http://www.flux.md/news/modb2.php?

action=show&idu=12428&cat=Editia%20de
%20Vineri&rub=Cultura
MEMORIALUL SUFERINTEI
...In Siberia de gheata
Frige lacrima pe fata...
Ranile, chiar daca se cicatrizeaza, nu se uita usor. Iar cicatricele dor uneori si mai mult.
Deportarile in masa au lasat rani adanci in istoria poporului nostru, iar adevarul a fost tainuit. E
timpul sa se afle ce s-a intamplat cu adevarat in timpul regimului comunist si despre cum am fost
eliberati, pentru ca manualele de istorie au ocolit cu insistenta ani la rand acest subiect. Iar
adevarul il putem afla de la martorii si martirii acelor vremi.
Dragi cititori, reluam publicarea ravaselor sosite pentru concursul national Memorialul Suferintei.
Astazi publicam cateva crampeie stangace, sosite de la Mariana Galusca din sat. Costuleni, rn.
Ungheni. Dar intentia Marianei de a afla si a transmite adevarul despre familia si consatenii ei
este mai mult decat laudabila, ea contribuind la restabilirea unui adevar istoric, la rescrierea
istoriei vii a acestui neam. Va reamintim ca ne puteti scrie in continuare pe adresa redactiei la
concursul Memorialul Suferintei. Conditiile concursului le aflati din anunt. Trebuie doar sa mai
specificam ca publicarea ravaselor sosite sau fragmentelor din scrisorile pe care ni le expediati,
nu inseamna in mod automat ca autorul a devenit invingatorul concursului.
Liliana Popusoi, FLUX
Ziua de 6 iulie, conform unei decizii a Guvernului Republicii Moldova a fost declarata Ziua
Memoriei Jertfelor Represiunilor Staliniste. Printre acei zeci de mii de oameni care au avut de
patimit, sunt si doi locuitori ai satului Onesti din raionul Straseni, Gheorghe si Iulia Cotelea.
Matusa Iulia isi aminteste de acea zi de 6 iulie, zi nefasta pentru poporul nostru.
In zorii zilei de 6 iulie au aparut soldatii cu oameni din sat, care ne-au spus sa ne pregatim de
plecare. Unde si cum, nimeni nu stia. Eu eram casatorita cu un baiat din sat, am trait numai 9 luni
cu el. Ne-au despartit si am fost incarcati in marfare. In vagoane eram multi, copii si batrani, vai
de steaua noastra. Am avut noroc si nu a murit nimeni pe drum, dar ne-a fost tare greu. In loc de
ceai ne dadeau apa clocotita si o bucata de peste afumat si o bucatica de paine, asta era toata
hrana noastra. In vagoane am mers timp de doua saptamani si am ajuns la o statie. Acolo ne-au
dat jos si ne-au imbarcat in masini si ne-au impartit prin sovhozuri. Si ne-au spus ca peste doua
zile trebuie sa mergem la taiat copaci. Am crezut ca nu mai scap cu viata, timp de 8 ani de zile
am indurat foame si multe greutati. Cand m-au ridicat, aveam 21 de ani, in tot acest rastimp, nu
mi-am mai intalnit sotul dintai si m-am recasatorit cu alt barbat, cu care am intemeiat o familie.
Acasa am revenit in 1957. Eu am fost deportata impreuna cu tatal. Dar pe sora mea, care era
casatorita si avea doi copii, au dus-o in alta parte.
Sotul Iuliei, Gheorghe Cotelea, isi aminteste:
Cand am fost deportat aveam 17 ani. Noi eram cinci copii in familie. In dimineata aceea ne
pregateam sa plecam la prasit. Prin sat era invalmaseala, venisera multi militari cu masini. Mama
m-a trimis sa aflu ce se intampla. M-au luat si pe mine impreuna cu ceilalti, de asemenea, pe
ceilalti doi frati si doua surori. Mama s-a speriat si nu a venit dupa noi. Ne-au trimis la taiat
padure. Ne hraneau cu 500 gr de paine de secara pe care n-o puteam manca de acra ce era. Am
indurat multa foame si chinuri. Pe tata l-au eliberat din puscarie si a venit sa ne ia si pe noi acasa,
ca eram luati pe nedrept in Siberia. L-au adus cu convoiul pe tata la noi si a stat inca trei ani
impreuna cu noi. Apoi am fost eliberati. In casa noastra locuiau alti oameni din sat si nu vroiau sa
ne-o intoarca. Nu doresc nimanui sa ajunga prin padurile sibiriene si sa traga ce am tras noi.
Parca eram pe front, nici nu stiam cand e zi si cand noapte. N-am sa uit niciodata ziua de 6 iulie
1949...
Unul dintre feciorii matusii Iulia, Nicolae, si-a petrecut o bucata de copilarie in Siberia:
M-am nascut si am locuit o bucata de timp in padurile acelea. Cu toate ca aveam doar 7 ani, am
fost luat la lucru. Ma puneau calare pe cal si pana seara nu-mi dadeau voie sa cobor. Caram
fanul de la capita pana la scarta. Cateodata, toamna, ne duceau la gradina si acolo erau morcovi.

