Curs - Rezistenta Materialelor Partea 2

Galaftion SOFONEA Adrian Marius PASCU

REZISTENȚA

MATERIALELOR

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
2007
© Copyright 2007
Toate drepturile asupra acestei lucrări sunt rezervate autorilor. Reproducerea
integrală sau parțială a textului sau figurilor din această carte este posibilă numai cu
acordul prealabil scris al autorilor.

Descriere CIP a Bibliotecii Naționale a României
SOFONEA, GALAFTION
Rezistența materialelor / Galaftion Sofonea, Pascu Adrian Marius. – Sibiu:
Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2007
Bibliografie
ISBN (13) 978‐973‐739‐432‐3
I. Pascu, Adrian Marius

539.4(075.8)

Tehnoredactare:
Adrian Marius PASCU
C U P R I N S

pag

9. DEPLASĂRI 5
9.1. Generalități 5
9.2. Deformarea grinzii drepte solicitate la încovoiere 6
9.2.1. Ecuația diferențială a fibrei medii deformate 6
9.2.2. Metoda integrării ecuației diferențiale a fibrei medii deformate 9
9.3. Metode grafo‐analitice 12
9.3.1. Metoda grinzii reciproce (fictive) 12
9.3.2. Ecuația celor două rotiri. Ecuația celor două săgeți. 17
9.3.3. Ecuația celor trei săgeți (Clapeyron) 19
9.4. Metoda suprapunerii de efecte 22
9.5. Metode energetice de calculul deformațiilor 23
9.5.1. Expresiile energiei şi lucrului mecanic de deformație 23
9.5.2. Lucrul mecanic al forțelor exterioare 25
9.5.3. Teoria reciprocității lucrului mecanic şi a deplasărilor 26
9.5.4. Teorema Castigliano 28
9.5.5. Metoda lui Mohr‐Maxwell 29
9.5.6. Regula de integrare a lui Vereşceaghin 32
9.6. Întrebări ‐ test 37
9.7. Probleme propuse 38

10. SISTEME STATIC NEDETERMINATE 41
10.1. Introducere 41
10.2. Metoda eforturilor 42
10.3. Simetrii şi antisimetrii în sistemele static nedeterminate 46
10.4. Recomandări pentru alegerea sistemului de bază 47
10.5. Grinda continuă (pe mai multe reazeme) 48
10.6. Deplasări în sisteme static nedeterminate 51

11. SOLICITĂRI DINAMICE 57
11.1. Considerații generale 57
11.2. Solicitări prin forțe de inerție 57
11.2.1. Calculul unui cablu de macara 58
11.2.2. Bară în mişcare de rotație uniformă 59
11.2.3. Solicitare de încovoiere produsă de forțe de inerție 60
11.2.3.1. Grinda rulantă 60
11.2.3.2. Biela motoare 61
11.2.4. Calculul aproximativ al volantului 62
1
11.3. Solicitări produse prin şoc 65
11.3.1. Solicitare axială prin şoc 66
11.3.2. Solicitare de încovoiere prin şoc 68
11.3.3. Solicitare de răsucire prin şoc 70

12. CALCULUL DE REZISTENȚĂ LA SOLICITĂRI VARIABILE 77
12.1. Generalități 77
12.2. Clasificarea solicitărilor variabile în timp 78
12.3. Rezistența la oboseală 80
12.4. Diagrame ale rezistențelor la oboseală 82
12.5. Factorii care influențează rezistența la oboseală 86
12.5.1. Factorii constructivi 86
12.5.2. Factorii tehnologici 88
12.5.3. Influența condițiilor de lucru 90
12.6. Calculul de rezistență la oboseală pentru o piesă 91
12.7. Calculul de rezistență la solicitări variabile 91
12.7.1. Ciclul alternant simetric 93
12.7.2. Solicitarea variabilă cu coeficient de asimetrie oarecare 93
12.7.2.1. Metoda Soderberg 94
12.7.2.2. Metoda Serensen 95
12.7.2.3. Metoda Buzdugan 98
12.7.3. Solicitarea variabilă compusă de încovoiere şi torsiune 102

13. FLAMBAJUL BARELOR DREPTE 113
13.1. Noțiuni generale 113
13.2. Sarcina critică de flambaj. Formula lui Euler 114
13.3. Modul de rezemare. Lungime de flambaj 117
13.4. Limita de valabilitate a relației lui Euler. Flambajul în domeniul elasto‐plastic 118
13.5. Calculul barelor comprimate la flambaj 121
13.5.1. Calculul de flambaj în construcția de maşini 121
13.5.2. Calculul la flambaj prin metoda coeficientului ϕ 123

14. TESTE PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINȚELOR 129

ANEXE 135
Anexa 1. Rezistențe admisibile 135
Anexa 1,a. Rezistențe de calcul la stare limită 137
Anexa 2. Valorile constantelor E, G, ν şi α 139
2
Anexa 3. Coeficienții de siguranță 140
Anexa 4. Mărimi geometrice ale secțiunilor 141
Anexa 5. Presiunea maximă de contact 147
Anexa 6. Elemente geometrice la răsucire 149
Anexa 7. Oțel cornier cu aripi egale 151
Anexa 8. Oțel cornier cu aripi neegale 152
Anexa 9 Oțel I 153
Anexa 10. Oțel U 154
Anexa 11. Oțel T 155
Anexa 12. Oțel Z 156
Anexa 13 Ecuația liniei elastice, săgeata maximă, rotirea maximă 157
Anexa 14 Indicatorul tabelelor cu coeficientul ϕ şi STAS 10108/0‐78 160

SOLUȚII LA PROBLEMELE PROPUSE 163

BIBLIOGRAFIE 171

3
9. DEPLASĂRI

9.1. Generalități

Prin solicitare orice element de rezistență se deformează. Bara solicitată la
întindere ‐ compresiune se alungeşte sau se scurtează cu ΔL (vezi relația 5.3 din vol. I
[41]). Bara solicitată la torsiune se răsuceşte cu Δϕ (vezi relația 6.11 din vol. I [41]). Prin
solicitarea la încovoiere bara dreaptă se curbează; curbura barei, într‐o secțiune
oarecare, se poate calcula cu relația 7.5 din vol. I.
Deplasarea definită în cap. 2 al primului volum, prin “drumul parcurs de un
punct al unui element de rezistență în mişcarea sa cauzată de deformarea acelui
element de rezistență sub acțiunea sarcinilor” lămureşte mai bine natura diferită a
celor două deformații. Astfel, lungirea ΔL are valoarea egală cu deplasarea liniară a
secțiunii transversale, aflată la distanța L de secțiunea considerată fixă (vezi fig. 5.1 din
vol. I [41]), rotirea Δϕ este valoric egală cu deplasarea unghiulară a direcției unei
drepte aflată în secțiune la distanța L de secțiunea fixă (vezi fig. 6.1,b din vol. I [41]).
Studiul deformației barei solicitate la încovoiere ce are ca scop stabilirea formei
deformate a acesteia, nu este aşa de simplu de analizat ca alungirea la întindere sau
rotirea la răsucire. De aceea, în rezistența materialelor, studiul deformațiilor la
încovoiere se realizează prin stabilirea deplasărilor liniare şi a rotirilor fibrei medii în
dreptul unei secțiuni. Tot de aceea pentru stabilirea acestor deplasări a fibrei medii se
utilizează mai multe metode. Fiecare metodă prezintă avantaje şi dezavantaje şi poate fi
utilizată cu succes numai pentru aflarea deplasărilor la anumite bare şi anumite
încărcări.
Pentru început se va studia deformarea grinzii la solicitarea de încovoiere. Aici se
vor prezenta cele mai utilizate metode folosite de ingineri, pentru determinarea
deplasărilor, apoi se vor prezenta metode generale (energetice) pentru calculul
deplasărilor.

5
9.2. Deformarea grinzii drepte solicitate la încovoiere

Studiul deformării grinzii drepte solicitate la încovoiere se impune întrucât în
exploatare se cer respectate atât condițiile de rezistență cât şi cele de rigiditate. Aceasta
înseamnă, că atunci când deformațiile maxime depăşesc limitele impuse de condițiile de
exploatare se redimensionează bara astfel încât şi condițiile de rigiditate să fie
respectate.

9.2.1. Ecuația diferențială a fibrei medii deformate

În rezistența materialelor grinda dreaptă solicitată la încovoiere se reprezintă prin
fibra medie (axa barei). Aceasta se raportează la un sistem de axe xOy în care axa Ox
este axa longitudinală a barei.

Fig. 9.1
Starea deformată a barei (grinzii) drepte poate fi caracterizată prin următoarele
mărimi geometrice ale fibrei medii deformate în dreptul secțiunii x (fig.9.1.):
− deplasarea transversală, v (numită săgeată), care reprezintă poziția
deplasării punctului de abscisă x pe normala la aceasta;
− rotirea unei secțiuni normale, definită prin unghiul θ, dintre planul
secțiunii inițiale cu planul secțiunii după deformare;
− panta la axa deformată ϕ definită cu tangenta trigonometrică a unghiului
ϕ dintre axa nedeformată şi tangenta geometrică la axa deformată;
− deplasarea axială u, a punctului de abscisă x de pe axa deformată față de
poziția sa de pe axa nedeformată.
6
Deoarece deformația grinzii este foarte mică deplasarea axială, u, se neglijează iar
panta la fibra medie deformată se consideră egală cu rotirea, adică:
dv
= tgϕ ≈ ϕ = θ .
dx
Egalitatea dintre pantă şi rotire mai presupune neglijarea efectului forței tăietoare
asupra deformațiilor, efect care produce deplasarea secțiunilor.
În paragraful 7.2. din vol. I, de la încovoiere s‐a stabilit expresia curburii:
dϕ 1 M
ω= = = , (9.1)
dx r E ⋅ I z
unde: M este momentul încovoietor din secțiunea x, iar produsul EI z constituie
rigiditatea la încovoiere.
În cazul încovoierii pure, când momentul încovoietor este constant pe toată
lungimea barei şi bara are rigiditate constantă din relația de mai sus rezultă r = constant,
adică fibra medie se deformează sub forma de arc de cerc.
Deşi relația (9.1) a fost dedusă pentru încovoiere pură, datorită faptului că efectul
forței tăietoare de la încovoierea simplă este mic în comparație cu cel al momentului
încovoietor, aceasta se utilizează şi la încovoierea simplă.
Deplasarea v se consideră pozitivă când are sensul axei y (în jos), iar rotirea ϕ
este pozitivă când are sensul orar.
Deoarece, în sistemul de axe ales (fig.9.1) rotirea pozitivă este în sens orar, atunci
pentru M pozitiv, unghiul dϕ are sens antiorar, deci negativ. De aceea relația (9.1) se
va scrie:
dϕ M
=− . (9.2)
dx E⋅I
Din relația (9.2), ținând seama că:
dv
= ϕ , (9.2.a)
dx
rezultă ecuația:
d2v M
= − , (9.3)
dx 2 E⋅I
care se numeşte ecuația diferențială aproximativă a fibrei medii deformate. Semnul
minus este impus de orientarea axelor. Pentru sistemul de axe din figura (9.1), când
M>0, rezultă:
d2v dϕ 1
>0 şi ω= = < 0 .
dx 2 dx r
7
Înlocuind în ecuația (9.3) momentul încovoietor în funcție de variabila x şi
integrând se obțin funcțiile:
dv M
θ=ϕ= = C1 − ∫L ⋅ dx ,
dx E⋅I
(9.4)
⎛ ⎛ M ⎞ ⎞
v = C 2 + C1 ⋅ x − ∫ ⎜ ∫L ⎜ ⋅ dx ⎟ ⎟ ⋅ dx.
L⎝ ⎝ E ⋅ I ⎠⎠
Cele două constante de integrare (C1 şi C2) se determină din condițiile la limită.
Acestea reprezintă valori ale rotirii ϕ, (C1) şi ale deplasării v (C2) în anumite puncte ale
secțiunii. De obicei aceste puncte sunt legăturile în care se cunosc valorile săgeților şi ale
rotirilor. Astfel, la bara simplu rezemată din fig. 9.1, condițiile limită luate în
considerare sunt pentru x = 0, v1 = 0 şi pentru x = L, v2 = 0, ( u 2 ≈ 0 prin aproximația
admisă).
Când nu poate fi scrisă expresia momentului încovoietor funcție de x, situație
întâlnită la sistemele static nedeterminate, atunci se ține seama de relațiile diferențiale
între eforturi:
d 2 M dT
= = −p ,
dx 2 dx
în ecuația (9.3),
d2 d2v
(E ⋅ I ⋅ 2 ) = p ,
dx 2 dx
care prin derivare, devine:
d4v p
= . (9.5)
dx 4
E⋅I
Din ecuația (9.5) se poate obține deplasarea v funcție de patru constante de
integrare ale căror valori se obțin din condițiile la limită în deplasări, rotiri, momente şi
forțe tăietoare.
Observații:
a) Ecuația (9.3) este forma simplificată a ecuației fibrei medii deformate. Ecuația
exactă se obține din relația:
d2v
1 dx 2 M
= =− . (9.6)
r ⎡ ⎛ dv ⎞ 2 ⎤ 3 / 2
E⋅I
⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥
⎣ ⎝ dx ⎠ ⎦
Pentru marea majoritate a problemelor din practică inginerească poate fi folosită
ecuația aproximativă (9.3)
b) Efectul forței tăietoare asupra deplasării se poate lua prin integrarea relației:
8
T
dv = ⋅ dx , (9.7)
G ⋅ A′
unde A’, este aria redusă, în care tensiunile tangențiale se consideră distribuite uniform
şi se calculează cu expresia:
I 2z
A′ = . (9.8)
S 2z
∫A b 2 ⋅ dA
5
Pentru secțiunea dreptunghiulară vom avea Aʹ = ⋅ A , iar pentru cea circulară Aʹ = 0 ,9 A .
6
c) Expresiile săgeților maxime şi ale rotirilor maxime pentru anumite bare, mai
frecvent utilizate sunt date în anexe (Anexa 13).

9.2.2 Metoda integrării ecuației diferențiale a fibrei medii
deformate

Aceasta este o metodă analitică şi se bazează pe integrarea ecuației fibrei medii
deformate (9.3). Pentru aceasta se delimitează grinda în regiuni, în care momentul
încovoietor are aceeaşi expresie şi rigiditatea grinzii nu are variații bruşte. Astfel,
pentru o grindă simplu rezemată cu o consolă şi cu secțiunea variabilă în trepte,
încărcată cu sarcina uniform distribuită şi sarcina concentrată (fig.9.2), se va împărți în 5
regiuni şi va trebui să se scrie şi să se integreze 5 ecuații diferențiale. Pentru aceasta este
necesar să se determine 5 x 2 = 10 constante de integrare. În acest caz pentru fiecare
regiune din grindă (a1, a2,..a5) se obțin câte două constante de integrare. Valorile
constantelor de integrare se determină din condițiile de legătură (din reazeme) şi din
condițiile de continuitate ale fibrei medii deformate. Astfel în dreptul reazemelor
deplasările fibrei medii deformate sunt cunoscute. În articulații, reazeme simple şi
încastrări săgețile grinzilor sunt egale cu zero, iar în încastrare rigidă rotirea este nulă.

Fig. 9.2

Condițiile de continuitate ale fibrei medii deformate exprimă continuitatea

acesteia în dreptul secțiunilor de trecere de la o regiune la alta, adică fibra medie
9
deformată a grinzii este o fibră continuă, cu racordări (fără discontinuități sau salturi)
chiar dacă rigiditatea sau expresia momentului încovoietor se schimbă brusc.
Continuitatea se exprimă prin egalitatea săgeților şi rotirilor pe cele două regiuni vecine
în apropierea punctelor de discontinuitate. În figura (9.2,b) se arată modul cum se
deformează fibra medie în secțiunea de separație la abscisa xm, a două regiuni cu
rigiditate sau cu expresii ale momentului încovoietor diferite:
v ms = v md , ϕms = ϕmd . (9.9)
Metoda analitică de integrare a ecuației diferențiale a fibrei medii deformate,
poate fi utilizată pentru calculul deplasărilor la orice grindă dreaptă, solicitată, dar
prezintă dificultăți mari față de alte metode. De aceea se recomandă utilizarea acesteia
numai în cazul stărilor simple de încărcare când grinda este de rigiditate constantă. În
cazul existentei mai multor regiuni, deoarece trebuie scrise şi integrate mai multe
ecuații, apoi determinate câte două constante de integrare pentru fiecare regiune,
această metodă se caracterizează printr‐un volum mare de calcule, fapt pentru care nu
este utilizată în mod frecvent.
Aplicația 9.1. Să se determine
expresia săgeții şi rotirii, precum şi
valorile maxime ale acestorapentru o
bară încastrată la un capăt şi solicitată de
o forță concentrată, conform figurii 9.3.
Rezolvare: Momentul încovoietor
în secțiunea x are expresia:
Fig. 9.3
M = − P ⋅ ( L − x) ,

iar ecuația diferențială a fibrei medii deformate devine:
d2v M P ⋅ ( L − x)
=− i = .
dx 2
E ⋅ Iz E ⋅ Iz
Prin integrare se obține:
x2
P ⋅ (L ⋅ x − )
dv 2 + C , P ⎛ L ⋅ x2 x3 ⎞
ϕ= = şi v= ⋅⎜ − ⎟ + C1 ⋅ x + C 2 .
E ⋅ Iz E ⋅ Iz ⎝ 2 6⎠
1
dx
Din condițiile la limită, în încastrare pentru x = 0, unde v0 = 0 şi ϕ0 = 0 se obține C1 = 0
şi C2 = 0 astfel că:
P ⋅ L2 ⎛ x x 2 ⎞ P ⋅ L3 ⎛ x 2 x 3 ⎞
ϕ= ⋅⎜2 ⋅ − ⎟ şi v= ⋅⎜3⋅ − ⎟
2E ⋅ I z ⎝ L L2 ⎠ 6E ⋅ I z ⎝ L2 L3 ⎠
Rotirea şi săgeata, ce se produc în dreptul forței (x = L) sunt:
10
P ⋅ L2 P ⋅ L3
ϕ max = şi v max = .
2E ⋅ I z 3E ⋅ I z

Aplicația 9.2. Să se determine expresiile
săgeții şi rotirii pentru o bară simplu rezemată
solicitată de o forță concentrată P (fig.9.4).
Rezolvare: Expresiile momentului de
încovoiere pe cele două porțiuni ale barei
sunt:
P⋅b
M1−3 = ⋅ x1 , pentru x1 ∈ [0 ,a ] Fig. 9.4
L
P ⋅a
M 3− 2 = ⋅ (L − x 2 ) , pentru x 2 ∈ [a ,L].
L
Ecuația diferențială a fibrei medii deformate se integrează pe cele două porțiuni
şi se obține:
dv 1−3 P⋅b 2
E ⋅ I z ⋅ ϕ1−3 = E ⋅ I z ⋅ =− ⋅ x + C1 ,
dx 2⋅L
dv 1−3 P ⋅ a ⎛ x2 ⎞
E ⋅ I z ⋅ ϕ 3− 2 = E ⋅ Iz ⋅ = ⋅ ⎜ L ⋅ x − ⎟ + C 3 ,
dx 2 L ⎝ 2⎠
iar expresiile săgeților pe cele două porțiuni sunt:
P⋅b 3
E ⋅ I z ⋅ v 1−3 = − ⋅ x + C1x + C 2 ,
6L
P ⋅ a ⎛ L ⋅ x2 x3 ⎞
E ⋅ I z ⋅ v 3−2 =− ⋅⎜ − ⎟ + C 3 ⋅ x + C 4 .
L ⎝ 2 6⎠
Pentru determinarea constantelor de integrare se impun condițiile de legătură şi
condițiile de continuitate a fibrei medii în punctul 3 şi anume:
− condiții de legătură:
x1 = 0, v1 = 0 şi x = L, v2 = 0,
− condițiile de continuitate a fibrei medii:
x1 = x2 = a , v1‐3 = v3‐2 şi ϕ1‐3 = ϕ3‐2.
Din aceste condiții rezultă următoarele valori pentru constantele de integrare:
P ⋅a ⋅ b P ⋅a P ⋅ a3
C1 = ⋅ (a + 2 ⋅ b) , C 2 = 0 , C 3 = ⋅ ( 2 ⋅ L + a ) , C 4 = −
2 2
,
6L 6L 6
iar cu aceste valori expresiile săgeților sunt:
P ⋅ a 2 ⋅ b2 ⎛ x x x3 ⎞
v 1−3 = ⋅⎜2 + − ⎟ , pentru 0 ≤ x1 ≤ a şi
6L ⋅ E ⋅ I z ⎝ a b a 2 − b ⎠
11
P ⋅ a ⋅ L2 ⎡ a2 ⎛ a2 ⎞ x x3 x3 ⎤
v 2−3 = ⋅ ⎢− 2 + ⎜ 2 + 2 ⎟ ⋅ − 3 2 + 3 ⎥ pentru a ≤ x 2 ≤ L
6E ⋅ I z ⎣ L ⎝ L ⎠ L L L ⎦
Săgeata în dreptul forței se obține pentru x = a din oricare din aceste expresii şi
are valoarea:
P ⋅ a 2 ⋅ b2
v3 = .
3L ⋅ E ⋅ I z
Săgeata maximă se produce pe porțiunea cea mai lungă a barei de la reazeme la
forță şi pentru cazul a > b, la distanța x0, care se obține prin anularea derivatei primei
relații.
dv 1−3 P ⋅ a 2 ⋅ b 2 ⎛ 2 1 3x 2 ⋅ a ⎞
= ⋅⎜ + − ⎟ = 0 ,
dx 6L ⋅ E ⋅ I z ⎝ a b a 2 ⋅ b ⎠
de unde:
L2 − b 2
x0 =
3
Înlocuind această valoare în prima relație a săgeții se obține expresia săgeții
maxime:
P⋅b
v max = ⋅ (L2 − b 2 ) 3 .
9 ⋅ 3 ⋅ L ⋅ E ⋅ Iz

9.3. Metode grafo ‐ analitice

Întrucât prin utilizarea metodei analitice pentru determinarea deplasărilor este
necesar un mare volum de calcul, inginerii utilizează metode rapide, fără să mai
calculeze în prealabil ecuația fibrei medii deformate. Metodele grafo‐analitice, care
constau în îmbinarea calculului analitic cu utilizarea diagramelor de momente
încovoietoare, evită neajunsurile metodei analitice.

9.3.1. Metoda grinzii reciproce (fictive)

Această metodă are la bază analogia (lui Mohr) dintre relațiile diferențiale dintre
sarcini şi eforturi şi ecuațiile diferențiale aproximative ale fibrei medii deformate:
d 2 M dT d2v dϕ
= = − p , (E ⋅ I) ⋅ 2 = (E ⋅ I) ⋅ = −M .
dx 2 dx dx dx
12
Se observă că cele două relații, ce exprimă două fenomene fizice diferite, au
aceeaşi formă de exprimare matematică şi aceeaşi structură. Pe baza acestei constatări
diagrama momentelor încovoietoare redusă prin produsul EIz se consideră ca fiind
sarcină fictivă:
pf = M , (9.10.a)
ce acționează pe grinda reciprocă sau conjugată (fictivă).
După ce se stabileşte modul de rezemare a grinzii reciproce, se pot calcula
reacțiunile, forțele tăietoare şi momentele încovoietoare fictive (Tf, Mf) produse la
sarcina fictivă pf (9.10.a), procedând în mod similar ca la grinzile reale. Momentul
încovoietor fictiv, forța tăietoare fictivă şi sarcina fictivă satisfac relațiile:
dM f dTf d 2 M f dTf
= Tf , = −pf , = = − pf (9.11)
dx dx dx 2 dx
care, formal sunt identice cu relațiile (2.9) şi (2.10) stabilite între sarcini şi eforturi în
paragraful 2.5 din vol. I.
După integrări succesive se obține:
dv T Mf
ϕ= = f + C1 , v= + C1 ⋅ x + C 2 ,
dx E ⋅ I z E ⋅ Iz
unde C1 şi C2 sunt constante de integrare.
Dacă se aleg legăturile grinzii fictive în mod corespunzător, astfel încât, să
satisfacă condițiile de legătură şi de continuitate a fibrei deformate a grinzii reale,
constantele C1 şi C2 sunt nule, astfel că relațiile de mai sus devin:
Tf Mf
ϕ= , v= . (9.12)
E ⋅ Iz E ⋅ Iz
În aceste relații s‐a notat cu Tf, forța tăietoare fictivă şi respectiv Mf, momentul
încovoietor fictiv, produse de încărcarea grinzii reciproce cu sarcina fictivă pf = M,
calculate în secțiunile unde se determină deformațiile.
Din relațiile (9.12) rezultă:
− panta la axa deformată într‐o secțiune oarecare este egală cu raportul
dintre forța tăietoare în acea secțiune a grinzii reciproce încărcate cu sarcina fictivă şi
rigiditatea barei;
− săgeata grinzii într‐o secțiune oarecare este egală cu raportul dintre
momentul încovoietor în acea secțiune a grinzii reciproce încărcate cu sarcina fictivă şi
rigiditatea barei.
Condițiile de legătură şi de continuitate a fibrei medii deformate a grinzii reale
sunt îndeplinite dacă se respectă modalitățile de sprijinire a grinzii fictive ce sunt
prezentate în tabelul 9.1.
13
Tabelul 9.1
Grinda reală Grinda fictivă
Nr.
Sarcini
crt. Legătura Simbol Deformații Legătura Simbol
fictive
Reazem v= 0 Mf = 0 Reazem
1
de capăt ϕ ≠ 0 Tf ≠ 0 de capăt
Reazem ϕS = ϕd ≠ 0 Tfs = Tfd ≠ 0 Articulație
2
intermediar vS = vd = 0 Mfs = Mfd = 0 intermediară
Articulație ϕs ≠ ϕd ≠ 0 Tfs ≠ Tfd ≠ 0 Reazem
3
intermediară vs = vd ≠ 0 Mfs = Mfd ≠ 0 intermediar
ϕ =0 Tf = 0
4 Încastrare Capăt liber
v=0 Mf = 0
ϕ ≠0 Tf ≠ 0
5 Capăt liber Încastrare
v≠0 Mf ≠ 0

Sarcina fictivă ce rezultă din diagrama reală de momente, amplasată conform
convenției pe fibra întinsă a barei, i se pun săgețile în aşa fel încât să tragă de bară.
Trei cazuri tipice de transformarea grinzii reale în grindă reciprocă sunt date în tabelul
9.2.
Tabelul 9.2
Grinda reală Grinda fictivă
⎧ϕ 2 = 0 ⎧ϕ 2 ≠ 0 ⎧Tf 1 = 0 ⎧Tf 2 ≠ 0
⎨ ⎨ ⎨ ⎨
⎩v 2 = 0 ⎩v 2 ≠ 0 ⎩M f 1 = 0 ⎩M f 2 ≠ 0

