stie mare lucru despre
cubism, forma de arta ultra-moderna, era dispusa totusi sa ne lase sa experimentam.
Un inceput romantic
Colegul meu Bill imi facea curte in acea perioada. S-a hotarat sa mearga la Paris sa studieze si l-a rugat pe
Leon sa aiba grija de mine cat era el plecat. Si Leon a inceput sa ma curteze, dar s-a gandit ca aranjamentul
era temporar. Intre timp, Bill a cunoscut la Paris o fata care acum ii este sotie. Au inceput sa se intalneasca,
relatia a deveit seroasa, asa ca atunci cand s-au intors impreuna de la Paris, Leon s-a simtit liber sa ma curteze
in continuare. Ma suna in timpul saptamanii si ma invita la opera. Intr-o seara, in loc sa se uite la scena, se
uita fix la mine. Mi-a spus ca sunt foarte frumoasa. ,,Inceteaza. Nu sunt deloc frumoasa” i-am replicat. A fost
primul barbat care a crezut ca sunt frumoasa.
Casatoria
Impreuna cu Leon mergeam sa facem schite in fiecarer duminica in Illinois, la Lemont. Intr-o buna zi m-a
cerut in casatorie si eu am acceptat. Invitatia pentru nunat noastra suna cam asa: ,,Va rugam sa nu ne trimiteti
cadouri. Daca vreti sa ne faceti un dar, trimiteti-ne bani, pentru ca vrem sa plecam in Europa sa studiema
arta.” Asa ne-am facut primele economii.
Ne-am casatorit in 1927, la Hull – House. Eu aveam 27 de ani, iar el 31. Jane Addams ne-a organizat
petrecerea de nunta si ne-am mutat acolo. Toti cei care locuiau acolo lucaru ca voluntari. Leon a continuat sa
predea Batik (tehnica de pictura pe suport textil), iar eu am devenit asistenta doamnei Benedict la clasa de
copii.
Viata impreuna la Hull – House
Leon era o persoana foarte sensibila si nu- s-a simtit deloc in largul lui prima data cand am luat cina cu toti
rezidentii din Hull – House, mai ales ca a trebuit sa stea langa Jane Addams si nu stia cum sa se comporte.
Dar Jane l-a facut sa se relaxeze si in scurt timp au inceput sa converseze. Jane era foarte priceputa in a-i face
pe cei din jur sa se simta in largul lor. Una din metade era sa adopte la masa comportamentul si manierele
invitatului. Imi amintesc ca un invitat din italia manca salata cu mana, iar Jane imediat a inceput sa o manance
si ea cu mana.
Cand ne-am mutat acolo, aveam foarte putina mobila. In prima duminica dimineata, cand dormeam mai
tarziu, in paturile noastre de campanie inghesuite in mijlocul studioului, am auzit un ciocanit discret la usa.
Era Jane. Leon a inmarmurit. Nu vroia ca Jane sa vada ca dormim impreuna. S-a ascuns in baie. Jane a intrat
si ne-a intrebat ce mobila ne mai lipseste. M-a lasat sa ma imbrac, iar apoi, impreuna cu ea am mers pe la toti
din locuinta sa vedem ce le prisoseste lor, iar Jane ne-a mobilat toata locuinta. Inainte sa plece din apartament,
Jane a vrut sa intre si in baie sa vada daca avem tot ce ne trebuie. I-am spus ca nu se poate, deoarece un barbat
se ascunde in baia mea. Bineinteles ca stia ca Leon era acolo.cat timp am locuit acolo, din 1927, pana cand a
murit Leon in 1941, el a fost privit ca unul dintre cei mai valorosi consilier in materie de decoratiuni si arta. El
a fost responsabil pentru renovarea celor 13 cladiri care formau complexul. A hotarat amestecul culorilor,
decorarea interioarelor si a redecorat tot teatrul.
Pregatiri pentru o perspectiva internationala
Am avut foaret multi oaspeti din strainatate la Hull – House. Jane m-a pregatit in asa fel incat sa ma simt bine
in orice tara. Intr-o seara ne intretineam cu o invitata din Japonia, in minunatele costume specifice si o
ascultam cum ne vorbeste despre tara ei. Imi amintesc si acum cuvintele ei contradictorii despre notiunea de
pace: ,,Dragi prieteni, Japonia este o natiune care iubeste pacea. Daca restul lumii ii ofera tot ce doreste, nu va
lupta niciodata.”. in aceeasi seara, se afla acolo si un vecin de-al nostru. Pentru ca eram una dintre cele mai
tinere doamne ale complexului, ma aflam in capul uneia dintre mese. Cu coltul ochiului o priveam pe Jane
care observa cu grija manierele fiecarui invitat. Nu a inceput sa manance decat dupa ce au inceput ei si i-a
facut sa se simta comfortabil, tocmai pentru ca se comporta exact ca si ei. M-a impresionat foarte mult acet
comportament al ei. Aceasta abilitate de a-i pune pe ceilalti mai presus de tine – sa vezi, sa auzi, sa simti si sa
te comporti ca si celalalt, bazandu-te pe agalitate – a devenit mai tarziu piatra de temelie a metodelor mele de
artterapie.
Inapoi in Chicago
Dupa infarctul lui Leon, medicii au insistat sa-si limiteze activitatea si sa evite efortul. Astfel ca in urmatorii 7
ani, Leon statea in picioare doar cateva ore pe zi si in rest se odihnea in pat. Am fost nevoita sa invat sa am
grija de el. A fost greu pentru el, pentru ca simtea ca este o povara pentru mine si el ar fi trebuit sa ma
ingrijeasca. Pana atunci amandoi faceam treaba in casa pentru ca nu ne permiteam un ajutor platit. Dupa ce s-
a imbolnavit el nu ma mai putea ajuta, dar ma alinta si incerca sa ma protejeze. Desi eu continuam sa lucrez si
nu trebuia sa ma intretina financiar, insista sa se ingrijoreze pentru mine si sa-mi poarte de grija. El m-a
ajutata sa trec peste frica mea ca-l voi pierde sau ca ma voi imbolnavi si eu.
Pentru el eram centrul universului si avea incredere absoluta in mine. Insista sa-mi spuna ca daca vreau sa fac
ceva sunt in stare s-o fac si sa-mi schimbe perceptia gresita pe care o aveam despre mine insami. Incurajarile
lui mi-au fost de un real folos. Cand imi spunea ca sunt frumoasa inclinam sa-l cred pentru ca il apreciam ca
pictor si ii apreciam gustul pentru frumos. Cand se uita admirativ la mine sau ma ruga sa pozez pentru el, ma
gandeam ca nu spune ca sunt frumoasa doar pentru urechile mele; eram convinsa ca o crede. Cateodata chiar
si eu credeam.
Ingrijita de Leon
Increderea pe care Leon o avea in mine a contribuit mult la dezvoltarea mea ca artist, dar in alte domenii avea
tendinta sa ma protejeze, sa duca el luptele in locul meu. A preluat rolul fratelui meu si al lui Blanche care
erau mai rebeli si dispusi sa se lupte in locul meu atunci cand eu nu aveam curaj. Daca se intampla ceva
neplacut, Leon fie scria o reclamatie, fie vorbea cu persoane influente in locul meu, pentru ca eu nu
indrazneam. In cei 7 ani au fost si cateva ocazii cand am putut lucra impreuna acasa, proiectand modele de
tesaturi, care apoi erau vandute. Deoarece eram lucrator social cu norma intreaga nu mai aveam atata
incredere in mine ca artist si nu doream sa-i rapesc lui Leon singurul lucru pe care il mai putea face. Am
inceput sa pictez doar duminica. N-as fi dorit sub nicio forma ca cineva sa aprecieze mai mul lucrarile mele
decat ale lui Leon. Duminca dupa-amiaza imi puneam muzica si pictam putin. Muzica imi distragea atentia de
la alte ganduri, ma relaxa si ma ajuta sa intru in starea necesara pentru a picta. Ultima mea lucrare era semi-
abstracta, intitutala „Beethoven al cincilea” si am facuta in timp ce ascultam muzica. De acolo mi-a venit mai
tarziu ideea de a folosi muzica in terapia prin arta. In 1940, cu un an inainte de a muri, Leon a schimbat
medicul. Noul medic i-a recomandat sa stea afara mai mult. Veastea aceasta l-a incantat la culme pe sotul meu
asa ca a plecat in doua excursii pentru a face schite. Am mers impreuna in Wisconsin si apoi el a mers singur
la Gloucester, in Massachusetts, unde a realizat niste lucrari superbe.
Leon moare si eu nu mai pictez
La o luna dupa sosirea din Gloucester Leon a murit iar eu n-am mai vrut sa mai pictez. Nu mai aveam pentru
cine sau cu cine sa pictez, asa ca s-a sfarsit cariera mea artistica. Nu m-am mai atins de vopsele pana in anii
50, cand Rudolf Dreikurs m-a convins sa-i fac niste lucrari in carbune si cateva potrete, dar doar atat. De fapt,
niciodata nu m-am crezut un artist adevarat, in ciuda increderii pe care Leon o avea in mine. Dupa experienta
descurajanta din clasa I, am trait cu impresia ca niciodata nu voi fi in stare sa fac lucrari de arta. Eram uimita
cand oamenii imi admirau lucrarile. De fapt, am fost uimita cand am primit bursa la Institutul de Arta.
Simteam ca am primit-o doar pentru ca eram prietena cu Blanche, iar doamna Addams si doamna Edwards nu
au vrut sa ne desparta.
Talent nesigur
Imi amintesc de o expozitie la Institutul de Arta pe care am vazut-o in cadrul unui tur pentru turisti, condus de
Dudley Crafts – Watson. A ajuns in fata uneia dintre lucrarile mele din St. Tropez si a inceput s-o analizeze. A
vazut in ea lucruri la care eu nu ma gandisem si nu eram constienta ca le-as fi exprimat. Ba chiar a facut
urmatoarea afirmatie: ,,Nu ati vazut multe lucrari de Sadie Garland, dar are viitor. Isi va face un nume.” M-am
uitat in jur, dar Blanche nu era acolo. Atunci de ce spunea asta?
Alta data, Andre L`Hote a spus despre una din lucrarile mele ca este un exemplu de pictura extraordinara.
Eram sigura ca a spus asta doar pentru ca ma credea atractiva ca femeie. Studentii din Paris spuneau uneori ca
eram un artist mai bun decat Leon si asta ma infuria. Stiam ca nu poate fi adevarat, pentru ca eu studiam arta
doar pentru ca eram sotia lui si doream sa pictez impreuna cu el.
Desi niciodata nu am pus pret pe ceea ce am facut ca pictor, mi-a placut totusi experienta. Nu simteam ca
aveam talent, dar atunci cand pictam simteam ca fac ceva deosebit. Eram mereu surprinsa de rezultat si nu-mi
venea sa cred ca lucrarile acelea ieseau din mainile mele. Chiar si acum, retrospectiv, le privesc cu mare
detasare. Cateodata nici nu-mi vine sa cred ca eu le-am facut. Probabil ca le-a facut altcineva si le-a semnat cu
numele meu. Probabil datorita faptului ca nu am avut incredere in mine ca pictor, am mai multe satisfactii din
ceea ce fac prin terapia prin arta decat din ceea ce faceam ca artist.
Rudolf Dreikurs
Nevoia de intelegere
Am continuat sa lucrez cu grupul de adolescenti inca doi sau trei ani inainte de a-l cunoaste pe Rudof Dreikurs
si de a-mi incepe studiile cu el in 1938. Imi dezvoltasem tehnici noi, dar din punct de vedere al unei abordari
psihologice si al proceselor de grup, inca aveam greutati. Stiam ca trebuie sa invat mai mult pentru a-i ajuta pe
acesti tineri, care atunci cand nu erau la Hull – House, mai aveau inca probleme comportamentale. Am
discutat acest lucru si in cadrul unei intalniri a lucratorilor sociali care a avut loc in oras. Elizabeth Baker, de
la Centrul Abraham Lincoln, care incerca sa integreze negrii si albii, mi-a propus sa merg la un curs sustinut
de un profesor vienez.
Profesorul ataca
Am ezitat initial, pentru ca Leon inca se recupera dupa infarct si nu vroiam sa-l las singur toata seara, dar apoi
m-am hotarat sa incerc. Am ajuns putin mai tarziu si inainte sa intru am auzit o voce puternica: ,,Lucratorii
sociali! Ce stiu ei despre copii? aduna toate datele, stiu toate faptele, dar doar atat. Nu stiu nimic despre
copii!”. m-am simtit ofensata; nu m-am dus acolo ca sa fiu jugnita. Asa ca m-am intors si m-am pregatit sa
plec. Dar dr. Dreikurs m-a vazut si m-a invitat sa intru si sa iau loc, ceea ce am si facut. Dupa aceasta tirada
impotriva lucratorilor sociali si a metodei psihoanalitice, a analizat un caz concret si am fost fascnata. Totusi,
seara cand m-am intors acasa, eram hotarata sa nu ma mai intorc la curs. Era interesant ceea ce facea, dar nu
imi placea modul in care trata lucratorii sociali si psihoanaliza. In aceeasi perioada faceam un curs cu Franz
Alexander si Karen Horney, asa ca atitudinea lui nu m-a impresionat placut. Ziua urmatoare m-a cautat Betty
Baker. Cand a auzit cum am reactionat mi-a spus ca sunt nedreapta si ca ar trebui sa-i mai acord o sansa. Am
mai mers la un curs si de data aceasta a analizat un caz propozitie cu propozitie – lucru pe care apoi l-am
invatat si eu si l-am predat la Institutul International de Vara Rudof Dreikurs.
Dreikurs – barbatul
In seara aceea, dr. Dreikurs m-a pus sa citesc un istoric de caz pentru prezentarea sa, iar eu am inghetat de-a
dreptul. Tremuram si n-am putut articula niciun cuvant. Nu stiam care sunt asteptarile sale si ma temeam sa
nu gresesc. M-a inteles, iar la sfarsitul cursului, cand ne pregateam sa plecam, m-a intrebat unde locuiesc. Am
descoperit ca mergeam in aceeasi directie, asa ca m-a intrebat daca ma poate insoti. Nu-mi placea ideea, dar in
curand ne-am trezit in acelasi autobuz. Cand ne apropiam de Hull – House, m-a invitat sa bem o cafea
impreuna. I-am raspuns ca acasa ma asteapta un sot bolnav, ca ma grabesc si ca nu am timp de cafea. Mi-a
spus ca va merge cu masina pana la statia mea. La coltul strazii era o cafenea mexicana, si mi-a spus: ,,N-ar
strica sa ne oprim cateva minute sa bem o cafea.” A simtit ca-mi este teama si ca nu relationam deloc cu el.
Am intrat impreuna in cafenea. Cand am abia apucasem sa sorbim din cafea, a vazut un joc de pinball si a
inceput sa se joace. Eram chiar furioasa! Niciun barbat nu ma mai tratase astfel, nici macar sotul meu. Cum de
putea sa ma ofenseze in asemenea mod, sa se duca sa se joace dupa ce eu imi sacrificasem timp pretios sa
beau cafeaua cu el?! M-am dus la el, mi-am luat la revedere si am iesit din cafenea. In timp ce traversam
strada ma gandeam ca am fost de-a dreptul naiva sa-mi fie asa teama de el; in definitiv nu era decat un copil
care se juca pinball. Am ras de teama mea nejustificata si de atunci nu m-am mai simtit ofensata de nimic. L-
am vazut ca pe un om cald, gentil, care se amuza la un joc simplu, in ciuda faptului ca era un om cultivat.
Cand am ajuns acasa mi-am cerut scuze de la Leon ca am intarziat si i-am povestit ce s-a intamplat. A fost
intrigat de descrierea lui Dreikurs si si-a exprimat dorinta de a-l cunoaste. In dimineata urmatoare, la micul
dejun discutam cu Charlotte Carr, care devenise sefa rezidentilor de la Hull – House dupa moartea
domnisoarei Addams. Cand i-am povestit despre Dreikurs, a fost fascinata si mi-a sugerat sa-l invitam ca
oaspete de onoare la urmatoarea sarbatoare a Federatiei. Cand a sosit, ne-a oferit obisnuitele analize de caz.
Toti au fost impresionati, iar Charlotte a fost atat de incantata, incat i-a oferit un apartament liber in Hull –
House.
Dreikurs vine la Hull – House
Imediat dupa discursul lui, Charlotte l-a interpelat: ,,Unde locuiesti? Ai familie?”
,,Da, locuiesc cu sora si cu fiica mea, iar fiul meu este in armata.”
,,N-ai dori sa locuiesti aici? Vei plati o taxa modica, dar va trebui sa-ti aduci contributia si altfel. Vei putea fi
consultantul lui Sadie.” Rudolf a acceptat invitatia si a venit sa locuiasca la Hull – House. L-am invitat pe el,
pe sora lui Bertha, si pe fiica lui Eva la o gustare in duminica urmatoare. Leon era in mijlocul unei lucrari:
studia picturile pe s sub sticla ale marilor maestrii. Lui Rudolf i s-a parut ceva extraordinar caci nu mai vazuse
asa ceva. Parea ca toate imaginile sunt umbre maronii, asa ca a inceput sa critice munca lui Leon. Leon i-a
replicat: ,,Dr. Dreikurs, eu nu va spun cum sa va faceti treaba, nu-mi spuneti nici dvs mie.”
De atunci au devenit prieteni apropiati. Leon admira priceperea lui Rudolf, iar Rudolf a inceput sa ne viziteze
in mod regulat.
Lucrand cu Dreikurs
Am lucrat impreuna cu Rudolf aproape un an inainte de moartea lui Leon. A deschis la Hull – House un
centru de consiliere pentru tineri, iar eu am mers la Centrul Abraham Lincoln ca si lucrator social. Leon nu
parea sa fie deranjat ca incepusem sa-mi petrec tot mai multe seri lucrand, deorece aveam ceva timp liber in
timpul zilei. In aceasta perioada, la Hull – House se dadea o lupta pentru suprematie, intre Charlotte si alti
rezidenti mai vechi care doreau acel post de conducere. Conflictul s-a agravat in momentul in care o parte din
personal a dorit sa-i ajute pe japonezi sa se reinstaleze. A fost un conflict de munca combinat cu unul rasist.
Rudolf incerca sa ne consilieze pe toti, pentru a rezolva acest conflict, iar Leon transpunea in postere ceea ce
se intampla acolo. Toti erau incantati de postere, care ne-au intarit credinta, iar lui Leon ii placea sa se
implice, deoarece si el era un luptator. Conflictul a devent atat de intens, incat, in final Charlotte a demesionat.
Am devenit presedintele unui comitet director, format din 5 persoane.
