Professional Documents
Culture Documents
PSIHOLOGIE JUDICIARA
- SINTEZE -
2
– rezistenţa opusă de individ tentaţiilor existente în societate, care cel puţin în parte,
pot fi incriminate drept cauză a comportamentului individual;
– strategiile de realizare a reversibilităţii atitudinilor antisociale (la omul normal
mental atitudinile antisociale sunt reversibile) şi ca urmare adaptarea metodelor extrapunitive şi
terapeutice de intervenţie;
– procesele senzorio-perceptive, reprezentările memoriei, trăirile afective şi
emoţionale care facilitează cunoaşterea personalităţii umane şi evită apariţia erorilor în
interpretarea faptelor.
Magistratul va putea aprecia corect necesitatea expertizării psihologice şi psihiatrice a celor
implicaţi în comiterea faptelor infracţionale cunoscând interdependenţa între comportamentul
persoanei şi elementele constitutive ale personalităţii acesteia.
Poate mai mult decât în oricare alte domenii, juristul trebuie să posede serioase cunoştinţe
de psihologie, în general, şi în legătură cu voinţa, în special, pentru că unul din elementele de
bază a raporturilor de drept este voinţa.
Dintotdeauna, actele juridice au fost rezultatul voinţei juridice (înţelegerii sau hotărârii)
agenţilor de drept, în calitatea lor de persoane fizice sau juridice. Fenomenul voliţional aparţine
categoriei particularităţilor psihice ale persoanei, densitatea conţinutului voinţei şi gradul de
dezvoltare al acesteia răsfrângându-se asupra întregii activităţi a omului, şi ceea ce interesează din
punct de vedere juridic, asupra întregului său comportament.
Individul cu o astfel de voinţă se caracterizează prin perseverenţă, iniţiativă, independenţă,
stăpânire de sine, tărie sufletească, calităţi care intră în structura şi dau conţinutul caracterului; pe
de altă parte, voinţa se manifestă şi se realizează în acţiunea voluntară a omului, în activitatea sa,
ca proces, ca o formă specifică de organizare psihică a întregii activităţi, în cadrul sistemului
psihic uman voinţa fiind un subsistem.
În acest context, sfera caracterului complex de interdependenţă al voinţei este completată şi
de o altă conexiune: fenomenul voliţional se structurează pe o serie de factori care ţin de
posibilitatea de a înţelege şi cunoaşte realităţile înconjurătoare, factori deci de natură cognitivă ca
de pildă gândirea, reprezentarea, memoria, învăţarea, limbajul şi capacitatea de folosire a lui,
factori afectivi şi motivaţionali.
Diferenţa specifică între voinţă, privită ca proces psihic, ca formă de organizare psihică a
întregii activităţi, ca fenomen voliţional şi celelalte procese şi fenomene psihice care dau structura
şi conţinutul sistemului mai general căruia li se subsumează-sistemul psihic uman- se
concretizează în preponderenţa structurilor pe care se clădeşte, a sistemului de funcţii şi procese
care îi dau conţinutul, dar şi în unii factori ce ţin de posibilitatea de a înţelege şi cunoaşte
realităţile înconjurătoare (factori cognitivi), acestea formând dominanta în raport cu structurile
aparţinând preponderent altor procese şi fenomene psihice cu care se completează într-un context
sau altul.
Voinţa este un proces psihic care se manifestă prin acţiuni conştiente îndreptate spre
realizarea unor scopuri stabilite. Paul Popescu-Neveanu (1978) consideră că voinţa este o
capacitate a omului de a-şi propune scopuri şi de a-şi realiza aceste scopuri pe calea unor
activităţi care implică învingerea unor anumite obstacole (durere, oboseală, primejdii etc.) prin
punerea în funcţiune a resurselor sale psihice şi morale. Voinţa este capacitatea omului de a-şi
3
planifica , de a-şi organiza, de a efectua şi de a-şi controla activitatea în vederea realizării
scopurilor sale.
Sintetizând, putem concluziona că:
– voinţa este o categorie psihologică ale cărei premise se află în potenţialul psihic
specific uman, rezultat al dezvoltării bio-psiho-sociale a speciei umane;
– voinţa este o capacitate a omului şi numai a lui, capacitate ce nu se întâlneşte la alte
specii;
– voinţa implică stabilirea unor scopuri către împlinirea cărora omul tinde.
Problemă socială acută a sec.XX, criminalitatea a polarizat atenţia unui număr din ce în ce
mai mare de jurişti, psihologi, sociologi, criminologi etc. cu atât mai mult cu cât fenomenul a
depăşit de mult graniţele frontaliere, generalizându-se pe plan mondial şi multiplicându-şi
formele de manifestare.
În lupta cu fenomenul criminalităţii, se impune cu necesitate cunoaşterea obiectivă a
cauzelor care îl generează, întrucât numai acţiunea concertată asupra acestora poate determina
scăderea eficientă a efectelor nocive social, atât pe termen scurt dar mai ales pe termen mediu şi
lung.
Această orientare a apărut iniţial în Marea Britanie la sfârşitul sec. al XIX-lea datorită
contribuţiei unor teoreticieni şi specialişti în dreptul penal care au pledat pentru aplicarea şi
utilizarea raţionalistă a dreptului şi pedepselor penale, oferind o serie de garanţii juridice
individului supus procesului penal.
Din punct de vedere al etiologiei actului infracţional orientarea clasică punea accentul pe
cauzalitatea naturală, considerând crima şi delictul ca fiind entităţi juridice abstracte. Unul dintre
reprezentanţii de seamă ai acestui curent este R. Saleilles, (1905) care, preocupat de aspectele
specifice ale individualizării pedepsei, a acordat o atenţie deosebită raportului dintre sistemul
pedepselor şi cauzalitatea naturală a actului infracţional.
Plecând de la teoria psihologică a hedonismului, majoritatea adepţilor teoriei menţionate au
apreciat că fenomenul infracţional îşi are cauzele în actul de voinţă individuală a individului, care
are libertatea absolută de a alege, în mod liber, între plăcerea ce decurge din încălcarea legii
penale şi durerea de a suporta sancţiunea pentru fapta comisă.
Deşi a acordat un rol excesiv naturii juridice a delictului şi sancţiunilor penale, această
orientare a ignorat geneza psiho-socială a actului infracţional. Cu toate aceste limite, contribuţiile
sale practice sunt de necontestat mai ales în ceea ce priveşte perfecţionarea mecanismului legii şi
regimului penitenciar.