⎧ϕ 1 ≠ 0 ⎧ϕ 2 ≠ 0 ⎧Tf 1 ≠ 0 ⎧Tf 2 ≠ 0
⎨ ⎨ ⎨ ⎨
⎩v 1 = 0 ⎩v 2 = 0 ⎩M f 1 = 0 ⎩M f 2 = 0

⎧ϕ 1 ≠ 0 ⎧ϕ 3 ≠ 0 ⎧Tf 1 ≠ 0 ⎧Tf 3 ≠ 0
⎨ ⎨ ⎨ ⎨
⎩v 1 = 0 ⎩v 3 ≠ 0 ⎩M f 1 = 0 ⎩M f 3 ≠ 0

Din tabelul de mai sus rezultă următoarele reguli de corespondență între
condițiile de legătură ale grinzii reale şi cele ale grinzii reciproce:
14
− reciproca grinzii în consolă
este tot o grindă în consolă, la care
capătului încastrat îi corespunde unul
liber, iar celui liber o încastrare;
− reciproca unei grinzi
simplu rezemate îi corespunde tot o
grindă simplu rezemată;
− reciproca grinzii simplu
rezemată cu o consolă este o grindă care
are o încastrare în capătul liber, simplu
rezemată în capătul opus şi o articulație
intermediară în locul reazemului
intermediar.
Forța tăietoare fictivă (Tf) şi
momentul fictiv (Mf) se calculează în
mod similar ca în cazul sarcinilor
distribuite.
În figura 9.5 sunt date ariile
diagramelor de momente şi pozițiile
centrelor de greutate ale acestora,
corespunzătoare celor mai frecvente
diagrame M întâlnite în practică şi la care
se poate aplica metoda grafo ‐ analitică.
Dacă grinda are rigiditate
constantă pe porțiuni, atunci este necesar
să se reducă rigiditatea pe toată
lungimea barei la o rigiditate constantă
cu amplificarea sau micşorarea
diagramei de momente cu acelaşi
coeficient cu care s‐a mărit sau micşorat
rigiditatea reală la cea convenită. Fig. 9.5

15
săgeata şi rotirea punctului k al barei din
oțel din figura 9.6.
Rezolvare: În figura 9.6 s‐a
reprezentat diagrama de momente pe
grinda fictivă. Reacțiunea Vk pentru grinda
fictivă este:
Fig. 9.6

3a ⋅ P 1,5a ⋅ P
⋅ 2a ⋅ ⎛⎜ ⋅ 2a + a ⎞⎟ −
2 a
⋅a ⋅
Vfk = 2 ⎝3 ⎠ 2 3 = 6 ,75a 2 ⋅ P .
a
Eforturile în secțiunea k pentru bara fictivă sunt:
3a ⋅ P
Tfks = − ⋅ 2a = −3a 2 ⋅ P ,
2
Tfkd = Tfks + Vfk = −3a 2 ⋅ P + 6 ,75a 2 ⋅ P = 3 ,75a 2 ⋅ P ,
1 2
M fk = − ⋅ 3a ⋅ P ⋅ 2a ⋅ ⋅ 2a = −4a 3 ⋅ P .
2 3
Aplicând relațiile (9.12), rezultă:
Tfks 3a 2 ⋅ P 3 ⋅ 1000 2 ⋅ 6 ⋅ 10 3 ⋅ 12
ϕks = =− =− = −1,714 ⋅ 10 −2 rad = −0 ,982 o ,
E ⋅ Iz E ⋅ Iz 2 ,1 ⋅ 10 ⋅ 60 ⋅ 100
5 3
Tfkd 3,75a 2 ⋅ P 3,75 ⋅ 10002 ⋅ 6 ⋅ 103 ⋅ 12

ϕkd = = = = 2,413 ⋅ 10−2 rad = 0,24556o ,
E ⋅ Iz E ⋅ Iz 2,1 ⋅ 10 ⋅ 60 ⋅ 100
5 3
M fk 4a 3 ⋅ P 4 ⋅ 1000 3 ⋅ 6 ⋅ 10 3 ⋅ 12
vk = =− =− = −22 ,86 mm .
E ⋅ Iz E ⋅ Iz 2 ,1 ⋅ 10 5 ⋅ 60 ⋅ 100 3
Aplicația 9.4. Să se determine deplasarea şi rotirea capătului, la grindă în consolă
cu momentul de inerție variabil în trepte (fig.9.7).
Rezolvare: După ce sa trasat diagrama de momente, s‐a calculat şi s‐a trasat
diagrama de momente reduse (Mr), rezultată prin împărțirea momentului încovoietor la
rigiditatea barei la încovoiere pe fiecare zonă. Utilizând relațiile (9.12a) se obține:

16
⋅ ⎡⎢ (4Pa + Pa ) ⋅ 2a +
Tf 1 1 1
ϕ1 = =−
E ⋅ Iz E ⋅ Iz ⎣2

1 1 ⎤ 6 ,25 ⋅ Pa 2
(Pa + 0 ,5Pa ) ⋅ a + Pa ⋅ a ⎥ = − ;
2 2 ⎦ E ⋅ Iz

⎡ 2a
⋅ ⎢ ⋅ 3Pa ⋅ ⎛⎜ ⋅ 2a + 2a ⎞⎟ +
Mf 1 1 2
v1 = =
E ⋅ Iz E ⋅ Iz ⎣2 ⎝3 ⎠
+ 2a ⋅ Pa ⋅ (a + 2a ) + ⋅ 0,5 ⋅ Pa ⋅ ⎛⎜ + a ⎞⎟ +
a 2a
2 ⎝ 3 ⎠
2a ⎤ 28,67 ⋅ Pa 3
+ ⋅ Pa ⋅ ⎛⎜ + a ⎞⎟ + ⋅ Pa ⋅ ⎥ =
a a a
.
2 ⎝2 ⎠ 2 3⎦ E ⋅ Iz
Fig. 9.7

9.3.2. Ecuația celor două rotiri. Ecuația celor două săgeți

Se consideră o porțiune a unei grinzi, de lungime a şi rigiditate constantă, EIz, pe
care este cunoscută aria diagramei momentului încovoietor Ω12 şi poziția centrului de
greutate al acesteia (fig.9.8). Se trasează diagrama de momente pe grinda conjugată, se
reprezintă eforturile fictive în secțiunile făcute ce delimitează această porțiune şi se
scriu ecuațiile de echilibru ale elementului a, pentru sarcinile şi eforturile fictive.
Tf 2 = Tf 1 − Ω12 ,
(9.13)
M f 2 = M f 1 + a ⋅ Tf 1 − a 2 ⋅ Ω12 .
unde: Ω12 este aria diagramei pe regiunea a, iar a2 este distanța de la centrul de greutate
al ariei Ω12 la secțiunea 2. Înlocuind aceste expresii în relațiile (9.12) se obține:
Ω12 a 2 ⋅ Ω12
ϕ2 = ϕ1 − şi v 2 = v 1 + a ⋅ ϕ1 − .
E ⋅ Iz E ⋅ Iz
Ecuațiile (9.13) permit calcularea rapidă a deplasărilor în secțiunea (2) când se
cunosc deplasările în secțiunea (1) suprafața diagramei Ω12 precum şi distanța a2 de la
centrul de greutate al acesteia la secțiunea (2).

17

Fig. 9.8 Fig. 9.9

Aplicația 9.5. Să se determine săgeata în punctul (2) şi rotirea în punctul (1)
pentru bara din figura 9.9 utilizând ecuația celor două rotiri şi ecuația celor doua săgeți.
Rezolvare: Datorită faptului că bara este simetrică şi încărcată simetric, săgeata în
punctul (2) este maximă, iar rotirea în acest punct este zero ( 2 = 0). Aplicând relațiile
(9.13) pentru secțiunile (1) şi (2) se obține:
Ω 1 ⎛ P⋅L L⎞ P ⋅ L2
ϕ2 = ϕ1 − 12 = ϕ1 − ⋅⎜ ⋅ L + P ⋅ L ⋅ ⎟ = ϕ1 − = 0 ,
E ⋅ Iz E ⋅ Iz ⎝ 2 2⎠ E ⋅ Iz
deci:
P ⋅ L2
ϕ1 = ,
E ⋅ Iz
şi
a 2 ⋅ Ω12
v 2 = v 1 + a ⋅ ϕ1 − =
E ⋅ Iz

P ⋅ L2 ⎡ 1 L L⎤ P ⋅ L3
− ⎢ ⋅ P ⋅ L2 ⋅ ⎛⎜ + ⎞⎟ + P ⋅ L ⋅ ⋅ ⎥ = 0 ,8125 ⋅
L L
= 0 + 1,5L ⋅ .
E ⋅ Iz ⎣ 2 ⎝3 2⎠ 2 4⎦ E ⋅ Iz
18
9.3.3. Ecuația celor trei săgeți (Ecuația lui Clapeyron)

Se consideră două regiuni vecine ale unei grinzi drepte cuprinse între secțiunile
consecutive (1), (2) şi (3), de rigiditate constantă pe fiecare porțiune (EIz1 pentru
porțiunea 1‐ 2 şi EIz2 pentru porțiunea 2 ‐ 3) conform figurii 9.10. Deplasările celor trei
secțiuni sunt: ϕ1, v1, ϕ 2, v2, ϕ 3, v3.
Ecuațiile de echilibru ale momentelor
pentru porțiunile fictive (1) ‐ (2), respectiv
(2) ‐ (3), sunt:
M f 1 = M f 2 − Tf 2 ⋅ L1 − Ω12 ⋅ a 1 ,
M f 3 = M f 2 + Tf 2 ⋅ L 2 − Ω 23 ⋅ a 3 ,
şi respectiv prin împărțire la rigiditatea
corespunzătoare fiecărei porțiuni:
a 1 ⋅ Ω12
v 1 = v 2 − ϕ2 s ⋅ L1 − ,
E ⋅ I z1
a 3 ⋅ Ω 23
v 3 = v 2 + ϕ2 d ⋅ L 2 − ,
E ⋅ Iz2
în care a, b, a1, a3, Ω12 şi Ω23 au semnificațiile
de la paragraful 9.3.2, iar ϕ2s şi ϕ2d sunt
rotirile din secțiunea (2), la stânga şi
respectiv la dreapta care sunt egale între ele
conform condiției de continuitatea fibrei
medii ( ϕ2 s = ϕ2 d = ϕ2 ).

Fig. 9.10
Exprimând aceste rotiri din expresiile de mai sus rezultă:
v 2 − v 1 a 1 ⋅ Ω12 v − v3 a ⋅Ω
ϕ2 = − , − ϕ2 = 2 − 3 23 .
L1 L1 ⋅ E ⋅ I z1 L2 L2 ⋅ E ⋅ Iz2
Adunând aceste expresii se obțin:
⎛ v − v 1 v 2 − v 3 ⎞ a 1 ⋅ Ω12 a 3 ⋅ Ω 23
E ⋅ ⎜⎜ 2 + ⎟= +
L 2 ⎟⎠ L1 ⋅ I z1 L 2 ⋅ I z 2
.
⎝ L1
Expresiile momentelor statice ale ariilor diagramelor de momente Ω12, de pe
regiunea (1) ‐ (2), respectiv Ω23 de pe lungimea (2)‐(3) se obține astfel:
1 L 1 2L
a 1 ⋅ Ω12 = L1 ⋅M1 ⋅ 1 + L1 ⋅ M 2 ⋅ 1 + A12 ⋅ d1
2 3 2 3
19
1 2L 1 L
a 3 ⋅ Ω 23 = L 2 ⋅ M 2 ⋅ 2 + ⋅ M 3 L 2 ⋅ 2 + A 23 ⋅ d 3 ,
2 3 2 3
care înlocuite în egalitatea de mai sus conduc la ecuația lui Clapeyron:
⎛ v − v1 v 2 − v 3 ⎞
6E ⋅ ⎜⎜ 2 + ⎟⎟ =
⎝ L 1 L 2 ⎠
(9.14)
L ⎛L L ⎞ L ⎛ A ⋅d A ⋅d ⎞
= M1 ⋅ 1 + 2M 2 ⋅ ⎜⎜ 1 + 2 ⎟⎟ + M 3 ⋅ 2 + 6⎜⎜ 12 1 + 23 3 ⎟⎟.
I z1 ⎝ I z1 I z 2 ⎠ Iz2 ⎝ L1 ⋅ I z 1 L2 ⋅ Iz2 ⎠
Dacă rigiditatea barei pe cele două porțiuni este aceeaşi ecuația lui Clapeyron
devine:
⎛ v − v1 v 2 − v 3 ⎞
6E ⋅ I ⋅ ⎜⎜ 2 + ⎟⎟ =
⎝ L 1 L 2 ⎠
(9.14,a).
⎛ A ⋅d A ⋅d ⎞
= M1 ⋅ L1 + 2M 2 ⋅ (L1 + L 2 ) + M 3 ⋅ L 2 + 6⎜⎜ 12 1 + 23 3 ⎟⎟
⎝ L1 L2 ⎠
Ecuația lui Clapeyron permite determinarea săgeții într‐o secțiune dacă se cunosc
săgețile în alte două secțiuni precum şi momentele în cele trei secțiuni. Termenii A12⋅d1
şi A23⋅d3 numiți termeni de încărcare sunt momentele statice ale ariei diagramei de
momente produse de sarcinile de pe regiunea (1)‐(2), aplicată pe grinda 1‐2, considerată
grindă simplu rezemată în secțiunile (1) şi (2) fața de secțiunea (1) şi respectiv a
diagramei de momente produsă de sarcinile de pe regiunea (2)‐(3), aplicată pe grinda
2‐3, considerată grindă simplu rezemată în (2) şi (3) față de secțiunea (3).
Pentru calculul mărimilor A12⋅d1 şi A23⋅d3, se trasează diagramele momentelor
încovoietoare produse de forțele reale pe regiunile L1 şi L2 (considerate simplu
rezemate în (1) şi (2) respectiv în (2) şi (3).
Aplicația 9.6. Să se determine săgeata în punctul (2) pentru grinda din figura
9.11.
Rezolvare: Înlocuind valorile mărimilor din ecuația (9.14) se obține:
v2 − 0 v2 − 0
6E ⋅ I z ⋅ ( + )=
b 2a
⎛ 1 P ⋅a
⎜ ⋅ ⋅ 2a ⋅ a ⎞⎟
P ⋅a ⋅ b 0 2 2
= b⋅0 + 2⋅ ⋅ ( b + 2a ) + 2a ⋅ 0 + 6 ⋅ ⎜ + ⎟,
2a + b ⎜⎜ b 2a ⎟⎟
⎝ ⎠
din care rezultă:
P ⋅ a 2 ⋅ b ⋅ (3a + 2 b )
v2 = .
6 ⋅ E ⋅ I z ⋅ ( 2a + b)

20

Fig. 9.11 Fig. 9.12

Pentru cazul particular în care b=a săgeata va fi:
5P ⋅ a 3
v2 = .
18 ⋅ E ⋅ I z
Aplicația 9.7. Să se determine săgeata în capătul liber pentru bara în consolă
solicitată de o forță uniform distribuită (fig.9.12.).
Rezolvare: În cazul barelor în consolă încastrarea se înlocuieşte cu două reazeme
foarte apropiate (L ≅ 0), a căror deplasări sunt nule.
Se scrie ecuația lui Clapeyron (9.14),
⎛ v − v1 v 2 − v 3 ⎞
6E ⋅ I z ⋅ ⎜⎜ 2 + ⎟⎟ =
⎝ L 1 L 2 ⎠

⎛ A ⋅d A ⋅d ⎞
= M 1 ⋅ L1 + 2M 2 ⋅ (L1 + L 2 ) + M 3 ⋅ L 2 + 6⎜⎜ 23 1 + 23 3 ⎟⎟ ,
⎝ L1 L2 ⎠
în care se identifică termenii:
v 1 = v 2 = 0 , M 1 = M 3 = 0 , M 2 = −2 p ⋅ a 2 , L1 ≈ 0 , L 2 = 2 ⋅ a
A 12 ⋅ d1 A ⋅d 2 p ⋅ a2 1 p ⋅ a3
= 0 , 23 3 = ⋅ ⋅ 2a ⋅ a ⋅ = .
L1 L2 3 2 2a 3
Înlocuind aceste valori şi calculând se obține:
2p ⋅ a 4
v3 = .
3E ⋅ I z
21
9.4. Metoda suprapunerii de efecte

În manualele inginerului ca şi în cursurile şi culegerile de rezistența materialelor
sunt date tabele cu ecuațiile fibrei medii deformate, expresiile rotirilor şi săgeților
maxime pentru grinzi şi încărcări frecvent utilizate de ingineri (Anexa 13). Aceste pot fi
utilizate şi în cazuri complexe de încărcare pentru calcularea rapidă a deformațiilor prin
aplicarea principiului suprapunerii efectelor (vezi paragraful 1.4 din vol. I). Conform
principiului suprapunerii efectelor starea complexă de solicitare poate fi considerată ca
fiind suma mai multor stări simple, date în tabele. Astfel momentul încovoietor într‐o
secțiune este suma momentelor încovoietoare, produse de acțiunea separată a fiecărei
sarcini, adică:
M = M 1 + M 2 + M 3 + ... = ∑ M i .
Ținând seama de aceasta în ecuația diferențială a fibrei medii deformare (9.3), se
obține:
d 2 v 1 dϕ1 M1 d 2 v 2 dϕ2 M2 d 2 v 3 dϕ3 M
= =− , = =− , = = − 3 ,...
dx 2
dx E ⋅ Iz dx 2
dx E ⋅ Iz dx 2
dx E ⋅ Iz
astfel că:
d 2 v dϕ 1
= = − ⋅ (M 1 + M 2 + M 3 + .......) .
dx 2 dx E ⋅ IZ
Integrând se obține:
ϕ = ϕ1 + ϕ2 + ϕ3 + ....+ = ,
(9.15)
v = v 1 + v 2 + v 3 + .... = ∑ v i .
Deci rotirea şi săgeata dintr‐o secțiune a grinzii se poate calcula prin însumarea
deplasărilor produse separat de fiecare sarcină în parte.
Aplicația 9.8. Să se determine expresiile deplasărilor secțiunii (3) a grinzii din
figura 9.13.a.
Rezolvare: Pentru a putea utiliza metoda suprapunerii de efecte este necesar ca
sarcina p să fie distribuită pe toată lungimea grinzii. În acest scop se adaugă sarcina p şi
pe porțiunea (1)‐(2) şi în acelaşi timp se aplică o sarcină p egală dar de sens contrar pe
aceeaşi porțiune (fig.9.13,b)
Rotirea maximă se produce în punctul (3) şi are valoarea:
ϕ3 = ϕ31 + ϕ32 − ϕ33 ,

22
iar din anexa 13 se pot scrie:
P ⋅ L2 2 p ⋅ a ⋅ ( 2a ) 2 p ⋅ a3
ϕ31 = = =4 ,
2E ⋅ I z 2E ⋅ I z E ⋅ Iz
p ⋅ L3 p ⋅ ( 2a ) 3 4 p ⋅ a 3 p ⋅ a3
ϕ32 = = = = 1,33 ,
6E ⋅ I z 6E ⋅ I z 3E ⋅ I z E ⋅ Iz
p ⋅ L3 p ⋅ a3
ϕ33 = = 0 ,167 .
6E ⋅ I z E ⋅ Iz
După înlocuire se obține:
4p ⋅ a 3 4p ⋅ a 3 p ⋅ a 3 p ⋅ a3
ϕ3 = + − = 5 ,167 .
E ⋅ Iz 3E ⋅ I z 6E ⋅ I z E ⋅ Iz
Analog se obține şi săgeata punctului (3):
v 3 = v 31 + v 32 − v 33 − ϕ33 ⋅ a ,
iar din anexă valorile acestor săgeți sunt:
Fig. 9.13
p⋅L 3
2 p ⋅ a ⋅ ( 2a )
3
p⋅a 4
v 31 = = = 5 ,33 ,
3E ⋅ I z 3E ⋅ I z E ⋅ Iz
pL4 p( 2a ) 4 2 pa 4 pL4 pa 4
v 32 = = = , v 33 = = 0 ,125 ,
8EI 8EI EI 8EI EI
care după înlocuiri şi calcule rezultă:
16 p ⋅ a 4 2 p ⋅ a 4 p ⋅ a 4 p ⋅ a3 p ⋅ a4
v3 = + − − ⋅ a = 7 ,042 .
3E ⋅ I z E ⋅ I z 8E ⋅ I z 6E ⋅ I z E ⋅ Iz

9.5. Metode energetice de calculul deformațiilor

9.5.1. Expresiile energiei şi lucrului mecanic de deformație

În cazul studiului energiei de deformație pentru cazul general (starea triaxială de
tensiune), se poate determina următoarea expresie a energiei de deformație specifică:
1
( )
U1 = ⋅ σ x ⋅ ε x + σ y ⋅ ε y + σ z ⋅ ε z + τxy ⋅ γ xy + τ yz ⋅ γ yz + τ zx ⋅ γ zx =
2
(9.16)
=
1
2E
[2 2 2
(
⋅ σ x + σ y + σ z − 2υ ⋅ σ x ⋅ σ y + σ y ⋅ σ z + σ z ⋅ σ x + )] 2G
1
(
⋅ τxy + τ yz + τ zx
2 2 2
)
iar energia de deformație acumulată în elementul de rezistență este:
23
U = ∫ U1 ⋅ dV .
V
În cazul unui element de rezistență solicitat uniaxial ( σ x = σ ≠ 0 ,

σ y = σ z = τ xy = τ yz = τ zx = 0 ) energia specifică de deformație devine:
σ2
U1 = ,
2E
N
şi ținând seama de expresia tensiunii pentru întindere sau compresiune simplă σ =
A
rezultă:
N2
U1 = .
2E ⋅ A 2
Energia de deformație acumulată în volumul elementului de rezistență este:
N2 N2
U = ∫ U1 ⋅ dV = ∫ ⋅ dx ⋅ ∫ dA = ∫ ⋅ dx (9.17)
v L 2 E ⋅ A 2
A L 2 E ⋅ A
Dacă elementul de rezistență este solicitat numai la forfecare pură:
(σ x )
= σ y = σ z = τ yz = τ zx = 0 şi τ xy = τ yx ≠ 0 se obține:
τ2
U1 = .
2G
Tensiunea tangențială la forfecare poate fi exprimată prin:
K ⋅T
τ= ,
A
iar energia de deformație acumulată în elementul de rezistență va fi:
k ⋅ T2 k ⋅ T2
U = ∫ U1 ⋅ dV = ∫ ⋅ dx ⋅ ∫ dA = ∫ ⋅ dx . (9.18)
L 2G ⋅ A L 2G ⋅ A
2
V A
unde, s‐a notat K2 = k.
Pentru cazul unui element de volum solicitat numai la încovoiere (σ x = σ ≠ 0 ) ,
σ y = σ z = τ xy = τ yz = τ zx = 0 , analog vom obține:
σ2
U1 = ,
2E
Mi
şi ținând seama de relația σ = ⋅ y , energia de deformație are expresia:
Iz
M2 M2 M2
U = ∫ U1 ⋅dV = ∫ ⋅ y dV = ∫
2
⋅ dx ⋅ ∫ y ⋅ dA = ∫
2
⋅ dx (9.19)
V V 2E ⋅ I 2
z L 2E ⋅ I 2
z A L 2E ⋅ I z
24
La răsucire, energia de deformație acumulată de un element de volum este dată
Mt
de relația τ = ⋅ r , rezultând:
Ip
M 2t
U=∫ ⋅ dx . (6.21)
L 2G ⋅ I p
M 2t
sau generalizând pentru cazul barelor de secțiune oarecare: U = ∫ ⋅ dx .
L 2G ⋅ I t
În cazul solicitărilor compuse, admițând că deformațiile sunt elastice, în baza
principiului suprapunerii efectelor, energia (lucrul mecanic) de deformație este suma
energiilor solicitărilor simple componente. Astfel în cazul general de solicitare expresia
energiei (lucrului mecanic) de deformație acumulată în bara dreaptă de lungime L este:
M i2 M 2t N2 k ⋅ T2
U=L=∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx . (9.20)
L 2E ⋅ I z L 2G ⋅ I t L 2E ⋅ A L 2G ⋅ A
2
Observații:
a) Dacă bara este curbă elementul dx se înlocuieşte cu ds.
b) Termenii din relația de mai sus au fost aranjați în ordinea importanței.
Energia de deformație produsă de forța tăietoare, cu excepția barelor în consolă scurte,
este neglijabilă şi nu se ia în considerare. De asemenea se neglijează energia de
deformație produsă de forțele axiale, cu excepția grinzilor cu zăbrele şi a barelor
solicitate axial, iar la cadrele plane solicitate de forțe în planul cadrului se iau numai
efectele momentelor încovoietoare.

9.5.2. Lucrul mecanic al forțelor exterioare

Se consideră un corp elastic asupra căruia
acționează sarcina statică, P. Punctul de aplicație al
sarcinii are deplasarea δ pe direcția forței când
aceasta creşte de la valoarea 0 la valoarea nominală
P. Lucrul mecanic efectuat de acțiunea statică a
sarcinii P prin deplasarea punctului de aplicație cu
δ se poate reprezenta prin aria triunghiului OAB
din figura 9.14.
Fig. 9.14
Dacă sarcina P creşte cu dP, deplasarea creşte cu dδ, iar lucrul mecanic creşte cu
dL, reprezentat în figura 9.14 prin aria trapezului BACD şi are expresia:
25
1
dL = P ⋅ dδ + dP ⋅ dδ .
2
În general ultimul termen (aria triunghiului ACE), fiind infinit de ordin superior
se neglijează în raport cu primul termen, astfel că:
dL = P ⋅ dδ , (9.21)
În cazul deformațiilor liniar elastice deplasările sunt proporționale cu forțele
aplicate:
δ = k ⋅ P , (9.22)
astfel că lucrul mecanic elementar are expresia:
dL = k ⋅ P ⋅ dP . (9.22,a)
Pentru corpul ce se deformează liniar‐elastic sub acțiunea sarcinilor statice se
poate obține expresia lucrului mecanic total prin integrarea relației (9.22,a):
P
k ⋅ P2 P ⋅ δ
L = ∫ dL = k ⋅ ∫ P ⋅ dP = = .
0 2 2
δ
Relația L = P ⋅ are caracter general în sensul că P este forța generalizată (forță
2
sau moment), iar δ are componente pe axele de coordonate, expresia lucrului mecanic
devine:
L=
1
2
∑
1
(
(X ⋅ u + Y ⋅ v + Z ⋅ w ) + ∑ M x ⋅ ϕx + M y ⋅ ϕy + M z ⋅ ϕz .
2
) (9.23)
În rezistența materialelor se consideră că tot lucrul mecanic efectuat de sarcinile
exterioare se înmagazinează în corp sub formă de energie elastică de deformare care se
poate restitui la descărcare.