Raspunsul lui Rudolf la moartea lui Leon
In mijlocul acelei lupte, in noiembrie 1941, Leon moare. A fost o perioada grea din viata mea. Rudolf s-a
implicat, m-a ajutat sa trec peste durere, la fel ca pe ceilalti rezidenti din Hull – House. Sensibilitatea sa din
acea perioada a fost minunata. Indiferent de treburile sale, in fiecare seara, indiferent de ora, trecea pe la mine.
Atunci locuiam intr-un apartament la ultimul etaj al uneia dintre cladiri. Aducea cate un termos cu cafea si
discutam impreuna dspre orice. Nu am facut terapie propriu-zisa cu el, dar il puteam intreba orice despre mine
sau despre felul in care ma simteam. Un exemplu elocvent este situatia survenita la o luna dupa maoartea lui
Leon, cand 5 barbati ma curtau. Ma simteam umilita, pentru ca nu intelegeam de ce ma presau atat de repede
dupa decesul sotului meu. Avea impresia ca par disperata dupa un barbat.
Rudolf mi-a spus: ,,este evident. Toti acesti barbati te cunosc de pe vremea cand erai casatorita cu Leon. Au
vazut cer relatie si mariaj reusit ati avut. Sunt interesati de tine, pentru ca stiu ca le poti oferi un mariaj
perfect.” Niciodata nu m-am gandit la el in aceasta perspectiva, si sunt convinsa ca nici el.
Eva Dreikurs
Curand dupa aceasta discutie, Rudolf a venit la mine in birou si mi-a cerut o favoare. Urma sa fie plecat toata
seara, sora lui nu va fi acasa, asa ca fiica sa urma sa ramana singura. M-a rugat sa stau cu ea si s-o
supraveghez. Eva avea 13 ani. A pus masa si ne-am apucat sa povestim. Mi-a spus: ,,Doamna Garland, daca
doriti sa va casatoriti cu tatal meu, ar trebui sa ma atrageti de partea dvs.” I-am raspuns ca nu am asemenea
ganduri si nu am niciun interes de a o convinge sa fie de partea mea. Am fost doar rugata s-o supraveghez si
asta aveam de gand sa fac. Acesta a fost primul contac cu Eva dupa moartea lui Leon, si se vedea clar ca se
simtea amenintata ca-i voi lua locul in inima tatalui sau.
Rudolf – pretendentul
Am lucrat foarte bine impreuna cu Rudolf. Ma invita sa ascult muzica de camera impreuna cu el si i-am
cunoscut si prietenii, inclusiv pe Joseph Meiers si Ellie Redwin. M-am imprietenit si cu Bertha si am stabilit o
relatie stransa de prietenie si cu fiul sau, Eric, cand a venit acasa in permisie.
Intr-o seara, Rudolf m-a invitat la taverna sa bem ceva. Am comandat lichior, iar el lapte. Era fondatorul ligii
anti-lichir din Viena si era profund impotriva alcoolului.
Ospatarul i-a spus ca nu servesc lapte. ,,Ce ghinion. Trimite pe cineva sa cumpere.” Au facut asa, iar eu mi-
am baut lichiorul, si el laptele.
Apoi m-a intrebat despre mine si despre familia mea. I-am povetit despre Charlotte, despre cum am crescut cu
ideea ca sunt urata. Mi-a spus ca am avut dreptate sa cred asa, pentru ca nu eram tocmai atractiva. Abia la doi
ani dupa casatorie, cand mi-a spus intr-o seara ca sunt frumoasa, am aflat ca atunci ma tachina. Inca nu sunt
convinsa ca, credea ca sunt frumoasa. Eram constienta de calitatile pe care le admira la mine: aveam pometii
inalti, ca si prima sa sotie, ca si iubita lui din Viena, dar sunt convinsa ca ele aratau mult mai bine decat mine.
Ar fi trebuit sa-mi dau seama in acea seara la taverna ca ma tachineaza, dar credinta adand inradacinata pe
care o aveam despre uratenia mea, nu ma lasa sa vad asta. Era ceva tipic pentru el sa ma tachineze. Daca l-as
fi intrebat de ce s-a casatorit cu mine, mi-ar fi raspuns ca pentru bani. Aveam 1500 $, asigurarea lui Leon, pe
care i-a folosit sa faca un portofoliu cu toate reproducerile sale, pentru a-i crea o reputatie. Rudolf m-a invatat
ca tensiunea este mai usor de suportat atunci cand este insotita de umor.
Rudolf – calauzitorul
Tabara pentru copiii infirmi
Cam la 2 ani dupa mutarea lui Rudolf la Hull – House, conflictul dintre personal devenise atat de acut, incat
familia Dreikurs s-a mutat, iar eu am demisionat. Era vremea sa-mi caut alt loc de munca, dar mai intai m-am
hotarat sa-mi iau o vacanta lunga, sa merg in munti si sa ma odihnesc. Cand ma pregateam sa plec, am primit
un telefon de la presedintele Consiliului Agentiilor Sociale, Lucy T. Carner. Mi-a spus: ,,Vreau sa pleci cu
trenul la Burlington, Wisconsin si sa verifici situatia unei tabere pentru copiii infirmi. Numai tu poti salva
situatia de acolo. Directoarea, ea insasi infirma, care iubeste copiii, a plecat si i-a lasat de izbeliste, dupa
dezastrul care a urmat unei furtuni din prima ei noapte acolo. Acum ne intrebam daca sa trimitem toti copiii
acasa sau sa cautam un nou director care poate prelua tabara imediat.” Nu lucrasem niciodata cu copii cu
handicap si nici nu fusesem la conducerea unei tabere. De fapt, nu-mi doream acea slujba. Ceea ce doream de
fapt era sa plec sa ma odihnesc. Totusi m-am hotarat sa merg in tabara si sa evaluez situatia.
Doar un sfert dintre copii erau tratati ambulatoriu. Restul erau in carucuioare, iar consilierii erau tineri de 14
ani, de asemenea cu dizabilitati. Locuiau intr-o caldire cu dormitoare, aflata in ruina, care arata ca o cocioaba.
Cand am luat pranzul, copiii nici macar nu m-au privit si era clar ca sunt suspiciosi si nu doreau sa aiba de-a
face cu noul director. Dorothy Stults, fizioterapeut, a fost singura persoana care m-a incurajat. A stat langa
mine la masa si mi-a spus sa nu-i las sa ma intimideze, ca totul va fi bine daca voi prelua conducerea.
M-am intors la Chicago si i-am spus lui Lucy Carner ca nu eram interesata de post si nu ma simteam pregatita
sa lucrez cu copii cu dizabilitati. Nu a vrut sa auda. Stia ca am lucrat cu Dreikurs si era convinsa ca am invatat
cum sa abordez situatiile problematice. Stia si de experienta mea de la Hull – House. Mi-a spus ca nu era
responsabilitatea mea sa accept postul, dar daca nu o voi face, toti acei copii ar fi avut o vacanta mizerabila,
alaturi de parinti care nu-i doreau in preajma. Bineinteles ca nu am rezistat unui asemenea santaj sentimental,
asa ca m-am intors in tabara si am devenit director.
Mai rau decat mi-am imaginat
Era oribil – mai mult decat mi-am imaginat. In prima noapte, administratorul cladirilor, un barbat cu un picior
de lemn, s-a tot invartit in jurul camerei mele si toata noaptea i-am auzit bocaniturile. M-a speriat ingrozitor!
Dimineata urmatoare, Dorothy m-a ajutat, mutandu-si patul in camera mea, ca sa nu mai fiu singura.
Urmatoarea zi, acelasi individ a oprit apa exact cand eu faceam dus. De abia ma sapunisem. Apoi, dupa
amiaza, copiii au refuzat sa spele podeaua. Deoarece multi din tabara erau paralizati, podeaua trebuia curatata
dupa fiecare masa. Prima data au spus ca nu pot pentru ca nu e apa, apoi s-au plans de echipament. Intr-un
final le-am sugerat sa aduca apa cu galetile din lac, dar au refuzat sa mai faca ceva.
Consultari cu Rudolf
Ajunsa in acel punct, i-am telefonat lui Rudolf si i-am cerut ajutorul. Mi-a spus exact ce trebuie sa fac si sa
spun pentru a-i castiga de partea mea. In fiecare zi ii ceream sfatul daca aveam probleme. Picatura care a
umplut paharul a fost cand 6 baieti, care nu erau internati, au fost prinsi de o furtuna, in timp ce erau cu barca
pe lac. Fosta directoare le permitea astfel de privilegii, iar eu le-am mentint pentru a pastra o situatie calma in
tabara. Baietii nu se intorsesera. Eram ingrozita, la gandul ca s-ar fi putut ineca. Dorothy m-a dus cu masina in
jurul lacului si in final i-am gasit band bere in taverna.
Rudolf imi sare in ajutor
De data asta l-am sunat pe Rudolf si l-am implorat sa vina sa ma ajute, ceea ce a si facut. Am discutat despre
intreaga situatie si am gasit solutii. In seara aceea, i-am convocat pe toti din tabara la o sedinta si le-am
spus: ,,Inteleg ce mult ati iubit-o pe Margaret, fosta directoare, dar eu nu sunt responsabila de plecarea ei. Asa
cum voi nu vreti ca eu sa fiu aici, nici eu nu-mi doresc acest lucru, dar trebuie sa-mi fac meseria. Cei care sunt
nemultumiti, pot lua primul tren de dimineata si sa plece. Voi fi multumita daca veti ramane, dar trebuie sa
stabilim niste reguli. Nu vor mai exista privilegii pana cand treaba in tabara nu va merge bine.”
In final, situatia a mers bine, si nici unul dintre copii nu a plecat. Acesta este unul din exemplele dependentei
mele fata de Rudolf, de calauzirea lui in situatii noi. Cateva dintre tehnicile invatate de la Driekurs au fost sa
le ofer optiuni, responsabilitati si sa le cer ajutorul. Faptul ca am mutat atentie de la mine catre sarcinile de
indeplinit, i-a castigat in totalitate.
Casatoria cu Rudolf
Intr-o zi Rudolf mi-a spus: ,,Asculta, de ce ne tot prostim cu telefoanele astea? Mai bine ne casatorim si te voi
sfatui in permanenta.”
Atrasa, dar ezitanta
Deja stiam ca eram atrasa de el. Mult mai tarziu mi-am dat seama ca atractia catre el se baza pe similaritatile
dintre el, Leon si Jane Addams. Era curajos si ferm, atunci cand era cazul, ca domnisoara Addams. Nu-i era
frica de esec, dar privea cu optimism inainte. Ca si Leon, ma trata cu multa gentilete si tandrete, dar totusi imi
permitea sa fiu eu insami. Totusi, imi era teama sa ma casatoresc si i-am spus: ,,Rudolf, nu sti in ce te bagi.
Chiar nu sunt pregatita sa ma casatoresc iar. Cum poti trai in umbra omului deosebit pe care tocmai l-am
pierdut? Intotdeauna te voi compara cu el si te vei simti inferior.”
Rudolf ma convinge
mi-a spus ca era problema lui si ca era dispus sa-si asume situatia pentru ca era convins ca va face fata. Asa ca
am cedat. Ne-am casatorit in septembrie 1943. Purtam inca verigheta data de Leon, care era foarte uzata.
Rodolf a dorit sa port inelul de logodna al mamei sale, dar l-am rugat sa ma lase sa-mi pastrez verigheta. Nu
numai ca nu l-a deranjat, dar acea verigheta a devenit inelul meu pentru nunat cu el. Doar si-a adaugat
initialele si data casatoriei langa cele ale lui Leon. Dragostea si respectul lui m-au cucerit. Cand am mers la el
acasa, prima data dupa ce am hotarat sa ne casatorim, am vazut poza lui Leon pe dulapul nostru. L-am intrebat
ce cauta acolo. Mi-a spus ca Leon i-a fost si lui prieten, stie ca as fi deschis seratrul in fiecare zi sa-i privesc
fotografia, asa ca de ce sa n-o puna la vedere? Acesta a fost inceputul casatoriei noastre.
Am devenit mama
Dupa ce ne-am hotarat sa ne casatorim, am discutat cu el despre Eva. ,,Ea a fost cea mai importanta femeie
din casa si din viata ta si imi este teama de reactia ei. N-am mai avut copii, imi doresc foarte mult unul, dar la
14 ani deja nu mai este copil. Este o varsta dificila. Ma intreb cum o sa-mi spuna.”
,,Asta nu este problema noastra.” Mi-a raspuns Rudolf. ,,Las-o pe Eva sa decida cum sa-ti spuna. Tu nu-i
spune nimic. Se va hotari singura si ii vom respecat decizia.”
Mama mea a insistat sa avem o nunat formala, cu o masa dupa aceea, dar nu era destul spatiu pentru toata
lumea pentru a sta in acealsi timp la masa. Eva a mancat in prima transa, si a terminat inainte ca noi sa ne
asezam. Cand m-am dus s-o intreb daca s-a saturat, mi-a raspuns: ,,Da mama.” Se hotarase.
Eva este mandra ca ma are
Curand dupa aceea, am fost la teatru. Statea langa mine in toaleta si striga: ,,MAMA! MAMA!” vroia ca toata
lumea sa stie ca are mama. A dezvoltat o adevarata pasiune pentru mine si era oarecum dusmanoasa cu tatal
ei. Era suparata pe el ca ma adusese in casa lor. Mai erau cateva probleme de rezolvata inafara de furie Evei.
Isi pierduse toate bagajele atunci cand a venit din tabara, curand dupa nunta, iar camera ei era mereu
dezordonata. Bineinteles ca Rudolf m-a ajutata cu toate aceste probleme si le-am rezolvat. Singura n-as fi
reusit.
Eva isi etaleaza abilitatile familiei Dreikurs
In ciuda tuturor dificultatilor, Eva a jautat mai mult decat mine la cimentarea relatie. Eu eram mai rasfatata ca
sotie decat era ea ca si copil. M-a ajutat foarte mult. Intr-o zi cautam ceva intr-un sertar cu lenjerie si am gasit
niste servete mari, frumoase brodate cu litera S. Mama Evei se numea Stephanie. I le-am dat Evei si i-am spus
sa le pastreze pentru ca fusesera ale mamei ei. Mi-a spus ca ea are o singura mama, iar numele ei incepe cu S,
si ca servetele le pot pastra, caci sunt ale mele. A fost un incident scurt, dar elocvent pentru modul in care Eva
m-a ajutat sa ma simt acceptata ca si mama a ei.
Multumiri lui Josy
Cealalta persoana care m-a ajutat foarte mult a fost Josy Pollok. Desi sora lui Rudolf, Bertha, a locuit cu el si
cu Eva, de fapt, cea care fusese ca o mama pentru Eva era Josy. Ea ii adusese pe Eva si pe Eric din Viena in
America. Dupa drumul greu cu cei doi copii, Josy a ramas sa locuiasca in apropiere si la fie alaturi. Niciodata
nu s-a amestecat in relatia lui Rudolf cu sora lui sau cu mine. A venit sa ma ajute din prima zi. S-a apucat sa
spele podelele. Cand am certat-o mi-a raspuns ca nu-mi permit o servitoare si pe ea n-o deranjeaza sa ma
ajute. Josy m-a invatat sa gatesc. Niciodata n-am gatit pentru Leon, caci mancam la Hull – House si imi era
foarte teama sa ma apuc acum de gatt pentru intreaga familie. Nu stiam cum. Josy m-a invatat si a continuat
sa-i ofere Evei iubirea, atentia ei si s-o asisgure ca va ramane mereu ,,Muttie” pentru ea. Fata de mine nu avea
resentimente si pana in ziua de azi n-am avut niciun conflict.
Eric se intoarce
Doar dupa ce ne-am casatorit l-am revazut pe Eric. Isi terminase serviciul in armata si venise sa locuiasca cu
noi pentru cateva luni, inainte sa plece la universitate pentru a-si da licenta in psihologie. In Europa, in
armata, lucrase ca si psiholog, deoarece in urma unei manevre gresite a forcepsului la nastre, il lasase cu un
brat slabit si nu a putut fi in serviciul activ. In mod ciudata, si Eric a dezvoltat o pasiune pentru mine
asemanatoare cu a Evei. De fapt, ma urmarea precum un catelus. Vorbeam foarte mult si aveam aceeasi relatie
ca si cu Eva. Asa am invatat ca poti fi si parinte si prieten in acelasi timp.
Eric se casatoreste
Cam in aceeasi perioada, Dr. Dreikurs si-a angajat primul asistent; se numea Arthur Zweibol. El si sotia sa
erau separati , iar ea venise la Chicago sa finalizeze divortul. Era profesoara la scoala primara, iar cand ne-a
vizitat, l-a intalnit si pe Eric. S-au indragostit, Sylvia a divortat si s-a casatorit cu Eric si au locuit in Urbana
cativa ani, pana cand si casatoria lor s-a destramat. Noi doi ne-am inteles bine de-a lungul anilor. A inceput sa
ma strige ,,Maw” si acontinuat s-o faca pana la moartea sa in 1984. Totusi am fost mereu Teetaw pentru el si
i-am fost mai mult prieten decat parinte.
Saracia
Supra sau necalificat
In primii ani dupa casatorie nu am avut un loc de munca si nici nu prea gaseam. Eram considerata
supracalificata pentru a fi simplu lucrator pe cazuri, dar nu aveam dploma de colegiu pentru un post executiv
sau de supervizor. Agentiile sociale erau foarte stricte in ceea ce privea calificarea angajatilor. Charlotte Carr
avea multe realtii si a incercat sa-mi gaseasca un loc de munca la o banca, dar si acolo am avut probleme. Nu
puteam fi angajata sa fac munca de birou si nici nu puteam fi angajata ca vicepresedinte. Devenisem o tara de
birocrati.
Dificultati financiare
Deoarece inca mai eram in razboi, erau multe mame care lucrau si de ai caror copii nu avea cine sa aiba grija.
In final mi-am gasit un post la Inspectoratul de Invatamant, pentru a crea programe pentru programul de dupa
orele de curs (after - school). Am incercat sa intreduc metodele Adleriene, dar am intampinat rezistenta din
partea profesorilor, a voluntarilor si a directorilor. M-am rezumat la vechiul program, dar asta a durat mai
putin de un an. Razboiul s-a terminat in perioada aceea, si n-am mai avut suport financiar pentru program sau
pentru postul meu. Doua veri consecutive am fost directorul unui centru de zi de la Institutul Evreiesc, dar
asta era doar o slujba temporara. Practica lui Rudolf era inca limitata, iar daca un client anula programarea sau
nu se prezenta pierdeam 15$, adica taxa pe atunci. Din fericire nu a trebuit sa-l sustinem pe Eric in scoala, iar
Eva era inca la liceu. Totusi ne era foarte greu. Inca odata am invatat sa infrunt necazurile.