Printre întemeietorii acestui curent se numără A. Quetelet (1835) şi A. Guerry (1834) care
au pus bazele clasificării delictelor şi crimelor în funcţie de o serie de indicatori statistici (volum,
intensitate, frecvenţă, gravitate, arie de manifestare, rată de criminalitate etc.).
4
Analizând distribuţia statistică a crimelor pe o anumită perioadă de timp, A. Quetelet
ajunge la concluzia că există o regularitate în reproducerea acestora iar A. Guerry observă că în
fiecare an se reproduc acelaşi număr de crime, în aceeaşi ordine şi în aceleaşi regiuni; fiecare
categorie de crimă îşi are distribuţia sa particulară şi invariabilă în raport cu sexul, vârsta şi
anotimpul; toate sunt însoţite de proporţii similare de fapte complementare, indiferente în
aparenţă şi a căror esenţă nu poate explica încă permanenţa acestei repetări.
Concluzia celor doi reprezentanţi ai şcolii geografice este că infracţiunile împotriva
persoanelor predomină în regiunile sudice şi în timpul sezonului cald, iar infracţiunile
patrimoniale predomină în regiunile nordice şi în timpul sezonului rece, aceasta constituind aşa-
numita “lege termică a criminalităţii”.
Promotorul acestei orientări este C. Lombroso (1878) care, plecând de la teoria regresiunii
atavice a infractorului, formulează celebra teză a criminalului “înnăscut”. Conform teoriei sale,
personalitatea delincventului reprezintă o entitate distinctă şi specifică denumită personalitate
criminală, datorată anumitor structuri anatomofiziologice şi biologice, transmise ereditar şi care
determină predispoziţia spre crimă şi violenţă a anumitor indivizi. Efectuând o serie de
investigaţii ştiinţifice asupra unor loturi de criminali, Lombroso a scos în evidenţă existenţa la
aceştia a anumitor anomalii şi deficienţe anatomo-fiziologice: asimetrie craniană, maxilare
proeminente, frunte şi bărbie pronunţate, conformaţie specifică a degetelor, sensibilitate scăzută
la durere etc. vizibile pe corpul şi faciesul delincventului.
Un individ care posedă 5-6 asemenea trăsături specifice, reprezintă în concepţia autorului
menţionat, tipul criminal perfect, cel care prezintă între 3-5 asemenea stigmate, este tipul criminal
imperfect, iar cel care posedă mai puţin de trei asemenea stigmate nu este obligatoriu un tip
criminal.
Aceste anomalii anatomo-fiziologice nu sunt prin ele însele, generatoare de criminalitate,
dar favorizează trecerea la înfăptuirea actului criminal, permiţând identificarea temperamentelor
umane predispuse spre violenţă şi agresivitate.
Spre susţinerea tezei sale Lombrozo afirmă că germenii crimei se găsesc în mod normal la
copii. Aceştia sunt apreciaţi a fi criminali înnăscuţi, fiind lipsiţi de simţ moral. Drept probă
autorul menţionează analogia dintre caracterul criminal şi cel infantil: furia, răzbunarea,
minciuna, cruzimea, puterea imitaţiei etc. Lombrozo recunoaşte însă că, deşi aceste caracteristici
sunt generale, totuşi nu toţi copiii devin criminali şi că acest lucru se datoreşte influenţei mediului
social exercitat prin educaţie.
Stigmatele, însuşiri colective a căror frecvenţă şi regularitate constituie pentru criminal un
fel de act de stare civilă, de marcă originală şi specifică pot fi de trei tipuri:
– stigmatele anatomice care constau în asimetria craniului şi a feţei, capacitate craniană
foarte mică sau foarte mare, emisfera dreaptă fiind mult mai grea ca cea stângă; polidactilia,
proeminenţa sinusurilor frontale, proeminenţa maxilarelor (prognatism), urechile depărtate şi
voluminoase, strabism, daltonism, nas diform, pilozitate neconformă (spân), disproporţia între
trup şi mâini sau picioare etc.
– stigmatele fiziologice care constau în analgezie (lipsa durerii motivând tatuarea),
ambidextrie şi stângăcie, reflexe mai slabe, efeminarea, masculinitatea, infantilismul şi senilitatea
precoce;
– stigmatele psihologice, incluzând mai multe categorii:
a. anomalii afective: lipsa milei, a iubirii, lipsa sau diminuarea instinctului de
conservare, indiferenţă faţă de moarte, sinucidere, cruzime, ura, răzbunarea şi vanitatea;
5
b. stigmate intelectuale: inteligenţă redusă, tendinţă exagerată spre lenevie, lipsa
de prevedere, înclinaţia spre cinism, inadaptare, minciună, pasiune pentru băutură, jocuri de
noroc, obscenitate.
C.Lombroso, bazându-se pe studiile proprii axate asupra componentei psihice a
criminalilor şi pe cercetările unor psihiatri renumiţi în epocă, apreciază că între nebunul moral şi
criminalul născut există o analogie directă, sub aspectul simţului moral.
Criminalii, precizează autorul menţionat, folosesc un jargon aparte şi un mod hieroglific de
a comunica în scris. Tendinţa lor de a se grupa în bande este încă o dovadă a asemănării
criminalilor cu primitivii şi cu sălbaticii.
VICTIMA ŞI VICTIMOLOGIA
6
Importanţa acţiunilor victimei sunt menţionate în Codul penal:
– art.131: în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei
plângeri înlătură răspunderea penală. Retragerea plângerii prealabile, înlătură de asemenea,
răspunderea penală. Fapta care a adus vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală,
chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele. În cazul în
care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.
În contextul social actual au sporit interesul şi preocupările faţă de problematica victimei,
impactul pe termen scurt şi lung pe care actul infracţional îl are asupra acesteia.
Delimitarea victimologiei de criminologie ca ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect de studiu
specific, funcţii, metode şi tehnici de analiză adecvate facilitează definirea acesteia ca fiind ştiinţa
despre activitatea şi comportamentul specific prin care este relevată trăirea victimei în cadrul
raportului cu agresorul, respectiv ştiinţa despre etapele procesului agresional, pornind de la
geneza, structura şi finalitatea acestuia. Victimologia studiază victima înainte, în timpul şi după
consumarea actului agresional, în vederea prevenirii fenomenului criminal.
Dicţionarul explicativ al limbii române (1996) defineşte victima ca fiind persoana care
suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societăţii sau din cauza propriilor greşeli.
Ea poate fi persoana care suferă de pe urma unei întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf,
crimă, etc).
Dicţionarul Oxford (1998) defineşte victima ca fiind:
– o fiinţă vie sacrificată unei zeităţi în cadrul unui ritual religios;
– o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a satisfacerii unei pasiuni;
– o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanţe, boli sau accident.
