Tudor 

Arghezi:,,Prisaca” ISCOADA

De cum s-a ivit lumina,

STUPUL LOR A ieşit din stup albina,

Stupul lor de pe vâlcea Să mai vadă isma creaţă

Stă păzit într-o broboadă A-nflorit de dimineaţă?

De trei plopi înalţi, de nea, .

Pe o blană de zăpadă. Se-ngrijeşte gospodina

. De-nfloreşte şi stupina,

Prisăcarul le-a uitat Căci plutise văl de ceaţă,

Şi-a căzut şi peste ele Astă-noapte, pe verdeaţă.

Iarna, grea ca un plocat, .

Cu chenar de peruzele. A găsit toată grădina

. Înflorită, şi verbina,

Înăuntru însă-n stup Şi s-a-ntors, după povaţă,

Lucrătoarele sunt treze Cu o probă de dulceaţă.

Şi, făcând un singur trup, PAZA BUNĂ

Nu-ncetară să lucreze. S-a întors cercetătoarea

. Să le spuie la surori

Că niciuna n-a muncit Că-i deschisă toată floarea

Pentru sine, ci-mpreună Şi câmpia, de cu zori.

Pentru stupul împlinit .

Cu felii de miere bună. Şi-au plecat aproape toate

La cules, cu mii şi mii,

Lăsând vorbă la nepoate Ca din lână, ca din ace,

Să-ngrijească de copii. Ţeşi reţeaua de ghioace,

. De celule-n care pui

Căci muscoii şi bondarii Mierea dulce şi un pui.

Şi-alte neamuri de pădure, Scule, numere, cântare

Pe şoptite, ca tâlharii Au spus la măsurătoare

Umblau mierea să le-o fure. Că-ncăperea cea mai mare

. În găoacea cea mai mică

Însă paza-n stupi e bună, E ghiocul tău, fetică.

Că târziu, după apus, Eşti, pe lumea de subt cer,

Acolo jos, sub stupi, la lună, Cel mai mare inginer.

Ei zăceau cu burta-n sus. Pe-ntuneric, făr’ să ştii,

Ai făcut bijuterii.

Şi minuni în toată clipa

FETICA Cu musteaţa şi aripa.

Ce duh ai şi ce putere, Şi, cum ştii, muncind, să taci,

Să-mpleteşti ceară cu miere, Nu te lauzi cu ce faci.

De la floarea din grădină,

Ostenită de albină?

Tu aduni de pe meleaguri, TÂLHARUL PEDEPSIT

Pentru stupi şi pentru faguri, Într-o zi, prin asfinţit,

Pulberi, rouă, stropi şi leacuri, Şoaricele a-ndrăznit

Poate că de mii de veacuri. Să se creadă în putere

A prăda stupul de miere. Nu ajunge, vream să zic,

El intrase pe furiş, Să fii mare cu cel mic,

Strecurat pe urdiniş. Că puterea se adună

Se gândea că o albină-i Din toţi micii împreună.

Slabă, mică şi puţină, MIERE ŞI CEARĂ

Pe când el, hoţ şi borfaş. Fetele, albinele,

Lângă ea-i un uriaş. Au furat sulfinele,

. Ţărâna de soare,

Nu ştiuse că nerodul De pe flori uşoare,

Va da ochii cu norodul Pulberea de lună,

Şi-şi pusese-n cap minciuna De pe mătrăgună,

Că dă-n stup de câte una. Scrumul de şofran,

. Nea de mărghiran, -

Roiul, cum se l-a zărit De pe izma creaţă,

C-a intrat, l-a copleşit. Lână de tămâie

Socoteală să-i mai ceară? Şi smirnă, molâie –

Nu! L-au îmbrăcat cu ceară, Soiuri de lumină

. Făcută făină.

De la bot până la coadă, Li se-aştern ca pânzele

Tăbărâte mii, grămadă, Toate dupăprânzele,

Şi l-au strâns cu meşteşug, Şi la toate ceasurile

Încuiat într-un coşciug. Trâmbele, altasurile.