Rudolf accepta toate invitatiile
Rudolf accepta toate invitatiile, indiferent de onorariu. Mici organizatii ale femeilor sau alte grupuri care
auzisera de el si ii ofereau 15$, 10$ sau chiar 5$, il invitau sa le vorbeasca, iar el accepta. Ma duceam la el la
birou sa-i duc cate un sanwich care era masa pe o zi intreaga si foloseam orice mijloc de transport, pana am fi
avut o masina. Cateodata aveam parte si de situatii amuzante. Gazdele ne intampinau la usa, spunand cat de
onorati sunt de prezenta sa, iar Rudolf ii intreba: ,,Despre ce trebuie sa vorbesc?” Niciodata nu verifica
materialele trimise inainte. Pur si simplu le spunea sa stea fara griji, cai oricum are de spus aceleasi lucruri,
indiferent de subiect si totul va fi bine. Odata, tocmai tinea niste cursuri despre casatorie la Institutul Evreiesc.
Inca de la prima lectura a insistat pe ideea ca intr-o casatorie, respectul este mai important decat iubirea si
prietenia. La sfarsit, o doamna a venit sa ma intrebe daca este sotul meu si sa-si exprime mila fara de mine.
Deseori Rudolf era inteles gresit atunci cand insista plin de entuziasm pe ideea respectului necesar in orice fel
de relatie. Am avut probleme financiare, pana in 1942, cand Rudolf a fost numit profesor de psihiatrie la
Scoala Medicala Chicago. Lucrase de mult acolo ca voluntar. In ciuda tuturor acestor dificultati, totusi ne-am
descurcat. Asa am invatat importanta optimismului.
Brazilia
Cand nazistii au invadat Austria, Rudolf a parasit Viena si a plecat la Rio. In 1946 a hoatarat ca este timpul sa
se reintoarca in Brazilia. In 1937 initiase acolo un grup Adlerian, iar profesorul Silva DaMello l-a rugat sa
revina pentru a reactiva grupul. L-a asigurat ca va avea un loc asigurat la universitate si intr-un spital.
Increderea lui Rudolf
Trebuia sa ne platim singuri transportul, dar eram stramtorati. Rudolf nu s-a impacientat, desi avea multe
datorii de cand incercase sa rezolve situatia familiei sale in timpul razboiului. A facut un credit, pe asigurarea
lui, convins ca va castiga bani suficienti sa-si plateasca datoriile si imprumutul. Eu nu eram atat de convinsa.
Era vara, iar Eva tocmai terminase liceul, asa ca am luat-o cu noi, uramand sa se intarca in toamna la colegiu.
Rudolf m-a asigurat ca va fi cald si placut, dar eu eram convinsa ca va fi iarna. Si am avut dreptate. Cand am
ajuns ploua foarte tare si era destul de rece.
Rudolf i-a impresionat pe toti in Brazilia, a castigat atatia bani cati a preconizat, iar noi ne-am simtit foarte
bine si am avut o experienta profesionala fantastica. Am locuit in Rio, in fata golfului, intr-o pensiune
frumoasa si zilnic mergeam cu autobuzul sa exploram satele invecinate. Intr-una din zile, am vazut o casa de
piatra, contruita pe varful unui munte, care avea o panorama extraordinara asupra golfului. Rudolf imediat s-a
gandit s-o cumparam. I-am explicat ca inca avem datorii si nici nu vom folosi casa. Nu a renuntat la ideea de a
avea o casa acolo pentru cand urma sa mai mergem in Brazilia. Bineinteles ca nu am cumparat casa. Eu nu
doream sa locuiesc acolo, iar Rudolf, desi dorea sa locuiasca in Oregon, Jamaica sau in orice alta parte, mereu
reveneam la Chicago. Totusi, am fost impresionata de felul in care era dispus sa-si asume riscuri.
Plangand dupa Leon
Pentru mine cel mai important moment din Brazilia a fost o dicutie avuta cu Rodolf si care, dupa 3 ani de
casatorie, m-a facut sa nu-l mai jelesc pe Leon. Ne plimbam intr-o seara pe plaja, admirand apusul si statuia
lui Isus, cand am inceput sa plang. I-am spus ca plang pentru ca Leon nu mai putea sa vada acea frumusete si
s-o picteze.
,,Nu-i adevarat. Plangi pentru tine. Iti pare rau ca viata ti s-a schimbat. Pot accepta asta, iar tu poti continua sa
fi nefericita, dar ia aminte ca acum poti trai acest moment cu mine. Nu stim daca maine vom mai fi aici, iar pe
Leon nu-l poti aduce inapoi. Hotaraste-te.” Acestea au fost cuvintele sale. Pentru mine a fost un soc. In
cuvinte simple, dar cu un mesaj foarte clar. Am incetat sa-mi mai jelesc fostul sot. Nu mai simteam nevoia sa
ma agat de relatia cu Leon. Se terminase, iar atitudinea mea fata de Rudolf s-a schimbat, la fel cum s-a
schimbat si casatoria noastra. Faptul ca mi-a vorbit atat de direct, m-a adus cu picioarele pe pamant. Am vazut
ca o casatorie este o relatie, nu doar un sentiment.
Parteneriatul
Calatorii in strainatate
Calatoria in Brazilia in 1946 a fost inceputul peregrinarilor noastre prin strainatate. Dupa terminarea
razboiului eu n-am mai avut loc de munca, asa ca am inceput sa lucrez si sa calatoresc cu el. Am inceput cu o
serie de seminare in Europa in anii 50, iar din 1960 am inclus Munchen, Elvetia, Grecia si Israel in turul
nostru. Chiar si acum am acelasi traseu atunci cand predau artterapie si am devenit ambasador pentru
Psihologia Individuala.
Scriind
Cand stateam acasa il ajutam sa-si scrie lucrarile. Inca dinainte de casatorie devenisem un psiholog competent.
De atunci studiasem 3 ani impreuna cu Rudolf, iar apoi ii fusesem asistent social la centrele pentru consilierea
copiilor. Ceea ce faceam eu era o introducere in tehnicile si metodele psihologiei individuale, cu un feed-back
continuu din partea lui Rudolf. Asa ca il ajutam in ceea ce privea aspectele mecanice ale lucrarilor sale. Ii
tehnoredactam cartile dupa dictare, dar il opream frecvent si ii ceream lamuriri, explicatii sau elaborari asupra
unor puncte, sau chiar ii dadeam sugestii. Dupa ce primul manuscris a fost gata, m-am consultat cu un editor.
Ne era prieten; citea materialul si ii corecta greselile gramaticale. Pe langa faptul ca eu eram slaba la
gramatica, incepusem sa-mi insusesc si sintaxa germanica a lui Rudolf.
Rolul meu
Atunci cand calatoream eram mana sa dreapta. Depindea de reaciile mele in cadrul seminariilor, deoarece eu
eram singura care stia cu adevarat ce vrea sa spuna si il intelegeam. In Chicago nu puteam face asta, pentru ca
era inconjurat de colegi competenti, dar cand plecam eu aveam rolul de a-i transmite reactiile auditoriului
pentru a sti ce sa faca mai departe. Asa ma si prezenta: ,,Aceasta nu este doar sotia mea; ea are un rol foarte
important. Cand sunt in timpul unei prezentari, nu pot fi atent la tot ce se intampla. Tee observa si imi
semnaleaza, ca eu sa cunosc reactiile publicului si sa-mi planific actiunile.” Cum faceam eu asta? Le puneam
ntrebari celor ce nu aveau curaj sa-l intrebe ceva pe Rudolf. Ma integram in grup si aflam parerea lor
referitoare la ceea ce prezenta Rudolf. Le castigam increderea si le ofeream acelasi sprijin atunci cand aveau
nevoie. De exemplu, Rudolf a inceput una dintre prezentari spunand ca dupa parerea lui, cel mai important
lucru in relatia parinte – copil este respectul. Imediat mi-am dat seama ca grupul respinge ideea eram in Israel
si majoritatea parintilor erau mult prea protectivi cu copiii. Ca rezultat, copiii erau foarte rasfatati. Le si
auzeam pe mame cum se intrebau: ,, Cum? Fara iubire? Respect? Nu trebuie sa ne iubim copiii?”. Am ridicat
mana si am intrebat: ,,Dr. Dreikurs spuneti ca dragostea nu este importanta sau ca parintii nu trebuie sa-si
iubeasca copiii?”. Rudolf apoi a explicat mai clar e a vrut sa spuna, explicand-le diferenta dintre iubirea care
presupune respect si iubirea posesiva, care apare intr-o familie tipic autoritara. Cu asta a castigat audienta.
Parintii au vazut diferentele dintre iubirea autocratica si cea democratica.
Darul curajului
Datorita genialitatii sale sau mai bine zis a instictului pe care il avea atunci cand era vorba de oameni, am
putut sa fac fata acestui rol, in ciuda faptului ca eram o persoana timida si introvertita. Acesta a fost unul din
darurile lui pentru mine. Datorita lui am devenit o persoana curajoasa, care putea deveni lider, care castiga
increderea unui grup in timp scurt. El m-a ajutat sa-mi nving temerile si m-a pregatit pentru ceea ce urma,
adica sa devin un terapeut independent, recunoscut pe plan international.
Surprinzator, nu am realizat acest lucru decat acum cativa ani, cand Achi Yotam, din Israel mi-a spus: ,,Este
uimitor cat de curajoasa esti si cat de mult ii incurajezi pe ceilalti.”. Rudolf m-a transformat intr-o persoana
curajoasa, cand mi-a oferit posibilitatea de a juca rolul avocatului diavolului. Nu rare erau ocaziile cand eu si
Rudolf aveam altercatii in public, tocmai pentru a-i atrage atentia despre modul in care lumea percepe ideile
sale. Pentru intregul grup era o experienta amuzana si se convingeau ca oamenii dintr-un cuplu pot avea
diferende si cu toate acestea se iubesc. Cateodata el uita ca joc un rol si ma lua in serios, mai ales daca
deveneam prea provocatoare. Imi spunea: ,,Tee, tu ar trebui sa sti mai bine! Doar ma intelegi!”. Chiar si
maniera lui Rudolf de a pune problema ma incuraja. Avea tendinta de a fi foarte sincer si deschis. Nu se
prefacea atunci cand era critc ca si terapeut si le vorbea clientilor intr-un mod foarte convingator. Desi imi
dadea de inteles ca sunt speciala, totusi nu ma menaja asa cum credeam ca o facea Leon. Acest lucru m-a
ajutat sa capat curaj. Cand vedea ca o iau in directia gresita, imi atragea atentia foarte direct si sever. Desi eu
nu sunt severa cu studentii mei, am invatat totusi sa fiu directa.
Eprimandu-mi creativitatea
Rudolf mi-a atras atentia asupra faptului ca reactionez la situatii la nivel spontan, instinctual. Imi puneam la
indoiala capacitatile mele academice. De aceea, cand Rudolf a inceput sa ma prezinte ca fiind cel mai bun
student al sau, ma pierdeam. N-a mai facut asta, ci m-a lasat sa stau in umbra, sa ascult, sa observ. Apoi ma
relaxam si puteam sa-mi folosesc abilitatile creative pentru a raspunde reactiilor grupului. Atata vreme cat nu
ma simteam obligata sa corespund cerintelor unei anumite persoane, si nu era o sarcina academica, puteam
pune intrebari pertinente si aveam idei pe care altfel le-as fi inhibat. Tocmai pentru ca nu ma agatam de
ideea: ,,Trebuie sa fac performanta! Trebuie sa excelez!”
Povestile ajuta
Atunci cand nu stiu cum sa raspund unei intrebari academice, ma folosesc de diferite povestiri, ca de exemplu:
este vorba despre doi domni care stateau de vorba pe o banca intr-un parc din New York. Dupa ce au epuizat
toate subiectele de discutie, unul i-a spus celuilalt: ,,Sti ceva prietene? Viata este ca un pahar cu ceai.”
Celalalt, uimit l-a intrebat care este leagatura si a primit urmatorul raspuns: ,,De ce ma intrebi pe mine? Eu nu
sunt filozof.”
Povestea aceasta mi se potriveste. Pot lucra in mod spontan, dar nu pot explica ceea ce fac teoretic. Ma
folosesc de tot ceea ce am invatat de la Blanche, Jane Adddams, Leon si Rudolf, de ceea ce am absorbit
datorita experientei mele in arta, munca sociala, terapia de grup si psihologia individuala. Totusi, deseori nu
pot identifica cu exactitate de unde anume am invatat o anumita metoda sau cum de mi-a venit o anumita idee.
Sunt un executant, nu un ganditor, desi mare parte din felul meu de a gandi are loc fara a fi pe deplin
constienta de asta. De-a lungul anilor in care am calatorit cu Rudolf am inceput sa am acelasi sentiment ca si
el, acela de apartenenta la comunitatea universala. Datorita faptului ca ne intorceam de mai multe ori in
aceleasi locuri, oamenii ne acceptau ca prieteni si puteam face parte din viata lor. A fost o experienta rara si
pretioasa. Toate aceste intalniri m-au facut sa fiu recunoscuta ca personalitate independenta, si mi-au
batatorita calea catre ceea ce aveam sa devin in viitor: terapeut prin arta.
Un artterapeut adlerian
Cred ca in 1962 Dr. Bernard Shulman a venit intr-o zi la noi la pranz, sa discute cu Rudolf ideea de a oferi un
alt tip de experienta terapeutica pacientilor sai de la spitalul St. Joseph. Aceasta idee a reprezentat inceputul
meu ca si terapeut prin arta. Pana in acel moment, fusesem adjunctul lui Rudolf si cu o singura exceptie, nu
mai pictasem nimic de la moartea lui Leon.
Scurt interludiu in arta
Exceptia de care vorbeam avusese loc in 1958, cand eram in Jamaica. Era foarte frumos acolo iar Rudolf m-a
convinsa sa fac niste lucrari cu acei negrii pe care ii adoram (Tee a preferat mereu sa picteze negrii, dar nu
neaparat pentru ca se identifica cu ei, mai ales ca in copilarie i se spunea Negruta). Am folosit pastel si
carbune a a fost distractiv, desi eram constienta ca o fac numai pentru a-l multumi pe Rudolf. Nu-mi pasa daca
pictez sau nu. Am tratat acele portrete ca pe niste exercitii distractive, si am facut destul de multe, unele chiar
in 15 minute. Nu m-am gandit prea mult la ele si pe majoritatea le-am dat, dar Rudolf le-a salvat si le-a
inramat. Acum imi plac foarte mult. Sunt foarte puternice si diferite fata de ce faceam in primii ani. Stiam ca
daca ma apucam de pictat nu imi voi mai gasi vechiul stil. Voi incepe sa fac ceva nou. Rudolf era foarte
frustrat ca nu mai pictam. Credea ca sunt datoare lumii sa arat talentul meu. Insa eu niciodata nu am crezut ca
am talent asa ca nu simteam aceasta nevoie. I-am explicat ca pictatul era legat de viata alaturi de Blanche, ca
si adolescenta, apoi de Leon in prima mea casatorie. Viata mea se schimbase, era cu totul alta, iar ceea ce
faceam ma implinea. Nu mai simteam nevoia sa pictez. In mintea mea, pictatul era una, iar psihologia alta.
Munca la St. Joseph
Shulman, care fusese primul asistent si asociat al lui Rudolf, tocmai primise in administrare o unitate
psihiatrica la spitalu St. Joseph, si l-a chemat pe Rudolf sa-l ajute sa pregateasca personalul in teoriile si
metodele adleriene. Ne-a explicat ca unitatea se bazeaza pe diverse terapii si ar oferi diferite experiente
pacientilor. In timp ce luam pranzul, amandoi m-au intrebat: ,,De ce n-ai veni sa ne ajuti? Cu experienta ta in
dinamica grupurilor, pictura, munca sociala si cunostintele de psihologie individuala, ai putea dezvolta un
program de terapie prin arta. Experimental. Nu ti-am impune reguli sau directive. Ar fi doar al tau!” Aceasta
abordare m-a facut sa ma simt presata sa accepta imediat. Puteam fi inovatoare, de fapt am incercat foarte
multe lucruri pe pacientii mei. La inceput am lucart doar cu pacientii lui Bernie, desi si alti psihiatrii aveau
pacienti in acea unitate. Din fericire, nimeni n-a obiectat la decizia mea. Foloseam biblioteca, care era o
camera destul de mica, iar pacientii dr. Shulman au fost anuntati prin difuzoare sa se prezinte la biblioteca,
fara alta explicatie. Programul meu este explicat mai pe larg in paginile urmatoare.
Calatoriile dupa moartea lui Rudolf
Lucram la spital periodic, cateva luni, datorita programului de calatorii pe care il aveam cu Rodolf. Abia in
1972, dupa moartea sa am inceput sa lucrez in mod regulat. Totusi, mi-am continuat si calatoriile, in care
tineam seminare pe teama artterapiei, in strainatate, dar si in Statele Unite. Prima mea invitatie a sosit din
Washington D.C. apoi am fost invitata sa merg in Vancouver. Lucram cu grupuri de amatori sau profesionisti
care doreau sa invete metodele mele. In 1973 am aranjat un turneu care incepea din Elvetia, apoi Germania,
Grecia si Israel, adica acelasi traseu pe care il facusem si cu Rudolf. Datorita faptului ca mergeam anual in
aceaste turneuri, in fiecare tara exista un grup de oameni care ma ajuta sa-mi planific seminariile si care imi
duceau munca mai departe.
Munca la Institut
Cativa ani dupa moartea lui Rudolf am predat la Insitutul Alfred Adler din Chicago. La inceput tineam
seminarii la sfarsit de saptaman, de trei ori pe an. Mai tarziu, terapia prin arta a fost cuprinsa in programa, si
aveau un loc aparte in curricula de master: ,,Rolul artei in consiliere.” Am inceput sa fac parte din Consiliul
Institutului imediat dupa moartea lui Rudolf, desi am vrut initial sa demisionez. Bernie Schulman m-a convins
sa raman. Mi-a spus ca au nevoie de ideile mele, au nevoie ca eu sa fiu constiinta lor. Nu prea am intels ce
dorea sa spuna cu asta. Pana la moartea lui Rudolf am simtit ca fac parte din Institut numai datorita casatoriei
mele cu el. Era co-consilierul lui Rudolf pe probleme de familie si inca odata, jucam rolul acela de a pune
intrebari din partea grupului, sau faceam rezumatul intalnirii. Administratia imi mai cerea cateodata sfatul si
am facut parte din consiliu, inca de la inceputuri, din anii 50. Ocazional lucram si cu benefiaciarii, atunci cand
tineam locul unui consilier, dar de cele mai multe ori nu faceam consiliere de una singura. Dar nu ma simteam
ca fiind o ,,constiinta”, la fel cum nu ma simteam a fi consilier independent.
De la minus la plus
Imi aduc aminte de un incident ingrozitor, cand Bob Pawers m-a rugat sa-i tin locul la o sedinta cu o familie.