Pe măsura creşterii preocupărilor pe plan internaţional faţă de problematica victimei, se
organizează diferite manifestări ştiinţifice având ca obiect această sferă de interes. În 1973 se
organizează primul congres de victimologie la Ierusalim, unde sunt precizate obiectul şi scopul
victimologiei ca ştiinţă iar începând cu anul 1976 apare în S.U.A. “Jurnalul internaţional de
victimologie” în paginile căruia sunt prezentate aspecte diverse privind: condiţia şi motivaţia
vieţii cotidiene a victimei, metodele de cercetare în victimologie, tratamentul psiho-juridic aplicat
victimei, preocupările vizând reintegrarea socială a victimei etc.
Victimologia studiază trăirile actului agresional de către victimă, consecinţele acestui act
asupra psihicului şi fizicului victimei, modificările comportamentale care pot surveni urmare
agresiunii asupra sa. Se analizează totodată relaţia existentă între agresor şi victimă, metodele
utilizate de agresor, efectele agresiunii.
Ceea ce defineşte statutul de victimă este efectul agresiunii. Acest efect poate fi un
prejudiciu moral sau material, incluzând accidentele de muncă, de circulaţie, accidentele nucleare
şi poluarea atmosferică. Victima poate fi o persoană dar şi grupuri de persoane, organizaţii,
asociaţii.
Fiecare victimă poartă asupra sa un anumit grad de risc victimal. Riscul victimal este o
atitudine, un comportament, un gest care se constituie în “ocazia” oferită de multe ori pe
neaşteptate infractorului, de a trece la comiterea actului agresional. În acest context, actul
agresional este reprezentat de totalitatea activităţilor desfăşurate de agresor în dauna victimei. El
presupune:
7
– acte preparatorii de organizare a agresiunii;
– acte executorii;
– acte post-executorii, de finalizare a actului agresional.
Victimologia studiază victima atât înainte de comiterea actului agresional, în timpul
comiterii cât şi ulterior acestuia, studiind efectele agersiunii asupra victimei. Obiectivele propuse
sunt atinse prin exercitarea funcţiei teoretico-explicative şi practic-aplicative a ştiinţei
victimologiei urmărindu-se:
– investigarea fenomenului victimologic, a raportului victimă –agresor.
Acţiunea judiciară are ca scop reconstituirea în mod obiectiv a faptelor infracţionale pentru
ca sentinţa dată de instanţă să reflecte cunoaşterea adevărului. Conform art.200 din Codul de
procedură penală urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la
existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se
putea constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Reconstituirea faptelor
este sarcina comună a organelor de cercetare penală şi a instanţelor de judecată, care, în
îndeplinirea acestui scop interoghează inculpatul şi administrează diverse probe directe şi
indirecte.
Între probele - zise directe - în cauză, un loc de frunte ocupă depoziţiile sau relatările
martorilor. Aceste depoziţii constituie cele mai frecvente probe şi în majoritatea cazurilor (în
special în cauzele penale) depoziţiile martorilor reprezintă principala probă, dacă nu chiar cea
exclusivă. Coform art.78 din Codul de procedură penală martorul este persoana care are
cunoştinţă despre comiterea vreunei fapte penale sau despre vreo împrejurare aptă să contribuie la
aflarea adevărului. În procesul penal, poate fi chemată să fie martor orice persoană majoră care
are cunoştinţă despre faptele menţionate.
Încă din antichitate, legislatorii au manifestat faţă de proba cu martori un anumit
scepticism, limitând creditul acordat depoziţiilor acestora.. Legea indiană a lui Manu exclude din
capul locului orice mărturie a indivizilor cu rea reputaţie, exclud de la mărturie pe cei care sunt
lacomi după bani, pe prietenii şi servitorii inculpaţilor, pe cei cuprinşi de dragoste faţă de cel
inculpat. Legislaţia veche ebraică nu recunoaşte ca valabilă decât acea mărturie care depusă fiind
de doi indivizi (fără relaţie de rudenie cu inculpatul) a fost făcută în cea mai perfectă concordanţă.
În dreptul roman şi apoi cel canonic martorii se ierarhizau, cei mai bogaţi fiind preferaţi celor
săraci, martorii “de visu” având preferinţă faţă de cei “de auditu”. Restricţii de acest gen
păstrează şi unele coduri mai moderne tot aşa cum se mai păstrează şi întărirea depoziţiilor prin
jurământ.
Cu toate aceste limite, martorul este un auxiliar preţios al justiţiei prin faptul că relatările
sale furnizează elemente importante pentru stabilirea adevărului. Coform art.78, Codul de
procedură penală, martorul este “persoana care are cunoştinţe despre vreo faptă sau despre vreo
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal”.
8
Încă de la începuturile ei, psihologia judiciară a acordat importanţa cuvenită problematicii
psihologiei martorului şi mărturiei. Experimente ştiinţifice remarcabile au fost realizate de
numeroşi psihologi, medici, jurişti între care: A. Binet, W. Stern, E. Altavilla, A. Roşca, T.Bogdan
care au contribuit prin întreaga lor activitate la conturarea unei importante ramuri a psihologiei
judiciare, respectiv psihologia mărturiei.
Efectuând o serie de experimente psihologice, A. Binet (1897), considerat părintele
psihologiei mărturiei, a observat că în cazul când interogatoriul cuprindea întrebări foarte precise,
răspunsurile erau cele dorite de experimentator. Concluzia sa a fost că influenţa sugestivă a
întrebării este în raport cu precizia ei, fapt constatat frecvent în practica judiciară.
Ex. la un proces, preşedintele completului de judecată vrând să stabilească prin martor dacă
în afară de cei doi funcţionari între care s-a săvârşit o tranzacţie ilicită cu o mare sumă de bani, a
mai fost sau nu şi altcineva în birou în momentul când martorul intrase, are următoarele
posibilităţi de a pune întrebarea:
– 1. În momentul când ai intrat în birou ai găsit acolo pe cineva?
– 2. În momentul când ai intrat în birou, pe cine ai găsit acolo?
– 3. În momentul când ai intrat în birou, pe cine ai găsit acolo în afara celor doi
funcţionari?
– 4. În momentul când ai intrat în birou, nu-i aşa că erau prezenţi şi ceilalţi funcţionari, nu
numai cei doi?
Analizând întrebările menţionate, se poate constata că toate sunt clare, însă nu sunt la fel de
precise, ci ele cresc în precizie succesiv odată cu forţa sugestivă.
Utilizând metode similare celei expuse, A. Binet a reuşit să determine subiecţii
experimentului psihologic să reproducă cu precizie prin desen detalii care nici nu existau între
obiectele prezentate lor.
