Professional Documents
Culture Documents
DREPT CIVIL
PARTEA GENERALĂ
- SUPORT CURS -
Anul I
Semestrul I
2
CUPRINS
CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL
CIVIL....................................................................................................................3
1. Sistemul dreptului civil................................................................3
1.1. Accepţiunile noţiunii de drept...............................................3
1.2. Definiţia dreptului civil..........................................................3
1.3. Principiile dreptului civil.......................................................4
1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept...............5
2. Teoria legii civile ........................................................................9
2.1. Izvoarele dreptului civil........................................................9
2.2. Aplicarea legii civile...........................................................11
3. Interpretarea legii civile............................................................13
CAPITOLUL II – RAPORTUL JURIDIC CIVIL..........................................16
1. Noţiune.....................................................................................16
2. Caractere..................................................................................16
3. Structura...................................................................................16
3.1. Părţile raportului juridic civil...............................................17
3.2. Conţinutul raportului juridic civil.........................................20
3.3. Obiectul raportului juridic civil...........................................28
4. Izvoarele raportului juridic civil.................................................34
CAPITOLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL.................................................36
1. Noţiune şi clasificare................................................................36
1.1. Definiţia actului juridic civil.................................................36
1.2. Clasificări ale actelor juridice civile....................................36
2. Condiţiile actului juridic civil......................................................42
2.1. Noţiune şi clasificare..........................................................42
2.2. Capacitatea ......................................................................42
2.4.Obiectul..................................................................................51
2.5. Cauza................................................................................53
2.6. Forma ................................................................................54
3. Modalităţile actului juridic civil..................................................57
3.1. Termenul............................................................................57
3.2. Condiţia..............................................................................59
3.3. Sarcina...............................................................................61
4. Efectele actului juridic civil.......................................................63
5. Nulitatea actului juridic civil......................................................70
5.1. Noţiune...............................................................................70
5.2. Funcţiile nulităţii.................................................................70
5.3. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului
juridic.........................................................................................70
5.4. Clasificarea nulităţilor........................................................73
..................................................................................75
5.5. Cauzele de nulitate............................................................75
5.6. Regimul juridic al nulităţii...................................................75
5.7. Efectele nulităţii..................................................................76
BIBLIOGRAFIE................................................................................................81
2
CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL CIVIL
3
Raporturile patrimoniale sunt acele raporturi juridice care au un conţinut
evaluabil în bani. Nu toate raporturile juridice patrimoniale sunt reglementate de
normele dreptului civil. De exemplu, fac parte din raporturile patrimoniale
reglementate de dreptul civil raporturile care au în conţinutul lor dreptul de
proprietate.
Raporturile personal-nepatrimoniale sunt acele relaţii sociale reglementate
de normele dreptului civil care au un conţinut ce nu este evaluabil în bani. De
exemplu, raporturile referitoare la atributele de identificare ale persoanei fizice sau
juridice.
- Raporturile se stabilesc între persoane fizice (oamenii priviţi individual)
sau persoane juridice (subiecte colective de drept);
- Subiectele raportului juridic civil se află pe poziţie de egalitate, neexistând
vreun fel de subordonare între ele în ceea ce priveşte încheierea actelor juridice.
1) Criterii de delimitare
Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept vizeazã mai multe
criterii.
Acestea, în general, sunt: obiectul de reglementare, metoda de reglementare,
calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul sancţiunilor si principiile
dreptului civil.
Obiectul de reglementare al dreptului civil este format din douã mari
categorii: raporturi patrimoniale si raporturi nepatrimoniale; nu însã toate aceste
raporturi fac parte din obiectul dreptului civil.
Metoda de reglementare. Specificã dreptului civil este metoda egalitãţii
juridice a pãrţilor dintr-un raport juridic civil.
Alt criteriu care ajutã la delimitarea ramurilor de drept este acela al
caracterului normelor: norme dispozitive si norme imperative. Pentru dreptul civil
sunt specifice normele dispozitive (permisive, supletive sau interpretative).
Normele dispozitive (interpretative sau declarative) înlesnesc libertatea
părţilor fie suplinindu-le voinţa neexprimată, fie întregindu-le voinţa, fie protejându-
le drepturile sau interesele în privinţa cărora are a decide însuşi titularul
dreptului.Acestea pot fi permisive sau supletive.
Normele permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni,
lăsând la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe care voiesc a o urma din mai
multe variante posibile indicate de lege (de exemplu, art. 1296 C.civ., conform căruia
contractul de vânzare-cumpărare se poate încheia fie pur şi simplu, fie sub condiţie,
şi poate avea ca obiect două sau mai multe lucruri alternative).
5
Normele supletive sunt acele reglementări legale care în anumite situaţii
permit ca persoanele singure să-si aleagă conduită de urmat si numai în situaţia în
care nu si-au ales singure această conduită, se vor aplica prevederile normei (art.
1305 C.civ., care arată că cheltuielile vâzării revin cumpărătorului, numai dacă
părţile nu au prevăzut contracriul în contractul de vânzare-cumpărare.
Normele imperative (categorice) sunt cele care, prohibitiv sau onerativ,
stabilesc o conduită univocă şi strict determinată, de la care subiectul raportului de
drept civil nu se poate abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevăzute de lege.
Normele onerative prevăd expres obligaţia subiectelor de drept civil de a se
supune unei anumite conduite (art.. 813 C.civ.arată că donaţiile se fac prin act autentic,
ceea ce înseamnă că actul încheiat sub semnătură privată nu este valabil).
Normele prohibitive interzic în mod expres părţilor o anumită conduită (art.
1513 C. Civ. arată că este nul un contract prin care un asociat îşi rezervă totalitatea
câştigurilor, sau prin care acetsa ar fi scutit de a participa la pierderi).
6
Deosebirile sunt similare celor semnalate în comparaţia realizată cu dreptul
constituţional. Delimitarea prezintă importanţă îndeosebi atunci când încheierea unui
act juridic civil este precedată de emiterea unui act administrativ individual (ex: o
autorizaţie). Drept sancţiune specifică dreptului administrativ amintim amenda
contravenţională.
7
Sunt asemănătoare: poziţia de egalitate a părţilor, caracterul dispozitiv al
normelor aplicabile. Sancţiunile dreptului comercial sunt mai severe şi au un regim
juridic deosebit faţă de cele le dreptului civil.
13
concordanţă. Această interpretare este impusă de texte clare, ori de dispoziţii ce
conţin enumerări limitative.
Interpretarea extensivă – este necesară atunci când între formularea textului
legal intepretat şi cazurile din practică la care se aplică acest text nu există
concordanţă, în acest caz textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se
încadrează în litera textului; deci când un text legal este formulat prea restrictiv faţă
de intenţia reală a legiuitorului. Spre exemplu, norma juridică ce reglementează
problema comorienţilor se referă la aceştia ca la persoane care au murit în aceleaşi
împrejurări, dacă nu se poate preciza care dintre ele a murit mai întâi. Prin extensie,
textul este considerat aplicabil şi în ipoteza persoanelor care au murit în împrejurări
diferite, dacă nu se poate stabili care este ordinea în care au murit. O asemenea
interpretare este interzisă atunci când norma juridică cuprinde enumerări limitative
sau prevederi cu caracter de excepţie, deoarece în cazul acestora extinderea dispoziţiei
ar contraveni în mod evident intenţiei legiuitorului.
Astfel, nu poate fi interpretat extensiv art. 829 din Codul civil, care prevede
că donaţia se poate revoca pentru neîndeplinirea condiţiilor în care s-a făcut, pentru
ingratitudine şi pentru naştere de copii în urma donaţiunii. Cum acest text de lege
cuprinde o enumerare limitativă, rezultă că donaţia nu poate fi revocată pentru nici un
alt motiv. Donatorul nu poate revoca donaţia pentru că, de exemplu, s-a răzgândit şi
doreşte să dăruiască bunul altcuiva;
Interpretarea restrictivă – este impusă de faptul că între formularea unui text
legal şi cazurile de aplicare în practică, există neconcordanţă, în acest caz formularea
textului legal este prea largă faţă de situaţiile care se pot încadra în text (exemplu art.1
din L.31/1990: “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române”; în sensul că priveşte doar societăţile comerciale înfiinţate potrivit acestei legi
sau art. 1897)1= C. Civ. :”Justa cauyă constituie orice titlu translativ de proprietate”,
însă se are în vedere doar tilul ce provine de la un neproprietar.
14
Interpretarea istorico- teleologică presupune stabilirea sensului unei dispoziţii
legale, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului
normativ din care face partea acea dispoziţie, într-un context istoric dat.
1. Noţiune
Raportul juridic civil este relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal
nepatrimonial, reglementată de norma de drept civil.Aşa sunt, de pildă, raporturile de
proprietate, cele de obligaţii, cele de succesiune, rudenie etc.
2. Caractere
a) Raportul juridic civil are caracter social, deoarece toate raporturile juridice
se stabilesc între oameni, fie priviţi ca persoane fizice, fie priviţi ca persoane juridice.
Chiar şi în cazul când raportul juridic priveşte lucrurile, în sensul de bunuri, acestea
reprezintă doar obiectul derivat al raportului juridic.
b) Raportul juridic civil are caracter voliţional. Pe lângă voinţa exprimată de
legiuitor din norma de drept civil care reglementează actul juridic civil, există şi
voinţa autorilor sau autorului actului juridic civil care au acţionat în sensul naşterii,
modificării sau stingerii acelui raport. Astfel, se remarcă un caracter dublu voliţional,
după cum suntem în prezenta unui act bilateral sau unilateral.
c) Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a
părţilor. Părţile nu sunt subordonate juridic una faţă de cealaltă, fiind libere să încheie
sau nu raporturi juridice în condiţiile pe care le negociază de comun acord. A nu se
confunda cu principiul egalităţii în faţa legii civile, care are în vedere poziţia părţilor
faţă de legea civilă.
3. Structura
Raportul juridic cuprinde în structura sa trei elemente: părţile, conţinutul şi
obiectul. Aceste elemente trebuie să fie întrunite cumulativ.
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice care sunt titulare de drepturi şi obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic este format de totalitatea drepturilor subiective şi
obligaţiilor civile pe care le au părţile.
16
Obiectul raportului juridic civil – constă în conduita subiectelor, adică
acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile.
1) Definiţie
“Persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică omul, privit ca
titular de drepturi şi obligaţii civile.
“Persoana juridică” este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de
oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi
obligaţii civile.
Sediul materiei este Decretul 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele
juridice.
2) Determinarea părţilor
Raportul juridic civil se stabişte de regulă între două persoane (raport juridic
simplu).
Părţile raportului juridic civil pot avea calitatea de subiect activ, dacă sunt
titulare de drepturi sau calitatea de subiect pasiv, dacă le revin obligaţii. Determinarea
presupune cunoaşterea părţilor acestui raport, şi se realizează diferit după cum este
vorba de raporturi civile ce au în conţinutul lor drepturi absolute sau drepturi relative.
În cazul drepturilor absolute numai subiectul activ – care este titularul
dreptului subiectiv civil – este determinat sau cunoscut (exemplu: proprietarul unui
bun). Subiectul pasiv este nedeterminat şi este format din toate celelalte subiecte de
drept civil (care trebuie să-i respecte acest drept).
În cazul drepturilor relative este determinat atât subiectul activ -numit
creditor cât şi subiectul pasiv, numit debitorul. Spre exemplu, dacă A a împrumutat
1.000 lei de la B, atunci cei doi au devenit părţi ale unui raport juridic civil. A va fi
debitor (subiect pasiv), având obligaţia ca, la scadenţă, să înapoieze banii
împrumutaţi, iar B va fi creditor (subiect activ), având dreptul ca, la scadenţă, să
pretindă debitorului restituirea banilor împrumutaţi.
3) Pluralitatea subiectelor
Există însă cazuri în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe
persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, fie sub ambele aspecte. În acest
caz deosebim:
- pluralitate activă – mai mulţi creditori,
- pluralitate pasivă – mai mulţi debitori,
- pluralitate mixtă – mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
În raporturile reale:
- subiectul pasiv este întotdeauna plural;
- subiectul activ este plural în următoarele cazuri:
17
- coproprietăţii (se exercită în comun dreptul de proprietate asupra unui bun
individual determinat, fiecare deţinând o cotă-parte ideală şi abstractă din acel drept, a
cărei întindere este predeterminată) ex: două persoane cumpără împreună un bun
- indiviziunii (se exercită în comun dreptul de proprietate asupra unei mase
de bunuri sau asupra unei universalităţi, fiecare deţinând o cotă-parte ideală şi
abstractă din acel drept, a cărei întindere este predeterminată) ex: comoştenitorii până
la partaj.
- devălmăşiei (se întâlneşte în cazul soţilor, în cazul acestora cota pate
deţinută din bunurile comune nu este predeterminată).