9.5.3. Teorema reciprocității lucrului mecanic şi a deplasărilor

Asupra unui corp elastic se aplică succesiv două încărcări. Prin aplicarea primei
încărcări corpul acumulează energia L11 datorită deplasărilor punctelor de aplicație a
forțelor P, pe direcțiile acestora.
Dacă asupra aceluiaşi corp se aplică a doua încărcare aceasta produce noi
deplasări. Forțele din a doua încărcare cu deplasările produse de aceasta cauzează
acumularea în corp a energiei de deformație L22, dar în acelaşi timp se acumulează în
corp energia L12 produsă de forțele din prima încărcare ce îşi deplasează punctele de
aplicație datorită deplasărilor produse de a doua încărcare. Astfel datorită aplicării
succesive a celor două stări de încărcare se acumulează energia de deformație egală cu
lucrul mecanic al forțelor exterioare:
26
L = L11 + L 22 + L12
Ținând seama că energia acumulată nu depinde de ordinea de aplicare a
sarcinilor, rezultă că:
L12 = L 21 (9.21)
Relația (9.21) exprimă teorema reciprocității lucrului mecanic de deformație
(teorema lui Betti) care se poate formula astfel: când asupra unui corp elastic
acționează succesiv două sisteme de sarcini atunci lucrul mecanic L12 produs de
sarcinile din prima încărcare cu deplasările produse de al doilea sistem de încărcare
este egal cu lucrul mecanic L21 produs de sarcinile celui de al doilea sistem de
încărcare cu deplasările produse de primul sistem de sarcini.
Aplicând teorema reciprocității lucrului mecanic la o grindă simplu rezemată
(fig. 9.15) asupra căreia acționează succesiv sarcinile P1 şi P2 în secțiunea (1) şi respectiv
(2) se obține:
P1 ⋅ v 11 P2 ⋅ v 22
L = L11 + L 22 + L12 = + + P1 ⋅ v 12 .
2 2
Aplicând întâi sarcina P2 şi apoi sarcina P1 lucrul mecanic efectuat de sarcini este:
P2 ⋅ v 22 P1 ⋅ v11
L = L 22 + L11 + L 21 = + + P1 ⋅ v 21 .
2 2
Având în vedere că sarcinile P1 şi P2 se
aplică static, acestea parcurg deplasările v11 şi
v22 cu intensitate variabilă de la zero la
valoarea finală (vezi figura 9.14), astfel că
primii termeni au factorul 1/2 şi întrucât
sarcinile P1 şi respectiv P2 parcurg deplasările
v12 respectiv v21 cu întreaga intensitate, ultimii
factori ai expresiei lucrului mecanic nu conțin
factorul 1/2. Fig. 9.15

Din egalitatea celor două expresii ale lucrului mecanic (energia acumulată de
bară nu depinde de ordinea de aplicare a sarcinilor), rezultă:
P1 ⋅ v 12 = P2 ⋅ v 21 . (9.25a)
Pentru cazul general se scrie v12 = δ12 şi v21 = δ21 astfel că;
P1 ⋅ δ12 = P2 ⋅ δ 21 . (9.25b)
Dacă în relația (9.25b) se ia P1=P2=P rezultă teorema reciprocității deplasărilor
(Maxwell):
δ12 = δ 21 , (9.26)
27
adică: deplasarea secțiunii (1) a unei bare când forța acționează în secțiunea (2) este
egală cu deplasarea secțiunii (2) când forța acționează în secțiunea (1). Ambele
deplasări sunt măsurate pe direcția forței.

9.5.4. Teorema lui Castigliano

Din asemănarea triunghiurilor OAB şi ACE din figura 9.14 rezultă:
dP dδ
= ,
P δ
şi respectiv:
dL = P ⋅ dδ = δ ⋅ dP .
Ultima egalitate poate fi scrisă şi sub forma:
∂L
= δ , (9.27)
∂P
care exprimă faptul că: derivata parțială a lucrului mecanic de deformație acumulat de
întregul corp elastic în raport cu o forță oarecare P este egală cu deplasarea δ a forței P
pe direcția acesteia. În cazul că se derivează în raport cu un moment se obține rotirea:
∂L
ϕ= , (9.27a)
∂M
din punctul de aplicație al momentului şi în sensul acestuia.
Utilizând expresia lucrului mecanic pentru o bară solicitată de un sistem compus
de forțe (9.20), în relația (9.27), se obține expresia săgeții în dreptul şi pe direcția forței P:
Mi ∂Mi Mt ∂Mt N ∂N k ⋅ T ∂T
δ=∫ ⋅ ⋅ dx + ∫ ⋅ ⋅ dx + ∫ ⋅ ⋅ dx + ∫ ⋅ ⋅ dx . (9.28)
L E ⋅ I z ∂P L G ⋅ I t ∂P L E ⋅ A ∂P L G ⋅ A ∂P
Această expresie este cunoscută sub denumirea de teorema lui Castigliano şi are
caracter general în sensul că se poate utiliza pentru determinarea deplasării generalizate
(săgeată sau rotirea) la orice corp elastic, pentru orice fel de solicitare.
Când în punctul în care se va determina deplasarea sau rotirea nu acționează o
sarcină concentrată, se aplică o forță fictivă, respectiv moment fictiv Pf, Mf, care
∂L ∂L
serveşte numai la calcularea derivatei şi respectiv .
∂Pf ∂M f
28
deplasarea şi rotirea punctului (k) al barei
din fig. 9.16.
Rezolvare: Pentru aflarea săgeții în
secțiunea (k) se scrie expresia momentului
încovoietor în funcție de variabila x:
M = −P ⋅ x ,
iar derivata acestuia este: Fig. 9.16
∂M
= −x .
∂P
Integrând pe intervalul 0‐L rezultă:
M ∂M
L P L 2 P ⋅ L3
vk = ∫ ⋅ ⋅ dx = ⋅ ∫ x ⋅ dx = .
0 E ⋅ Iz ∂P E ⋅ Iz 0 3E ⋅ I z
Pentru aflarea rotirii ϕk s‐a aplicat un moment fictiv în secțiunea (k), Mf ce se ia
în considerare în expresia momentului numai pentru obținerea derivatei (apoi se ia Mf
=0):
∂M
M = −P ⋅ x − M f , = −1 ,
∂M f
⎡ − M ∂M ⎤ P L P⋅L
ϕk = ⎢ ∫ ⋅ dx⎥ = ⋅ ∫ x ⋅ dx = .
⎣ E ⋅ I z ∂M f ⎦ M f =0 E ⋅ I z 0 2 E ⋅ I z

9.5.5. Metoda Mohr‐Maxwell

Teorema lui Castiglianio, cu toate că are un caracter general, prezintă
dezavantajul de a fi o metodă laborioasă. Față de aceasta, metoda Mohr‐Maxwell are
avantajul de la corpul elastic deformabil, la bara elastică.
Eforturile din secțiunea x a unei bare, ținând seama şi de acțiunea sarcinii fictive
Pf, sunt:
M = M x + m ⋅ Pf ,
M t = M tx + m t ⋅ Pf ,

N = N x + n ⋅ Pf ,
T = Tx + t ⋅ Pf .
unde: Mx, Mtx, Nx şi Tx sunt eforturile produse de sarcinile reale de pe bară, iar m, mt, n
şi t sunt eforturile produse de sarcina fictivă Pf = 1, aplicată în secțiunea unde se
29
calculează deplasarea pe direcția acesteia. Întrucât Mx, Mtx, Nx, şi Tx nu depind de
sarcina fictivă, derivatele acestora față de sarcina Pf sunt nule. Derivatele eforturilor din
formula (9.28) sunt:
∂M i ∂M t ∂N ∂T
= m i , = m t , = n , = t .
∂Pf ∂Pf ∂Pf ∂Pf
Cu acestea înlocuite în relația (9.28.) se obține expresia:
M⋅m M ⋅ mt N⋅n k⋅T⋅t
δ=∫ ⋅ dx + ∫ t ⋅ dx + ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx (9.29)
l E ⋅ Iz L G ⋅ It L E⋅A L G⋅A
ceea ce reprezintă relația Mohr‐Maxwell de calcul a deplasărilor .
Observații:
a) Relația (9.29) se utilizează ținând seama de observațiile de la §9.5.1.
b) De efectul forței fictive (Pf = 1) se ține seama numai pentru determinarea
eforturilor mi, m t , n şi t ce se iau în considerare în formula (9.29);
c) Eforturile Mx, Mtx, Nx şi Tx sunt funcții de eforturi (în secțiunea de
abscisă x) produse de forțele reale ( sarcini şi reacțiuni);
d) Eforturile m, mt, n şi t sunt funcții de eforturi (în secțiunea de abscisă x )
date de acțiunea forței fictive Pf = 1 aplicată în secțiunea unde se determină deplasarea δ
şi pe direcția acesteia;
e) Deplasarea δ are sensul şi direcția forței unitare fictive. Dacă din calcul se
obține semnul minus rezultă că sensul deplasării este contrar celui ales pentru forța
fictivă;
f) Forța fictivă are caracter generalizat ‐ forța sau moment ‐ şi se ia forța
unitară (Pf = 1) pentru calculul deplasărilor liniare şi respectiv moment unitar (Mf = 1)
pentru calculul rotirilor.
Aplicația 9.10. Să se determine săgeata şi
rotirea punctului (k) pentru bara din figura 9.17 de
rigiditate constantă.
Rezolvare: În secțiunea definită de abscisa x,
momentul încovoietor, este:
p ⋅ (a + x ) 2
Mx = − .
2
Pentru calculul săgeții se aplică în punctul (k) o forță
unitară verticală Pf = l (adimensională), care produce
în secțiunea x momentul încovoietor: m = ‐ l⋅x. Fig. 9.17

Înlocuind în relația (9.29), neglijând efectul forței tăietoare se obține:
30
4a
M⋅m p 4a p ⎛ a 2 ⋅ x 2 2a ⋅ x 3 x 4 ⎞
vk = ∫ ⋅ dx = ⋅ ∫ (a + x ) ⋅ x ⋅ dx =
2
⋅⎜ + + ⎟ ⇒
L E ⋅ Iz 2E ⋅ I Z 0 2E ⋅ I Z ⎝ 2 3 4 ⎠0

P ⋅ a4
⇒ v k = 57 ,33 .
E ⋅ Iz
Pentru determinarea rotirii se aplică un moment unitar Mf = l, în punctul (k), în
locul rotirii cerute, care produce în orice secțiune efortul: mf= ‐ l.
Procedând în mod similar, ca la calculul săgeții v, se obține:
4a
M ⋅ mʹ p 4a p ⎛ 2 x3 ⎞ p ⋅ a3
ϕk = ∫ ⋅ dx = ∫ (a + x) ⋅ dx =
2
⎜ a ⋅ x + a ⋅ x + ⎟ = 20,67
2
.
L E ⋅ I z 2E ⋅ I z 0 2E ⋅ I z ⎝ 3 ⎠ 0
E ⋅ I z

Aplicația 9.11. Să se determine deplasarea şi rotirea punctului (k) pentru cadrul
din figura 9.18.
Fig. 9.18

Rezolvare: În secțiunile definite de variabila x, momentele încovoietoare pe cele
două porțiuni sunt:
‐ pe porțiunea k‐1:
p ⋅ x2
Mx = − , m u = −x , m v = 0 , mʹ = −1 , [
pentru x ∈ 0 ,3a , ]
2
‐ pe portiunea 1‐2:
M x = −4 ,5 ⋅ p ⋅ a 2 − p ⋅ a ⋅ x , m u = −3a , m v = −x , mʹ = −1 , pentru x ∈ [0 ,2a ].
Înlocuind în relația (9.29) expresiile de mai sus se obțin deplasările:
M ⋅ mu 3a p ⋅ x 3 2 a( 4 ,5 p ⋅ a 2 + p ⋅ a ⋅ x) ⋅ 3a p ⋅ a4
uk = ∫ ⋅ dx = ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx = 26 ,63 ,
L E ⋅ Iz 0 2E ⋅ I z 0 2E ⋅ I z E ⋅ Iz
M ⋅ mv 3a − p ⋅ x 2 ⋅ 0 2 a 4 ,5 p ⋅ a 2 + p ⋅ a ⋅ x p ⋅ a4
vk = ∫ ⋅ dx = ∫ ⋅ dx + ∫ x ⋅ dx = 5 ,833
L E ⋅ Iz 0 2E ⋅ I z 0 2E ⋅ I z E ⋅ Iz
31
Deplasarea δ se obține prin însumarea geometrică a celor două deplasări
calculate:
p ⋅ a4
δ = u + v = 27 ,26
2 2
.
E ⋅ Iz
k k
Rotirea punctului (k) va fi:
3a p ⋅ x
M ⋅ mʹ 2 2 a 4 ,5 p ⋅ a 2 + p ⋅ a ⋅ x p ⋅ a3
ϕk = ∫ ⋅ dx = ∫0 ⋅ dx + ∫ ⋅ dx =10 .
L E ⋅ Iz 2E ⋅ I 0 2E ⋅ I z E ⋅ Iz
Aplicația 9.12. Să se determine deplasarea şi rotirea punctului de aplicație al
forței pentru bara curbă din figura 9.19 de rigiditate constantă.
Rezolvare:Momentele încovoietoare date de solicitările barei din figură sunt:
M = −P ⋅ R ⋅ sin α ,

m v = −R ⋅ sin α ,
m u = −R ⋅ (1 − cos α ), ⎡ π⎤
pentru α ∈ 0 ,
mʹ = −1, ⎢⎣ 2 ⎥⎦
Fig. 9.19

iar cu acestea înlocuite în relația (9.29) se obține:
π
M ⋅ mu P ⋅ R3 2 P ⋅ R3
uk = ∫ ⋅ ds = ∫ sin α ⋅ (1 − cos α) ⋅ dα = ,
l E ⋅ I z E ⋅ I z 0 2 E ⋅ I z
π/2
M ⋅ mv P ⋅ R3 π ⋅ P ⋅ R3
vk = ∫ ⋅ ds = ∫0 sin α ⋅ dα =
2
,
l E ⋅ I z E ⋅ Iz 4E ⋅ I z
π/2
M ⋅ mʹ P ⋅ R2 P ⋅ R2
ϕk =
E ⋅ Iz
⋅ ds =
E ⋅ Iz ∫0 sin α ⋅ dα =
E ⋅ Iz
.
Observație:
Pentru bara curbă elementul dx s‐a înlocuit cu ds = R⋅dx. Deplasarea δ a
punctului (k) este:
P ⋅ R3
δ = u + v = 0 ,931
2 2
.
E ⋅ Iz
k k
32

9.5.6. Regula de integrare a lui Vereşceaghin

În rezistența materialelor se preferă, în general substituirea calculului integral
prin metode grafo‐analitice, sau grafice. Integrarea expresiei (9.29) se preferă numai
când metodele grafo‐analitice nu pot fi aplicate sau când funcțiile ce intervin în
integrală sunt foarte simple şi nu merită să fie utilizată altă metodă.
Regula de integrare a lui Veresceaghin, care este o metodă matematică de
integrare a produsului a două funcții dintre care una este liniară, numită şi metoda de
înmulțire a diagramelor şi se aplică în următoarele situații:
− bara să fie dreaptă, de rigiditate constantă pe întreaga lungime sau cel
puțin pe un număr mic de regiuni;
− se pot calcula ariile diagramelor de eforturi şi se pot preciza pozițiile
centrelor de greutate ale acestora pe întreaga bară sau pe regiuni din bară.
Pentru demonstrarea metodei se
consideră o bară simplu rezemată de rigiditate
constantă pe toata lungimea, solicitată la
încovoiere, la care se va determina deplasarea
punctului (k) de pe axa barei:
În acest caz se poate scrie:
1
E ⋅ Iz ∫L
δ= M ⋅ m ⋅ dx =

1 1
E ⋅ Iz ∫L
= m ⋅ (M ⋅ dx) = ∫ m ⋅ dΩ.
EI L
unde:
dΩ = M ⋅ dx este elementul de arie a
diagramei de momente.
Fig. 9.20

Pentru cazul din fig.9.20, efortul m are două zone de variație liniară:
m 1 = x1 ⋅ tgα 1 şi m 2 = x 2 ⋅ tgα 2 ,
astfel că expresia deplasării va rezulta:
⎡ ⎤
δ=
1
⎢tgα 1 ∫ x1 ⋅ dΩ1 + tgα 2 ∫ x 2 ⋅ dΩ 2 ⎥ =
1
[Ω1 ⋅ x1G ⋅ tgα1 + Ω 2 ⋅ x 2 G ⋅ tgα 2 ] ⇒
E ⋅ Iz
⎣ a b ⎦ E ⋅ I z
1 Ω ⋅ m Gi
⇒ δ = (Ω1 ⋅ m 1G + Ω 2 ⋅ m 2 G ) = ∑ i .

EI E ⋅ Iz
33
Deplasarea δ se obține din suma produselor dintre aria diagramei momentului
încovoietor de pe regiunea respectivă înmulțită cu ordonata mG pe care o are diagrama
liniară m, în dreptul centrului de greutate a diagramei M, de pe regiunea respectivă şi
împărțită la rigiditatea EIz.
În cazul general, când asupra barei acționează toate eforturile şi prin aplicarea
forței unitare pe direcția pe care se doreşte calculul deplasării se produc în bară
eforturile m, mt , n şi t, ținând seama de relația (9.29) expresia deplasării devine:
ΩM ⋅ m G Ω ⋅ m Gt Ω ⋅n k ⋅ ΩT ⋅ t G
δ=∑ + ∑ Mt +∑ N G +∑ . (9.30)
E ⋅ Iz G ⋅ It E⋅A G⋅A
În relația (9.30) ΩMi, ΩMt, ΩN şi ΩT sunt ariile diagramelor de eforturi Mi, Mt, N şi
T de pe bară sau porțiuni de bară iar miG, mtG, nG, tG sunt ordonatele în dreptul
centrelor de greutate ale diagramelor Mi, Mt, N şi T luate din diagramele m, mt, n şi
respectiv t. Eforturile mi, mt, n, şi t sunt produse de sarcina unitară aplicată în punctul şi
pe direcția deplasării.
Observații:
a. se ține seama de observația b) de la 9.5.1.
b. segmentele de bară se aleg astfel încât:
i. pe porțiunea respectivă rigiditatea să fie constantă;
ii. diagrama produsă de sarcini să fie o funcție continuă la care să se
cunoască aria şi poziția centrului de greutate al acesteia;
c. diagrama dată de sarcina unitară să fie liniară şi să aibă panta constantă
pe porțiunea respectivă.

Aplicația 9.13. Să se determine deplasarea
pe verticală a capătului liber şi rotirea din
reazemul (2) la bara din figura 9.21.
Rezolvare: Pentru calculul deplasării pe
verticală se ia în considerare diagramele (M) şi
(m) produse de sarcinile de pe bară şi respectiv
de sarcina unitară P = 1 aplicată în capătul liber.
Utilizând formula (9.30) în cazul solicitării de
încovoiere, se obține:
Fig. 9.21
ΩM ⋅ m G 1 2 4p ⋅ a 4
v3 = ∑ = ⋅ ⋅ 4a ⋅ 2 p ⋅ a ⋅ (− 0 ,75a ) = −
2
.
E ⋅ Iz E ⋅ Iz 3 E ⋅ Iz
34
Semnul minus arată că săgeata punctului (3) este de sens opus sensului forței
unitare şi deci capătul liber se deplasează în sus.
Pentru rotirea din reazemul (2) care este egală cu cea din capătul liber (3) se ia în
considerare diagrama (M) şi diagrama (m’) produsă de momentul unitar aplicat în
capătul liber:
Ω M ⋅ mʹ G 1 ⎛2 2 ⎞ ⎛1⎞ 8p ⋅ a 3
ϕ2 = ϕ3 = = ⎜ ⋅ 4a ⋅ 2 p ⋅ a ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ = .
E ⋅ Iz E ⋅ Iz ⎝ 3 ⎠ ⎝ 2 ⎠ 3E ⋅ I z

Aplicația 9.14. Să se determine săgeata
capătului liber la bara cotită din figura9.22.
Rezolvare: S‐au trasat diagramele (M) şi
(Mt) produse de sarcina P şi diagramele (m) şi
(mt) produse de sarcina unitară aplicată în
capătul liber.
Utilizând formula (9.30) şi ținând seama
că:
I z = 2140cm 4 ,
α
It = ⋅ ∑ b ⋅ t3 =
1,3
(2 ⋅ 9 ⋅ 1,133 ) +
3 3
+ (20 − 2 ⋅ 1,13 ) ⋅ 0 ,75 = 14 ,5 cm .
3 4
se obține, conform expresiei relației lui

Vereşceaghin:
Ω ⋅ m G Ω Mt ⋅ m tG
v=∑ M +
E ⋅ Iz G ⋅ It
că
Fig. 9.22
1 1 2 1 2 1
v= ⋅ ( ⋅ 2a ⋅ P ⋅ 2a ⋅ ⋅ 2a + ⋅ 3a ⋅ P ⋅ 3a ⋅ ⋅ 3a) + ⋅ 2a ⋅ P ⋅ 2a ⋅ 2a =
E ⋅ Iz 2 3 2 3 G ⋅ It

35P ⋅ a 3 8P ⋅ a 3 35 ⋅ 25 ⋅ 103 ⋅ 1003 8 ⋅ 25 ⋅ 103 ⋅ 1003
= + = + = 17,22 mm
3E ⋅ I z G ⋅ I t 2,1 ⋅ 105 ⋅ 2140⋅ 104 8,1 ⋅ 104 ⋅ 14,5 ⋅ 104
Aplicația 9.15. Să se determine deplasările u1, v1, v3, şi ϕ3, pentru cadrul din
figura 9.23.
Rezolvare: Aplicând formula (9.30) din diagramele 9.23, b şi c rezultă:
3a
− 1,5 ⋅ a 2 ⋅ p ⋅ 3 ⋅ a ⋅
2 = − 6 ,75 ⋅ p ⋅ a
4
u1 = u 2 = u 3 =
E ⋅ Iz E ⋅ Iz
35
Fig. 9.23

Procedând în mod analog pentru diagramele 9.23 b şi d, apoi pentru 9.23. b şi
respectiv 9.23 b şi f se obține:
1 2
⋅ 3p ⋅ a 2 ⋅ a ⋅ ⋅ a
3 − 1,5a ⋅ p ⋅ 3a ⋅ a = − 4 p ⋅ a ,
2 4
v1 = 2
2E ⋅ I z E ⋅ Iz E ⋅ Iz
1 3
⋅ 4 ,5 ⋅ p ⋅ a 2 ⋅ 3a ⋅ ⋅ 3a
3 4 1,5 ⋅ a 2 p ⋅ 3a ⋅ 3a 18 ,56p ⋅ a 4
v3 = + = ,
1
⋅ 4 ,5 ⋅ p ⋅ a 2 ⋅ 3a ⋅ l
3 1,5 ⋅ a 2 ⋅ p ⋅ 3a ⋅ l 6 ,75 ⋅ p ⋅ a 3
ϕ3 = + = .

36
9.6. Întrebări ‐ test

1. Ce este o deplasare?
2. Definiți starea de deformație la încovoiere.
3. Ce reguli cunoaşteți pentru deformațiile liniare şi unghiulare la încovoiere?
4. Ce este energia specifică de deformație? Dar energia elementară? Dar energia totală?
5. Care este expresia energiei potențiale specifice de deformație totală în cazul barelor?
6. Ce este energia de deformație modificatoare de formă la bare?
7. În ce constă metoda lui Mohr – Maxwell?
8. Care sunt metodele energetice de calcul a deformațiilor?
9. Definiți săgeata, rotirea, curbura şi raza de curbură la deformarea grinzilor drepte
supuse la încovoiere.
10. Scrieți şi comentați ecuația diferențială a fibrei medii deformate.
11. Ce metode pentru calculul deformațiilor grinzilor supuse la încovoiere, cunoaşteți?
12. În ce constă metoda analitică de calcul a deformațiilor la încovoiere? Ce dezavantaje prezintă
această metodă? Ce condiții trebuiesc puse pentru calculul constantelor de integrare?
13. Prin ce se caracterizează fibra medie deformată în punctele în care Mî = 0?
14. Ce este o grindă reciprocă (conjugată)? Cum se alege ea?
15. În ce constă metoda parametrilor inițiali?
16. Care sunt particularitățile metodei suprapunerii de efecte la calculul deplasărilor?
17. Scrieți şi comentați ecuația celor două rotiri şi ecuația celor două săgeți.
18. Scrieți şi comentați ecuația celor trei săgeți. Când se poate aplica această ecuație?
19. Scrieți expresia energiei de deformație pentru solicitările de tracțiune, forfecare,
încovoiere şi torsiune la bare drepte.
20. Când se neglijează energia de deformație produsă de solicitările de tracțiune şi
compresiune?
21. Ce metode energetice folosite la calculul deplasărilor liniar elastice cunoaşteți?
22. În ce constă metoda Clapeyron pentru calculul deplasărilor? Ce dezavantaje
prezintă această metodă?
23. Enunțați teorema lui Castigliano. Ce particularități prezintă această metodă?
24. Scrieți şi comentați formula lui Mohr – Maxwell.
25. Care sunt etapele de calcul la aplicarea metodei lui Mohr – Maxwell?
26. În ce constă regula lui Vereşceaghin? Care sunt etapele de calcul la aplicarea acestei
reguli? Când nu se poate aplica regula lui Vereşceaghin?
27. Enunțați teorema lui Betti.
28. În ce constă teorema reciprocității deplasărilor?
37

9.7. Probleme propuse

1. Să se calculeze deplasarea pe verticală a punctului k a barei din figura 9.24.
2. Să se calculeze deplasarea pe verticală a punctului k a barei din figura 9.25

Fig. 9.24 Fig. 9.25

3. Să se determine deplasarea pe orizontală a capătului liber a barei din figura 9.26.
4. Să se calculeze deplasarea pe verticală a punctului k a barei spațiale
reprezentată în figura 9.27, ştiind faptul că bara este confecționată din oțel şi are
secțiune circulară cu diametrul d = 80 mm (P = 5 kN, a = 200 mm).

