SABATUL CREŞTIN (CHRISTIAN SABBATH)

Rodul adevărat al unirii dintre Duhul Sfânt şi mireasa Lui, Biserica Catolică
Toate afirmaţiile protestanţilor la orice parte din material s-au dovedit ca neavând
fundament sau se contrazic singure

Constând în 4 editoriale ce tratează subiectul de mai sus, publicate în „The Issue of

the Catholic Mirror” din 2, 9, 16 şi 23 septembrie 1893.

Publicat de Catholic Mirror

PREFAŢĂ

Conţinutul acestei broşuri conţine patru editoriale care au apărut în patru numere
succesive ale Catholic Mirror, şi anume, pe data de: 2, 9, 16 respectiv 23 septembrie
1893. Cererea fără precedent de copii ale acestor numere (din revistă), ne-au făcut să le
reedităm în beneficiul abonaţilor noştri.
Reeditarea acestor articole a fost realizată şi de Asociaţia Internaţională pentru
Libertate Religioasă din Michigan (International Religious Liberty Association), sub
forma unei broşuri de treizeci şi două de pagini, disponibile în Londra (Anglia),
Australia, Cape Town (Africa), Toronto, Ontario (Canada) şi în Michigan, New York,
California şi Tennesse.
În timp ce lumea protestantă manifestă un interes atât de profund pentru aceste
materiale produse de catolici, credem că, credincioşii catolici din ţară ar trebui să aibă la
îndemână argumente care să îi lase fără replică pe oponenţii religiei noastre, punându-ne
astfel într-o poziţie de necucerit, pe când ei îşi expun condiţia total lipsită de temei, la
care au redus Protestantismul.
Astfel privind lucrurile, oferim cu respect aceste pagini cititorilor, anticipând atât
beneficiile cât şi plăcerea pe care o vor avea în cercetarea lor.

THE CHRISTIAN SABBATH (2 sept. 1893)

Atenţia noastră a fost captată de o broşură de douăzeci şi unu de pagini, publicată

de de Asociaţia Internaţională pentru Libertate Religioasă din Michigan (International
Religious Liberty Association), intitulată „Apel şi mustrare” („Appeal and
Remonstrance”) întruchipând hotărâri luate de Conferinţa Generală a Adventiştilor de
Ziua a Şaptea (24 februarie 1893). Aceste rezoluţii critică şi cenzurează cu asprime
acţiunea Congresului Statelor Unite şi al Curţii Supreme, de încălcare a drepturilor
omului, închizând Congresul Lumii (The World’s Fair) duminica.
Adventiştii sunt singurii creştini care au Biblia ca îndrumător şi care nu pot găsi în
ea nici o justificare pentru schimbarea zilei a şaptea în ziua întâi. De aici şi apelativul
adventişti „de ziua a şaptea”. Principiul lor cardinal constă în punerea deoparte a
Sâmbetei în exclusivitate pentru a se închina lui Dumnezeu, în conformitate cu porunca
dată de El Însuşi şi amintită în mod repetat în cărţile sacre ale Vechiului şi Noului
Testament, poruncă ce a fost respectată în mod literal de copiii lui Israel timp de mii de
ani şi susţinută (aprobată) de Fiul lui Dumnezeu, prin învăţăturile şi practicile Sale, cât a
fost pe pământ.
Dimpotrivă, lumea protestantă, cu excepţia adventiştilor, cu aceeaşi Biblie ca
îndrăgitul şi infailibilul învăţător, şi cu toate că i-au avut pe evreii cu practicile lor
religioase înainte ochilor, totuşi – încă din secolul XVI, când au apărut – au respins ziua
de închinare faţă de El, poruncită de Dumnezeu şi au ales o zi care intră în aparentă
contradicţie cu legea Lui şi despre care nu se spune nimic pe paginile Cărţii sfinte.
Care amvon protestant nu răsună în fiecare duminică de predici împotriva călcării
Sabatului? Cine poate uita strigătele fanatice ale predicatorilor protestanţi în lungul şi în
latul ţării împotriva deschiderii porţilor bâlciului (World Fair1?) în ziua duminicii? Sau
miile de petiţii semnate de milioane de oameni pentru a salva Ziua Domnului de
profanare? Cu siguranţă, o astfel de manifestare gălăgioasă nu ar fi putut exista fără cea
mai puternică temelie pentru nişte proteste atât de animate.
Şi când li s-au alocat sectelor protestante raioane (locuri) la „World’s Fair” pentru
a-şi expune produsele, cine poate uita indignarea accentuată a fraţilor noştri prezbiterieni
când au aflat de decizia Curţii Supreme de a nu se opune deschiderii care avea loc
duminca? Ziarele ne-au informat că ei au refuzat spaţiile care erau rezervate pentru ei şi
n-au deschis cutiile, cerând să li se retragă produsele, ţinându-se ferm de principiile lor, şi
astfel dezaprobând orice fel de contact cu această expoziţie profanatoare care încălca
Sabatul.
Fără îndoială, fraţii noştri calvinişti au meritat şi împărtăşit simpatia tuturor
celorlalte secte care au pierdut oportunitatea să pozeze ca martiri în apărarea Sabatului.
Astfel, ei au devenit „o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni”, deşi fraţii lor protestanţi
care n-au împărtăşit aceeaşi soartă, au catalogat rămânerea lor la principiile religioase ca
fiind mândrie fariseică şi încăpăţânare.
Scopul pe care îl urmărim prin acest articol este acela de a aduce lumină asupra
acestui important subiect (căci dacă ar fi să scoatem Sabatul de la amvoanele protestante,
sectele s-ar simţi pierdute iar predicatorii ar fi privaţi de deliciul lor), pentru ca cititorii
noştri să înţeleagă chestiunea în tot ansamblul ei şi astfel să ajungă la o convingere clară.
Vorbind din punct de vedere moral, lumea creştină are un numitor comun în
închinarea adusă Domnului în ziua întâi a săptămânii.
Israeliţii, răspândiţi pe tot pământul, ţin ultima zi a săptămânii ca fiind sacră
pentru închinarea la Divinitate. În acest caz şi Adventiştii de Ziua a Şaptea (o sectă
creştină, foarte mică la număr) au ales aceeaşi zi.
Atât iraeliţii cât şi adventiştii fac apel la Biblie pentru poruncadivină,
recomandând stricta păzire a Sâmbetei.
Israeliţii respectă doar autoritatea Vechiului Testament, dar adventiştii, care sunt
creştini, pun Noul Testament pe acelaşi nivel cu Vechiul Testament, şi anume: din punct
de vedere al inspiraţiei. Ei admit că Biblia, învăţătorul lor, constă din două părţi; că
Mântuitorul în timpul vieţii Sale de muritor nu a ţinut nici o altă zi în afara Sâmbetei.
Evangheliile arată foarte clar acest lucru; în plus, niciunde în paginile Faptelor
Apostolilor, epistolelelor şi Apocalipsei nu poate fi găsit vreun un act prin care rânduiala
sâmbetei să fi fost anulată.