Concluzionând, A. Binet formulează o legitate aparent paradoxală arătând că: “o amintire
poate fi precisă şi totodată completamente falsă; exactitatea unei amintiri nu este proporţională cu
forţa ei de a reveni.”
Continuatorul ideilor lui A. Binet privind problematica psihologică a mărturiei este W.
Stern (1904) care apreciază că subiectele mărturiei pot fi toate obiectele şi fenomenele lumii
exterioare, capabile de a stimula facultăţile noastre senzoriale şi intelectuale. W. Stern consideră
că premisele procesului mărturiei nu se apreciază numai prin capacitatea general senzorială a
martorului ci în egală măsură se bazează pe capacitatea lui de a reţine, reproduce şi recunoaşte
obiectele mărturiei.
Dintre factorii care influenţează evenimentul testimonial, W. Stern menţionează:
– atenţia martorului (legat în timp de interesele lui);
– starea emotiv-afectivă a martorului (teama, ura, poziţia “partinică”faţă de subiect;
– sugestia (obiectului mărturiei şi sugestibilitatea martorului);
– cunoaşterea depoziţiilor altor martori în proces;
– timpul scurs de la trăirea evenimentului şi până la momentul depoziţiei.
Factorii menţionaţi influenţează momentul perceptiv şi pe cel reproductiv al mărturiei.
Evenimentul testimonial depinde însă şi de alţi factori cum sunt:
– vârsta martorului;
– sexul martorului;
– nivelul cultural al martorului;
9
– starea de spirit generală a martorului.
Analizând tipurile de întrebări care pot fi puse martorului pentru elucidarea stării de fapt,
W. Stern estimează că există şapte posibilităţi de a pune o întrebare:
– 1. Întrebare determinativă (ex. Ce culoare avea haina agresorului?) - forma cea mai puţin
sugestivă a unei întrebări;
– 2. Întrebare complet disjunctivă (ex. Avea agresorul haina pe el sau nu?) - întrebare care
limitează posibilităţile de răspuns la două alternative opuse;
– 3. Întrebare incomplet disjunctivă (ex. Haina agresorului a fost neagră sau albastră?) -
întrebare puternic sugestivă.
Ancheta penală este acea fază de urmărire penală sau cercetare judecătorească, constituită
dintr-un ansamblu de activităţi stipulate cu exactitate în prevederile procesual penale, dintre care
cea mai importantă este ascultarea învinuitului-inculpatului de către anchetator, fie el ofiţer de
poliţie judiciară, procuror sau judecător.
Ancheta judiciară este realizată de reprezentanţii autorităţilor judiciare respectiv:
– ofiţerii de poliţie investiţi cu asemenea competenţe;
– procurorii din cadrul parchetelor.
Ancheta judecătorească este realizată de magistraţii instanţelor judecătoreşti indiferent de
gradul lor: judecători, curţi de apel, tribunale sau secţiile Curţii Supreme de Justiţie.
Şedinţa de judecată este locul confruntării între adevăr şi minciună, aşa-numitul duel
judiciar dintre acuzatorul public şi apărător.
În acest duel judiciar, procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, este parte activă,
el utilizând rechizitoriul ca activitate de sesizare a instanţei şi de trimitere în judecată. În fapt,
rechizitoriul este punerea în dezbatere a proiectului unei decizii de drept, asupra căreia au loc
analize contradictorii asupra probelor. Probaţiunea poate include:
– actul de sesizare (reclamaţie, telefon etc.);
– procesele verbale (PVC);
– procesele verbale la faţa locului (PFL);
– expertize;
– rapoarte ştiinţifice;
– declaraţiile date de martori;
– procesele verbale de confruntare;
– procesele verbale de percheziţie;
– procesele verbale de ridicare de corpuri delicte;
– declaraţii ale victimelor; etc.
Şi procurorul şi avocatul cunosc aceste probe dar le folosesc pentru a argumenta instanţei
în funcţie de scopul lor diferit: procurorul pentru a-l acuza pe suspect iar avocatul pentru a-l
apăra. Astfel, acuzatorul public va susţine că rechizitoriul este bine întocmit, îl va susţine cu
demonstraţii şi îl va propune în fapt şi drept pentru decizia judecătorului.
10
Respectarea demnităţii umane a persoanei care a intrat în impact cu legea penală şi a
devenit subiect al unei anchete penale este obiect de preocupare în legislaţia organismelor statale
din timpuri străvechi.
Prezumţia de nevinovăţie este stipulată încă din 1789 în “Declaraţia universală a
drepturilor omului şi cetăţeanului” astfel: “orice persoană, până la condamnarea definitivă de
către o instanţă judecătorească este considerată nevinovată”.
Adunarea Generală a O.N.U. adoptă la 10 decembrie 1948 “Declaraţia universală a
drepturilor omului” în care la art.11 se arăta în mod expres: “Orice persoană învinuită a fi săvârşit
o infracţiune este prezumată a fi nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un
proces public cu asigurarea operaţiilor necesare apărării”.
În ţara noastră, prevederile legale în materie au fost completate prin Legea nr.32/1990,
privind modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de Procedură Penală. Dintre
acestea menţionăm:
– Art.5/1. “Respectarea demnităţii umane”: orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea la
tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.
– Art.6. “Garantarea dreptului de apărare”: dreptul de apărare este garantat
învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului
penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor
procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuiţi sau pe inculpat despre fapta
pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi
exercitării apărării.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se
lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în
procesul verbal de ascultare.
Pregătirea în vederea ascultării impune organului de urmărire penală respectarea
anumitor criterii:
– studierea minuţioasă a materialului cauzei;
– strângerea datelor despre persoana care urmează a fi ascultată;
– elaborarea unui plan de ascultare.
Studierea materialului cauzei presupune examinarea de către organul de urmărire penală a
probelor existente la dosarul cauzei: plângerea ori denunţul părţii vătămate, procesul-verbal de
cercetare la faţa locului, procesul-verbal de percheziţie domiciliară, declaraţiile martorilor audiaţi
în cauză, actele medico-legale, examinarea corpurilor delicte.
Încă din acest moment organul de urmărire penală începe să-şi prefigureze pe plan mental
modul şi împrejurările în care s-a săvârşit fapta, conduita victimei şi a agresorului, scopul şi
mobilul comiterii faptei, gradul de participare al făptuitorului, posibilitatea de a comite singur sau
cu ajutorul altor participanţi la fapte. Pe plan psihic, organul de urmărire penală se substituie în
aceste momente atât victimei cât şi agresorului, încercând să intuiască modul de manifestare al
acestora în momentul consumării faptei, reacţiile unuia şi ale celuilalt.