Fig. 9.26 Fig. 9.27

5. Să se determine deplasarea pe verticală a punctului k a barei din figura 9.28,
ştiind că: E = 210 GPa; Iz = 605 cm4.
38
6. Să se determine reacțiunea pe direcție verticală ce ia naştere în reazemul barei
din figura 9.29, dacă acesta se tasează cu 2 mm pe direcție verticală. (E = 210 GPa; Iz =
9800 cm4).
Fig. 9.28 Fig. 9.29

7. Pentru barele din figura 9.30, se cere să se determine săgeata şi rotirea
punctului k.

a) b)

c) d)
Fig. 9.30
punctului k.

a) b)
Fig. 9.31
39
punctului k.
a) b)
Fig. 9.32

40
10. SISTEME STATIC NEDETERMINATE

10.1 Introducere

Sistemele static nedeterminate sunt acele sisteme de bare la care numărul
ecuațiilor de echilibru este insuficient pentru determinarea, fie a forțelor de legătură
(reacțiunilor), fie a eforturilor secționale.
Diferența dintre numărul necunoscutelor şi numărul ecuațiilor de echilibru
reprezintă gradul de nedeterminare statică a sistemului. Prin metoda eforturilor se
suprimă legăturile suplimentare (ce depăşesc numărul de ecuații ) dintre elementele
componente astfel încât acestea să devină un sistem static determinat. Notăm cu e
numărul de elemente componente ale sistemului şi cu L numărul legăturilor simple
suprimate care constituie tot atâtea forțe de legătură necunoscute. Pentru o structura
plană, la care se pot scrie trei ecuații de echilibru, diferența,
n = L − 3 ⋅ e , (10.1)
dintre numărul necunoscutelor (L) şi numărul ecuațiilor de echilibru reprezintă gradul
de nedeterminare statică al sistemului plan.
Structura este:
− mecanism pentru cazul când: n < 0,
− static determinată pentru cazul când: n = 0,
− static nedeterminată pentru cazul când: n > 0.
Aplicând relația (10.1) pentru structura din figura (10.1,a) la care e = 3, L = 11 se
obține n = 11 ‐ 3⋅3 = 2, ceea ce înseamnă că structura este de două ori nedeterminată.
La nodurile articulate C, D şi E numărul necunoscutelor este egal cu 2(b‐1), unde
b este numărul de bare ce formează nodul.
Pentru cazul structurilor spațiale gradul de nedeterminare statică se determină cu
relația:
n = L − 6 ⋅ e , (10.2)
relație ce diferă de (10.1) prin numărul (6 ⋅ e) al ecuațiilor de echilibru.
Gradul de nedeterminare statică dat de relațiile (10.1) şi (10.2) reprezintă numărul
forțelor de legătură care nu pot fi determinate din ecuațiile de echilibru. Aceste forțe de
legătură sunt denumite necunoscute static nedeterminate.
41

Fig. 10.1

Metoda de calcul în care se aleg eforturile (forțele) ca necunoscute static
nedeterminate şi prin care ecuațiile suplimentare se determină din condițiile de
continuitate a modului de deformare a structurii este denumită metoda eforturilor.
Forma de echilibru elastic a unei structuri sub acțiunea unui sistem de forțe dat,
constituie o soluție unică. Cunoscând forțele exterioare şi forma deformată a structurii
se pot determina eforturile în orice secțiune a acesteia.
Metoda de calcul în care se aleg deplasările şi rotirile ca parametri necunoscuți
(care caracterizează complet modul de deformare a unei structuri) şi prin care ecuațiile
suplimentare se determină din condițiile de echilibru ale eforturilor, este denumită
metoda deplasărilor.
Cele două metode, a eforturilor şi a deplasărilor, constituie metodele generale
pentru calculul sistemelor static nedeterminate. Aplicarea uneia sau a celeilalte metode
se face în funcție de numărul de necunoscute şi de uşurința de alcătuire a sistemului de
ecuații pentru determinarea lor. Aceste aspecte depind de configurația structurii.

10.2. Metoda eforturilor

Ridicarea nedeterminării, prin metoda eforturilor pentru o structură static
nedeterminată necesită parcurgerea următoarelor etape:
a. se determină gradul de nedeterminare statică a sistemului şi apoi se
suprimă, la structura reală (fig.10.2,a) un număr de legături egal cu gradul de
nedeterminare. Legăturile suprimate se înlocuiesc cu forțe corespunzătoare, notate cu
X1, X2,.. Xn (unde n este gradul de nedeterminare statică). Sistemul static determinat
obținut astfel, se numeşte sistem de bază (fig. 10.2,b)
42

Fig. 10.2

b. se încarcă sistemul de bază, în mod succesiv, întâi cu sarcinile exterioare şi
apoi numai cu fiecare din necunoscute, luate în valoare unitară. Pentru fiecare caz de
încărcare se determină funcțiile, respectiv diagramele de eforturi şi apoi deplasările
corespunzătoare (produse de fiecare încărcare şi pe direcția fiecărei necunoscute).
Deplasarea Δk a secțiunii k, depinde de mărimea şi de poziția sarcinilor:
Δ k = Δ k ⋅ (X1 , X 2 ,...X n ) + δko ,
şi poate fi exprimată cu ajutorul principiului suprapunerii efectelor:
Δ k = δk1 ⋅ X 1 + ... + δk1 ⋅ X n + δ k 0 , (10.3)
unde semnificația coeficienților de influență δk1,.. δkn, rezultă din particularizarea
expresiei (10.3). Astfel, dacă se consideră sistemul încărcat cu o singură sarcină
concentrată egală cu unitatea, aplicată în locul sarcinii X j, deplasarea secțiunii k se
obține:
Δ k = δ kj ,
ceea ce arată că δkj constituie deplasarea secțiunii k pe direcția şi sensul forței X k,
produsă de o sarcină X j = 1 (egală cu unitatea şi aplicată singură pe sistemul de bază în
locul şi pe direcția sarcinii X j). Primul indice arată locul şi direcția deplasării, iar cel de
al doilea indică sarcina unitate care produce deplasarea respectivă δkj.
În cazul sistemelor de bare, expresia generală a coeficienților de influență se
poate obține prin utilizarea relației Mohr‐Maxwell:
mij ⋅ mik mtj ⋅ mtk n j ⋅ nk k ⋅ t j ⋅ tk
δk j = ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx (10.4)
L E ⋅ Iz L G ⋅ It L E⋅ A L G⋅ A
Dar,
δkj = δ jk , (10.5)
adică deplasarea în k pe direcția lui Xk produsă de o sarcină unitate Xj = 1, aplicată în j
pe direcția lui Xj, produsă de aceeaşi sarcină unitate aplicată în k pe direcția lui Xk.
43
c. se determină deplasările δk0, pe direcția necunoscutelor Xk produsă de
sarcinile exterioare aplicate pe sistemul de bază, care cu ajutorul relației lui Mohr‐
Maxwell rezultă din relația:
M0 ⋅ m k M ⋅ m tk N ⋅n T ⋅t
δ k0 = ∫ ⋅ dx + ∫ t 0 ⋅ dx + ∫ 0 k ⋅ dx + ∫ 0 k ⋅ dx . (10.6)
L E ⋅ Iz L G ⋅ It L E⋅A L G⋅A
d. întrucât pe sistemul real (fig.10.2.0), deplasările pe direcțiile legăturilor

sunt nule, rezultă condițiile de continuitate Δ k = 0 , ( k = 1,..., n ) care conduc la
sistemul:
n
∑δ
j=1
k ,j ⋅ X j + δ j ,0 = 0 , (10.7)
care este sistemul ecuațiilor de condiție al metodei eforturilor. Valorile necunoscutelor
X1,..Xn, sunt soluțiile sistemului (10.7).
Sistemul (10.7) poate fi scris şi sub forma:
Δ 1 = δ11 ⋅ X 1 + ... + δ1n ⋅ X n + δ10 = 0
Δ 2 = δ 21 ⋅ X 1 + ... + δ 2 n ⋅ X n + δ 20 = 0
, (10.7,a)
...........................................................
Δ n = δ n 1 ⋅ X 1 + ... + δ nn ⋅ X n + δ n 0 = 0
care este un sistem format dintr‐un număr de n ecuații liniare cu n necunoscute şi
poartă denumirea de sistem de ecuații canonice ale metodei eforturilor (sau metodei
forțelor). Prin rezolvarea acestui sistem se obțin valorile mărimilor static nedeterminate.
În cazul unui grad mai mare de nedeterminare calcularea coeficienților δkj şi δk0
necesari pentru rezolvarea sistemului de ecuații canonice (10.7,a) constituie o operație
greoaie şi necesită timp şi o anumita practică de calcul.
Pentru rezolvarea ecuațiilor (10.7,a) cu ajutorul calculatoarelor se utilizează
calculul matriceal. Astfel, sistemul de ecuații canonice al metodei eforturilor se scrie sub
forma:
[δ] ⋅ {X} = −{δ0 } , (10.8)
unde:
− s‐a notat cu [δ] matricea deplasărilor unitare sau a coeficienților de
influență care este o matrice pătratică simetrică ( δij = δ ji ):
⎡ δ 11 δ 12 ... δ 1n ⎤
⎢δ δ 22 ... δ 2 n ⎥
[δ ] = ⎢ 21 ⎥ , (10.9)
⎢ ... ... ... ... ⎥
⎢δ
⎣ n1 δn2 ... δ nn ⎥⎦
− {X} matricea coloană a forțelor necunoscute:
44
{X} = {X 1 , X 2 ,..., X n }T , (10.10)
− {δ 0 } matricea coloană a termenilor liberi:
{δ0 } = {δ10 , δ20 ,..., δn 0 }T (10.11)
Alegerea rațională a sistemului de bază simplifică sistemul de ecuații canonice şi
implicit micşorează volumul de calcul.
Aplicația 10.1. Să se ridice nedeterminarea cadrului din figura10.3a şi să se
traseze diagramele de eforturi.
Rezolvare: Cadrul este dublu static nedeterminat. Ca necunoscute se pot alege,
spre exemplu, reacțiunile din A. În acest caz se înlocuieşte articulația din A cu cele două
reacțiuni rezultând sistemul de bază din figura (10.3,b), astfel că sistemul ecuațiilor
canonice ia forma:
δ11 ⋅ X 1 + δ12 ⋅ X 2 + δ10 = 0
.
δ 21 ⋅ X 1 + δ 22 ⋅ X 2 + δ 20 = 0
Pentru determinarea coeficienților de influență şi a termenilor liberi se încarcă
succesiv sistemul de bază mai întâi cu forța exterioară şi apoi cu câte o sarcină egală cu
unitatea aplicată în locul necunoscutelor static nedeterminate. Pentru fiecare din aceste
stări de solicitare se trasează diagrama de momente (fig.10.3, c, d şi e).

Fig. 10.3

Pentru determinarea deformațiilor şi a coeficienților de influență, se aplică

metoda lui Vereşceaghin:
1 1 ⎛ 2 ⎞ 7P ⋅ a 3
δ10 = − ⋅ ⋅ 2a ⋅ P ⋅ 2a ⋅ ⎜ a + ⋅ 2a ⎟ = − ,
2E ⋅ I z 2 ⎝ 3 ⎠ 3E ⋅ I z
1 1 1,5 ⋅ P ⋅ a
δ 20 = ⋅ ⋅ 2a ⋅ P ⋅ 2a ⋅ 1,5 ⋅ a = ,
2E ⋅ I z 2 E ⋅ Iz
1 1 2 4 ,5 ⋅ a 3
δ11 = ⋅ ⋅ 3a ⋅ 3a ⋅ ⋅ 3a = ,
2E ⋅ I z 2 3 E ⋅ Iz
45
1 1 3 ,375 ⋅ a 3
δ12 = δ 21 = − ⋅ ⋅ 3a ⋅ 3a ⋅ 1,5a = − ,
2E ⋅ I z 2 E ⋅ Iz
1 1 2 1 4 ,5a 3
δ 22 = ⋅ ⋅ 1,5a ⋅ ⋅ 1,5a + ⋅ 3a ⋅ 1,5a ⋅ 1,5a =
E ⋅ Iz 2 3 2E ⋅ I z E ⋅ Iz
cu aceste valori sistemul de ecuații canonice devine:
⎧ 4 ,5 ⋅ X − 3 ,375 ⋅ X − 7 ⋅ P = 0
⎪ 1 2
⎨ 3
⎪⎩− 3 ,375 ⋅ X 1 + 4 ,5 ⋅ X 2 + 1,58 ⋅ P = 0
ale cărui soluții sunt: X 1 = 0 ,6138P şi X 2 = 0 ,127P .
Cunoscând reacțiunile din articulația A s‐au trasat diagramele de eforturi, care
sunt reprezentate în figura 10.4.
Fig. 10.4

10.3. Simetrii şi antisimetrii în sistemele static nedeterminate

În practica inginerească se întâlnesc frecvent sisteme static nedeterminate care
prezintă simetrie atât geometrică cât şi de încărcare mecanică. În axele de simetrie unele
eforturi sunt nule astfel că aceasta face ca să se reducă gradul de nedeterminare statică.
Reducerea gradului de nedeterminare se bazează pe constatarea că în cazul sistemelor
simetrice din punct de vedere geometric şi încărcate simetric, forța tăietoare (efort
asimetric) este nulă în axa de simetrie iar pentru cazul sistemelor simetrice şi încărcate
asimetric eforturile M şi N (eforturi simetrice) sunt nule în axa de simetrie.
Astfel, în cazul sistemelor static nedeterminate simetrice şi încărcate simetric, în
planele de simetrie forța tăietoare este nulă. Spre exemplu cadrul din figura (10.5,a), ce
are, pentru un sistem de bază oarecare, gradul de nedeterminare 6, datorită faptului că
este simetric şi încărcat simetric, forțele tăietoare sunt nule în axa de simetrie. Deci
alegând sistemul de bază din figura (10.5,b) vor fi numai 4 necunoscute. La cadrele
46
simetrice şi încărcate asimetric, în planele de simetrie eforturile M şi N sunt nule. La
acelaşi cadru, dar încărcat asimetric, (fig.10.6,a) din acest motiv pentru sistemul de bază
ales, numărul necunoscutelor este 2 în loc de 6.
Fig. 10.5 Fig. 10.6

Mai mult, prin secționarea unei structuri simetrice într‐un plan de simetrie unele
necunoscute rezultă din condițiile de echilibru.
Astfel, în cazul inelului din figura
(10.7,b) forțele tăietoare de pe axa verticală
sunt zero, iar forțele axiale rezultă N = P/2,
ceea ce conduce la un sistem simplu static
nedeterminat (față de 3 ori static
nedeterminat pentru un sistem de bază
obținut prin tăierea inelului într‐o secțiune
Fig. 10.7
oarecare).

10.4. Recomandări pentru alegerea sistemului de bază

Teoretic, legăturile static nedeterminate ale unei structuri pot fi suprimate în
oricare secțiune a acesteia, cu condiția ca sistemul static determinat (sistemul de bază) la
care se ajunge, să fie un sistem corect, adică să nu fie critic.
Totuşi, de alegerea sistemului de bază depinde foarte mult volumul de calcul. De
aceea se fac următoarele recomandări:
− sistemul de bază să fie cât mai simplu şi să permită determinarea cu
uşurință a funcțiilor de eforturi, respectiv a diagramelor de eforturi;
− diagramele m să se întindă pe porțiuni cât mai reduse din structură, astfel
ca termenii δij să fie simplu de calculat;
47
− la sistemele simetrice se vor folosi sisteme de bază obținute prin
secționarea structurii printr‐un plan de simetrie care să conducă la micşorarea
numărului necunoscutelor;
− pentru sarcinile exterioare se indică un sistem de bază pe care diagrama
Mo să fie cât mai apropiată de diagrama reală M, pentru ca aceasta să fie uşor trasată
prin suprapunere de efecte.

10.5. Grinda continuă (pe mai multe reazeme)

Grinda dreaptă rezemată pe r reazeme simple plus o articulație sau o încastrare şi
acționată de sarcini (de regulă transversale) şi momente se numeşte grindă continuă.
Exemple de grinzi continue sunt: arborii drepți rezemați pe 3 sau mai multe paliere,
longeroanele unor maşini unelte ce se reazemă pe trei sau mai multe puncte de sprijin,
căile de rulare ale podurilor rulante, unele poduri de cale ferată şi rutiere etc.
Gradul de nedeterminare a grinzii continue rezultă din ecuația:
n = 3 ⋅ i + r − 3 pentru grinda cu o încastrare,
n = 2 ⋅ a + r − 3 pentru grinda cu o articulație.
Ridicarea nedeterminării prin metoda eforturilor, alegând un sistem de bază
oarecare, conduce la calcule laborioase. Această dificultate este diminuată prin
utilizarea ecuației celor 3 momente.
Sistemul de bază ce stă la baza ecuației lui
Clapeyron, este format din grinzi simplu
rezemate obținut prin secționarea grinzii
continue în dreptul reazemelor, unde se introduc
momente necunoscute conform figurii 10.8.
Ecuația lui Clapeyron (9.14) poate fi transcrisă
pentru grinda din figura 10.8 cu notațiile şi

semnificațiile date în §9: Fig. 10.8
v 2 − v1 v 2 − v 3
6E ⋅ ( + )=
L1 L2
(10.12)
L1 L1 L 2 L3 A12 ⋅ d1 A 23 ⋅ d 3
= ⋅ M1 + 2( + ) ⋅ M 2 + ⋅ M 2 + 6 ⋅ ( + ) = 0,
I1 I1 I 2 I2 L1 ⋅ I 1 L3 ⋅ I 2
care pentru v1 = v2 = v3 = 0 (când reazemele nu se tasează) devine:
L1 L L L A ⋅d A ⋅d
⋅ M1 + 2( 1 + 2 ) ⋅ M 2 + 2 ⋅ M 3 + 6 ⋅ ( 12 1 + 23 3 ) = 0 , (10.13)
I1 I1 I 2 I2 L1 ⋅ I1 L2 ⋅ I2
48
şi poartă numele de ecuația celor trei momente.
Dacă bara are rigiditatea constantă pe toată lungimea ecuația devine:
A 12 ⋅ d1 A 23 ⋅ d 3
L1 ⋅ M1 + 2(L1 + L 2 ) ⋅ M 2 + L 2 ⋅ M 3 + 6 ⋅ ( + ) = 0. (10.13,a)
L1 L2
Această ecuație se scrie pentru trei grupuri consecutive de reazeme. Pentru o
grindă de n ori static nedeterminată se scriu n ecuații: prima pentru reazemele 1, 2 şi 3;
a doua pentru reazemele 2, 3 şi 4 ş.a.m.d.
Rezolvând sistemul de n ecuații liniare se obțin, ca soluții, valorile celor n
momente necunoscute din reazeme. În cazul grinzii continue cu o încastrare la capăt,
aceasta se echivalează cu două reazeme simple, situate la o distanță foarte mică ε, care
practic se consideră egală cu 0 (vezi aplicația 10.2).
Când grinda continuă are console încărcate, sarcina de pe acestea se reduce în
reazemul adiacent la o forță şi un moment (cunoscute).
Reacțiunile din reazeme se calculează pentru sistemul de bază (grinzile simplu
rezemate) acționat atât cu sarcinile reale cât şi cu momentele de la capetele barelor (din
dreptul reazemelor).
Cunoscând valorile reacțiunilor şi ale momentelor din reazeme se pot scrie
funcțiile de eforturi şi trasa diagramele acestora.
Aplicația 10.2. Să se ridice nedeterminarea şi să se traseze diagramele de eforturi
pentru grinda din figura 10.9.
Rezolvare: Bara este dublu static nedeterminată şi se aplică de două ori ecuația
celor trei momente:
⎛ A ⋅d A ⋅d ⎞
L1 ⋅ M 1 + 2 ⋅ (L1 + L 2 ) ⋅ M 2 + L 2 ⋅ M 3 + 6 ⋅ ⎜⎜ 12 1 + 23 3 ⎟⎟ = 0 ,
⎝ L1 L2 ⎠
⎛ A ⋅d A ⋅d ⎞
L 2 ⋅ M 2 + 2 ⋅ (L 2 + L 3 ) ⋅ M 3 + L 3 ⋅ M 4 + 6 ⋅ ⎜⎜ 23 2 + 34 4 ⎟⎟ = 0 ,
⎝ L2 L3 ⎠
unde:
M1 = 0, M 4 = −0 ,95 ⋅ p ⋅ a 2

L1 = 0 , L 2 = 5a , L 3 = 4a.
Se trasează diagramele M0 pentru barele simplu rezemate în punctele 1‐2, 2‐3 şi
respectiv 3‐4, numai pentru sarcinile ce acționează efectiv între aceste puncte şi se
obține:
A 12 ⋅ d1
= 0 ;
L1
49
A 23d 3 3 ,6 p ⋅ a 2 ⋅ 5a 0 + 3a + 5a 1
= ⋅ ⋅ = 4 ,8 ⋅ p ⋅ a 3 ;
L2 2 3 5a
A 23 ⋅ d 2 3,6 p ⋅ a 2 0 + 2a + 5a 1
= ⋅ 5a ⋅ ⋅ = 4 ,2p ⋅ a 3 ;
L2 2 3 5a
A 34 ⋅ d 4 2 1
= ⋅ 3p ⋅ a 2 ⋅ 4a ⋅ 2a ⋅ = 4 p ⋅ a 3 .
L3 3 4a

Fig. 10.9
Cu aceste valori determinate anterior, ecuațiile celor trei momente, devin:
2 ⋅ M 2 ⋅ (0 + 5a ) + M 3 ⋅ 5a + 6 ⋅ (0 + 4 ,8 ⋅ p ⋅ a 3 ) = 0;
M 2 ⋅ 5a + 2 ⋅ M 3 ⋅ (5a + 4a ) − 0 ,95 ⋅ p ⋅ a 2 ⋅ 4a 6 + 6 ⋅ (4 ,2 ⋅ p ⋅ a 3 + 4 ⋅ p ⋅ a 3 ) = 0.

de unde rezultă:
M 2 = −1,88 ⋅ p ⋅ a 2 , M 3 = −2 ⋅ p ⋅ a 2 .
Pentru calculul reacțiunilor se exprimă momentele în dreptul reazemelor 3 şi 2:
M 3 = V2 ⋅ 5a − 3 ⋅ pa ⋅ 3a + M 2 ;
M 3 = V4 ⋅ 4a − 1,5 ⋅ p ⋅ 4a ⋅ 2a − 0 ,5 ⋅ pa ⋅ 5 ,9a ;
M 2 = V3 ⋅ 5a + V4 ⋅ 9a − 3 ⋅ pa ⋅ 2a − 1,5 ⋅ p ⋅ 4a ⋅ 7 a − 0 ,5 ⋅ pa ⋅ 10 ,9a.
50
de unde:
V2 = 1,776 ⋅ pa , V3 = 4 ,487 ⋅ pa , V4 = 3 ,237 ⋅ pa.
Cu valorile obținute s‐au trasat diagramele T şi M (fig. 10.9).

10.6. Deplasări în sisteme static nedeterminate

După ridicarea nedeterminării, deplasările într‐un sistem static nedeterminat se
pot calcula prin metodele cunoscute. În cazul folosirii metodei Mohr‐Maxwell,
deplasarea dintr‐o secțiune oarecare k, scrisă cu ajutorul suprapunerii de efecte este:
δ k = δ k 0 + δ k1 ⋅ X 1 + δ k 2 ⋅ X 2 + ... + δ kn ⋅ X n . (10.14)
Notăm cu:
− M0 – momentul încovoietor într‐o secțiune oarecare a sistemului de bază,
produs de forțele exterioare date;
− mi – momentul încovoietor într‐o secțiune oarecare produs de sarcinile
unitare aplicate în locul pe direcția şi sensul de aplicare al necunoscutei static
nedeterminate Xi;
− M – momentul încovoietor real, într‐o secțiune oarecare a sistemului static
nedeterminat.
Deoarece, prin definiție sistemul de bază, încărcat cu sarcinile exterioare şi cu
necunoscutele static nedeterminate, este echivalent cu sistemul static nedeterminat real,
rezultă că momentul real este dat prin suprapunerea de efecte în sistemul de bază:
M = M 0 + m 1 ⋅ X 1 + m 2 ⋅ X 2 + ... + m n ⋅ X n . (10.15)
Înlocuind deplasările din relația (10.14) cum au fost definite de formulele (10.4) şi
respectiv (10.5), ținând seama numai de încovoiere, rezultă:
M0 ⋅ m k m ⋅ m1 m ⋅ m2 m ⋅ mn
δk = ∫ ⋅dx + X l ∫ k ⋅dx + X 2 ∫ k ⋅dx + ... + X n ∫ k ⋅ dx . (10.16)
L E ⋅ I z L E ⋅ I z L E ⋅ I z L E ⋅ I z
Expresia de mai sus se poate scrie:
M 0 + m 1 ⋅ X 1 + m 2 ⋅ X 2 + ... + m n ⋅ X n
δk = ∫ ⋅ m k ⋅ dx ,
L E ⋅ I z
sau ținând seama de relația (10.15) vom avea:
M ⋅ mk
δk = ∫ ⋅dx . (10.17)
E ⋅ Iz
Relația (10.17) ne arată că într‐un sistem static nedeterminat, solicitat la
încovoiere, deplasarea într‐un punct oarecare se obține cu formula lui Mohr–Maxwell,
în care intervin momentele încovoietoare reale din sistemul static, nedeterminat şi
51
momentul sarcinii unitare aplicate în secțiunea respectivă, pe direcția şi sensul
deplasării cerute aplicate pe sistemul de bază.
Aplicând regula lui Vereşceaghin, relația de calcul devine:
Ω M ⋅ m kG
δk = (10.18)
E ⋅ Iz
Concluzia dată de relația (10.17) este valabilă şi pentru sisteme static
nedeterminate în care se produc şi alte eforturi (Mt, N, T).
Aplicația 10.3. Să se ridice nedeterminarea şi să se determine deplasarea
punctului de aplicație a forței P pe verticală la bara din figura 10.10.
Rezolvare: Se alege sistemul de bază şi se scriu funcțiile de eforturi pentru
determinarea deplasărilor δ10 şi δ11 prin metoda Mohr‐Maxwell:
M 0 x = 0 , m x = 1 ⋅ x , pentru x ∈[0, a ] ,
M 0 α = −P ⋅ a ⋅ (1 − cos α ), m α = 1 ⋅ [a + a ⋅ (1 − cos α )],
⎡ π⎤
pentru α ∈ 0, ,
⎢⎣ 2 ⎥⎦
iar deplasările vor fi:
l
E ⋅ I z ∫L
δ10 = M oα ⋅ m α ⋅ ds =
π
2
l
E ⋅ I z ∫0
=− Pa ⋅ (1 − cos α) ⋅ a ⋅ ( 2 − cos α) ⋅ a ⋅ dα =
P ⋅ a 3 5π P ⋅ a3
=− ( − 3) = −0 ,937 ,
E ⋅ Iz 4 E ⋅ Iz