Schimbase data in ultima clipa si familia n-a fost anuntata. Schimbase si modalitatea de lucru a lui Rudolf,
ceea ce ma dezavantaja pe mine, iar el avea o relatie deosebita cu familia respectiva. Cand mi-am facut
aparitia, mama n-a vrut sa vorbeasca cu mine, iar eu n-am stiut ce sa fac. A fost un dezastru. I-am spus: ,,Noi
doua avem o problema comuna. Care este?” ea n-a ghicit, si nici restul auditoriului, format din alti parinti si
studenti, ceea ce era tipic pentr consilierea Centrele Adleriene de Educatia Familiei. Am raspuns eu in locul
lor: ,,Voi nu doriti ca eu sa va consiliez si nici eu nu vreau sa fiu aici. Ce vom face in aceasta situatie?” Am
continuat interiviul si am fost convinsa ca era un fiasca total. Dar la sfarsit, grupul mi-a spus ca a fost o
experienta extraordinara despre cum o schimbare de situatie poate deveni o lectie din care se poate invata.
Dupa cum obisnuia sa spuna Rudolf: ,,Intotdeauna iti amintesti singurul moment rau si le uiti pe celelalte noua
minunate. ” Momentele rele pot deveni momente bune, daca insisti asupra lor.
In mijlocul atentiei
Am fost uimita de carand, cand mi-am dat seama ca in toata aceasta perioada, in care aveam seminarii in toata
lumea despre artterapie, mi-a facut placere sa ma aflu in centrul atentiei. Mi-a placut acest rol. L-am adorat.
Totusi, cred ca este si o urma de vanitate, pentru ca ma bazam in continuare pe Rudolf. Ma gandesc in
permanenta la ce-ar face el daca ar fi cu mine.
Contributia lui Dreikurs
Cea mai mare contributie a lui Rudolf la munca mea a fost simplicitatea tehnicilor de interviu si stimularea
motivelor ascunse, ,,prin ghicire”. (motivele ascunse se refera la logica personala a fiecarui individ – perceptie
si gandire particulara – care rationalizeaza comportamentul in asa fel incat il face acceptabil pentru sine.
Aceste motive sunt in mare parte necunoscute individului. Terapeutul poate face supozitii pentru a le
determina. Aceste supozitii se bazeaza pe ceea ce terapeutul cunoaste despre istoricul si comportamentul
clientului. De exemplu: terapeutul spune ,,Sti ce te-a facut sa te comporti asa?” De obicei clientul raspunde ca
nu stie. Apoi terapeutul il poate intreba: ,,La ce te gandeai exact in acel moment?” Un exemplu in artterapie
poate fi pacientul care refuza sa picteze. Motivul ascuns poate fi ,,Daca nu pot fi la fel de bun ca Rembrandt,
nici n-are rost sa incerc.”In arttetrapie, sau alte forme de terapie, terapeutul poate cere ajutorul grupului in
descoperirea motivelor ascunse ale unui client. Metoda ghicirii, a supozitiilor, a fost dezvoltata de Adler si
redefinita de Dreikurs si se bazeaza pe metoda scolastica – a ajunge la adevar prin presupuneri. Bazandu-se pe
ceea ce stie despre client si pe supozitiile anterioare, terapeutul este din ce in ce mai aproape de a cunoste
resorturile comportamentale ale individului. Presupunerile salveaza timp in intelegerea clientului si fac posibil
ca si acesta sa fie constient de motivele sale.)
Aceste tehnici mi-au fost de mare ajutor. Am inteles perfect rolul lor si mai tarziu am devenit si eu adepta lor.
In timp ce intervieva un client, Rudolf urmarea un tipar foarte logic. Evita orice informatie irelevanta si
raspundea imediat oricarui comentariu care conducea la explorare profunda. Nu se straduia sa adune
informatii, ci lucra cu ele imediat ce le primea. Acum ma trezesc si eu folosind chiar si frazele lui. Mare parte
din Rudolf face parte si din mine, iar atunci cand am succes, ma simt increzatoare, desi stiu ca mare parte i se
datoreaza lui.
Influenta lui Blanche
Desi munca mea este profund influentata de Rudolf, Blanche a fost cea care mi-a influentat viata. Datorita ei
am inceput sa pictez, am mers la Hull – House, am intalnit-o pe Jane Addams si Leon Garland, chiar si pe
Rudolf, caruia i-am cerut ajutorul cand lucram cu delicventii. Munca si viata mea s-au contopit. Iar acum,
probabil ca ma voi contopi si eu cu ele.
Imi creste increderea
De-a lungul anilor am inceput sa am mai multa incredere in mine, in mare parte datorita incurajarilor
celorlalti, dar inca nu sunt convinsa ca posed acele calitati. Nu m-am gandit niciodata la mine ca la un artist:
Leon era artistul. Si nu sunt de acord cu cei care spun ca Rudolf n-ar fi ajuns asa departe fara mine. Nu cred ca
ma simt inferioara celorlalti. M-am simtit ca facand parte din Leon, iar apoi din Rudolf. Aveam nevoie de ei,
de puterea lor, probabil pentru ca eu nu sunt o persoana curajoasa. Modelul meu era sa urmez pe cineva, ma
am incredere in ei ca imi vor arata caleea cea buna. Nu m-am vazut niciodata ca fiind un lider. Sunt convinsa
ca acest model mi s-a dezvoltat in copilarie. Imi aduc aminte ca fratele meu se batea cu sora mea, pentru ca
ma jignise. M-am invatat apoi ca altcineva sa-mi duca bataliile. Nu am crezut niciodata ca fac ceva numai
pentru satisfactia proprie. Mereu o faceam pentru altcineva. Am pictat pentru Leon, am co-consiliat pentru
Rudolf, si niciodata nu am simtit ca sunt cu adevarat buna la ceva.
Abia acum, cand mi-am dat seama ca imi place rolul de a preda artterapia in toata lumea, realizez ca
sentimentul de insuficienta era o modalitatea de a fugi de responsabilitatile unui lider. Acum cand sunt un
lider, nu stiu ce sa mai cred. Pe de o parte imi place statutul meu, pe de alta parte simt ca nu merit toata
aceasta recunoastere si satisfactie.
Combinand terapia si arta
Terapia prin arta ma implineste, pentru ca inglobeaza toata pregatirea si exeprienta mea de viata. Pot sa pun la
un loc tot ce am cules din viata si sa ma folosesc de toate abilitatile mele. Terapia prin arta ma stimuleaza si
ma provoaca la creativitate, asa ca dupa fiecare sedinta ma simt incurajata sa continui. Sunt multi oameni care
m-au influentat de-a lungul vietii si acum imi dau seama ca nu s-a pierdut nimic. Am simtetizat tot ce-am
invatat si tot acest efort creativ imi ofera o mare satisfactie si ma face sa ma simt recunoscatoare tuturor
relatilor pe care le-am avut cu Blanche, Jane Addams, Leon si Rudolf.
II. Terapia prin arta - Este terapia prin arta cu adevarat psihoterapie?
Pentru mine, terapia prin arta inseamna a ajuta prin intermediul artei. Acest mediu poate ajuta oamenii sa-si
schimbe parerea despre ei insisi, sa le schimbe perceptia sau sa le ofere o experienta placuta. Pe cei depresati
ii poate incuraja spre alte posibilitati de a se simti bine. Dupa participarea la activitati artistice, majoritatea au
recunoscut ca se simt mai bine, mai ales sentimentului de realizare si contributie. Terapia prin arta ii poate
ajuta pe oamnei sa rezolve probleme din arice segment al vietii lor, sau ii poate face sa constientizeze ceea ce
li se intampla si sa decida daca doresc o schimbare a vietii prin psihoterapie. Daca terapia prin arta este sau nu
psihoterapie, ne putem face o idee daca observam definitiile unor termeni: calauzire, consiliere, terapie.
Calauzire – a oferi eduactie intr-o maniera strategica, in asa fel incat clientul sa ia in calcul posibilitatea de a
accepta si de a folosi educatia respectiva. Educatia este menita sa-l ajute sa faca fata sarcinilor vietii.
Terapie – se ofera educatie sub forma calauzirii sau consilierii, dar aceasta abordare duce la schimbari in
modul de viata al clientului. Aceste schimbari nu presupun mereu un nou scop sau metode de operare, dar au
ca rezultat largimea orizontului, sau ,,elasticitatea, dupa cum spune Adler. Aceste schimbari survin ca rezultat
al confruntarii dintre client si stilul sau de viata si din intelegerea modalitatilor in care viata sa poate fi mai
eficienta si sau mai flexibila. Terapia prin arta este cea mai rapida metoda de a-i ajuta pe oameni sa se
confrunte cu viata lor. In mainile unui terapeut bine pregatit, confruntarea este prezentanta incurajant, in asa
fel incat clientul sa intrevada noi posibilitati de eficientizare. Este artterapia psihoterpie? Da, atunci cand este
folosita de un terapeut priceput, ceea ce este valabil pentru orice fel de terapie.
Schimbari in modul de viata
In psihoterapie, terapeutul lucreaza cu clientul pentru a evalua stilul de viata, tiparele, concluziile incorecte pe
care acesta le poate avea despre locul sau in viata, sa il ajute sa-si schimbe modelele comportamentale
ineficiente. Terapeutul poate ghida clientul sa-si largeasca orizonturile, pentru a permite mai multa libertate de
miscare, in tiparele obisnuite, fara a schimba insa ideile gresite de baza. In sedintele de artterapie participantii
pot descoperi (contrar ideilor anterioare) ca pot realiza ceva satisfacator cu propriile maini. Acest lucru poate
fi o revelatie asupra conceptului de sine, tolerantei de sine, dar nu le schimba obligatoriu stilul de viata.
Totusi, am vazut aperceptii care se schimba in cadrul terapiei prin arta. Nu este scopul meu acela de a le
schimba modul de viata sau de a le indrepta greselile. Intentia mea este de a le oferi posibilitatea de a se vedea
si de a functiona mai clar, astfel incat sa fie capabili sa aleaga dintre alternative. Artterapia este o tehnica atat
de puternica, tocmai pentru ca inca de la inceput il confrunta pe client cu propriul stil de viata in cel mai
neasteptat fel. Tocmai mirarea pe care multi o resimt atunci cand vad ce-au izbutit sa faca singuri este terapie
in sine, pentru ca le ofera o alta imagine asupra abilitatilor lor si le ofera si alte posibilitati.
Realizeaza ca viata le e goala
Cel mai frecvent raspuns pe care il primesc de la participanti este ca au realizat ca le lipseste ceva din viata,
ceea ce inainte nu au realizat. Din diferite motive, cand participantii trec prin diferite exercitii de pictura, acest
sentiment iese la suprafata si este exprimat in timpul discutiilor. U stiu sigur ce anume din aceste exerctii
provoaca recunoasterea acestei lipse. Placerea tactila, sentimentul senzual obtinut din folosirea culorilor pe
hartie sau o experienta spirituala? Sau faptul ca individul este creativ in compania celorlalti, sau un sentiment
de parteneriat cu Creatorul: ,,Si eu pot crea?” ?
Consideratii tehnice
Fisele medicale
Atunci cand lucrez cu pacientii din spital, am observat ca imi este de ajutor daca nu le citesc fisele. Ii tratez ca
pe orice alt grup de indivizi. Nu ii privesc ca pe niste oameni bolnavi. Dreikurs spunea ca daca iti formezi o
opinie negativa despre cineva, pe baza diagnosticului medical, vei ceda si nu vei mai spera ca orice este
posibil; pe cand, daca iti faci o opinie pozitiva, te poti astepta la prea multe de la tine insusti si vei fi
zdruncinat daca vei esua; de aceea, este bine sa nu se faca nicio prognoza, niciun diagnostic – sa asteptam si
sa vedem. La fel, Jane Addams refuza sa lase personalul de la Hull – House sa pastreze o arhiva cu informatii
despre beneficiari, de teama ca informatiile pot conditiona intr-un fel pe cel ce le citeste, pot impiedica o
persepctiva obiectiva asupra situatiei prezente.
Observarea nu este permisa
Nu permit observarea sedintelor mele de artterapie, deoarece participantii se pot inhiba, dar vizitatorii sunt
invitati sa se alature grupului, sa participe la toate proiectele de pe durata vizitei. In spital, pacientii devin
ghizi pentru noii veniti, care de obicei sunt alti profesionisti, care-i asista in adaptarea lor la procesele de grup.
Acest lucru ajuta foarte mult pacientii pentru ca au astfel posibilitatea de a-i ajuta pe altii. Si pot observa ca si
profesionistii sunt oameni asemanatori lor. Chiar si acestia din urma sunt nervosi cand vine vorba de pictura,
ezita se pune problema sa ni se alature, se tem sa se expuna si isi pun nenumarate intrebari legate de valorile
vietii.
Observatiile mele
Totusi, pentru mine ca artterapeut, abesrvatia este de maxima importanta. La inceputuri, pictam si eu alaturi
de grup, dar apoi m-am oprit din doua motive. Am descoperit ca oricat de mult imi dau silinta, totusi
influentez ceea ce se intampla in grup si intr-un fel, alterez produsul final. Si in al doilea rand, daca eu insami
lucrez, nu-i mai pot observa pe participanti la fel de bine. Observatiile mele asupra participantilor trebuiesc
facute intr-o maniera neinvaziva, pentru a ma asigura ca nu sunt inhibati, si rareori iau notite. Cand ei cred ca
eu doar stau si astept sa-si termine proiectele, eu de fapt ii observ atent, pe fiecare, sa le studiez parerea despre
munca lor, sa vad ce imi spune limbajul trupului. Sunt atenta sa vad daca abordeaza sarcina cu incredere sau
aceasta apare doar in anumite situatii? Am observat ca dupa ce un grup picteaza impreuna de 3 sau 4 ori, mare
parte din precautie dispare, iar indivizii devind parte integranta a proiectului, bazandu-se unul pe altul,
ajutandu-se in caz de greseala. Impartirea responsabilitatilor deseori schimba felul de a fi al unei persoane, asa
ca este esential sa o observam pe toata durata procesului terapeutic.
Impartasesc cu participantii observatiile facute
Daca participantii sunt profesionisti sau studenti, discut observatiile mele cu ei (maniera in care au abordat
activitatile, selectarea picturilor care le-au placut modul in care le-au atarnat pe perete, spatierea, etc), pentru a
evidentia importanta observatie in propria lor practica de artterapie si punctez semnificatia tuturor
comportamentelor in estimarea personalitatii. Pot discuta despre aceste observatii si cu alte grupuri, dar numai
daca sunt persoane suficient de stabile emotional pentru a profita de unele dintre comnetarii. Insa cu un grup
format din pacienti, rareori discut aceste aspecte, poate doar daca lucram impreuna de foarte mult timp. Daca
au condus si ei insisi unele sedinte, si au inceput sa inteleaga substratul procedurilor, atunci le pot impartasi
unele observatii. In general, nu vad utilitatea in a-i incuraja pe pacienti sa observe comportamentul altor
membrii din grup.
Ascultare selectiva
Am descoperit ca mare parte din instructiunile mele nu sunt intelese, si mereu m-a intrigat treaba aceasta cu
ascultarea selectiva. Ascultarea pare sa fie selectiva atunci cand spun: ,,Pictati pe aceeasi coala de hartie.” . De
obicei, cand le cer participantilor sa repete ceea ce le-am spus, pana la partea aceasta repeta identic. Ajunsi
aici, aud numai ce doresc, in concordanta cu desfasurarea vietii lor. Ma intriga faptul ca tocmai aceasta fraza
simpla este prost inteleasa. Ar fi de inteles in tarile straine, unde translatorul traduce repede si spune ,,pictati
impreuna”. De aceea, in asemenea cazuri specific foarte clar ca este vorba de pictatul pe aceeasi coala de
hartie. Dar cu toate astea, chiar si in limba engleza am observat dificultati in a intelege sensul exact.
Solicitand intelegere
Acum ceva vreme in timpul unei discutii despre acest proiect, s-a intamplat ceva remarcabil. O coala de hartie
a fost impartita in jumate de doua linii paralele si fiecare participant a pictat pe una dintre jumatati. Am fost
curioasa si am intrebat: ,,Ce iti amintesti din instructiunile pe care le-am dat?”. Una dintre participante a
reprodus exact, pana la fraza cu probleme, pe care a transpus-o in ,,pictati singuri”. Cealalata persoana a
inteles ,,faceti un desen propriu”. La intrebarea legata de constelatia familiei am aflat ca ambele persoane
aveau frati gemeni. Nu se cunosteau dinainte, insa au fost atrase una de cealalta. Am discutat despre faptul ca
gemenii sunt deseori obisnuiti sa fie in simbioza, incat se simt ca ar face parte dintr-o pictura. Nu sunt
impreuna, ci sunt parte din. Ocazional, se satura de acest rol, si doresc sa fie independenti. De aceea ele
intelesesera gresit mesajul meu. Au auzit exact ceea ce doreau sa auda, adica ceea ce simteau ca trebuie sa
faca in viata lor. Participantii care provin din familii numeroase, in care copiii au fost nevoiti sa coopereze, sa
imparta si sa-si creeze un loc, isi aleg de obicei parteneri care le seamana, lor sau rudelor lor. Ei vor auzi
,,pictati impreuna” in loc de a picta pe aceeasi coala. Sunt si persoane izolate in grup care inteleg: ,,Pictati de
unul singur, nu incalcati spatiul partenerului”. Imi amintesc de un caz. Meta era din Australia. Initial a locuit
in Africa de Sud, s-a casatorit acolo cand era foarte tanara si a avut o relatie foarte stransa cu sotul ei. Mai
tarziu, dupa ce s-au mutat in Australia, el a murit, iar ea s-a intors in Israel pentru a locui cu sora ei.
Amandoua au venit la seminarul ce-l tineam acolo. La inceput, dupa cum imi este obiceiul, i-am intrebat pe
cei prezenti de ce au venit si ce interese au. Meta mi-a raspuns: ,,Am venit pentru ca sunt in vizita in Israel si
am probleme in comunicarea cu oamenii. Nu pot sa leg nicio relatie.”