Cunoscând trăsăturile psihice ale persoanei care urmează a fi ascultată (coleric, sangvinic,
melancolic, flegmatic, sincer, sociabil, sau nesincer, crud, egoist etc.), evoluţia somato-psihică şi
11
socială, gradul de pregătire profesională şi intelectuală, antecedentele penale ale acesteia, organul
de urmărire penală îşi va putea pregăti modul de abordare a persoanei care urmează a fi ascultată
în cauză.
În cazul infracţiunilor comise printr-un act de violenţă, organul de urmărire penală trebuie
să-şi pună problema tipologiei persoanei agresorului, al comportamentului acestuia atât în
momentul comiterii agresiunii, cât şi înainte de acest moment.
Înainte de contactul direct cu autorul unei infracţiuni de violenţă, se vor stabili datele
generale cu privire la persoana autorului faptei.
PSIHOLOGIA JUDECĂŢII
12
menţionează că în exercitarea profesiunii sale, “avocatul se bucură de drepturile profesionale şi
este obligat să respecte îndatoririle profesiunii”.
În exercitatea profesiunii sale, avocatul va căuta permanent acele elemente de fapt şi de
drept, de circumstanţiere şi individualizare (când există totuşi culpabilitate) care să-i permită
susţinerea unui punct de vedere atenuant în raport cu concluziile procurorului.
Psihologia avocatului, competenţa şi capacitatea sa profesională, se vor pune în valoare pe
parcursul desfăşurării procesului în funcţie şi de ipostazele procesuale respective: apărător al
inculpatului, apărător al victimei sau apărător al părţii civile responsabile.
Apărătorul inculpatului va urmări:
– să înţeleagă şi să explice comportamentul inculpatului pe care îl asistă dacă el este
culpabil în mod real;
– să înţeleagă mecanismele care l-au adus pe clientul său în faţa justiţiei; să le demonteze
pe parcursul cercetării judecătoreşti şi să pledeze pentru achitare în pledoaria sa finală, dacă
clientul său este nevinovat.
Prin natura activităţii şi a rolului său, apărătorul se află într-un permanent duel judiciar cu
procurorul. Astfel, apărătorul urmăreşte:
– identificarea fisurilor existente în constructul de formă şi fond al rechizitoriului;
– slăbiciunea coroborării probelor;
– aspectele contradictorii şi nesiguranţa declaraţiilor martorilor;
– lipsa de relevanţă a concluziilor unor expertize;
– nerespectarea normelor procedurale obligatorii în reconstituiri, experimente, ridicarea de
obiecte de la locul faptei etc.
Identificarea elementelor menţionate contribuie la fundamentarea discordiului şi pledoariei
apărătorului care au menirea de a demola punct cu punct constructul acuzatorial al procurorului.
Din punct de vedere tactic, situaţiile în care poate acţiona apărătorul sunt determinate de
clientul său, care poate fi:
– subiect inocent, situaţie în care avocatul întreprinde cercetarea martorilor propuşi;
expertizarea înscrisurilor; contraexpertiza (nona expertiza) la cea realizată deja la cererea
procurorului etc. pentru ca în final să solicite achitarea clientului său;
– subiect care refuză apărarea, situaţie în care, conform art.24 din Constituţia României
avocatul va fi numit din oficiu şi în pofida refuzului său de a fi apărat, i se garantează apărarea,
avocatul procedând ca în situaţia menţionată anterior;
– subiect culpabil, când avocatul înţelege şi explică instanţei judecătoreşti fapta clientului
său în desfăşurarea unei circumstanţieri favorabile sau atenuante, cerând schimbarea încadrării
juridice, individualizarea pedepsei şi accentuând rolul provocator sau neglijenţa victimei în
comiterea faptei;
– subiect nesincer, când avocatul exploatează în special posibilităţile oferite de probele de
la dosar; culege informaţii din partea martorilor, rudelor sau colegilor clientului său şi,
identificând slăbiciunea probelor sau neconcordanţa lor, dubiul sub raport ştiinţific al expertizelor
etc. îşi susţine pledoaria de apărare a clientului său.
Precizăm că indiferent de situaţiile în care avocatul se află raportat la clientul său, el nu se
identifică cu acesta ci îi apără interesele.
13
Pentru a-şi putea exercita cu succes profesia, avocatul trebuie să aibă acele calităţi care
însoţesc spiritul ştiinţific, respectiv profunzimea cugetării, rigoarea şi precizia gândirii, voinţa de
a pătrunde şi cunoaşte în detaliu o situaţie dată dar mai ales inteligenţă, sub toate aspectele ei:
verbală, tehnică şi socială, apreciază un reputat avocat al perioadei interbelice, M. Manolescu
(1945).
Avocatul are nevoie de o inteligenţă verbală: mai întâi ca om de ştiinţă, fiindcă ştiinţa
înseamnă o limbă bine alcătuită, iar ştiinţa dreptului este în bună măsură, o ştiinţă de concepte şi
de abstracţiuni.Inteligenţa tehnică şi inteligenţa socială sunt, de asemenea, necesare avocatului,
dar se deplasează către celelalte ipostaze ale avocatului, respectiv artist şi artizan.
COMPORTAMENTUL SIMULAT
14
De menţionat că unui comportament aparent studiat îi corespund obligatoriu şi forme
inaparente, deoarece comportamentul aparent se bazează pe o structură funcţională
organică,nervoasă, cu numeroase componente comporta-mentale inaparente. În contrast, nu
oricăror manifestări de comportament inaparent le corespund şi manifestări extern-observabile,
cum se întâmplă în limbajul intern în emoţiile bine controlate în care expresivitatea este
cenzurată.
I.Ciofu, ( 1974) apreciază că cele două modalităţi comportamentale se pot manifesta în
următoarele perspective succesoriale:
– existenţa simultană a celor două modalităţi de comportament;
– modalitatea inaparentă poate preceda, prin orientarea şi pregătirea anticipativă,
modalitatea aparentă;
– comportamentul inaparent poate succeda unei activităţi efectuate şi terminate, fără a mai
fi dublat şi de o expresie exterioară vizibilă.
Nu orice eveniment intern al organismului constituie un comportament inaparent, după
cum nu orice comportament inaparent poate fi simultan sau nu cu desfăşurarea lui, observat şi
măsurat.
Pentru estimarea corectă a comportamentului simulat, este necesară urmărirea mai multor
aspecte cum ar fi:
– existenţa unei tensiuni musculare generalizate sau local periferice;
– modificări de ritm cardiac observabile prin EKG;
– existenţa unui tonus cerebral observabil prin EEG;
– existenţa emoţiei.
