• Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa,ca reacţie

împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a

naturalismului,
promovând conceptul de poezie modernă.În concepţia simboliştilor,
descripţia rece, parnasiană, ca şi observaţia meticuloasă, naturalistă,
urmărind să decupeze “o felie de viaţă”, nu pot surprinde altceva decât
o realitate superficială, o lume a aparenţelor. Considerat din
perspectiva social-istorică,simbolismul apare ca produs şi expresie a
stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii capitaliste
de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
• Termenul de „simbolism”provine din cuvântul grecesc „symbolon
” ,intrat în limbă prin filieră franceză.Simbolul este un
substituent,el înlocuieşte expresia directă,vorbirea
noţională,mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei.O
dată cu evoluţia limbajului,simbolul a devenit tot mai complex,
folosindu-se în toate domeniile culturii,iar în literatură este un
mod de constituire a imaginii artistice.

Trasaturi

Sugestia : simbolul se realizează prin sugestie,de aceea Baudelaire

numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”.Rolul sugestiei în
realizarea simbolurilor este foarte mare.Mallarme susţine că „a
numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului”şi
adaugă „a sugera,iată visul!”.Urmând acest principiu,poeţii
simbolişti nu descriu,nu narează,nu relatează.Ei resping
anacdotica ,fabula,reportajul.D. Anghel nu descrie florile,în volumul
„În grădină”,nici Ştefan Petică fecioarele,în”Fecioara în alb” .Ei
comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor
stări sufleteşti.Ion Minulescu descrie corăbii mari,insule,faruri spre
a-şi exprima aluziv,pe cale de sugestie,dorul de călătorii,tentaţia
depărtărilor.
• Corespondenţele sunt un mod de sondare,de luminare a zonelor
ascunse ale realităţii.Ideea fundamentală a simbolismului constă
în exprimarea unor raporturi între eul poetului(universul mic)şi
 lume(universul mare)care se traduc la nivelul receptivităţii prin
simboluri.Ele tind să exprime relaţiile ce există,pe baza unor
afinităţi secrete,între părţile componente ale totului cosmic.În
categoria corespondenţelor intră şi analogiile dintre
senzaţii,emoţii,imagini de naturi diferite.

• Muzica : Simboliştii vor plasa în lumea de obiecte şi fenomene

starea de inefabil,de taină,care nu poate fi descrisă şi expusă,ci
numai sugerată,astfel arta simbolistă se apropie atât de mult de
muzică. Au pledat pentru muzică Verlaine-„muzica înainte de
toate”,Mallarme-face distincţie între valoarea muzicală şi cea
noţional-poetică a cuvintelor,Macedonski,pentru care „arta
versurilor este arta muzicii”.Cuvintele capătă nuanţe subtile,ele
devin muzică.Câteva poezii simboliste au fost puse pe note-„Cânta
un matelot”a lui I. Minulescu,”Note de primăvară”a lui G. Bacovia.
Este subliniată şi o muzică interioară la Bacovia, care a asimilat
muzica,în sensul că ea sugerează stări de spirit,în timp ce la
Minulescu ea rămâne adesea exterioară.
• Prozodia : Marea invocaţie a simboliştilor în materie de prozodie o
constituie introducerea în poezie a versului liber,însă nu toţi poeţii
simbolişti au renunţat la versificaţia
clasică(Mallarme,Verlaine,Rimbaud).În Franţa versul liber a fost
introdus de Gustave Kahn. Poemul „Hinov”al lui Macedonski
renunţă la versul liber,sub motivul că aceasta prezintă pericolul
alunecării spre proza ritmică.În poezia românească versul liber se
deosebeşte la Ov. Densusian,I. Minulescu,T. Arghezi,L. Blaga.
Poeţii simbolişti au dat importanţă problemelor de formă,ritm,creând cele
mai savante armonii verbale,pauze,asonanţe şi refrenuri. Eminescianizat
la început,sentimental,decorativ,stilizat,simbolismul românesc dobândeşte
o nuanţă expresionistă în unele versuri ale lui Bacovia şi Săulescu.