Un exemplu nonverbal
Cu mine in clasa era un alt artterapeut, care imi era prieten si care venise sa ma ajute sa fac selectia
partenerilor pentru aceasta activitate. Thelma, a crezut ca o poate ajuta pe Meta in comunicare, prin pictura
nonverbala. S-a dus la Meta si a intrebat-o daca doreste sa picteze impreuna u ea. Meta a fost foarte incantata
ca cineva a abordat-o. Thelma a inceput sa picteze dungi mari in josul hartiei si cu pensula a trecut si in partea
Metei, cu mesajul: ,,Hai si picteaza cu mine, eu vin inspre tine.” Ce credeti ca a facut Meta? A luat un creion
si a inceput sa picteze un potret in mijlocul paginii, si oricat a incercat Thelma s-o distraga, a pictat doar acel
portret. Mai tarziu am discutat despre asta: ,,Thelma ce m-ai auzit spunand:” ,,Pictati pe aceeasi foaie de
hartie.” Apoi am intrebat-o si pe Meta. Ea mi-a raspuns: ,,N-am auzit nimic. Stiu doar ca trebuia sa facem
ceva si am auzit partea cu –luati o foaie de hartie si pictati cu alta persoana-. Dar n-am putut sa pictez
impreuna cu ea.”,,Meta, al cui este potretul?” „Al sotului meu.” Restul grupului a spus: ,,Nu, este portetul
tau.” Si chiara asa era. Era un autoportret. Apoi grupul a discutat. Concluzi a fost ca Meta nu dorea sa
comunice cu nimeni. Ea inca se simtea in comunune cu sotul ei, si pictandu-se pe ea, in timp ce era convinsa
ca-l picteaza pe el, demonstreaza ca s-a alaturat lui in mod nonverbal si nu dorea sa comunice si cu altii. Ea a
spus: ,,Nici macar nu am vazut ce facea Thelma. Eu doar imi pictam sotul.” Cand a trebuit sa picteze si pe
foile mici, Thelma a incercat s-o provoace, dar Meta a lasat hartia goala. Nu exista alta comunicare inafara de
mesajul: ,,Nu doresc sa fac parte din nimeni altcineva. Vreau doar sa fiu cu sotul meu.” A fost o lectie
valoroasa pentru ea, caci a trebuit sa accepte faptul ca nu a auzit nimic din ce am spus.
Construind ascultarea selectiva
Datorita acestor experiente, acum folosesc acest proiect si pentru a determina cum aleg participantii sa auda
ceea ce vor sa auda. Aceasta poate fi una din cele mai eficiente lectii din terapia prin arta.
Desenul mainilor
Am observat ca urmatorul proiect ofera multe posibilitati, desi la prima vedere pare un exercitiu simplu. Le
spun participantilor sa ia o bucata de hartie, sa-si foloseasca mainile ca model si sa faca un contur al lor pe
hartie, in orice pozitie, iar mai tarziu vor face o pictura dupa aceasta schita. (in teoria adleriana, mainile
reprezinta in mod simbolic interactiunea individului cu cei din jur. Desenul mainii este un tipar reprezentativ
care transcede eu-l. Cum suntem dispusi sa schimbam informatia despre mainile noastre, fara teama de a ne
pierde pe noi insine, trecand peste forma clasica a mainii? Daca transformam maina in diferite alte ipostaze,
pentru a crea un efect diferit, nu mai suntem atat de centrati pe noi insine, nu ne mai concentram asupra
faptului ca trebuie sa mentinem tiparul initial si acel simt al securitati din interiorul iecarui individ. )
Sinele este dezvaluit
Este foarte interesat de observat modul in care este dezvaluita inhibitia unor persoane. Unul dintre participanti
va pune mana pe hartie, o va desena si nu va gasi nicio modalitate de a folosi acea mana. Altul o pune in toate
felurile posibile, desenand maini unele peste altele, pana va avea un labirint de sabloane cu care sa lucreze.
Ceea ce participantii fac cu conturul respectiv spune multe despre ei. Se vad intr-o maniera simpla? Au o
gandire complicata incat se pierd in multimea de sabloane? Raman fixati pe conturul mainilor si picteaza in
detaliu unghiile, venele, etc? Nu iau in considerare fatul ca maina mi-a fost modelul si folosesc sablonul
pentru a face un ceva creativ, decorativ? Imi amintesc de un pacient ucigas, care a pictat conturul mainilor
sale pe o hartie neagra, apoi a pictat mainile rosii, ca sange curgand de pe ele, ceea ce exprima clar tendintele
sale ucigase. Este revelator sa vezi cum unii gandesc in maniera simpla, iar altii in moduri foarte complicate,
cat e creativi sau de inhibati sunt. In acelasi timp, este un exercitiu care ofera liderului oportunitatea de a ajuta
participantii sa inceapa sa picteze atunci cand nu stiu cum s-o faca.
Activitatile adaptate la copii
Acesta este un exercitiu foarte bun si in lucrul cu copiii, pentru ca lor le place foarte mult sa-si contureze
mainile. Personalitatea lor iese la suprafata imediat. Atunci cand traseaza conturul mainii pentru a crea
altceva, e ca si cand ar spune: „Pentru mine nu este important sa raman ca si individ. Aceasta maina poate
deveni orice altceva.”
Discutia
In urma acestei activitati, rog fiecare participant sa selecteze una din lurari si sa spuna cateva vorbe despre ea.
Ca si membrii ai grupului, discutam despre fiecare pictura, ce le transmite si ce vad in ea. Apoi ii rog sa
vorbeasca despre propria lucrare si care este reactia lor vis-a-vis de cele spuse de ceilalti despre aceasta. Apoi
avem o discutie despre moemntul psihologic in care ne aflam in acest moment: suntem dispusi sa incercam
altceva sau suntem consecventi tiparelor familiare? Imi cunosc mana, o recunosc si nu vreau s-o desfigurez.
Stiu exact la ce sa ma astept de la mana mea si vreau sa mentin aceasta situatie. Sunt participantii dispusi sa-si
scufunde mainile in altceva de dragul unui nou tipar sau a ceva ce i-ar face sa evolueze? De fapt este o
discutie psihologica: cum esti tu, ce faci, cum te comporti. Ideea de a folosi mainile a venit de la o
binecunoscuta afirmatie a lui Adler: ,,Daca vreti cu adevarat sa cunoasteti o persoana, nu va uitati la gura sa,
ci la mainile sale. Vedeti ce face cu mainile.”
Interpretarile
De curand am experimentat o tehnica de asociatii libere in discutia ce urma acestei activitati. Am rugat grupul
sa caute orice fel de simbolism existent in picturile lor. Sa se intrebe: ,,Unde ma conduc mainile mele?” Sunt
liberi sa vada in picturi orice doresc. Imi amintesc ca eram in Israel, in 1981, si unele picturi au primit niste
interpretari tare interesante. O persoana a observat ca mainile seamana ca si cum cineva ar incerca sa faca
parte din univers. O alta persoana a spus ca mainile parca incearca sa atinga un vecin. Un al treile a spus ca
mainile cauta ,,dincolo”, cautand sa inteleaga necunoscutul.
Rupand hartia
Descoperirea metodei
Intr-o zi, la spital, am ramas fara hartie si nu aveam pe ce sa lucrez. Totusi aveam o multime de lucrari mai
vechi. O situatie de acest gen a evoluat intr-un nou proiect pe care il folosesc acum cu grupurile, mai rar cu
cele de pacienti spitalizati, in functie de increderea pe care o am in ei.
Procedura
Le cer participantilor sa aleaga dintre lucrarile vechi unele care nu le plac si toti, impreuna le vor rupe in
bucati. Le spun: ,,Selectati acele lurari pe care le-ati facut si de care nimeni nu a fost interesat, pe care nu le
placeti si le puneti de-o parte. Apoi le rupeti energic.” Cand lucrez cu copiii le spun sa-si foloseasca toti
muschii si toata puterea. Cand este vorba de adulti ii sfatuiesc sa se gandeasca la ceva ce ii face furiosi, si sa
rpa hartia cu putere, apoi sa puna toate bucatile pe mijlocul mesei. Apoi fiecare ia niste coli mari de hartie si le
imprastie prin sala sau le atarna pe pereti. . cand lucrez cu pacienti, prefer sa le pun pe perete, pentru ca sunt
mai usor de lovit, iar distanta ii incurajeaza sa se miste mai usor de la un perete la altul. Apoi le spun: „Luati
bucatile de hartie pe care le-ati rupt si faceti din ele o gramada in fata colii mari. Apoi luati niste lipici si
mergeti de la o coala la alta, ca la maraton, sau ca intr-o cursa, lipind cate o bucata de hartie. Apoi mergeti
repede catre alta coala. Continuati sa le lipiti, trantindu-le, lovindu-le. Nu le puneti incet, gentil, ci cu putere.
Loviti cu adevarat! Loviti-va unii de altii, faceti cum doriti! Este o activitate lejera. Cand ajungeti cu bucata
de hartie la perete, nu o asezati cu grija, ci loviti cu putere. Puteti sa va spuneti – intotdeauna am dorit sa
lovesc........Acum am ocazia s-o fac – Ganditi-va la toate lucrurile pe care ati dorit sa le faceti, dar n-ati avut
curajul, petru ca sunteti persoane prea bune.”
Reconstructia
O data, unul dintre apryicipanti a lipit bucata de hartie cu atata forta, spunand: ,,Mereu mi-am dorit sa-mi
plesnesc soacra si asta e prima data cand pot experimenta asta. Uite asa!” Si a lipit foaia si a plesnit-o. Este o
modalitate excelenta de a ajuta participantii sa-si exprime furia, sa vorbeasca despre asta si sa actioneze verbal
si fizic. Ma intreb ce legatura este intre acest exercitiu si teoria adleriana. Poate pentru ca da oamenilor
permisiunea sa fie furiosi. In cazul unei depresii, nu vorbesti despre furie. O interiorizezi si te macina. Esti
,,prea bun” sa fi furios. In acest caz nu trebuie sa fi atat de bun. Participantii au de asemenea voie sa alerge, sa
fie agitati, sa se comporte in moduri in care mereu si-au dorit, dar nu au indraznit.
Adaugand culoare
Cand activitatea devine plictisitoare, sau hartiile sunt pline, le spun: „Acum trecem la urmatorul puct.
Scuturati colile, in asa fel incat hartiile nelipite sa cada, iar apoi priviti ce ati creat impreuna. Incercati sa
vedeti daca prin adaugarea vopselei reusit sa schimbati ceva. Luati o pensula si pictati peste, pe langa, oricum
doriti si vedeti ce va iese.” Apoi agatam pe pereti noile lucrari si discutam despre activitate. ,,Preferati
lucrarile cu sau fara vopsea? De ce va plac? Ne puteti spune o poveste legata de ceea ce vedeti?” Aceasta
ultima intrebare poate fi folosita si ca test proiectiv.
Discutia
In final purtam o discutie despre experienta legata de ruperea hartiei si de lipire. Ii intreb: ,,Ce credeti ca
inseamna acest proiect? Ce reactii ati avut? V-ati simtit furiosi? Cum va simtiti acum? Cum abordati furia?
Exercitiul v-a ajutat sa o disipati? Sunteti mai furios decat inainte? Sunteti pregatiti sa discutati despre asta?”
Datorita eforturilor de grup, concluzia care se desprinde este urmatoarea: ,,Nu conteaza cat de mult distrug,
pot in orice clipa sa construiesc la loc cu ajutorul celorlalti.” Ocazional, in grup se afla si doua sau trei
persoane care nu suporta ideea de a distruge ceva sau de a jigni pe cineva, asa ca sunt mai reticenti in ceea ce
priveste aceasta activitate. Pot spune: „N-am dreptul sa distrug munca altcuiva, chiar daca picturile sunt bune
de aruncat. Refuz sa le rup.” Daca ma aflu intr-o asemenea situatie, le ofer alternativa de a rupe bucatele de
hartie colorata, care nu au mai fost folosite. Intr-o alta locatie inafara de spital, unde foarfecile sunt interzise,
pot fi folosite bucati de material textil, de sfoara, sau orice altceva ce poate fi lipit pe hartie pentru a crea un
colaj.
Dificultatea de a accepta furia
Unui dintre colegii mei din spital nu i-a placut deloc acest proiect. N-a vrut sa fie prezenta, pentru ca a
considerat ca este mult prea riscant sa discut despre furie cu pacientii spitalizati. Motivul real era ca si ea
fussese pacient, si ea acumulase multa furie si nu dorea sa fie pusa in situatia de a o retrai. Mereu cand
ajungeam la acest proiect ea se scuza si nu lua parte. Era unul dintre acei oamnei, deprsati, care nu tolera
distrugerea si nici nu-si exprima furia. Atata vreme cat nu facea parte din grupul meu, nu m-am implicat si i-
am respectat decizia. Totusi, daca ar fi fost un pacient in locul ei, as fi atentionat un terapeut sa-i urmareasca
reactiile si comportamentul. Dupa aceasta activitate ii las pe participanti sa-si faca propriul colaj. „Luati o
foaie mai mica de hartie si faceti colajul oricum doriti. Puteti folosi forta fizica sau nu, dar lipiti pe coala de
hartie bucatile rupte si vedeti ce obtineti.” Acest proiect individula ii calmeaza pe participanti. Sunt absorbiti
de reconstructie si in acest moment nu simt nevoia sa se bazeze pe restul grupului. Creativitatea a fost
exprimata, iar in acest ultim colar iese la iveala unicitatea fiecarui individ. De obicei, sunt mult mai satisfacuti
daca reusesc sa transforme colajul in ceva realist. Intr-un fel, aceasta activitate este similara cu caruselul,
adica incepe cu o miscare de grup, apoi cu ceva individual. Urmeaza aceesi pasi, exceptand implicarea fortei
fizice si a faptului ca elibereaza furia.
Cooperarea
Scopul acestui proiect este de a exprima furia prin intermediul distrugerii, de a o exprima verbal si fizic, iar
apoi experimentarea efortului de grup constructiv de a reconstrui ceva. Nu conteaza cat de mult distrugi, cu
ajutorul celor din jur vei reusi sa refaci. Poti crea ceva frumos din haos. Nimic nu este distrus definitiv daca
oamenii din grup au vointa de a lucra impreuna.
Pictand ca si copiii
Eram in Elvetia si la seminarul meu se inscrisesera foarte multi oameni, asa ca ultimului grup de 12, le-am
oferit voluntar inca 4 ore. Majoritatea erau studenti, pana in 30 de ani, fara experienta in pictat. Planuisem sa
facem caruselul, apoi sa le cer sa picteze o ucrare proprie, iar in final sa discutam in ce fel reflecta
comportamentul uman modalitatea de a trata diferitele sarcini aparute in viata.
Schimbare de planuri
La inceputul sedintei s-a intamplat ceva ciudat. Cea mai varstnica persoana din grup a spus: „Nu stiu de ce
sunt aici. Asta e ceva pentru coopii.” In acel moment mi-am schimbat planul si le-am spus: ,,Sunteti dispusi sa
pictati ceva ce va placea sa pictati in copilarie, in acelasi mod?” Toti au fost de acord, iar pentru doi dintre ei a
fost o experienta dinamica, sugerand o amintire din copilarie care i-a ajutata sa-si calrifice scopurile gresite si
propria viata.
Rebecca
Una dintre participiante a luat o foaie mare de hartie, in loc de una mica asa cum sugerasem eu. Cand toti au
terminat si a venit timpul pentru discutie, i-am spus: „Rebecca, te deranjeaza daca incepem sa discutam in
timp ce tu inca mai pictezi? Pentru ca avem foarte putin timp.” Si-a aruncat pensula cu furie si si-a atarnat
pictura pe perete, langa ale celorlalti. M-am intors catre ea: „Rebecca, spune-ne despre lucrarea ta.” Pictase un
camp mare verde, o casa tiroleza si intr-un colt incepuse sa picteze niste flori mici. Ne-a spus: „Imi placea sa
merg la casa noastra de vara in fiecare an, impreuna cu familia. Este foarte frumos acolo si imi lace campul
verde si casa. Imi placea sa pictez acest peisaj dupa ce ne intorceam de acolo, si cand ma apucam sa pictez
florile, profesoara imi spunea – Opreste-te. Nu mai avem timp. – Acum si tu mi-ai facut acelasi lucru.”
Rebecca credea ca figurile autoritare o impiedicau sa faca ceea ce dorea. In aces caz, desi restul grupului nu
era familiar cu gandirea adleriana, au inteles profetia de auto-implinire ce era evidenta in comportamentul
ei. ,,De ce ai luat o foaie de hartie asa mare?” au intrebat-o.
Ruth
O alta participanta, Ruth, a ales hartie colorata, rosie si a pictat un splendid brad de Craciun cu ornamente
frumoase, un foc arzand in semineu, iar intr-un colt al camerei, o fata inalta si subtire, iesind din camera,
imbracata intr-o rochie alba. Am rugat-o sa spuna grupului de ce nume pictase aceea scena si de ce o pictase
ca si un copil. Ruth a raspuns: „In casa noastra, Craciunul era o sarbatoare foarte vesela si eram foarte fericita
cand venea Craciunul. Spiritul Craciunului – fetita – venea sa ne impodobeasca bradul si acum tocmai pleca.
In fiecare an pictam aceasta scena pentru ca era o perioada foarte fericita in familia noastra. Timp de mai
multe saptamani dupa Craciun continuam sa pictez acest lucru – de fapt, nu, nu eram fericita! Intotdeauna mi-
am dorit vopsea aurie sa fac o coroana pe capul Spiritului si vopsea argintie pentru a-i picta pantofii.niciodata
nu aveam aceste culori si nu le am nici acum, asa ca nu sunt fericita!” Aceasta amintire a facut-o pe Ruth sa-si
dea seama ca viata poate fi foarte frumoasa, dar intotdeauna simte ca-i lipseste ceva.
Un nou proiect – de obicei fructuos
Atunci cand acest exercitiu evoca amintiri din copilarie, este o expeienta fructuoasa. Totusi, nu intotdeauna se
intampla ca in cele doua cazuri de mai sus. Participantii picteaza ce isi aduc aminte din copilarie, dar nu
picteaza situatia reala de atunci, ci felul in care vad lucrurile in prezent. Daca terapeutul are experienta in
artterapie si este familiar cu picturile copiilor, poate discerne diferenta. Datorita succesului pe care l-a avut
acest proiect, mai ales pentru ca evoca amintiri, acum il folosesc in mod regulat in munca mea.
A picta pe nevazute
Aceasta activitate este rezultat al propriilor mele intrebari despre natura pictatului. Deseori m-am intrebat de
ce pictatul produce atatea senzatii. Este o experienta vizuala sau tactila? Pictand cu pensula produce alte
reactii decat pictand cu degetele, iar culorile produc un impact vizual puternic. Dupa ce am discutat cu fiica
mea, Eva Dreikurs Ferguson, am hotarat sa-i pun pe participanti sa picteze ca si cand ar fi nevazatori. Prima
data am incercat cu un grup de profesionisti care studiau metodele mele si n-am folosit deloc muzica.
Indicatii
Am spus grupului: „Alegeti o foaie de hartie. Rupeti-o in doua. Puneti o parte pe jos si una pe masa. Dupa un
minut, in care va pregatiti, va voi spune sa va inchideti ochii, sa va prefaceti nevazatori. Daca in timpul
activitatii deschideti ochii, va rog sa va opriti din pictat si sa nu va uitati la ceea ce ati lucrat. Cand sunteti
gata, deschideti ochii, puneti pictura sub masa, luati-o pe cea de pe jos si pictati cu ochii deschisi.”