. .
Cred că va-ncăpea Dă târcoale la coteţ,

Într-un stup şi-o stea, Ciufulit şi-aşa lăieţ,

Care a venit Aşteptând un ceas şi două

Şi s-a rătăcit O găină s se ouă,

Dintr-un roi de sus. Care cântă cotcodace,

Şi care diseară Proaspăt oul când şi-l face.

E miere şi ceară. De când e-n gospodărie,

Multe a-nvăţat şi ştie,

Şi, pe brânci, târâş, grăpiş,

ZDREANŢĂ Se strecoară pe furiş,

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Pune laba, ia cu botul

Cel cu ochii de faianţă? Şi-nghite oul cu totul.

E un câine zdrenţuros .

De flocos, dar e frumos. „Unde-i oul?” a-ntrebat

Parcă-i strâns din petice, Gospodina. „L-am mâncat!”

Ca să-l tot împiedice. „Stăi niţel, că te dezvăţ,

Ferfeniţele-i atârnă Fără mătură şi băţ.

Şi pe ochi, pe nara cârnă, Te învaţă mama minte.”

Şi se-ncurcă şi descurcă, ŞI i-a dat un ou fierbinte.

Parcă-i scos din câlţi pe furcă. Dar de cum l-a îmbucat,

Are însă o ureche Zdreanţă l-a şi lepădat

De pungaş, fără pereche. Şi-a-njurat cu un lătrat.

. .
Când se uită la grădină, De un drum de mai-nainte,

Cu culcuşul lui vecină, O lua strâmb printre strujani

Zice Zdreanţă-n gândul lui: Dând cu botu-n bolovani

„S-a făcut a dracului”. Pentru ca întâi şi-ntâi

Să-l ridic şi să-l mângâi.

A FOST… Zdreanţă, fără să mă vadă,

Scumpi copii, după vacanţă, Mă ştia cam prin livadă.

Vă mai amintiţi de Zdreanţă, Sufăr de atunci cumplit

Cel cu ochii de faianţă, Să ştiu că Zdreanţă-a murit.

Cum l-am scris şi l-aţi citit? .

Câte unul, câţi aţi fost, Plânge sufletul din mine.

L-învăţa şi pe de rost. Îl aştept şi nu mai vine.

Răsfăţat şi mult iubit, .

Zdreanţă-al nostru a murit, Mai aflaţi şi nu e bine

Rămăsese din frumosul Că ce fuse nu mai vine.

Prieten bum, pielea şi osul. .

Îşi pierduse şi mirosul Vremea deapănă şi toarce

Şi vederea, şchiopătând Şi ce-a fost nu mai se-ntoarce.

Şi căzând din când în când.

Mă striga din glod şi apă

Să-l mai scot din câte-o groapă,

Aducându-şi poate-aminte
BĂNUŢUL Că măcar nu le-a mâncat,

Auzise şi Dănuţ Fierte, ochiuri sau răscoapte,

Că un ou e cu „bănuţ” La cafelele cu lapte.

Şi credea că oul moale-i El crezuse, băietanul,

Puşculiţă cu parale. Că bănuţu-i gologanul

Avea ca vreo şase ani Sau un leu frumos şi nou

Şi visa să strângă bani, Pus cumva în orice ou.

Socotind pe uşi, cu cretă, Nu ştia că-i stă pe fund

Cât costa o bicicletă. Oului un gol rotund

. Pentru plod şi pentru pui,

Scormonind pe la găini, Când ia trup făptura lui.

Pe subt cloşti şi prin vecini, Că subt coaja strânsă caer

A stricat, pe neştiute, Stă păstrat un pic de aer,

Ouă cam vreo două sute. Ca, trezit din nesimţire,

Dar s-a pus plângând să zbiere, Puiul mamii să respire.

De necaz şi de durere,

Ce-a pierdut şi ce-a găsit!

Că s-a mai şi mâzgălit CUIBUL

Cu albuş cu gălbenuş. Rândunicile, păreche,

De atunci şi pân-acuş, Şi-au prins cuib de casa veche.