Teme si motive

• Motivul singurătăţii descinde din romantism.În simbolism el îşi

pierde grandoarea,nu este clamat,devine elegiac şi intim.Ştefan
Petică îi dă o dimensiune tragică:”Bătui la porţile străine,/Şi-nchise
poeţile-au rămas”.Nota de singurătate este îmbogăţită cu
melancolia tăcerii,cu gesturi nehotărâte,cu tristeţi apăsătoare,la D.
Anghel.Bacovia se simte pribeag pe pământ,odaia îl sufocă precum
 sicriul.O cauză a exvitabilităţii şi a agitaţiei este starea de gol în
care liniştea devine apăsătoare sau provoacă stări nelămurite:”Eu
stau,şi mă duc şi mă-ntorc”,”Stau singur în cavou”,
”Singur,singur.singur”,”Eu singur cu umbra”.Efectul singurătăţii
este melancolia şi spleen-ul,”Motivul spleen-ului presupune un
amestec de plictiseală profundă,dezolare şi tristeţe abstractă,fără ca
poetul să ajungă la decepţie şi pesimism propriu-zis,ca în
romantism”(Lidia Bote).
• În literatura universală,spleen-ul simbolist a fost exprimat pentru
întâia dată de Baudelaire. Lidia Bote consideră spleen-ul poeţilor
simbolişti români ca o prelungire a dorului poeziei
populare,complicat însă la nivelul existenţei urbane. Ştefan Petică
scrie:”Mi-e dor de-un cântec plin de jale,/De-o adiere parfumată”.
Simbolismul cultivă un rafinament al senzaţiilor şi al
emoţiilor,obţinut prin poetizarea vieţii urbane sau transfigurarea
unor tărâmuri exotice,necunoscute.Starea este de reverie,poeţii
simbolişti sunt atraşi,în evadările lor,de mister,de dorinţa de a se
elibera din mediul închis,apăsător.
• Evadările, tentaţia avântării spre mari depărtări cu miraje şi
tărâmuri misterioase, într-o imagistică imprecisă,costituie o
adevărată categorie tematică în simbolismul
românesc.Reprezentativ în acest sens este I. Minulescu,poet al
marilor plecări,cu obsesia exotismului,atracţia către zonele
sudului,tropicale sau extrem-orientale,cu vegetaţii luxuriante.
Marea plecare o iniţiază însă,în poezia noastră,Macedonski:”Întindeţi
pânzele, băieţii.../Un vânt subţire se ridică,/Albastra mare se despică”.
Exotismul se realizează şi prin vocaţia pentru atmosfera de legendă şi de
mister,poeţii manifestând interes pentru feeria de ev mediu.Pe de altă
parte,în scrieri ca poemul dramatic”Solii păcii”(Şt. Petică)şi poezia „Cu
sufletul şi noaptea” (M.Săulescu)se realizeză fuziuni ale simbolismului cu
basmul,inspiraţia fiind autohtonizată.
• Natura : Spre deosebire de poezia romantică,natura nu mai este
subiect,ci stare sufletească,exprimată muzical ori cromatic,sau
decor. Astfel, parcul, grădina, statuile,orizonturile marine sunt
prezentate static.În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul,în
spaţii nedefinite,ca şi în poezia lui Baudelaire;poeţii îşi propun să
dezvăluie „corespondenţele”din natură.Simboliştii cântă
amurgurile subordonate stărilor afective;tonul unora este însă
explicativ:Şt. Petică mărturiseşte că,aşa cum se stinge seninul zilei
„aşa pierit-a căldura altor zile bune”. Bacovia devine un „liric al
 culorilor”,audiţiile lui sunt colorate(sinestezie).Natura lui Bacovia
este aparent statică,însă în realitate toamna
plânsul,golul,somnul,frigul,căldura,râsul,ploaia se mişcă întocmai
fiinţelor vii.
• Culorile dominante sunt cenuşiul,negrul,albul;culorile obsesiei;
roşul,violetul, galbenul,expresii ale stărilor anxioase.
• Motivul ploii: începând cu Macedonski(„Cântecul ploaiei”)-şi al
toamnei apare la toţi simboliştii.Critica a semnalat ecouri
eminesciene în poezia toamnei.Sonetele lui Eminescu în care