Raspunsul participantilor la acesta sarcina
A fost uimitor sa-i urmaresc reactionand. Un barbat din Danemarka, a facut un ghemotoc din servetele, l-a pus
in centrul foii, apoi a ales trei culori pe care le-a pus in fata lui, numerotandu-le, pentru a sti ce culoare sa
foloseasca. Apoi s-a folosit de ghemotocul de hartie, pictand concentric in jurul lui. Altul a pus cate o bucatica
de hartie in fiecare colt si a pictat catre centru. O doamna timida din Germania, si-a inconjurat foaia cu
borcane de vopsea si alte obiecte, ca nimeni sa nu-i incalce teritoriul si nici ea sa nu depaseasca marginile. Un
altul isi tot adulmeca hartia, pentru a simti unde era umeda, si sa stie ca acolo era deja pictata, iar un altul
facea acelasi lucru pipaind in permanenta coala. Observandu-le reactiile la acest test de vulnerabilitate, mi-am
dat seama ca actiunea este de fapt un test de rezolvare a problemelor. Cum vor face fata acestei sarcini fara
simtul vederii? Doi au cedat imediat si au deschis ochii. Nu au avut curaj sa lucreze fara a vedea.
Un exemplu de tipare ale vietii
Folosesc acest proiect pentru a demonstra manierele diferite in care oamneii raspun unor tragedii neasteptate
din viata lor. Poate fi folosit pentru a ilustra reactiile avute daca dintr-o data, ar deveni persoane cu
dizabilitati. Unii renunta, altii folosesc asta ca si scuza, altii fac fata, iar raspunsul lor reflecta tiparul general
al vietii individului. Copilul rasfatat, de exemplu, a fost obisnuit sa fie servit si nu si-a dezvoltat curajul de a
trece peste obstacole.
Pacientul sinucigas
Odata, cand eram in mijlocul acestui procedeu cu un grup de pacienti din unitatea psihiatrica, o asistenta a
adus o femeie si mi-a dat un biletel: „Aceasta pacienta are tendinte sinucigase. Nu o lasa singura si incearca sa
discuti despre sinucidere.” Cand participantii au inceput sa picteze, ea a refuzat: ,,Prefer sa fiu moarta decat sa
fiu oarba.” Atunci am avut ocazia de a discuta despre sinucidere cu intregul grup. I-am intrebat pe fiecare: „n
ce imprejurari ai prefra sa fi mort?” Am discutat despre oamenii care cedeaza si care se sinucid, modul in care
sinuciderea controleaza individul, lipsa cooperarii si ce inseamna a fi timid si a fi curajos in viata.
Un pacient razvratit
O alta persoana a refuzat sa ia parte la acest exercitiu, pentru ca i se parea incorect sa faca ceva pentru care nu
fusese pregatita. A invocat faptul ca daca nu ai viziune, nu poti picta, asa ca totul i se parea prostesc.
Atitudinea ei era clara: „Lucrurile trebuie sa stea asa cum doresc eu. Daca nu, nu ma joc.”
Eliberarea
In timpul discutiilor, participantii au posibilitatea sa descrie felul in care se simt cand picteaza cu ochii inchisi.
Majoritatea, in special profesionistii, se simt eliberati. Au un sentiment de libertate, de usurare, datorita
faptului ca orbirea ii absolva de responsabilitati si pot face orice fara teama de esec. Cativa au descoperit ca de
prea multe ori isi compara realizarile cu ale altora. Au crezut despre ei ca sunt liberi, dar era doar o iluzie.
Abia cand nu au putut vedea ce fac cei din jur, s-au simtit cu adevarat liberi.
Un ritm particular (idiosincratic)
Deseori participantii sunt uimiti de similaritatile dintre lucrarile facute cu ochii inchisi si cele cu ochii
deschisi. Se pare ca exista un anumit ritm care este exprimat in munca fiecaruia, indiferent de handicapul
impus de proiect. De fapt, daca nu sunt asemanari intre cele doua lucrari, banuiesc ca persoana respectiva a
tras cu ochiul la lucrarea anterioara, inainte de a o incepe pe a doua. Daca incearca in mod constient sa
imbunatateasca ceea ce aua facut prima data, ritmul natural creativ este intrerupt. Eforturile de a controla
situatia altereaza rezultatul.
Picturi murale
Primul proiect
Catre sfarsitul sedintelor introduc doua proiecte care implica pictura murala care testeaza abilitatea de a lucra
in grup. Originea acestor proiecte se afla in timpurile cand lucram cu delicventii duvelini, cand incercam sa
transform devianta intr-un comportament acceptabil, punand liderii la conducerea grupului in asa fel incat
energia lor sa fie folosita in mod constructiv in crearea unei picturi murale. Acum fac aceste pictturi in alt el.
Prefer sa incep rugand grupul sa se imparta in echipe de trei pana la cinci persoane, in functie de marimea
grupului. Fiecare grup mic trebuie sa lucreze impreuna pe aceeasi foaie de hartie pusa pe perete. Acestea sunt
singurele instructiuni.
Discutia
Una din primele intrebari pe care le pun este: „De v-ati ales unii pe ceilalti? De ce ati ales sa lucrati
impreuna?” Majoritatea sunt atrasi de aliati sau de competitori. Sunt mai multe raspunsuri posibile si de
obicei, lurarea finala indica ceea ce resimt in timpul activitatii. Le caut reactia la una din lucrari: „Ce fel de
efort credeti ca a fost?” Raspunsul poate fi: „Cred ca afost o lupta.” sau „Cred ca a fost un efort cooperant.”
sau Este complet haotic si este dificil sa inteleg ceva.” Mai departe ii intreb pe fiecare cum percep ceea ce s-a
intamplat: „De ce v-ati alaturat acestui grup? Ce s-a intamplat cu grupul cand ati pictat?”
Un exemplu
Imi amintesc de un incident survenit in primii mei ani de artterapie, cand o pictura murala a generat un
adevarat conflict. Lucram cu un grup care facea parte din consiliul director al unei intreprinderi. Acest grup nu
lucra bine impreuna; aveau mereu probleme, asa ca atunci cand le-am spus: „Luati o foaie mare de hartie si
patru dintre voi faceti o pictura murala”, imediat s-a iscat haosul. Doi dintre cei patru au inceput sa se certe
intre ei: „Te porti cu mine ca intotdeauna. Atunci cand avem o sedinta, nu ma asculti niciodata. Esti brutal si
asta faci si acum. Indiferent de ce incerc sa pictez, tie nu-ti convine si vrei ca lucrurile sa se desfasoare doar
asa cum vrei tu.” Ceilalti doi participanti s-au retras, dar din cand in cand isi mai spuneau si ei parerea. A fost
interesant sa aflu ca dintre acestia doi din urma, unul era al doilea copil la parinti, caruia ii era frica sa se lupte
cu cel mai puternic, si se retragea. Celalalt era copilul mijlociu al familiei si cand se afla prins intr-o cearta
intre frati, prefera sa se retraga. Exact asa s-au prtat cand cei doi colegi ai lor isi disputau lupta pentru
dominanta.
Pozitia fratilor
Cei doi care se certau, erau fiecare copilul cel mai mare din familie si au avut o pozitie dominatoare. Fiecare
dorea ca lucrurile sa se faca in maniera proprie si nu erau dispusi sa faca concesii. I-am intrebat daca aveau
probleme asemanatoare si ins edintele de consiliu. ,,Exact la fel se intampla. Imediat ce incerc sa deschid
gura, nu ma lasa sa continui, si eaxct asata a facut si acum cand pictam.”
Cel de-al doilea proiect
In acest moment introduc cel de-al doilea proiect. Le cer sa mai faca o pictura murala, dar sa nu inceapa pana
nu se pun de acord. ,,De data aceasta, nu pictati nimic pana nu sunteti siguri ce urmeaza sa faceti, cum
urmeaza sa faceti si care sunt scopurile voastre. Nu pictati daca nu puteti ajunge la o intelegere. Aspectul
important este sa ajungeti la un consens, nu la compromis. Daca faceti compromisuri, atunci va purtati ca de
obicei. Daca in timp ce pictati considerati ca se incalca intelegerea, va rog sa va opriti si sa discutati pentru a
ajunge la o alta decizie.” Cei doi de mai sus, care s-au certat atat de violent, au discutat acum cu calm, au
ajuns la o intelegere si au realizat o pictura murala constructiva. Au fost foarte multumiti cand au constatat ca
pot lucra impreuna armonios, ca-si pot intelege intentiile reciproc si s-au hotarat sa aplice acest model si in
sedintele de consiliu, pentru a vedea daca nu cumva sunt mai eficienti. Cele doua lucrari, cea de dinainte si
cea unde a existat o intelegere anterioara, erau complet diferite.
O metoda de rezolvare a problemelor
Aceasta tehnica poate fi folsita ca deschidere a unor intalniri organizationale, atunci cand punctele din ordinea
de zi vor crea conflicte. Inainte de a incepe sedinta propriu-zisa, membrii pot ajunge la o intelegere, prin
intermediul picturii, asupra modului in care vor lucra. Probabil ca urmatoarele intalniri vor decurge intr-un
mod mult mai amiabil, pentru ca diferendele au fost discutate si s-a decis asupra procedurii de lucru. Cele
doua picturi murale demonstreaza ca grupul are nevoie sa ajunga la o intelegere pentru a fi proiectiv. Pentru
intalnirile de afaceri, asta inseamna intelegere asupra punctelor de lucru, timpului si in mod special asupra
faptul ca intalnirea se va suspenda imediat ce membrii incep sa strige unul la celalalt.
Modul in care constelatia familiei influenteaza lucrurile
Cateva dintre grupuri au pictat impreuna fara sa se certe, iar constelatia familiei a indicat ca ei invatasera sa-si
adapteze dorintele proprii la bine intregului grup si se simteau confortabil in aceasta situatie. A existat o
situatie cand grupul a venit la mine si mi-a spus: „Nu putem lucra impreuna. Pur si simplu nu putem ajunge la
o intelegere.” Celelalte grupuri isi terminasera deja picturile, iar ei inca se certau. Le-am spus: „Ok, v-ati
rezolvat problemele. Acum stiti ca sunteti un grup care nu poate ajunge la o intelegere. Lasati-ne sa vedem de
ce nu se poate.” Am studiat constelatiile famililor lor pentru a le explica de ce le era greu sa-si asume niste
roluri pe care nu le-au invatat in copilarie. Toti patru doreau sa domine situatia si din aceasta cauza nu puteau
ajunge la o intelegere. Dupa ce se incheie ambele proiecte, incep discutia: „Cum percepeti ceea ce s-a
intamplat? Ati simtit ca intelegerea nu a fost respectata? Daca da, cum ati reactionat? Ca si copil mijlociu,
sunteti obisnuiti cu ideea de a va lasa dominati de fratii mai mari sau mai mici? Ce va impiedicati sa opriti
exercitiul atunci cand s-a incalcat intelegerea? Ati avut discutii pe tot parcursul proiectului? Ati invatat ceva
despre voi insiva? Va cunoasteti mai bine coechipierii acum? Ce anume ati invata nou despre ei?”
Generalizari
Dupa acest proiect, intreb: „In ce fel puteti aplica aceasta experienta in situatiile din viata reala si cum
functionati in familie, la birou sau la scoala? In ce fel difera sau nu aceasta experienta de situatiile reale? Ceea
ce ati invatat aici va poate ajuta in viata de zi cu zi? Aceasta este problema principala. Este foarte posibil ca
voi sa ganditi astfel – Nu sunt un pictor. Nu ma pot exprima cu adevarat. – sau – Ei bine, asta e doar un curs.
Nu inseamna nimic. – ” In majoritatea cazurilor, situatiile exprimate prin pictura nu difera foarte mult de cele
reale. In momentul in care se identifica asemanarile cu situatiile reale, se poate observa cum se comporta
oamenii ca si fiinte integrale, indiferent de situatie.
Discutia
In timpul alocat discutiilor, participantii impartasesc parerile legate de acest exercitiu, iar eu ii ajut sa-si dea
seama de ce au realizat in acest fel, folosind teoria conteletiei familiei. Putem, de pilda, sa discutam despre o
femeie care era al doilea nascut, cu o sora sau un frate foarte dominator, iar pentru ca nu putea sa castige,
prefera sa stea de-o parte si sa nu faca nimic. Aceasta persoana nu a fost in stare sa se opuna in momentul in
care intelegerea a fost incalcata. Apoi le demonstrez ca inca si-au pastrat rolurile invata in familie, cand erau
copii, iar acum, ca si adușlti, reactioneaza in moduri asemanatoare.
Selectarea partenerilor
Sugerez ca cuplurile care au mai pictat impreuna, si care au avut divergente, sa continue impreuna si la pictura
murala care necesita un aranjament anterior. Totusi, daca doresc sa schimbe partenerii, sunt liberi s-o faca.
Alegerea finala a partenerilor este a participantilor. Pot alege sa picteze impreuna pentru ca deja s-au invatat
unul cu celalalt. Singura mea sugestie este ca in cazul in care la prima pictura murala au avut neintelegeri, sa o
faca impreuna si pe a doua, bazata pe discutie si intelegere.
Un exemplu
Oamenii sunt deseori atrasi unul de altul fara sa stie de ce, iar pentru a le explica asta, folosesc exemplul lui
Dreikurs despre un cuplu care s-au intalnit la o petrecere si s-au indragostit imediat. El era barbaul salvator,
care mereu avusese grija de sora lui mai mica, iar ea era sora mai ica, care mereu fusese in umbra fratelui mai
mare sau a unui tata autoritare. A fost dragoste la prima vedere. S-au casatorit si au avut o relatie minunata un
an de zile. Cand el si-a pus intrebarea: „De ea ea nu poate lua singura unele decizii? M-am saturat sa o tot trag
dupa mine.” Ea s-a gandit: „Este asa de brutal; de ce nu ma lasa uneori sa fac ceea ce vreau?” in mod
aseanator, caracteristicile care atrag participantii la inceput sunt aceleasi care ii fac apoi sa se certe intre ei.
Ceva din stilul lor de viata ii atrage impreuna.
Conducerea
Dinamica grupului variaza in functie de numarul celor dintr-un grup de pictura. Trei lucreaza impreuna in alt
fel fata de cinci. Grupul de trei are mari sanse sa lucreze impreuna si la al doilea proiect. In grupul de cinci,
unul sau doi de obicei cedeaza, pentru ca exista un lider care se impune verbal sau nonverbal. Majoritatea
grupurilor raspund bine la aparitia unui lider, iar acolo unde exista un lider puternic, exista cel putin si un lider
pasiv, caruia ii place sa fie servit, care se simte bine stand la o parte si spunand: „Da, este foarte frumos. Imi
place ce ai facut. Te rog, continua.” Aceste persoane lasa liderii sa preia conducerea, ceea ce este acceptabil
pentru ca s-a stabilit prin intelegerea anterioara. Elementul important este sa le observ modul in care
reactioneaza in relatie cu ceilalti si in rutina zilnica. Apoi putem discuta in felul urmator: „A existat un lider in
grupul vostru? V-a placut? Care a fost rolul liderului?”
Un exemplu
Acum multi ani, in Israel, un tanar cuminte lucra impreuna cu trei femei. Cand am inceput discutia, i-am
intrebat pe fiecare: „Cum vi s-a parut ca a mers si cum v-ati descurcat?” El mi-a raspuns: „Ei bine, am fost de
acord asupra hartiei, am fost de acord asupra temei pe care urma s-o pictam, toti eram de acord asa ca am
inceput. Atunci am simtit ca Rifka incerca sa-mi spuna ce sa fac si ce sa nu fac si sa ma excluda, asa ca m-am
oprit din pictat.” „De ce?” ‚,Rifka imi aminteste de sora mea mai mare care imi facea mereu asa, si niciodata
n-am suportat presiunile ei. Asa ca, decat sa sufar iarasi, mai bine am lasat-o sa faca asa cum doreste.”
Auto-intelegere
Se apre ca din cand in cand, in grupurile de patru persoane, exista un individ antagosnist, de care unul din
membrii grupului se fereste, asa cum se ferea in copilarie. Se aduce apoi in discutie modalitatea in care
persoana respectiva inca se sustrage situatiilor conflictuale, in loc sa le rezolve. Toti participantii devin mai
constientii de felul in care au reactionat de-a lungul vietii.
Dand tonul
De obicei exista cineva in grup care da tonul intregului proiect. Daca este un lider puternic, care domina
situatia, ceilalti n-au nicio sansa, insa daca este un lider constructiv, atunci rezulta o pictura armonioasa si
frumoasa, deoarece participantii au acceptat liderul fara resentimente. Liderul constructiv este o persoana care
de obicei a fost mediator in cadrul familiei, cineva care si-a asumat acest rol pentru ca totul sa mearga bine.
Daca exista intelegere, rezultatul este frumos
Faptul ca aceste doua proiecte sunt unul dupa celalalt, evidentiaza ceva foarte interesant din punct de vedere
artistic. Este greu de crezut ca lucrarile care sunt rezultatul unei intelegeri cerebrale, facuta in ceea ce priveste
fiecare amanunt al picturii, pot fi atat de spontane si de frumoase. Rezultatul esrete contrariul parerii pe care o
avem despre creativitate. Avem tendinta sa credem ca daca planificam ceva, isi va pierde farmecul si
frumusetea, ca ne vom pierde orice posibilitate de a picta creativ, dar nu sete adevarat. Lucrarile facute pe
baza intelegerii au o animita frumusete, mai mult decat cele facute anterior, cand participantii s-au certat. Au
o anumita continuitate, un ritm si un sens al compozitiei. Se poate concluziona ca bucuria intelegerii intre
coechipieri, lucrul impreuna la un proiect, sunt satisfacatoare in termenii realtiei si al rezultatului final, si
merita sacrificiul originalitatii. Aceste proiecte demonstreaza cat este de greu sa se ajunga la o intelegere, cum
suferim daca nu putem lucra armonios impreuna si cat de rumos este rezultatul atunci cand reusim sa o facem.
Implinire, frustrare si pastila magica
Controlul si evitarea responsabilitatii
Acestea sunt doua proiecte care sunt in stransa legatura cu controlul si cu evitarea responsabilitatii. Deoarece
nu folosesc aceste proiecte la primele sedinte, majoritatea participantilor si-au imbunatatit abilitatea de a picta
si se pot exprima foarte bine. Deoarece nu mai resimt anxietatea data de teama de esec, au invatat sa
foloseasca pensula si materialele, astfel incat sa exprime ceea ce doresc.
Proiectele
Fiecare participant este rugat sa picteze doua lucrari, prima sa exprime ceea ce ii implineste, iar a doua ceea ce
ii frustreaza. Sunt constienta ca majoritatea nu au talentul necesar pentru a picta viziuni realiste. Asa ca le
spun: ,,Nu trebuie sa fie expresia realista a ceea ce va implineste sau va frustreaza. Poate fi ceva simbolic si
veti avea posibilitatea sa ne spuneti ce simbolizeaza.” Aceste cuvinte reduc anxietatea.
