Professional Documents
Culture Documents
a) Fundamentarea ştiinţifică presupune existenţa unor criterii ştiinţifice care să stea la baza
pregătirii şi adoptării actului administrativ. Orice act administrativ, dar mai cu seamă cele cu caracter
normativ trebuie să se bazeze pe studii de fundamentare social-economică, politică şi juridică, pe metode
moderne de analiză şi luarea deciziei, precum şi pe procedee de tehnică legislativă adecvate.
b) Legalitatea este acea condiţie conform căreia actul administrativ trebuie adoptat numai în
baza unui drept de decizie şi numai de către.organele sau persoanele investite cu putere legală de decizie,
în temeiul şi pentru executarea legii.
c) Oportunitatea sau actualitatea, presupune adoptarea şi executarea actului în timp util şi la
condiţiile date, precum şi abrogarea lui atunci când, ca o consecinţă a evoluţiei relaţiilor sociale, actul
juridic a încetat practic să mai fie util.
d) Unitatea actului administrativ impune concordanţa cu actele anterioare aflate în vigoare,
dar şi lipsa contradicţiilor dintre dispoziţiile sale.
e) Simplitatea formei presupune sub aspect extern, adoptarea actului rară formalităţi
procedurale deosebite care ar îngreuna în mod inutil procesul decizional, iar sub aspect intern, redactarea
actului într-o formă logică şi într-un stil concis, clar şi precis, care să excludă orice echivoc.
2. Actul administrativ trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii speciale de valabilitate:
-actul să fie emis de către organul sau persoana competentă şi în limitele competenţei legale;
- actul să fie emis cu respectarea formelor procedurale legale specifice;
- conţinutul actului să fie conform normelor legale;
- actul să corespundă scopului urmărit de lege"6.
Din enumerarea acestor condiţii se poate observa că primele două sunt condiţii externe sau
formale celelalte reprezentând condiţii de fond, interne, ale actului administrativ.
Emiterea actului de către persoana sau organul cu competenţă decizională este o primă condiţie.
Competenţa reprezintă ansamblul activităţilor cu şi tară semnificaţie juridică săvârşite de un subiect de
drept în vederea realizării atribuţiilor sale.
Competenţa presupune dreptul şi obligaţia de a săvârşi acţiuni de informare, de comportare, de
verificare şi de decizie, motiv pentru care ea nu este o noţiune sinonimă cu cea de capacitate juridică,
ultima presupunând întotdeauna posibilitatea de a adopta acte juridice. Competenţa decizională este acea
competenţă care permite şi conferă unui organ dreptul de a hotărî sau de a dispune prin acte de decizie în
ceea ce priveşte rezolvarea unei anumite situaţii1 !7.
Dreptul de decizie este conferit conducerii organului sau unor funcţionari de decizie, deşi
iniţierea sau formularea, executarea şi controlul deciziei pot să aparţină şi unor factori nedecizionali, cum
sunt organele consultative. La nivelul conducerii organului administrativ se adoptă un mare volum de
decizii, dintre care unele vizează activitatea de ansamblu a autorităţii sau instituţiei administrative, altele
raporturile cu terţii, iar celelalte se referă la activitatea curentă.
în unele situaţii dreptul la decizie aparţine în exclusivitate numai funcţionarului sau organului
desemnat de lege, caz în care competenţa decizională are un caracter exclusiv. Alteori, dreptul de decizie
este încredinţat în mod direct spre exercitare unor subiecte care nu dispun în mod obişnuit de o
competenţă proprie într-un anumit domeniu. Aceste încredinţări deosebite ale legii îmbracă forma
repartizării de atribuţii, a înlocuirii sau suplinirii, a delegării de atribuţii şi a încredinţărilor cu caracter
special.
