CAPITOLUL 18

18.1 Conţinutul şi specificitatea pieţei muncii

18.2 Oferta şi cererea de muncă. Capitalul uman

18.3 Salariul

18.4 Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii

18.5 Piaţa muncii în România

Pachet pedagogic
Piaţa muncii. Salariul

PIAŢA MUNCII. SALARIUL

În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică implică în mod

obiectiv factorul muncă menit să valorizeze sistematic resursele în interesul său.
Ca şi ceilalţi factori de producţie, el se obţine prin intermediul pieţei, care se
constituie într-un subsistem al economiei de piaţă concurenţială. Tranzacţiile pe
această piaţă au ca obiect munca sau forţa de muncă. Dacă forţa de muncă o
înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în
personalitatea vie a omului şi pe care le pune în funcţiune atunci când creează
bunuri economice, înseamnă că munca reprezintă cheltuirea conştientă a forţei de
muncă. Ele formează un tot coerent, astfel că folosirea sinonimă a celor două
expresii, în teoria şi practica economică, este benefică pentru managementul
resursele umane, care decide asupra planificării, organizării utilizării şi evaluării
rezultatelor muncii într-un anumit circuit economic 1 .

18.1 Conţinutul şi specificitatea pieţei muncii

Piaţa muncii s-a format şi funcţionează în corelaţie cu rolul determinat al

muncii în dezvoltarea economico-socială şi cu exigenţele generale ale teoriei pieţei
şi preţului. Această piaţă relevă un complex de relaţii în care se regăsesc, în cea mai
mare parte, raporturile dintre oameni şi evoluţia lor în timp şi spaţiu, punându-şi
amprenta pe tipul de civilizaţie.

1
În literatura de specialitate din ţara noastră există diferite opinii privind aceste aspecte, ceea ce
reflectă dinamismul cunoaşterii ştiinţifice economice în corelaţie cu dezvoltarea economico-socială.
Vezi Gheorghe Răboacă, Piaţa muncii şi dezvoltarea durabilă, Bucureşti, Tribuna Economică,
2003; Cornelia Pârlog, Modificări structurale în utilizarea resurselor de muncă în România, în
contextul restructurării economiei, Revista Română de Statistică, nr. 8-9, 2000; Zizi Goschin,
Particularităţi ale subocupării în profil regional în „Probleme actuale ale dezvoltării regionale în
România”, Editura Oscar print, 2002; Gârbea Daniela (coord)., Evoluţii recente ale conceptului şi
practicii de recunoaştere şi echivalare a diplomelor de studii în Europa, Bucureşti, Editura
Niculescu, 2000, Adela Coman, Piaţa forţei de muncă în condiţiile tranziţiei, Cluj-Napoca, 2003;
Marta Christina Suciu, Investiţia în educaţie, Bucureşti, Editura Economică, 2000; Balanţa forţei de
muncă, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 1995-2005 etc.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de

muncă, a relaţiilor specifice acestora, ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă
întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea, pe această bază, a condiţiilor pentru
angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele
lucrătorilor, realizarea moblităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme,
zone etc.

Omul este mai mult decât o marfă 2 , astfel că piaţa muncii are un loc
deosebit în teoria şi practica economică, fiind o piaţă derivată şi cea mai
reglementată. Ea este eterogenă, cuprinzând mai multe segmente delimitate pe
genuri de activităţi, pe zone economice, pe profesii sau meserii, pe categorii şi
niveluri de calificare, pe sexe şi vârste etc. Ca piaţă derivată, ea primeşte
influenţele celorlalte pieţe şi, totodată, generează efecte ce se regăsesc în toate
sectoarele economico-sociale.
Piaţa muncii se comportă, pe de o parte, ca orice piaţă şi, pe de altă parte,
are caracteristici proprii, determinate de specificul uman al obiectului cu care
operează şi de cel al serviciilor generate de acesta şi pe care întreprinzătorii le
cumpără.
Experienţa istorică arată că, în esenţă, piaţa muncii implică întotdeauna
stabilirea de raporturi între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Aceasta
determină anumite specificităţi referitoare la ajustarea ofertei şi cererii, la formarea
preţului muncii, la existenţa unui sistem de norme şi valori sociale, precum şi de
instituţii specializate.
În acest sens, relevăm câteva caracteristici.

Piaţa muncii reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice care

determină oferta de muncă şi cele ale dezvoltării economico-sociale care generează
cererea de muncă.

Piaţa muncii are un rol esenţial în cadrul interdependenţelor care asigură

dinamismul economiei. Dar nu trebuie absolutizată această relaţie, deoarece nu
întotdeauna şi peste tot există o corelaţie strânsă, liniară, între factorul muncă şi
creşterea economică. Unele resurse de muncă nu se manifestă pe piaţa muncii ca
atare, chiar dacă ele sunt creatoare de bunuri economice. Exigenţele
juridico-sociale, ca şi cele privind ocuparea şi protecţia socială nu soluţionează
automat nici problemele pieţei şi nici pe cele cu care se confruntă dezvoltarea
economiei.

2
Dicţionar de economie, Bucureşti, Editura Economică, 2001, pp. 345-346 şi urm.
Piaţa muncii. Salariul

Piaţa muncii presupune negocierea permanentă între purtătorii ofertei de muncă

şi cei ai cererii de muncă, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. Ea facilitează
întâlnirea între locurile de muncă disponibile şi lucrătorii disponibili, fiind principalul
model de parteneriat între patron şi angajat.

Munca este un atribut numai al omului, constituind un consum de energie

fizică şi intelectuală într-un scop concretizat, de obicei, în bunuri economice.
Aspectele demogarfice, de pregătire, de educaţie determină valoarea forţei de
muncă la un moment dat.
Modalitatea prin care se realizează unirea între forţa de muncă şi celelalte
elemente ale unei activităţi economice este caracteristică fiecărui sistem real al
economiei. În condiţiile economiei cu piaţă concurenţial-funcţională se foloseşte,
în acest scop, mecanismul specific al pieţei muncii, adică negocierea concretizată
în angajarea omului ca salariat. Dar pe piaţa muncii nu se negociază întregul
potenţial de muncă al unei ţări, deoarece persoanele care au în posesie şi ceilalţi
factori de producţie îi combină pe toţi în mod direct fără a apela la mecanismul
pieţei muncii.

Piaţa muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai
multe influenţe din partea multor factori.

Această caracteristică rezultă din specificul muncii, ca şi din cerinţa de a

asigura protecţia salariatului, de a controla competiţia loială prin intermediul
organizaţiilor sindicale, de a permite gruparea întreprinzătorilor care angajează
munca salariată. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, putând fi
apreciată sub diverse forme ale acesteia. Astfel, concurenţa de tip oligopol este
exercitată de uniunile sindicale, iar concurenţa de tip oligopson de asociaţiile
patronale, atunci când ele fixează anumite standarde privind regulile de angajare şi
modalităţile de negociere a salariilor. Unele segmente ale pieţei muncii pot fi
caracteristice pieţei de tip monopson, în care, pentru un anumit domeniu, există un
singur cumpărător al factorului muncă. Sau, datorită influenţelor sindicatelor,
vânzătorii factorului muncă pot influenţa volumul ofertei de muncă prin existenţa
unor acorduri de tip closed shop, care limitează accesul persoanelor într-un
segment al ofertei de muncă (în cazul asociaţiilor medicale, uniunilor juriştilor,
asociaţiilor în domeniul financiar-contabil etc.).

Piaţa muncii înregistrează în decursul timpului o segmentare specifică.