În raporturile obligaţionale:
-subiectul activ poate fi plural – mai mulţi creditori ce formează pluralitatea activă;
-subiectul pasiv poate fi plural – mai mulţi debitori ce formează pluralitatea pasivă;
- atât subiectul activ cât şi cel pasiv pot fi plurale – mai mulţi creditori şi mai mulţi
debitori ce formează pluralitatea mixtă. Distingem următoarele forme:
- divizibilitatea (obligaţiile conjuncte) formează regula: fiecare creditor poate
pretinde doar partea sa din drept şi fiecare debitor poate fi urmărit doar pentru partea
lui din datorie; De exemplu, A a împrumutat o sumă de bani de la B. Înainte de
înapoierea sumei, A moare, iar singurii lui moştenitori sunt cei doi fii ai acestuia.
Datoria lui A, faţă de B se va împărţi între cei doi fii, potrivit cotelor lor succesorale,
adică fiecare va moşteni ½ din datoria tatălui. La fel, dacă, la rândul său, A îi
împrumutase o sumă de bani lui C, cei doi fii vor moşteni câte ½ din această creanţă.
- solidaritatea este o excepţie întâlnită atunci când oricare creditor poate
pretinde întreaga datorie, prin efectul convenţiei sau oricare debitor poate fi obligat să
plătească întreaga datorie, în baza legii sau a convenţiei părţilor, cu posibilitatea de a
se putea ulterior îndrepta împotriva celorlalţi debitori, prin exercitarea dreptului de
regres; De exemplu, dacă două persoane au produs împreună un prejudiciu,victima
delictului civil va putea acţiona în judecată împotriva oricăreia dintre ele, solicitându-
le acoperirea întregului prejudiciu. Spunem că autorii răspund solidar pentru
producerea prejudiciului.
- indivizibilitatea este o altă excepţie, întâlnită atunci când oricare dintre
codebitori poate fi urmărit pentru întreaga datorie, ca efect al naturii obligaţiei sau al
convenţiei părţilor.
În raporturile nepatrimoniale:
- subiectul pasiv este plural;
- pluralitatea activă este mai rară – se întâlneşte în raporturile ce au în conţinut
drepturi ce rezultă din creaţia intelectuală (opere comune, colective).
4) Schimbarea subiectelor
În raporturile nepatrimoniale:
- nu se pune problema schimbării subiectelor, dreptul fiind inalienabil;
- subiectul activ este titularul dreptului personal nepatrimonial;
- subiectul pasiv este colectiv, nedeterminat.
În raporturile patrimoniale reale:
- se poate schimba doar subiectul activ;
18
- subiectul pasiv este colectiv, nedeterminat;
- modalităţile de transmitere sunt reprezentate de modurile de dobândire a drepturilor
reale; succesiunea, convenţia, tradiţiunea, accesiunea, uzucapiunea şi ocupaţiunea
În raporturile patrimoniale de creanţă:
- se pot schimba ambele părţi: creditorul (subiectul activ) şi debitorul (subiectul
pasiv).
Pentru schimbarea subiectului activ există următoarele modalităţi:
- cesiunea de creanţă: se transmite creanţa, prin contract cu titlu oneros sau
gratuit de către creditorul cedent unui terţ cesionar ;
- subrogaţia personală: ca efect al legii sau a convenţiei se transmite creanţa
acelui terţ care a achitat datoria debitorului;
- novaţia prin schimbare de creditor: se realizează prin convenţia părţilor
care înlocuiesc vechea obligaţie cu una nouă.
Pentru schimbarea subiectului pasiv pot fi folosite:
- novaţia prin schimbare de debitor, prin care un terţ se obligă să plătească
datoria debitorului, fără a se cere consimţământul acestuia;
- delegaţia presupune angajarea de către debitor a unui alt debitor alături de
cel iniţial sau în locul său;
- poprirea este o formă de executare silită, prin care creditorul urmăreşte
sumele de bani pe care le are de încasat debitorul său de la un terţ.
19
Capacitatea de exerciţiu este dobândită prin ajungerea la majorat a
persoanelor fizice. În funcţie de limita de vârstă a persoanei, aceasta cunoaşte mai
multe grade ale capacităţii de exerciţiu:
- persoane lipsite total de capacitate de exerciţiu: minorii sub 14 ani şi
alienaţii şi debilii mintal puşi sub interdicţie judecătorească, indiferent de vârstă.
Pentru acestea, reprezentantul lor legal (părinţi, tutore, curator) va încheia acte
juridice;
- persoane cu capacitate restrânsă de exerciţiu: minorii între 14 şi 18 ani.
Acestea vor putea încheia actele juridice singure, însă numai cu încuviinţarea
ocrotitorilor legali;
- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu: majorii care nu sunt puşi sub
interdicţie judecătorească şi minorii de 16 ani care se căsătoresc în condiţiile Codului
familiei.
Încetarea capacităţii de exerciţiu se produce prin încetarea capacităţii de
folosinţă, deci la moartea acesteia, sau independent, prin punerea sub interdicţie
judecătorească sau anularea căsătoriei minorului.
21
Drepturile subiective civile absolute şi relative
- Dreptul subiectiv civil absolut – este acel drept în virtutea căruia titularul
său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a şi-l realiza.
Sunt absolute – drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale.
- Dreptul subiectiv civil relativ – este acel drept în virtutea căruia titularul
poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se
poate realiza.Tipic, relative sunt drepturile de creanţă.
Caracteristicile dreptului absolut
- titularul dreptului absolut este cunoscut;
- titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte de
drept civil;
- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce
atingere – a nu face;
- este opozabil era omnes – tuturor persoanelor
- sunt prevăzute de lege, limitate.
Un exemplu de drept absolut îl constituie dreptul la nume. Titularul dreptului
la nume are posibilitatea de a pretinde tuturor membrilor comunităţii respectarea
acestuia, adică abţinerea de la orice act sau fapt de natură a aduce atingere numelui
său (de exemplu, de la utilizarea ilicită a numelui, de la acte de plagiat etc.).
Caracteristicile dreptului relativ
- sunt cunoscute atât titularul dreptului, cât şi cel al obligaţiei (subiectul activ şi
subiectul pasiv);
- îi corespunde o obligaţie ce are ca obiect: a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar fi
putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv determinat);
- este opozabil numai subiectului pasiv determinat;
- sunt nelimitate ca număr.
De exemplu, dacă o persoană îi împrumută alteia o anumită sumă de bani, ea
va avea calitatea de creditor, putând să-i pretindă celui împrumutat şi numai lui
restituirea sumei de bani.
22
Dreptul de creanţă – jus ad personam – este acel drept în temeiul căruia
subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului pasiv – debitor – să dea, să
facă sau să nu facă ceva. Spre exemplu, dacă A i-a împrumutat lui B o sumă de bani,
dreptul lui A (creditor) de a-i pretinde lui B (debitor) restituirea sumei împrumutate
este un drept de creanţă. Raportul juridic născut între A şi B este un raport juridic
obligaţional.
Asemănările dintre cele două drepturi:
- sunt patrimoniale
- au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active
Deosebiri:
- sub aspectul subiectului pasiv:
- în cazul dreptului real – nu este cunoscut;
- în cazul dreptului de creanţă – este cunoscut.
- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative:
- în cazul dreptului real – îi corespunde obligaţia generală şi negativă
de nonfacere;
- în cazul dreptului de creanţă – îi corespunde obligaţia: – de a da; –
de a face; – de a nu face;
- ca număr – drepturile reale sunt limitate, iar drepturile de creanţă –
nelimitate
- numai dreptul real – are prerogativele:
- urmăririi = care constă în posibilitatea titularului de drept real
(exemplu creditor ipotecar) de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi.
- preferinţei = constă în posibilitatea titularului dreptului real cu a-şi
realiza drepul său cu întâietate ori preferinţă.
Categoriile de drepturi personale nepatrimoniale
- Drepturi care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale
persoanei: dreptul la viaţă, la sănătate, onoare, reputaţie etc.
- Drepturi care privesc identificarea persoanei -pentru persoana fizică :
dreptul la nume, pseudonim, domiciliu, la stare civilă, pentru persoana juridică:
dreptul la denumire, sediu, etc.
- Drepturi decurgând din creaţia intelectuală – adică numai drepturile
nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică ori ştiinţifică; dreptul de
divulgare, dreptul la patrenitatea operei, dreptul la respectarea integrităţii operei,
dreptul la nume, dreptul de retractare, etc. .
24
- specială: se regăseşte în textele înscrise în Constituţie, Codul Civil
(majoritatea drepturilor patrimoniale), Decretul nr. 31/1954 (drepturile personal
nepatrimoniale).
Exercitarea drepturilor civile subiective presupune aptitudinea titularului lor de
a le valorifica. Exercitarea lor este facultativă, fiind însă guvernată de anumite principii:
- respectarea legilor, regulilor de convieţuire socială şi a moralei;
- respectarea limitelor externe (materiale şi juridice);
- respectarea limitelor interne (a scopului lor economic şi social)
- respectarea bunei credinţe.
Nerespectarea primelor două principii echivalează cu încălcarea dreptului
subiectiv al titularului, fiind sancţionată pe calea unor acţiuni specifice ce pot fi
exercitate în instanţă.
Nerespectarea ultimelor două principii are ca rezultat încălcarea doar în mod
indirect a unui drept subiectiv, de aceea este considerată a reprezenta un abuz de drept.
Sanctiunea abuzului de drept constã în refuzul organului jurisdictional de a protegui
dreptul folosit abuziv, iar atunci când el se concretizeazã într-o faptã ilicitã cauzatoare
de prejudicii, va fi antrenatã rãspunderea civilã.
Principalul mijloc juridic de drept civil pentru apãrarea drepturilor subiective
este posibilitatea acordatã de lege titularilor de drepturi de a cere, prin acţiune în
justiţie, intervenţia forţei de constrângere a statului pentru a obţine respectarea sau
restabilirea dreptului împotriva oricãrei persoane care l-ar nesocoti sau încãlca şi pentru
a impune prin constrângere juridicã executarea silitã a hotãrârii judecãtoreşti astfel
pronunţate.
25
vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în
patrimoniul cumpărătorului).
a face = este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu, ori de a
preda un lucru.
De observat că, din punct de vedere juridic, operaţiunea de înmânare ori
predare a unui bun este circumscrisă obligaţiei de a face şi nu obligaţiei de a da;
-a nu face ceva = are conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept
absolut ori unui drept relativ (de creanţă).
- corelativă unui drept absolut = este îndatorirea de a nu face nimic de natură
a aduce atingere acelui drept.
-corelativă unui drept de creanţă = a nu face ceva, ce ar fi putut să facă, dacă
debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.
Obligaţii civile pozitive şi negative
Sunt pozitive – obligaţiile de “a da” şi “a face”.
Este negativă – a nu face ceva.
Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă
Este de rezultat – obligaţia care constă în îndatorirea debitorului de a obţine
un rezultat determinat (exemplu obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului
lucrul vândut). Dacă la data scadentă obligaţia nu a fost executată, debitorul este
considerat automat ca fiind în culpă, însă se va putea exonera de răspundere (va putea
dovedi absenţa culpei) numai prin proba cazului de forţă majoră care l-a împiedicat
să-şi execute obligaţia.
Este de diligenţă (mijloace) – obligaţia ce constă în îndatorirea debitorului de
a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat (exemplu obligaţia
medicului de a-l vindeca pe pacient). Dacă rezultatul urmărit de părţi nu este atins,
aceasta nu înseamnă automat că debitorul este în culpă. Prin urmare, creditorul
(pacientul) va avea sarcina de a produce (a prezenta), cumulativ, două probe:
- dovada că nu s-a atins rezultatul urmărit de părţi;
- dovada că debitorul nu a depus toate eforturile de care ar fi fost capabil
pentru atingerea acestui rezultat.
Obligaţii obişnuite, opozabile terţilor şi obligaţii reale
Obligaţia obişnuită este, opozabilă între părţi ca şi dreptul de creanţă. Marea
majoritate a obligaţiilor civile sunt de acest fel. Această obligaţie incumbă debitorului
faţă de care s-a născut.
Obligaţia opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) este acea obligaţie strâns
legată de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu
concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el, de
îndeplinirea unei obligaţii născute anterior, fără participarea sa (exemplu: cumpără-
torul este datorat să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare).
Obligaţia reală (propter rem), este îndatorirea ce revine potrivit legii,
deţinătorului unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun
pentru societate (exemplu obligaţia deţinătorului de teren agricol de a-l cultiva
L.18/1991).
26
Obligaţii civile perfecte şi imperfecte
Majoritatea obligaţiilor civile este formată din obligaţiile perfecte.
Obligaţia perfectă – este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată
în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie, obţinându-se un titlu
executor pentru a fi pusă în executare silită.
Este imperfectă obligaţia a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, şi
odată executată de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei, această
obligaţie se mai numeşte şi naturală.De exemplu, titularul unui drept de creanţă se
poate adresa instanţei pentru a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia numai
înlăuntrul unui anumit termen denumit termen de prescripţie extinctivă. După
expirarea acestui termen de prescripţie extinctivă, creditorul nu mai poate apela la
forţa de constrângere a statului. Obligaţia însă nu a dispărut. Ea subzistă sub forma
unei obligaţii imperfecte. Ca urmare, dacă debitorul îşi execută de bună voie
obligaţia, el nu va putea solicita restituirea plăţii, chiar dacă termenul de prescripţie
extinctivă expirase.
