Bacalaureat 2009: Varianta 16:particularitatile de constructie a unui

personaj de Mihail Sadoveanu: Baltagul

În literatura română, Mihail Sadoveanu este un exemplu de „prozator total”

( Constantin Ciopraga ). Scriitorul a abordat diferite specii ale genului epic, de la
proza scurtă la proza de mare întindere, imprimând operelor sale un stil aparte,
caracterizat de originalitatea compoziţiei şi a limbajului.
Baltagul este unul dintre romanele reprezentative ale scriitorului, considerat de
Nicolae Manolescu „singura capodoperă a seriei realiste a lui Sadoveanu” ( Arca lui
Noe ). Acest roman impune prezenţa unui personaj singular în literatura română –
„aici, în centru, se află pentru prima oară un ins puternic, activ, victorios; aceasta e
femeie […] şi ţărancă.” ( Nicolae Manolescu, Arca lui Noe ).
Structura romanului permite interpretarea acestuia în două moduri: realist (
reconstituirea monografică a universului păstoresc ) şi mitic ( sensul ritual al
gesturilor personajelor ). Dincolo de încercarea Vitoriei de a reconstitui pas cu pas
evenimentele care au dus la moartea violentă a soţului său şi de a-i identifica pe
ucigaşi, se desfăşoară, pe un al doilea plan al romanului, o veritabilă aventură a
cunoaşterii de sine şi, simultan, a cunoaşterii lumii. Personaj absent şi episodic,
creionat indirect, cu o prezenţă stăruitoare însă de-a lungul întregului roman,
Nechifor Lipan aparţine mai curând planului mitic decât celui realist. Pornită în
căutarea soţului, Vitoria străbate simultan spaţiul real şi spaţiul mitopoetic, un
univers pragmatic şi comercial, dar şi o lume de „semne şi minuni”.
Monografie a comunităţii pastorale dintr-un sat de munte de la începutul
secolului, Baltagul este un roman cu o construcţie a subiectului complexă, în
care se regăsesc deopotrivă forme ale romanului poliţist şi structuri specifice
naraţiunilor mitice (accentul este pus pe ritmicitatea existenţei cotidiene a
oamenilor, guvernată de legi cosmice şi de „rânduiala” străveche ).
Acţiunea prezintă căutarea lui Nechifor de către Vitoria, care parcurge drumul de
la Măgura Tarcăului la Vatra Dornei, descifrând semne şi stăruind în a face
dreptate. Faptele sunt, aparent, banale: Nechifor Lipan, un cioban destoinic, este
ucis, iar soţia sa, Vitoria, îngrijorată de absenţa lui îndelungată, porneşte să-l caute.
Deşi baba Maranda, vrăjitoarea satului, o încredinţează că Nechifor s-a oprit la altă
femeie, Vitoria este din ce în ce mai sigură că soţul ei e mort. Cunoscându-şi bine
bărbatul, ea se lasă condusă de vise – „semne cereşti” - , dar şi de intuiţia ei
feminină; după ce-şi trimite fata la mănăstire şi îşi aranjează toată gospodăria,
Vitoria, însoţită de Gheorghiţă, pleacă la drum. Ea reface traseul parcurs de
Nechifor, poposind din cârciumă în cârciumă, punând pretutindeni întrebări. Află, la
Vatra Dornei, că soţul ei a cumpărat toate oile de vânzare şi că alţi doi ciobani s-au
învoit cu Lipan să le dea şi lor o sută de oi. Cu răbdare şi inteligenţă, femeia află
totul de la sătenii care i-au văzut împreună pe cei trei, iar, după ce îl găseşte
întâmplător pe Lupu, câinele lui Lipan, descoperă şi cadavrul soţului într-o râpă. Din
acest moment, Vitoria pune în scenă o confruntare a celor doi ciobani, Ilie Cuţui şi
Calistrat Bogza, cu propriile lor fapte, utilizând ca ultim argument câinele, care-l
recunoaşte fără ezitare pe ucigaş. După ce Nechifor este îngropat creştineşte, Vitoria
dă un praznic la care îl acuză pe asasin, înfăptuind astfel un act justiţiar şi
restabilind echilibrul etic şi religios tulburat prin comiterea crimei; de acum înainte,
viaţa îşi poate relua cursul firesc, Vitoria şi fiul ei se pot întoarce acasă după
îndeplinirea ultimelor datorii faţă de cel mort.