toamna constituie prilej de aduceri aminte,într-o lumină
sură,filtrată de soare,se prelungesc în poezia lui Şt. Petică: „O,lasă
toamna care piere/Graiul dulcilor poveşte”. Poezia toamnei va
excela însă în lirica bacoviană,copleşind întregul univers.
Sentimentul ploii aduce stări depresive:”Ce
melancolie,/Plouă,plouă,plouă”,până la enervarea exasperantă:”O
bolnavă fată vecină răcneşte la ploaie râzând”. La I.
Minulescu,sentimentul ploii intră în analogie cu existenţa
stereotipă: ”Umede de-atâta ploaie,/Orăşeni pe trotuare/Par păpuşi
automate...”.Alteori,la I. Minulescu,îşi face loc nota jovială,uşor
estetizată şi exterioară:”Plouă gris ca-într-o stampă japoneză”. De
la tratarea anecdotică până la trăirea dramatică,cu descoperirea
sentimentului „târziului”şi al ”pustiului”, pulverizând categoriile de
spaţiu şi timp,se dezvăluie drama nerealizării(„Târziu clavirul
moare”,”cântecul geme târziu”,”va fi târziu în ziua aceea”,”şi tare-i
târziu şi n-am mai murit”,”s-asculţi pustiul”,”pierdut în muzeul
pustiu”,”pierdut într-o provincie pustie”-G. Bacovia).
• Iubirea : Simboliştii nu încadrează tematica iubirii în contextul
naturii.Cele două elemente nu formează,ca la romantici,un
tot.Poeţii vor găsi însă corespondenţe în comunicarea
sentimentelor.Ei vor exprima uneori şi direct sentimentul,implicând
trăiri intense,manifestate prin reacţii vitaliste(Macedonski)sau
maladive(Bacovia). Predilecţia pentru parfumuri şi muzică este de
ordin vital .
Al. Macedonski publică,în 1886,în „La Walonie”,o poezie,”Nevroză”,şi pe
urmele lui,Şt. Petică,N. Davidescu,I. Minulescu scriu şi ei „nevroze”.
Erotica simbolistă,pe lângă motivul nevrozei,implică şi un univers
floral.Femeia este hieratică,se mişcă într-o lume dematerializată sau
nostalgia prezenţei ei deşteaptă senzaţii olfactive,ca la Şt. Petică,pentru
care făptura iubită este „o rază parfumată”. Un univers floral bine
cunoscut aduce volumul „În grădină”,a lui D. Anghel;florile amintesc de
cei morţi,de statornicia în dragoste.
• În poezia de dragoste,Bacovia păstrează ecouri eminesciene
sau,gesticulând,râsul se amestecă cu
plânsul;alcoolul,tremurul,suspiciunea,spaima,nevoia de ocrotire îşi
fac loc pe rând:”Deschide,dă drumul,adorato,/Cu crengi şi foi
uscate am venit”, ”Ascultă,tu,bine iubito,/Nu plânge şi nu-ţi fie
teamă,/Ascultă,cum greu,din adâncuri,/Pământul la dânsul ne
cheamă”.Este subliniată latura intimistă a poeziei de dragoste,prin
prezenţa obiectelor-întâlnită mai întâi la Macedonski şi cultivată
mai apoi de D. Anghel, ,I. Pilat,I. Minulescu.Apar, astfel, odaia,
tablourile ,scrinul,biblioteca.
• Instrumentele muzicale Simbolismul aduce în poezie o gamă de
instrumente muzicale,realizând corespondenţe între emoţie şi
instrumentul muzical:vioara,violina exprimă emoţii grave;clavirul-
tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii;;fluierul este
funebru;fanfara trezeşte melancolii; pianina, melancolia constituie
motive uneori exterioare,decorative,alteori vor intra în substanţă şi
în atmosfera generală a poeziei.La noi,Şt. Petică evocă mai toate
instrumentele muzicale;vioară,mandolină,pian,harfă. I. Minulescu
percepe muzica sentimental,iar Bacovia,grav,dezvăluindu-ne stări
nevrotice:”Iubita cântă-un marş funebru.../Ea plânge,şi-a căzut pe
clape,/Şi geme greu ca în delir.../În dezacord clavirul
moare”.Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele
muzicale,pelicula este o pictură parfumată a primăverii;amurgul
însoţeşte cântecul viorilor(Şt. Petică-„Când viorile tăcură”).