Obligaţia imperfectă nu se confundă cu obligaţia morală, care se realizează
din conştiinţă (obligaţia copiilor ajunşi la maturitate de a-şi întreţine părinţii bolnavi).
27
3.3. Obiectul raportului juridic civil
1) Definiţie
Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică
acţiunea la care este îndrituit subiectul-activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv.
Având în vedere caracterul predominant patrimonial al obiectului raportului juridic
civil, se foloseşte de regulă exprimarea potrivit căreia obiectul raportului juridic l-ar
constitui un anumit bun. Datorită caracterului social al raportului juridic, bunurile nu
pot fi considerate a reprezenta un element al raportului juridic civil, ci un obiect
derivat al acestuia.
2) Noţiunea de bun
Nu orice lucru, nu orice obiect poate fi considerat din punct de vedere juridic
“bun”. Pentru a putea fi calificat ca atare, un bun trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
- să aibă o anume valoare economică, adică să fie util pentru om, să satisfacă o
nevoie, o trebuinţă umană;
- să fie susceptibil de apropriere, adică să poată face obiect al dreptului de proprietate.
In strânsă legătură cu noţiunea de bun, este şi aceea de patrimoniu.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale
care aparţin unei persoane fizice ori juridice.
Intre bun şi patrimoniu există legătura de la parte la întreg. Deci bunul poate
fi privit:
- atât individual – ut singuli
- cât şi ca element activ al patrimoniului.
3) Clasificarea bunurilor
În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în:
- mobile (mişcătoare)
- imobile (nemişcătoare)
Categoriile de bunuri mobile:
- mobile prin natura lor, prevăzute în articolul 473 Codul civil.Sunt mobile prin natura
lor, « corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de la
sine precum sunt animalele precum şi cele care nu se pot strămuta din loc decât
printr-o putere străină, precum lucrurile neânsufleţite ».
- mobile prin determinarea legii (prevăzute de art.474 Codul civil “Sunt mobile prin
determinarea legii obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte
mobiliare, acţiunile sau interesele unor companii financiare”.Sunt mobile prin
determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau asupra
particularilor.Acestea sunt bunurile considerate mobile prin obiectul la care se aplică.
Prin determinarea legii sunt, de asemenea, considerate bunuri mobile drepturile reale
(cu excepţia dreptului de proprietate) care au ca obiect un bun mobil, drepturile de
creanţă care au ca obiect obligaţia de a preda un bun mobil, acţiunile în justiţie
privind un drept mobiliar etc. De observat că acestea sunt bunuri cu caracter abstract
(ele au o valoare economică şi sunt apte de apropriere, dar nu pot fi observate prin
28
simţuri). Asemenea bunuri se numesc bunuri necorporale. Ele îşi datorează caracterul
mobiliar prevederilor legale: legiuitorul a trebuit să realizeze o calificare în acest sens,
deoarece bunurile necorporale, fiind abstracte, nu puteau fi considerate prin natura lor
ca fiind mişcătoare sau nemişcătoare;
- mobile prin anticipaţie – acestea nu sunt prevăzute de codul civil, ci de doctrină, şi
se admite că sunt mobile prin anticipaţile acele bunuri care, prin natura lor, sunt
imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră mobile în considerarea a ceea
ce vor deveni (cum sunt recoltele neculese, dar înstrăinate prin act juridic, cu
anticipaţie).
29
exercită chiar un drept de proprietate valorează proprietate (art. 1909 Codul civil).
Aceasta înseamnă că cel care posedă este considerat proprietar (cu anumite excepţii
prevăzute de lege).Într-adevăr, terţul dobânditor al unui bun mobil, dacă este de bună-
credinţă (crede că a dobândit bunul de la adevăratul său proprietar), are, în principiu,
dreptul de a păstra bunul pentru sine.
-în ce priveşte drepturile reale accesorii:
- ipoteca are ca obiect un imobil
- gajul priveşte un mobil
-în ce priveşte dreptul internaţional privat:
- imobilului i se aplică – legea ţării pe teritoriul căreia este situat (lex rei
sitae).
- mobilului i se aplică legea proprietarului bunului lex personales care este: -
ori lex patrie – lex domiciliu (Vezi Legea 105/1992 (art.49-65)).
- în ce priveşte competenţa teritorială:
- litigiul cu privire la un imobil se judecă de instanţă în raza căreia se află
bunul;
- litigiul cu privire la un mobil este competentă instanţa domiciliului pârâtului
(actor se quitur forum rei);
- în ce priveşte prescripţia extinctivă:
-acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă;
-acţiunea în revendicare mobiliară se prescrie în termen de 3 ani;
- în ce priveşte regimul înstrăinării lor sunt reguli diferite( Legea 18/1991,
Legea 54/1998, Ordonanţele 27/1992 şi nr.15/1993).
30
După modul de determinare:
Bunuri determinate individual (res certa) şi bunuri determinate generic (res
genera)
Bunurile individual determinate sunt acelea care potrivit naturii lor sau
voinţei exprimată în actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale.
Individual determinate sunt, prin excelenţă, unicatele. De exemplu, o lucrare de artă,
un apartament individualizat prin adresa exactă, un autoturism individualizat prin
marcă şi seria motorului etc. constituie bunuri individual determinate.
Determinate generic sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile
speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire,
măsurare, numărare etc.De exemplu, un kilogram de mere, o cisternă de benzină, o
tonă de grâu, 5 metri de stofă, 100 lei, ş.a.m.d. – constituie bunuri de gen.
Importanţa juridică a clasificării:
- momentul transmiterii dreptului real, în actele translative de drepturi reale:
- dacă obiectul este res certa, dreptul real se transmite în momentul realizării
acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul;
- dacă obiectul este res genera, dreptul real se transmite în momentul
individualizării ori predării (în lipsă de stipulaţie contrară).
- suportarea riscului contractului
- pentru res certa, dacă piere fortuit înainte de predare, debitorul este liberat
de obligaţia predării. De exemplu, dacă se încheie un contract de vânzare-cumpărare
care are ca obiect un apartament , dreptul de proprietate se va transfera de la vânzător
la cumpărător la momentul încheierii contractului, chiar dacă în acesta s-a prevăzut că
predarea efectivă a apartamentului se va realiza după încă 2 luni. Dacă în intervalul
celor 2 luni imobilul s-a distrus ca urmare a unui incendiu, cel care va trebui să
suporte această pierdere nu este vânzătorul, deşi bunul se afla încă în posesia acestuia,
ci este cumpărătorul care, deşi nu avea bunul în posesie, devenise deja proprietar.
Consecinţa constă în faptul că, dacă preţul a fost deja plătit de către cumpărător,
vânzătorul nu va mai avea obligaţia de a-l restitui, iar dacă preţul apartamentului nu
fusese încă plătit de către cumpărător la data pieirii bunului, acesta din urmă va avea
în continuare obligaţia de a-l plăti.
- pentru res genera, dacă piere fortuit înainte de predare, debitorul nu este
liberat de obligaţia de predare, deoarece el trebuie să procure alte bunuri, potrivit
regulii - genera non pereunt. De exemplu, dacă s-a încheiat un contract de vânzare a
unei tone de cereale şi aceasta piere pe parcursul transportului, cel care va suporta
pieirea va fi vânzătorul în sensul că va trebui să înlocuiască tona de cereale care a
pierit cu cereale în aceeaşi cantitate şi calitate. Spunem că “bunurile de gen nu pier”
în sensul că ele pot fi întotdeauna înlocuite cu alte bunuri aparţinând aceleiaşi specii.
32
Este frugifer bunul care poate produce periodic, fără consumarea substanţei
sale, alte bunuri sau produse, numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la
produse fără consumarea substanţei sale.
Se disting trei categorii de fructe potrivit art.483 Codul civil :
- Fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine: producţia şi praşila
(sporul animalelor, ciupercile de pădure, urzicile, etc.) potrivit art.522 Codul civil;
- Fructele industriale ale unui fond sunt acelea care se dobândesc prin cultură. Acestea
se produc ca urmare a activităţii omului (spre exemplu, recolta). De observat că
noţiunea de “industrial” este utilizată în terminologia juridică în sens etimologic, şi
anume prin intervenţia, prin munca, prin truda omului, art.522 C.civ.
- Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor,
arende. potrivit art.523.
Fructele sunt diferite de producte.
Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale,
exemplu piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie.
Fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere; pe când cele
civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).
Importanţa clasificării:
- în materie de uzufruct – izufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte
care se cuvin nudului proprietar;
- posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a
productelor.
34
Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil se poate face după următoarele
criterii:
- după legătura cu voinţa umană:
- acţiunile omeneşti (voluntare sau nevoluntare), fapte ale subiectelor de drept
civil săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care însă legea
leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, ce pot fi
licite sau ilicite.
Acţiunile umane se clasifică la rândul lor în:
a) acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea,
modifica sau a stinge un raport juridic civil. Aceste acţiuni se numesc acte juridice
civile;
b) acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar de care
legea leagă totuşi producerea unor asemenea efecte. Aceste acţiuni poartă numele de
fapte juridice civile şi pot fi, la rândul lor, licite sau ilicite.
Faptele juridice civile se produc ca urmare a voinţei omului; deşi voluntare,
faptele juridice licite şi ilicite nu sunt săvârşite cu intenţia producerii efectelor
juridice.
Referitor la faptele ilicite, Codul civil prevede în art. 998: “orice faptă a
omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat, a-l repara”; iar în art. 999: “omul este responsabil nu numai de prejudiciul
cauzat prin fapta sa, dar şi pentru cel cauzat din neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Săvârşirea unei fapte juridice ilicite conduce la ceea ce se numeşte răspunderea civilă
delictuală. Un fapt juridic ilicit poate fi ,de exemplu, acţiunea de a sparge un geam:
autorul acestei fapte va avea, ca urmare, obligaţia de a acoperi prejudiciul astfel
cauzat. Chiar dacă geamul a fost spart intenţionat, nu suntem în prezenţa unui act
juridic, ci a unui fapt juridic deoarece ceea ce s-a urmărit nu este producerea efectelor
juridice (adică obligarea autorului de a acoperi prejudiciului cauzat).
Faptele juridice licite sunt cele prin producerea cărora nu sunt
încălcate prevederile legale. În categoria faptelor juridice licite pot fi cuprinse:
gestiunea de afaceri; plata lucrului nedatorat; îmbogăţirea fără justă cauză.
- Evenimentele sunt faptele naturale sau împrejurările care se produc
independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi
juridice. Spre exemplu, naşterea unei persoane este din punct de vedere juridic un
“eveniment” deoarece ea declanşează o serie de efecte juridice cum ar fi: începutul
capacităţii de folosinţă, apariţia unui subiect de drept civil etc. Moartea persoanei
produce ca efecte juridice încetarea capacităţii de folosinţă a acesteia, deschiderea
succesiunii, încetarea contractului de rentă viageră etc. Evenimente sunt şi
împrejurările de forţă majoră care, potrivit legii, suspendă prescripţia extinctivă,
înlătură răspunderea civilă etc.
- după sfera lor:
- fapte juridice în sens larg (acţiunile omeneşti şi evenimentele);
- fapte juridice în sens restrâns (acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul dispoziţiilor normelor
juridice civile).
35
CAPITOLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL
1. Noţiune şi clasificare
36
Este act juridic unilateral cel care rezultă dintr-o singură voinţă – exemplu
testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire, oferta, promisiunea
publică de recompensă.
Este bilateral – actul juridic civil care reprezintă voinţa concordantă a două
părţi. Exemplul tipic de act civil bilateral este - contractul civil: vânzarea cumpărarea,
împrumutul, depozitul etc.
Este multilateral – actul juridic rezultat din acordul de voinţă ce provine de la
trei sau mai multe părţi – exemplu contractul civil de societate.
Nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi
bilaterale, cu clasificarea contractelor civile în unilaterale (ce dau naştere la obligaţii
numai pentru una din părţi) - donaţia, împrumutul şi bilaterale sau sinalagmatice care
dau naştere la obligaţii pentru ambele părţi – vânzarea cumpărarea).
Importanţa clasificării:
- analiza validităţii actului: la actele unilaterale se analizează existenţa şi validitatea
manifestării de voinţă a unei singure părţi, iar la cele bi sau multi laterale se
analizează existenţa şi validitatea acordului de voinţă;
- diferă regimul juridic al viciilor de consimţământ;
- actele unilaterale sunt de regulă irevocabile, iar cele bi sau multi laterale pot
fi revocate d
- oar prin acordul părţilor, conform simetriei faţă de modul de formare;
După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu titlu oneros şi
cu titlu gratuit.
Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul folosului
patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos
patrimonial. (exemplu contractul de vânzare cumpărare, antrepriza, locaţiunea etc).”
Este cu titlu gratuit este acel act juridic civil prin care se procură un folos
patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb (exemplu
donaţia, comodatul, împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit).
Actele cu titlu oneros se subclasifică în:
- act comutativ - la a cărui încheiere părţile cunosc existenţa şi întinderea
obligaţiilor lor (exemplu:contractul de vânzare cumpărare, contractul de antepriză
etc).
- act aleatoriu - la a cărui încheiere părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor,
existînd şansa unei pierderi şi a unui câştig datorită unor evenimente ulterioare
(exemplu: contractul de rentă viageră, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere).
Actele cu titlu gratuit se clasifică în:
- liberalităţii şi
- acte dezinteresate
Este liberalitate acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat. Sunt liberalităţi donaţiile şi legatele.
Este act dezinteresat acel act cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un
avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul
gratuit, depozitul nerenumerat, comandatul etc.
37
Importanţa clasificării:
- diferă regimul juridic în privinţa condiţiilor de validitate şi a viciilor de
consimţământ:
- răspunderea părţilor este mai sever reglementată la actele cu titlu oneros;
- condiţiile de formă pentru încheierea actelor cu titlu gratuit sunt mai severe.
Este translativ actul civil care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv
civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu (exemplu: donaţia, vânzarea-cumpărarea).
Este declarativ actul civil care are ca efect consolidarea ori definitivarea unui
drept subiectiv preexistent (exemplu: partajul (împărţeala este un asemenea act.)
O specie aparte de act declarativ este actul confirmativ - este acel act prin
care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiunea în anulabilitate un act
juridic civil, la a cărui încheiere a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocroteşte un
interes personal, individual.
Importanţa clasificării:
- actul constitutiv şi cel translativ îşi produc efectele numai pentru viitor (ex nunc), pe
când actul declaraţiei îşi produce efectele pentru trecut (ex tunc).
- rezoluţiunea pentru neexecutare operează doar la actele translative şi constitutive
când sunt sinalagmatice;
- întinderea drepturilor: la cele constitutive şi declarative este stabilită de părţi, iar la
cele translative este prestabilită, căci nimeni nu poate transmite mai mult decât are;
- just titlu pentru uzucapiune constituie numai actele translative;
- numai pentru primele două categorii este necesară îndeplinirea formelor de
publicitate imobiliară.
Actul de administrare - este acel act juridic prin care se realizează o normală
punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu (exemple :închirierea unui bun,
culegerea fructelor, asigurarea unui bun etc.).
Actul de dispoziţie este acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea din
patrimoniu a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală (ipotecă,
gaj).
38
Importanţa clasificării:
- diferă condiţiile referitoare la capacitatea de a încheia acte juridice;
- în materia reprezentării, pentru actele de dispoziţie se cere procură specială.
Este accesoriu – actul a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act
juridic, principal. Exemple: clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională,
arvuna).
Importanţa clasificării:
- existenţa şi validitatea actului accesoriu depinde şi de cea a actului principal
conform principiului accesorium sequitur principale.
Este cauzal – actul juridic a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori
scopului (dacă scopul este imoral actul juridic este lovit de nulitate).
Este abstract (necauzal) actul juridic civil care este detaşat de elementul
cauză, valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element.Sunt abstracte actele
juridice constatate prin titlurile de valoare – înscrisuri care încorporează operaţiuni
juridice (obligaţiunea cec).
Importanţa clasificării:
- validitatea actelor juridice şi regimul probator prezintă particularităţi.
Condiţiile actului juridic sunt elementele care alcătuiesc acest act. Acestea
pot clasificate după următoarele criterii:
1. În funcţie de aspectul la care se referă, condiţiile actului juridic civil pot fi:
2.2. Capacitatea
Capacitatea de a încheia actul juridic constă în aptitudinea subiectului de
drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte
42
juridice civile.Capacitatea civilă se împarte în capacitate de folosinţă şi capacitate de
exerciţiu.
Pentru persoana fizică, regula în materia capacităţii de folosinţă este
recunoaşterea capacitatăţii de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepţia.
Potrivit Codului civil,” Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă
de lege”.Excepţiile pot fi:
- generale: ”Necapabili de a contracta sunt: 1. minorii ; 2. interzişii;….4. în
genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte” (textul punctului 3 care
prevedea incapacitatea femeii măritate a fost abrogat în 1932).
- speciale (situaţia tutorilor-art.1308 pct.1 C.civ., a mandatarilor-art.1808 pct.
2 C. Civ., a judecătorilor, procurorilor, avocaţilor-art.1309 C.civ.).
Pentru a încheia în mod valabil acte juridice, o persoană trebuie să dispună de
capacitate de exerciţiu, noţiune pe care am analizat-o când ne-am ocupat de părţile
raportului juridic civil.
În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a încheia acte
juridice civile are un specific: este subordonat principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanelor juridice.
2.3. Consimţământul
1) Legătura cu voinţa juridică
Consimţământul constă în hotărârea manifestată în exterior de a încheia un
act juridic civil. Alături de cauza actului juridic, consimţământul formează voinţa
juridică a persoanei. Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa
juridică, şi anume:
- principiul libertăţii actelor juridice civile numit şi principiul autonomiei de
voinţă;
- principiul voinţei reale (principiul voinţei interne).
43
Codul civil român a consacrat principiul voinţei interne sau reale. În sprijinul
acestui principiu se îndemeiază pe argumentele:
-art.977 Codul civil “Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, nu după sensul literal al termenului”.
- art 953: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin
violenţă, sau surprins prin dol”.
- art.1175: în materie de simulaţie “Actul secret ce modifică un act public, nu poate
avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali”.
3. Structură
- un singur element, de natură psihologică, ce constă în falsa reprezentare a realităţii.
4) Dolul
1. Definiţie
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persone, prin mijloace viclene sau
dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic , pe care altminteri nu l-ar fi
încheiat sau l-ar fi încheiat în alţi termeni contractuali. Dolul este o eroare provocată.
Sediul materiei este art. 960 C. Civ.
2. Clasificare
După consecinţele pe care le are asupra valabilităţii actului juridic, distingem:
- dolul principal - cade asupra unor elemente importante la încheierea actului şi care
atrage anularea actului
- dolul incident (sau secundar), cade asupra unor împrejurări nedeterminante pentru
încheierea actului juridic, şi care nu atrage nevalabilitatea actului, dar poate fi invocat
drept temei pentru o reducere a prestaţiei.
3. Structura
- un element material, obiectiv - ce constă în utilizarea de mijloace viclene
pentru a induce în eroare: şiretenii, manopere dolosive). Acesta poate consta într-o
acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt omisiv).
Spre exemplu, dolul ar putea consta în prezentarea de către vânzător a unei
bijuterii ca fiind dintr-un metal preţios, deşi în realitate aceasta nu este veritabilă,
cumpărătorul nefiind altfel interesat de achiziţionarea ei. (fapt comisiv).
Într-un alt exemplu, dolul poate consta în necomunicarea de către vânzătorul
unui autoturism a faptului că acesta prezintă anumite defecţiuni tehnice, urmărind
obţinerea unui preţ mai bun prin vânzarea acesteia decât dacă s-ar cunoaşte adevărata
sa stare (fapt omisiv).
47
- un element subiectiv , intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare
o persoană, pentru a determina să încheie un act juridic.
4.Condiţii
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic. Aria elementelor determinante,
pentru dol, este mai întinsă decât la eroare.
- să provină de la cealaltă parte. Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să
fie comun, să existe pentru fiecare din părţile actului bilateral.
În doctrină se admit şi următoarele două situaţii:
1. dolul să provină de la un terţ, iar cocontractantul are cunoştinţă de această
împrejurare (un fel de complicitate la dol). Spre exemplu, dacă un terţ, de conivenţă
(în înţelegere) cu vânzătorul, recomandă celeilalte părţi să cumpere un bun, deşi ştie
că este defect, suntem în prezenţa vicierii consimţământului prin dol.
2. dolul să provină de la reprezentantul (exemplu mandatarul acestuia)
cocontractantului.
5.Proba
Potrivit art.960 al.2 Codul civil “Dolul nu se presupune” ceea ce înseamnă că
persoana care-l invocă trebuie să-l dovedească. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi
probat prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.Este mai uşor
de dovedit decît eroarea, care este o stare psihologică.
5) Violenţa
1. Definiţie
Violenţa constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o
temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Sediul materiei
Violenţa este reglementată în Codul civil prin articolele 955, 956, 957, 958.
2.Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
- violenţa fizică - vis - când ameninţarea priveşte integritatea fizică sau
bunurile persoanei;
- violenţa morală - metus - când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori
sentimentele persoanei.
Noţiunea de “violenţă” nu este utilizată cu înţelesul de agresiune prezentă
exercitată asupra persoanei, ci cu înţelesul de “ameninţare cu un rău viitor, dar
iminent”. Dacă suntem în prezenţa unei constrângeri fizice actuale a persoanei (care
este, spre exemplu, torturată fizic sau psihic pentru a semna actul) aceasta nici nu
constituie o “violenţă – viciu de consimţământ”. Într-adevăr, în exemplul dat,
consimţământul persoanei nu este doar viciat, ci el lipseşte cu desăvârşire, deci
sancţiunea va fi nulitatea absolută a actului (pentru lipsa uneia dintre condiţiile de
validitate) şi nu nulitatea relativă a acestuia. Pentru a fi în prezenţa violenţei, ca viciu
de consimţământ, trebuie ca persoana să aibă totuşi o mică marjă de libertate:
libertatea de a opta între răul cu care este ameninţată şi răul pe care l-ar atrage
încheierea actului juridic.
- După caracterul ameninţării, deosebim între:
48
- ameninţarea legitimă, justă, care nu este viciu de consimţământ (creditorul îl
ameninţă pe debitor cu darea în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte îndatorirea
pe care o are).
- ameninţarea nelegitimă, injustă, cu un rău – care are semnificaţia juridică a
viciului de consimţământ.
3.Structura
Violenţa este alcătuită din două elemente:
- un element obiectiv, exterior - ce constă în ameninţarea cu un rău.
Răul cu care se ameninţă poate fi fizic, moral sau patrimonial; el poate privi
fie persoana în cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie alte persoane
apropiate, ce sunt legate de victimă printr-o puternică afecţiune;
- un element subiectiv,intern - constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate.
Tocmai această temere este cea care alterează consimţământul. Temerea
produsă trebuie să fie apreciată în concret, în funcţie de victima violenţei, ceea ce
înseamnă că trebuie să fie suficient de puternică pentru a o face să încheie actul
juridic. Ea se apreciază după vârstă, grad de cultură, sănătate etc.; deci, criteriul
aprecierii este unul subiectiv. Spre exemplu, se va lua în consideraţie faptul că este
mai lesne de viciat prin violenţă consimţământul unui vârstnic sufeind de o boală ,
decât al unei persoane mature şi sănătoase.
4.Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească cumulativ,
două condiţii:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
Spre deosebire de dol, violenţa atrage nulitatea relativă a actului juridic nu
numai dacă provine de la cealaltă parte contractantă, dar şi dacă provine de la un terţ.
5.Proba
Dovada se poate face prin orice mijloace de probă. Sarcina probei revine
victimei dolului.
6) Leziunea
1.Definiţie
Leziunea a fost definită ca reprezentând paguba materială pe care o suferă una
din părţile unui contract oneros şi comutativ din cauza disproporţiei vădite de valoare
dintre cele două prestaţii reciproce (privite ca echivalente valoric). Mai simplu spus,
ea reprezintã un dezechilibru economic al contractului.
Sediul materiei
Codul civil reglementează în numeroase dispoziţii leziunea: art.951, 1157,
1158, 1160, 1162, 1163, 1164, 1165.
2.Teorii
Există două teorii care stau la baza instituţiei leziunii:
- concepţia subiectivă - leziunea presupune două elemente:
- unul obiectiv- constând în disproporţia de valoare între contraprestaţii;
49
- unul subiectiv - constând în profitarea de stare de nevoie în care se găseşte
cealaltă parte.
- concepţia obiectivă - leziunea are un singur element :
- paguba egală cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.
Codul nostru civil îmbrăţişează concepţia obiectivă în reglementarea leziunii.
Practic, leziunea nu este atât un viciu de consimţământ, cât este consecinţa unui viciu
de consimţământ. În realitate, trebuie observat că motivul cel mai probabil pentru care
o parte încheie un contract vădit prejudiciabil este tocmai faptul că s-a aflat sub
imperiul erorii, dolului sau violenţei. Plecând de aici, legea instituie prezumţia că un
asemenea contract s-a încheiat cu vicierea consimţământului uneia dintre părţi.Dacă
însă cocontractantul a profitat de starea de nevoie în care se afla cealaltă parte la
momentul încheierii actului juridic, acel act va fi lovit de nulitate absolută pentru
cauză imorală gravă.
3.Condiţii
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului;
- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.