Fig. 10.10

π
2
l l α
δ11 = ∫
E ⋅ Iz L
m2 ⋅ds = (∫ x2 ⋅dx + ∫ a2 ⋅ (2 − cosα)2 ) ⋅ a ⋅ dα =
E ⋅ Iz 0 0
a l 9π
3
a 3
= ( + − 4) = 3,402 ,
E ⋅ Iz 3 4 E ⋅ Iz
Valoarea necunoscutei X este:
δ 1o
X=− = 0 ,2725 P.
δ11
52
Pentru a calcula deplasarea pe verticală a punctului de aplicație a forței scriem
funcțiile reale ale momentului M, precum şi funcțiile de moment mk, pentru o forță
unitară aplicată în locul, pe direcția şi sensul deplasării cerute, pe sistemul de bază:
M x = X ⋅ x = 0 ,2725 ⋅ P ⋅ x , m kx = 0 , [ ]
pentru x ∈ 0 ,a
M α = 0 ,2725 ⋅ P ⋅ a ⋅ (2 − cos α ) − P ⋅ a ⋅ (1 − cos α ) =

⎡ π⎤
= P ⋅ a ⋅ (0 ,7272 ⋅ cos α − 0 ,455), pentru α ∈ 0,
⎢⎣
2 ⎥⎦
m kα = −1 ⋅ a ⋅ (1 − cos α ).
Aplicând relația (10.170 se obține deplasarea:
π
2
l
E ⋅ Iz ∫0
δk = Mα ⋅ mkα ⋅ ds =
π

l 2
P ⋅ a3
E ⋅ Iz ∫0
= P ⋅ a ⋅ (0,455− 0,7275⋅ cosα) ⋅ a ⋅ (1 − cosα) ⋅ a ⋅ dα = 0,1036⋅ .
E ⋅ Iz


1. Ce este un sistem static nedeterminat? Dați exemple de astfel de sisteme.
2. Ce influență au simetria şi antisimetria la structurile static nedeterminate?
3. Ce este un sistem static nedeterminat? Ce este gradul de nedeterminare şi cum se
calculează acesta?
4. Cum se clasifică sistemele static nedeterminate? Dați câteva exemple de astfel de
sisteme.
5. Ce este sistemul de bază? Ce este un sistem static echivalent?
6. Ce metode cunoaşteți pentru ridicarea nedeterminării?
7. Ce avantaje prezintă simetria şi antisimetria asupra gradului de nedeterminare?
8. Care sunt etapele de calcul la ridicarea nedeterminării cu metoda eforturilor?
9. În ce condiții se poate aplica ecuația celor trei momente (Clapeyron)?
10. Care este semnificația termenilor δii, δij, δji, δi0 din ecuațiile canonice ale metodei
eforturilor?
11. Cum se calculează deplasările în cazul sistemelor de bare static nedeterminate?
53


1. Să se ridice nedeterminarea şi să se traseze diagramele de eforturi pentru
structurile din figura 10.11.

a) b)

c) d)

e) f)

g) h)

i)
Fig. 10.11
54


a) b)

c) d)
Fig. 10.12

a) b)

c) d)
Fig. 10.13

55
cadrele din figura 10.14.

a) b) c)
Fig. 10.14

structurile prezentate în figura 10.15.

a) b)

c) d)
Fig. 10.15

56
11. SOLICITĂRI DINAMICE

11.1. Considerații generale

În capitolele precedente s‐au studiat atât solicitările simple cât şi cele compuse
produse de sarcinile aplicate static (lent). De asemenea s‐a considerat că elementul de
rezistență sau structură, asupra căruia acționează sarcina statică, este fie în poziție de
repaus, fie în mişcare rectilinie şi uniformă.
În general se consideră că sarcina este aplicată static când la aplicarea acesteia, în
cel mai solicitat punct al secțiunii periculoase a ER, tensiunea nu creşte cu o viteză mai
mare de 10 MPa/s (în anumite cazuri se admite o viteză de max. 30 MPa/s). În caz
contrar sarcina se consideră aplicată dinamic. De asemenea, se consideră că un ER este
solicitat dinamic când se află în mişcare, alta decât mişcarea de translație rectilinie şi
uniformă şi iau naştere accelerații, sau în cazul în care sarcinile se aplică dinamic (cu
şoc).
Folosind drept criteriu modul de variație a vitezei ER şi a sarcinilor aplicate, ER,
solicitările dinamice se pot clasifica în trei grupe:
I. Solicitări prin forțe de inerție, produse de mişcarea ER cu accelerație
mare, dar constantă sau cu variație lentă;
II. Solicitări prin şoc, produse de variația bruscă a vitezei ER sau de lovirea
(ciocnirea) acestuia cu un corp în mişcare;
III. Solicitări variabile în timp, produse fie de variația periodică a
tensiunilor, fie a deformațiilor ER. Aceste solicitări pot fi produse atât de mişcarea ER,
astfel încât accelerația acestuia sa varieze ciclic cât şi de acțiunea unor sarcini a căror
intensitate variază ciclic. În aceste cazuri se pot produce două fenomene diferite:
oboseala şi vibrația sistemelor elastice.

11.2. Solicitări prin forțe de inerție

Problema esențială, în cazul solicitărilor prin forțe de inerție, este determinarea
forțelor de inerție. Rezolvarea se bazează, cel mai frecvent, pe principiul lui
D’Alembert (metoda cinetostatică). Conform acestui principiu un ER de masă m, aflat
57
în mişcare accelerată poate fi considerat în echilibru fictiv dacă se admite că pe lângă
forțele exterioare (sarcini şi reacțiuni) mai este acționat şi de o forță de inerție.
Forța de inerție elementară, ce se produce datorită mişcării elementului de masă
dm, cu accelerația a , se obține din relația:
dFi = −a ⋅ dm , (11.1)
în care semnul minus arată că sensul forței de inerție este opus sensului accelerației.
Forța de inerție este o forță masică, ce se distribuie uniform în toate punctele
corpului, proporțional cu valoarea accelerației punctului respectiv.
Forța de inerție se ia în considerare în calculul rezistenței ca forță exterioară,
alături şi împreună cu celelalte forțe exterioare. Astfel, problema solicitării unui ER se
reduce la o problemă de solicitare statică. Mai jos se dau câteva exemple din multiplele
probleme din care reiese modul de rezolvare al acestora.

11.2.1. Calculul cablului de macara

Se consideră un cablu, de greutate q pe unitatea de lungime, de care este legat la
capătul inferior greutatea P, iar capătul superior este înfăşurat pe un tambur, acționat
de un motor (fig.11.1). În momentul pornirii în sus a sarcinii, ansamblul sarcină‐cablu
are accelerația circumferențială a tamburului a = R ⋅ εt, (εt ‐ este accelerația tangențială)
dirijată în sus.
Datorită acestei accelerații în masa sarcinii
se va produce o forță de inerție:
P a
Fi = M ⋅ a = ⋅ a = P ⋅ ,
g g
iar în fiecare porțiune de lungime unitară a
cablului o forță de inerție distribuită:
q a
fi = m ⋅ a = ⋅a = q ⋅

g g
Fig. 11.1
Forța axială maximă, în secțiunea cea mai solicitată, aflată în punctul de contact
dintre cablul şi tambur, este:
⎛ a⎞
N = P + q ⋅ L + Fi + fi ⋅ L = ⎜⎜ 1 + ⎟⎟ ⋅ (P + q ⋅ L) = ψ ⋅ (P + q ⋅ L) (11.2)
⎝ g⎠
în relația (11.2) s‐a notat cu ψ mărimea:
a
ψ = 1+ (11.3)
g
58
numită coeficient dinamic.
Tensiunea dinamică maximă, din secțiunea periculoasă este:
N max P + q ⋅L
σ= = ψ⋅ = ψ ⋅ σs , (11.4)
A A
unde, prin σS s‐a notat tensiunea statică maximă ce se produce în secțiunea periculoasă
când macaraua se află în repaus sau în mişcare uniformă.
Condiția de rezistență ce trebuie respectată este:
σ d ≤ σ a . (11.5)
Observații:
1. Situația periculoasă de la pornire în sus poate avea loc şi la frânare la
coborâre, când accelerația este tot în sus.
2. Dacă lungimea cablului este mică astfel ca γ ⋅ L << P , se ia în considerare
numai greutatea P a sarcinii.

11.2.2. Bară dreaptă în mişcare de rotație uniformă

Se consideră o bară dreaptă de
secțiune constantă A, ce are la un capăt un
ax vertical, în jurul căruia se roteşte cu o
viteza unghiulară ω = ct. (fig.11.2).
Într‐un element de bară de lungime dr,
situat la raza r de axa de rotație, se
produce o forță de inerție elementară:
Fig. 11.2
⎛γ ⎞ ω2 ⋅ A ⋅ γ
dFi = a ⋅ dm = (ω ⋅ r) ⋅ ⎜⎜ ⋅ A ⋅ dr ⎟⎟ =
2
⋅ r ⋅ dr ,
⎝ g ⎠ g
în care γ este greutatea specifică a materialului barei.
Intensitatea forței de inerție în lungul barei este:
dFi γ ⋅ ω2 ⋅ A
fi = = ⋅ r ,
dr g
unde se observă că dacă bara este prismatică (A=const.) sarcina fi are o distribuție
liniară.
Forța axială din secțiunea curentă, situată la distanța r este:
γ L
N = ω ⋅ ⋅ ∫ A ⋅ r ⋅ dr .
2

g r
59
Pentru bara prismatică se obține expresia:
ω2 ⋅ γ ⋅ A
N= ⋅ (L2 − r 2 ) ,
2g
ce este o funcție parabolică, cu maximul, la îmbinarea barei cu butucul:
ω2 ⋅ γ ⋅ A ⎛ 2 d 2 ⎞
N max = ⋅ ⎜ L − ⎟ . (11.6.)
2g ⎝ 4 ⎠
N
Dacă se pune problema ca bara sa fie de egală rezistență ( σ = = ct. ), din
A
condiția de echilibru dinamic al eforturilor pe cele două fețe ale unui element de bară
din secțiunea r:
N + dN = N + dFi ,
respectiv,
γ ⋅ A ⋅ dr 2
σa ⋅ A + σa ⋅ dA = σa ⋅ A − ⋅ ω ⋅ r ,
g
rezultă:
dA γ ⋅ ω2
=− ⋅ r ⋅ dr ,
A g ⋅ σa
din care rezultă o funcție exponențială de variație a secțiunii:
γ⋅ω2 1 ⎡ 2 ⎛⎜ d 2 ⎞⎤
⎟⎥
− ⋅ ⋅⎢ r −
2 g σa ⎣⎢ ⎜ 2 ⎟⎥
A = A0 ⋅ e ⎝ ⎠⎦
, (11.7)
unde A0 este mărimea secțiuni în dreptul axei de rotație.
Observații:
1. Dacă bara se roteşte în jurul unei axe verticale, datorită încovoierii acesteia
sub greutatea proprie se produc tensiuni suplimentare, care nu pot fi neglijate când
bara este lungă;
2. Dacă axa este orizontală, când bara trece prin poziția verticală inferioară,
se produc tensiuni suplimentare, sub greutatea proprie, ce se însumează cu cele
produse de forța centrifugă.

11. 2. 3. Solicitare de încovoiere produsă de forțe de inerție

11.2.3.1. Grinda rulantă

Unul din cazurile reprezentative de solicitare la încovoiere produse de forța de
inerție este reprezentat în figura 11.3. Grinda rulantă din figura 11.3 susține căruciorul
60
mobil cu dispozitivele de ridicat şi transportat. Atât la transportul cât şi la ridicarea
sarcinii în timpul pornirii căruciorului pe grindă se produc accelerații, respectiv forțe de
inerție. Când accelerațiile au valori mari, forțele de inerție sunt relativ mari şi nu pot fi
neglijate. Aceste forțe de inerție sunt:
a. forța de inerție produsă de punerea în mişcare a sarcinii P şi a cablului la
ridicare, a cărui valoare este:
ar
Fi = (P + q ⋅ L) , (11.8)
g
b. forța de inerție produsă de pornirea căruciorului pe grinda rulantă:
Gc ⋅ a t
Fit = , (11.9)
g
în care ar ‐ este accelerația la ridicare; at ‐ accelerația de transport pe grindă, iar Gc‐ este
greutatea căruciorului împreună cu sarcina P.
Forța de inerție verticală se
însumează cu Gc şi solicită grinda la
încovoiere simplă.
Forța de inerție longitudinală FiL, ce
acționează în centrul de greutate al
căruciorului, produce în grindă o solicitare
compusă suplimentară: o solicitare axială

şi una de încovoiere.
Fig. 11.3
Întrucât pentru fiecare instalație de ridicat şi transport se cunosc, din datele
tehnice ale instalației atât ar cât şi at se pot calcula cele două forțe de inerție. Acestea se
iau în considerare ca sarcini ce acționează împreună cu cele statice (Gc, P, etc.) în
scrierea funcțiilor de eforturi şi la determinarea secțiunii (secțiunilor) periculoase . În
final se face un calcul de rezistență rezultat din problema respectivă.

11.2.3.2. Biela motoare

În cadrul mecanismului bielă‐manivelă (fig.11.4) biela transmite forța atât de la
arborele motor la piston (la compresor) cât şi de la piston la arbore (la motor). Datorită
mişcării bielei în planul figurii se produc accelerații, respectiv forțe de inerție de care
trebuie ținut seama în calculul de rezistență.
61

În bielă accelerațiile sunt maxime
când aceasta este perpendiculară pe
manivelă. În această poziție punctul A al
bielei are accelerația a A = R ⋅ ω , iar
2
4
⎛R⎞
punctul B, are accelerația a B = a A ⋅ ⎜ ⎟ .
⎝L⎠
Fig. 11.4
R
Întrucât în mod frecvent < 0, 25 , a B < 0,004 ⋅ a A şi se poate neglija. De aceea
L
se poate admite că accelerațiile din bielă variază liniar, fiind normale pe axa bielei şi
într‐o secțiune x, de la bolțul pistonului are valoarea:
x x ⋅ R ⋅ ω2
ax = ⋅ aA = .
L L
Intensitatea forței distribuite produsă de forța de inerție este:
dFi a x ⋅ dm γ ⋅ ω2 ⋅ R ⋅ A ⋅ x
fi = = = . (11.8)
dx dx g⋅L
Dacă biela are secțiunea constantă intensitatea forței de inerție variază liniar, ca şi
accelerația ax, având valoarea maximă:
γ ⋅ ω2 ⋅ R ⋅ A
fiA = fi max = .
g
L
Această forță produce momentul maxim la x = de bolț (vezi aplicația 2.9.), a
3
cărui valoare se calculează cu relația:
fiA ⋅ L2 γ ⋅ ω2 ⋅ L2 ⋅ R ⋅ A
M max = = . (11.9)
9⋅ 3 9 ⋅ 3 ⋅g
Cu această valoare şi ținând seama şi de forța axială ce o transmite biela se face
calculul de rezistență al acesteia.

11.2.4. Calculul aproximativ al volantului

Volantul este o coroană circulară, numită obadă, de secțiune constantă ce se
roteşte în jurul unei axe centrale normale pe planul median şi care este legată de butuc
prin mai multe spițe. Calculul aproximativ al volantului se face neglijând masa spițelor
62
şi a butucului şi considerând grosimea obezii mică în raport cu raza medie R a
volantului, (fig.11.5).
În baza acestor ipoteze în obada
volantului, rotit cu viteza unghiulara ω
constantă, vor acționa numai forțele de
inerție. (Prin neglijarea masei spițelor s‐a
înlăturat şi acțiunea acestora, ca forțe de
legătură, asupra obezii). Forța de inerție
elementară ce revine unui element de
obadă (fig.11.5.b.) este:
Fig. 11.5
γ γ
dFi = a ⋅ dm = ω2 ⋅ R ⋅ ⋅ A ⋅ R ⋅ dα = A ⋅ R 2 ⋅ ω2 ⋅ ⋅ dα ,
g g
Din ecuația de proiecții a forțelor ce acționează asupra elementului, pe
bisectoarea unghiului dα (considerând sin⎜
⎛ dα ⎞ ≈ dα ) se obține:
⎟
⎝ 2 ⎠ 2
dFi γ γ
N= = A ⋅ R 2 ⋅ ω2 ⋅ = A ⋅ v 2 ⋅ , (11.10)
dα g g
în care: A ‐ este aria secțiunii transversale a obezii şi v = R ⋅ ω este viteza liniară a
centrului de greutate a secțiunii (de rază R).
Tensiunea normală, constantă pe secțiune se obține din:
N γ 2 2 γ 2
σ= = ⋅ R ⋅ ω = ⋅ v , (11.11)
A g g
relație ce nu depinde de aria secțiunii obezii, astfel că se utilizează numai pentru
verificare şi capacitate de încărcare. Capacitatea de încărcare constă în determinarea
vitezei maxime cu relația:
g ⋅ σa
v max = . (11.12)
γ
Obada volantului se dimensionează în funcție de energia cinetică ce trebuie să o
acumuleze volantul şi se face verificarea acesteia cu una din relațiile (11.11) sau (11.12).
Sub acțiunea forțelor de inerție obada se lungeşte cu:
σ 2π ⋅ R ⋅ γ ⋅ v 2
Δ L = L ⋅ ε = 2π ⋅ R ⋅ = , (11.13)
E g⋅E
şi raza creşte cu:
ΔL γ ⋅ R ⋅ v2
ΔR = = . (11.14)
2π g⋅E
63
În calculul de rezistența nesimplificat se ține cont atât de efectul spițelor cât şi de
grosimea obezii. Ținând seama de efectul spițelor, volantul trebuie analizat ca o
structură static nedeterminată, axial simetrică şi în secțiunea curentă se vor determina
eforturile N, T şi M, ce produc o repartiție neuniformă a tensiunii pe grosimea obezii.
Aplicația 11.1. Să se dimensioneze cablul unui ascensor ce ridică o sarcină de 50
kN, cu viteza de 2 m/s, ştiind că atinge această viteză pe distanța de 0,2 m, iar cablul
este din oțel cu σr = 1400 MPa şi coeficientul de siguranță c0 = 8.
Rezolvare:
a ⋅ t2
Din relațiile h = şi a =
(v − v 0 ) se obține accelerația mişcării:
2 2
2 2
v 2 m
a= = = 10 2 .
2 h 2 ⋅ 0.2 s
Forța axială în cablu, neglijând greutatea acestuia, este:
⎛ a⎞ ⎛ 10 ⎞
N = P ⋅ ⎜ 1 + ⎟ = 50 ⋅ ⎜ 1 + ⎟ = 101 kN .
⎝ g⎠ ⎝ 9,81⎠
Secțiunea necesară a cablului rezultă:
N ⋅ c 0 101 ⋅ 103 ⋅ 8
A nec = = = 579,1 mm2
σr 1400
Se alege un cablu 6×37 fire cu diametrul de 1,8 mm, având forța de rupere
N r = 790 kN , pentru care se obține coeficientul de siguranță:
N r 790 c
c= = = 7 ,82 > 0 = 7 ,619 .
N 101 1,05
Aplicația 11.2. Să se calculeze turația maximă cu care se poate roti un volant din
kN
fontă γ = 77 ,σa = 25MPa , dacă are diametrul mediu al obezii D = 2R = 4 ,8 m .
m3
Să se determine cu cât se măreşte diametrul la turația adoptată.
Rezolvare: Ținând seama de relația (11.12) se obține:
30 30 g ⋅ σa 30 9810 ⋅ 25 rot
n= ⋅ω = ⋅ = −6
== 224 ,6 .
π π γ ⋅R 2
2400 ⋅ π 77 ⋅ 10 min
Se adoptă: n=225 rot/min. În acest caz, viteza medie este:
π⋅n π ⋅ 225 ⋅ 2 ,4 m
v = ω⋅R = ⋅R = = 56 ,55 ,
30 30 s
iar din formula 11.14 se obține:
2 γ ⋅ r ⋅ v 2 2 ⋅ 77 ⋅ 10 −6 ⋅ 2400 ⋅ 56550 2
ΔD = 2 ⋅ ΔR = = = 0 ,5737 mm .
g⋅E 9810 ⋅ 2 ,1 ⋅ 10 5
64
11.3. Solicitări produse prin şoc

Solicitarea prin şoc a unui ER este produsă de lovirea acestuia cu un corp sau de
lovirea acestuia de un corp în repaus. Durata contactului între corpurile ce se lovesc este
−2 −4
foarte scurtă, de ordinul 10 ... 10 secunde. Datorită timpului foarte scurt, în care
viteza relativă a corpului față de ER scade la zero, se produc forțe de contact ce cresc
brusc de la zero la o valoare foarte mare şi apoi scad din nou la zero. Forța dinamică,
provocată de ciocnire, produce o solicitare locală foarte mare. Aceasta se propagă prin
unde elastice în toată masa corpurilor ce se lovesc. Intensitatea undei scade o dată cu
mărirea distanței de la locul ciocnirii.
Studiul stării reale de solicitare produsă în jurul punctului de impact este foarte
complicat şi nu poate avea loc în cadrul disciplinei de rezistența materialelor. Dacă se
neglijează fenomenul local şi se admit unele ipoteze simplificatoare ale fenomenului, se
pot stabili relații simple de calcul a tensiunilor şi a deformațiilor.
Aceste ipoteze sunt:
− Solicitarea prin şoc poate fi asimilată unei solicitări statice prin
considerarea că întreaga energie cinetică se transformă în energie de deformație ce se
acumulează în volumul elementului de rezistență;
− Deplasările din locul lovit (a axei şi a secțiunii) au direcția mişcării
corpului care loveşte, sunt liniar elastice şi se consideră că acestea se obțin prin
aplicarea statică a unei forțe dinamice Fd, egală cu cea care produce şocul;
− Deformațiile elementului de rezistență sunt proporționale cu mărimea
forței dinamice şi coincid ca direcție cu unicul grad de libertate a elementului de
rezistență;
− Corpul care loveşte este perfect rigid;
− Pe durata şocului cele două corpuri rămân în contact;
− Viteza corpului care loveşte este inferioară vitezei undei de şoc, iar durata
şocului este superioară duratei propagării acestor unde în tot volumul corpului lovit.
În baza acestor ipoteze deplasările dinamice (δ), tensiunile dinamice (σ, τ) şi
eforturile dinamice (N, T, M, Mt) din elementul de rezistență lovit se pot exprima prin
funcții liniare de mărimile similare statice prin relații de forma:
δ = ψ ⋅ δs , σ= ψ ⋅ σ s , τ = ψ ⋅ τs , N = ψ ⋅ Ns , M = ψ ⋅ Ms (11.15)
Mărimile δS, σS, τS, NS, MS,.., corespund acțiunii statice a forței dinamice Fd, ce
acționează asupra ER în locul şi pe direcția corpului care loveşte (sau de care se loveşte),
65
iar Ψ este un coeficient dinamic numit multiplicator de impact fără dimensiuni şi este
supraunitar.

11.3.1. Solicitare axială prin şoc

Se consideră o bară verticală prismatică (fig.11.6) încastrată la capătul superior,
pe care se poate mişca fără frecare un disc de greutate P, ce este împiedicat să iasă de
talerul inferior.
Bara are mărimile A, L, E constante şi greutatea
acesteia se neglijează față de cea a discului.
Lăsând discul să cadă de la înălțimea h, față de taler
produce un şoc la contactul cu talerul. În momentul lovirii
se consideră că discul şi talerul îşi continuă drumul cu o
viteză încetinită întinzând bara. Mişcarea se opreşte când
forța elastică ajunge să fie egală cu cea produsă de şoc.
În acest moment alungirea barei δ, numită alungire
dinamică, este maximă. Tot maximă este în acel moment
forța de interacțiune dintre disc şi opritor, numită forță
dinamică Fd = N. Fig. 11.6

În continuare, datorită forței elastice, deplasarea îşi schimbă sensul şi împreună
cu ea şi forța axială. Acestea devin egale cu zero şi apoi de sens contrar, talerul oscilând
în jurul poziției inițiale (de echilibru elastic). În momentul trecerii înapoi prin poziția
inițială de repaus a talerului, discul se desprinde de taler şi ar trebui să se ridice la
înălțimea h, însă datorită pierderilor inevitabile de energie (sub formă de căldură, etc.),
discul se ridică numai la înălțimea h’ < h, de la care cade din nou pe taler. Procesul se
repetă până când mişcările discului şi ale talerului se amortizează în poziția de repaus.
În acest caz, discul aflat pe taler lungeşte bara cu:
P⋅L
δs = . (11.16)
E⋅A
Lucrul mecanic efectuat de disc în mişcarea sa din momentul căderii sale de la
înălțimea h, până în momentul opririi sale, după alungirea barei cu δ este:
L = P ⋅ (h + δ) .
Acest lucru mecanic se consideră că este în întregime înmagazinat de bară sub
formă de energie de deformație.
Expresia energiei potențiale de deformație este:
66
1 1 N ⋅ L N2 ⋅ L δ2 ⋅ E ⋅ A
U= N⋅δ = N⋅ = = .
2 2 E ⋅ A 2E ⋅ A 2L
Din egalitatea U = L se obține:
E⋅A
δ2 ⋅ = P ⋅ ( h + δ) ,
2L
respectiv:
δ⋅P⋅L P⋅L
δ2 − 2 − 2h ⋅ = 0 ,
E⋅A E⋅A
şi ținând seama de relația (11.16) se obține ecuația de gradul doi:
δ 2 − 2δ ⋅ δS − 2h ⋅ δS = 0 ,

din care rezultă:
⎛ 2h ⎞
δ = ⎜⎜ 1 + 1 + ⎟ ⋅ δS = ψ ⋅ δ S . (11.17)
δ ⎟
⎝ S ⎠
Soluția negativă a ecuației de gradul doi nu are sens fizic.
În relația de mai sus s‐a notat cu:
2h
ψ = 1+ 1+ ,
δS
factorul dinamic sau multiplicatorul de impact, definit prin relația (11.15). Ținând
seama că în momentul atingerii talerului viteza discului se poate determina cu expresia
v 0 = 2g ⋅ h , factorul dinamic poate fi scris astfel:
2h v 02
ψ = 1+ 1+ = 1+ 1+ (11.18)
δS g ⋅ δS
Factorul dinamic ia valori mari datorită valorilor mici ale deplasării statice (δS) în
comparație cu înălțimea de cădere (h).
În cazul în care discul se aplică brusc pe taler fără înălțime de cădere (h → 0), din
relația 11.18 rezultă:
ψ min = 2 (11.18a)
adică efectul unei sarcini aplicate brusc este cel puțin dublu față de cel al sarcinii
aplicate static (lent).
h
Dacă raportul ≥ 10 , factorul dinamic se poate calcula cu formula simplificată:
δS
2h v
ψ ≈ 1+ ≈ 1+ , (11.18b)
δS g ⋅ δS
67
2h
făcând o eroare mai mică de 5%. Când ≥ 400 , se poate utiliza tot cu o eroare de
δS
sub 5%, formula:
2h v0
ψ≈ = . (11.18c)
δS g ⋅ δS
Tensiunea maximă din bara solicitată axial prin şoc rezultă:
δ⋅E E P⋅L E P
σ = ε⋅E = = ψ ⋅ δS ⋅ = ⋅ ψ ⋅ = ψ ⋅ = ψ ⋅ σ S . (11.19)
L L E⋅A L A
Calculul de rezistență al barei solicitate axial are la bază formula:
⎛ 2h ⋅ E ⋅ A ⎞ P
σ = ψ ⋅ σ S = ⎜⎜ 1 + 1 + ⎟⎟ ⋅ ≤ σa . (11.20)
⎝ P ⋅ L ⎠ A
Din relația de mai sus se obține relația de dimensionare:
2P ⎛ h E⎞
A mec = ⋅ ⎜⎜ 1 + ⋅ ⎟⎟ (11.21)
σa ⎝ L σa ⎠
Formula (11.14) pentru factorul dinamic a fost dedusă fără a se ține seama de
greutatea barei, respectiv de faptul că după lovire aceasta are o mişcare de amplitudine
δ la capătul liber şi care descreşte în lungul barei până la zero în încastrare. Această
mişcare se execută consumând o parte din lucrul mecanic, deci reducând efortul
şocului. Din bilanțul energetic se deduce următoarea formulă pentru factorul dinamic:
2⋅h P
ψ = 1+ 1+ ⋅ (11.22)
δS P + k ⋅ G
în care G este greutatea barei şi k = 1/3 este coeficientul de reducere a greutății barei la
locul unde se produce lovitura.