N-a ajuns să se mai spele, Cât priveşte fulgii, lâna,

Că intrase mâzga-n piele. Are grija lor bătrâna.

A răcnit şi-a mai ţipat .

Trage, dis-de-dimineaţă, ARICI, ARICI, BOGORICI

Din saltea ţigaie creaţă, Ghem de spini şi ţepi uscate,

Şi din perina de puf Stă-ntărit ca-ntr-o cetate.

Scoate câte un zuluf. Poate trece un vecin

. Peste el cu carul plin,

În pridvor, în pălimar, Că nu simte nici atât

Le destramă, aşadar, Cât l-ar gâdila pe gât.

Şi, furiş, după perdea, Ca să-l scoată, ca să iasă,

Vede care i le ia. Câinii-l latră. Lui nu-i pasă.

Unul, încercând un pas,

S-a ciocnit în ghimpi, la nas;

GHICITOARE Fiindcă tontul şi netotul

Ghicitoarea ştiu că-ţi place. Şi-a vârât în ace botul.

Ce-i ca un burduf de ace? Dac-ar fi citit aici,

Ca un pepene cu ţepi? El afla ce-i un arici,

Ia gândeşte-te. Pricepi? Însă câinii n-au habar

Şi răspunde-n doi, trei timpi, De tipar şi-abecedar.

Cine are mii de ghimpi? Nesupus la gând pismaş,

Cui îi ustură şoriciul? Bogorici e drăgălaş

.. Cui ăl ia cu prietenie.

N-ai ghicit că e ariciul? Cântă-i numai din tipsie

Şi-ţi şi joacă o chindie!

MEIUL INIMĂ DE CÂINE

Când venea vreo vijelie, La coteţul lui Dulău,

Le-am dat mei pe farfurie, Paznic bun şi câine rău,

Ca să nu se risipească Vrăbiile se adună

Hrana-n viscol, păsărească. Să prânzească împreună.

. .

Vrăbiile, mai şirete, Zgribulite-n pod şi-n pom,

Făceau semne către fete: Au văzut, ducând, pe om,

Să nu fie vreo capcană. Troaca mare cu păsat

. Şi Dulău a şi lătrat.

Vrăbioiul de-astă toamnă, .

Priceput, ca mai bătrân, Uriaşul negru ştie

Râse-n el, cu ciocu-n sân, Că a pus tovărăşie

ŞI din pleoape, ca de gumă, Şi cu vrăbioii hoţi

Şi din ochi clipi a glumă. Mămăliga pentru toţi.

. .

„Las’ că ştiu eu, vru să spuie, Şi gingaş cum nu se poate

Şi ce este şi ce nu e. Le-a lăsat-o jumătate.

Omul acesta din fereastră

Este bun, că-i mama noastră.”

MÂŢA

Când se scoală iese-n tindă.

De-abia-ncepe să se-ntindă
Şi-obosită de căscat Că-i dă coada-n ritm târcoale,

Se întoarce iar în pat. Ca-ntr-un lac de apă moale,

. Coada ei de păr de pâslă,

Ca să doarmă şi mai bine, Bătând perna ca o vâslă.

Laba căpătâi şi-o ţine

Şi din vis, cum s-a adus,

Că s-a pus cu burta-n sus. GÂRI-GÂRI

. Între oi şi-ntre măgari,

Dar scurteica-i ca de vată, Laolaltă cu catârii,

Cu opt nasturi e-ncheiată: Calcă-n pas, cu paşii rari,

Şi dormind şi dolofani Gâsca-n vârstă, Gâri-Gâri.

Sug din ea cinci cotoşmani. .

. Chiar berbecii o cinstesc

Creştetul, bălţat pieziş Pentru tact şi cumpătare

Pare strâns ca-ntr-un bariş Şi cu felu-i bătrânesc

Înnodat cu două funte: Îi dau rang de inspectoare.

La urechile din frunte. .