Aceasta însemnă că nu orice avantaj al uneia dintre părţi faţă de cealaltă, nu
orice deosebire, spre exemplu, dintre valoarea bunului şi preţul obţinut, face ca actul
juridic să fie lezionar. În practică se consideră, în general, că este vădită o
disproporţie când una dintre prestaţii depăşeşte dublul valorii celeilalte sau este mai
mică decât jumătate din valoarea celeilalte.De exemplu,o persoană îşi vinde casa cu
mai puţin de jumătate din valoarea sa.
4.Domeniu de aplicare
Fără a nega principiul libertăţii de voinţă a părţilor, legiuitorul intervine
uneori, permiţând anularea contractelor în care nu există un minim echilibru al
prestaţiilor.Fiind vorba de o reglementare de excepţie,leziunea are un domeniu de
aplicare mai restrâns, atât din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca ,cât
şi din punctul de vedere al actelor susceptibile de anulare . Din punct de vedere
practic, leziunea are o aplicabilitate foarte restrânsa pentru că, potrivit art. 1165 C.
civ., "Majorul nu poate, pentru leziune, sa exercite acţiunea în resciziune". Astfel:
- Leziunea priveşte minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
- Are ca obiect numai actele juridice civile care, în acelaşi timp:
- sunt acte administrative
- au fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur, fără încuviinţarea
ocrotitorului legal;
- sunt acte bilaterale (contracte);
- a u fost încheiate cu titlu oneros. În actele încheiate cu titlu gratuit prestaţiile
sunt în mod deliberat neechivalente;
- sunt comutative. Contractele aleatorii pot fi prejudiciabile pentru una dintre
părţi, dar acesta este un risc asumat la încheierea contractului, întinderea obligaţiilor
reciproce depinzând de hazard. Spre exemplu, mi-am asigurat autoturismul contra
furtului, dar nu a avut loc un astfel de incident. Aceasta înseamnă că am plătit ratele
de asigurare, fără a primi din partea societăţii de asigurări nici o contraprestaţie;
50
- sunt prejudiciabile pentru minor. Dacă sunt prejudiciabile pentru cealaltă
parte, actul nu poate fi anulat.
5.Proba
Prezumţia instituită de Codul civil scuteşte partea care o invocă de orice altă
dovadă; este suficientă proba disproporţiei vădite de valoare dintre contraprestaţii.
2.4.Obiectul
1. Noţiune
Potrivit art. 962 Cod civil (care se referã expres numai la convenţii dar se
aplicã oricãror acte juridice), "obiectul convenţiilor este acela la care pãrţile sau
numai una din pãrti se obligã". Rezultã de aici cã prin "obiect al actului juridic" trebuie
sã înţelegem prestaţia (adicã acţiunea sau inacţiunea) pe care subiectul activ o poate
pretinde iarsubiectul pasiv este obigat sã o sãvârşeascã în temeiul angajamentului luat
prin încheierea actului juridic.
Ca obiect derivat al actului juridic considerăm, obiectele, lucrurile, bunurile.
Cu privire la acest înţeles art.963 dispune “Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi
obiectul unui contract”.
Când conduita părţilor priveşte “lucrurile” ori “bunurile” , acestea sunt privite
ca “obiect derivat” al actului juridic civil. După cum vom arăta unele “condiţii de
valabilitate” ale obiectului actului juridic civil se referă tocmai la “bunuri” .
2. Condiţii de valabilitate
1. Clasificare
- Condiţii generale:
- să existe;
- să fie în circuitul civil;
- să fie determinat sau determinabil;
- să fie posibil;
- să fie licil şi moral.
- Condiţiile speciale sunt:
- cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;
- obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.
51
actului juridic civil. Motivul pentru care un asemenea act juridic este nul nu îl
constituie însă faptul că obiectul este viitor, ci caracterul imoral al cauzei.
- bunul care a existat în trecut, dar nu mai există încă, este considerat că nu există.
Potrivit Codului civil: ”Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot,
vinderea este nulă. Dacă era pierdut numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a
se lăsa de contract sau a pretinde reducerea preţului”.
2. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil, este prevăzută expres de art.963
Codul civil şi reluată de art.1310 Codul civil. Codul civil prevede că ”numai lucrurile
ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.” Deci bunurile inalienabile, cum sunt
bunurile aflate în domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, nu
pot forma obiect al unor acte juridice translative de proprietate. Totuşi, ele pot forma
obiect al altor acte juridice, spre exemplu al unui contract de concesiune;
3. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat ori determinabil
(condiţie prevăzută de art.948 pct.3 cât şi de art.964 Codul civil). Când obiectul
constă în res certa (bun individual determinat), condiţia este îndeplinită prin arătarea
caracteristicilor acestuia; Când obiectul constă în res genera (bun de gen), condiţia
este îndeplinită numai prin stabilirea unor criterii de determinare a cantităţii, calităţii,
valorii care se vor folosi la momentul executării actului.
4. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil - este o condiţie impusă
de regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil.
Imposibilitatea trebuie apreciată dinamic, în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific.
Totodată, se are în vedere imposibilitatea absolută (pentru oricine) şi nu imposibili-
tatea relativă (pentru un anumit debitor). Imposibilitatea absolută a obiectului duce la
nulitatea actului juridic, indiferent dacă este de natură materială (spre exemplu o
imposibilitate fizică de a executa prestaţia: “mă oblig să transport o tonă de marfă cu
un autoturism”) sau de natură juridică (“mă oblig să vând Palatul Culturii”).
5. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral .Această condiţie
cere ca acţiunea ori inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie în concordanţă cu
legea şi morala.Spre exemplu, este nul pentru obiect ilicit contractul prin care una
dintre părţi se obligă în schimbul unei sume de bani la aplicarea unei corecţii fizice
unei alte persoane.
3.Condiţilei speciale de validitate
Acestea trebuie îndeplinite numai pentru anumite acte juridice civile dintre
care enumeram:
- la actele juridice cu caracter strict personal, se cere ca obiectul sã constea
într-un fapt personal al celui ce se obligã. Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei
persoane. Promisiunea faptei altuia nu reprezintă o excepţie de la acest principiu.
- la actele juridice translative sau constitutive de drepturi reale, se mai cere o
condiţie cu privire la obiectul obligatiei de a da: cel ce se obligã a da trebuie sã fie
titularul dreptului respectiv. Într-adevăr, conform principiului “nimeni nu poate
transmite mai multe drepturi decât are”, vânzarea lucrului altuia este un act juridic
nul pentru obiect, imposibil din punct de vedere juridic. Dacă însă cumpărătorul are
cunoştinţă despre faptul că bunul nu se află în proprietatea vânzătorului, actul juridic
52
poate fi considerat valabil încheiat, sub condiţia suspensivă a procurării dreptului de
proprietate de câtre vânzător.
2.5. Cauza
1. Noţiune
Cauza constă în scopul urmărit la încheierea unui act juridic civil. Împreună
cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică.
2. Structura
Noţiunea de cauză cuprinde două elemente: cauza imediată şi cauza mediată.
Scopul imediat - cauza proximă - numit şi scopul obligaţiei, este un element
abstract şi invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice.
- în contractele sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi constă în
reprezentarea, adică prefigurarea mintala a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că
şi cealaltă parte se obliga, la rândul ei);
- în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica (animus
donandi);
- în actele reale, scopul imediat îl reprezintă prefigurarea remiterii lucrului, bunului;
- în contractele aleatorii, este cauza imediată riscul, adică prefigurarea unei
împrejurari viitoare si incerte, de care depinde şansa câştigului, respectiv riscul
pierderii.
Scopul mediat - causa remota - numit şi scopul actului juridic, constă în
motivul determinant al încheierii unui act juridic civil; acest motiv se referă fie la
însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile persoanei.Scopul mediat se caracterizeaza prin
aceea ca este concret si variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile, si chiar
in cadrul aceleiasi categorii de acte de drept civil. Spre exemplu, o persoană vinde un
autoturism pentru că doreşte să îşi cumpere altul , altă persoană vinde pentru că
doreşte să-şi achite o datorie din banii obţinuţi etc.
3.Condiţiile de valabilitate
- Să existe: Această condiţie a cauzei actului juridic civil - este consacrată
expres, în art.966 Codul civil “Obligaţia fără cauză....nu poate avea nici un efect”.
Când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ambele elemente ale
cauzei - scopul mediat şi scopul imediat – lipsesc; iar lipsa cauzei va atrage nulitatea
relativă a actului juridic civil.
Când lipsa cauzei se datorează:
- lipsei contraprestaţiei (în contractele sinalagmatice);
- lipsei predării bunului (în actele reale);
- lipsei riscului (în contractele aleatorii);
- lipsei intenţiei de a gratifica (în contractele cu titlu gratuit)
sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.
Spre exemplu,dacă una dintre părţi vinde un bun fără a pretinde nici un preţ
pentru acesta şi fără să existe intenţia de a gratifica cealaltă parte, contractul va fi nul
ca act de vânzare pentru lipsa cauzei.
53
- Să fie reală - prevăzută în art.966 Codul civil “Obligaţia....fondată pe o
cauză falsă...nu poate avea nici un efect”. Cauza este falsă când există eroare asupra
motivului determinant care este tocmai scopul mediat. Falsitatea cauzei atrage
nulitatea relativă a actului juridic civil.
- Să fie licită şi morală- prevăzută expres în acelaşi art.966 Codul civil:
“Obligaţia nelicită, nu poate avea nici un efect”. Art.968 Codul civil prevede “Cauza
este nelicită când este prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri şi
ordinii publice”.
Ilicit poate fi doar scopul mediat.
4.Proba
Cauza este prezumată până la dovada contrarie- art.967 Codul civil prevede:
“Convenţia este valabilă , cu toate că, cauza nu este expresă”.
Se institue astfel două prezumţii relative (împotriva cărora este admisibilă
proba contrară):
- prezumţia de valabilitate a cauzei , indiferent că se menţionează sau nu
- prezumţia de existenţă a cauzei; cauza nu trebuie dovedită (ea este
prezumată de lege).
Prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic, acela
trebuie să dovedească aceasta. Inexistenţa şi falsitatea cauzei pot fi probate prin
dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului
juridic, ori erorii asupra mobilului determinant. Caracterul ilicit sau imoral al cauzei
pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
2.6. Forma
1. Noţiune
Prin forma actului juridic civil se înţelege acea condiţie care constă în
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica
sau stinge un raport juridic civil concret.
În doctrină, expresia “forma actului juridic civil” este folosită două sensuri:
- în sens restrâns - se desemnează modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice;
- în sens larg - se desemnează trei categorii de forme:
- forma cerută pentru valabilitatea actului
- forma cerută pentru probarea actului
- forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţe persoane.
Principiul consensualismului
Consensualismul este principiul potrivit cãruia un act juridic civil este valabil
încheiat prin simpla manifestare de voinţã a pãrţilor, indiferent de forma în care ea se
exteriorizeazã (solo consensu). Deci, pentru a produce efecte juridice, manifestarea de
voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială. Acest principiu nu este consacrat expres,
cu caracter general, de către Codul civil, dar când legiuitorul a vrut ca principiul
consensualismului să nu se aplice, a prevăzut aceasta în mod expres.
3.1. Termenul
1. Noţiune
Termenul - dies - este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care
este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi
executării obligaţiilor civile.
Regulile generale privind termenul se găsesc în Codul civil, art.1022-1025.
Regulile speciale privind această modalitate se găsesc fie în Codul civil, fie în alte
acte normative - izvoare de drept civil.
2.Clasificare
- După izvorul său, termenul poate fi:
- termen legal, stabilit de lege. Astfel sunt, de exemplu, termenele de prescripţie;
- termen convenţional sau voluntar, stabilit de părţile actului juridic civil. Din această
categorie face parte majoritatea termenelor;
- termen judiciar (de graţie), acordat de instanţă debitorului.Potrivit Codului civil,
instanţa poate acorda debitorului, ţinând cont de situaţia patrimonială a acestuia, un
termen suplimentar pentru executarea obligaţiei şi amână astfel executarea silită a
obligaţiei.
- În funcţie de cunoaşterea, la data încheierii actului,a momentului împlinirii
sale, avem:
- termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii actului
juridic (de exemplu, 10 iunie 2008);
- termen incert, a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică, deşi
realizarea sa este sigură (de exemplu,data morţii creditorului rentei viagere).
-În funcţie de titularul beneficiului termenului distingem:
- termen în favoarea debitorului, care este regula (art.1024 Codul civil);
- termen în favoarea creditorului (în cazul contractului de depozit, în care termenul
este în favoarea deponentului ca regulă);
- termen în favoarea ambelor părţi (exemplu: termenul dintr-un contract de asigurare).