 Teorie economică generală ● Macroeconomie

În condiţiile actuale ale economiei cu piaţă concurenţială se adânceşte

considerabil diviziunea socială a muncii, astfel că nu se poate trata nevoia globală
de forţă de muncă, în relaţie cu nevoile capitalului. Forţa de muncă este structurată
pe vârste şi sex, pe categorii profesionale, pe grade de calificare, pe zone
geografice şi pe oportunităţi de ocupare.
În funcţie de parametrii de performanţă, pot fi delimitate: piaţa principală
a muncii, caracterizată prin niveluri ridicate de stabilitate şi siguranţă a locului de
muncă şi de salarizare, precum şi piaţa secundară a muncii, caracterizată prin
parametrii specifici activităţii economice, respectiv instabilitate mai accentuată,
salarizare modestă etc.
De asemenea, piaţa muncii mai poate fi segmentată în: piaţa muncii
caracteristică nivelului macroeconomic, drept vocaţie prioritară (care favorizează
formarea condiţiilor generale de angajare a salariaţilor, principiile de dimensionare
şi ierarhizare a salariilor, toate cuprinse în contractul colectiv de muncă), şi piaţa
muncii caracteristică nivelului microeconomic, unde se stabilesc concret
cantitatea şi structura de bază a contractelor şi angajamentelor asumate de
întreprinzători, precum şi condiţiile reale ale ofertei de muncă.

Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri,

sectoare, profesii şi niveluri de calificare.

Aceasta se înfăptuieşte prin intermediul tendinţei de egalizare pe ramuri,

sectoare şi profesii a costurilor şi a veniturilor factorilor de producţie necesari
activităţilor economice. În strânsă relaţie cu acest aspect, piaţa muncii are şi o
însemnată funcţie socială, în sensul că ea implică şi negocierea unor elemente ce
ţin de condiţiile de muncă şi de ansamblul calităţii vieţii. Toate acestea se corelează
cu funcţia formativ-culturală a forţei de muncă, ce se realizează prin calificare,
profesionalism, educaţie, ca şi prin recalificare şi reconversie. Aceasta asigură o
mai mare mobilitate şi o mai uşoară adaptare a forţei de muncă la exigenţele
dezvoltării economice, pe un trend accelerat al eficienţei ei.

18.2 Oferta şi cererea de muncă. Capitalul uman

Oferta şi cererea de muncă privite în interdependenţele lor complexe şi

multiple constituie forţele esenţiale ale pieţei muncii în toate timpurile.
Satisfacerea nevoii de muncă se asigură pe baza folosirii posibilităţilor de
muncă existente în societate, respectiv a cantităţii de muncă ce poate fi efectuată de
Piaţa muncii. Salariul

populaţia aptă de muncă a unei ţări într-o anumită perioadă. Oferta de muncă
include toate persoanele capabile să realizeze o muncă pentru ele sau pentru alţii,
adică angajaţii şi cei care caută de lucru.

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un

moment dat şi care se delimitează pe baza următoarelor criterii: salarizarea (remunerarea),
posesia aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, căutarea susţinută a
unui loc de muncă, precum şi disponibilitatea unei persoane de a ocupa imediat un loc de
muncă, adică de a presta un serviciu.

Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ asemenea criterii nu se includ în

oferta de muncă. Doar un anumit număr din aceste persoane, sub influenţa unor
factori specifici care ţin îndeosebi de multidimensionalitatea populaţiei, pot să
apară temporar pe piaţa muncii.
Oferta de muncă prezintă următoarele caracteristici:
a) are o dinamică influenţată de factori de natură demografică (vârstă,
stare de sănătate etc.), socială (educaţie, stare socială, calitatea vieţii
ş.a.), economică (conţinutul muncii, caracteristicile locului de muncă
etc.), psihologică (comportament, atitudine faţă de muncă etc.);
b) este eterogenă sub aspectele structural, profesional, ocupaţional;
c) are un grad redus de substituibilitate;
d) are caracter rigid deoarece se formează într-o perioadă îndelungată şi
prezintă o modalitate redusă în privinţa schimbării locului de muncă,
domiciliului, specializării profesionale;
e) posesorul forţei de muncă aşteaptă maximum de venit pentru serviciul
prestat patronatului.

Dinamica ofertei de muncă depinde de mai multe grupe de factori:

- factori ce ţin de salarizare, aşa cum se prezintă în figura 18.1.
• tarifele de salarizare (Sh) care influenţează direct proporţional
oferta de muncă;
• dinamica tarifelor de salarizare pe alte segmente ale pieţei muncii;
• aspectele nemonetare ale locurilor de muncă, respectiv condiţiile
de lucru, specificul procesului de muncă, cultura organizatorială
etc.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

SALARIUL
ORAR (Sh) OFERTA DE MUNCĂ
Sh3

Sh2

Sh1
CANTITATEA DE MUNCĂ (L)
(ore /zi)
L1 L2 L3

Figura 18.1 Dinamica ofertei de muncă după tariful de salarizare

- factori care ţin de productivitatea marginală a muncii. Aici trebuie

să se aibă în vedere costurile pregătirii pentru o anumită profesie (atât
pentru angajat, cât şi pentru angajator), numărul de persoane calificate
în această profesie şi efectele muncii lor;
- factori care ţin de individ şi climatul patronal. În această grupă se
pot include:
• durata studiilor;
• vârsta de pensionare
• durata săptămânii de lucru;
• relaţiile interumane la locul de muncă;
• concediile de odihnă etc.

Pe temeiul unor astfel de factori se poate calcula rata populaţiei active.

Aceasta reprezintă raportul procentual între numărul persoanelor care caută un loc
de muncă şi totalul populaţiei.
Oferta de muncă, deşi rigidă, nu este total inelastică, deoarece cu cât
durata de analiză a ofertei de muncă se măreşte, cu atât creşte elasticitatea acesteia.
Totodată, există un grad ridicat de mobilitate a ofertei de muncă, generat de
imobilitatea ocupaţională (în sensul că lucrătorii sunt neomogeni datorită
diferenţelor în privinţa duratei studiilor, aptitudinilor native, ca şi în ceea ce
priveşte disponibilitatea de a asimila cunoştinţe noi) şi de imobilitatea geografică
(determinată de diverse forme de bariere monetare sau nonmonetare, referitoare la
schimbarea domiciliului, ca şi de anumite raporturi sociale trainice cu familia, cu
prietenii etc.)
Piaţa muncii. Salariul

În literatura de specialitate se utilizează noţiunea de ofertă individuală de

muncă şi de decizia de participare la forţa de muncă, iar salariul minim la care
un individ este dispus să muncească se numeşte salariu de rezervare. Sub acest
nivel, individul nu participă la forţa de muncă.

Curba ofertei de muncă într-o economie reflectă ansamblul deciziilor alternative

privind cantitatea de muncă pe care omul este dispus să o presteze în funcţie de salariu.

Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată

înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel
care-i permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă aproape de aspiraţiile
sale.
O creştere a salariilor îi face pe indivizi mai înstăriţi. În această situaţie, ei
achiziţionează mai mult din toate bunurile. Unul din „bunurile” dorite din ce în ce
mai mult este timpul liber; deci vor munci mai puţin. Acesta este efectul de venit 3 .
Dar o creştere a salariilor modifică şi consumul. Renunţând la o oră în plus
din timpul liber, individul poate achiziţiona mai multe bunuri. Din această cauză,
indivizii sunt dispuşi să lucreze mai mult. Acesta este efectul de substituţie.
Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană
salariată înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timpul
de muncă suplimentar care are ca efect un venit mai mare.
Efectul de substituţie stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare,
iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a acestor
două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii hotărăsc
atât asupra calităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia.
Oferta de muncă, sub aspectul cantităţii, reflectă interesul omului de a
compara investiţiile pentru continuarea educaţiei, pentru sănătate sau pentru
formarea sa profesională, cu veniturile pe care le va obţine în viitor.
Oferta de muncă, sub aspectul calităţii, reflectă dorinţa omului de a investi
în el însuşi, adică de a dezvolta capitalul uman. Creşterea investiţiilor în capitalul
uman determină creşterea ofertei de muncă, deoarece oamenii mai calificaţi şi mai
educaţi sunt mai productivi în economie.
Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific,
reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se
dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi nevoia economică de a valorifica
pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte interesând atât pe lucrător, cât

3
Joseph E. Stiglitz, Carol E. Walsh, Economie, Bucureşti, Editura Economică, 2005, p. 173.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie pe

baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a acestora.
Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă,
respectiv constituirea cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială ce se formează

într-o economie de piaţă concurenţial-funcţională la un moment dat sau pe o anumită
perioadă, exprimată prin numărul locurilor de muncă. Condiţia fundamentală pentru
încadrarea nevoii de muncă în cererea de muncă este salarizarea sau remunerarea, astfel
că persoanele care nu îndeplinesc această condiţie nu se includ în cererea de muncă, la fel
ca şi în cazul ofertei de muncă.

Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile

executate care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această
afirmaţie explică de ce cererea de muncă se exprimă prin locuri de muncă, iar
fluxul ei porneşte de la firme şi instituţii spre populaţie.

Unul dintre modelele ce se pot folosi pentru explicarea cererii de muncă este
acela care presupune că piaţa muncii este o piaţă concurenţială, ceea ce înseamnă că
lucrătorii îşi pot schimba ocupaţiile, că există mulţi cumpărători care utilizează o cantitate
de muncă neînsemnată faţă de total şi, prin urmare, nu pot să influenţeze preţul ei, iar
lucrătorii şi patronii au informaţii corespunzătoare despre cererea de muncă. În acest
model, cererea de muncă este într-o situaţie similară cu a altui factor de producţie sau bun
economic.
Pe piaţa muncii, firma poate obţine profitul maxim la acea cantitate de muncă
angajată ce presupune egalitatea între costul marginal al angajării unui lucrător
suplimentar şi venitul încasat de firmă pe baza producţiei marginale realizate prin muncă
respectivă. (CmgL = VmgL.).
Dar, pe măsură ce firma angajează noi salariaţi, începe să funcţioneze principiul
randamentului marginal descrescând. Aşadar, cererea de muncă depinde de
productivitatea marginală a muncii.

Curba cererii de muncă este o curbă cu pantă negativă, reflectând faptul

că firma va angaja mai multă muncă dacă salariile sunt mai mici şi invers
(figura 18.2). Curba (dreapta) cererii este C-C’, reflectând relaţia inversă dintre
cererea de muncă şi nivelul salariului.
Cererea de muncă prezintă următoarele caracteristici:
a) este o categorie dinamică influenţată de dezvoltarea economico-socială,
de programele de investiţii etc.;
b) Este eterogenă sub aspect structural şi profesional-ocupaţional;
c) este rigidă deoarece se realizează într-o perioadă îndelungată şi un grad
redus de substituibilitate;
Piaţa muncii. Salariul

S2
S1

Nivelul salariului
S0

0 C’
C1 C0
Cantitatea de muncă salarială cerută

Figura 18.2 Curba (dreapta) cererii de muncă

d) reprezentanţii cererii aşteaptă să obţină maximum de avantaj din

utilizarea factorului muncă;
e) elasticitatea ei este influenţată de dimensiunea şi evoluţia salariilor, a
nivelului productivităţii, de calitatea, cantitatea şi diversificarea producţiei de
bunuri, ca şi de ponderea cheltuielilor cu salariile în costul de producţie total;
f) prezintă un mod specific de stocare a muncii. Stocarea muncii 4 se referă
la o situaţie specifică în care organizaţiile plătesc mai multe ore de muncă decât
sunt necesare pentru a executa producţia curentă de bunuri. Noţiunea de stocare a
muncii implică fie numărul de ore de muncă, fie numărul de persoane angajate,
atunci când timpul de muncă poate fi redus, fără ca aceasta să determine o
diminuare a producţiei.

Tipologia cererii de muncă este diferită, incluzând mai multe grupe

decupate după criterii ca: modul de evaluare (cerere potenţială şi efectivă);
orizontul de timp (pe termen scurt, mediu şi lung); volumul de muncă (de înlocuire,
de dezvoltare, de substituire); durata procesului de lucru (pe perioadă determinată
sau nedeterminată); spaţiul naţional-statal (internă, externă) etc.

Elasticitatea cererii de muncă este influenţată de un sistem de factori care

se includ: elasticitatea cererii de bunuri economice create de factorul muncă ce

4
Christopher A. Pissarides (London School of Economics), Labour Hoarding in Industrial Countries,
în „Employement and Unemployment in Economies in Transition”, OECD, 1993, pp. 47-57.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

acţionează pe o anumită piaţă; ponderea cheltuielilor cu salariile în costul total de

producţie; numărul factorilor de producţie care pot substitui munca. Coeficientul de
elasticitate a cererii de muncă, calculat în funcţie de salariul mediu orar, poate
releva o cerere elastică atunci când el este supraunitar, o cerere inelastică atunci
când este subunitar.
În prezent, oferta şi cererea de muncă implică tot mai mult conceptul de
capital uman (sau capital cultural sau capital intelectual) care ar constitui subiectul
predilect al lor.

Capital uman se defineşte ca stoc de cunoştinţe profesional – ştiinţifice,

de deprinderi, abilităţi şi de sănătate, care pot determina o persoană să crească
potenţialităţile sale creative şi, totodată, să sporească veniturile preconizate a se
obţine în viitor. Acest concept se află în strânsă relaţie cu investiţia în capitalul
uman şi rata de recuperare a acesteia. Teoria capitalului uman este invocată în
prezent pentru stimularea calitativă a mecanismului pieţei muncii, în sensul că, pe
baza ei, se explică procese legate de diferenţierea salarială, de migraţie, de căutare
a unor locuri de muncă compatibile cu gradul de pregătire şi cu aspiraţiile
persoanelor etc. 5

Capitalul uman (spiritual) trebuie cunoscut şi înţeles având în vedere cel

puţin următoarele elemente: izvoarele biologice ale vieţii individului; izvoarele
sociale ale vieţii umane; gradul de educaţie profesională, culturală şi de moralitate;
credinţa şi speranţa fiecărei persoane. Astfel, capitalul uman (spiritual) are un
caracter dinamic, în sensul că apare în anumite circumstanţe specifice, evoluează
continuu cantitativ, calitativ şi structural, fiind în relaţie de reciprocitate cu
dinamica economică, socială şi culturală. El reprezintă elementul de mare
complexitate a cărei vreme a sosit odată cu noul secol şi mileniu în care societatea
umană devine societatea ştiinţei avansate, a cunoaşterii ştiinţifice profunde şi
generalizate, a informaţiei elevate.
Capitalul uman (spiritual), prin conţinut, structură şi dinamică se reflectă în
serviciile de muncă ce reprezintă o marfă importantă, un segment tot mai
important al ofertei de muncă, ce se tranzacţionează sistematic pe piaţa muncii
moderne atât în plan naţional, cât şi internaţional.