Organele cu competenţă exclusivă exercită un drept propriu de decizie, iar organele lor ierarhic
superioare nu li se pot substitui în atribuţii având doar posibilitatea de îndrumare obligatorie a activităţii
organelor subordonate şi dreptul de anulare a actelor necorespunzătoare ale acestora din urmă118/
în doctrină se afirmă că alături de organele cu competenţă exclusivă pot funcţiona şi organe cu
competenţă ajutătoare sau auxiliară constituite în cadrul sau pe lângă unele organe de stat şi având
caracterul sau statutul de aparat propriu (departament, inspectorat etc.)119.
Comparativ cu organele ajutătoare, autorităţile cu competenţă exclusivă dispun de autonomie
decizională sau de independenţă operativă, exercitând atribuţii în nume propriu, neputând fi substituite de
către alte organe, chiar ierarhic superioare.
în stabilirea exactă a competenţelor decizionale în cadrul organului, un loc important îl ocupă
regulamentele interne de organizare şi funcţionare care precizează sfera de probleme în legătură cu care
funcţionarii publici pot primi şi emite dispoziţii obligatorii.
în cazul funcţionarilor administrativi a căror învestitură legală a fost în competenţă, atipică, chiar
viciată, numiţi funcţionari de fapt, actele lor sunt, în principiu, acte tară valoare juridică.
în situaţia actelor decizionale, cum sunt cele de autorizare, de sancţionare etc, nu se pot produce
efecte juridice valabile, deoarece autorul lor nu dispune de competenţa legală de emitere, iar voinţa sa
este lipsită de semnificaţia juridică pe care legea o acordă voinţei celor aflaţi în deplină legalitate. în
schimb, în cazul unor operaţiuni tehnico-materiale cum sunt cele de constatare în materia actelor de stare
civilă, a autentificării şi, în general în materia actelor constatatoare - unde iregularitatea investirii este
irelevantă pentru terţii participanţi în raport juridic, aceştia neputând cunoaşte lipsa condiţiilor legale în
exercitarea competenţei de către funcţionar-respectivele acte vor trebui considerate ca operaţiuni valabile.
Valabilitatea actelor constatatoare este determinată de roiul funcţionarului a cărei activitate se reduce la o
simplă operaţiune de constatare şi de înreuistrare a voinţei părţilor din actul juridic ori a faptului produs.
Astfel, în baza principiului aparenţei de drept aceste acte sunt valabile cu condiţia ca întocmirea lor să se
fi făcut cu respectarea formelor cerute de lege, iar beneficiarul lor să fi fost în drept a le obţine.
Unul din elementele esenţiale ale procesului dccional este stabilirea nivelului ierarhic la care se
adoptă decizii, adică determinarea organului sau a persoanei care exercită dreptul de decizie. Unul din
argumentele de bază ale adepţilor sistemului decizional excesiv de centralizat este acela că lucrătorii
organelor administrative ierarhic inferioare având, în general, un nivel de şcolarizare mai scăzut decât cei
din organele ierarhic superioare, impune deplasarea dreptului de decizie spre nivelele centrale. însă
superioritatea pregătirii profesionale, de la un anumit nivel nu implică şi superioritatea rezolvării
problemei deoarece trecerea formală a dreptului de decizie în competenţa organului superior nu impune,
de la sine şi transmiterea rezolvării cazului către persoana cea mai competentă sub aspect profesional.
în procesul dezvoltării autonomiei locale administrative asistăm la trecerea treptată a dreptului de
decizie, pe categorii de probleme, spre nivelele ierarhic inferioare ale organizării administrative, ceea ce
implică o creştere a gradului de coordonare a activităţii acestor din urmă autorităţi, în scopul asigurării
unei concordanţe depline între activitatea locală sau de nivel inferior ierarhic, cu principiile politicii
generale ale statului.
Dacă în sistemul conducerii centralizate sfera principală de activitate a organelor centrale este
stricta îndrumare a celor aflate în subordine, în sistemul descentralizării şi a autonomiei locale rolul
organelor centrale constă în coordonarea activităţii autorităţilor locale şi acordarea asistenţei de
specialitate.