1
World’s Fair a fost un eveniment, un fel de congres socio-cultural (1893).. nu un bâlci.
 De aceea adventiştii, la fel ca şi israeliţii, îşi derivă credinţa din Vechiul
Testament, poziţie care este confirmată de Noul Testament şi pe deplin aprobată de viaţa
Mântuitorului şi a apostolilor Lui care au predicat din Cuvântul sacru timp de aproape un
secol în era creştină.
Numeric vorbind, adventiştii de ziua a şaptea sunt o parte infimă/nesemnificativă
din populaţia protestantă dar, pentru că subiectul nu este legat de cantitate ci de adevăr,
dovezi şi dreptate, un simţ rafinat pentru justiţie ne interzice să condamnăm această mică
sectă fără a face o investigaţie imparţială şi cu calm în prealabil; aceasta nu este
înmormântarea noastră.
Lumea protestantă a fost, încă de la naştere – în secolul XVI – într-un real acord
cu Biserica Catolică în păstrarea nu a Sâmbetei, ci a Duminici ca zi „sfântă”. Discuţia
despre motivele care au condus la această unanimitate în simţire şi exercitare a credinţei
timp de mai mult de trei sute de ani trebuie să ajute Protestantismul spre a se poziţiona pe
o bază solidă, iar argumentele aduse în favoarea poziţiei sale trebuie să fie mai puternice
decât cele oferite de israeliţi şi adventişti, care au Biblia ca unic învăţător, arbitru şi
martor. Dacă totuşi argumentele oferite ulterior, vor fi incontestabile şi convingătoare atât
pentru marea masă protestantă cât şi pentru partea litigantă (împricinată), apelând la
învăţătorul lor comun, Biblia, atunci marele trup Protestant, cu toate că se manifestă atât
de gălăgios când vine vorba de stricta păzire a Duminicii, nu au nici o altă variantă decât
să admită că au predicat şi practicat ceea ce este fals din punct de vedere scripturistic,
timp de mai mult de trei sute de ani prin faptul că au adoptat învăţăturile şi practicile celei
pe care ei mereu au pretins-o a fi biserica apostată, contrar cu tot ce învaţă Sfânta
Scriptură. Pentru a adăuga intensitate acestei gafe scripturistice impardonabile, se
aminteşte una dintre cele mai pozitive şi categorice porunci date de Dumnezeu robului
său, omul: „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca să o sfinţeşti.”
Nici un protestant din zilele noastre nu s-a supus până acum acestei porunci, şi
asta nu pentru că ar fi aderat la biserica apostată, ci dimpotrivă mereu făcând referire la
Biblie care, însă, de la Geneza la Apocalipsa nu învaţă o altă doctrină, fapt ce le dă
dreptate israeliţilor şi adventiştilor. Ambele părţi afirmă că Biblia este învăţătorul lor
„infailibil”. Să lăsăm Biblia să decidă dacă Sâmbăta sau Duminca este ziua poruncită de
Dumnezeu. Una din cele două părţi greşeşte iar o poziţie greşită în legătură cu acest
subiect atât de important implică penalizări teribile, impuse de Însuşi Dumnezeu,
împotriva călcătorului acestui „legământ veşnic”. Vom intra in discuţie privind la
argumentele ambelor părţi. Această dezbatere nu este prea complexă pentru a fi înţeleasă
de omul obişnuit nici nu implică studii extraordinare. De fapt, problema se rezolvă de la
sine, cu ajutorul unor întrebări al căror răspuns e simplu:
1. Care zi a săptămânii ne porunceşte Biblia să o păstrăm ca „zi sfântă”?
2. A schimbat Noul Testament, prin vreo normă sau practică porunca originală?
3. S-au supus protestanţii, începând cu secolul al şaisprezecelea, poruncii lui
Dumnezeu păzind ca „sfântă” ziua despre care vorbeşte călăuza şi învăţătorul lor,
Biblia? Şi dacă nu, de ce?
Ne luăm angajamentul ca să oferim cât mai multe răspunsuri inteligente acestor trei
întrebări, care nu pot da greş în apărarea adevărului şi în confirmarea sluţeniei păcatului.
 [Din „Catholic Mirror”, 9 septembrie, 1893]