11.3.2. Solicitare la încovoiere prin şoc

Procedând în mod similar ca la solicitarea axială se poate deduce aceeaşi relație
(11.18) pentru factorul dinamic. În acest caz, însă, deplasarea statică reprezintă săgeata
statică a secțiunii lovite a grinzii, pentru cazul în care sarcina P este aplicată static în
acea secțiune. Astfel, pentru grinda în consolă (fig.11.17,a) când sarcina P cade pe
capătul liber
P ⋅ L5
δS = v = ,
3E ⋅ I z
68
iar pentru grinda simplu rezemată (fig.11.17b), lovită de sarcina P la mijlocul
deschiderii
P ⋅ L3
δS = v⎛ L⎞ = .
⎜ ⎟
⎝ 2⎠ 48E ⋅ I z
Pentru determinarea coeficientului
de impact se consideră bara din figura
(11.7,b) de rigiditate constantă, simplu
rezemată cu deschiderea L şi asupra căreia
cade o sarcină P de la înălțimea h.
Fig. 11.7
Forța dinamică creată prin ciocnire produce o solicitare dinamică Q care va
Q
conduce la apariția în bară a unui efort dinamic M d = ⋅ x . După ciocnire apare un
2
proces de oscilație în jurul poziției de echilibru până la amortizarea în poziția de repaus.
În acest caz săgeata barei va fi:
P ⋅ L3
δs = .
48E ⋅ I z
Lucrul mecanic efectuat de sarcina P în mişcarea sa din momentul căderii de la
înălțimea h, până în momentul opririi va fi:
L = P ⋅ ( h + δ) .
Acest lucru mecanic se consideră că se acumulează în întregime în volumul
elementului sub formă de energie de deformație.
În acest caz expresia energiei va fi:
2
⎛ Q ⋅ x⎞
L
M ⋅ dx
2 ⎜ ⎟ 2
Q2 ⋅ L3 ⎛ Q ⋅ L3 ⎞ 24E ⋅ I z 24E ⋅ I z
⎝ ⎠
2
U=∫ = 2∫ 2 ⋅ dx = = ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅ = δ2 ⋅ ,
L 2E ⋅ I z 0 2E ⋅ I z 96E ⋅ I z ⎝ 48E ⋅ I z ⎠ L3
L3
Q ⋅ L3
deoarece δ = (vezi anexa 13).
48E ⋅ I z
Din egalitatea L = U rezultă:
24E ⋅ I z 2
P( h + δ) = ⋅ δ ,
L3
sau:
Q ⋅ L3 Q ⋅ L3
δ − 2
⋅δ − ⋅ h = 0 ,
24E ⋅ I z 24E ⋅ I z
respectiv se obține ecuația de gradul II:
69
δ 2 − 2δ ⋅ δs − 2δs ⋅ h = 0 .
Soluția compatibilă cu problema va fi:
⎛ 2h ⎞
δ = ⎜⎜ 1 + 1 + ⎟ ⋅ δ s = ψ ⋅ δ s ,
⎝ δ s ⎟⎠
unde:
2h v 02
ψ = 1+ 1+ = 1+ .
δs g ⋅ δs
Se observă că se obține aceeaşi relație a coeficientului de impact ca şi la solicitările
axiale, cu observația că δ s este deplasarea punctului de impact, pe direcția şi sensul
sarcinii aplicate, determinate la încovoiere sub acțiunea statică a sarcinii P. Observațiile
făcute la § 11.3.1 referitoare la coeficientul de impact, rămân valabile.
După determinarea coeficientului ψ cu una din formulele (11.14) tensiunea
maximă, respectiv deplasarea secțiunii lovite, se determină cu relațiile:
M max
σ = ψ ⋅ σs = ψ ⋅ , δ = ψ ⋅ δs (11.23)
Wz
Coeficientul de reducere a greutății barei la locul de lovire este k = 33/140 pentru
grinda în consolă lovită în capătul liber şi k = 17/35 pentru grinda simplu rezemată.

11.3.3. Solicitare de răsucire prin şoc

Elementele de rezistență aflate în mişcare de rotație (ex. arborii), sunt solicitate prin
şoc atunci când sunt frânate brusc sau când sunt acționate la răsucire de momente dinamice.
În figura 11.8 s‐a reprezentat un arbore cu dimensiunile L şi d care are la un capăt
un volant, iar la celălalt capăt un cuplaj F. Acesta se roteşte cu viteza unghiulară ω, iar
volantul are momentul de inerție masic J. Se consideră că arborele se roteşte numai
datorită inerției volantului.
Dacă prin cuplajul F se
imobilizează brusc arborele, volantul mai
continuă să se rotească un timp foarte
scurt, până când întreaga energie cinetică
a sistemului se acumulează sub formă de
energie de deformație în volumul
arborelui. Mişcarea volantului se reia în
Fig. 11.8
sens invers şi se amortizează cu timpul.

70
Din egalitatea U = Ec scrisă sub forma:
M 2t ⋅ L 1
= J ⋅ ω2 ,
2G ⋅ I p 2
rezultă momentul de răsucire dinamic:
G ⋅ J ⋅ Ip
Mt = ω ⋅ . (11.24)
L
Tensiunea dinamică maximă produsă în arbore de momentul de torsiune
dinamic este:
Mt G ⋅ J Ip 2G ⋅ J 2G ⋅ J
τ= = ω⋅ ⋅ 2 = ω⋅ = ω⋅ . (11.25)
Wp L Wp π⋅d 2
V
⋅L
4
Din formula (11.25) se observă că tensiunea tangențială dinamică depinde de
volumul V al arborelui. Cu cât volumul acestuia este mai mare cu atât tensiunea
tangențială dinamică este mai mică.
Momentul de inerție masic, în cazul volantului sub formă de disc este:
P ⋅ D2
J= ,
8g
iar în cazul unei obade (cilindru gol):
P ⋅ (D 2 − d 2 )
J= .
8g
Aplicația 11.3. Să se verifice sistemul de
bare din figura 11.9. din oțel, dacă σc = 200
MPa.
Rezolvare:
Eforturile statice maxime în cele două
bare sunt:
9⋅5
N1−2 = T2−3 = = 6 kN ,
7 ,5 Fig. 11.9
9 ⋅ 2 ,5 ⋅ 5
M3 = = 15kN .
7 ,5
Tensiunile statice maxime produse în cele două bare de forța axială şi respectiv
de momentul încovoietor sunt:
N 4 ⋅ 6000
σ NS = = = 53 ,05MPa ,
A π ⋅ 12 2
71
Mi 15 ⋅ 10 6
σ MS = = = 70 ,09 MPa .
Wz 214 ⋅ 10 3
Deplasările pe verticală ale secțiunilor 2 şi 3 sunt:
L 53 ,05 ⋅ 5000
v 2 = σS ⋅ = = 1,263 mm ,
E 210000
50 ⋅ v 2 P ⋅ a 2 ⋅ b 2 50 ⋅ 1,263 9000 ⋅ 2500 2 ⋅ 5000 2
v3 = + = + = 14 ,75mm.
75 3E ⋅ I z ⋅ L 75 3 ⋅ 2 ,1 ⋅ 10 5 ⋅ 2140 ⋅ 10 4 ⋅ 7500
Factorul dinamic este:
2h 2 ⋅ 1200
ψ = 1+ 1+ = 1+ 1+ = 13,8 .
δS 14 ,75
Tensiunile dinamice maxime în cele două bare rezultă:
σ N = ψ ⋅ σ NS = 13,8 ⋅ 53,05 = 732 ,1MPa ,
σ M = ψ ⋅ σ MS = 13,8 ⋅ 70 ,09 = 967 ,2MPa .
În ambele cazuri se depăşeşte limita rezistenței admisibile şi în acest caz se
propun următoarele soluții:
a. Reducerea sarcinii la cea capabilă pentru sistem:
σa 9 ⋅ 200
Pcap = P ⋅ = = 1,861kN ,
σ MS 967 ,2
deci: P ≤ 1,8 kN.
b. Reducerea înălțimii de la care poate să cadă sarcina inițială:
⎡⎛ σ ⎞
2
⎤ δ ⎡⎛ 200 ⎞
2
⎤ 14 ,75
h = ⎢⎜⎜ a
− 1⎟⎟ − 1⎥ ⋅ = ⎢⎜
S
− 1⎟ − 1⎥ ⋅ = 17 ,96 mm ,
σ
⎢⎣⎝ MS ⎠ ⎥⎦ 2 ⎣⎢⎝ 70 ,09 ⎠ ⎦⎥ 2
deci: h ≤ 18 mm.
c. Rezemarea elastică a sistemului de bare, printr‐un sistem de arcuri care să
aibă deplasarea sub sarcină:
2h 2 ⋅ 1200
δ= 2 − v3 = 2 − 14 ,75 = 970 ,7 mm. ,
⎛ σa ⎞ ⎛ 200 ⎞
⎜⎜ − 1 ⎟⎟ − 1 ⎜ − 1⎟ − 1
⎝ σ MS ⎠ ⎝ 70 ,09 ⎠
respectiv sistemul de arcuri să aibă constanta elastică:
P 9000 N
k= = = 9 ,27 .
δ 970 ,7 mm
Aplicația 11.4. Să se stabilească ce se poate întâmpla cu bara din OL 37, având d =
50 mm, L = 800 mm, ce este strunjită la turație n = 600 rot/min şi accidental cuțitul se
înfige la capătul opus universalului astfel încât blochează mişcarea. Se va lua în
72
considerare numai energia cinetică a universalului având diametrul D = 250 mm şi
greutatea P = 200 N.
Rezolvare:
P ⋅ D 2 200 ⋅ 250 2
J= = = 159 ,3 N ⋅ mm ⋅ s 2 ,
8g 8 ⋅ 9810
π ⋅ d 2 ⋅ L π ⋅ 50 2 ⋅ 800
V= = = 1571000 mm 3 ,
4 4
G ⋅ J 600 ⋅ π 2 ⋅ 81000 ⋅ 159 ,3
τ max = ω ⋅ 2 = ⋅ = 254 ,7MPa.
V 30 1571000

Neglijând efectul cuplului motor şi energiile cinetice ale celorlalte elemente în
mişcare, bara suferă deformații plastice permanente inadmisibile. Luând în considerare
toate efectele sau pentru L > 800 bara se rupe.


1. Cum se clasifică solicitările dinamice?
2. Cum se fac calculele la solicitări dinamice datorate forțelor de inerție?
3. Ce este coeficientul dinamic?
4. La ce solicitare este supus un volant (considerat fără spițe şi butuc) aflat în mişcare
de rotație uniformă?
5. Care este secțiunea cea mai solicitată a unei bare drepte aflată în mişcare de rotație
uniformă?
6. Care trebuie să fie poziția reciprocă a bielei şi manivelei, astfel încât forța de inerție
să fie maximă?
7. Cum se calculează turația critică a unui arbore aflat în mişcare de rotație?
8. Ce metode cunoaşteți pentru efectuarea calculului la şoc?
9. Cum influențează volumul barei tensiunea dinamică dintr‐o bară solicitată la
încovoiere. Dar la întindere?
10. Care sunt factorii care determină creşterea tensiunii într‐o bară supusă la întindere
prin şoc? Dar la compresiune? Dar la încovoiere?
11. Cum influențează lungimea barei tensiunea dinamică la solicitarea de încovoiere?
12. Scrieți şi comentați formula lui ψ la şoc.
13. Cum influențează masa corpului lovit solicitarea prin şoc?
73


1. Cu ce viteză poate atinge mijlocul unei bare drepte simplu rezemate lungă de
5 m, confecționată din profil I20 (Iz = 2140 cm4) o sarcină P = 3 kN dacă σa = 200 MPa.
2. Să se determine tensiunea ce ia naştere în bara din figura 11.10, dacă pe
capătul în consolă al acesteia cade de la o înălțime h = 100 mm o greutate P = 3 kN. (Iz =
1450 cm4).
3. Să se determine tensiunea maximă ce ia naştere în bara din figura 11.11,
confecționată din profil I20, (Iz = 2140 cm4), dacă sarcina P = 8 kN atinge bara cu o viteză
de 0,4 m/s.
Fig. 11.10 Fig. 11.11

4. Tensiunea într‐un cablu ce ridică o greutate de 5 kN este de 100 MPa. Se cere
să se determine cu cât creşte tensiunea în acest cablu dacă viteza de coborâre scade de la
4m/s la 0 în 0,5 s.
5. Să se determine înălțimea maximă de la care poate să cadă o greutate P=2 kN
pe bara curbă din figura 11.12, dacă materialul din care este confecționată bara are
σa=200 MPa.

Fig. 11.12

74
6. Să se determine tensiunea maximă ce ia naştere într‐un arc elicoidal ce are
următoarele dimensiuni: d = 12 mm; D = 80 mm; n = 16 spire; confecționat din oțel cu
G=81 GPa, dacă pe acesta cade o greutate P = 1 kN de la o înălțime h = 100 mm.
7. Să se determine forța de inerție maximă ce ia naştere într‐o bară lungă de 1
(un) metru, care are aria secțiuni transversale A = 20 mm2, este confecționată dintr‐un
material cu greutatea specifică γ = 78,5 kN/m3 şi se roteşte cu o turație n = 300 rot/min în
jurul unei axe normale pe axa proprie, la unul din capete.
8. Să se determine înălțimea maximă de la care poate să cadă o sarcină Q = 400 N
pe bara din figura 11.13 fără ca tensiune din bară să depăşească valoarea σa = 200 MPa.

Fig. 11.13 Fig. 11.14
9. Să se verifice elementele sistemului din figura 11.14 dacă sarcina Q = 800 N
cade de la înălțimea h = 60 mm. Caracteristicile arcului sunt: D = 76 mm, d = 12 mm, n =
27 spire, iar tensiunile admisibile ale grinzii şi respectiv ale arcului sunt σa = 150 MPa şi
τa = 300 MPa.
10. Să se determine tensiunea maximă ce ia naştere într‐un arc cu: D = 70 mm, d =
6 mm, n = 20 spire şi H = 300 mm, precum şi înălțimea maximă de la care trebuie să
cadă o sarcină Q = 100 N pentru a comprima arcul spiră pe spiră. Se cunoaşte că τa = 400
MPa
11. Să se determine înălțimea maximă de la care poate să cadă o sarcină Q = 3 kN
pe bara din figura 11.15, dacă aceasta este confecționată din oțel cu σa = 150 MPa.
Fig. 11.15

75

76
12. CALCULUL DE REZISTENȚĂ LA SOLICITĂRI
VARIABILE

12.1. Generalități

Elementele de rezistență nu rezistă la fel de bine la solicitări variabile în timp, ca
şi la solicitări statice. Astfel au apărut ruperi premature la multe organe de maşini ca:
arbori cotiți, roți dințate, arcuri de supapă, bolțuri de piston, etc., aparent bine
dimensionate cu relațiile clasice ale rezistenței materialelor. Ruperile s‐au produs la
tensiuni mult mai mici decât tensiunea corespunzătoare limitei de curgere sau limitei de
rupere pentru solicitarea statică. Aceste ruperi s‐au numit impropriu, ruperi la
oboseală, ca şi cum materialul ar fi obosit la solicitarea variabilă, datorită preluării şi
cedării de foarte multe ori într‐un timp scurt a energiei de deformație.
S‐a observat că ruperea apare după un număr cu atât mai mic de variații ale
solicitării cu cât tensiunea maximă din secțiunea periculoasă are o valoare mai mare.
Dacă însă tensiunile produse au valori relativ mici, atunci ruperea la oboseală nu se
produce nici după un număr foarte mare de variații ale solicitării.
Comparativ cu ruperile produse prin solicitări statice, ruptura la oboseală are un
aspect specific (fig. 12. 1). În secțiunea de rupere se disting două zone, o zonă lucioasă şi
o zonă grăunțoasă, cu cristale ascuțite, rezultate dintr‐o rupere casantă, produsă în mod
brusc.
Ruperea la oboseală se produce în zona tensiunilor
mari, unde anumiți factori constructivi sau tehnologici, cum ar
fi concentratorii de tensiune, conduc la început la apariția de
microfisuri. Aceste microfisuri se adâncesc datorită variației
solicitării. Contactul dintre suprafețele rezultate prin fisurare
conduce la apariția zonei lucioase în secțiunea de rupere.
Fig. 12.1
Prin propagarea fisurii secțiunea se micşorează şi la un moment dat conduce la
ruperea bruscă şi astfel apare zona grăunțoasă în zona de rupere.
La explicarea ruperilor la oboseală trebuie avut în vedere şi faptul că relațiile de
calcul stabilite până acum, se bazează pe ipoteza mediului continuu şi pe ipoteza
izotropiei. Din examinarea mai atentă a materialelor se constată că aceste ipoteze nu
concordă cu realitatea. Astfel, metalele utilizate în construcția de maşini sunt anizotrope
77
şi neomogene. Ele conțin pori, incluziuni nemetalice, grupuri de cristale orientate
diferit, ceea ce constituie concentratori de tensiune deosebit de periculoşi, în cazul
solicitărilor variabile.
Din cauza neomogenității materialelor distribuția tensiunilor din secțiunile
elementelor de rezistență diferă de cea rezultată din relațiile de calcul ale tensiunilor
deduse pentru materiale omogene şi izotrope. Distribuția reală a tensiunilor prezintă
abateri, vârfuri de tensiune, față de cea teoretică. Aceste vârfuri de tensiune pot
constitui cauza microfisurilor care conduc la ruperea la oboseală.
Pe baza acestor constatări s‐au elaborat metode de calcul pentru solicitările
variabile în timp care se aplică în mod special la calculul de rezistență al organelor de
maşini.

12.2. Clasificarea solicitărilor variabile în timp

În majoritatea cazurilor, în dreptul unui punct
dintr‐un organ de maşină tensiunea prezintă o
variație periodică între aceleaşi valori maxime σmax
(sau τmax) şi minime σmin (respectiv τmin).
Această variație poate fi asimilată cu o
sinusoidă ca în figura 12.2. având ecuația:
Fig. 12.2
σ = σm + σ a ⋅ sin ωt , (12.1)
unde: ω constituie pulsația variației periodice, iar t timpul.
Variația tensiunii pe durata unei perioade formează un ciclu de tensiune.
Elementele caracteristice ale unui ciclu de tensiune sunt:
− tensiunea maximă: σmax = σm + σ a ,
− tensiunea minimă: σmin = σ m − σ a ,
− tensiunea medie: σm =
(σmax + σmin ) , (12.2)
2
− amplitudinea tensiunilor:
(σ − σmin ) ,
σa = max
2
σ
− coeficientul de asimetrie: R S = min .
σ max
Valoarea coeficientului de asimetrie defineşte natura unui ciclu de tensiune.
Ciclurile cu acelaşi coeficient de asimetrie se numesc cicluri asemenea.
78
În funcție de valoarea coeficientului de asimetrie se disting următoarele tipuri de
solicitări:
a. solicitare statică, dacă tensiunea
îşi menține valoarea constantă;
σ max = σ min = σ m , σa = 0 , R = +1 ;
b. solicitarea oscilantă, când
tensiunea în timpul solicitării îşi păstrează
semnul:
σ min
> 0 sau 0 < R < 1 ;
σ max
c. solicitarea pulsantă, dacă una
din tensiunile limită este egală cu zero:
σ max
σ m = σa = ; σ min = 0 ,sau R = 0 ;
2
d. solicitarea alternantă, dacă
tensiunea îşi schimbă semnul:
σ min
< 0 , − 1 < R < 0 ;
σ max
e. solicitarea alternant simetrică,
dacă tensiunile limită au aceeaşi valoare, dar
de semn contrar:
σ max = −σmin = σa ; σm = 0 , R = −1 .
Solicitarea statică, oscilantă şi pulsantă
pot fi pozitive sau negative după cum
tensiunea σm este de întindere sau de
compresiune.
Fig. 12.3
Stările de solicitare variabilă cu tensiuni tangențiale sunt caracterizate prin
aceleaşi elemente ca şi stările de tensiuni normale. Clasificarea prezentată mai sus în
dependență de coeficientul de asimetrie este aplicabilă şi în cazul tensiunilor
tangențiale.

79
12.3. Rezistența la oboseală

Determinarea rezistenței materialelor supuse la solicitări variabile se face prin
încercări pe maşini special construite. Există maşini universale de tracțiune, dotate cu
pulsatoare care pot realiza orice solicitare variabilă simplă. S‐au construit şi maşini
speciale care dezvoltă numai o anumită solicitare variabilă.
Se utilizează mult maşinile care realizează solicitarea de încovoiere alternant ‐
simetrică. Aceste maşini folosesc pentru încercare epruvete de secțiune circulară (fig.
12.4,a) solicitate la încovoiere alternant simetrică, într‐o mişcare de rotație (fig.12.4,b).

Fig. 12.4

Astfel, în timpul mişcării de rotație a epruvetei tensiunea normală din dreptul
unui punct oarecare îşi schimbă valoarea după un ciclu de solicitare alternant ‐ simetric.
Viteza unghiulară constantă a unui punct M situat într‐o poziție oarecare, determinată
de unghiul ϕ este:
ϕ
ω= ,
t
iar ordonata lui instantanee:
d d
y= ⋅ sin ϕ = ⋅ sin ω ⋅ t ,
2 2
Tensiunea din dreptul punctului M se calculează cu relația lui Navier:
M ⋅ y 32P ⋅ L
σ= = ⋅ sin ω ⋅ t , (12.3)
Iz π ⋅ d3
80
tensiune alternant simetrică şi care are amplitudinea:
32P ⋅ L
σa = σ max = ,
π ⋅ d3
iar tensiunea normală medie este egală cu zero (σm = 0).
Pentru stabilirea comportării materialului la solicitare variabilă se confecționează
mai multe epruvete identice (20...30 buc.) care se încarcă la diferite forțe şi apoi se rotesc
până la rupere. Se constată astfel că epruvetele încărcate cu forțe mai mari se rup la un
număr mai mic de rotații decât cele încărcate cu forțe mai mici. Astfel, o epruvetă se
rupe după n1 rotații, dacă ea este încărcată cu o forță care în secțiunea periculoasă
produce o tensiune σ1. La o tensiune σ2 ruperea apare după n2 rotații, pentru σ3 la n3,
ş.a.m.d. Valorile astfel obținute se înscriu într‐o diagramă σmax= f(n), iar punctele astfel
rezultate se pot uni printr‐o curbă continuă (fig. 12.5). Curba obținută pentru oțel, se
apropie asimptotic de o valoare denumită rezistența la oboseală.
Diagrama astfel trasată poartă
denumirea curbă de durabilitate sau curba
lui Wöhler.
Deci, rezistența la oboseală (notată σ‐1
pentru R = ‐1) este cea mai mare valoare a
tensiunilor maxime a ciclurilor la care
epruveta nu se rupe oricât de mare ar fi
numărul de cicluri. De obicei se limitează
durata încercării şi în acest scop se adoptă un
Fig. 12.5
număr de 5x107 .. 108 cicluri.
Rezistența la oboseală (notată în general cu σR) depinde de natura solicitării
variabile, exprimată prin valoarea coeficientului de asimetrie. Ca urmare se atribuie în
notație, ca indice, coeficientul de asimetrie al ciclului corespunzător rezistenței la
oboseală. Astfel, se notează cu σ‐1 rezistența la oboseală în cazul ciclului alternant
simetric, σ0 ‐ rezistența la oboseală în ciclul pulsant şi σ0,4 ‐ rezistența la oboseală a
materialului cu coeficientul de asimetrie R = 0,4.
In tabelul 12.1 se dau valori ale rezistențelor la oboseală pentru câteva oțeluri mai
des utilizate în practică.
Întrucât în tabele nu se dau rezistențele la oboseală pentru toate materialele şi
toate tipurile de solicitări, iar încercarea necesită un număr foarte mare de epruvete şi
timp foarte îndelungat, pentru determinarea rezistențelor la oboseală se pot utiliza
unele relații empirice, în funcție de rezistența la rupere astfel:
σ−1 ≈ (0 ,4 − 0 ,5) ⋅ σr , pentru oțel la încovoiere,
σ−1 ≈ (0 ,25 − 0 ,5) ⋅ σr , pentru metale neferoase,
81
σ−1t ≈ (0 ,7 − 0 ,8 ) ⋅ σ−1 , la tracțiune‐compresiune,
τ−1 ≈ (0 ,6 − 0 ,8 ) ⋅ σ −1 , la torsiune,
σ0 ≈ (1,5 − 1,6 ) ⋅ σ−1 , pentru ciclul pulsant,
τ0 ≈ (1,8 − 2 ) ⋅ τ−1 , pentru ciclul pulsant la torsiune.
Tabelul 12.1
σr σ‐1t σ‐1 τ‐1
tracțiune‐compresie încovoiere torsiune
[MPa] [MPa] [MPa] [MPa]
320 ‐ 420 120 ‐ 150 160 ‐ 220 80 ‐ 120
400 ‐ 500 120 ‐ 160 170 ‐ 220 100 ‐ 130
480 ‐ 600 170 ‐ 210 200 ‐ 270 110 ‐ 140
600 ‐ 750 190 ‐ 250 250 ‐ 340 150 ‐ 200
700 ‐ 850 – 310 ‐ 380 170 ‐ 230
850 ‐ 1050 – 400 ‐ 450 210 ‐ 260
1050 ‐ 1250 – 450 ‐ 500 250 ‐ 300
1250 ‐ 1450 – 500 ‐ 600 280 ‐ 350
Dacă se urmăreşte a stabili exact modul de comportare la solicitări variabile a
anumitor elemente de rezistență încercările la oboseală se fac direct pe aceste elemente.