Nechifor şi Vitoria se definesc unul pe altul, prin iubirea care-i leagă definitiv,
peste accidentele firii lor omeneşti şi prin rolurile pe care şi le asumă. Dintru
început, Nechifor se detaşează prin gesturi, comportament şi atitudini. Prin naşterea
lui specială, urmată de un simulacru de moarte şi de o nouă naştere, el îşi afirmă
esenţa particulară şi destinul special; cele două nume pe care le poartă, Gheorghe
( < gr. Georgos – lucrător al pământului; Sf. Gheorghe – biruitor al balaurului ) şi
apoi, Nechifor ( < gr. Nikefors – victoriosul, biruitorul ) sunt numele acestui destin.
Vitoria îi este perechea complementară, ataşată de el cu puterile unei legităţi mai
presus de cele omeneşti. Acest personaj feminin, unic în literatura română, este
caracterizat complex pe tot parcursul acţiunii, direct şiindirect.
Caracterizarea directă se realizează din perspectiva naratorului obiectiv şi a altor
personaje. Naratorul îi face un portret fizic sumar în incipitul romanului, reţinând
detaliul „ochilor căprii”, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Într-
una dintre primele scene ale romanului, Vitoria este prezentată în ipostaza
meditativă specifică unui puternic conflict interior. Ochii ei, „duşi departe”,
sugerează ideea că femeia este preocupată de întârzierea lui Nechifor până la uitare
de sine.
Din perspectiva Minodorei, Vitoria pare o păstrătoare severă a tradiţiei; Gheorghiţă
o vede mai mult ca pe o deţinătoare de puteri fermecate ( „cunoaşte gândurile
omului”, „hotăra şi vremea”; „Dacă-i într-adevăr vrăjitoare, cugeta el, apoi eu
mănânc şi ea prinde puteri” ).
Cele mai multe trăsături se conturează prin caracterizarea indirectă, realizată
prin consemnarea atitudinilor, a faptelor şi a limbajului personajului. Înţelegerea
specială a lucrurilor, spiritul pătrunzător definesc portretul moral al Vitoriei, urmărită
mai ales în datele sufleteşti, interioare, în întregul roman.
Firul narativ începe dintr-un punct de dezechilibru: absenţa bărbatului – stăpân şi
legiuitor al gospodăriei; lipsa se prelungeşte dincolo de limitele firescului, pe care
legile traseelor lui Nechifor le respectaseră până atunci cu stricteţe. Gospodăria lui
Nechifor Lipan se pregăteşte, prin mişcări sumare, de întâmpinarea noului sezon, în
absenţa stăpânului, prin poruncile Vitoriei. În acest fel, Vitoria se impune din incipit
ca personaj de acţiune, meditaţia ei singuratică de pe prispa casei, în prag de iarnă,
fiind pretextul declanşării acţiunii.
Hotărârea de a pleca în căutarea lui Nechifor se conturează treptat şi, în vederea
acesteia, se săvârşesc ritualuri care o arată pe Vitoria ca o păstrătoare a tradiţiei:
postul, vizita la mănăstirea Bistriţa, închinarea la icoana Sfintei Ana, spovedania şi
împărtăşania. Trecerea printr-un alt ritual ( al formalităţilor oficiale ) determină
pregătirile practice de plecare la drum lung.