„Dar credinţa, fanatica credinţă, odată cununată

Cu scumpa falsitate, pân’ la sfârşit rămâne-mbrăţişată”. – Moore

În conformitate cu promisiunea făcută în ultimul număr, mergem mai departe în

demascarea uneia dintre cele mai flagrante erori şi totodată o impardonabilă
inconsecvenţă faţă de regula credinţei în Biblie. Totuşi, pentru ca nu cumva să fim greşit
înţeleşi, credem că e necesar să pornim de la premisa că Protestantismul nu recunoaşte
nici o regulă de credinţă, nici un învăţător, cu excepţia „infailibilei Biblii”. Aşa cum
catolicul dă întâietate bisericii sale, atunci când vine vorba de probleme spirituale de
orice fel, în acelaşi fel protestantul nu recunoaşte nici un alt învăţător decât Biblia. Toată
spiritualitatea lui derivă din învăţăturile ei. Vocea lui Dumnezeu i se adresează lui prin
singurul Său învăţător inspirat. Cuprinde religia, credinţa şi practica vieţii lui. Afrimaţia
lui Chillingworth: „Biblia, toată Biblia şi nimic altceva decât Biblia, aceasta este religia
protestantă”, este doar una din diversele forme ale aceleiaşi idei, redată în alte cuvinte:
„Cartea lui Dumnezeu”, „Hrisovul mântuirii noastre”, „Profetul credinţei noastre
creştine”, „Scrisoarea lui Dumnezeu către omenire” etc., etc. Astfel, este incontestabil
faptul că Biblia şi numai Biblia este învăţătorul Creştinismului Protestant. Presupunând
că aşa este, vom continua acum să studiem problema amintită în ultimul număr,
pătrunzând în esenţa ei.
Recunoscând ceea ce nu poate fi negat, şi anume că există o contradicţie directă între
învăţătura şi practica creştinilor protestanţi – cu excepţia adventiştilor de ziua a şaptea şi
a poporului evreu; ambii păzind zile diferite ale săptămânii pentru a se închina Domnului
-, vom continua prin a lua cunoştinţă de ceea ce spune singurul martor disponibil şi
utilizabil în această situaţie, şi anume: Biblia. Prima expresie cu care ne întâlnim când
deschidem Cuvântul Sacru, se găseşte la Genesa 2:2 „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a
sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe
care o făcuse.” Următoare referire la această problemă se găseşte în Exodul capitolul 20,
unde Dumnezeu a poruncit ca ziua a şaptea să fie păzită pentru că El Însuşi S-a odihnit de
munca creaţiei în acea zi; iar textul sacru ne informează că de aceea a cerut El să fie
ţinută, folosind următoarele cuvinte: „de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a
sfinţit-o.” Din nou citim, în capitolul 31, versetul 15: „Să lucrezi şase zile; dar a şaptea
este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului.”, iar în versetul 16 şi 17: „ca un
legământ necurmat”, „un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi
pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat.”
În Vechiul Testament se face referire la Sabat de 126 de ori, şi toate aceste texte
afirmă în armonie voia lui Dumnezeu, care porunceşte ca ziua a şaptea să fie ţinută,
pentru că Dumnezeu Însuşi a ţinut-o mai întâi, făcând-o obligatorie pentru toţi, ca un
legământ veşnic. Nu putem să ne imaginăm că cineva ar fi atât de nesăbuit să pună la
îndoială dacă Sâmbăta este sau nu Sabatul zilei a şaptea, văzând că poporul Israel a ţinut
Sâmbăta încă de la darea Legii, din 2.514 î. Hr până în 1.893 d. Hr [n. tr. anul scrierii
acestui articol], o perioadă lungă de 3.383 de ani. Având exemplul israeliţilor înaintea
ochilor în zilele noastre, nu e nevoie de nici o altă dovadă istorică mai bună decât aceasta:
că poporul ales al lui Dumnezeu, păzitorii Vechiului Testament, reprezentanţii vii ai
singurei religii divine până în prezent, timp de 1.490 de ani, înainte de Creştinism, au
păstrat prin practica lor săptămânală tradiţia vie a interpretării corecte a ceea ce este ziua
specială a săptămânii, Sâmbăta, pentru a fi păstrată „sfântă pentru Domnul”, tradiţie pe
care şi-au extins-o, prin exercitarea credinţei lor, pentru încă 1.893 de ani, astfel
acoperind şi perioada existenţei Creştinismului. Socotim necesar să clarificăm acest
punct, din motive pe care le vom vedea de aici înainte. Biblia – Vechiul Testament –
confirmată de o tradiţie care există de 3383 ani în rândul poporului lui Dumnezeu, ne
învaţă cu absolută certitudine că: Dumnezeu Însuşi a numit ziua aceasta şi a „păstrat-o
sfântă pentru El”; că ziua era Sâmbătă; că orice încălcare a legii era pedepsită cu moartea.
„Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va călca, va fi pedepsit cu
moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta, va fi nimicit din mijlocul poporului
său”. (Exod 31:14)
E imposibil să găsim o pedeapsă mai severă decât cea rostită de Dumnezeu Însuşi, în
textul de mai sus, pentru toţi cei care violează o lege la care se face referire de nu mai
puţin de o sută douăzeci şi şase de ori în Vechea Lege. Cele zece porunci ale Vechiului
Testament sunt întipărite în memoria copilului creştinului biblic de la o vârstă fragedă,
dar niciuna din cele zece nu este mai mult subliniată - atât în şcoala dumincală cât şi de la
amvon – ca cea a păzirii zilei de Sabat.
Înţelegând astfel suficient de clar care este voia lui Dumnezeu cu privire la ziua care
trebuie păstrată ca zi sfântă, din Cuvântul Său – pentru că El S-a odihnit în acea zi,
confirmată de poporul ales prin tradiţia lor de-a lungul a mii de ani -, în mod natural
urmează să ne întrebăm când şi unde a schimbat Dumnezeu ziua de închinare, pentru că
este evident că a avut loc o schimbare a zilei şi, întrucât nu poate fi găsită nici o indicaţie
în această direcţie pe paginile Vechiului Testament, nici în practicile poporului evreu,
trebuie să ne uităm la dispensa creştină, şi anume: Noul Testament, pentru a găsi porunca
lui Dumnezeu prin care anulează vechiul Sabat, Sâmbăta.
Ne ocupăm acum de o perioadă ce acoperă aproape nouăsprezece secole, şi vrem să
vedem dacă Învăţătorul Divin suplimentar – Noul Testament – conţine un decret care
desfiinţează mandatul Vechii Legi şi, în acelaşi timp, substituie o zi pentru Sabatul Divin
instituit al Vechii Legi, adică Sâmbăta. Întrucât Sâmbăta a fost ziua păstrată şi poruncită
ca să fie păstrată de către Dumnezeu, numai Divinitatea, sub forma unui decret de
anulare, putea abroga legământul Sâmbetei şi să dea un mandat divin care să arate o altă
zi care trebuie păstrată ca „zi sfântă”, alta decât Sâmbăta; de un astfel de argument are
nevoie conştiinţa credinciosului. Biblia fiind singurul învăţător recunoscut de creştinul
biblic, Vechiul Testament neoferind însă nici un sprijin din acest punct de vedere, şi
totuşi pentru că în lumea creştină/biblică este ţinută o altă zi - alta decât Sâmbăta –,
pentru creştinul reformat este iminent/obligatoriu să găsească pe paginile Noului
Testament noul decret divin care anulează Sâmbăta şi o înlocuieşte cu Duminica ţinută de
creştinii biblici încă din zorii Reformaţiunii.
Examinând Noul Testament din scoarţă în scoarţă în mod critic, găsim şaizeci şi una
de referiri la sabat. Mai aflăm şi faptul că Mântuitorul, în mod invariabil, a ales zilele de
sabat (Sâmbăta) pentru a învăţa pe oameni în sinagogi şi pentru a face minuni. Cei patru
evanghelişti fac referiri la Sabat (Sâmbătă) de cincizeci şi unu de ori.
La un moment dat Mântuitorul chiar se proclamă „Domn al Sabatului”, după cum
menţionează Matei şi Luca, dar în toate lucrurile înregistrate din timpul vieţuirii Sale nu
se găseşte vreo încercare de a o schimba (ziua). Chiar în viaţa ucenicilor şi a prietenilor
Lui remarcăm o respectare foarte strictă după moartea Lui. Sfântul Luca, în capitolul 23,
versetul 56 ne informează că, pe când trupul Său se afla în mormânt „s-au întors, şi au
pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, dupã Lege.”
„În ziua întâi a săptămânii (Duminica Paştelor), femeile acestea, şi altele împreună cu
ele, au venit la mormânt dis de dimineaţă, şi au adus miresmele, pe cari le pregătiseră.”
Miresmele au fost pregătite în seara Vinerei Mari pentru că „Era ziua Pregătirii, şi
începea ziua Sabatului” (vers. 54). Modul în care au acţionat prietenii Mântuitorului
dovedeşte şi înlătură orice urmă de îndoială că, după moartea Lui, ei au păstrat ca “zi
sfântă” Sâmbăta şi s-au raportat la Duminică la fel ca la oricare altă zi a săptămânii. Poate
fi ceva mai conclusiv decât faptul că apostolii şi sfintele femei nu au ştiut niciodată nimic
despre vreun alt Sabat în afară de Sabatul-Sâmbătă, până la moartea lui Christos?
Vom investiga în continuare ceea ce s-a întâmăplat în următorii treizeci de ani, aşa
cum îi prezintă evanghelistul Luca în Faptele Apostolilor. Cu siguranţă trebuie să existe
vreun indiciu cu privire la „decretul de anulare” în practica apostolilor din acea perioadă
prelungită.
Dar vai! Din nou suntem dezamăgiţi. De nouă ori găsim referiri la Sabat în Fapte şi în
toate cazurile este vorba de Sâmbătă (vechiul Sabat). Iată şi dovezile pentru cititorii
noştri: Fapte 13: 14, 27, 42, 44; 15: 31; 17: 2; 18: 4: „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare
zi de Sabat, şi îndupleca pe Iudei şi pe Greci”. Astfel, de la Genesa la Apocalipsa:
Sabatul (Sâmbăta)!!! E imposibil de găsit în Noul Testament cea mai mică interferenţă
între Mântuitorul sau apostolii Săi şi Sabat. Dimpotrivă, toţi sunt în asentiment cu
legământul; nici o aprobare plenară din partea Lui în timpul vieţii iar după moartea Lui se
vede o participare activă a apostolilor la închinare în aceeaşi zi şi nu alta, pe parcursul a
treizeci de ani, aşa după cum ne mărturisesc Faptele Apostolilor.
Concluzia este, astfel, inevitabilă: dintre toţi cei care au adoptat Biblia ca ghid,
israeliţii şi adventiştii de ziua a şaptea au toate argumentele de partea lor, în timp ce
protestanţii biblici nu au nici un cuvânt în apărarea înlocuirii Sâmetei cu Duminca.