Importanţa acestei clasificări constă în faptul că - numai cel ce are de
partea sa, beneficiul termenului poate renunţa la acest beneficiu. În acest caz,
obligaţia devine deîndată exigibilă ca o obligaţie pură şi simplă. Astfel, de
57
exemplu, într-un contract de împrumut fără dobândă, termenul la care suma trebuie
restituită este dispus în beneficiul debitorului. Ca urmare, numai acesta poate
renunţa la beneficiul termenului, plătind înainte de împlinirea acestuia. Creditorul
nu poate pretinde plata înainte de împlinirea termenului, deoarece acesta nu a fost
stipulat în favoarea sa. Dar, dacă împrumutul s-a acordat cu dobândă, termenul este
stipulat în favoarea ambelor părţi, astfel încât nici una nu poate renunţa la termen
fără acordul celeilalte.
- După criteriul efectului său, termenul este:
-Termenul suspensiv - amână începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi executării
obligaţiei corelative, până la îndeplinirea lui. De exemplu, într-un contract de
vânzare-cumpărare, părţile prevăd ca preţul să se achite după două săptămâni de la
momentul încheierii actului.
-Termenul extinctiv - amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării
obligaţiei corelative, până la împlinirea lui. Spre exemplu, într-un contract de rentă
viageră debitorul se obligă să plătească periodic creditorului o sumă de bani, până la
moartea acestuia din urmă. Termenul contractual (moartea creditorului) este extinctiv.
3. Efectele termenului
Aşa cum am văzut, termenul influenţează doar executarea actului juridic
civil, nu şi existenţa sa. Deci, dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, afectate de
termenul suspensiv, există.
Ca urmare, termenul suspensiv întârzie începutul exercitării dreptului
subiectiv şi executării obligaţiei corelative. Consecinţele acestui fapt sunt:
d acă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă (adică înainte de împlinirea
termenului suspensiv), el va face o plată valabilă. Aceasta echivalează cu renunţarea
la beneficiul termenului şi, după cum am arătat, este posibil numai dacă termenul a
fost prevăzut în interesul debitorului;
înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate face acte de
conservare-de exemplu, poate cere înscrierea unei ipoteci;
înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere de la debitor
plata;
termenul de prescripţie extinctivă, în cazul drepturilor care decurg din acte juridice
afectate de termene suspensive, începe să curgă de la data împlinirii acestora. Spre
exemplu, prescripţia extinctivă a dreptului creditorului de a-l acţiona în judecată pe
debitorul său începe să curgă la momentul în care obligaţia a ajuns la scadenţă şi nu a
fost executată.
până la împlinirea termenului suspensiv, compensaţia, ca mod de stingere a
obligaţiilor civile (care presupune existenţa unor datorii reciproce ale celor două părţi
contractante) nu poate interveni, întrucât una din obligaţii nu este exigibilă.
Pe de altă parte, termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi
a obligaţiei corelative. De exemplu, împlinirea termenului contractului de închiriere
marchează încetarea dreptului de a folosi bunul închiriat şi a obligaţiei de a asigura
folosinţa liniştită a acestuia.
58
3.2. Condiţia
1. Noţiune
Conditia este un eveniment viitor si nesigur în ce priveşte realizarea sa, de
care depinde însãşi existenţa actului juridic (adicã naşterea ori desfiinţarea sa).
Termenul se traduce prin “când”, condiţia prin “dacă”.
Regulile generale privind condiţia sunt stabilite în Codul civil: “Despre
obligaţiile condiţionale” (Secţiunea I-a Cap.VI din Titlul III – “Despre contracte şi
convenţii.”
2. Clasificare
- Din punct de vedere al modului de formulare, condiţia poate fi pozitivă şi
negativă.
Astfel condiţia pozitivă este cea care constă în îndeplinirea unui eveniment
viitor şi nesigur, în timp ce condiţia negativă constă în neîndeplinirea unui asemenea
eveniment.
Spre exemplu, “îţi donez autoturismul dacă vei obţine permisul de
conducere” este un angajament afectat de o condiţie pozitivă. Un exemplu de condiţie
negativă este: “îţi donez bicicleta dacă în următorul an nu mi se va naşte un fiu”.
Cea mai importantă consecinţă a calificării condiţiei ca fiind pozitivă sau
negativă constă în felul în care aceasta se consideră îndeplinită sau neîndeplinită.
Astfel, dacă s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen şi
acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiţia pozitivă se socoteşte
neîndeplinită, iar dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia pozitivă se socoteşte
neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce. Dacă
s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă loc într-un anumit termen, condiţia
negativă se socoteşte îndeplinită fie la expirarea termenului, sau înainte de această
dată, dacă încă înaintea acestui moment devenise clar că evenimentul nu se va mai
produce. Dacă nu s-a prevăzut nici un termen, condiţia negativă se socoteşte
îndeplinită numai atunci când evenimentul este cu neputinţă să se mai producă.
- După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării evenimentului
condiţia este cauzală, mixtă, potestativă.
- Este cauzală acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare,
independenţă de voinţa părţilor. Exemplu : „dacă va ploua”.
- Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de voinţa
unei alte persoane, determinată.Exemplu: « îţi cumpăr maşina, dacă unchiul meu îmi
va împrumuta bani”.
- Condiţia potestativă este de două feluri:
potestativă pură - a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei părţi:
- dacă depinde de voinţa debitorului, condiţia este nulă (« îţi vând dacă vreau »). Cel
care a formulat această condiţie nu a urmărit, de fapt, să se angajeze din punct de
vedere juridic.
- dacă îndeplinirea condiţiei depinde de voinţa creditorului, angajamentul este valabil:
“îţi voi vinde apartamentul, dacă vei dori să-l cumperi”.
59
potestativă simplă, a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt
exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminată.Exemplu: “Dacă mă voi căsători“
sau “dacă mi se va acorada o mărire de salariu”.
- Din punct de vedere al posibilităţii realizării lor, condiţiile sunt posibile şi
imposibile
Imposibilitatea de realizare poate fi materială sau juridică. Aprecierea acestui criteriu
se face la momentul încheierii actului juridic. Condiţia imposibilă atrage anularea
actului juridic în care a fost stipulată.
- După conformitatea lor cu legea şi morala, distingem între condiţii licite şi
morale, respectiv condiţii ilicite şi imorale. Condiţiile ilicite şi imorale afectează
valabilitatea întregului act juridic. Actul juridic în care se prevede naşterea unui
drept condiţionată de realizarea unei condiţii imposibile, imorale sau ilicite este nul
absolut. Dacă se prevede că stingerea dreptului respectiv va depinde de realizarea
unei condiţii imposibile, ilicite sau imorale, se va considera că actul juridic este
încheiat pur şi simplu.
După criteriul efectului, este:
- Este suspensivă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului juridic
(art.1017 Codul civil prevede: “de care depinde perfectarea actului”). Astfel, până la
realizarea ei, existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative ale
părţilor este amânată. Exemplu:“Iţi vând apartamentul dacă voi fi transferat cu
serviciul până la începutul anului viitor ”.
- Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului
juridic civil. Potrivit Codului civil, “Condiţia rezolutorie este aceea care supune
desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert”.Astfel, drepturile subiective şi
obligaţiile corelative ale părţilor sunt considerate că există şi se execută până la
îndeplinirea condiţiei. Dar împlinirea condiţiei, dacă se va produce, va conduce la
desfiinţarea tuturor acestor efecte, în mod retroactiv, ca şi cum între părţi nu ar fi
intervenit niciodată actul juridic respectiv. Exemplu „Îţi vând autoturismul, dar dacă
nu îmi pot achiziţiona unul nou în două săptămâni, vânzarea se desfiinţează ».
3. Efectele condiţiei
Principiile care guvernează efectele condiţiei sunt:
- Condiţia influeţează însăşi existenţa actului juridic civil, spre deosebire de termen,
care priveşte numai executarea;
- Condiţia produce efecte retroactive.
În analiza efectelor condiţiei, ca modalitate a actului juridic, distingem:
- între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie;
- între perioada anterioară împlinirii condiţiei şi perioada ulterioară împlinirii
condiţiei.
a) -Până la împlinirea condiţiei suspensive efectele actului juridic sunt
suspendate în existenţa lor.Astfel:
creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;
dacă debitorul totuşi plăteşte, el poate cere restituirea prestaţiei, pentru că a făcut o
plată nedatorată;
60
creditorul poate să solicite şi să obţină garanţii pentru creanţa sa (ipoteca, gaj etc.);
prescripţia extinctivă nu începe să curgă, dreptul la acţiune nefiind născut;
compensaţia nu poate opera.
-Dacă condiţia suspensivă s-a împlinit, actul juridic este considerat
retroactiv, că a fost un act pur şi simplu. Acesta este principiul retroactivităţii
efectelor condiţiei suspensive.
Astfel, plata făcută de către debitor anterior îndeplinirii condiţiei, deşi până acum
nevalabilă, se transformă în plată valabilă. De la principiul retroactivităţii efectelor
condiţiei suspensive există însă unele excepţii:
- prescripţia extinctivă începe să curgă doar de la împlinirea condiţiei;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale, cu toate că dreptul său dispare cu efect
retroactiv.
- În cazul în care condiţia suspensivă nu este îndeplinită, părţile sunt repuse în
situaţia anterioară încheierii actului juridic civil. Aşadar:
- prestaţiile executate trebuie să fie restituite;
- garanţiile constituite trebuie să fie desfiinţate.
b) - În ceea ce priveşte condiţia rezolutorie, până la împlinire ea nu produce
nici un efect;proprietarul sub condiţie rezolutorie se comportă ca un proprietar pur
şi simplu. Cine datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu.
- Efectul condiţiei rezolutorii după împlinirea acesteia este desfiinţarea,
retroactivă, a actului. Ca atare, părţile îşi vor restitui una alteia prestaţiile primite.
Există însă şi unele excepţii de la retroactivitate:
- Spre exemplu, dacă bunul vândut sub condiţie rezolutorie piere fortuit înainte de
împlinirea condiţiei, pieirea va fi suportată de către cumpărător, chiar dacă ulterior
condiţia se împlineşte.
- De asemenea, tot ca o excepţie de la regula retroactivităţii, nu se vor restitui nici
fructele culese de către dobânditor, chiar dacă condiţia rezolutorie s-a îndeplinit.
- În cazul în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, suntem în prezenţa
consolidării retroactive a actului juridic.
3.3. Sarcina
1. Noţiune
61
Sarcina este o obligaţie (de a da, a face sau a nu face ceva) impusã de cãtre
dispunãtor gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit (donaţii sau legate testamentare).
Spre deosebire de termen si condiţie care pot afecta orice act juridic civil, sarcina
poate afecta numai liberalitãţile.
Codul civil nu conţine o reglementare generală a sarcinii, aşa cum există
pentru termen şi condiţie. Codul cuprinde numai aplicaţii ale acestei modalităţi, în
materia donaţiei şi în cea a legatului : ”donaţiunea între vii se revocă, pentru
neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, …” sau: ”când donaţiunea este revocată
pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice
sarcină şi ipotecă.”
2.Clasificare
- În funcţie de persoana beneficiarului, sarcina este:
- în favoarea dispunătorului. Spre exemplu, A îi donează lui B autoturismul, cu
Sarcina pentru donatar de a îl transporta atunci când va avea nevoie;
- în favoarea gratificatului; Astfel, A îl desemnează pe B, prin testament, beneficiar al
întregii sale averi, cu sarcina pentru B de a se căsători ;
- în favoarea unei terţe persoane. Astfel, A îi donează lui B un calculator, cu sarcina
de a-l instrui şi pe C în utilizarea acestuia.
- Din punctul de vedere al valabilităţii lor, sarcinile pot fi: imposibile (care
nu pot fi îndeplinite), ilicite (care contravin dispoziţiilor legale), imorale (care încalcă
bunele moravuri) sau, dimpotrivă, sarcini posibile, licite şi morale.
3. Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic ce o conţine; ea afectează
numai eficacitatea actului juridic.
În caz de neîndeplinire a sarcinii, dispunătorul sau moştenitorii acestuia pot
opta între:
- revocarea liberalităţii pentru neexecutarea sarcinii, cu consecinţa reîntoarcerii
bunului sau bunurilor la masa patrimonială a dispunătorului;
- acţiunea în executarea în natură a sarcinii (atunci când aceasta nu constă într-o
obligaţie de “a face”, care nu se poate executa silit).
Dacã gratificatul îndeplineşte sarcina, actul juridic gratuit se consolideazã, ca
şi când ar fi fost un act pur si simplu.
62
Condiţia operează de drept, în timp ce revocarea pentru neexecutarea sarcinii
depinde de voinţa dispunătorului şi trebuie cerută instanţei de judecată. De altfel,
dispunătorul ar putea opta pentru a nu revoca actul juridic, chiar dacă sarcina nu a fost
executată.
63
Pornind de la prevederea art. 969 alin. 1 Cod civil - “Convenţiile legal facute
au putere de lege între părţile contractante”, putem defini principiul forţei obligatorii
ca fiind acea regulă potrivit căreia actul juridic legal încheiat se impune autorilor sau
autorului actului, întocmai ca legea. În alţi termeni: actul juridic civil este obligatoriu,
iar nu facultativ. Pentru actele bilaterale - contractele - principiul forţei obligatorii se
exprimă şi în formula larg răspandită în doctrină, potrivit căreia “contractul este legea
părţilor”.