12.4. Diagrame ale rezistențelor la oboseală

Diagramele rezistențelor la oboseală permit trasarea şi citirea valorii rezistențelor
la oboseală în dependență de natura ciclului de solicitare variabilă, exprimat prin
coeficientul de asimetrie. Se impune folosirea lor atunci când prin coeficientul de
asimetrie, ciclului este oarecare.
Cel mai frecvent utilizate sunt diagramele
în coordonate σm şi σa (diagrama de tip Haigh) şi
diagramele în coordonate σm şi σmax, σmin
(diagrame de tip Smith).
În figura 12.6 este reprezentată o
diagramă în coordonate σm şi σa. Un punct
oarecare M (σm, σa) defineşte complet ciclul de
solicitare. Coordonatele punctului permit să se
calculeze şi celelalte mărimi ale ciclului de tensiune:
Fig. 12.6
82
σ m − σa
σ max = σ m + σa , σ min = σ m − σa , şi R = .
σ m + σa
Curba A‐B‐C este curba ciclurilor limită sau curba rezistențelor la oboseală, a
epruvetei. Punctele de pe curbă reprezintă solicitări pentru care coeficientul de
siguranță este egal cu 1. Un punct M situat sub curba ciclurilor limită reprezintă un
ciclu de tensiune nepericulos, pe când orice punct N situat în exteriorul diagramei
conduce la ruperea epruvetei. Un punct L reprezintă o rezistență la oboseală a epruvetei
corespunzătoare unui anumit coeficient de asimetrie R:
σR = σmL + σaL . (12.5)
Locul geometric al ciclurilor asemenea, deci al ciclurilor cu acelaşi coeficient de
asimetrie, este o dreaptă ce trece prin originea sistemului de referință. Pentru a
demonstra aceasta, din expresia coeficientului de asimetrie:
σ m − σa
R= ,
σ m + σa
se exprimă amplitudinea tensiunilor:
1− R
σa = ⋅ σ m ,
1+ R
şi se observă că s‐a obținut ecuația unei drepte ce trece prin origine, în cazul în care R =
constant. Această dreaptă are panta:
1− R
tgα = (12.6)
1+ R
Pentru cazurile particulare:
− R = +1, rezultă ϕ = 0, ceea ce arată că axa absciselor este locul geometric al
solicitărilor statice,
− R = ‐1, se obține ϕ = 900, adică axa ordonatelor este locul geometric al
ciclurilor alternat simetrice,
− R = 0, ϕ = 450 prima bisectoare a sistemului de referință este locul
geometric al ciclurilor pulsante. Această bisectoare împarte în două părți domeniul
solicitărilor reprezentate prin puncte situate în primul cadran al sistemului de referință
şi anume, punctele 0 < ϕ < 450 reprezintă cicluri oscilante şi punctele cu 450 < ϕ < 900,
cicluri alternante.
Punctul A corespunde rezistenței la oboseală σ‐1, la un ciclu alternant simetric,
σ0 σ0
punctul B ( , ) rezistența la oboseală la un ciclu pulsant (σ0), iar punctul C
2 2
reprezintă rezistența la solicitarea statică (σ+1), adică o rezistență de rupere (sau de
curgere, σc) a materialului.
83
În diagrama din figura 12.7 locul
geometric al ciclurilor cu aceeaşi tensiune
medie (σm = ct.), este o dreaptă verticală, iar
locul geometric al ciclurilor cu aceeaşi
amplitudine (σa = ct.) este o dreaptă
orizontală. Ciclurile cu aceeaşi tensiune
minimă (σmin = ct.) se află pe o linie paralelă
cu a doua bisectoare (înclinată cu 1350).
Fig. 12.7
În cazul materialelor casante rezistența la solicitare statică, σ+1 , se ia egală cu
rezistența la rupere σr, iar la materialele tenace, care au un palier de curgere σ+1 se
consideră egale cu limita de curgere σc.
Diagrama în coordonate σm , σmax , σmin (de tip Smith), are relațiile:
σ max = σ m − σa , σ min = σ m − σa .
În acest caz, orice tip de ciclu de

solicitare se reprezintă prin două puncte
M1 şi M2 cu abscise egale cu σm şi
ordonatele egale cu σmax respectiv σmin (fig
12.8). Cele două puncte sunt simetrice față
de bisectoarea primului cadran. Punctele
situate deasupra bisectoarei exprimă
tensiunea maximă iar cele de sub
bisectoare, tensiunea minimă. În diagramă
apar două curbe ale ciclurilor limită, una
pentru tensiunea maximă a ciclului
rezistenței la oboseală, iar cealaltă pentru
cea minimă. Cele două curbe se întâlnesc
în punctul C, care reprezintă rezistența la
rupere statică σ+1 = σr.
Fig. 12.8
În cazul materialelor tenace se introduce şi în această reprezentare limitarea
valorilor tensiunilor la limita de curgere.
Perechile de puncte simetrice față de prima bisectoare şi situate în interiorul
diagramei reprezintă un ciclu nepericulos la solicitare variabilă, respectiv perechile de
puncte din exterior reprezintă un ciclu periculos.
Pentru un anumit material diagrama rezistențelor la oboseală se construieşte pe
baza încercărilor la oboseală. Pentru o reprezentare cât mai exactă a curbei ciclurilor
84
limită este necesar să se cunoască rezistența al oboseală pentru un număr cât mai mare
de solicitări caracterizate prin diverşi coeficienți de asimetrie, ceea ce este greu de
realizat pe cale experimentală. Din acest motiv, pentru calculul la oboseală se folosesc
diagrame schematizate ale rezistențelor la oboseală, pentru care este necesară
determinarea unui număr redus de stări limită şi anume:
− rezistența la rupere sau limita de curgere (σr sau σc),
− rezistența la oboseală pentru ciclul alternant simetric σ‐1 şi eventual pentru
ciclul pulsant σ0.
În figura 12.9 se reprezintă câteva diagrame schematizate în coordonate σm şi σa
după cum urmează:
a. diagrama schematizată printr‐o linie dreaptă (fig. 12.9, a) de ecuație:
σ mL σaL
+ = 1 . (12.7)
σ +1 σ −1
b. diagrama schematizată printr‐un sfert de elipsă (fig. 12.9, b) având
ecuația:
2 2
⎛ σ mL ⎞ ⎛ σaL ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ = 1 .
⎝ σ +1 ⎠ ⎝ σ −1 ⎠

c. diagrama schematizată prin linii drepte pentru cazul materialelor tenace,
cu limitarea la tensiunea de curgere pe baza condiției:
σ max = σ m + σa ≤ σc .
85
d. diagrama schematizată prin două linii drepte după metoda S.V. Serensen,
unind punctele A, B, şi o dreaptă la 45o din C (fig. 12.9, d). Schematizări asemănătoare
se pot folosi şi în cazul diagramelor de tip Smith (în coordonate σm, σmax şi σmin).
Cele spuse mai sus cu privire la tensiunile normale sunt valabile şi pentru
tensiunile tangențiale.

12.5. Factorii care influențează ruperea la oboseală

Ruperea la oboseală a pieselor de maşini prin solicitare variabilă în timp depinde
de mai mulți factori, care se pot grupa astfel:
− factori constructivi cum ar fi forma piesei (concentratorii de tensiune) şi
mărimea piesei;
− factori tehnologici dintre care menționăm caracteristicile fizico‐mecanice
ale materialului şi calitatea suprafeței piesei, care depind de prelucrările mecanice, de
tratamentele termice, termochimice sau mecanice, de acoperirile anticorozive;
− factori de lucru sau condiții de exploatare, în care se încadrează: felul
solicitării, coeficientul de asimetrie al ciclului, suprasolicitările sau subsolicitările,
şocurile, frecvența solicitării, temperatura, acțiunea chimică a mediului, etc.

12. 5. 1 Factori constructivi

Cei mai importanți factori constructivi care influențează mult ruperea la oboseală
sunt concentratorii de tensiuni şi dimensiunile presei.
a. Coeficientul de concentrare a tensiunilor
În figura 6.5 s‐a analizat fenomenul concentrării tensiunilor la solicitări statice şi
s‐a precizat modul de determinare experimentală a coeficientului de concentrare al
tensiunilor αk. La solicitări variabile fenomenul local de concentrare a tensiunilor este
mult mai complex şi nu poate fi exprimat numai prin coeficientul αk.
La solicitările variabile, concentratorii de tensiuni prezintă o mare influență
asupra rezistenței la oboseală, deoarece în zonele respective apar şi se dezvoltă fisurile.
Marginile fisurilor, în jurul cărora se dezvoltă o stare spațială de tensiuni, constituie la
rândul lor, concentratori de tensiuni foarte puternici, ceea ce contribuie la propagarea
fisurii.
Rezistența la oboseală a piesei depinde de tipul solicitării, de tipul
concentratorului, de materialul piesei şi de coeficientul de asimetrie al ciclului. Pentru a
86
ține seama de toți aceşti factori se introduce coeficientul de concentrare a tensiunilor
variabile definit de raportul:
⎛σ ⎞ ⎛τ ⎞
k σ = ⎜⎜ R ⎟⎟ sau k τ = ⎜⎜ R ⎟⎟ , (12.9)
⎝ σ Rk ⎠d0 ⎝ τRk ⎠d0
ai cărui termeni sunt:
− σR, τR ‐ rezistența la oboseală a epruvetei netede standardizate de
diametrul d0,
− σRk, τRk ‐ rezistența la oboseală a epruvetei standardizate (cu diametrul d0)
având un anumit concentrator.
Majoritatea determinărilor pentru kσ şi kτ sunt făcute pentru cicluri alternant
simetrice ceea ce conduce la expresiile:
⎛σ ⎞ ⎛τ ⎞
k σ = ⎜⎜ −1 ⎟⎟ sau k τ = ⎜⎜ −1 ⎟⎟ . (12.9,a)
⎝ σ −1k ⎠d0 ⎝ τ −1k ⎠d0
Valorile acestor coeficienți se iau din manualele inginereşti unde sunt date în
grafice. Trei exemple de astfel de grafice sunt prezentate în figurile 12.10, 12.11 şi 12.12.

Fig. 12.10 Fig. 12.11

b. Influența dimensiunilor
Datele experimentale arată că rezistența la oboseală a unei piese scade o dată cu
creşterea dimensiunilor acesteia. O explicație a acestui fenomen, ce are la bază teoria
probabilităților, arată că posibilitatea de a exista un defect de fabricație este cu atât mai
mare cu cât piesa este mai mare.
Factorul dimensional ε se defineşte, pentru ciclul alternant simetric, prin raportul:
(σ−1 )d (τ−1 )d
ε= sau ε = , (12.10)
(σ−1 )d0
(τ−1 )d
0
87
unde: (σ‐1)d, (τ‐1)d reprezintă rezistența la oboseală a unei epruvete cu diametrul d, iar
(σ −1 ) d , ( τ −1 ) d
0 0
reprezintă rezistența la oboseală a unei epruvete standardizate cu
diametrul d0.
Fig. 12.12 Fig. 12.13

Valorile acestui coeficient sunt date în figura 12.13.
Astfel:
− curba 1, este pentru oțeluri carbon fără concentratori de eforturi;
− curba 2, este pentru oțeluri aliate fără concentratori sau oțeluri carbon cu
concentratori moderați (kσ = 1,8.. 2);
− curba 3, este pentru oțeluri aliate cu concentratori moderați;
− curba 4 este pentru oteluri aliate cu concentratori puternici.
Se constată că efectul dimensiunilor este mult mai puternic la oțelurile aliate
decât la oțelurile carbon şi de asemenea la piesele cu concentratori.

12.5.2. Factori tehnologici

A. Materialul şi tehnologia de fabricație
Ca şi celelalte caracteristici mecanice şi rezistența la oboseală diferă de la un
material la altul. Tabelele din standarde dau, alături de celelalte caracteristici mecanice
valorile rezistenței la oboseală, determinate pe epruvete netede standardizate. Structura
neuniformă a materialului sau cu granulație mare, existența crustei de turnare, forjare,
laminare sunt factori tehnologici cu efect nefavorabil asupra rezistenței la oboseală.
Crearea de fibre longitudinale prin forjare sau laminare are un efect favorabil şi de toate
aceste situații trebuie să se țină seama la alegerea coeficientului de siguranță al piesei.
B. Starea suprafeței piesei
Experiențele făcute pentru determinarea rezistenței la oboseală au arătat că unul
din factorii esențiali care influențează asupra acesteia este calitatea suprafeței piesei.
Existența crustelor, zgârieturilor şi a surselor de coroziune pe suprafața piesei constituie
o sursă de fisuri şi micşorează rezistența la oboseală. Alături de zgârieturi, acțiunea
88
agenților corozivi are efect dăunător asupra rezistenței la oboseală. Deci din punct de
vedere al rezistenței la oboseală, suprafața pieselor este punctul slab al acestora şi
asupra acesteia trebuie să‐şi concentreze atenția proiectantul şi tehnologul.
Cauzele care fac ca suprafața pieselor să fie punctul “slab” al piesei solicitate
variabil sunt:
− zgârieturile rezultate din prelucrarea mecanică ce constituie sursa de
amorsare a microfisurilor;
− distrugerea grăunților de la suprafață din cauza prelucrării mecanice;
− la încovoiere şi răsucire punctele cele mai solicitate ale pieselor sunt cele
de suprafață.
Din aceste motive lustruirea suprafeței pieselor are o mare importanță asupra
rezistenței la oboseală. Când gradul de prelucrare este mai grosolan, rezistența la
oboseală scade.
Coeficientul de stare al suprafeței γ, de obicei subunitar, este raportul:
σ − 1p τ − 1p
γ= , sau γ = (12.11)
σ−1 τ−1
unde:
σ‐1p ‐ este rezistența la oboseală a epruvetei având aceeaşi rugozitate cu a piesei;
σ‐1 ‐ rezistența la oboseală a epruvetei cu suprafața lustruită.
În figura 12.14 se dau valorile lui γ pentru
piese care au suprafața:
− lustruită 1;
− suprafața şlefuită fin sau prelucrată
cu cuțitul 2;
− suprafața şlefuită sau strunjită brut 3;
− suprafața laminată cu crustă 4;
− supusă coroziunii în apă dulce 5;
− supusă coroziunii în apă sărată 6.
Pe lângă prelucrarea fină a suprafeței se
utilizează uneori tratamente de suprafață, termice,
termochimice sau mecanice (honuirea, rularea cu

role, ecruisare cu jet de alice) prin care se obțin Fig. 12.14
coeficienți de calitate a suprafeței supraunitari.
(γ=1, 1......1,5).
C. Tratamentele termice, mecanice
Se poate obține o creştere a rezistenței la oboseală a pieselor, uneori cu 200‐300%,
prin anumite tratamente superficiale care să îmbunătățească proprietățile suprafeței.
89
Aceste tratamente pot fi mecanice (prelucrare fină a suprafeței, ecruisarea cu jet de alice,
rularea cu role) sau termice şi termochimice (călirea superficială cu flacără sau C.I.F.,
cementarea, nitrurarea).
Acoperirile anticorozive, cromare, nichelare, alămire, cadmiere, micşorează
rezistența la oboseală.

12.5.3. Influența condițiilor de lucru

A. Acțiunea agenților corozivi
Agenții corozivi conduc la micşorarea rezistenței la oboseală ceea ce se observă şi
la curbele 5 şi 6 din figura 12.12. Acest efect se combate prin acoperiri anticorozive.
B. Variația solicitărilor
Experiențele au arătat că rezistența la oboseală rămâne practic aceeaşi când
frecvența ciclului se schimbă. La frecvențele foarte mari, de peste 10 kHz se constată
creşteri ale rezistenței la oboseală de 10...20%.
În schimb rezistența la oboseală este influențată defavorabil de existența
suprasolicitărilor, adică a unor solicitări de durată limitată având o valoare mai mare
decât rezistența la oboseală. Subsolicitările, încărcările unei piese care produc tensiuni
mai mici decât cele ale ciclului de solicitare variabilă, influențează în sens favorabil
rezistența la oboseală dar într‐o măsură mică.
C. Temperatura
Prin creşterea temperaturii piesei scade rezistența la oboseală. La oțeluri, peste
3000C se produce o scădere a rezistenței la oboseală cu 15‐20% pentru fiecare creştere a
temperaturii cu 1000C.
Pentru un calcul corect este necesară determinarea rezistenței la oboseală
corespunzătoare temperaturii respective.
D. Felul solicitării
Pe lângă mărimea solicitării o importanță deosebită prezintă natura solicitării
variabile. Dintre rezistențele la oboseală, pentru solicitări simple, cea de încovoiere are
cea mai mare valoare, fapt explicabil dacă se are în vedere că tensiunile la încovoiere
sunt mari numai într‐o zonă restrânsă a secțiunii transversale, ceea ce conduce la o
posibilitate mai mică de apariție a microfisurilor. La întindere‐compresiune rezistența la
oboseală este mai mică decât la încovoiere, iar la torsiune este şi mai mică.
Mai ştim din § 12.4 că pentru o aceeaşi solicitare variabilă simplă, sau compusă,
rezistența la oboseală depinde de coeficientul de asimetrie al ciclului. Ea are valoarea
cea mai mică pentru ciclul alternant‐simetric.
90
12.6. Calculul de rezistență la oboseală pentru o piesă

Rezistența la oboseală a unei piese este influențată de foarte mulți factori
(analizați mai sus) şi deci valorile acesteia diferă foarte mult de valorile definitive pe
epruvete standardizate.
Întrucât în majoritatea cazurilor, rezistența la oboseală nu poate fi determinată
experimental pe piesa reală, este necesară determinarea acesteia ținând cont de
influența fiecărui factor menționat în 12.5. Aşadar, rezistența la oboseală a unei piese
reale solicitate alternant simetric σ‐1p se poate calcula prin aplicarea succesivă a relațiilor
12.9, 12.10 şi 12.11 astfel că se obțin formulele:
ε⋅γ ε⋅γ
σ − 1p = ⋅ σ −1 şi τ − 1p = ⋅ τ − 1 , (12.12)
kσ kτ
unde: σ‐1 reprezintă rezistența la oboseală a epruvetei standardizate de diametru d0,
confecționate din acelaşi material cu piesa reală şi supusă la acelaşi tip de solicitare.
Pornind de la diagrama Haigh schematizată
pentru un material, prin dreapta AC, diagrama
rezistenței la oboseală a piesei se poate admite
sub forma dreptei A’C (figura 12.15). Întrucât
concentratori de tensiune nu modifică rezistența
la rupere sau curgere, solicitare statică (punctul
C) rămâne aceeaşi. Fig. 12.15

În consecință, față de dreapta AC, aproximația constă în asigurarea unei
ε⋅γ
dependențe liniare a grupului de coeficienți în intervalul dintre solicitarea statică
kσ
şi ciclul alternant simetric. Limitei de rezistență a pieselor solicitate de cicluri cu
MM 0 σa
caracteristică tgϕ = = , îi corespunde punctul L’ de pe dreapta A’C (figura 12.15).
OM 0 σ m

12.7. Calculul de rezistență la solicitări variabile

Rezistența la oboseală depinde de factorii studiați în §12.5 care nu pot fi
cunoscuți decât pentru o piesă reală, respectiv după dimensionarea acestei piese. Aceşti
factori se iau în considerare în relațiile de calcul prin diverşi coeficienți ce conțin de
obicei mai multe necunoscute. De aceea dimensionarea pieselor solicitate variabil se
91
face cu ajutorul metodelor clasice ale rezistenței , elaborate pentru solicitările statice,
adoptând însă rezistențe admisibile mai mici. Între rezistențele admisibile la solicitări
statice şi cele utilizate pentru ciclul pulsant, respectiv cel alternant simetric se poate
utiliza următoarea relație aproximativă:
σa = 2 ⋅ σa R = 0 = 3 ⋅ σa R = − 1 .
R +1
Deci, calculul la oboseală este un calcul de verificare şi de capacitate de încărcare
care se poate efectua numai după ce există toate dimensiunile piesei şi tehnologia de
fabricație.
Verificarea la solicitarea variabilă constă în calculul coeficientului de siguranță în
secțiunile periculoase ale piesei şi în secțiunile slăbite prin concentratori. Pentru ca piesa
calculată să reziste la solicitarea variabilă şi materialul piesei să fie eficient folosit este
necesar să se obțină un coeficient de siguranță cât mai apropiat de cel prescris în
manualele inginereşti. În tabelul 12.2 se dau câteva valori orientative ale coeficientului
de siguranță la oboseală.
Tabelul 12.2
Coeficient
Felul solicitării
de siguranță
Piese de maşini, din oțel 1,5...1,7
Piese de maşini uşoare, din oțel 1,3...1,4
Piese importante din oțel, la care încercarea s‐a făcut pe piesă 1,35
Piese din oțel turnat 1,4‐2
Piese din fontă 2‐3
Piese din aliaje de cupru 2‐2,7
Piese din aliaje uşoare 2‐2,5

Coeficientul de siguranță la o solicitare variabilă se defineşte ca raportul dintre
rezistența la oboseală a piesei şi tensiunea maximă produsă în aceasta:
σR pies‹ τR pies‹
cσ = , respectiv c τ = . (12.14)
σ max τmax
Ținând seama că rezistența la oboseală a piesei se obține din formulele (12.12),
expresiile coeficienților de siguranță la solicitări variabile vor fi:
ε ⋅ γ σR ε ⋅ γ τR
cσ = ⋅ , şi respectiv c τ = ⋅ . (12.15)
k σ σ max k τ τ max

92
12.7.1 Ciclul alternant simetric

Relațiile (12.15) pot avea forme particulare, dependente de natura solicitării.
Astfel în cazul ciclului alternant simetric la care σm=0 formula (12.15) devine:
ε ⋅ γ σ−1 ε ⋅ γ τ−1
cσ = ⋅ , şi respectiv c τ = ⋅ . (12.16)
k σ σ max k τ τ max

12.7.2. Solicitarea variabilă cu coeficient de asimetrie oarecare

În cazul solicitării variabile oarecare, caracterizată de un coeficient de asimetrie
de o anumită valoare, expresia coeficientului de siguranță şi deci rezultatele calculelor
depind de:
− modul (criteriul) de atingere a rezistenței la oboseală,
− tipul diagramelor rezistențelor la oboseală utilizat în calcul.
În figura 12.16 se consideră curba ciclurilor limită a piesei în coordonate σm şi σa
precum şi o solicitare variabilă oarecare reprezentată printr‐un punct M. Coeficientul de
siguranță este raportul dintre tensiunea limită, marcată prin punctul L pe diagramă şi
de tensiunea maximă din piesa marcată prin punctul M. Expresia coeficientului de
siguranță depinde de drumul de la M la L, respectiv de modul de creştere al solicitării
pentru a atinge limita L. Deci, este necesar să se stabilească modul cum variază
mărimile σmax. σmin, σa, σm, şi R ale solicitării variabile respective. Prin reprezentarea legii
de creştere a solicitării variabile se obține punctul L, care reprezintă rezistența la
oboseală căutată. Acest mod de determinare a rezistenței la oboseală constituie criteriul
lui Kilmelmann. Ținând seama de acest criteriu rezultă o serie de cazuri particulare ce
au în vedere mărimea ce rămâne constantă cum ar fi coeficientul de asimetrie, tensiunea
medie, tensiunea minimă, etc.
La cele mai multe piese de maşini
creşterea tensiunii are loc după cicluri
asemenea (criteriul Soderberg), ce are la
bază atingerea stării limită L prin creşteri
cu acelaşi coeficient de asimetrie (R = ct.).
Acest criteriu se foloseşte chiar dacă
creşterea tensiunilor nu se produce după
cicluri asemenea.
Fig. 12.16

93
12.7.2.1. Metoda Soderberg

Utilizând criteriul Soderberg şi respectiv schematizarea diagramei rezistențelor la
oboseală printr‐o linie dreaptă (figura12.17), de ecuație:
σ mL σaL
+ = 1 ,
σ +1 σ −1
se obține:
σ mL σ m σaL σa
⋅ + ⋅ = 1 ,
σ m σ +1 σa σ −1
respectiv:
⎛σ σ ⎞
c ⋅ ⎜⎜ m + a ⎟⎟ = 1 . (12.17)
Fig. 12.17 ⎝ σ +1 σ −1 ⎠

Întrucât coeficientul de siguranță poate fi exprimat prin relația:
σr( L ) σ mL + σaL σ mL σaL
c= = = = , (12.18)
σ max( M ) σ m + σa σm σa
şi ținând seama de influența factorilor kσ, ε şi γ expresia (12.17) devine:
1
c= , (12.19)
k σ σa σ m
⋅ +
ε ⋅ γ σ −1 σ + 1
ce poartă numele de relația lui Soderberg.
Observații:
a. Relația lui Soderberg pentru ciclurile variabile de tensiuni tangențiale
devine:
1
c= , (12.19.a)
k τ τa τ m
⋅ +
ε ⋅ γ τ−1 τ+ 1
b. Dacă materialele utilizate sunt tenace în locul tensiunii σ+1 şi τ+1 se va
utiliza în relația (12.18) limita de curgere σc şi respectiv τc:
1 1
cσ = , c τ = . (12.19.b)
k σ σa σ m k τ τa τ m
⋅ + ⋅ +
ε ⋅ γ σ −1 σ c ε ⋅ γ τ −1 τ c
94
12.7.2.2. Metoda Serensen

Dacă se adoptă pentru calculul unei piese o schematizare a diagramei
rezistențelor la oboseală de tip Serensen (schematizare prin două linii drepte) rezultă
două relații de calcul, aplicabile pe domenii, după cum punctul L (punctul care
defineşte atingerea stării limită) se află pe dreapta AB’, sau pe dreapta B’C (fig.12.18).
Vom adopta şi în acest caz drept criteriu de atingere a stării limită criteriul lui
Soderberg (R = ct.).
Pentru deducerea relațiilor de calcul se prelungesc dreptele AB până la intersecția
cu axa orizontală Oσm (punctul D) şi B’C până ce intersectează axa Oσa (punctul A’’).
a. În cazul în care dreapta R = ct. taie prima oara dreapta AB’.