[din Catholic Mirror, 16 septembrie 1893]

Când majestatea sa, Satana, care a fost „un ucigaş de la început” şi „tatăl minciunii”,
a întreprins deschiderea ochilor primei noastre mame, Eva, stimulându-i ambiţia: „vei fi
ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”, nu a făcut decât să îşi înceapă lucrarea de
înşelare a oamenilor. Dar, la fel ca Eva, şi ei îşi dau seama prea târziu de metodele lui de
a îi fermecare pentru a-i îndepărta de la supunerea faţă de Dummezeu. Nici subiectul în
discuţie nu face excepţie; nu e altceva decât o altă tactică a majestăţii întunericului.
Au trecut trei secole de când el, în mod plauzibil, le-a înfăţişat unui număr mare de
creştini ambiţioşi şi nemulţumiţi, perspectiva luminoasă a începerii unei „noi orientări”,
lăsând deoparte călăuzirea oferită de Bisericia instituită de Fiul lui Dumnezeu şi
asumându-şi un nou învăţător: Biblia şi numai Biblia, nou-născutul lor oracol.
Inteligenţa celui rău prevedea succesul acestei manevre. Iar rezultatul nu a fost mai
prejos decât cele mai optimiste aşteptări ale sale.
Era nevoie de un spirit aventuros pentru a se ridica la aşteptări. Majestatea sa Satana a
găsit candidatul perfect în călugărul apostat Luther care, el însuşi, în mod repetat
mărturiseşte - în Table Talk şi într-o altă lucrare publicată la Wittemberg în 1558 sub
supravegherea lui Melancthon - că între el şi stăpânul său există o relaţie foarte familială.
Convorbirile sale cu Satana din diferite ocazii sunt mărturisite de Luther însuşi – un
martor demn de toată încrederea. Ceea ce a încercat să realizeze prin intermediul şarpelui
în Grădină, a îndeplinit în lumea creştinată.

„Dă-le un cârmaci pentru flota lor rătăcitoare,

Iscusit în arta lui şi dedat la înşelare
A cărui mână cu aventurare le va da direcţionare
Spre ţărmuri ostile, sau îi va scufunda în mare.”