Dintre indicatorii comportamentului inaparent cei prezenţi în stările emotive tind către o
anumită permanenţă. Acţiunile individului îi pot fi agreabile sau dezagreabile, întregul său
comportament putând fi influenţat de astfel de efecte.
După Lindsley, emoţia reprezintă un continuum care cuprinde întregul comportament şi nu
o stare specială, calitativă.
Orientarea comportamentului către o acţiune sau alta oferă emoţiei însoţitoare un cadru
care nu mai poate fi stereotip, structurile funcţionale devenind astfel diferenţiabile.
Unii autori (Graham) definesc emoţia ca fiind o atitudine însoţită de modificări fiziologice:
mobilitatea muşchilor faciali, coloritul deosebit al feţei (paloarea sau roşeaţa apărute brusc),
exaltarea, nuanţarea vocii, tensiunea corporală crescută favorabilă activităţii gestuale,
pantomimicii, modificările de moment în unele deprinderi cum ar fi scrisul, care toate pot fi
integrate în patru structuri externe emoţionale (patternuri specifice):
– distructive (agresive);
– de apropiere;
– de evitare;
– de frânare a răspunsului.
O emoţie cum ar fi teama, anxietatea pentru ceva, are repercusiuni activatorii generale; se
produc modificări cardiovasculare în special accelerarea ritmului cardiac, schimbarea
temperaturii ţesutului înconjurător vaselor sangvine, creşterea tensiunii arteriale, creşterea
activităţii glandulare (exces de adrenalină, serotonină), modificări electrice în piele, intensificarea
activităţii glandelor sudoripare (transpiraţia palmară), deplasări oculare rapide, creşterea tensiunii
muşchilor striaţi etc.
15
Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul
unei realităţi de fond psihosomatice; individul, dintr-un motiv sau altul, într-o anumită situaţie
stimulativă dă un răspuns verbal străin faţă de cel pe care-l gândeşte, exteriorizând sau camuflând
o expresie care nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea, sau cu sentimentul autentic încercat.
Una dintre formele de simulare, o constituie, atunci când este comunicată prin limbaj,
minciuna.
J.J.Rouseau definea minciuna astfel: ”a minţi înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie dat
în vileag; trecerea sub tăcere a acelor adevăruri pe care nu ai obligaţia de a le face cunoscute nu
înseamnă a minţi”.
DELINCVENŢA JUVENILĂ
16
d.copiii sunt dependenţi material şi afectiv de familie, de părinţi în timp ce adulţii sunt
independenţi.
Adolescenţii şi tinerii alcătuiesc o categorie socială supusă diferitelor determinări
biopsihice şi socioculturale dar care se individualizează printr-o serie de trasături de vârstă,
gândire, aptitudini, mentalităţi şi comportamente. Adolescenţii şi tinerii au un sistem de valori,
scopuri, interese şi aspiraţii diferite de cele ale adulţilor. Unele dintre acestea sunt pozitive altele
sunt negative sau nonconformiste, ale căror sens şi esenţă nu sunt sesizate întotdeauna de adult,
alteori fiind chiar ignorate sau catalogate drept ilegitime şi indezirabile. Menţionăm de asemenea
că oportunităţile oferite de societate nu sunt egale pentru toţi tinerii, existând o serie de criterii de
diferenţiere care ţin de clasa socială, puterea financiară a familiei de provenienţă, sex etc.
În acest context, nu toţi adolescenţii şi tinerii reuşesc să surmonteze exigenţele impuse de
normele sociale, deviind uneori de la ele şi încercând să-şi suplinească frustrările prin mijloace
nelegitime. Dacă luăm în considerare paradigma conform căreia în cadrul societăţii trebuie să
existe un grad cât mai ridicat de consens între modelul normativ, rolurile prescrise de norme şi
aşteptările individului, lipsa acestui consens poate conduce la apariţia unor fenomene de
inadaptare, înstrăinare, nonconformism, marginalizare şi devianţă. Pe măsura creşterii
constrângerilor sociale care încalcă aşteptările adolescenţilor şi tinerilor, creşte posibilitatea
migrării acestor membrii ai societăţii către zonele ei marginale.
Comportamentele deviante ale celor mai tineri membrii ai societăţii trebuie evaluate ţinând
seama de particularităţile lor psihointelectuale şi psihosociale. Datorită acestui fapt, elementele
caracteristice ale personalităţii acestor membrii ai societăţii: impulsivitatea, evaziunea,
agresivitatea, labilitatea şi egocentrismul, trebuie evaluate ca forme de manifestare a originalităţii
şi de emancipare de sub tutela şi dependenţa adultului.
În prezent, se încearcă rezolvarea devierilor comportamentale ale adolescenţilor şi tinerilor
prin accentuarea mecanismelor de integrare şi control social, substituind explicaţia reală a
multora dintre dificultăţile şi problemele tineretului cu evaluarea după normele adultului a
modelelor de conduită ale tinerilor şi perpetuând ideea superiorităţii vârstei mature faţă de cea
tânără. Se încearcă totodată, realizarea unei conformări mecanice a tinerilor la scopuri exterioare
lor, pentru menţinerea stabilităţii şi imobilităţii sistemului social. Menţinerea şi accentuarea
acestor tendinţe ca şi încercările de limitare a accesului tinerilor la un status social dezirabil,
inclusiv suprimarea autonomiei lor morale conduc la creşterea riscului criminalităţii juvenile.
Existenţa disonanţei între modurile de comportament ale tinerilor şi acceptarea şi evaluarea
lor de către adulţi este o realitate de necontestat şi ea impune necesitatea de a se multiplica
contactele sociale dintre generaţii, comunicarea şi raporturile interpersonale, pentru a putea fi
evitate atât conflictele şi tensiunile intergeneraţii cât şi pentru a elimina obstacolele sociale dintre
lumea tinerilor şi cea a adulţilor.
Analiza etiologică a delincvenţei juvenile implică studiul detaliat al caracteristicilor
personalităţii în formare a adolescentului, respectiv al motivaţiilor, nevoilor, aspiraţiilor sale, al
raporturilor cu adultul şi cu mediul social extern.
În prezent, în planul analizei etiologice, se remarcă două orientări principale, orientarea
psihologică şi orientarea sociologică.