Legată de instituţia deciziei este delegarea dreptului de decizie. Una din caracteristicile de bază
ale competenţei (alături de caracterul legal, obligatoriu şi temporal) este şi caracterul propriu sau personal
al acesteia în sensul că ea aparţine numai subiectului prevăzut de lege. în mod excepţional, unele atribuţii,
inclusiv dreptul de decizie, se pot încredinţa - pe calea repartizării, a înlocuirii sau suplinirii şi a delegării
- unor organe sau persoane care în mod obişnuit nu dispun de astfel de competenţe.
Prima ipoteză este aceea a repartizării de atribuţii, situaţie în care se stabileşte că anumite
atribuţii proprii unui organ colegial de conducere vor fi exercitate în intervalul dintre şedinţe, în mod
temporar sau permanent, de către unii din membrii care îl compun sau de către forme operative de
conducere. Scopul repartizării este asigurarea creşterii operativităţii în activitatea organului colegial, care,
de regulă, nu poate desfăşura în permanenţă o activitate în plen.
O a doua ipoteză este înlocuirea sau suplinirea unui funcţionar de către altul, atunci când cel în
cauză este împiedicat să-şi exercite atribuţiile ,sale. înlocuirea se face de drept sau printr-un act juridic.
Astfel, prefectul este înlocuit în lipsă de către subprefect 120. De asemenea, primul-ministru al României,
propune Preşedintelui ministrul care urmează a exercita funcţia al cănii titular este, pe întreaga perioadă
cât lipseşte sau primul ministru este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele va desemna
un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar.
O altă formă de încredinţare a competenţei este competenţa delegată. Ea constituie încredinţarea
unor atribuţii care revin în .mod obişnuit unui funcţionar şi căruia legea îi permite să şi le încredinţeze
unui subordonat ierarhic. Spre deosebire de celelalte cazuri, la delegare operează transmiterea către o
singură persoană a unei părţi din atribuţii şi nu a tuturor ca în ipoteza înlocuirii sau a suplinirii.
Instituirea delegării trebuie să ţină seama de mai multe elemente precum: - scopul, obiectul,
forma, modul şi condiţiile de delegare.
De asemenea, exercitarea delegării încredinţate presupune respectarea unor condiţii recomandate
de ştiinţa administraţiei: a) respectarea sferei de atribuţii delegate, în sensul neintervenţiei funcţionarului
ierarhic superior; b) persoana care şi-a delegat atribuţiile are obligaţia să menţină delegarea în limitele
noilor competenţe; c) controlul asupra activităţii delegate.
în fine, încetarea delegării se efectuează după aceeaşi procedura prin care ca a fost instituită.
O altă condiţie specială de valabilitate este conformitatea actului administrativ cu forma
prevăzută de lege. Regula este că manifestarea de voinţă din actele juridice nu este necesară a fi
exprimată în fonne exprese pentru a produce efecte juridice. în dreptul administrativ, se impun însă
anumite reguli, să fie respectate anumite fonne.
Uneori emiterea actului se pate face fără obligaţia respectării unei proceduri prestabilite, alteori
această procedură se reduce la un minim de condiţii, ca de pildă condiţia fomiei scrise, însă în unele
cazuri ea poate consta dintr-un complex întreg de formalităţi.
Procedura administrativă este foarte diferită şi ea constă din forme simple sau fonne complexe.
Cea mai simplă formă exterioară a actelor administrative este foima scrisă. Această formă este obligatorie
în cazul actelor normative, a actelor individuale de tipul celor jurisdieţionale, de sancţionare sau pentru
care legea cere forma scrisă.
O altă condiţie este conformitatea actelor administrative cu' conţinutul legii. Problema
conformităţii deciziilor administrative cu conţinutul legii vizează conformitatea acestora cu elementele
normei juridice conţinute în lege şi anume ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
în fine,- o condiţie specială importantă este conformitatea actului administrativ cu scopul legii.
Scopul este rezultatul pe care vrea să îl atingă reglementarea legală. Scopul actului normativ sau
individual contrar legii, atrage nulitatea actului administrativ, iar dacă existenţa unui scop ilegal apare şi
ca o încălcare a legii, se va aplica sancţiunea corespunzătoare gradului de pericol social al faptei.