Cum sfârşitul propus de Cel Rău în raidul său asupra Bisericii lui Christos era
distrugerea Creştinismului, vom încerca să sortăm acum mijloacele adoptate de el pentru
a îşi garanta succesul.
După ce am demonstrat că Mântuitorul, în timpul vieţii Sale, niciodată nu a deviat de
la păzirea cu credincioşie a Sabatului (Sâmbetei) - iar cei patru evanghelişti fac referire la
asta de cincizeci şi unu de ori – ba chiar s-a proclamat „Domn al Sabatului” fără a lăsa
măcar odată, prin poruncă sau practică, să se înţeleagă că El schimbă ziua, înlocuind-o cu
alta; după ce am observat conduita aposolilor şi ale sfintelor femei în seara morţii Sale,
pregătind miresmele pentru a Îi îmbălsăma trupul în dimineaţa de după Sabat (Sâmbătă) -
aşa după cum ne informează sfântul Luca (Luca 24:1) -, prin aceasta plasând dincolo de
orice îndoială dorinţa Fiului lui Dumnezeu din timpul vieţii Sale de a păstra cu fermitate
Sabatul; după ce am adus în atenţie acţiunile reprezentanţilor Săi rămaşi în viaţă după
moartea Sa, aşa cum sunt prezentate de sfântul Luca; după ce am pus înaintea cititorilor
realitatea indiscutabilă că apostolii, pentru următorii treizeci de ani (Faptele Apostolilor)
niciodată nu au deviat de la practica Maestrului Divin, după cum ne spune sfântul Luca
(Fapte 18:4): „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat (Sâmbătă), şi îndupleca pe
Iudei şi pe Greci.” Convertiţii dintre neamuri, aşa cum vedem în text, erau instruiţi,
alături de iudei, să păzească Sâmbăta, convertiţi fiind „iudei şi greci” la un loc.
După ce am atras atenţia şi asupra textelor din Faptele Apostolilor (9), în legătură cu
folosirea exclusivă a Sabatului de către iudeii şi creştinii din perioada aceea de treizeci de
ani (după moartea Mântuitorului), ca singura zi din săptămână păstrată de Christos şi
apostolii Săi, perioadă care epuizează mărturia scrisă inspirată, trecem acum mai
departe şi suplimentăm lista dovezilor că Sabatul (Sâmbătă) are acest privilegiu, captând
atenţia celor care cred că Scrierea Sacră s-ar referi la prima zi a săptămânii.
Prima referire la Duminică după învierea lui Christos se găseşte în Evanghelia
sfântului Luca, la capitolul 24: 33-40 şi Evanghelia sfântului Ioan, la capitolul 20: 19.
Textele de mai sus se referă la unicul motiv pentru care s-au adunat o parte din
ucenici. A avut loc în ziua învierii (Duminica Paştelor), nu cu scopul inaugurării „noii
orientări” părăsind vechiul Sabat (Sâmbăta) şi adoptând ca „sfântă” o altă zi, deoarece nu
ne este dat nici un indiciu cu privire la vreo rugăciune, îndemn sau citire a Scripturilor,
dar se face aluzie la demoralizarea totală a ucenicilor care erau îngrămădiţi la un loc în
odaia din Ierusalim „de frica iudeilor”, după cum ne informează sfântul Ioan.
Al doilea text care vorbeşte despre Duminică se găseşte în Evanghelia sfântului Ioan,
la capitolul 2, versetele 26 şi 29: „După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăş în casă; şi era
şi Toma împreună cu ei.” Mântuitorul, după ce a înviat, S-a înfăţişat înaintea apostolilor
pentru a satisface neîncrederea lui Toma, care lipsise la întâlnirea din Duminica Paştelor.
Asta ar fi fost o ocazie de aur pentru Mântuitorul, ca să schimbe ziua în prezenţa
ucenicilor. Dar, la fel ca în ziua de Paşti, nu se spune nimic despre vreo rugăciune, laudă
sau citirea Scripturilor. A treia ocazie în care ucenicii au fost împreună Duminica se
găseşte în Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 1: „În ziua Cincizecimii (Duminca),
erau toţi împreună în acelaş loc.” Acum, ar trebui ca acest text să le ofere fraţilor noştri
creştini, care se ghidează după Biblie, speranţa că Duminica substituie Sâmbăta? Pentru
că, atunci când le spunem că iudeii au ţinut această Duminică timp de 1500 de ani, şi au
păstrat-o şi după instaurarea creştinismului, timp de 1800 de ani, în acelaşi timp păzind şi
Sabatul, nu există nimic în acest text ce ar putea să ofere alinare sau consolare.
Cincizecimea este a cincizecia zi după Paşti, care a fost denumită Sabatul săptămânilor
(de şapte ori şapte zile); ziua ce urma după completarea acestor şapte Sabate era ziua
principală a întregului festival, care trebuia să fie/pica Duminica. Care israelit nu ar
compătimi pe cei care ar căuta să găsească originea păzirii primei zile a săptămânii în
sărbătoarea secerişului (Rusaliile), pe care el o păzeşte de mai mult de 3000 de ani? Cine
altul decât creştinul biblic, care caută un pretext pentru a scuza desacralizarea Sabatului
care a fost întotdeauna ţinut de Christos şi ucenicii Săi, s-ar fi agăţat de Festivalul Iudaic
al Secerişului pentru a scuza actul său de rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi împotriva
învăţătorului său, Biblia?
Din nou, apologeţii biblici, ne atrag atenţia asupra Fapte cap. 20: 6-7: „În ziua dintâi
a săptămînii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea…” După toate aparenţele, textul
de mai sus ar trebui să ofere o oarecare consolare nemulţumiţilor noştri fraţi biblici, dar
pentru că şi-au asumat un rol de “încurcă-lume”, nu le putem permite nici această fărâmă
de confort. Le răspundem cu axioma: „Qui nimium probat, nihil probat” (Cel ce
dovedeşte prea multe, nu dovedeşte nimic). Să ne întoarcem la capitolul 2 din Fapte, la
versetul 46: „Toţi împreună erau nelipsiţi dela Templu în fiecare zi, frângeau pâinea
acasă…” E suficient să arunci o privire ca să-ţi dai seama că textul folosit ca să
dovedească prerogativele exclusive ale Duminicii dispare când este pus alături de
versetul 46. Ceea ce creştinii atribuie prin acest text doar Duminicii, sfântul Luca spune
că era ceva obişnuit pentru fiecare zi a săptămânii: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la
Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă”.
Un alt text care, în aparenţă, învaţă că Sâmbăta a fost înlocuită de Duminică se află în
1 Corinteni 16:1-2.
„Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi”, „În ziua dintâi a săptămânii,
fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea…” etc. Presupunând că cererea
sfântului Pavel a fost luată în calcul, să privim cu atenţie ce se făcea în fiecare Sâmbătă în
timpul vieţii Mântuitorului şi după aceea, timp de treizeci de ani, după cum ne infomează
cartea Faptele Apostolilor.
Urmaşii lui Christos se întâlneau „în fiecare zi de Sabat”. „Pavel vorbea în sinagogă
în fiecare zi de Sabat, şi îndupleca pe Iudei şi pe Greci.” (Fapte 18:4) La ce concluzie mai
absurdă poţi ajunge, decât aceea că cititul din Scripturi, rugăciunea, predica, lucruri care
formau obişnuinţa de Sâmbătă, aşa după cum s-a dovedit din abundenţă, au fost asaltate
de un apel care cere să fie transpuse în altă zi a săptămânii?
Pentru a vedea valoarea acestui text în întregimea lui, trebuie să ne amintim ce au
făcut ucenicii şi sfintele femei în Vinerea Mare, înainte de apus. Au adus mirodeniile
după ce El a fost dat jos de pe cruce; au întrerupt orice activitate până după terminarea
Sabatului Domnului, şi abia atunci, Duminică dimineaţa urmau să reia procesul de
îmbălsămare al trupului lui Isus.
 Ne vom întreba, probabil, de ce nu au terminat acest proces de îmbălsămare Sâmbătă?
Pentru că ei ştiau că această activitate va interfera cu păzirea Sabatului, care era de
importanţă superioară, şi până când nu se va putea dovedi că ziua Sabatului care urma
după Sabatul despre care vorbeşte textul, nu a fost păzită (ceea ce ar fi fals, având în
vedere că fiecare Sabat a fost ţinut), cererea sfântului Pavel de a colecta Duminica
rămâne în aceeaşi categorie cu munca de îmbălsămare a trupului lui Christos, care nu
putea fi efectuată în Sabat şi a fost amânată până în următoarea zi convenabilă, şi anume:
Duminica, sau prima zi a săptămânii.
Făcând uz de toate textele din Noul Testament care fac referire la Sabat (Sâmbătă), şi
la prima zi a săptămânii (Duminica), şi arătând în mod conclusiv cu ajutorul acestor texte
că nu poate fi găsit nici un pretext în cartea sfântă pentru înlocuirea Sâmbetei cu
Duminica, nu mai rămâne decât să analizăm înţelesul expresiei „Ziua Domnului” care se
găseşte în Noul Testament, ceea ce ne propunem în următorul articol, şi să conchidem cu
remarci privitoare la lipsa de armonie din sistemul religios pe care noi l-am dovedit lipsit
de temei şi care se contrazice singur.

[din Catholic Mirror, 23 septembrie 1893]

„Între două cârje inegale şchiopătează

C-un picior pe adevăr ş-unul pe minciună
Se furişează-aşa, cu pas stingher spre ţintă
Convins doar că pierderea cursei mai urmează.”