1. Orientarea psihologică se concretizează într-o abordare individuală a
comportamentului şi particularităţilor psihice ale tânărului delincvent. Această orientare explică
devianţa juvenilă ca rezultat al unor tulburări de comportament şi personalitate datorate
17
incapacităţii de adaptare la exigenţele normative ale societăţii. Orientarea sociologică explică
devianţa juvenilă prin condiţiile şi proprietăţile mediului social şi cultural, considerând
fenomenul delincvenţei juvenile ca un efect al conflictelor şi contradicţiilor existenţe în cadrul
sistemului social.
În cadrul orientării psihologice de abordare a fenomenului delincvenţei juvenile se remarcă
mai multe direcţii. Dintre acestea menţionăm: abordarea psihanalitică şi abordarea
psihopedagogică.
PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A
PRIVĂRII DE LIBERTATE
18
– să protejeze societatea, izolând delincvenţii care constituie o ameninţare gravă pentru
viaţa şi securitatea personală a membrilor colectivităţii;
– să condamne o purtare reprobabilă care constituie o gravă violare a valorilor
fundamentale;
– să ia măsuri ferme de pedepsire a delincvenţilor recalcitranţi la tratamentul penal în
libertate şi care nu se supun altor sancţiuni.
Executarea pedepsei privative de libertate se realizează în penitenciare, care trebuie să
asigure ordinea internă şi o siguranţă externă eficace, în condiţiile în care condamnaţii reprezintă
o populaţie eterogenă, ai cărei membrii sunt greu de condus şi stăpânit. Există la aceştia tendinţa
de a evada, de a nu se supune ordinelor etc. Totodată, condamnaţii trebuie cazaţi şi supravegheaţi
zi şi noapte, ei trebuie să muncească, să se odihnească, să fie instruiţi şi educaţi.
Orice penitenciar are în structura sa mai multe sectoare componente:
1. un spaţiu administrativ;
2. spaţii pentru ateliere de muncă;
3. spaţii pentru serviciile penitenciarului (sală de mese, infirmerie, club, etc);
4. celule individuale sau comune, pentru condamnaţi.
Conducerea locală a penitenciarului se subordonează Direcţiei Generale a Penitenciarelor
care aparţine Ministerului de Justiţie.
În organizarea unui penitenciar, 60-65 % din celule sunt destinate condamnaţilor cu
infracţiuni uşoare, 20-25 % cu infracţiuni mijlocii şi aproximativ 8-10 % celor cu infracţiuni
grave.
În ţara noastră, aproape toate judeţele ţării au penitenciare regionale, pentru a se evita astfel
transporturile lungi şi depărtarea prea mare de familie. Există de asemenea penitenciare pentru
condamnaţi la închisoare de lungă durată, penitenciare speciale pentru femei, pentru condamnaţii
bolnavi, bătrâni şi alţii în situaţii asemănătoare.
Modelul de organizare a vieţii condamnaţilor în penitenciar reprezintă regimul penitenciar.
Acesta cuprinde:
– modul de detenţie propriu-zis;
– modul de cazare;
– modul de alimentare;
– programul de activităţi zilnice;
– disciplina în penitenciar.
Executarea pedepsei trebuie să contribuie la prevenirea de noi infracţiuni, asigurând
îndrumarea, corijarea condamnaţilor, pentru ca după executare, ei să se poată integra în munca şi
rosturile vieţii sociale.
Modul de deţinere în penitenciar a condamnaţilor a cunoscut mai multe forme, de-a lungul
timpului:
1. deţinerea în comun: mai mulţi condamnaţi într-o încăpere, unde stau ziua şi dorm
noaptea; prezintă:
a. avantaje: – este un sistem mai puţin costisitor;
– păstrează o formă de viaţă socială;
– regimul este mai suportabil de către deţinuţi, fiind în comun.
b. dezavantaje:-infractorii primari sunt influenţaţi în rău de infractorii recidivişti.
2. Regimul celular (Italia, Franţa, S.U.A.): fiecare deţinut are celula sa; prezintă:
19
a. avantaje:
– elimină promiscuitatea deţinuţilor;
– elimină interinfluenţele negative dintre deţinuţi.
b. dezavantaje: -este foarte costisitor;
– poate determina apariţia anxietăţii sau chiar a tentativelor de suicid.
3. Regimul mixt: ziua condamnaţii stau în comun la muncă, la masă, în recreaţie etc. iar
noaptea dorm singuri în celule. Este un regim costisitor, care nu stimulează buna conduită sau
corijarea condamnaţilor.
4. Sistemul progresiv este aplicat din ce în ce mai mult în ultimii ani; în primele 3-6 luni
de detenţie se foloseşte sistemul celular apoi se trece la sistemul în comun, pentru ca în final,
după luni sau ani, să se treacă la liberarea condiţionată şi apoi la eliberarea definitivă.
20
Dacă pragul de excitare specifică a analizatorilor nu este optimal pentru diferenţierea
excitaţiilor, sau fondul de activitate corticală nu este corespunzător analizei şi sintezei reflex-
condiţionate respective, percepţia nu se produce, este neclară sau deformată sub formă de iluzii.
Oboseala şi dominantele emoţionale pot determina sau perturba procesele de percepţie până la
blocare momentană sau deformare sub formă de iluzii. În condiţii normale, percepţiile denaturate
ale lumii reale (iluziile) se corectează prin stimularea optimală a analizatorilor şi prin experienţă.
În cazul îmbolnăvirilor psihice, iluziile pot avea un caracter stagnant, ca o consecinţă a perturbării
morfo-funcţionale cerebrale sau ca o consecinţă a sugestibilităţii crescute.
Percepţia ia naştere prin participarea văzului, auzului, pipăitului, gustului şi mirosului,
permiţând individului orientarea imediată în mediul ambiant. Percepţia este trepta întâia de
cunoaştere, care oferă concretul lumii, factualitatea, materia obiectuală, şi dă soliditate
cunoaşterii. Cu toate acestea, doi oameni nu percep identic aceeaşi realitate. Capacitatea
individuală de descriere a trăirilor perceptive nu este egală, semnificaţia dată realităţii nu este
identică, realizându-se în funcţie de personalitatea individului. Materialul conceptual constituie
baza adevărului gândirii şi de aceea probele în justiţie implică ceea ce se numeşte corp delict, iar
întinderea şi gravitatea unei leziuni corporale este stabilită prin certificatele medico-legale.
Tulburările percepţiei por fi cantitative: hiperestezia şi hipostezia sau calitative: iluziile,
halucinaţiile şi cenestopatiile.
a.hiperestezia este starea, situaţia în care individul percepe acut şi este vizibil deranjat de
stimulii cotidieni, stimuli externi obişnuiţi, care altădată nu-l deranjau şi pe care nici nu îi
conştientiza (translaţia liftului, scurgerea robinetului, zgomotul de paşi, etc). Conştientizarea
acestor stimuli reflectă o stare de instabilitate crescută a scoarţei cerebrale, frecvent întâlnită în
nevroze.
b.hipoestezia este starea în care individul acordă atenţie şi reacţionează numai la stimuli de
intensitate crescută. Se întâlneşte consecutiv epuizării neuro-energetice a organismului (starea de
convalescenţă) sau în stările de obnubilare generate de chimioterapie sau beţie alcoolică.