Simbolismul european

• Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moreas,care în 1886,a

publicat un celebru articol-manifest,”Le symbolisme”.În acelaşi an
s-a constituit gruparea care s-a autointitulat „simbolist㔺i în
fruntea căreia s-a găsit poetul Stephane Mallarme.Tot atunci,Rene
Ghil înfiinţează şcoala „simbolist-armonistă”, devenită apoi
„filozofico-instrumentistă”.Alţi poeţi de orientare antiparnasiană îl
considerau şef de şcoală pe Paul Verlaire;ei şi-au luat,în semn de
sfidare,numele de „decadenţi”.Reprezentanţi de frunte ai
decadenţilor sunt Arthur Rimbaud,Tristan Corbiere,Jules
Laforgue.Aceşti poeti şi mulţi alţii începuseră să scrie cu mult
înainte de constituirea grupărilor în care s-au încadrat. Astfel
 ,elemente ale curentului simbolist au luat naştere nu în 1886,ci mult
mai devreme, cuprinzând pe toţi poeţii de orientare
antiparnasiană,uniţi în efortul de a descoperi esenţa poeziei.
• Simboliştii belgieni de expresie franceză prezintă un deosebit interes
prin creaţia lor poetică(Emile Verhaeren, Rene Ghil), dar şi prin
tentativele de a scrie proză simbolistă(Georges Rodenbach-romanele
« Bruges » şi « Clopotarul») sau dramaturgie (Maurice Maeterlink-
piesele « Pelleas » şi « Melisanda »)
• Simbolismul pătrunde mai târziu în ţările europene cu tradiţie
culturală puternică (Anglia, Spania, Italia), precum şi în ţările din
centrul şi sud-estul european unde generează şcoli
naţionale:simbolism polonez, maghiar, românesc.
 Charles Baudelaire:
(1821-1867)

precursorul poeziei simboliste

• Ilustru poet francez,considerat (cu volumul de versuri „Florile

răului”, întemeietorul poeziei moderne.Opera sa mai cuprinde
„Spleenurile Parisului”, „Paradisurile artificiale” şi „Curiozităţi
estetice” (critica de artă).
• Charles Baudelaire se situează la răspântia din care poezia se
desparte de romantism, alegând definitv calea
modernismului.Simboliştii şi-l revendică drept precursor, biografia
şi opera lui întruchipând perfect mitul „poetului blestemat”.Viaţa
de boem a lui Baudelaire ilustrează revolta împotriva societăţii şi
revanşa artistului, conştient de propria superioritate faţă de spiritul
burghez.
• Baudelaire încalcă flagrant principiile estetice ale epocii când
conferă alt scop artei: explorarea părţii ascunse a lumii, dezvăluirea
impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea adâncimilor
 universului.În mod deliberat, poetul caută o „estetică a
profunzimilor”.
• Metafora obsesivă a creaţiei sale este abisul „le gouffre”, iar
coordonatele fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul, oceanul,
marea, infernul.Imagini ale vidului(golul, prăpastia) apar cu mare
frecvenţă în universul săn poetic şi sugerează stari de disperare, de
aliernare şi de cădere în absurd.
• „În vocea sa se auzeau italice si majuscule initiale.Gesturile sale
erau încete, rare, sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci avea
oroare de gesticulaţia meridională.Nu-i plăcea nici vorbirea
volubilă, iar răceala britanică i se părea de bun-gust.Despre
Baudelaire se poate că era un dandy rătăcit în mijlocul
boemei…”(Teophile Gautier)
„Atât moral cât şi fizic, am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul
somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii,al regretului şi al
remuşcării, al frumosului, al numărului…Acum mă simt tot timpul
ameţit”(Charles Baudelaire)
• În “Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich constata: “ o
trăsătură fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi
claritatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi
inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic stau pe
aceeaşi treaptă cu poezia însăşi…de altfel, aceste concepţii au avut
mai multă influenţă asupra epocii următoare decât lirica sa”.

CORESPUNDERI

„Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc

Şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă
Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă
Şi toate-l cercetează cu glas prietenesc.

Cu nişte lungi ecouri unite-n depărtare

Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.”