În articolul de faţă ne propunem să investigăm cu atenţie o nouă (şi ultimă) categorie

de dovezi care se crede că pot convinge pe creştinul biblic de faptul că Dumnezeu a
înlocuit Sâmbăta cu Duminica pentru a I se închina în Noua Lege, şi că dorinţa divină se
găseşte înscrisă de Duhul Sfânt în scrierile apostolice.
Am aflat că această schimbare radicală a fost exprimată, din nou şi din nou, într-o
serie de texte în care se găseşte expresia: „Ziua Domnului”.
După ce am analizat grupul de versete din Noul Testament, sub titlul „Sabat”,
însumând şaizeci şi unu în evenghelii, Faptele Apostolilor şi epistole, şi al doilea grup în
care „prima zi a săptămânii” - sau Duminica – (acestea din a doua categorie sunt nouă),
continuăm prin a examina al treilea şi ultimul grup de texte pentru a salva sistemul biblic
de acuza că, în numele lui Dumnezeu, a apărut un decret care, de fapt, nu are nici o
susţinere din partea Bibliei.
Primul din această categorie se găseşte în Fapte 2:20 „soarele se va preface în
întunerec, şi luna în sânge, înainte ca să vinã ziua Domnului, ziua aceea mare şi
strãlucitã”. Câte duminici s-au scurs de când profeţia a fost rostită? În zadar efortul de a
denatura înţelesul textului sacru din „Ziua Judecăţii” în „Duminică”!
Al doilea text din aceeaşi categorie se găseşte în 1 Corinteni 1:8 „El vă va întări pînă
la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.” Orice
nătâng îşi poate da seama că aici apostolul indică pur şi simplu Ziua Judecăţii. Următorul
text se găseşte în aceeaşi epistolă, la capitolul 5:5 „un astfel de om să fie dat pe mâna
Satanei, pentru nimicirea cãrnii, ca duhul lui sã fie mântuit în ziua Domnului Isus.”
Corinteanul incestuos era, desigur, salvat în următoarea Duminică! Mai departe, în 2
Corinteni 1:13-14 „Şi trag nãdejde cã pânã la sfârşit veţi cunoaşte, cum aţi şi cunoscut în
parte, că noi suntem lauda voastră, după cum şi voi veţi fi lauda noastră în ziua Domnului
Isus.”
Duminica sau ziua Judecăţii? Care? Al cincilea text este din Epistola lui Pavel către
Filipeni, capitolul 1:6 „Sînt încredinţat că Acela care a început în voi această bunã
lucrare, o va isprãvi pînã în ziua lui Isus Hristos.” Oamenii buni din Filipi, în atingerea
desăvârşirii în următoarea Duminică, pot să îşi permită să râdă de interpretarea asta!
Ne îndreptăm acum spre al şaselea text, care se găseşte în Filipeni 1:10 „ca să
deosebiţi lucrurile alese, pentruca să fiţi curaţi şi să nu vã poticniţi pînã în ziua venirii lui
Hristos”. Acea zi a fost următoarea Duminică, într-adevăr! Până la urmă nu a fost atât de
mult de aşteptat. Al şaptelea text, 2 Petru 3:10: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ”.
Aplicarea acestui text la Duminică întrece orice absurditate.
Al optulea text, 2 Petru 3:12: „aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în
care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de cãldura focului”. Este
vorba de aceeaşi zi la care se face referire în textul anterior; dacă textele ar vorbi de
„următoarea Duminică”, asta ar i-ar fi pus pe creştini în stare de veghe în următoarea
Sâmbătă noaptea.
Am prezentat cititorilor noştri opt din cele nouă texte folosite ca suport biblic în
efortul sacrileg de a dovedi că „Ziua Domnului” este Duminica, şi cu ce rezultat? Fiecare
din ele oferă dovezi de primă mână (prima facie) în favoarea ultimei zile; se referă direct
la ea, în mod absolut şi fără echivoc.
Cel de-al nouălea text în care întâlnim expresia „Ziua Domnului” este ultimul care se
găseşte în scrierile apostolice. Apocalipsa sau Revelaţia (Descoperirea), versetul 10 din
capitolul 1 sună astfel: „În ziua Domnului eram în Duhul”. Însă această exprimare nu le
va oferi mai mult confort prietenilor noştri biblici decât versetele anterioare. A folosit
sfântul Ioan expresia cândva, înainte, în evangheliile sau epistolele sale? E clar că nu. S-a
referit el în vreo ocazie, până aici, la Duminică? Da, de două ori. Cum a denumit
Duminica în aceste două ocazii? Duminca Paştelor a fost numită „Ziua dintâi a
săptămânii” (Sfânta Evanghelie a lui Ioan, cap. 20:1)
Din nou, în capitolul 20, versetul 19: „În seara aceleiaş zile, cea dintîi a săptămînii”.
Evident - deşi inspirat -, atât în evangheliile cât şi în epistolele sale, Ioan numeşte
Duminica „întâia/prima zi a săptămânii”. Pe ce bază, atunci, se poate presupune că el a
renunţat la denumirea pe care o folosea? A fost mai inspirat când a scris Apocalipsa, sau
a adoptat o nouă denumire pentru Duminică, una care era în vogă atunci?
Un răspuns la aceste întrebări e de prisos, mai ales la ultima, având în vedere că
aceeaşi expresie a fost folosită de opt ori de sfântul Luca, sfântul Pavel şi sfântul Petru,
toţi sub inspiraţie divină, şi cu siguranţă că Duhul Sfânt nu ar inspira pe sfântul Ioan să
numească Duminica ziua Domnului, în timp ce pe ceilalţi tot El i-a inspirat să folosească
această expresie când se refereau la Ziua Judecăţii. Experţii în dialectică iau în
considerare, printre motivele infailibile de certitudine, motivul moral al analogiei sau
inducţiei, prin care ni se permite să păşim cu certitudine de la ceea ce ştiam către
necunoscut. Fiind siguri de semnificaţia expresiei folosită de opt ori cu acelaşi sens,
ajungem la concluzia că aceeaşi expresie poate avea doar acelaşi înţeles, mai ales că ştim
că în toate cele nouă ocazii expresiile au fost folosite ca urmare a inspiraţiei Duhului
Sfânt.
 Nici nu se doreşte, în sine, să se arate că, la fel ca celelalte versete, acesta ar avea
acelaşi înţeles. Sfântul Ioan (Apoc. 1:1) spune: „În ziua Domnului eram în Duhul”; el ne
oferă cheia înţelegerii acestei expresii în capitolul patru, primele două versete: „După
aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisã în cer.” O voce i-a spus: „Suie-te
aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” Să urcăm în duh împreună
cu Ioan. Încotro? Prin acea “uşă din ceruri”, spre cer? Şi ce vom vedea? „Lucrurile ce au
să se întâmlpe” (4:1). El s-a suit în duhul la cer. I s-a spus să scrie, în totalitate, viziunea
cu privire la ce urmează să se întâmple înainte de şi concomitent cu „Ziua Domnului” sau
Ziua Judecăţii; expresia „Ziua Domnului” fiind, în Scriptură, rezervată exclusiv pentru
Ziua Judecăţii.
Am adunat şi am studiat cu acurateţe orice dovadă din Noul Testament care ar putea
fi adusă în favoarea vreunei legi care desfiinţează Sabatul vechii Legi, sau prin care se
înlocuieşte cu o altă zi pentru creştini. Am avut grijă să facem distincţia aceasta ca nu
cumva să se creadă că porunca a treia a fost abrogată sub Noua Lege (Noul Legământ).
Orice lege de acest gen a fost respinsă de Călugării Episcopali Metodişti în Pastorala din
1847 (?), şi citată de New York Herald la aceeaşi dată, prin următoarele: „Sabatul instituit
la început şi confirmat în mod repetat de Moise şi profeţi, nu a fost niciodată abrogat. O
parte din legea morală, nu o parte din titlul sau sacralitatea ei, a fost dată la o parte”.
Declaraţia oficială de mai sus a consacrat acea mare masă de creştini biblici la
permanenţa celei de-a treia porunci sub noul legământ.
Rugăm din nou ca cititorii noştri să acorde o atenţie celui de-al douăzecilea articol din
„cele 39 articole de religie” din Cartea de Rugăciuni (Book of Common Prayer):
„Bisericii nu i se permite să decreteze/ordone ceva ce este contrar cuvântului scris al lui
Dumnezeu.”