A. Iluziile sunt percepţii deformate ale obiectelor. Iluzii au şi oamenii normali, care pot
percepe deformat un obiect, datorită distanţei prea mari până la el, luminii insuficiente, sau
datorită unor stări afective speciale cum este frica în condiţii de intuneric, când umbrele sunt luate
drept fiinţe ciudate, oameni sau animale agresive. Iluzia perceptivă constă din proiectarea
imaginarului şi a inconştientului în actul perceptiv sau din prelucrarea eronată a imaginilor
percepute.
Iluziile pot fi şi de tip fiziologic, optico-geometrice (ex. băţul introdus în apă pare frânt,
două linii paralele, întretăiate într-un anumit punct de a treia , par curbe) când subiectul îşi dă
seama de existenţa iluziei şi poate reface experienţa perceptivă.
Iluziile patologice se datoresc atât tulburării perceptive cât şi tulburărilor de personalitate şi
se pot manifesta sub forma pareidoliei şi a falselor recunoaşteri de persoană. Subiectul nu le
corijează, ci le consideră veridice, adesea percepţia falsă cu obiect fiind însoţită de interpretarea
delirantă, de modificarea lucidităţii sau de superficializarea proceselor asociative, de atenţie şi
memorie.
Iluziile, ca reflectare denaturată a obiectelor şi fenomenelor, se caracterizează prin
obiectualitate, ele fiind generate întotdeauna de un excitant real. După modalităţile senzoriale,
iluziile se împart în : exteroceptive (vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile), proprioceptive
şi interoceptive (V.Predescu, 1989).
21
1.Iluziile vizuale sunt cele mai frecvente şi constau în impresia de deformare a obiectelor
şi a spaţiului perceput. Persoana poate avea impresia că obiectele sunt mai mari (macropsie) sau
mai mici (micropsie), alungite sau lărgite (dismegalopsie), răsucite pe diagonală, asimetrizate etc.
Nu numai dimensiunea şi forma obiectelor pot să pară modificate, ci şi distanţa, obiectele
respective fiind percepute ca mai apropiate sau mai îndepărtate decât sunt în realitate. Spaţiul
poate fi perceput ca fiind strâmtorat, situaţie în care obiectele apar apropiate sau dimpotrivă,
lărgit, obiectele îndepărtându-se de subiect (ex. strada poate părea foarte lungă, locuinţa înclinată,
înaltă etc.). Deşi de obicei statice, obiectele pot apărea uneori şi animate de mişcări.
La unele persoane interpretarea imaginativă poate oferi percepţiei patologice un mare grad
de bogăţie şi vivacitate, fenomen denumit pareidolie.
Ce este victimologia?
Ce este victima?
22
Ce este comportamentul simulat?
Ce este percepţia?
23
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
CATEDRA DE DREPT PRIVAT
Disciplina PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Conf.univ.dr. ADELA VOICU
SEMESTRUL I 2006/2007
ÎNTREBĂRI TEST
24
17. Trăsăturile caracteristice ale personalităţii infractorului.
18. Fazele actului infracţional.
19. Raporturile victimei cu agresorul.
20. Rolul victimei în comiterea infracţiunii.
21. Factorii favorizanţi ai victimizării.
22. Categoriile de persoane cu risc victimal crescut.
23. Măsurile de protecţie împotriva victimizării.
24. Factorii de influenţă ai evenimentului testimonial.
25. Specificul personalităţii martorului de bună-credinţă.
26. Specificul personalităţii martorului de rea-credinţă.
27. Raporturile martorului cu părţile în procesul penal.
28. Rolul percepţiei vizuale în formarea mărturiei.
29. Rolul percepţiei auditive în formarea mărturiei.
30. Rolul percepţiei cutanate în formarea mărturiei.
31. Rolul percepţiei olfactive în formarea mărturiei.
32. Rolul percepţiei gustative în formarea mărturiei.
33. Etapele formării mărturiei în raport cu memorarea informaţiilor.
34. Rolul iluziilor în conţinutul evenimentului testimonial.
35. Specificul reproducerii în proba cu martori.
36. Reproducerea prin relatare liberă.
37. Reproducerea prin interogatoriu.
38. Specificul procesului psihic al recunoaşterii.
39. Conţinutul specific al recunoaşterii persoanelor.
40. Conţinutul specific al recunoaşterii cadavrelor.
41. Conţinutul specific al recunoaşterii după fotografii.
42. Criteriile aprecierii forţei probante a mărturiei.
43. Raporturile martorului cu părţile în proces.
44. Rolul cunoaşterii personalităţii infractorului în organizarea anchetei judiciare.
45. Implicaţiile psihologice ale ascultării învinuitului în ancheta judiciară.
46. Specificul comunicării verbale şi non-verbale între anchetat şi anchetator.
47. Implicaţiile psihologice ale tacticilor şi strategiilor de anchetă penală.
48. Specificul personalităţii anchetatorului.
49. Specificul personalităţii avocatului.
50. Specificul personalităţii judecătorului.
51. Formele de manifestare ale comportamentului simulat.
52. Indicatorii conduitei simulate.
53. Etapele biodetecţiei judiciare.
54. Factorii dezvoltării psihice.
55. Rolul eredităţii în comportamentul delincvenţial al minorului.
56. Rolul factorilor de mediu în comportamentul minorului delincvent.
57. Metodele de evaluare a tendinţelor de devianţă penală a minorilor.
58. Aspectele psiho-sociale ale modurilor de deţinere.
59. Tipologia delincvenţială.
60. Consecinţele psihologice ale detenţiei penitenciare.
61. Specificul personalităţii infracţionale feminine.
62. Aspecte psihologice ale reeducării şi reabilitării infractorului.
25
63. Implicaţiile psihologice ale recidivei.
64. Tulburările de percepţie în psiho-patologia judiciară.
65. Tulburările de atenţie în psiho-patologia judiciară.
66. Tulburările gândirii în psiho-patologia judiciară.
67. Locul şi rolul expertizei medico-legale psihiatrice în ancheta judiciară.
68. Etiologia stării de iresponsabilitate penală.
69. Impactul afecţiunilor psihice asupra discernământului.
70. Rolul etilismului ca factor exogen infracţionator.
26