Discutia
Dupa ce au terminat ambele lucrari, le cer sa le puna pe perete, cea cu implinirea deasupra celei cu frustrarile.
In ciuda instructiunilor mele, unii aleg sa-si exprime propria desfasurare a vietii, atarnand picturile in alta
ordine. Odata, o femeie si-a pus lucrarile invers, explicand: „Chiar si cand sunt fericita, frustrarea este mereu
cu mine. Face parte din viata mea si nu pot scapa de ea.” Le cer apoi fiecaruia sa vorbeasca despre picturile
sale, apoi intreb grupul: „Ati avut experiente asemanatoare care sa va faca sa va simtiti impliniti?” Toti au
sansa sa discute experiente comune care au condus la sentimente de implinire. Cand discutam despre
frustrarile fiecaruia ii intreb: „Ce altceva putea sa faca Carol in aceasta situatie?” Discutia se transforma intr-
un schimb de alternative pentru elimina frustrarea. Aproape mereu, implinirea este exprimata printr-un peisaj
natural: un rau, un ocean, un copac, rareori un oras. Se pare ca oamenii se simt foarte relaxati in natura si isi
doresc sa retraiasca acel sentiment de pace si liniste. Discutia va incepe: „Ce credeti ca au in comun lucrarile
voastre?” Trasatura comuna este dorinta de liniste, pace, frumusetea si maretia naturii. Frustrarile in general
variaza, dar numitorul comun este o repreentare a vremurilor in care traim. Tema generala este „Oamenii nu
se comporta asa cum as vrea eu sa se comporte.” Sau „Nu pot controla situatia. Lucrurile imi sacapa de sub
control. Nu depinde de mine.” De exemplu: „Cum pot elibera eu un prizonier politic?”, „Cum pot opri
razboaiele?” Tema generala a pierderii controlului reflecta lumea in care traim. Tensiunile mondiale
influenteaza frustrarile individuale. Intreb grupul: „Ce au in comun toate aceste frustrari?” Frustrarile
individuale exprimater in picturile lor sunt deseori idei ca: „Mi-as dori sa incep o dieta.”, „Mi-as dori ca
soacra mea sa nu se mai amestece in educatia copiilor mei.” . prin intermediul discutiilor de grup, participantii
au ocazia sa confrunte lucrurile care ii fac sa se simta impliniti cu frustrarile, pentru a ajunge intr-un punct
congruent. Ajunsa in acest punct, vreau sa reasigur cititorii ca fiinta umana nu este complet lipsita de control.
Putem schimba situatia prin activitati constructive, mult mai bine decat daca incercam s-o controlam. Dupa
acest proiect, tema mea de discutie cu participantii este: „Ce pot ace pentru a schimba situatia inafara de
control?”
Evitarea responsabilitatii
Atunci cand gasesc implinirea in natura, departe de oras si de stresul situatiilor din viata reala are o calitate
fictiva. „Daca as fi fost in alta parte, as fi facut fata problemei. Doar pentru ca sunt aici, nu ma pot descurca.
Daca as locui intr-un loc linistit, atunci m-as intelege mult mai bine cu copiii, cu sotul, problemele mele ar
disparea si lumea ar fi un loc mai bun.” Acestea sunt greselile uzuale: DACA. Daca am fi in alt loc, atunci
viata r fi mai frumoasa si as fi in stare sa rezolv altfel problema. Nu se datoreaza doar frumusetii naturii; ma
intreb de ce natura este un factor comun in ceea ce priveste implinirea sufleteasca. Are calitatea de a ne ajuta
sa evadam. Intr-o zi am experimentat o idee pentru un nou proiect si am descoperit ca si acesta aduce la
lumina dorintele comune ale indivizilor si predispozitia lor de a evita sarcinile vietii. (Adler considera ca
atunci cand cineva este inadaptat emotional are o dorinta continua de a evita responsabilitatile: cooperarea cu
cei din jur, munca, dragostea.) In grupul de la spital erau prezenti 8 pacienti si 3 membrii ai personalului. Le-
am spus: „Va voi da o pastila magica si va voi cere sa o inghititi. Apoi veti fi oriunde va doriti. Acum pictati
acel loc.” (tehnica pastilei magice are multe utilitati in terapia adleriana. Oricare ar fi situatia vindecata de
pastila, reprezinta o situatie in care individul doreste sa evite responsabilitatea.) Cei trei membrii ai
personalului au pictat Elvetia, pentru ca eu urma sa plec acolo si ei isi doreau sa ma insoteasca. Dar toti
ceilalti opt au pictat Las Vegas – dansatoarele, mesele de joc, scenele de spectacol, tot ce tine de Las Vegas. I-
am intrebat daca au fost vreodata acolo sau daca vazusera la televizor ceva legat de acel oras. Mi-au raspuns
ca nu. La intrebarea legata de motivele pentru care au pictat tema aceea, raspunsurile au fost: „Pot primi ceva
fara sa muncesc pentru asta. De unul singur si prin puterile mele, n-as fi in stare sa obtin nimic. Am nevoie de
utin noroc si as fi bogat si m-as putea distra pentru tot restul vietii. Uita-te cat de bine ma pot distra si nici nu
trebuie sa platesc pentru asta.” Ideea generala era: „Pot avea ceva fara sa ma coste si nu sunt nevoit sa fac
nimic pentru ca in primul rand nu sunt in stare, si in al doilea rand, asa m-as distra mult mai bine.” Niciodata,
de-a lungul timpului cat am aplicat acest proiect, participantii n-au pictata camera in acre se aflau, ca si loc in
care le face placere sa fie. Nu am inteles de ce, pentru ca raspunsul lor era ca se simt bine, se simt relaxati.
Daca asta era adevarul, de ce doreau sa se afle in alta parte? Probabil ca instructiunile nu erau intelese cum
trebuie. Din moment ce primesc o pastila magica, poate se simt obligati sa-si doreasca sa fie in alta parte si nu
realizeaza ca poate nu vor sa plece.
Pictand o tema
Catre sfarsitul sedintelor dintr-un spital sau spre sfarsitul unui curs predat, sau in cadrul unui seminar in care
participantii au lucrat cu mine cel putin 20-30 de ore, le scriu anumite teme pe bucatele de hartie, si le dau
fiecaruia cate un subiect de pictat. Le scriu ce-mi vine in minte: oras, padure, bucatarie, etc, fara sa tin cont de
greutatea subiectului propus. Le ofer fara sa fac o selectie anterioara, la intamplare. Daca vad nemultumirea
pe fata lor, le spun ca pot face schimb de tema cu alt participant. De rareori se intampla ca ei sa doreasca sa-si
faca schimb, pentru ca majoritatea au atins stadiul in care nu se mai concentreaza pe perfectiune. Sunt destul
de curajosi incat sa faca efortul, indiferent de rezultat, deoarece stiu ca eu nu-i judec, ca in artterapie nu exista
lucrari bune sau lucrari proaste.
Un test
Acesta este un test al curajului participantilor. Sunt dispusi sa deseneze un subiect impus, chiar daca nu se
simt in stare sa-l realizeze in mod realist? Sunt dispusi sa-l realizeze imperfect si sa exprime ceea ce le-am
cerut eu sau sunt inca inhibati de perfectionism si refuza tema? Unii dintre ei il vor realiza simbolic,
schematic. Vor demnstra totusi ca sunt dispusi sa-si asume o sansa. Dandu-le aceasta tema, vreau sa vad daca
sunt dispusi sa accepte instructiunile si sa le urmeze ca atare. Unii pot fi inca rebeli. Este interesant de
observat daca acei adolescenti care sfidau autoritatea, au ajuns la momentul in care pot accepta instructiuni
sau si-au pastrat aceeasi atitudine. Folosesc aceasta activitate pentru a observa cat de mult au avansat
participantii. Indica clar daca si-au schimbat sau nu atitudinea fata de situatiile de la servciu, din viata, astfel
incat sa sa poata contribui fara a-si evalua performantele.
Discutia
Dupa ce toti picteaza, discutam despre experienta avuta. Intreb fiecare participant: „Care a fost tema ta si cum
ti s-a parut? Ti-a placut sau nu?” Dupa acest schimb de proiect, intreb grupul: „De ce credeti ca am facut asta?
Care credeti ca este scopul acestui proiect?” Dupa comentariile lor, le explic: „Scopul meu a fost de a vedea
unde ati ajuns in acest moment in ceea ce priveste terapia prin arta. Am vrut sa vad daca sunteti dispusi sa
acceptati o tema data. Am vrut sa vad daca va razvratiti. Sa vad daca sunteti destul de curajosi incat sa duceti
la capat o tema pentru care nu va simteati pregatiti ca si abilitati. Sa vad daca sunteti dispusi sa realizati o
pictura simbolica sau abstracta a ceea ce v-am cerut sau daca va razvratiti si refuzati. Aceastea au fost
lucrurile pe care doream sa le determin. Este posibil ca unii dintre voi sa nu fi fost dispusi sa faca aceste
lucruri. Imi puteti care dintre picturi arata acest fapt? Care a fost tema si ce a pictat persoana respectiva?” De
obicei lucrarile ai caror autori au opus rezistenta sunt usor de identificat: linii bruste, indescifrabile, obiecte
neidentificate, culori amestecate, greu de distins, ceea ce exprima: „Nu vreau sa-ti dai seama ce am vrut sa fac
pentru ca n-am dorit sa accept tema impusa.”
Utilizarea exercitiului cu pacientii din sectiile de psihiatrie
Cu pacientii din sectiile de psihiatrie, succesiunea proiectelor este posibil sa nu functioneze la fel de bine.
Pacientii de obicei nu ajung sa atinga nivelul de curaj necesar pentru a indeplini aceasta tema. Daca pacientii
sunt noi, este mai greu pentru ei sa accepte acesta sarcina. Putem folosi o fraza care le da incredere: „Probabil
ca va fi putin dificil, pentru ca restul participantilor au mai lucrat impreuna, asa ca faceti ce doriti. Daca nu
doriti, puteti sa nu lucrati deloc.” De obicei, se hotarasc sa incerce. Imi amintesc de un pacient suferind de
psihoza, care a venit la sedinta de grup cand tema era ,,pictati o padure, orice fel de padure – realista,
imaginara, iarna, vara, orice fel de padure doriti.” Toti pictau multumiti paduri, cand o asistenta a adus-o pe
Sue, iar ea s-a asezat in sala. I-am spus: „Sue, noi astazi pictam o padure. Uite, pe masa este hartie colorata.
Vrei sa-ti alegi o coala de hartie si sa pictezi si tu?” A continuat sa stea si m-am gandit ca trebuie sa fac cumva
s-o misc de acolo. M-am dus la ea si i-am atins cotul, pentru a vedea daca si-l retrage sau reactioneaza pasiv.
I-am spus: ,,Hai cu mine.” Si am condu-so de cot catre masa. I-am spus sa-si aleaga o coala de hartie. A ramas
in aceeasi pozitie. M-am gandit ca probabil nu se poate hotari. Asa ca am luat trei foi si i-am spus sa aleaga
una, ceea ce spre amuzamentul meu, a facut. Apoi i-am spus sa meaga la una dintre mese. Nicio miscare. Am
atins-o iar si nu am intalnit rezistenta. Am condus-o la masa si a ramas acolo nemiscata. Conducand-o de brat,
am asezat-o pe scaun. I-am pus foaia de hartie in fata si i-am dat trei borcane de vopsea. ,,Alegeti o culoare cu
care vrei sa pictezi, apoi iei pensula si folosesti culoarea respectiva. Pune pensula in vopsea si pictaza orice.
Nu trebuie sa pictezi o padure. Doar sa vezi ce inseamna a picta.” N-am primit niciun raspuns. Asa ca i-am
pus pensula in mana si i-am spus sa o inmoaie in vopsea. Nimic. I-am luat mana, am inmuiat pensula in rosu,
am scuturat-o si m-am oprit: „Sue, clateste pensula.” Nimic. I-am luat mana, am clatit pensula in apa, am
steres-o pe servetel. „Sue, acum inmoaie in culoarea galben.” Niciun raspuns. Din nou, am repetat miscarea. I-
am spus sa spele pensula si n-a reactionat. Am repetat inclusiv cu culoarea verde, iar apoi am lasat-o in pace.
Spre marea mea surpriza, ceva a functionat. S-a apucat de lucru. Inmuia pensula in vopsea, facea miscari
bruste, dar a continuat sa lucreze. La sfarsit si-a pus si ea lucrarea pe perete alaturi de ceilalti. Un alt pacient a
spus: „Sue, e foarte frumos ce ai facut. Nu este o padure, dar este foarte frumos.” Ea doar statea acolo, insa nu
mai era sa de rigida. Era timpul ca eu sa continui. Le-am spus tuturor ca sunt liberi sa picteze orice doresc si
am intrebat-o pe Sue ce ar vrea sa picteze. Spre surprinderea mea, mi-a spus: „Vreau sa fac o padure.” Era
prima data cand vorbea de cand fusese internata. Nu scosese niciun cuvant de doua saptamani. Si-a ales o
hartie de culoare albastru inchis si a o padure de brazi iarna. Era talentata. Lucrarea i-a iesit foarte frumos. Pe
urma, cand toti si-au expus lucrarile in holul spitalului, toti pacientii i-au admirat lucrarea si asta a fcaut-o sa
fie mai putin retrasa. Cea mai frecventa reactie in cadrul acestui proiect, mai ales din partea pacientilor
tulburati, este sa stea si sa astepte indicatii. „Daca imi arati cum se face, fac si eu. Daca ma lasi singur, voi fi
stangaci, dar daca imi dai indicatii clare, sunt dispus sa lucrez.” Este contradictorie aceasta reactie, pentru ca
se presupune ca pacientii cu psihoze nu coopereaza de bunavoie, iar reactia ar trebui sa fie una de
incapatanare si rebeliune. Totusi, asta imi aminteste de ceva spus de Dreikurs, si anume ca nu ai de ales atunci
cand vine vorba de copiii cu psihoze. Trebuie sa le dai indicatii si sa fi ferm pentru a-i face sa reactioneze.
Sedintele urmatoare
Asa cum am mai spus, experimentul de mai sus este un test si este nevoie sa fie urmat de alte sedinte in care
sa se lucreze asupra problemelor survenite. De exemplu, in cazul participantilor care se opun, incerc sa aduca
asta in discutie: „Ce anume va spuneti atunci cand nu urmati indicatiile?” sau pot incerca sa le ghicesc
motivele ascunse. Incerc sa le castig increderea si in acest fel sa identific adevaratele motive din spatele
razvratirii lor. Pot cere si parerea grupului, sa le cer sa ghiceasca si ei motivele. Deja am lucrat destul de mult
impreuna, asa ca si participantii pot incerca sa ghiceasca si sa faca supozitii, mai sofisticate sau nu, asta in
functie de grup si de spiritul de observatie.
Stabilirea ultimei sedinte
Rezultatele acestei activitati ma ajuta sa planific ultimele doua sau trei sedinte. Daca participantii s-au simtit
bine si au pictat ceva realist, asta imi indica dorinta de a face fata lumii reașle si de a afla exact in ce moment
al vietii se afla – sunt sau nu ancorati in realitate. In acest caz, probabil ca urmatoarea tema va fi de a picta un
oras, impreuna ca si grup, sau le pot da o tema de grup cu un subiect special pentru a le satisface dorinta de
realism. Ca si grup ei vor lucra impreuna si se vor baza unii pe calitatile celorlalti. Prima data cand am gandit
ideea de a picta in grup, a fost cu delicventii juvenili. Persoanele care sunt capabile de reprezentari realiste ii
vor conduce si pe cei mai putin capabili, astfel incat prin acest efort colectiv, rezultatul final este satisfacator
pentru intregul grup. Daca descopar ca majoritatea persoanelor din grup nu au reprezentat ceva realista si sunt
inca stangaci si incurcati de ideea ca nu si-au indeplinit sarcina, ma voi intoarce la exercitiul caruselului, cu
alte indicatii: „De data aceasta, incepeti sa pictati ceva foarte real, pe care il doriti schimbat, iar cand va spun
sa schimbati locurile, incercati sa completati ceea ce credeti ca a vrut sa exprime vecinul vostru, astfel incat in
final, picturile sa fie reprezentative si recognoscibile.”
Pictand un cadou
De obicei, la ultima sau la penultima sedinta le cer participantilor sa spuna vecinului din dreapta ce pictura le-
ar place sa primeasca cadou de la acesta. Ceva care sa le aduca aminte de experienta impartasita. Acest lucru
de obicei produce un sentiment de apropiere. Dupa ce au pictat ceea ce si-a dorit vecinul lor, sunt aratate
lucrarile si le spun: „Ati prmit ceea ce ati dorit? Sunteti multumiti?” Apoi discutam ce inseamna proiectul
acesta pentru fiecare dintre ei.
Abilitatea de a oferi si de a primi
Ratiunea mea in acest proiect este reprezentata de ceva ce Dreikurs le-a spus pacientilor cu depresie: „In
fiecare zi sa faceti ceva pentru o anumita persoana si veti simti ca aveti un rost in viata.” Sa picteze ceva
pentru cineva, poate fi primul pas pentru pacientii cu depresie. Sunt foarte multe persoane mandre, care pot
oferi foarte usor, dar carora le este foarte greu sa primeasca. Acesta activitate este o provocare pentru ei. Vor
trai experienta de a primi ceva de la cineva, precum si de a contribui prin asta la placerea cuiva. Pentru o
persoana obisnuita sa fie lider toata viata, faptul de a fi pus in pozietie de subordonat de o depresie sau de un
atac cerebral poate insemna ca: „acum sunt inutil, pentru ca am nevoie de ajutor si oamenii ma servesc, iar eu
nu-i pot servi pe ei. Vreau ca eu sa fiu cel acre ofera, nu sa fiu cel care primeste.” Asa ca, in discutia care
urmeaza, fiecare persoana este intrebata: „Cum reactionati cand primiti un cadou? Cum va simtiti? Cum va
simtiti cand faceti un cadou cuiva?” In acest mod, descoperim o mare varietate de reactii la primirea si
oferirea de daruri.