CONCLUZIE

În această serie de articole ne-am străduit să îi instruim pe cititorii noştri pentru a-i
pregăti, prezentându-le o serie de realităţi incontestabile care se află în cuvântul lui
Dumnezeu, pentru a ajunge la o concluzie irefutabilă. Sistemul biblic apărut în secolul
şaisprezece, nu numai că a pus stăpânire pe posesiunile vremelnice ale Bisericii dar a şi
dezbrăcat creştinătatea, în cruciadele sale vandalice, atât cât a putut, de toate
sacramentele instituite de fondatorul ei, de Sfântul Sacrificiu şi aşa mai departe... reţinând
nimic altceva decât Biblia, pe care reprezentanţii săi au pronunţat-o unicul lor învăţător în
materie de doctrine creştine şi morală.
Un principiu esenţial, printre altele, pe care îl mai au şi astăzi, este acela al păzirii
Sabatului ca zi sfântă. De fapt, în ultimii trei sute de ani, singurul punct al crezului creştin
în care a existat un consens deplin. Păzirea Sabatului constituie suma şi substanţa teoriei
biblice. Amvoanele răsună în fiecare săptămână de tirade împotriva manierei indulgente
de păzire a Sabatului pe care o au ţările catolice, în contrast cu adevăraţii creştini,
mulţumiţi de sine, din ţările în care oamenii se lasă conduşi de Biblie. Cine va putea
vreodată uita indignarea predicatorilor biblici în lung şi-n lat, de la fiecare amvon
protestant, cât încă nu se luase o decizie cu privire la dechiderea Târgului „World’s Fair”
într-o zi de Duminică, şi cine nu ştie astăzi că o sectă, pentru a-şi arăta sfânta indignare în
urma deciziei luate, a refuzat să deschidă cutiile cu produsele lor, la acest eveniment?
 Aceşti creştini de cel mai înalt grad, studiind cu atenţie Biblia, îşi pot găsi perechea
într-o anume clasă de oameni care trăiau pe vremea Mântuitorului şi care îl persecutau zi
şi noapte, supăraţi peste măsură, pentru că El nu a păzit Sabatul într-un mod atât de strict
şi îngust ca ei.
Ei Îl urau pentru că folosea bunul simţ în raport cu ziua, iar El nu a găsit nici un epitet
suficient de expresiv pentru a descrie dispreţul faţă de mândria lor fariseică. Şi este foarte
probabil ca mintea divină să aibă aceeaşi părere şi despre simpatizanţii lor care trăiesc
atât de aproape de secolul nouăsprezece. Măcar fariseii ţineau adevăratul Sabat, dar
fariseii noştri moderni, bazându-se pe naivitatea şi credulitatea oamenilor, nici măcar
odată în viaţa lor nu au păzit adevăratul Sabat pe care Maestrul lor Divin l-a respectat
până în ziua morţii, şi pe care ucenicii Lui l-au păzit, urmând exemplul Său, timp de
treizeci de ani după moartea Lui, după cum ne spune Biblia.
Cea mai evidentă contradicţie, care include şi o respingere deliberată sacrilegă a celei
mai pozitive porunci, ni se înfpţişează astăzi în acţiunile lumii creştine biblice. Biblia şi
Sabatul constituie cuvântul de ordine al Protestantismului; dar am demonstrat că, de fapt,
este Biblia împotriva Sabatului. Am arătat că nu a existat vreodată vreo discrepanţă mai
mare decât aceea dintre teoria şi practica lor. Am dovedit că nici strămoşii lor biblici şi
nici ei nu au păzit Sabatul vreodată în viaţa lor.
Evreii şi Adventiştii de ziua a şaptea sunt martori ai pângăririi lor săptămânale, şi a
faptului că şi-au ignorat propriul învăţător, Biblia, adoptând o zi ţinută de Biserica
Catolică. Care protestant poate, după ce a parcurs aceste articole, cu o conştiinţă curată,
să continue să nu se supună legii lui Dumnezeu, bucurându-se că Dumnica este ţinută.
Care dintre cele două spune Biblia, de la Genesa la Apocalipsa, că este voia lui
Dumnezeu?
Nu se poate găsi în istoria lumii o abandonare de la principii mai stupidă decât
aceasta. Învăţătorul cere în fiecare pagină ca Legea Sabatului să fie ţinută în fiecare
săptămână, toţi recunoscându-l ca fiind „singrul învăţător infailibil”, şi totuşi ucenicii
acestui învăţător nici măcar o singură dată în decursul a peste trei sute de ani nu au
respectat porunca divină! Acea mulţime de creştini biblici, metodiştii, au declarat că
Sabatul nu a fost niciodată desfiinţat, în timp ce urmaşii Bisericii Engleze, împreună cu
fiica ei, Biserica Episcopală a Statelor Unite, sunt obligaţi de al douăzecilea Articol al
Religiei, citat deja, să nu ceară sau să poruncească ceva „împotriva cuvântului scris al lui
Dumnezeu.” Cuvântul scris al Domnului porunceşte ca Sâmbăta să fie păstrată, în mod
avsolut, repetat; cel care nu se supune este ameninţat cu moartea. Toate sectele biblice
sunt în această poziţie de auto-contrazicere care nu poate fi nici motivată nici justificată.
Cât de bine se potrivesc cuvintele Duhului Sfânt acestei situaţii deplorabile!
„Iniquitas mentita est sibi” – „Inechitatea s-a minţit singură.” Propunându-şi să urmeze
Biblia şi numai Biblia, totuşi, în mod ruşinos, a adoptat învăţătura şi practicile Bisericii
Catolice - „mama tuturor mârşăviilor” –, în pofida celor mai teribile ameninţări
pronunţate de Dumnezeu împotriva celor care nu se supun poruncii „Adu-ţi aminte de
ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.”
Înainte de a încheia această serie de articole, vrem să atragem atenţia cititorilor noştri
aupra titlurior introductive, şi anume: primul – Sabatul creştin, rodul adevărat al unirii
dintre Duhul Sfânt şi mireasa Lui, Biserica Catolică. Al doilea - Toate afirmaţiile
protestanţilor „dovedite ca neavând fundament sau că se contrazic singure.”
 Prima frază nu are nevoie de explicaţii. Biserica Catolică, cu mai bine de o mie de ani
înainte de apariţia protestanţilor, prin virtutea misiunii ei divine, a schimbat ziua din
Sâmbătă în Duminică. Spunem că în virtutea misiunii ei divine ăentru că El aşa S-a
autodenumit, „Domn al Sabatului”, şi cui pretind toţi creştinii că a poruncit totul, fără
excepţie: „să audă Biserica Lui, chiar cu riscul de a fi catalogată de El ca „vameşi şi