5
Vezi Marta Christina Suciu, Investiţia în educaţie, Bucureşti, Editura Economică, 2000.
Piaţa muncii. Salariul

18.3 Salariul

Definiţia cea mai generală a salariului este aceea de preţ al forţei de

muncă. El se apreciază ca un instrument de măsură şi calcul pentru venitul ce îl
încasează cel care execută nemijlocit munca, împreună cu ceilalţi factori de
producţie. Salariul este şi un mijloc de comunicare a firmei cu exteriorul,
constituind atât o premisă, cât şi un rezultat pentru activitatea firmei.
În decursul timpului, diversele şcoli şi curente economice au definit în mai
multe feluri conceptul de salariu.
În viziunea contemporană, salariul este definit pe baza teoriei neoclasice,
avându-se în vedere exigenţele mecanismului concurenţial al pieţei muncii, ca şi
cele care decurg din contextul social-economic.

Astfel, salariul este un venit ce recompensează munca depusă, adică preţul muncii
închiriate şi utilizate de un întreprinzător pe bază de contract. Ţinând seama de faptul că
orice activitate se concretizează în final în bunuri economice, care se transformă în bani, în
venit, prin intermediul preţului la piaţă, iar acest venit se distribuie tuturor celor ce au
contribuit la obţinerea lui, rezultă că salariul reprezintă venitul care se încasează de cei ce
şi-au adus contribuţia la crearea bunurilor economice respective.
Totodată, ţinând seama de faptul că desfăşurarea oricărei activităţi economice
presupune utilizarea factorului de producţie, munca, rezultă că salariul reprezintă un cost, o
parte indispensabilă a costului total al bunului economic produs.

Prin combinarea acestor două accepţiuni ale salariatului au fost definiţi mai
mulţi termeni derivaţi: salariul direct, salariul indirect, salariul de bază, salariul
brut, salariul net, salariul colectiv, salariul social, salariul minim, salariul mediu
ş.a. Asemenea termeni relevă faptul că salariul depinde de munca depusă, precum
şi de rezultatele obţinute, iar folosirea lor permite determinarea dimensiunii
salariului pentru fiecare om la nivelul firmei, administraţiei, deoarece numai aici se
poate cunoaşte care este aportul omului, împreună cu ceilalţi factori de producţie,
la obţinerea venitului.
Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care o primeşte angajatul
pentru munca prestată, exprimat în preţurile curente de piaţă, în termeni inflaţionişti.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri economice care pot fi
achiziţionate cu salariul nominal. El este influenţat de mai mulţi factori, între care
cei mai importanţi sunt salariul nominal (direct proporţional) şi preţul bunurilor de
consum (invers proporţional). Salariul real exprimă puterea de cumpărare a
salariului nominal.
Teoriile moderne ale salariului includ teoria productivităţii marginale şi
teoria negocierii.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Teoria productivităţii marginale a salariilor susţine că antreprenorii vor

cumpăra forţa de muncă numai dacă salariul este mai mic decât produsul marginal
al unei unităţi suplimentare de muncă utilizate. În acelaşi timp, posesorul
urmăreşte, prin angajare, să realizeze avantajul personal net maxim, salariul
fixându-se în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Salariul nominal
decurge din contractul de muncă. Prin mecanismul concurenţial se ajunge la
echilibrarea valorii marginale şi costului marginal în punctul E (figura 18.3).

Creşterea venitului marginal

Salariul

A E B S
500
Scăderea venitului marginal

0
24 25 26 Numărul de lucrători

Figura 18.3 Echilibrul între valoarea produsului marginal

şi costul marginal al muncii

Teoria negocierii susţine că salariile sunt decise prin negocierea între două
grupuri de interese: sindicate şi organizaţii patronale.
Negocierea colectivă este instrumentul prin care lucrătorii îşi vând forţa de
muncă în combinaţie unul cu celălalt, în loc să acţioneze ca indivizi separaţi. Se
apreciază că relaţiile dintre muncă şi management continuă după negocierea
salariului, astfel că negocierea colectivă devine o formă de guvernare industrială,
stabilindu-se în acest sens un sistem de jurisprudenţă industrială.
Teoriile privind salariul trebuie să favorizeze înţelegerea mărimii şi
dinamicii salariului.
Mărimea salariului oscilează în timp şi spaţiu între două limite: minimă şi
maximă.
Linia minimă a salariului este dată de costul muncii (forţei de muncă)
corespunzător unui anumit nivel al dezvoltării economico-sociale al unei ţări.
Această limită interesează cu prioritate pe cumpărătorul muncii.
Piaţa muncii. Salariul

Limita maximă a salariului este dată de totalitatea venitului net permis de

dezvoltarea economico-socială a unei ţări. Aceasta echivalează cu totalul valorii
adăugate transformate în salariu într-o anumită ţară şi perioadă, interesând prioritar
pe vânzătorul muncii. Limita maximă a salariului într-o întreprindere se obţine
atunci când salariul plătit angajatului este egal cu productivitatea marginală a
muncii.

Mărimea efectivă a salariului mediu se situează între aceste două limite posibile
şi este determinată de acţiunea sistematică a mai multor factori, tehnico-ştiinţifici,
sociologici, culturali ş. a. apreciaţi la nivelul indivizilor, al firmelor şi al economiei naţionale.

Pentru determinarea mărimii salariului la nivelul indivizilor, prezintă

importanţă deosebită efectul de venit şi efectul de substituire, care influenţează
comportamentul economico-social al fiecărui angajat.
Mărimea şi dinamica salariului mediu depind şi de interdependenţa dintre
diferenţierea salariilor şi de tendinţa de apropriere între salarii.
Diferenţierea salariilor înseamnă ecartul între salarii, existent în mod
obiectiv datorită calificării diferite a oamenilor şi a şanselor variate de fructificare a
capitalului uman de către diverşi utilizatori. Această stare este acceptată fără
dificultăţi atât de salariaţi, cât şi de patronate.
Tendinţa de apropriere între salarii înseamnă tendinţa de „egalizare” a lor,
determinată de educaţia permanentă a forţei de muncă, de aproprierea condiţiilor de
pe piaţa muncii, de evoluţia fără scăderi îngrijorătoare a salariilor etc. O asemenea
tendinţă este greu de acceptat, mai întâi de către angajaţi, pentru că implică o
redistribuire a veniturilor între ei, precum şi de către patronate, deoarece
generează o automulţumire a celor care execută munca.
Totodată, mărimea şi dinamica salariului depind şi de paralelogramul
forţelor interesate, care se întâlnesc sistematic pe piaţa muncii.
Pe termen lung, dimensiunea salariului nominal înregistrează o tendinţă
generală de creştere, reliefată de mişcarea salariului orar, sub influenţa unor
factori generali, cum ar fi: a) creşterea cheltuielilor pentru formarea şi
perfecţionarea forţei de muncă; b) sporirea productivităţii muncii mai repede decât
sporirea salariului mediu; c) raportul dintre cererea şi oferta de muncă; d) raportul
dintre sindicate şi patronat; e) politica activă în domeniul forţei de muncă.
Mărimea şi dinamica salariului trebuie apreciate concret, ţinându-se seama
de situaţia complexă în care ele se determină şi de influenţele lor asupra dezvoltării
economico-sociale. Realitatea economică demonstrează că ţările care cunosc o
distribuire accentuat inegalitară a veniturilor tind să înregistreze o creştere
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

economică mai lentă. Inegalităţile în venituri, dincolo de un prag raţional, devin o

frână în dezvoltarea economico-socială.
În cadrul buclelor de conexiuni specifice civilizaţiei salariale se înscriu şi
formele de salarizare.