Stéphane Mallarmé
(1842-1898)
 De la parnasianism la simbolism

• Aşa cum creaţia lui E.A. Poe a avut un rol modelator pentru
Baudelaire, „Florile răului” împlinesc o funcţie similară în cazul
lui Mallarmé, care intuieşte linia de continuitate, ştiind că poezia
nouă trebuie să continuie revoluţia începută de Baudelaire în
planul limbajului, unde trebuie să inventeze o limbă a poeziei, mai
exact, o limbă numai şi numai a poeziei.
• Mallarmé a trecut printr-o criza spirituală de mare intensitate în
1866, din care iese mărturisind că, dupa ce a găsit Neantul, a găsit
Frumosul.Aşadar, Neantul nu este capăt, ci punct de plecare. Ca şi
Baudelaire, crede că, prin analogii, poetul transcede realităţile
cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală.
• Imaginile recurente în imaginarul poetic mallarmmean(evantaiul,
pasărea, oglinda, lebăda) nu sunt „zugrăvite” sau „descrise” în
manieră parnasiană, ci devin aluzii, sugestii, simboluri.
• În plan poetic, se produce o reinventare a lumii şi a cuvântului,
proces pe care Mallarmé l-a numit „transpunere”(transposition).Ca
să obţină efectele aluzive şi sugestive, poetul işi ia libertatea
dislocării sintaxei consacrate de uzul limbii.De aici provine
 impresia de ermetism a poeziei lui, fraza poetică nu are obişnuinta
liniaritate, ci apare ca o construcţie in arabesc.Astfel, lectura este
dominată de incertitudine şi ambiguitate.
• Printre operele sale cele mai reprezentative se numără „Irodiada”,
„După-amiaza unui faun”, ca şi poemul în proză „Igitur”.
• „Era profesor de engleză undeva în provincie, dar coresponda
regulat cu Parisul.A publicat în „Parnas”, versuri de o noutate
care a scandalizat jurnalele.Nu s-a sinchisit de nimic, pentru a fi pe
placul delicaţilor, căci era cel mai greu de mulţumit dintre toţi
delicaţii.Rău primit de critică, acest rar poet va supravieţui atâta
timp cât va exista o limbă franceză care să mărturisească despre
uriaşele sale eforturi.”(Paul Verlaine)

BRIZA MARINA

„Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite.

Să fug!Să fug aiurea!Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi
În calea unei inimi care închină mării
O, nopţi!nici ocrotite, de răul călimării,
Foi, goale-n clar de lampă, de către propriul alb
Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb.
Tot am să plec!Fregată-n tresalt de mari pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!”
 Paul Verlaine
(1844-1896)

Afirmarea noii sensibilităţi poetice

• Reprezentant de seamă al simbolismului francez, preocupat de

muzicalitatea cuvântului şi de valoarea lui magico-evocativă.Este
autorul unor volume de versuri ca: „Poeme saturniene”, „Serbările
galante”, „Cântecul bun”, „Cândva şi odinioară”, „Înţelepciune”.
• Simbolismul îşi structurează liniile de forţă pe un fundal de criză
profundă prin care trece Franţa:războaiele franco-germane si
Comuna din Paris.Agravarea crizei face imposibilă orice fel de
compensaţie în plan literar: romantismul şi parnasianismul nu le
puteau oferi în poezie, realismul şi naturalismul-în proză.
• Paul Verlaine face primul gest decisiv, asumându-şi destinul
generaţiei sale: concepe şi scrie „Artă poetică”, pune în circulaţie
textul în mediul boem al cafenelelor literare unde se întâlneau
frecvent artiştii, formulând astfel noua poetică simbolistă.Verlaine
va intra în legenda literară care însoţeşte mişcarea simbolist, iar
 secvenţe din „Arta poetică” devin sintagme-reper pentru
construirea identităţii simbolismului.
• „Nimeni n-a fost mai puţin teoretician ca el, mai puţin preocupat
de ambiţiile estetice şi filosofice ale contemporanilor săi, mai puţin
alchimist( ca de pildă Mallarmé), mai puţin vizionar şi profet (ca
Rimbaud).El s-a născut pentru a duce la perfecţiune lirismul intim
şi sentimentul…” (Marcel Raymond)

SPLEEN
„Aprinşi erau toţi trandafirii
Si iedera cu totul neagră.

Sunt pradă deznădăjduirii,

De cum te mişti, iubire dragă.

Prea verde marea, prea gingaş

Azurul, mult prea dulce briza”
 Arthur Rimbaud
(1854-1891)