păcătoşi”. Porunca spune: „Lasă-l să asculte de Biserică”, nu „Lasă-l să asculte de
Biblie”, pentru că Biblia nici nu exista pe vremea când Mântuitorul a spus aceste cuvinte,
ci doar Biserica. Propria lui creaţie exista deja pe pământ înainte de moartea Sa, pentru că
El spune: „Pe această piatră Îmi voi zidi Biserica”. Lumea protestantă nu pune nici o bază
în aceste cuvinte. Noţiunea lor despre creştinism nu include un învăţător hirotonit pe cale
divină şi nici nu se gândesc la vreun fel de rânduială, chiar făcută de Mântuitorul, care ar
putea intra în dezacord cu preconcepţiile lor. Evanghelia lor le dă libertatea sp accepte
sau să respingă orice adevăr, ciar dacă Christos a spus: „Cel ce nu va crede, va fi
osândit”.
Dar protestantul spune: „Cum pot eu primi învăţături de la o biserică apostată?” Cum,
ne întrebăm noi, ai reuşit să primeşti învăţăturile ei întreaga ta viaţă, în directă opoziţie cu
învăţătorul pe care l-ai acceptat, Biblia, când vine vorba de Sabat? Isus Christos spune:
„Pe baza cuvintelor din gura ta vei fi judecat”. Dar toţi spun că Biserica Lui s-a rătăcit,
propagând erori. Această afirmaţie este falsă. Marea majoritate a creştinilor susţin acest
lucru. Tu faci parte din minoritate. A făcut Isus Christos, fondatorul ei, Creatorul tuturor
lucrurilor, vreodată vreo gafă? Dacă da, să arătăm lumii care este aceasta. Nu este cumva
Biserica Lui ultima din creaţiile Sale? A spus El ceva de vreun eşec privitor la Biserica
Lui? Nu a promis El că va fi cu ea, învăţnd-o, până la sfârşitul lumii? A încălcat El
această promisiune? Nu a declarat El cu convingere că „porţile iadului nu o vor înghite”?
Au înghiţit-o? Dacă tu crezi că da, atunci probabil crezi că El nu este demn de încredere
şi omnipotent şi, deci, nu e Dumnezeu.
Dumnezeul Tău este, conform poziţiei adoptate de tine, un înşelător. Situaţia ta este o
anomalie şi o contradicţie. Nu lăsa ca mânia ta să se reverse asupra Bisericii; ea nu este
nici mai rea, nici mai bună dcât atunci când El ţi-a dat-o drept îndrumător. Garanţiile pe
care le oferă El sunt numeroase în această direcţie. Una dintre ele este aceea că ea va fi
protejată de El şi de Duhul Sfânt până la sfârşit în predicarea întregului adevăr.
Luând seama la limbajul oamenilor care sunt pasibili la înşelătorie, şi a căror interes
ar putea fi acela de a înşela, eşti tu dispus să accepţi cuvântul lor în locul făgăduinţelor şi
promisiunilor pe care ţi le-a făcut Însuşi Omnipotentul? Citeşte Efeseni 5:25 şi întreabă-te
dacă Christos - pe care Pavel îl oferă ca exemplu tututor bărbaţilor – a permis miresei
Lui, pentru care „S-a dat pe Sine Însuşi”, ca ea să fie „sfântă şi nepătată”, să decadă din
statutul ei înalt. A nutri o astfel de idee e totuna cu blasfemia şi, cu toate acestea, fiecare
protestant trăieşte în această doctrină, care învinuie Biserica lui Christos cu erori
doctrinale iar pe Mirele ei Divin de abandonare perfidă, cu toate că sfântul Pavel Îl
prezintă ca pe unul care „hrăneşte şi îngrijeşte cu drag Biserica” (vers. 29) Ea nu este
doar mireasa ci şi glasul şi călăuza omenirii, care interpretează doctrinele sale şi dă glas
voinţei divine cu o precizie infailibilă. Acest privilegiu Îl are de la El – un caracter pe cât
de infailibil pe atât de interminabil (veşnic). În momentul naşterii sale, lumea protestantă
a văzut că Sabatul e prea bine înrădăcinat, prea evident pentru a îl ocoli. Era necesar
astfel ca să fie de acord cu o reglementare care implica dreptul Bisericii de a schimba
ziua, pentru mai mult de trei sute de ani. De aceea, Sabatul creştin este până astăzi rodul
Bisericii Catolice, ca Mireasă a Duhului Sfânt, fără nici un cuvânt de protest din partea
lumii protestante.
Să aruncăm acum o privire la a doua afirmaţie, având doar Biblia ca învăţător şi
călăuză în materie de credinţă şi moralitate. Acest educator interzice cu fermitate orice
schimbare a zilei, indiferent de importanţa motivelor. Porunca cheamă la un „legământ
veşnic”. Ziua poruncită pentru a fi ţinută nu a fost niciodată păzită, astfel dezvoltându-se
o apostazie, pornind de la un aşa-zis principiu fix, intrând astfel într-o contradicţie cu
sine, care înseamnă o adevărată sinucidere în contextul puterii limbajului. Iar limitele
imoralităţii nici nu au fost atinse încă. Nici pe departe. Pretextul lor pentru părăsirea
sânului Bisericii Catolice era abaterea de la adevăr aşa cum este el în cuvântul scris. Au
adoptat cuvântul scris ca fiind singurul îndrumător, pe care nu după mult timp l-au
abandonat, conform dovezilor din belşug pe care le-am adus în aceste articole, şi au
acceptat cu perversitate doctrina Bisericii Catolice în opoziţie directă cu simpla,
invariabila şi constanta învăţătură a unicului învăţător al esenţei doctrinei religiei lor,
astfel scoţând şi mai mult în evidenţă situaţia care ar putea foarte bine fi descrisă prin
cuvintele: „bătaie de joc, capcană şi-amăgire.”
Ar trebui vreunul din reverenzii Parsons (? Rev. Parsons), care sunt obişnuiţi să urle
împotriva oricărei reale sau presupuse încălcări a Sabatului biblic, să se gândească bine
înainte de a face vreun protest împotriva logicii şi analizei pe care am făcut-o corciturii
lor; îi asigurăm că orice intenţie rezonabilă din partea lor de a aduna fragmentele
împrăştiate ale hibridului, şi de a-l restaura va fi întâmpinată cu sinceră cordialitate şi
multă consideraţie din partea noastră. Dar le putem spune şi cititorilor că ne aşteptăm de
la aceşti reverenzi care urlă să latre de unii singuri în situaţia dată.
Iar ei ne cunosc prea bine ca să se supună umilirii pe care o analiză suplimentară a
acestei probleme anti-scripturale o cere. Tactica lor acum este aceea de a se „lăsa jos”, şi
cu siguranţă asta vor face.