Fundamentul principiului forţei obligatorii a actului juridic îl reprezintă două
cerinţe şi anume: 1) Necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice
generate de actele juridice civile; 2) imperativul moral al respectarii cuvâtului dat.
Excepţii
De la principiul “pacta sunt servanda” există unele excepţii şi anume în
cazurile în care efectele actelor nu se produc aşa cum au dorit părţile la încheierea lor,
aceste efecte fiind ori mai restrânse ori mai întinse, independent de voinţa uneia sau a
ambelor părţi.
Cazuri de restrângere a forţei obligatorii
Constituie cazuri de restrângere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul
juridic civil încetează înainte de termen, din cauza dispariţiei unui element al său:
- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii şi
falimentului mandantului ori mandatarului, după caz (art.1552 pct.3 Codul civil);
- încetarea contractului de locaţiune “când lucrul a pierit în total sau s-a făcut
netrebnic spre obişnuita întrebuinţare” (art.1439 alin.1 Codul civil);
În astfel de situaţii, executarea contractului nu mai poate continua din motive
obiective, independente de voinţa părţilor.
Cazuri de extindere a forţei obligatorii
Constituie cazuri de extindere a forţei obligatorii acele ipoteze în care actul
juridic civil este prorogat (prelungit) din unul din următoarele considerente:
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul
stipulat de părţi: exemplu cazul prelungirii contractelor de închiriere la care se referă
art.1 din Legea nr.17/1994;
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită suspendării temporare a
executării lui (exemplu, un caz de forţă majoră, când intervine tot o prelungire, dar
forţată a efectelor actului;
- teoria impreviziunii (rebus, sic non stantibus) - revizuirea efectelor actului juridic
din cauza ruperii echilibrului contractual datorată schimbării împrejurărilor avute în
vedere de părţi, la data încheierii actului juridic.Aceasta operează pe cale
judecătorească, în cazul contractelor sinalagmatice cu titlu oneros cu executare
succesivă, în condiţiile art. 970 şi 1085 C.civ..
64
Principiul irevocabilităţii poate fi definit ca regula de drept potrivit căreia
actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar
actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar,
din partea autorului actului.
Irevocabilitatea este o consecinţă şi o garanţie a principiului forţei obligatorii
a actului juridic civil. Părţile pot totuşi, “prin consimţământul lor mutual”, să convină
la revocarea convenţiei lor, conform principiului libertatii actelor juridice civile, căci
aşa cum părţile sunt libere să încheie actul juridic - prin mutuus consensus - tot astfel
ele sunt libere să-i pună capăt - prin mutuus dissensus.
Excepţii
Distingem două categorii de excepţii:
- excepţia în categoria actelor bilaterale (sau multilaterale); şi
- excepţia în categoria actelor unilaterale.
Excepţiile de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale
Excepţiile de la irevocabilitate, pentru convenţii, se încadrează în formula
art.969 al.2 Codul civil “Ele se pot revoca....din cauze autorizate de lege”. De aici,
rezultă că revocarea convenţiei prin consimţământul mutual al părţilor nu constitu
excepţie de la principiul irevocabilităţii, ci reprezintă un aspect al principiului
libertăţii actelor juridice civile. Excepţiile de la irevocabilitatea contractelor apar în
situaţiile în care contractul îşi încetează efectele prin voia uneia singure dintre părţi.
Ele sunt expres reglementate de lege şi au motivaţii diferite, în funcţie de categoria de
interese pe care legiuitorul a urmărit să o protejeze prin prevederea respectivei
derogări de la regulă. Astfel:
- art.937 Codul civil: “Orice donaţie între soţi în timpul maritagiului este revocabilă ”
(alin.1). Într-adevăr, dacă s-ar permite soţilor să-şi facă, unul altuia, donaţii
irevocabile, s-ar putea eluda (ocoli) normele Codului familiei privind comunitatea de
bunuri;
- art.1436 Codul civil: “Dacă contractul de locaţiune a fost fără termen, concediul
(adică denunţarea), trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele
defipte de obiceiul locului” (alin.2). De observat că, dimpotrivă, dacă s-a prevăzut un
termen în contractul de locaţiune, acesta va trebui respectat şi numai acordul părţilor
va face cu putinţă încetarea anticipată a contractului;
- art.1616 Codul civil:“Dreptul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a
reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituirea
lui”. Într-adevăr, chiar dacă s-ar fi prevăzut un termen pentru depozit, şi cu atât mai
mult dacă nu s-a prevăzut, depozitarul (cel la care bunul este lăsat în depozit) trebuie
să-i restituie bunul deponentului, în orice moment l-ar cere acesta;
- art.1552 pct.1 şi 2 Codul civil: “Mandatul se stinge: prin revocarea mandatului; prin
renunţarea mandatarului la mandat”. Această prevedere de excepţie se explică prin
faptul că mandatul este un contract încheiat intutu personae (cu luarea în considerare
a calităţilor celeilalte părţi) şi presupune un anume grad de încredere reciprocă a
părţilor. Dacă această încredere încetează, nici contractul nu mai poate fi menţinut.
- art.1523 Codul civil: “Societatea încetează: prin voinţa expresă de unul sau mai
mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea”;
65
- denunţarea contractului de închiriere a unei locuinţe la cererea chiriaşului, cu
condiţia notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile (L.114/1996
art.24 lit.a şi b, republicată);
- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare (L.8/1996, art.46 alin.2);
- încetarea contractului de concesiune prin denunţarea unilaterală de către consesionar
(art.35 lit.b L.219/1998).
3. Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil - res inter alios acta,
aliis neque nocere, neque prodesse potest şi excepţiile sale
Consacrarea legală a acestui principiu este este dată de conţinutul art. 973
Cod civil potrivit căruia, “Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.
Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil poate fi definit ca regula
potrivit căreia acesta produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, el
neputând să profite ori sa dăuneze altor persoane.
Înţelegerea acestui principiu presupune, precizarea noţiunilor de: părţi; avânzi
cauză; terţi, deoarece în raport cu un anumit act juridic toare subiectele de drept civil
se plasează în una din aceste trei noţiuni.
Parte = este persoana care încheie actul, fie personal, fie prin reprezentare, şi
în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului juridic întrucât a
exprimat un interes personal în acel act.
66
Termenul “parte” desemnează atât una din părţile unu act bilateral sau
multilateral cât şi pe autorul actului unilateral. “Parte” este persoana nu numai care
încheie direct şi personal actul juridic civil, ci parte este şi persoana care îl încheie
prin reprezentantul său.
Având cauză este persoana care, deşi n-a participat la încheierea actului,
totuşi suportă efectele acestuia, datorită legăturii sale juridice cu părţile actului.
Există 3 categorii de avânzi - cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu
universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.
Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, adică o
universalitate (universitas bonorum). Acesta poate fi: moştenitorul legal unic;
legatarul universal; persoana juridică ce dobândeşte un patrimoniu prin efectul
comasării (fuziune şi absorbţie).
Este succesor cu titlu universal persoana ce dobândeşte o fracţiune dintr-un
patrimoniu. Intră în această categorie : moştenitorii legali; legatarii cu titlu universal;
persoana juridică ce dobândeşte o parte din patrimoniul unei persoane juridice
divizată (total sau parţial).
Succesorii universali şi cu titlu universal formează o singură categorie de
avânzi-cauză deoarece între ei există numai o deosebire cantitativă, nu calitativă. Din
punct de vedere juridic, succesorii universali şi cu titlu universal sunt continuatori ai
personalităţii autorului lor. Calitatea lor de a fi avânzi- cauză constă în aceea că actul
juridic încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei. Aceşti succesorii
preiau în principiu toate drepturile şi obligaţiile autorului, sau o parte a lor (spunem în
principiu pentru că nu se transmit drepturile strâns legate de persoana autorului care
sunt drepturi incesibile). Astfel, prin actele încheiate pe parcursul vieţii unei persoane,
aceasta îşi poate mări sau diminua patrimoniul, ceea ce se va repercuta asupra
cuantumului averii succesorale.
În concluzie, deşi nu au luat parte la actele încheiate de autorul lor (de către
cel pe care îl moştenesc), aceste acte îi vor avantaja sau dezavantaja pe succesori. De
aceea, principiul relativităţii este respectat, întrucât succesorii sunt continuatorii
autorului lor, în patrimoniul lor transmiţându-se direct drepturile şi obligaţiile
acestuia.
Succesorii cu titlu particular - sunt persoane care dobândesc un anumit drept,
privit individual (ut singuli). Sunt astfel:cumpărătorul; donatarul; legatarul cu titlu
particular; persoana juridică ce dobândeşte activul net ca efect al dizolvării altei
persoane juridice .
Calitatea sa de având cauză nu se apreciează în raport cu actul prin care a
dobândit un anumit drept (în acest caz având poziţia juridică de parte), ci în raport cu
actele anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte
persoane, respectându-se şi cerinţele de publicitate, dacă legea le cere.
Exemplu: cel prevăzut de art.1441 Codul civil, privindu-l pe cumpărătorul
unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune anterior.
Creditorii chirografori - sunt acei creditori care nu au o garanţie reală pentru
creanţa lor (gaj ori ipotecă). Aceşti creditori au garantată creanţa doar cu un drept de
“gaj general”, potrivit art.1718 Codul civil care prevede “oricine este obligat personal,
67
este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile,
prezente şi viitoare”. Ei sunt creditorii care nu dispun decât de o chitanţă scrisă de
mână. De altfel, denumirea de “chirografari” provine din punct de vedere etimologic
din alăturarea cuvintelor greceşti: cheir, cheiros (= mână) şi grapein (= a scrie).
Ei au calitate de avânzi cauză faţă de debitorii lor deoarece ei suportă
influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitori cu alte persoane, prin care
activul patrimonial deci “gajul general”, se măreşte sau se micşorează.
Totuşi, calitatea de având cauză a creditorului încetează faţă de actele
încheiate de debitor în frauda intereselor sale. Împotriva acestor acte (faţă de care
devine terţ), creditorul chirografor poate intenta acţiunea revocatorie sau pauliană
(potrivit art.975 Codul civil) sau acţiunea în declararea simulaţiei (art.1175 Codul
civil).
Terţii sunt persoanele străine de actul juridic şi faţă de care nu se produc
efectele unui act juridic la care n-au participat. Prin aplicarea principiului relativităţii,
asupra lor nu se pot produce nici un fel de efecte, nici favorabile nici defavorabile, ale
încheierii actului juridic.
Putem menţiona că, între “avânzi cauză” şi “terţi” poate exista un transfer, în
sensul că, aceeaşi persoană poate fi având cauză în raport cu un anumit act juridic
civil al autorului său şi să fie terţ în raport cu alt act juridic, încheiat de acelaşi autor.
Excepţii
Excepţiile de la acest principiu sunt tocmai cazurile în care actul juridic civil
ar produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile, prin voinţa părţilor actului.
Excepţiile prevăzute de literatura juridică sunt aparente şi reale:
Excepţii aparente
Situaţia avânzilor cauză:
- succesorii universali şi cu titlu universal sunt “continuatori” ai autorilor lor,
fiind, deci, asimilaţi părţilor;
- succesorii cu titlu particular, iau locul (în măsura arătată) părţii actului
juridic;
- creditorii chirografori - pe de o parte, actul încheiat de debitor nu dă naştere
la drepturi şi obligaţii pentru ei, direct ci pentru debitor, şi pe de altă parte, dreptul de
a ataca actul fraudulos izvoreşte din lege, iar nu din actul debitorului încheiat cu
terţul.
Aşadar, avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane între
părţi şi treţi, asupra cărora efectele actului juridic se produc nu prin derogare de la
principiul relativităţii, ci tocmai în virtutea acestui principiu.
Promisiunea faptei altuia (numită şi convenţie de porte-fort)
Aceasta constă în convenţia prin care o parte - promitentul - se obligă faţă de
cealaltă parte - creditorul promisiunii - să determine pe o a treia persoană - terţ - să
ratifice actul încheiat în absenţa sa.
Este o excepţie aparentă, deoarece, ceea ce se promite este propria faptă a
promitentului, de a determina pe cineva să adere la un act. Deci terţul va fi obligat
numai dacă se obligă personal ori prin reprezentant, ratificând actul care, până la acel
68
moment, îi este inopozabil; deci “terţul” devine “parte” în act prin voinţa sa iar dacă
terţul nu ratifică actul, promitentul este ţinut să-l despăgubească pe creditor.