Formele de salarizare sau sistemele de salarizare reprezintă ansamblul metodelor,

tehnicilor, regulilor, principiilor, pe baza cărora se stabileşte legătura între dimensiunea
rezultatelor unei entităţi economico-sociale, obţinute prin munca depusă de angajaţi şi
mărimea părţii din aceste rezultate, sub formă bănească, ce se distribuie angajaţilor
respectivi. Aceste forme de salarizare, cunoscute şi sub denumirea de sisteme de
salarizare, au fost treptat instituţionalizate şi perfecţionate continuu în fiecare ţară,
reflectându-se prin contracte de muncă sau de salarii. În aceste contracte se prevăd
drepturile şi obligaţiile ce revin angajaţilor şi patronatului; standardele de muncă şi
calitatea muncii, salariul tarifar orar de bază; sporurile de salarii; modalitatea de plată a
salariului ş. a.

În economia de piaţă concurenţial-funcţională se practică multiple forme

de salarizare, exprimând în esenţă: salarizarea în regie, salarizarea în acord şi
salarizarea mixtă.

Salarizarea în regie înseamnă retribuirea angajaţilor pe baza timpului de lucru

stipulat în contractul de muncă.

Această formă se utilizează în domeniile economico-sociale în care este

dificilă normarea exactă a activităţii fiecărui angajat, datorită varietăţii accentuate
a muncii şi imposibilităţii de măsurare cantitativă a rezultatelor muncii. Astfel,
sunt necesare cheltuieli pentru urmărirea riguroasă a modului de folosire a timpului
de lucru de către fiecare om, urmărire ce se asigură prin administratori speciali sau
echipamente electronice.

Salarizarea în acord înseamnă retribuirea angajaţilor pe baza rezultatelor ce se

obţin în muncă, concretizate în bunuri materiale, servicii, informaţii, operaţii, stipulate în
contractul de muncă etc.

Această formă este agreată atât de lucrători, cât şi de patronate, deoarece

stimulează interesul angajaţilor să producă mai mult într-o unitate de timp, pentru a
încasa un salariu mai mare.
Salarizarea în acord se aplică în sectoarele de activitate şi în întreprinderile
unde sunt îndeplinite anumite premise tehnico-organizatorice şi manageriale. Ea
înlătură cheltuielile de supraveghere a salariaţilor, dar poate genera uzura
Piaţa muncii. Salariul

prematură a salariaţilor sau diminuarea preocupărilor lor pentru calitatea

rezultatelor muncii. Acordul de salarizare poate fi individual şi pe echipă
(colectiv), folosind un tarif simplu, progresiv sau mixt pentru crearea unui bun
economic.

Salarizarea mixtă înseamnă retribuirea salariaţilor pe baza unităţii de timp

(de obicei o zi de lucru) şi a îndeplinirii anumitor condiţii tehnico-ştiinţifice,
tehnologice, ecologice sau manageriale concretizate în diverse bunuri economice,
apreciate cantitativ şi calitativ. Astfel, această formă de salarizare îmbină elementele
salarizării în regie şi în acord.

Desigur, patronatele pot să dezvolte şi alte forme de salarizare, ca variante

ale celor trei forme principale, în concordanţă cu specificul firmei şi cu exigenţele
salariaţilor şi sindicatelor. Cu toate acestea, dinamismul lor se accentuează,
ajungându-se în situaţii în care pot fi contestate de salariaţi sau de patronate
impunându-se perfecţionarea şi modernizarea unei anumite forme de salarizare, în
corelaţie cu dezvoltarea economică, tehnică, ştiinţifică, organizatorică şi culturală.
În acest sens, pot fi urmate mai multe direcţii, dintre care cele mai cunoscute sunt:
corectarea sau rectificarea, participarea sau implicarea, socializarea sau
interdependenţa.
Corectarea sau rectificarea presupune măsuri pentru întărirea unor
reglementări salariale sau diminuarea altora, astfel încât să sporească siguranţa
lucrătorului în raporturile sale cu patronatul. Asemenea măsuri pot fi: reducerea
ecartului salarial, indexarea salariilor, atribuirea unor premii sau sporuri, revederea
unor tarife etc.
Participarea sau implicarea presupune măsuri menite să accentueze şansele
lucrătorilor de a lua parte la distribuirea veniturilor realizate de firme într-o anumită
perioadă. Astfel de măsuri privesc diminuarea unor elemente rigide pentru
împărţirea unor profituri ale societăţilor pe acţiuni în funcţie de schimbările în
costul vieţii în diverse perioade.
Socializarea sau interdependenţa presupune adoptarea unor măsuri sociale
pentru favorizarea creşterii drepturilor salariale cu anumite suplimente, ţinându-se
seama de interacţiunea tot mai evidentă dintre interesele şi responsabilităţile
oamenilor, pe de o parte, şi cele ale societăţii în ansamblul ei, pe de altă parte. În
acest scop, se operează cu salariul colectiv şi cu salariul social. Salariul colectiv
reprezintă salariul ce se plăteşte tuturor angajaţilor unei firme, reflectând
participarea lor la obţinerea rezultatelor, în expresie bănească, ale firmei sau
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

înlesnirile acordate lucrătorilor pentru acces la creşe şi cămine de copii, la cantine,

excursii şi tabere de elevi ş. a. Salariul social reprezintă sumele de bani ce se
acordă de societate, în ansamblul ei, persoanelor, lucrătorilor ajunşi în situaţii
speciale, concretizându-se în alocaţii pentru copii, ajutoare pentru cei care au suferit
accidente profesionale sau au devenit şomeri etc.
Rezultă că funcţionarea eficientă a pieţei muncii implică un anumit
echilibru între cerere şi ofertă, ceea ce ar duce şi la asigurarea unui nivel stabil al
salariilor care, în realitate, nu se poate realiza. Dezechilibrul din domeniul salariilor
ameninţă permanent dezvoltarea economico-socială, astfel că statul nu poate să
rămână indiferent. Salariul prin ipostaza sa multiplă (ca instrument de echilibru
macroeconomic, cheltuială pentru utilizatorul forţei de muncă, venit pentru lucrător)
influenţează direct şi în mod continuu cererea şi oferta atât pe piaţa muncii, cât şi
pe piaţa bunurilor economice.

Dezvoltarea şi modernizarea economico-socială în corelaţie cu perfecţionările

instituţional-juridice determină, în mod firesc, trecerea dincolo de civilizaţia salariului
spre o civilizaţie a veniturilor.

Aceasta este menită să asigure un autentic parteneriat în cadrul unei armonii

spirituale economice şi sociale. Scopul oricărei politici de venituri este să
îmbunătăţească relaţia dintre şomaj şi inflaţie, restrângând rata de creştere a
preţurilor. De asemenea, atât timp cât salariul minim legal reface egalitatea dintre
valoarea produsului marginal şi salariu, nu se va produce nici o scădere a ocupării.
În acest context, în ţara noastră sporeşte considerabil rolul educaţiei
economice a oamenilor. Aceasta favorizează întărirea motivaţiei materiale,
monetare şi financiare a indivizilor care desfăşoară activitate salarială într-un anumit
mediu economic. O asemenea ţintă dobândeşte o mare valoare pragmatică deoarece
niciodată până acum, în istoria modernă a României, nu s-a întâmplat ca elite apte
de muncă să migreze, să-şi formuleze în mod conştient un ideal de a părăsi ţara din
motive preponderent salariale. De aceea, un astfel de fenomen poate fi stăpânit
printr-un ansamblu de măsuri în care să se includă organic atât crearea de locuri de
muncă, cât şi asigurarea de salarii competitive pentru cei care obţin rezultate
superioare în activităţile lor.
În economia României, în prezent. devin importante şi alte aspecte:
- aprecierea corectă a formării noii pieţe a muncii trebuie să ţină seama
şi de accentuarea în mod nejustificat a diferenţelor salariale pe sectoare de activitate,
pe categorii profesionale şi grade de calificare, ca şi de apariţia unor structuri
nonperformante ale costului forţei de muncă;
Piaţa muncii. Salariul