. Are cincisprezece ani,

Ea visează poate, parcă, Şi din gloata curţii deasă

O plimbare într-o barcă, Trece mândră, prin gâscani,

Pe un luciu argintiu, Ca prin bâlci o preoteasă.

Poate chiar în Cişmigiu. .

. O saluţi, o chemi, şi vine.

Din ce-i spui şi ce-i vorbişi Şi umblând de-a buşile.

Ea se uită lung la tine .

Dintr-o parte şi pieziş. Când începe, să te uiţi!…

. Cântă otova din drâng,

N-a avut noroc să-nveţe Că şi mâţele se plâng

Şcoala cel puţin primară, De atâtea melodii.

Că acum la bătrâneţe,

Ajungea şi profesoară.

IADA

Între iezii din cireadă

PUI DE GREIER S-a născut de-o săptămână,

Sare parcă pe jăratic Dintr-o capră mai bătrână,

Şi-i şi lung şi e şi lat. Dar zburdalnică, o iadă.

Capu-i pare retezat .

Şi, al naibii, e simpatic. E bălţată-n fel de pete,

Tânăra caricatură Zugrăvite ca pe var,

E-mbrăcată ca-n nădragi, Când, prin vişini şi arţar,

Şi toţi fraţii lui mi-s dragi, Bate luna în părete.

Numai dacă tac din gură. .

. Dar pestriţă şi bălţată,

Pe sub toate uşile Albă, neagră, stacojie,

A trecut nesupărat, S-a-ntrecut în fudulie,

Decât lung, mai mult pătrat Şi-i stă bine, că e fată.

. I-a luat cucul înainte;

Iar în frunte, iada mea Căci în tagma păsărească

Poartă, brează, semn: o stea. Pune pe-alţii să clocească,

Hoţul, ouăle cu pui,

Ca să-i scoată cucii lui.

NEPĂSAREA El pândeşte, pe furiş,

Dimineaţa, când mă scoală Cuiburile din frunziş;

Stolul, e o ciripeală. Un minut fără dădacă,

Le strig tare, ca la şcoală. Şi-ntr-o lipsă de oleacă

Porţia de câte trei Ouă-n cuib străin şi pleacă.

Zeci de boabe-n cioc, de mei, Un ou ici, un ou colea,

Le învăţ să numere, Mai frumos nu se putea.

Ele dau din umere. Cuiburile, cu chirie,

De le-aş da şi carne crudă, El le ia pe datorie

Nici nu vor de scris s-audă. Şi, la şase, şapte poşti,

Vrăbioii mei sunt proşti: Face păsările cloşti.

Cum de-i vezi, îi şi cunoşti. Cât priveşte plata dreaptă,

E soroc la Moş-Aşteaptă.

Când prin pomi, când în urzici,

CLOCITOAREA Ouă-n cuib la pitulici,

Omul, zici c-a născocit, Care nici nu au habar

El, maşina de clocit. Întorcându-se-n cuibar.

Dar, pe cât mi-aduc aminte, Ouăle lor, cam la fel,

Se şi potrivesc niţel, Toate poate şi le ştie,

Ş-apoi gazda nu prea ştie Dând cu bobii-n farfurie.

Nici să numere, să scrie Cu o vrajă bombănită,

Pe o frunză, pe-o hârtie, Când însoară, când mărită,

Câte ouă a lăsat Şi dezleagă şi desparte,

În cuibar, bob numărat. De aproape, de departe,

Pitulicile, cinstite, Numai pentru om sărac

Rămân dară păcălite. N-are timp şi n-are leac.

. De la el n-ai ce să iei

Eu aş vrea s ştiu ce zice Nici pentru cocoaşa ei.

Amăgita pitulice,

Când bobocii ei năuci

Dau, în cuib, de pui de cuci? HOŢU’

A orbit de boală grea

Hoţu’ tatii, şi-aş fi vrut

BABA-N SAT Să-i găsesc un leac, ceva.

Baba-n sat face minuni, Nici un vraci nu l-a avut.

Că descântă cu cărbuni, N-am aflat nici un spiţer,

Doi cărbuni şi trei minciuni. Nici la târg, şi nici în cer.