Simulaţia
Simulaţia este operaţiunea în care printr-un act aparent, public, dar mincinos,
nereal se crează o altă situaţie decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar
adevărat. De multe ori simulaţia ascunde o intenţie de fraudă. Simulaţia se utilizează
şi pentru fraudarea creditorilor. Simulaţia îmbracă trei forme:
a) actul fictiv (actul public e încheiat numai de formă, fiind contrazis de actul
secret, numit şi “contraînscris”);
b) actul deghizat (în actul public se indică un anumit act - spre exemplu
vânzare-cumpărare, pe când în actul secret se arată adevăratul act dorit de părţi - spre
exemplu o donaţie);
c) interpunerea de persoane - prete-nom (prin actul secret se determină
adevăratele “părţi”, altele decât cele din actul public - ambele ori măcar una din
ele).Între părţi produce efecte actul adevărat, secret, real, dar, faţă de terţul de bună
credinţă, produce efecte actul public. Dacă însă terţul ia cunoştinţă despre actul secret,
el va avea dreptul de a opta între invocarea actului public şi a celui secret. Cu alte
cuvinte, terţul (fie el creditor, moştenitor etc.) poate să intenteze o acţiune în instanţă
întemeiată pe un act juridic la care nu a luat parte: actul încheiat în secret de către
părţile participante la simulaţie, cel mai adesea în scopul fraudării sale.
Includem simulaţia printre excepţiile aparente, şi nu reale, deoarece dreptul
terţului de a invoca actul public, ori acela de a opta între actul public şi cel secret are
ca izvor legea, iar nu convenţia părţilor creatoare de simulaţie.
Reprezentarea
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane numită
reprezentat, astfel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana
reprezentatului. Reprezentarea poate fi:
- convenţională - cea care este generată de contractul de mandat (dându-se
procură);
- legală - cea care izvorăşte din lege, în sensul că reprezentantul are dreptul
de a reprezenta de la lege.
Reprezentarea este o excepţie aparentă deoarece: în cazul reprezentării
convenţionale - reprezentatul intră în noţiunea de parte a actului juridic ;în cazul
reprezentării legale - dreptul de a reprezenta este dat de lege, nu prin actul altcuiva,
fără voia reprezentantului.
Acţiunile directe
Acţiunea directă, reprezintă dreptul la acţiune conferit în unele cazuri
creditorului, printr-o dispoziţie expresă a legii, de a pretinde executarea creanţei sale
direct de la un debitor al debitorului său, deşi creditorul n-a fost parte la contractul
încheiat între debitorul său şi debitorul acestuia. Codul civil reglementează două astfel
de cazuri:
- în art.1488 Codul civil - în cazul contractului de antepriză de clădiri,
lucrătorii angajaţi de antreprenor (care sunt terţi fără de contract de antepriză) au
69
dreptul de a acţiona direct pe beneficiarul construcţiei (client, acesta fiind terţ faţă de
contractul dintre antreprenor şi lucrător) pentru plata sumelor ce li se cuvin, dar
numai în măsura în care clientul s-ar găsi dator către antreprenor, în momentul
intentării acţiunii;
- art.1542 Codul civil alin.2 - dacă prin executarea contractului de mandat,
mandatarul şi-a substituit, pe baza unui contract separat, o altă persoană, mandantul
(în primul contract) are dreptul de a acţiona în instanţă pe submandatar, deşi este terţ
faţă de contractul prin care s-a produs substituirea.
Sunt excepţii aparente, pentru că izvorul dreptului îl constitue legea, iar nu
actul individual, încheiat de alte persoane decât titularul dreptului subiectiv de a
exercita “acţiunea directă”.
Excepţii reale
Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe persoane) este actul
bilateral prin care o parte - stipulantul - convine cu cealaltă parte - promitentul - ca
acesta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane - terţul
beneficiar, care nu participă la încheierea actului, nici direct, nici prin reprezentare.
Dreptul terţului se naşte direct în patrimoniul său, în puterea convenţiei dintre
stipulant şi promitent. Doar exerciţiul dreptului subiectiv astfel născut depinde de
voinţa terţului beneficiar. În nici o ipoteză nu s-ar putea prevedea, prin contractul
încheiat între două părţi, obligaţii în sarcina celui de al treilea.
Aplicaţii ale acestui contract le găsim în Codul civil prin reglementarea rentei
viagere (art.1642) şi a donaţiei cu sarcini (art.828 şi 830).
5.1. Noţiune
Legislaţia noastră nu cuprinde o definiţie a nulităţii, însă literatura de
specialitate a formulat mai multe definiţii. Nulitatea este acea sancţiune de drept civil,
care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru
încheierea sa valabilă.
Nulitatea intervine în cazul în care nu se respectă condiţiile de validitate ale
actului juridic civil.
a) Nulitate - rezoluţiune
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare
uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănări
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- ambele produc efect retroactiv (ex tunc);
- ambele sunt (în principiu) judiciare, deoarece presupun o hotărâre a organului de
jurisdicţie competent.
Deosebiri
- dacă nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţiunea presupune un act valabil
încheiat;
- dacă nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, rezoluţiunea priveşte doar
contractele sinalagmatice cu executare uno-ictu;
- dacă la nulitate cauzele sunt contemporane momentului încheierii actului, la
rezoluţiune cauza - neexecutarea culpabilă de către una dintre părţi - este ulterioară
momentului încheierii;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în ce priveşte începutul ei.
b) Nulitate-reziliere
Rezilierea este încetarea - desfacerea - unui contract sinalagmatic, cu
executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din
părţi. Între nulitate şi reziliere există, în esenţă aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi în
cazul nulitate-rezoluţiune, cu menţiunea că efectele, de data aceasta, nu sunt
retroactive, ci numai pentru viitor – ex nunc.
c) Nulitate-caducitate
Caducitatea este o cauză de ineficacitate ce constă în faptul că lipseşte actul
juridic civil de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şi
independente de voinţa autorului actului. Exemplu - o ofertă de a contracta devine
caducă atunci când, înainte de a fi fost acceptată, intervine moartea ofertantului.
Deosebiri
- nulitatea presupune un act nevalabil; caducitatea presupune un act valabil;
-nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului; caducitatea presupune o
cauză ulterioară încheierii acestuia şi străină de voinţa autorului actului ;
- nulitatea retroactivează (ex tunc); caducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex
nunc), deoarece pentru trecut nu s-au produs nici un fel de efecte ale actului;
- nulitatea are ca efect restituirea prestaţiilor deja efectuate, în timp ce în cazul
caducităţii această problemă nu se pune, deoarece, prin ipoteză, încă nu s-a prestat
nimic;
71
- nulitatea intervine ca sancţiune pentru o conduită contrară legii, în timp ce
caducitatea nu are caracter de sancţiune deoarece în mod obiectiv, producerea
efectelor actului nu poate avea loc.
d) Nulitate-revocare
Revocarea desemnează acea sancţiune de drept civil care constă în înlăturarea
efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării
culpabile a sarcinii. De asemenea, revocarea poate interveni ca excepţie de la
principiul irevocabiltăţii actelor juridice.
Deosebiri
- nulitatea presupune un act nevalabil; revocarea presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea presupune cauze contemporane momentului încheierii actului, revocarea
presupune cauze ulterioare încheierii actului;
- nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic civil, revocarea se aplică, în principiu,
actelor cu titlu gratuit (liberalităţi);
- diferă regimul prescripţiei extinctive a acţiunilor;
- nulitatea intervine pentru nerespectarea unor prevederi legale, în timp ce revocarea
intervine ca efect al voinţei părţii care o pretinde.
e) Nulitate-inopozabilitate
Inopozabilitatea (în sens restrâns) este sancţiunea civilã care face ca un act
juridic sau situatia juridicã creatã prin acest act sã nu producã efecte şi sã nu se
impunã respectului terţelor persoane, ca urmare a neîndceplinirii de cãtre pãrţi a
formelor de publicitate cerute de lege pentru ca actul sã fie opozabil terţilor, sau a
lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.
Deosebiri
- nulitatea presupune un act nevalabil, inopozabilitatea presupune un act valabil
încheiat;
- pentru nulitate - efectele privesc atât părţile cât şi terţii, pentru inopozabilitate -
efectele actului se produc faţă de părţi, dar nu se produc faţă de terţi;
- cauzele care determină nulitatea sunt contemporane încheierii actului, cauzele ce
determină inopozabilitatea constau în neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare
încheierii lui (ca regulă);
- nulitatea relativă poate fi “confirmată”, inopozabilitatea poate fi înlăturată prin
“ratificare”.
f) Nulitate-reducţiune
Reducţiunea este sancţiunea civlă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate
cu nerespectrea unor interdicţii legale ce au ca scop ocrotirea unor persoane, sau în
cazul contractelor sinalagmatice comutative, când se impune restabilirea contra-
prestaţiilor.
Deosebiri
- sfera actelor cărora li se aplică: nulitatea poate interveni în cazul oricăror tipuri de
acte, dar reducţiunea este limitată la liberalităţi sau contracte comutative;
72
- cauzele nulităţii sunt contemporane încheierii actului, însă cauzele reducţiunii sunt
ulterioare şi neavute în vedere de părţi la încheierea actului;
- motivele ce determină sancţionarea lor: la nulitate nerespectarea condiţiilor de
validitate, la reducţiune fie încălcarea rezervei succesorale, fie existenţa unei
disproporţii vădite între contraprestaţii.
g) Nulitate-inexistenţă
Inexistenţa este sancţiunea care declarã invaliditatea unui act juridic civil care
s-a îndeplinit cu neobservarea condiţiilor esenţiale prevãzute de lege pentru existenţa
sa; actul inexistent nefiind o realitate juridicã, este un act aparent.
Teoria actelor inexistente este repinsă de doctrina noastră actuală ca fiind falsă
şi inutilă, întrucât regimul juridic al inexistenţei coincide cu cel al nulităţii absolute.
73
Spre exemplu, în cazul unui împrumut cu dobândă, dacă dobânda este mai
mare decât cea permisă de lege, se va aplica nulitatea parţială şi nu cea totală,
desfiinţându-se numai clauza privitoare la dobândă, dar menţinându-se restul efectelor
actului.
Dacă însă nulitatea este atrasă de nesocotirea condiţiilor de formă cerute de
lege ad validitatem, nulitatea nu poate fi decât totală. Astfel,dacă nulitatea este
cauzată de nesemnarea sau nedatarea testamenului olograf (scris de mână), ea va lovi
întreg actul.
Nu constituie cazuri de nulitate parţială, între altele:
- situaţia în care, dintre mai multe acte juridice distincte, aflate în strânsă legătură,
este anulat numai unul;
- situaţia în care operează conversiunea actului juridic;
- situaţia în care actul juridic anulabil este validat prin confirmare.
78
2. In cazul a doua acte, din care unul este principal, iar celălalt accesoriu,
anularea actului principal atrage desfiinţarea şi a actului accesoriu, prin aplicarea
regulii ,,accesorium sequitur principale''.
Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent
- cazul aplicarii art.1909, alin. 1) C. Civ. coroborat cu art.972 C. Civ. De
exemplu: A încheie un contract de comodat - împrumut de folosinţă - cu B;
comodatorul, B ,vinde, deşi nu are dreptul să o facă, bunul mobil, ce face obiectul
contractului de comodat, lui C, care este de bună credinţă, adică nu ştie că B nu este
proprietarul mobilului, şi intră în posesia bunului mobil; apoi contractul de comodat
este anulat - B a crezut că A îi donează bunul, iar A a avut intenţia de a-i da bunul
numai cu titlul de comodat).Odată anulat contractul dintre A si B, ar urma să fie
desfiinţat şi cel dintre B şi C, iar C să fierobligat să restituie bunul respectiv; cu toate
acestea, C se va apăra, cu succes, invocând art.1909 din Codul civil, potrivit căruia
posesorul de bună credinţă al unui bun mobil dobândeşte chiar proprietatea bunului.
- cazul aplicării art.20, alin 2) din Decretul nr.31/1954: ,,Dacă cel declarat
mort este în viaţă, se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat
moartea”, iar în continuare, dispune: ,,Cel care a fost declarat mort poate cere, după
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea,
dobânditorul cu titlul oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face
dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă.
- cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil
(prin uzucapiune prescurtată).Nu se aplică excepţia în cazul terţului achizitor, cu titlu
oneros, care a cunoscut nevalabilitatea actului de proprietate, deci a fost de rea
credinţă. Numim “subdobânditor” persoana care dobândeşte, cumpără, primeşte
cadou, moşteneşte,etc., bunul de la dobânditor. Subdobânditorul este terţ faţă de
primul act juridic, în temeiul căruia bunul a fost pentru prima dată înstrăinat.
79
- unul dintre acte să fie anulat efectiv şi total;
- actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste
condiţii să se regasească în chiar cuprinsul actului anulat;
- din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea
conversiunii.
Menţionăm câteva aplicaţii ale conversiunii actului juridic:
- cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca
revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce îi forma obiectul şi al actului de
înstrăinare anulat;
- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală, deşi
actul de înstrăinare este nul şi manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca
acceptare a succesiunii;
- cazul în care manifestarea de voinţă nulă ca vânzare-cumpărare(datorită
lipsei formei solemne), poate valora antecontract de vânzare-cumpărare.
80
BIBLIOGRAFIE
81