- oferta pe piaţa muncii depăşeşte în permanenţă cererea, manifestându-se

un nivel înalt al şomajului şi o lipsă de apărare evidentă a salariatului;
- politica salarială, deşi are unele efecte favorabile asupra raporturilor
dintre evoluţia preţurilor şi a puterii de cumpărare totuşi ea nu stimulează
cererea şi producţia de bunuri, nici formarea profesională nici educaţia
permanentă a forţei de muncă;
- disfuncţionalităţile din sfera mecanismelor pieţei muncii se
concretizează într-un salariu redus, nealiniat celui de pe piaţa mondială,
asemenea celorlalţi factori de producţie, ceea ce influenţează nefavorabil încadrarea
în muncă, cererea internă de bunuri economice, productivitatea muncii, interesul
pentru investiţii din partea capitalului străin;
- funcţiile de reglare specifice salariului sunt distorsionate, astfel că se
accentuează discrepanţele dintre gradul de ocupare şi nivelul salariului. Liberalizarea
politicii salariale nu a fost susţinută suficient de măsuri economice corespunzătoare;
- populaţia manifestă neîncredere şi neparticipare la muncă, în
condiţiile în care abandonarea nejustificată a unui model de ocupare în care locul
de muncă era garantat, chiar dacă salariile erau relativ scăzute şi fenomenele de
egalitarism erau accentuate, nu a fost însoţită de măsuri complexe care să ţină
seama de rolul activ, determinant ce revine principalului factor de producţie -
munca.

18.4 Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii

Locul şi rolul muncii în sistemul coerent al factorilor de producţie se

realizează printr-un mecanism specific de funcţionare a pieţei muncii, ce derivă din
conţinutul şi specialitatea acesteia.

Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reprezintă un ansamblu de legături

între parteneri individuali autonomi, ca viitori salariaţi, şi patronatele autonome care
solicită şi utilizează munca salarială, precum şi legăturile şi negocierile între
reprezentanţii acestor două părţi, adică între organizaţiile de sindicat şi organizaţiile
patronatelor, care se derulează după reguli predeterminate. Fiecare partener îndeplineşte
funcţii specifice, iar mecanismul, în ansamblul său, realizează funcţii proprii în
raporturile cu celelalte mecanisme din societate (economice, tehnico-ştiinţifice, social-
culturale, ecologice etc.).
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Concretizarea mecanismului de funcţionare a pieţei muncii se realizează

prin contract de muncă ce exprimă drepturile şi obligaţiile părţilor, ca şi
modalităţile de transpunere a lor în economia reală, în funcţie de segmentarea
pieţei. Contractul de muncă prevede tariful orar de salarizare, durata legală de
muncă, indexarea la creşterea preţurilor de consum ş. a. Astfel, piaţa muncii este o
piaţă contractuală la toate nivelurile şi în toate locurile unde se manifestă relaţiile
între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Piaţa muncii apare într-o sinoptică
mai complexă decât celelalte pieţe libere, deoarece raporturile specifice ei se
desfăşoară atât pe temeiul legislaţiei din fiecare ţară cât şi a celei internaţionale,
care armonizează confruntarea de interese ale ofertanţilor şi solicitanţilor de muncă
prin consensul contractual.

Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii implică înfăptuirea sistematică a

relaţiilor între oferta şi cererea de muncă, pe de o parte, şi mărimea şi dinamica salariului,
în expresie concretă, pe de altă parte.

De aici nu trebuie să se înţeleagă că se înlătură orice neconcordanţă între

ofertă şi cererea de muncă prin mecanismul pieţei muncii.
Fricţionalitatea ce caracterizează factorul muncă face foarte dificilă
atingerea unei stări de echilibru perfect pe piaţa muncii. Pe lângă acest aspect,
factorii generatori de dezechilibru pe piaţa muncii sunt diverşi, cei mai importanţi
fiind: politica salarială, caracterul eterogen al muncii, segmentarea pieţei muncii,
modul de funcţionare a instituţiilor pieţei muncii într-un anumit cadru instituţional
şi legislativ, ca şi informarea pe această piaţă.
Piaţa muncii, ca unitate sistemică între oferta şi cererea de muncă
funcţionează în interdependenţă cu celelalte pieţe specifice, mai întâi cu piaţa
bunurilor economice, ca entitate dinamică a ofertei agregate şi cererii agregate de
bunuri economice (materiale, servicii, informaţii). Aceasta înseamnă că relaţiile
specifice pieţei muncii sunt reciproce cu relaţiile specifice pieţei bunurilor
economice, în sensul că toate împrejurările de timp şi spaţiu privind dezvoltarea
economico-socială constituie sursa cererii de muncă, iar evoluţia demografică este
sursa ofertei de muncă.
Prin mecanismul de funcţionare a pieţei muncii se reliefează faptul că
cererea de muncă depinde de oferta de bunuri economice pe care lucrătorii salariaţi o
pot realiza şi pune la dispoziţia consumatorilor, prin intermediul patronatului
respectiv, ca utilizator al muncii.
Piaţa muncii. Salariul

Funcţionarea pieţei muncii demonstrează că cererea de muncă pe termen

scurt este practic invariabilă, deoarece angajarea de salariaţi depinde de şansele de
investiţii ale producătorilor.
Funcţionarea pieţei muncii necesită punerea în mişcare într-o manieră
specifică a ofertei de muncă, ţinându-se seama de gradul redus de mobilitate al
acesteia. Acest grad redus de mobilitate decurge din influenţa variabilelor independente
care ţin de demografie, de dezvoltarea culturală a omului, de sedentarismul specific
al unor persoane, de obligaţiile familiale etc. Asemenea influenţe fac ca oferta de
muncă să se modifice şi ea la intervale lungi de timp şi în mod inegal.

Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reflectă interdependenţele foarte

diversificate între multiplele segmente sau forme ale acesteia.

Potrivit unor teorii recente, se accentuează diversitatea pieţei muncii atât în

cadrul fiecărei ţări, cât şi pe plan mondial. Unii specialişti decupează multiple
forme ale acestei pieţe şi susţin că se accentuează caracterul lor eterogen după
criterii specifice, ca: forma de proprietate (piaţa muncii în sectorul privat, public,
mixt); legislaţia naţională sau cea internaţională (piaţa muncii legală, piaţa
neagră, paralelă, subterană a muncii, piaţa gri a muncii etc.); forţa economică a
patronatelor (piaţa muncii specifică întreprinderilor mici, mijlocii, mari, foarte
mari, gigant); apartenenţa statală a firmelor (piaţa muncii specifică firmelor
naţionale, firmelor străine, mixte, a societăţilor transnaţionale); calitatea şi
structura muncii în raport cu tipul de progres tehnic predominant (piaţa
muncii specifică producţiei tradiţionale de bunuri economice materiale, piaţa
serviciilor, piaţa informaţiilor, piaţa bunurilor culturale sau artistico-intensive ş.a.).
Funcţionarea pieţei muncii în condiţiile economiei actuale reflectă o
atomizare accentuată atât la scară naţională, cât şi internaţională, îmbinându-se tot
mai multe interdependenţe interne ale pieţei muncii cu cele ale regionalizării, ale
globalizării acesteia, ale migraţiei internaţionale a muncii etc.
În condiţiile integrării economice internaţionale şi ale globalizării trebuie să
se adapteze mecanismul pieţei muncii naţionale la exigenţe externe multiple, care
schimbă regulile jocului clasic pe piaţa muncii. Dintre acestea relevăm doar că se
accentuează treptat numeroase delocalizări, relocalizări şi internaţionalizări. În
principiu, sunt posibile trei modalităţi de a demonstra, de pildă, delocalizarea sau
fragmentarea proceselor productive care influenţează piaţa muncii:
ƒ investiţia în străinătate realizată de o firmă genereză o nouă configuraţie
a locurilor de muncă naţionale şi din străinătate;
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