De-orice păs, de orice doare, .

De măsele, de lingoare, De vreo şase ani sau şapte

E atotvindecătoare. Ochii-i zac, peceţi de noapte,

. Şi-ngropat în gol cu totul

Cată cu nasul şi botul. Ce-au visat şi-au mai gândit.

Uite-l, dibuie şi parcă .

A zări niţel încearcă. Îi iubesc şi derbedeii

. Din văzduhuri, porumbeii.

A trecut şi s-a lovit, Prieten bun, un porumbiel

A lătrat. O fi simţit. Doarme în coteţ cu el.

A-nţeles că pe aici

Umblă-n tufe un arici.

. PIŢIGOII

Altă dată, lângă casă, Piţigoi, piţigoi,

A dat de broasca ţestoasă. Nu mai treci şi pe la noi?

Într-o zi s-a pomenit Umbli prin copaci streini

Ciufulit, dar mulţumit, Şi te văd pe la vecini.

Că visase că bătea Aveam două rândunele

Cinci dulăi şi o căţea. Şi-au plecat din cuib şi ele.

El se ceartă printre stele Vă feriţi de prispa mea

Şi cu nişte cucuvele. Parcă v-am făcut ceva,

. Pe când eu, mereu deştept,

Hoţu’ e căţel de treabă. Toată noaptea vă aştept,

Puii cloştii îl întreabă Toată ziua, toată vara,

Cum e noaptea-n noaptea lui Să v-aud ciupind vioara.

Şi-l mângâie ca pe pui, Piţigoi, mă simt sortit

Povestind mai lămurit Să mă ştiu tot părăsit.

UNUI PRIETEN MIC FETELE MELE

Cuţul negriu peste tot Au aflat fetele mele,

Trece vama gânditor, Când se uită prin perdele,

Cu urechile pe bot. Cine vine şi le pune,

Cuţul este călător. În fereastră, boabe bune,

. Arpacaş, mălai şi mei;

Să cutez ceva să-i spun? Că se uită-n ochii mei,

Nu ştiu ce are să creadă. Fără să se sperie.

Trebuie s fie bun: Vin în stol puzderie,

A dat niţeluş din coadă. Şi la geam, pe latură,

. Mişunând se satură.

Însă fiindcă e pe jos, .

S-a uitat, nu s-a oprit, Are grijă, fiţi pe pace,

E frumos, dar ce folos Tata mare să vă-mpace.

Dacă-i aşa de grăbit? Că vă cumpără din piaţă,

. Marţea, dis-de-dimineaţă,

Cine-o fi găsit cu cale, Tot seminţe dulci la gust,

Pe-nserate, de i-a scris, De fir lung cu spic îngust,

Pe adresa dumisale, De fir gros cu ciucure,

Să poftească la Paris? Numai să vă bucure.

Însă, cum se vede treaba,

Darurile nu-s degeaba,

Că şi voi îi daţi să scrie, Fă să-i stea bordeiul cald.

Schimb şi plată, poezie. .

. Şi mai dă-i, Doamne, vopsele

El vă stă mereu de pază, Şi hârtie chinezească

Apărate să vă vază, Pentru ca, mânjind cu ele,

Vrăbioi şi vrăbii mici, Slava ta s-o smângălească.

De om rău şi de pisici. .

Şi când totul va fi gata

S-o muta la ea şi tata.

CÂNTEC DE ADORMIT MIŢURA

Doamne, fă-i bordei în soare,

Într-un colţ de ţară veche, (Selecţiuni din volumul: TUDOR

ARGHEZI, PRISACA, Ilustraţii de
Nu mai nalt decât o floare
Constantin Baciu. Editura Ion
Şi îngust cât o ureche. Creangă, Bucureşti, 1976).

Şi-n pridvor, un ochi de apă

Cu o luntre cât chibritul,

Ca-n crâmpeiul lui să-ncapă

Cerul tău şi nesfârşitul.

Dă-i un fluture blajin

Şi o broască de smarald.

Şi-n pădurea de pelin