Un exemplu
O prietena mi-a spus o poveste despre tatal sau, care la 80 de ani era conducatorul comunitatii sale. Era
consilier si sfatuitor pentru toata lumea. Toata viata lui asta facuse, a sfatuit si a facut diverse lucruri pentru
comunitate, pentru familia sa si pentru toti cei implicati in viata lui. Brusc, a avut un accident cerebral. Cand l-
a vizitat fiica sa, i-a spus acesteia: „Te rog sa mergi la farmacie si sa cauti un medicament cu care sa ma omor,
pentru ca nu vreau sa traiesc asa, simtindu-ma inutil.” Ea i-a raspuns: „Tata, nu sti ce spui. Iti dai seama ce
contributie majora aduci acum vietilor noastre? Niciodata noi n-am facut nimic pentru tine, iar acum avem
posibilitatea sa-ti aratam ce mult te iubim si asta ne inobileaza vietile. Este un privilegiu pentru copiii mei sa-
si ajute bunicul. Nu esti inutil. Lasandu-ne sa te ajutam, ne folosesti ca si exemplu. Asa ca, te rog, continua sa
traiesti.” (o democratie nu va functiona niciodata bine daca unii dintre membrii se cred mai presus de ceilalti
si nu se lasa ajutati – Dreikurs - )
Nevoia de a face placere
Acest exercitiu produce anxietate persoanelor care au ca si greseala fundamentala convingerea ca „daca nu pot
sa ofer placere, nu insemn nimic” (Adler a initiat ideea ca toate comportamentele neurotice si psihotice se
datoreaza unor fisuri in gandire, numite de el – greseli fundamentale. Aceste greseli nu sunt constiente si
probabil ca ele apar in copilarie. Atunci cand aceste influenteaza relatiile interpersonale intr-un mod
patologic, devin sinonime cu ,,atitudinile chinuite” ale lui Horney. Sunt greseli fundamentale despre sine,
despre altii, despre mediu si sunt: irational, imposibil, nepotrivit, intolerant, egocentric, razbunator,
compulsiv, si insatiabil).
Perfectionistul
Totusi, ocazional, cate un participant ar putea spune: „Nu mi-a placut ce-ai facut. Nu vreau sa-mi aduc aminte
de asta pe viitor.” Am putea discuta despre asta: „La ce te gandesti? Cum ai fi preferat sa fie? Ce anume nu-ti
place la pictura?” O multime de perceptii partinitoare vor iesi la suprafata intr-o astfel de discutie, cea mai
frecventa fiind aceea ca perfectionistul nu este niciodata multumit. ,,Nu este suficient de perfect, de aceea nu
sunt multumit. Vreau sa fie exact cum mi-am imaginat eu, si din moment ce nu este perfect, nu pot accepta si
nu-mi poate placea.” Apoi discutam despre perfectionismul in viata. Pentru a gasi motivele ascunse ale unui
perfectionist, fac urmatoarele supozitii: „Imi permiti sa ghicesc ce anume nu-ti place? S-ar putea sa gresesc,
dar este posibil ca daca nu este rezultatul perfect pe care il asteptai, acesta sa fie motivul pentru care nu-ti
place activitatea?” „Da, este adevarat. Imi place ca lucrurile sa fie perfecte.” Metoda ghicirii surprinde
greselile fundamentale din viata cuiva. Nu evaluez stilul de viata al cuiva, dar il descopar atunci cand caut
aceste motive ascunse. (Adler foloseste termenul de stil de viata in loc de personalitate)
Sentimentele ce urmeaza
Folosesc intrebarile: „Ce gandesti in acest moment si ce simti?” pentru a demonstra ca „nu sunt o victima
neajutorata a emotiilor. Gandesc ceva, iar apoi produc o emotie pentru a-mi transpune gandul.” De exemplu,
cand ii intreb ce au invatat din sedinte, raspunsurile pot fi: „Am invatat foarte multe lucruri.” „Si la ce te
gandesti acum?” „Ma gandesc ca a fost distractiv sa fiu aici.” „Si cum te simti?” „Ma simt fericit. A fost
distractiv, asa ca ma simt fericit.” Aceasta este o reactie pozitiva si o folosesc pentru a demonstra in ce fel
generam sentimente care corespund gandurilor noastre. Atunci cand cineva face un comentariu folositor
experimentului atunci folosesc acele cuvinte in munca mea, si pentru asta ii sunt recunoscatoare lui Dreikurs.
(comentariu folositor inseamna un cuvant prin care individul isi califica actiunile, cum ar fi „dar”; majoritatea
raspund la intrebari: da, dar.......). Eu explic aceste mecanisme intr-un mod simplu, fara a intra in polemici
teoretice si intelectuale. Faptul ca cineva spune: „A fost distractiv sa fiu aici si de aceea sunt fericit” este o
explicatie foarte simpla a modului in care relationeaza gandurile si sentimentele.
Mai multe despre metodele generale
Flexibilitatea ordinii sedintelor
Majoritatea sedintelor de artterapie dureaza intre o ora jumate si trei ore, inclusiv pregatirea materialelor de
catre grup, pictatul si discutia. Procedura mea este de a incepe cu o activitate semi-structurata, iar apoi in
sedintele urmatoare continui cu una mai structurata, apoi cu structura lejera, apoi cu un proiect nestructurat.
Este foarte important pentru mine sa fiu flexibila. Desi am o idee despre ce as dori sa fac cu grupul intr-o
anumita zi, ma adaptez necesitatilor si atitudinilor participantilor.
Cautand indicii
Urmez sfatul lui Dreikurs: „Daca auzi ceva important, reactioneaza pe loc, pentru ca altfel poti uita.” Daca
cineva din grup spune ceva care m-ar putea conduce catre un alt proiect, nu aman. Ideea se poate pierde in
discutiile ulterioare cu grupul. Asta imi aminteste de indicatiile lui Andre L`Hote: „Puneti pe hartie reactia
spontana, imediata. Nu amanati pe mai tarziu. Acel raspuns imediat este cel mai indicat pentru ca reprezinta
maximum de creativitate.” Comentariile participantilor m-au inspirat deseori in crearea unor noi proiecte.
Schimbare de atitudine
O sedinta de artterapie poate schimba atitudinea si starea de spirit. Acest lucru imi permite sa conduc grupul
catre starea de spirit pe care o urmaresc, una mai constructiva, prin intermediul proiectelor menite sa raspunda
necesitatilor imediate ale grupului. Adolescentii hiperactivi raspund cel mai bine la exercitiul cu ruperea
hartiei. Pacientii cu depresii au nevoie de activitati adaptate starii lor de spirit, atunci cand intra intr-un grup
anxios sau dimpotriva. Terapia prin arta este un proces creativ pentru terapeut si pentru participanti, iar cei
care aplica aceste activitati trebuie sa fie mereu inovatori si sa adapteze fiecare exercitiu in functie de
participanti.
Modificari ale cadrului general de aplicare
Cadrul dezvoltat de mine poate fi modificat in functie de tipul participantilor: terapie individuala, grupuri de
familii, de batrani, in cadrul diverselor organizatii. Modul in care se face adaptarea depinde de creativitatea
terapeutului, de spontaneitate, de cunostintele despre psihologia individuala, de experienta cu arta si de
raportul pe care il stabileste cu grupul. Folosirea grupurilor la sedintele ade artterapie nu este obligatorie. Eu
una nu am lucrat cu indivizi separat, dar altii au facut-o cu succes.
Lucrand cu profesionistii
Cand sunt implicate grupuri de pacienti spitalizati este indicat ca si personalul sa participe la cateva sedinte de
terapie prin arta. Cat timp am lucrat la Institutul Alfred Adler, am oferit cursuri acestora de 22 de ore pe
semestru.
Artterepia ca si anexa la terapia de grup
Desi nu stiu daca s-a facut asa ceva, eu sugerez ca artterapia sa fie folosita ca modalitate de a stabili un grup
nou. Folosirea caruselului ca un exercitiu de incalzire pentru a-i ajuta pe membrii grupului sa se cunoasca,
poate facilita coeziunea de grup. Pictura pe aceeasi foaie de hartie, pe perechi sau in grupuri mici este un alt
proiect care pregateste participantii pentru psihoterapie, mai ales in cazul in care participantii nu se cunosc
bine intre ei. Este posibil ca artterapia sa fie alternata cu terapia de grup, la intervale regulate, pentru ca
experientele nonverbale sa capete mai multa semnificatie cu ajutorul celor verbale. De asemenea, pot fi
intercalate terapia prin muzica, ergoterapia sau psihodrama.
Pacientii care au nevoie de mai mult ajutor
In general, de-a lungul sedintelor de artterapie, comportamentul psihotic este diminuat. La sfarsitul fiecarei
sedinte starea de spirit generala este una de relaxare si uneori de euforie. Totusi sunt ingrijorata ca aceasta
experienta poate fi traumatizanta pentru unele persoane iar informatiile obtinute in cadrul sedintelor pot fi
socante. Este valabil in special in cazul caruselului, pentru ca este primul proiect si incanu cunoasc destul de
bine participantii. De aceea, inainte de discutia ce urmeaza dupa activitatea acesta, le spun: „Daca se spun
lucruri care va deranjeaza si despre care nu va simtiti in stare sa discutati, spuneti-mi mie sau terapeutului
vostru.” Observ cum raspunde fiecare la aceste discutii si daca mi se pare ca o persoana a fost suparata de
ceea ce s-a discutat, inainte sa plece ii spun: „Doresti sa vorbesti cu mine sau cu altcineva despre asta? Sa nu
ramana ceva nediscutat sau nerezolvat.” Daca persoana respectiva merge regulat la un terapeut, ma asigur ca
exista o continuitate a discutiilor. O alta modalitate de a le verifica reactiile este sa-i intreb la inceputul
fiecarei sedinte: „Ce va amintiti de la ultima sedinta? E a fost deosebit la ea?” Deseori, daca o persoana a fost
deranjata la ultima sedinta, atunci la urmatoarea va dori sa discute despre asta. Pornesc de la premisa ca
oamneii nu sunt prea fragili si pot tolera tot ceea ce discutam impreuna. Desi este un potential pericol,
niciodata nu mi s-a intamplat ca cineva sa fi fost afectat neplacut ca rezultat al sedintelor mele de artterapie.
Munca cu copiii
Caruselul si activitatea de rupere a hartiei sunt doua exercitii care functioneaza foarte bine atunci cand vine
vorba de copii, desi in functie de varsta, se pot folosi si alte proiecte. Caruselul este util mai laes in formarea
grupurilor. Copiilor le place foarte mult combinatia de actiuni implicata in activitatea cu ruperea hartiei: a
picta si a lipi un colaj. Este interesant de observat reactia copiilor la ultima activitate, cand li se da mana
libera. Mentin distrugerea in anumite limite, sau trec de aceste limite si distrug fara a se gandi la consecinte?
Adolescentii mai ales, transforma asta intr-un joc fizic. Cand activitatea pare sa scape de sub control, le spun:
„Cred ca ne oprim astazi si vom continua in alta zi.” Acesta nu este un motiv sa evitati sa desfasurati acesta
actiune cu copii. ei se distreaza mult facand asta: „Haideti sa ne distram, sa rupem hartia si sa vedem ce putem
face cu ea.” Pregatirea copiilor, in special a celor mai mici, pentru carusel necesita multa atentie. Grija cea
mare se refera la violarea simtului proprietatii. Majoritatea nu accepta ca altcineva sa intervina pe lucrarea lor.
De aceea, inainte de activitatea propriu zisa, le spun sa faca un desen la alegere, sa-l puna undeva bine, astfel
inca nimeni sa nu-l poata atinge. Apoi ii intreb daca sunt dispusi sa incercam sa vedem ce iese daca pictam
toti pe aceleasi lucrari. Este foarte important ca prima data sa le oferim oportunitatea posesiei. Dupa ce s-au
incheiat ambele activitati, incep discutia: „Cum preferati – sa pictati singuri sau sa pictati pe hartia altcuiva?”
Nu este indicat ca terapeutul sa-i chestioneze asupra motivelor ce stau la baza actiunilor lor. Mai degraba: „Ai
vrea sa ne spui o poveste despre pictura ta?” In loc sa-i intrebam ce semnificatie au lucrarile lor, mai bine le
cerem detalii despre aspecte specifice: „Ai folosit foarte frumos culoarea galbena. Desi si celelalte culori sunt
frumoase, ma intereseaza ce insemana galbenul acesta pentru tine.” Discutiile cu copiii nu necesita un efort
prea mare si se poate lucra aproape orice cu ei, daca aveti genul de calasa descris de Dreikurs, Grunwald si
Pepper in cartea lor, Mentinerea sanatatii mintala in clasa (1971). Pentru proiectele care presupun munca in
pereche, fiecare isi poate alege partenerul. Aceste alegeri pot fi folosite ca si sociograme si pot fi relevante
pentru profesori. Vazand perechile ce se formeaza, se pot observa sub-grupele din clasa. Conducatorul
sedintei le poate oferi sansa de a-si mai lege o persona cu care sa imparta lucrarea.
Cand este vorba de delicventi juvenili, tot ceea ce imi imaginez este ceea ce am facut prima data la Hull –
House. Cheia succesului este transmiterea responsabilitatii catre liderul distructiv la grupului, in asa fel incat
el sa devina unul constructiv. Trebuie mult simt de observatie, pentru a se identifica acesti lideri, si pentru a-i
pune sa controleze situatia. Daca incercati sa-i atargeti in discutie sau sa faceti caruselul pentru a-i include
intr-un grup unde sunt si copii ne-delicventi, va fi un esec total.
Comportament schimbat
Dupa ce am terminat proiectul de la scoala, am cerut feed-back si mi-a fost clar ca cele trei grupuri au inceput
sa se inteleaga reciproc si sa-si doreasca sa lucreze impreuna. Cel mai multumtor rezultat pentru mine a fost
decizia personalului de a lucra cu grupuri mici de fete, in loc de lucru individual.
Grija fata de ceilalti
Din tot acest proiect am rams cu doua amintiri dragi mie. Fetele mi-au tricotat o esarfa, fiecare tricotand 2 cm.
Au folosit culorile hainelor pe care le purtasem la sedinte. Cand mi-au dat-o, mi-au spus: „Ti-am facut asta,
pentru ca atunci cand simti ca iti este frig, s-o pui la gat si sa-ti imaginezi ca te imbratisam.” Am ezitat sa
raportez celalalt incident, pentru ca suna a lauda, dar m-a afectat profund si a indicat potentialul acestor
schimbari, datorita modificarii atitudinii generale. O fata mi-a spus: „Nu-ti pot spune ce am invatat, dar vreau
sa te intreb ceva. Ai putea veni sa locuiesti in Atena? ” „Nu. De ce vrei sa locuiesc aici?” „Ne-am gandit ca
daca ai locui aici si ai fi bunica nostra, nu am mai fi fete rele.”
Concluzii editoriale
In cartea sa, Egalitatea sociala: provocarea zilei de azi (1971), Rudolf Dreikurs afirma ca putem numi era
prezenta si era anxietatii, sau era atomica, desi eram la inceputurile erei democartice. In cativa ani dupa
moasrtea sa, lumea s-a schimbat in mod dramatic.
Era electrotehnica
Sadie Dreikurs ne-a oferit metode nepretuite care promoveaza egalitatea sociala. Acestea pot fi folosite cu
pacientii spitalizati, cu indivizi normali sau tulburati, cu personalul din diferite organizatii. Se pot invata astfel
metode de cooperare sociala. Abordarea terapeutica a ei este una foarte pozitiva. Metodele sale promoveaza
interesul social eliberandu-i pe oameni de teama de esec. Permite sinelui creator care exista in feicare dintre
noi, sa iasa la suprafata, sa invinga indoiala si greselile de educatie. Educatia tipica primita acasa sau la scoala
ne blocheaza creativitatea si submineaza cooperarea in favoarea succesului personal si al superioritatii. Astfel
se ajunge la o societate bazata pe teama si pe competitie. Datorita propriei creativitati, educatiei pe care si-a
facut-o si prieteniei, Tee a fost capabila sa afirme adevarul pe care il stia de mult: „Vacile pot fi violet.”
Ajutandu-i pe ceilalti
Reintoarcerea la credinta i modul sau unic si creativ, este folosita de Tee pentru a-i ajuta pe ceilalti sa-si
exprime propria unicitate intr-o maniera care promoveaza incurajarea si interesul social. Un exemplu al
acestei abordari, tipice pentru ea, este comentariul facut despre razvratire: „Nu-ti infrana razvratirea. Las-o sa
infloreasca. Iti aduci o contributie unica. Nimeni nu vede lumea asa ca tine. Nimeni nu poate rezolva
probelemele asa cum vezi tu solutiile. ” asta i-a spus unui individ care simtea presiune din partea celor din jur
si care se schimba continuu pentru a fi acceptat de altii. Comentariile lui Tee sunt incurajatoare, si probabil ca
pentru aceste persoane sunt primele remarci pozitive. Asemenea comentarii le permit sa-si pastreze unicitatea,
sa fie acceptati asa cum sunt si sa intrevada posibilitati de a-i ajuta pe ceilalti si sa contribuie la binele general
prin cooperare, fara a fi nevoiti sa se supuna unor norme impuse.
A infrunta descurajarea
Tee stie ca radacina neadaptarii sau a functionarii defectuoase sta in descurajare. De aceea, metodele sale
ofera participantilor experiente pozitive, vitale pentru a face fata sarcinilor vietii. Datorita fricii de a fi
inferiori, incercam sa castigam superioritate fata de altii. Dreikurs a afirmat: „Omul nu masi este servitor; el
este stapanul lui insusi. Dar pentru ca nu este obisnuit cu acest rol in societate, nu isi asuma aceasta stapanire.
Inca nu este constient de potentialul sau sau de puterea sa. Nici nu recunoste statutul de egal social pe care i-l
atribuie societatea democratica.” Exercitiile de artterapie ale lui Tee accentueaza impartirea
responsabilitatilor. Acest lucru amplifica sentimentele pozitive ale pacientilor despre ei insisi si promoveaza
egalitatea sociala.
Impartirea responsabilitatilor
Din moment ce nu am invatat sa traim ca egali din punct de vedere social, inca ne este teama ca vom gresi,
atunci cand nu suntem in fruntea celorlalti. Educatia gresita reiese in auto-denigrarea atunci cand nu suntem
pe primul loc. Tee Dreikurs demonstreaza in mod dramatic ca succesul nu are nimic de-a face cu primul loc,
cu castigul sau esecul, cu compararea cu cei din jur. Impartirea responsabilitatilor ne invata cooperarea si
posibilitatile pozitive pe care le avem atunci cand contribuim in cadrul grupului de artterapie. In cadrul acestor
sedinte individualitatea nu ne este amenintata.
Comunitatea umana
„Avem nevoie unii de altii pentru a ne aminti propriile idealuri si de a fi constanti in a le urmari. Avem nevoie
unii de ceilalti pentru a ne stimula datoria fata de binele comun, pentru a ne mentine dispozitia de a trai
impreuna, de a apartine unul altuia in cadrul celui mai vechi vis al omenirii: fratia oamenilor.” (Dreikurs)
Filozofia adleriana a lui Tee si metodele ei psihologice, descrise atat de detaliat in acesta carte, ne pot fi de un
real folos atunci cand ne urmam idealurile despre care vorbea Dreikurs.