ƒ mişcarea locurilor de muncă în cadrul firmelor multinaţionale

generează o strânsă complementaritate între folosirea forţei de muncă
în interior şi în străinătate de către firmele respective;
ƒ fragmentarea proceselor de producţie la scară internaţională
influenţează direct folosirea forţei de muncă.
În asemenea împrejurări, unii specialişti vorbesc de caracterul dual al
pieţei muncii, marcat prin existenţa a două categorii de cerere, good jobs şi bad
jobs atât în economie, cât şi în cadrul firmei. Prima categorie s-ar caracteriza prin
ineficienţă de ofertă, iar a doua prin excedent de ofertă.

18.5 Piaţa muncii în România

Formarea pieţei muncii în România a început după evenimentele din 1989

pe baza unei teorii noi privind munca drept o marfă specifică, spre deosebire de
sistemul economic anterior în care munca nu era definită ca marfă.

Procesul complex al formării acestei pieţe specifice se înscrie în contextul general

al reformei economice în perioada tranziţiei la economia de piaţă concurenţială modernă.
În decursul acestui proces se au în vedere coordonatele fundamentale ale pieţei muncii,
aşa cum s-au cristalizat ştiinţa în economică universală, precum şi specificitatea
economiei româneşti dată de condiţiile concret-istorice în care se edifică noul sistem
economic modem concurenţial.

Formarea pieţei muncii are un caracter procesual, în cadrul căruia se

realizează restructurări, perfecţionări profesionale, schimbări esenţiale în înzestrarea
tehnică a muncii etc., în acord cu obiectivele strategice ale reformei economice.
Profunzimea, ritmul, aria de cuprindere, costurile acestora caracterizează diferitele
stadii ale procesului respectiv şi permit atingerea ţintelor pieţei muncii moderne,
eficiente. Succesele sau limitele ce se înregistrează în domeniul pieţei muncii sunt
similare cu cele ce definesc reforma economiei româneşti în ansamblul ei.
Starea pieţei muncii se caracterizează prin mai multe trăsături, cum ar fi:
- resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente. Ele sunt, în
general, relativ constante, cu o uşoară tendinţă de creştere temporară,
ca pondere în populaţia totală, în timp ce populaţia ocupată s-a redus
considerabil. Rata şomajului a crescut, astfel că, pe fondul unor
resurse de muncă relativ constante, ea se modifică nu atât pe seama
ocupării, cât pe seama ieşirii de sub incidenţa legală a perioadei de
şomaj;
Piaţa muncii. Salariul

- raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari,

influenţează echilibrul pieţei muncii într-o proporţie însemnată ţinând
seama de principiul potrivit căruia pensiile sunt plătite prin
contribuţiile celor care lucrează. Aceasta presupune că relaţia dintre
productivitatea muncii şi salariu să fie apreciată mai complex, luând
în calcul şi ajutoarele de şomaj şi contribuţiile la pensii;
- restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de
contracarare a recesiunii şi a inflaţiei. Aceasta înseamnă că
restructurarea ocupării forţei de muncă în România s-a înfăptuit nu
prin substituţia firească dintre muncă şi capital pe calea investiţiilor;
prin urmare nu s-a realizat o restructurare competitivă de dezvoltare
economică.
Ramurile care au cunoscut o restructurare mai puternică a ocupării sunt
acelea unde se înregistrează o productivitate scăzută sau sunt consumatoare
directe de P.I.B. şi valoare adăugată. Dintre aceste ramuri, unele vor putea
contribui în perspectivă la creşterea valorii adăugate.
Tendinţa de mişcare spre structuri de subzistenţă cu productivitate scăzută
nu reprezintă un factor al creşterii economice intensive, competitive, o cerere reală a
economicului, ci constituie expresia inerţiei, a unor soluţii aleatoare, conjuncturale.

Starea pieţei muncii reflectă influenţele nemijlocite asupra sa din partea

indicatorilor macroeconomici.

Cunoaşterea acestei stări favorizează formularea unor soluţii viabile pentru

mai bună gestionare a pieţei muncii şi permite realizarea unor previziuni realiste
privitoare la relaţiile muncă-salariu-management, la inflaţie-productivitate-şomaj, la
negocieri colective-salarii etc. În acest sens, sunt semnificative mai multe aspecte
cum ar fi:

a) Piaţa muncii specifică noului sistem economic românesc se poate forma

într-un timp îndelungat, necesitând noi legi, structuri şi reglementări juridice la care să
se raporteze parteneri sociali cu un grad ridicat de maturitate şi responsabilitate.

Piaţa muncii în România nu dispune încă de toate reglementările legislative

menite să evite blocaje, distorsiuni sau disfuncţionalităţi şi să asigure formarea şi
funcţionarea ei normală. Acest aspect se află în corelaţie cu starea pieţei monetar-
financiare şi a pieţei bunurilor economice, deoarece nu se poate reglementa şi
utiliza normal doar mecanismul muncii, fără a funcţiona eficient moneda, preţul,
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

creditul, titlurile de valoare etc., cu atât mai mult cu cât piaţa muncii este o piaţă
derivată.
Piaţa muncii cunoaşte dezechilibre globale şi structural-calitative proprii,
precum şi impulsuri dezechilibrate din partea întregului sistem de pieţe din
economia românească.

b) Piaţa muncii are o sferă de cuprindere limitată, intercondiţionându-se cu

ocuparea forţei de muncă. In acest sens, trebuie înţeleasă exact ocuparea ca un proces ce
poate depăşi cadrul pieţei muncii.

Examinarea ocupării pe structuri profesionale arată, aşa cum vom

demonstra în următorul capitol, că aceasta este efectul procesului general de
tranziţie spre un nou tip de economie, fundamentată pe modificări substanţiale în
domeniul proprietăţii şi al stimulării liberei iniţiative. Un anumit segment al
relaţiilor de muncă din sectorul particular iese de sub incidenţa pieţei
reglementate a muncii, îndeosebi datorită insuficienţei cadrului legislativ privind
reglementarea raporturilor de muncă. O astfel de stare alunecă spre o zonă
neagră, întreţinută şi de o tendinţă spre evaziune fiscală a unor agenţi economici.
Tensiunile de pe piaţa muncii se interferează cu tensiunile
instituţional-legislative, având consecinţe negative pe termen mediu şi lung. Cu
toate că noua legislaţie a muncii a fost elaborată cu prioritate totuşi, în practică se
dovedeşte insuficientă şi incoerentă în raport cu dinamica pieţei muncii. Aspectele
sociale sunt slab abordate, îndeosebi cele care privesc: protecţia salariaţilor în
situaţia lichidării întreprinderii; protecţia salariaţilor din sectorul particular;
protecţia salariaţilor în cazul restructurării unităţilor economice supuse regimului
de supraveghere etc.

c) Mecanismele privind gestiunea pieţei muncii prezintă disfuncţionalităţi atât pe

plan macroeconomic, cât şi microeconomic.