Revoltă absolută

• Arthur Rimbaud realizează cea mai îndrazneaţă tentativă de

schimbare a lumii prin poezie.El vede esenţa prometeică a poetului
„tâlhar care fură focul” şi îi atribuie acestuia un rost suprem să
pătrundă în tărâmul invizibilului, sondând straturile cele mai
adânci ale necunoscutului.
• În acest scop, Rimbaud caută căile de acces: se apropie de
pitagorism şi de orfism, se îndreaptă spre filozofiile
orientale(doctrine hinduse, budism, zen) spre alchimie şi Cabală, se
lasă atras de filozofia ocultă şi de scrierile ezoterice.Are
convingerea că printr-o asemenea cunoaştere, dobândeşte puteri
supranaturale. Ieşind din perimetrul raţiunii, folosind „dereglarea
voită a tuturor simţurilor”, poetul pătrunde în irealitatea care îi
provoacă stări stranii, viziuni, care îl duc în pragul nebuniei şi al
morţii.Renunţarea la poezie se poate explica şi ca un gest de
autosalvare, determinat de neputinţa de a mai suporta asemenea
exaltări şi halucinaţii.
 • Creaţia poetică a lui Rimbaud, realizată într-un timp concentrat şi
plin de evenimente istorice şi biografice (1870-1874), marchează
sfârşitul poeziei tradiţionale şi al limbajului poetic consacrat.
• Arthur Rimbaud enunţă prin celebra formulă „Je est un autre” (Eu
este altul), tărâmul pe care îl va explora poezia modernă: abisul
propriu, meandrele interioare.Titlurile ciclurilor de poezii indică
limpede vizionarismul rimbaldian: „Corabia beată”, „Un anotimp
în Infern”, „Iluminări”.
• „Strălucirea lui, aceea a unui meteor aprins fără alt motiv decât
propria-i prezenţă, ţâşnind de unul singur pentru a se stinge
apoi.Apariţia acestui trecător colosal n-a fost pregătită de nici o
împrejurare literară.”(Stéphane Mallarmé)

VOCALE
„A brun, E alb,I roşu, U verde- O vânăt.Oare
Voiu şti cândva geneza de taină sa v-o spun?
A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun
Ce zumzăe pe câte vreo proaspătă duhoare.

Golf greu de umbră.E, alb abur, albe pânze

Gheţar cu lănci de sclipăt, regi albi, corole-n vânt.
I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând
De furii, de beţie sau de căinţi pătrunse.”

SIMBOLISMUL ROMANESC

• Începuturile simbolismului românesc coincid cu începuturile

simbolismului francez.Sincronizarea are mai multe cauze: o
generaţie nouă se arată receptivă faţă de efervescenţa mediilor
artistice pariziene.O nouă conştiinţă a condiţiei artei şi a artistului
apare la poeţii români care studiază la Paris sau călătoresc in
Franţa (Ion Minulescu, Dimitrie Anghel) şi se familiarizează cu
noul spirit al sfarşitului de secol al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea.

• În 1880, simultan cu întâlnirile patronate de Mallarme la Paris,

tânărul Macedonski, ca deschizător de drum, editează la Bucureşti
revista „Literatorul”, în care îşi publică atât articole teoretice
(„Despre logica poeziei”), cât şi creaţii experimentale: prima poezie
 în vers liber din literatura română („Hinov”), armonii imitative
(„Înmormântarea şi toate sunetele clopotului”)

• În 1886, când Jean Moreas consacra, printr-un celebru manifest

literar, mişcarea şi numele simbolismului, Macedonski publică
versuri în limba franceză, în revista „La Wallonie”, condusă de
Albert Mockel, admirator şi discipol al lui Mallarme.

• Eforturile lui Alexandru Macedonski de a impune noul curent, pe

care-l numea „simbolism instrumentalist”, se îndreaptă în mai
multe direcţii: publică articole teoretice în „Literatorul”, semnate de
el însuşi sau de unii discipoli;afirmă o nouă identitate faţă de
poezie, cu riscul de a fi neînţeles sau de a fi considerat ridicol.

Reprezentanţi
• Etapele simbolismului acoperă o perioadă îndelungată, de la
primele experimente ale lui Alexandru Macedonski, până la
reprezentanţii târzii, ca Nicolae Davidescu.
• După etapa de început, tutelată de Macedonski, în cenaclu apar
primii poeţi simbolişti:Ştefan Petică, Mircea Demetriade, Alexandru
Obedenaru, Traian Demetrescu, Iulia C. Săvescu,Dimitrie Anghel.
Trăsăturile liricii lui Macedonski:

• Iniţiatorul unei direcţii poetice şi estetice noi, originale- poezia

modernă;
• Sinteză între tradiţie şi inovaţie;
• Pasiune pentru forme, culori şi sunete;
• Magician al cuvintelor;
• Inovator al versificaţiei, al vocabularului poetic în care introduce
neologismul;
• Romantic prin structură, clasic, parnasian, simbolist;
• Dragostea pentru frumos, pentru cei umili;
• Euforii creatoare;

RONDELUL ROZELOR CE MOR

„ E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine --
 Şi-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.