Cercetările Vitoriei, prezentate prin intermediul naraţiunii, urmează un plan stabilit
cu precizie, ceea ce arată hotărârea ei de a-l găsi pe Nechifor şi curajul de a
înfrunta necunoscutul. Crescută în spiritul tradiţiilor, pe care le respectă cu sfinţenie,
Vitoria respinge noul. Vizita la Neamţ, unde anunţă autorităţile despre dispariţia lui
Nechifor, nu o convinge că se vor lua măsurile necesare pentru găsirea acestuia. De
aceea, pregăteşte minuţios călătoria la Dorna. Toate gesturile premergătoare o
arată credincioasă, energică şi stăpână pe sine: vinde produse pentru a obţine bani
de drum, merge la Bistriţa pentru a se închina la icoana Sfintei Ana, o trimite pe
Minodora la mănăstire, sfinţeşte baltagul pe care i-l dăruieşte lui Gheorghiţă.
Atentă la semne şi la vorbele oamenilor, Vitoria reconstituie traseul lui Nechifor
Lipan, reuşind să afle, cu diplomaţie, amănunte despre soţul ei la hanurile unde
poposeşte.
Intuiţia este o trăsătură fundamentală de caracter a personajului. Ea reuşeşte să
înţeleagă oamenii şi să le cunoască gândurile. Acest fapt este subliniat direct de
monologul interior al lui Gheorghiţă: „Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare;
cunoaşte gândurile omului...”
Perseverenţa o ajută să depăşească momentele dificile. Descoperirea rămăşiţelor
pământeşti ale lui Nechifor Lipan o afectează profund, dar nu o distruge, pentru că
în conştiinţa Vitoriei este adânc înrădăcinat gândul că pedepsirea vinovaţilor este
scopul călătoriei sale. „Fără lacrimi”, Vitoria cercetează locul, privindu-l din
perspectiva ucigaşilor. Dominându-şi durerea, ceea ce arată forţa ei morală, Vitoria
Lipan face pregătirile pentru înmormântare după datină.
La înmormântare, sunt poftiţi şi prefectul şi cei doi ucigaşi, iar atitudinea severă şi
neînduplecată a muntencei va da naştere unui conflict exterior violent, finalizat cu
mărturisirea lui Calistrat Bogza. La praznic, ancheta începută de domnul Anatase
Balmez ia sfârşit, pentru că Vitoria ştie să conducă discuţia cu abilitate şi dezvăluie
împrejurările crimei. Din nou, iese la iveală relaţia specială dintre cei doi soţi:
munteanca oferă detalii pe care numai un individ prezent ar fi putut să le ştie, ceea
ce îi înspăimântă pe ucigaşi, supuşi unui proces de tortură psihologică până când
mărturisesc împrejurările omorului. Scena se desfăşoară într-un ritm alert şi
subliniază rolul femeii în îndeplinirea actului justiţiar, chiar dacă braţul care îl
loveşte pe ucigaş este acela al lui Gheorghiţă: „Împuns de alt ţipăt al femeii, feciorul
mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului.
Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în
frunte. Calistrat Bogza şovăi. Cânele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri
sălbatice cu sânge. […]
- Ce vrei?
- Vreau să mă mărturisesc. […] Părinte, zise Bogza, gâfâind iar; eu văd că se
poate întâmpla să pier. Pentru asta, fac mărturisire aicea, să se ştie că eu am pălit
într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta
lui. N-am înţeles de unde ştie; dar întocmai aşa este.”
După dovedirea vinovaţilor, Vitoria revine la grijile cotidiene. Gheorghiţă este
considerat cap al familiei şi, de aceea, îi sunt împărtăşite hotărârile în privinţa
conducerii gospodăriei: „- Vină încoace, Gheorghiţă, vorbi ea, trezită din nou de
griji multe. Vezi de ţesală caii, după moda cea nouă care am aflat-o aici, şi-i
întăreşte cu orz, căci drumurile încă nu s-au sfârşit. [...] Iar pe soră-ta să ştii că nici
c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela înalt şi cu nasul mare al
dăscăliţei lui Topor.”
Personajul este reprezentativ pentru categoria socială prezentată în roman.
Vitoria Lipan se încadrează în lumea tradiţională a oamenilor de la munte,
respectându-i legile nescrise şi transmiţându-le urmaşilor. Fire conservatoare şi
complexă, munteanca din Măgura Tarcăului rămâne o prezenţă memorabilă dincolo
de paginile romanului, personaj de referinţă în literatura română.