Faceam focul si coceam morcovi si-i mancam. Tin minte cand lucra mama la facut caramida si
coceam cartofi in gropile in care ardea caramida. Iar cand aduceau proviziile la cantina, ne
duceam sa ajutam la descarcat. Si pentru ca ajutam, ne dadeau cate o farfurie de supa chioara.
Tin minte cum ne-am pornit inspre casa, in Moldova, cu toata averea noastra pe o sanie trasa de
un tractor. Iar averea eram noi, cinci copii si parintii. In Moldova era cald, iar acolo ne ajungea
zapada la brau. Noi, insa, eram bucurosi sa scapam de acolo, si pe jos ne-am fi pornit...
In acei ani, din localitatea Costuleni au fost deportate 20 de persoane. Printre cei care au avut de
suferit, se numara: Anton si Efrosinia Clatico, Mihai si Eugenia Grosu, Nicolae si Ecaterina
Moraru, Andrei si Elisabeta Prepelita, Andrei si Natalia Vrabie... Despre tragedia care s-a petrecut
in satul nostru, bastinasii au un cantec trist, iata un fragment din el:
De la Costuleni la vale
S-a facut o trecatoare
Trecatoare printre brazi
Sa treaca cei deportati
Deportati din Costuleni
Dusi cu sila in Siberii
In Siberia de gheata
Frige lacrima pe fata...
Printre cei deportati au fost strabuneii mei si copiii lor: Ecaterina, Liuba si Silvia. Cand strabunelul
meu a aflat ca familia lui va fi deportata, a venit la bunelul meu ca sa taie un porc si sa ia
mancare la drum. Bunelul a luat un cutit si a iesit in ograda. Bunica Alexandra, cand a vazut ca
bunelul nu se intoarce, a intrat la griji. In timpul acesta, la noi a intrat o vecina care i-a spus ca
militarii sunt aproape de casa strabunelului. Bunica s-a dus la casa strabunicii pe care a gasit-o
cu fina in ograda la gaini. Apoi au inceput sa stranga ce au putut de prin casa. Inainte de plecare,
bunica s-a gandit sa le dea strabuneilor un lighean cu branza, dar cand s-a intors, strabuneii mei
nu mai erau. Un vecin a urcat pe un cal, a luat ligheanul cu branza si a ajuns caruta cu strabuneii
mei tocmai in satul vecin, Bratuleni. In urma strabuneilor a ramas o casa, o pereche de boi, o
turma de oi si multe altele. Apoi acestia au fost urcati in vagoane si dusi pana la Chisinau. La
Chisinau, barbatii au fost despartiti de femei, barbatii au fost dusi in taiga, iar femeile intr-o
biserica parasita. Dimineata barbatilor li s-a spus sa se pregateasca pentru a lua masa, dar nu a
fost adevarat. Au fost pusi sa sape o groapa in care urmau sa fie aruncati dupa ce vor fi
impuscati. Din fericire nu s-a intamplat asta, pentru ca a venit ordinul sa fie dusi in taiga. Norocul
bunelului a fost ca avea o plapuma de lana pe care a desfacut-o si a facut manusi si caciuli pe
care le schimba pe o bucata de paine.
Pe strabunica si fetele ei le-au dat jos pe un camp mare pe care nu era tipenie de om. Au mers
mult pana au dat de un lac. Aveau cu ele putina faina de porumb, un ceaun si cateva haine. Cand
au vazut lacul, ele s-au gandit sa se inece, ca sa scape de chinuri, dar n-au facut asta, pentru ca
li s-a facut jale de copilasi. Dupa ce au mai mers putin, au dat de un satuc si pentru ca nu aveau
ce manca, au inceput sa cerseasca. Dar nimeni nu le dadea nimic, deoarece le considerau
tradatori de tara. Mama bunicii lucra pe unde gasea, penea, spala, facea curatenie. Peste putin
timp, una dintre fiicele ei, Liuba, a fost luata si dusa in puscarie. Liuba avea pe atunci 13-14 ani si
a stat inchisa cu alti locuitori din satul nostru. Dupa eliberare, ea a plecat sa lucreze la fabrica de
incaltaminte. Cu banii aceea ea cumpara tot de ce era nevoie pentru patru persoane. Cand au
aflat-o pe Liuba ca lucreaza, le-au inchis pe toate patru.
In 1945, Strabunica si fetele ei au aflat ca li se permite sa se intoarca acasa. In iarna aceluiasi an
ele au ajuns acasa. Mai tarziu a venit si tatal bunicai. Dar peste un an iar au fost deportati. De
data asta nu au mai fost despartiti. Ajunsi la destinatie, au pus umar de la umar si si-au ridicat o
gospodarie. Au stat pe pamant strain timp de aproape 20 de ani. In acesti ani le era dor de casa
lor, toti deportatii aveau un singur vis sa revina in Moldova. Visul li s-a realizat in 1956, cand au
revenit la Costuleni cu lacrimi in ochi...