În tot, se simte un fior,

O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.”

• Trăsăturile liricii lui Ştefan Petică:

• Simţ deosebit pentru pauze şi tăceri muzicale;

• Melancolie-influenţa lui Verlaine;
• Armonia în cuvinte de o sonoritate amplă;
• „beţia” de parfumuri-senzualitate maladiva;
• tragic, fatalitate, damnare;
• stări morbide;
• Fuziunea între simbolism şi basm;
• Sentimentul diafanului,fragilului.

• Trăsăturile liricii lui Dimitrie Anghel:

• rafinamentul;
• refugiu în fantezie şi vis;
• aspiraţia spre frumos;
• protest împotriva societăţii;
• intimism muzical;
• anecdotica simbolistă.

XI
de St. Petică

“Serbare sgomotoasă
Ca-n bâlci, decor banal;
O boltă luminoasă
 Scăldată-n aur pal.

Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.”

Curcubeul

de D.Anghel

“Ce schimbatoare e la munte

Lumina, cat ai scapara,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pan’ la a ta.

Si-un gand, un gand nebun imi vine!

- Asa-s poetii uneori –
Sa ma avant pana la tine
Pe puntea asta de culori.”

• A doua etapă o constituie direcţia pseudosimbolistă din jurul

revistei “Viaţă nouă”, condusă de Ovid Densuşianu, care cultivă
programatic poezia oraşului, în opoziţie cu sămănătorismul obsedat
de universul rural.

• A treia etapă valorifică inovaţiile formale aduse de simbolism,-mai

puţin însăşi viziunea poetică- având ca reprezentant pe Ion
Minulescu.

Trăsăturile liricii lui Ion Minulescu:

• Tentativa verlainiană de a compune romanţe;

• Corespondenţe;
• Gesturi teatrale;
• Limbaj abundent şi fluent;
 • Enigmaticul, exotismul, jovialitatea;
• Persiflarea romanţei;
• Gust decadent;
• Policromie;
• Nostalgia călătoriilor in necunoscut;
• Declamatoriul.

ROMANTA NEGATIVA

“N-a fost nimic din ce-a putut să fie,

Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...
N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!..”

• A patra etapă realizează sinteza temelor şi motivelor, contaminată

însă de elemente ale altor mişcări literare, expresionismul în primul
rând.George Bacovia, exponentul ultimei etape, ilustrează la un
nivel artistic, superior simbolismul, în primele două volume, dar
depăşeşte ulterior coordonatele acestui curent.
• Trăsăturile liricii lui George Bacovia:

• Atitudine nonconformistă, de frondă şi epatare;

• Postură de damnat;
• Revoltă împotriva existenţei urâtului;
• O lume a vidului, a inadaptării;
• O atmosferă sumbră;
• Simboluri dure, asociaţii stranii în tonalităţi depresive;
• Izolarea dezarmantă;
• Picturalitatea simbolistă,culori obsesive;
 • Dispoziţia sufletească muzicală;
• Concentrarea exprimării.

CRIZE

“Tristă, după un copac, pe câmp

Stă luna palidă, pustie -
De vânt se clatină copacul -
Şi simt fiori de nebunie.

O umbră mormăind păşeşte...

E om... atât, şi e destul...
Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi:
El - om flămând, eu - om sătul.

Dar vezi... m-a ocolit acuma...

El s-a temut mai mult, mai mult, - săracul...
Pe luna palidă, pustie,
De vânt se clatină copacul...”
 BIBLIOGRAFIE:

 Adriana Iliescu, “Poezia simbolistă românească”, Editura

“Minerva”, Bucureşti,1985
 Ioan Mihuţ, “Simbolism.Modernism.Avangardism”, Editura
“Didactică şi pedagogică”, Bucureşti, 1976
 G. Bădărău, “Simbolismul”,Editura “Institutul
european”,Iaşi,2005
 M. Raymond, “De la Baudelaire la suprarealism”, Editura
“Univers”,Bucureşti,1998
 Lidia Bote, “Simbolismul românesc”, Editura “Pentru literatură”,
Bucureşti,1966
 Matei Călinescu, “Conceptul modern de poezie”,Editura “Paralela
45”,Bucureşti,1975