Negocierea colectivă se dovedeşte a fi o instituţie importantă pentru

funcţionarea normală a pieţei muncii, atunci când se armonizează cu organizarea
sindicală şi cu patronatul.
În contextul mecanismelor de gestionare a pieţei muncii, are un rol
important informaţia. Colectarea, prelucrarea şi distribuirea informaţiei trebuie să
contribuie la elaborarea şi înfăptuirea unor strategii şi politici privind piaţa muncii,
bazate pe veridicitate, credibilitate, transparenţă şi eficienţă sistemică. Informaţia,
ca element esenţial al managementului pieţei muncii, implică aprecierea corectă şi
Piaţa muncii. Salariul

operativă a ofertei de muncă, a cererii de muncă, a costului forţei de muncă, a

salariului, a şomajului, a aspectelor sociale. Altfel, informaţia devine asimetrică
dereglând piaţa muncii.

d) Criza locurilor de muncă se manifestă pe fondul crizei din întreaga economie.

În condiţiile recesiunii economice româneşti, stoparea sau reducerea cererii

de muncă se datorează unor procese esenţiale: decapitalizarea întreprinderilor,
scăderea investiţiilor, dereglarea monetar-financiară, devalorizarea leului, importul
de inflaţie şi şomaj prin relaţiile economice internaţionale, deficitul balanţei de
plăţi.
Criza locurilor de muncă este o expresie a crizei muncii şi a pieţei muncii,
aceasta din urmă fiind limitată până nu de mult doar la forma şomajului. În prezent,
criza muncii şi a pieţei muncii nu mai este limitată doar de şomaj, ci se manifestă şi
în domeniul ocupării, care devine din ce în ce mai precară având proporţii ce
depăşesc pe cele ale şomajului.

e) Diminuarea gradului de cuprindere în învăţământ a populaţiei cu vârstă de

şcolarizare.

Acest proces are un rol deosebit în formarea, flexibilizarea şi adaptarea

oferei la cererea de forţă de muncă.
Asemenea aspecte au determinat scăderea nivelului mediu de instruire a
populaţiei totale, cu consecinţe negative pe termen mediu şi lung asupra
reconversiei forţei de muncă. La aceasta contribuie şi ponderea redusă în P.I.B. a
cheltuielilor pentru învăţământ, ceea ce arată că, în strategiile de dezvoltare, este
subapreciată dimensiunea umană, conducând la sporirea riscului economico-social
şi cel al integrării în Uniunea Europeană.

PACHET PEDAGOGIC

CUVINTE-CHEIE

• Piaţa muncii • Forme de salarizare

• Cererea de muncă • Efect de venit
• Oferta de muncă • Efect de substituţie
• Segmentarea pieţei muncii • Starea pieţei muncii
• Curba cererii de muncă • Caracterul relativ rigid al ofertei de muncă
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

• Curba ofertei de muncă • Contractul de muncă

• Mecanismul de funcţionare a • Angajarea în muncă
pieţei muncii • Decizia privind oferta de muncă
• Salariul • Criza locurilor de muncă
• Salariul real • Reformarea pieţei muncii
• Salariul nominal

ÎNTREBĂRI

ƒ Care este conţinutul pieţei muncii?

ƒ Analizaţi piaţa muncii în comparaţie cu piaţa bunurilor economice.
ƒ În ce constă cererea de muncă? Dar oferta de muncă?
ƒ Cum explicaţi caracterul derivat al cererii şi al ofertei de muncă?
ƒ Ce înseamnă gradul înalt de reglementare al pieţei muncii?
ƒ Explicaţi piaţa principală a muncii şi piaţa secundară a muncii.
ƒ În ce constă efectul de venit şi efectul de substituţie pe piaţa muncii?
ƒ Relevaţi mecanismul specific de funcţionare a pieţei muncii.
ƒ Cum se explică faptul că oferta şi cererea de muncă sunt invariabile pe termen scurt?
ƒ Explicaţi conţinutul salariului.
ƒ Cum se măsoară salariul?
ƒ Explicaţi formele de salarizare.

APLICAŢII

1. Amplificarea excedentului ofertei de muncă faţă de cererea de muncă este influenţată

de: a) creşterea productivităţii muncii; b) creşterea numărului locurilor de muncă;
c) creşterea gradului de angajare; d) reducerea natalităţii; e) caracterul extensiv al
economiei.

2. Activităţile care fac obiectul cererii şi ofertei de muncă sunt: a) casnice; b) realizate de
salariaţi; c) realizate de toţi cei care lucrează; d) realizate de studenţi şi elevi;
e) realizate de nesalariaţi.

3. Cererea de muncă derivă din: a) nevoia de a munci a persoanelor adulte;

b) cerinţa şomerilor de a se încadra în muncă; c) nevoia de bunuri care se pot obţine
prin muncă salariată; d) solicitarea de a munci formulată de persoanele casnice;
e) nevoia de a munci a tinerilor absolvenţi ai unei forme de calificare.

4. Cererea de muncă în raport cu nevoia de muncă: a) sunt egale; b) este mai mare;
c) este mai mică; d) este constantă; e) nu au nici o legătură.
Piaţa muncii. Salariul

5. Nu sunt particularităţi ale ofertei de muncă: a) perioada îndelungată în care ea se

formează; b) mobilitatea ei perfectă; c) caracterul său de a nu se conserva;
d) rigiditatea ei; c) limitarea angajării sub o anumită vârstă.
6. Având în vedere relaţiile pe piaţa muncii, salariul mediu nominal este în t0 de
4 000.000 u.m., iar în t1 creşte cu 50%. În aceeaşi perioadă, preţurile de consum au
crescut cu 60%. Aceasta înseamnă că salariul real: a) s-a redus cu 10,25%; b) s-a redus
cu 6,25%; c) a crescut cu 4,25%; d) a crescut cu 12,25%; e) s-a redus cu 8,25%.
7. Presupunem că într-un interval de timp salariul real creşte cu 15%, iar preţurile de
consum cresc cu 40%, atunci salariul nominal rezultat din negocierile între purtătorii
cererii şi cei ai ofertei de muncă: a) sporeşte cu 75%; b) sporeşte cu 175%; c) scade cu
75%; d) sporeşte cu 100%; e) scade cu 175%.
8. Evoluţia pieţei favorizează, la un moment dat, creşterea salariului nominal de 1,3 ori.
Dacă la acel moment preţurile de consum s-au dublat, atunci ce s-a întâmplat cu
salariul real? a) a crescut cu 6,5%; b) a scăzut cu 6,5%; c) a crescut cu 35%;
d) a scăzut cu 35%; e) a crescut cu 1,3 ori.
9. Adevărat sau fals? „Piaţa muncii reflectă un ansamblu de relaţii între dinamica
demografică şi dinamica economico-socială”.
10. Adevărat sau fals? „Dacă oferta de muncă este în mare măsură imobilă, atunci cererea
de muncă are o mobilitate perfectă”.
11. Adevărat sau fals? „Unele segmente ale pieţei muncii pot fi caracteristice pieţei de tip
monopson, în care pentru un anumit domeniu există un singur cumpărător al factorului
muncă”.
12. Adevărat sau fals? „Cererea de muncă înseamnă solicitarea de muncă din partea
populaţiei adresată patronatelor”.
13. Adevărat sau fals? „Oferta de muncă este omogenă sub aspect structural şi profesional-
ocupaţional”.
14. Adevărat sau fals? „Prin mecanismul pieţei muncii se înlătură neconcordanţa între
oferta şi cererea de muncă”.
15. Adevărat sau fals? „Prin globalizarea economiei se ameliorează diverse delocalizări şi
relocalizări specifice în domeniul factorului muncă”.