Fig. 12.18
⎛ σo ; σ o ⎞ ,
Din ecuația dreptei AD, care trece prin punctele A(0; σ=1) şi B ⎜ ⎟
⎝ 2 2 ⎠
σo σo
+ = 1 ,
2 ⋅ σ mD 2 ⋅ σ −1
rezultă abscisa punctului D:
σ −1 ⋅ σ 0 σ −1
σ mD = = , (12.20)
2 ⋅ σ −1 − σ0 ψ
unde s‐a notat:
2 ⋅ σ−1 − σ0
ψ= . (12.21)
σ0
95
Scriind din nou ecuația dreptei AD în funcție de coordonatele punctului L(σmL;
σaL) se obține:
σ mL σaL
+ = 1 , (12.22)
σ mD σ −1
din care rezultă coordonatele punctului care defineşte starea limită conform criteriului
Soderberg (R = ct.), precum şi rezistența la oboseală σR.
Dacă ținem seama de expresia coeficientului de asimetrie R, conform definiției
(12.2) se obține:
σ maxL + σ minLσ max L + R ⋅ σ max L 1 + R
σ mL = = = ⋅ σ R ;
2 2 2
σ − σ min L σ max L − R ⋅ σ max L 1 − R
σaL = max L = = ⋅ σ R ,
2 2 2
unde: σR = σmaxL, deoarece aşa s‐a definit rezistența la oboseală § 12.5.
Cu aceste valori introduse în relația (12.22) se obține rezistența la oboseală a
materialului pentru ciclul de solicitare respectiv:
1+ R 1− R 2 ⋅ σ −1
⋅ ψ ⋅ σR + ⋅ σR = 1 ⇒ σR = , (12.23)
2 ⋅ σ −1 2 ⋅ σ −1 (1 + R ) ⋅ ψ + (1 − R )
Reluând ecuația dreptei (12.22) şi procedând analog ca la metoda Soderberg,
înmulțind şi împărțind primul termen cu σm, iar pe al doilea cu σa, obținem:
σ mL σ m σ σ
⋅ ⋅ ψ + aL ⋅ a = 1 ,
σm σ−1 σa σ − 1
de unde rezultă expresia coeficientului de siguranță la oboseală, prin metoda
Serensen (având în vedere relația 12.18):
σ −1
c= , (12.24)
σa + ψ ⋅ σ m
relație valabilă numai dacă dreapta R = ct. taie mai întâi dreapta AB’.
În cazul în care rezistența la oboseală a piesei diferă de rezistența la oboseală a
materialului se determină rezistența la oboseală a piesei pentru ciclul alternant simetric
kσ
ținând seama de factorii kσ, ε şi γ ( σ − 1p = ⋅ σ −1 ) şi vom aprecia tot o dependență
ε⋅γ
liniară a rezistenței la oboseală a piesei de la ciclul alternant simetric reprezentat de
punctul A’(0; σ‐1p) la punctul D (reprezentată în figura 12.18 prin dreapta A’D). Scriind
ecuația dreptei A’D în funcție de coordonatele punctului L’(σmLp; σaLp) se obține:
σ mLp σaLp
+ = 1 , (12.25)
σ mD σ −1p
96
din care se pot obține coordonatele punctului care defineşte starea limită a piesei,
conform criteriului Soderberg (R = ct.), precum şi rezistența la oboseală σRp.
Dacă ținem seama de expresia coeficientului de asimetrie R, conform definiției
(12.2), se obține:
σ maxL p + σ minLp σ maxL p + R ⋅ σ maxL p 1+ R
σ mLp = = = ⋅ σ Rp ,
2 2 2
σ maxL p − σ minLp σ maxL p − R ⋅ σ maxL p 1− R
σaLp = = = ⋅ σ Rp ,
2 2 2
unde: σR = σmaxL deoarece aşa s‐a definit rezistența la oboseală în § 12.5.
Cu aceste valori introduse în relația (12.22) se obține rezistența la oboseală a
piesei pentru ciclul de solicitare respectiv:
1+ R 1− R 2 ⋅ σ −1
⋅ ψ ⋅ σ Rp + ⋅ σ Rp = 1 ⇒ σ Rp = , (12.26)
2 ⋅ σ −1 2 ⋅ σ −1p (1 + R ) ⋅ ψ + (1 − R ) ⋅
kσ
ε⋅γ
Procedând analog ca la deducerea relației (12.24), cu valorile tensiunilor σ‐1p şi
σmD se obține expresia coeficientului de siguranță la oboseală prin metoda Serensen
pentru piese:
σ−1
c= . (12.27)
kσ
⋅ σa + ψ ⋅ σ m
ε⋅γ
b. În cazul în care dreapta R = ct. taie prima oară dreapta B’C.
Procedând analog şi în acest caz, scriind ecuația dreptei A’’D în funcție de noul
punct limită L1 se obține:
σ mL σaL
+ = 1 ,
σ +1 σ +1
de unde rezultă rezistența la oboseală a materialului în acest caz:
σR = σ ml + σ mL = σ + 1 , (12.28)
respectiv:
σ +1
c= , (12.29)
σa + σ m
iar dacă se ține seama de factorii kσ, ε şi γ se obține expresia coeficientului de siguranță
prin metoda Serensen pentru piese:
σ+1
c= . (12.30)
kσ
⋅ σa + σ m
ε⋅γ
97
Dacă materialul este tenace diagramele rezistenței la oboseală se limitează la
dreapta corespunzătoare limitei de curgere σc (figura 12.18) şi relația (12.30) devine:
σc
c= . (12.31)
kσ
⋅ σa + σ m
ε⋅γ
Relațiile de calcul ale coeficientului de siguranță prin metoda Serensen, în cazul
solicitărilor la care apar tensiuni tangențiale sunt aceleaşi, cu observația că în locul
tensiunilor σ se introduc tensiunile τ şi relațiile (12.27), (12.30) şi (12.31) devin:
τ−1
c= , (12.27’)
kτ
⋅ τa + ψ ⋅ τ m
ε⋅γ
τ+1
c= , (12.30’)
kτ
⋅ τa + τ m
ε⋅γ
τc
c= . (12.31’)
kτ
⋅ τa + τ m
ε⋅γ
Observațiile făcute privind modul de utilizare rămân valabile şi pentru relațiile
scrise în tensiuni tangențiale.

12.7.2.3. Metoda Buzdugan

Dacă se adoptă pentru calculul unei piese o schematizare a diagramei a
rezistențelor la oboseală printr‐un arc de elipsă (Metoda Buzdugan, figura 12.19), vom
adopta şi în acest caz drept criteriu de atingere a stării limită criteriul lui Soderberg
(R=ct.) şi scriind ecuația arcului de elipsă AC în funcție de coordonatele punctului
L(σmL, σaL) se obține ecuația stării limită pentru material:
2 2
⎛ σ mL ⎞ ⎛ σaL ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ = 1 ,
⎝ σ +1 ⎠ ⎝ σ −1 ⎠
iar pentru piesă se obține următoarea ecuație a stării limită:
2 2
⎛ σ mL ⎞ ⎛ ε ⋅ γ σaL ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ = 1 . (12.32)
⎝ σ+1 ⎠ ⎝ k σ σ−1 ⎠
Din ecuația (12.32) se pot obține coordonatele punctului care defineşte starea
limită conform criteriului Soderberg (R=ct.), precum şi rezistența la oboseală σR, analog
cu metoda Serensen. Procedând analog ca la deducerea relației (12.24), se obține
expresia coeficientului de siguranță la oboseală prin metoda Buzdugan:
98
1
c= 2 2
. (12.33)
⎛ k σ σa ⎞ ⎛ σ m ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ε ⋅ γ σ −1 ⎠ σ
⎝ +1 ⎠

Fig. 12.19

Şi în acest caz, pentru materialele tenace se limitează în partea dreaptă diagrama
rezistenței la oboseală, la limita de curgere a materialului şi relația (12.33) devine:
1
c= 2 2
. (12.34)
⎛ k σ σa ⎞ ⎛ σ m ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ε ⋅ γ σ −1 ⎠ σ
⎝ c ⎠
Pentru solicitări variabile la care apar tensiuni tangențiale relațiile (12.33) şi
(12.34) devin:
− pentru materiale casante:
1
c= 2 2
, (12.33’)
⎛ k τ τa ⎞ ⎛ τ m ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ε ⋅ γ τ −1 ⎠ ⎝ τ +1 ⎠

− pentru materiale tenace:
1
c= 2 2
. (12.34’)
⎛ k τ τa ⎞ ⎛τ ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ m ⎟⎟
⎝ ε ⋅ γ τ −1 ⎠ ⎝ τc ⎠
99
Aplicația 12.1. Să se verifice la oboseală arborele confecționat din OL cu σ+1=720
MPa, σ0= 520 MPa, σ‐1= 320 MPa, dacă în cel mai solicitat punct al său se dezvoltă
kσ
tensiuni între σmax= 100 MPa şi σmin= ‐ 30 MPa, ştiind că = 2,8 , c0 = 1,6 prin cele trei
ε⋅γ
metode.
Rezolvare: Elementele ciclului sunt:
− tensiunea medie:
σ max + σ min 100 − 30
σm = = = 30 MPa ,
2 2
− amplitudinea:
σ max − σ min 100 + 30
σm = = = 65 MPa ,
2 2
Coeficientul de siguranță are următoarele valori:
− prin metoda SODERBERG:
1 1
c= = = 1,619 > c 0 ,
k σ σa σ m 65 35
⋅ + 2 ,8 ⋅ +
ε ⋅ γ σ −1 σ +1 320 720
− prin metoda SERENSEN:
2 ⋅ σ −1 − σ 0 3 ⋅ 320 − 520
ψ= = = 0 ,2307 ,
σ0 520
1 1
c= = = 1,684 > c 0 ,
kσ
⋅ σa + ψ ⋅ σ m 2 ,8 ⋅ 65 + 0 ,2307 ⋅ 35
ε⋅γ
− prin metoda BUZDUGAN:
1 1
c= 2 2
= 2 2
= 1,752 > c 0 .
⎛ k σ σa ⎞ ⎛ σ m ⎞ ⎛ 2 ,8 ⋅ 65 ⎞ + ⎛ 35 ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ ε ⋅ γ σ −1 ⎠ σ
⎝ +1 ⎠ ⎝ 320 ⎠ ⎝ 720 ⎠
Deoarece prin toate cele trei metode s‐au obținut valori ale coeficientului de
siguranță mai mari decât valoarea impusă arborele este dimensionat corect.
Observație importantă:
Comparând cele trei valori ale coeficientului de siguranță obținute, pentru
aceeaşi piesă, se observă că cea mai mică valoare o are cea calculată prin metoda
Soderberg, iar celelalte valori sunt mai mari, dar apropiate între ele. Pentru a sesiza mai
uşor de unde provin aceste diferențe şi care sunt mai apropiate de realitate vom
reprezenta suprapus cele trei schematizări (fig.12.20). Se observă că schematizările tip
Serensen şi Buzdugan sunt mai apropiate de diagrama rezistenței la oboseală reală şi
100
vor utiliza mai bine capacitatea portantă a materialului. Din acest motiv se vor utiliza
aceste două metode, cu precădere metoda Serensen.

Fig. 12.20

Aplicația 12.2. Să se determine sarcina maximă capabilă să o suporte un arc
elicoidal confecționat din OL cu τc = 700 MPa; τ0 = 600 MPa; τ‐1= 350 MPa, cu d= 8 mm,
kτ
D= 40 mm, n= 12 spire care este solicitat de o forță de montaj P= 0,2 kN, dacă = 1,2
ε⋅γ
şi se impune un coeficient de siguranță c= 2.
Fig. 12.21

Rezolvare: Deoarece în acest caz se impune ca tensiunea minimă,
corespunzătoare sarcinii de montaj, să fie constantă, nu se mai poate aplica criteriul lui
Soderberg de atingere a stării limită (R= ct.) ci în acest caz se va folosi criteriul tensiunii
minime (τmin= ct.), deci creşterea se va face după o dreaptă paralelă cu prima bisectoare
101
(fig.12.21,a) având ca abscisă a originii acestei drepte valoarea tensiunii tangențiale
minime:
8 ⋅ P ⋅ D 8 ⋅ 0 ,2 ⋅ 10 3 ⋅ 40
τ min = = = 39 ,79 MPa .
π ⋅ d3 π ⋅ 83
Din relația (12.27ʹ) se obține:
1 350
c= ⇔2= ⇒ 7 ,2 ⋅ τa + τ m = 1050
kτ
⋅ τa + ψ ⋅ τ m 1,2 ⋅ τa + 0 ,167 ⋅ τ m
ε⋅γ
unde:
2 ⋅ τ −1 − τ 0 2 ⋅ 350 − 600 1
ψ= = = = 0 ,167 .
τ0 600 6
Dacă ținem seama de relațiile de definiție ale elementelor ciclului de solicitare
variabilă (12.2) obținem cea de a doua ecuație necesară soluționării problemei:
τ m − τa = τ min = 39 ,79 MPa ,
din cele două ecuații se obține:
τa = 123 ,2 MPa şi τ max = τ min + 2 ⋅ τa = 39 ,79 + 2 ⋅ 123 ,2 = 286 ,2 MPa .
Cu valoarea tensiunii maxime se poate determina sarcina capabilă (maximă) la
care poate lucra arcul:
π ⋅ d 3 ⋅ τ max π ⋅ 83 ⋅ 286,2
Pmax = = = 1,439 kN.
8⋅ D 8 ⋅ 40
Se adoptă: P=1,5 kN.
Deoarece nu pot fi reglate valorile sarcinilor ce solicită arcul decât prin săgețile
corespunzătoare se vor calcula aceste săgeți şi se va trasa caracteristica arcului
(fig.12.21,b)
8 ⋅ Pmin ⋅ D3 ⋅ n 8 ⋅ 0,2 ⋅103 ⋅ 403 ⋅12
f min = = = 3,704 mm ,
G ⋅ d4 81⋅103 ⋅ 84
8 ⋅ Pmax ⋅ D3 ⋅ n 8 ⋅1,5 ⋅103 ⋅ 403 ⋅12
f max = = = 27,8 mm .
G ⋅ d4 81⋅103 ⋅ 84
Pentru a satisface condiția de rezistență la oboseală arcul trebuie să lucreze între
fmin= 3,7 mm şi fmax= 27,8 mm.

12.7.3. Solicitare variabilă compusă de încovoiere şi torsiune

Față de solicitările statice, unde era necesar să se aleagă doar teoria de rezistență,
la solicitările variabile, compuse trebuie să se stabilească: diagrama rezistenței la
oboseală, tipul de schematizare şi criteriul de creştere a solicitărilor până la atingerea
102
stării limită. Pentru a simplifica problema care a devenit deosebit de complicată, se va
lua în considerare la început, calculul la solicitări alternant simetrice şi în fază, la care:
σ max = −σ min = σa şi τ max = −τ min = τa
Coeficienții parțiali de siguranță se definesc în conformitate cu relațiile (12.16):
σ −1p τ −1p
cσ = şi cτ = . (12.35)
σmax τmax
Pe cale experimentală s‐au determinat valori şi apoi s‐a trasat o curbă a
rezistențelor la oboseală, în coordonate σa şi τa pentru solicitări variabile compuse de
încovoiere şi torsiune prin cicluri alternant simetrice şi în fază (fig.12.22). Un punct
oarecare L(σaL; τaL) de pe curbă reprezintă o anumită stare limită de solicitare compusă,
caracterizată prin amplitudinile σaL şi τaL ale celor două solicitări. Pe axa absciselor (σaL=
0) sunt reprezentate numai stări de încovoiere cu rezistența la oboseală σ‐1L, iar pe axa
ordonatelor (τaL= 0) stări de torsiune cu rezistența la oboseală τ‐1L.
La acțiunea simultană a celor două
solicitări ruperea la oboseală se produce în
dreptul unui punct L de coordonate:
σaL < σ−1L şi τaL < τ−1L .
Punctul L de coordonate σaL şi τaL,
reprezintă rezistența la oboseală la acțiunea
celor două solicitări.

Fig. 12.22
Locul geometric al rezistențelor la solicitări compuse (punctele cu coeficientul de
siguranță c = 1), poate fi aproximat printr‐un arc de elipsă de ecuație:
2 2
⎛ σ aL ⎞ ⎛ τaL ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ = 1 . (12.36)
σ
⎝ −1 ⎠ ⎝ −1 ⎠ τ
O elipsă asemenea cu aceasta reprezintă locul geometric al stărilor compuse de
solicitare cu acelaşi coeficient de siguranță c > 1.
Coeficientul de siguranță al stării de solicitare compusă, reprezentată prin
punctul M de coordonate σa şi τa se calculează de obicei față de starea limită definită de
punctul L. Dreapta OM, care trece prin originea sistemului de referință taie curba ALB
în L (criteriul Soderberg). Prin această ipoteză se admite că solicitarea creşte de la M la L
prin menținerea constantă a raportului R = ct.
Coeficientul de siguranță al solicitării variabile compuse este:
σaL τaL
c= = . (12.37)
σa τa
103
Amplificând şi simplificând funcțiile din ecuația (12.36) cu aceeaşi mărime (σa
respectiv τa) obținem:
2 2
⎛ σaL σa ⎞ ⎛ τaL τa ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ = 1 ,
σ
⎝ a σ −1 ⎠ τ τ
⎝ a −1 ⎠
rezultă relația coeficientului de siguranță al solicitării variabile compuse:
2 2
⎛c ⎞ ⎛c ⎞ cσ ⋅ cτ
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ = 1 , respectiv c= . (12.37)
⎝ cσ ⎠ ⎝ cτ ⎠ c σ2 + c 2τ
Relația (12.37) poartă denumirea de relația lui H. J. Gongh şi H. V. Polard. Cu
ajutorul ei calculul la oboseală la solicitări compuse se reduce la determinarea
coeficienților de siguranță parțiali ai solicitărilor simple. Deşi această relație a fost
dedusă pentru cazul ciclului de solicitare alternant‐simetric se foloseşte şi la calculul de
verificare al solicitărilor variabile asimetrice pentru că dă valori acoperitoare.
Aplicația: 12.3. Pentru secțiunea periculoasă a arborelui din figura (12.23,a)
realizată din Ol cu σc = 480 MPa, σ0 = 400 MPa, σ‐1 = 300 MPa, τc = 400 MPa, τ0 = 320 MPa,
kσ k
τ‐1 = 220 MPa, = 3,1 , τ = 2,8 , solicitat la încovoiere de un moment variabil M =
ε⋅γ ε⋅γ
2 kNm, variabil cu Rσ = ‐ 0,6 şi la torsiune de un moment variabil cu Rτ = 0,2.
Se cere să se determine:
a. rezistența la oboseală a materialului la încovoiere pentru ciclul respectiv,
b. rezistența la oboseală a piesei la încovoiere pentru ciclul respectiv,
c. coeficientul parțial de siguranță la încovoiere,
d. rezistența la oboseală a materialului la torsiune pentru ciclul respectiv,
e. rezistența la oboseală a piesei la torsiune pentru ciclul respectiv,
f. momentul de torsiune capabil, maxim şi minim ce acționează simultan cu
cel de încovoiere dacă se impune un coeficient de siguranță global de c = 1,6.
Rezolvare:
a. Se construieşte la scară diagrama schematizată de tip Serensen, pentru
valorile σ ale materialului (ABB’C, fig. 12.23,b). Se determină unghiul ϕσ corespunzător
ciclului cu Rσ = ‐ 0,6.
1− R 1 + 0 ,6
ϕσ = arctan = arctan = 75,96 o .
1+ R 1 − 0 ,6
Se duce dreapta corespunzătoare lui Rσ = ‐ 0,6 măsurând unghiul ϕσ = 75,96o de la
axa orizontală (Oσm). Se determină valoarea coeficientului ψσ cu relația (12.21):
2σ −1 − σ 0 2 ⋅ 200 − 400
ψσ = = = 0 ,5 .
σ0 400
104
Cu relați a (12.23) se obține rezistența la oboseală a materialului:
2σ −1 2 ⋅ 300
σR = = = 352 ,9 MPa .
(1 + R σ ) ⋅ ψ + (1 − R σ ) (1 − 0 ,6 ) ⋅ 0 ,5 + (1 + 0 ,6 )

Fig. 12.23

b. Utilizând relația (12.26) se obține rezistența la oboseală a piesei:
2σ −1 2 ⋅ 300
σ Rp = = = 116.3MPa .
(1 + R σ ) ⋅ ψ + (1 − R σ ) ⋅ kσ (1 − 0 ,6 ) ⋅ 0 ,5 + (1 + 0 ,6 ) ⋅ 3,1
ε⋅γ
c. Pentru a determina coeficientul de siguranță parțial, la încovoiere trebuie
să determinăm elementele ciclului de solicitare şi pentru aceasta mai întâi mărimile
geometrice ale secțiunii:
π ⋅ 80 4 ⎛ ⎛ 25 ⎞ 4 ⎞ 16 ⋅ 8 3
Iy = ⋅ ⎜⎜ 1 − ⎜ ⎟ ⎟⎟ − 2 ⋅ − 2 ⋅ 36 2 ⋅ 8 ⋅ 16 = 1,643 ⋅ 10 6 mm 4 ,
64 ⎝ ⎝ 80 ⎠ ⎠ 12
π ⋅ 80 4 ⎛ ⎛ 25 ⎞ 4 ⎞ 16 3 ⋅ 8
Iz = ⋅ ⎜⎜ 1 − ⎜ ⎟ ⎟⎟ − 2 ⋅ = 1,986 ⋅ 10 6 mm 4 ,
64 ⎝ ⎝ 80 ⎠ ⎠ 12
I p = I z + I y = 3,629 ⋅ 10 6 mm 4 ,
Iy 1,643 ⋅ 10 6
Wmin = Wy = = = 41650 mm 3 ,
z max 40
Ip 3 ,629 ⋅ 10 6
Wp = = = 9070 mm 3 ,
rmax 40
iar tensiunile la încovoiere sunt:
105
M 2 ⋅ 10 6
σ max = = = 48 ,69 MPa ,
Wmin 41080
σ min = R σ ⋅ σ max = −0 ,6 ⋅ 48 ,69 = −29 ,21MPa ,
σ max + σ min
σm = = 9 ,24MPa ,
2
σ − σ min
σa = max = 38 ,95MPa .
2
Aplicând relația (12.27) se obține:
σ −1 300
cσ = = = 2 ,388 .
kσ
⋅ σa + ψ ⋅ σ m 3,1 ⋅ 38 ,95 + 0 ,5 ⋅ 9 ,75
ε⋅γ
d. Pentru a determina rezistența la oboseală a aceluiaşi material la torsiune
se trasează diagrama schematizată, de tip Serensen pentru tensiuni tangențiale (fig. 12.24).

Fig. 12.24

Se determină unghiul ϕ corespunzător ciclului cu Rσ = 0,2
Se duce dreapta de Rτ= ‐0,2 măsurând unghiul de la axa orizontală Oτm,
1 − Rτ 1 − 0 ,2
ϕ τ = arctan = arctan = 33 ,69 o ,
1 + Rτ 1 + 0 ,2
Se determină valoarea coeficientului ψ cu relația (12.21):
2 ⋅ τ −1 − τ 0 2 ⋅ 220
ψτ = = = 0 ,5455 ,
τ0 (1 + 0 ,2 ) ⋅ 0 ,5455 + (1 − 0 ,6 )
Utilizând relația (12.23) se obține rezistența la oboseală a materialului:
2 τ −1 2 ⋅ 220
τR = = = 302 ,5MPa .
(1 + R ) ⋅ ψ + (1 − R ) (1 + 0 ,2 ) ⋅ 0 ,5 + (1 − 0 ,2 ) ⋅ 2 ,8
106
e. Din relația (12.26) se obține rezistența la oboseală a piesei:
2τ−1 2 ⋅ 220
τRp = = = 152MPa ,
k
(1 + R ) ⋅ ψ + (1 − R ) ⋅ τ (1 + 0,2) ⋅ 0,5 + (1 − 0,2) ⋅ 2,8
ε⋅γ
f. Ca să determinăm momentul de torsiune capabil trebuie aflat coeficientul
de siguranță parțial la răsucire din relația (12.38):
cσ ⋅ c 2 ,388 ⋅ 1,8
cτ = = = 2 ,156 .
c −c
2
σ
2
2 ,388 2 − 1,6 2
Având valoarea rezistenței la oboseală a piesei şi coeficientul de siguranță se
poate determina momentul de torsiune capabil:
τR 152
M t max = ⋅ Wp = ⋅ 90730 ⋅ 10 −6 = 6 ,396 kNm .
cτ 2 ,156
Se adoptă: Mt max = 6 kNm şi Mt min = Rτ ⋅ Mt max =1,2 kNm.


1. Ce este o solicitare variabilă?
2. Ce sunt solicitările periodice?
3. Care sunt elementele unui ciclu de solicitare variabilă?
4. Definiți mărimile σm şi σa.
5. Ce este coeficientul de asimetrie R? Ce sunt ciclurile asemenea?
6. Care sunt caracteristicile ciclurilor alternant simetrice?
7. Care sunt caracteristicile ciclurilor pulsatorii?
8. Ce este rezistența la oboseală?
9. Cum se construieşte curba lui Wöhler?
10. Ce tipuri de diagrame ale rezistențelor la oboseală cunoaşteți? Cum se construiesc?
11. Ce sunt diagramele schematizate? Comentați schematizarea Sodenberg, Serensen şi
Buzdugan.
12. Cum arată o secțiune a unei bare ruptă prin oboseală?
13. Care sunt factorii care influențează rezistența la oboseală?
14. Cum influențează materialul şi tehnologia de fabricație rezistența la oboseală? Dar
natura solicitării?
15. Care rezistență la oboseală este mai mare σ+1, σ‐1, σ0, σc? Cum se explică răspunsul?
16. Odată cu creşterea dimensiunii piesei scade sau creşte rezistența la oboseală? Cum
explicați acest lucru? Ce este factorul dimensional?
107
17. Dați exemple de concentratori de tensiune.
18. Cum influențează concentratorii de tensiune rezistența la oboseală?
19. Definiți coeficientul efectiv de concentrare a tensiunilor.
20. Cum influențează starea suprafeței piesei rezistența la oboseală?
21. Care din următorii coeficienți are valoare mai mică γσ sau γτ? Cum se explică acest
lucru?
22. Cum influențează temperatura rezistența la oboseală a metalului? Dar a lemnului?
23. Cum influențează umiditatea rezistența la oboseală a lemnului? Cum se explică
răspunsul dat?
24. Scrieți şi comentați expresiile coeficienților de siguranță la oboseală.
25. De cine depinde expresia coeficientului de siguranță la oboseală?
26. Ce este un concentrator de tensiune? Dați câteva exemple.
27. Care sunt factorii care influențează rezistența la oboseală?


1. Să se verifice un arbore de secțiune inelară confecționat din oțel cu
kσ
σ + 1 = 600 MPa , σ 0 = 460 MPa , σ − 1 = 320 MPa , k σG = = 1 , dacă este solicitat de un
γ ⋅ε
moment de încovoiere ce variază între Mi max = 9,5 kNm şi Mi min = ‐2,3 kNm şi se impune
un coeficient de siguranță cσ = 2,3 (d = 0,8D, D = 100 mm).
2. Să se verifice fusul de bielă din figura 12.25 confecționat din oțel cu
σ r = 400 MPa , σ r = 300 MPa , σ −1 = 200 MPa , dacă se impune un coeficient de
siguranță c0 = 2.

Fig. 12.25 Fig. 12.26

108
3. Să se verifice arborele a cărui secțiune este prezentată în figura 12.26,
confecționat din oțel cu: σ c = 480 MPa , σ 0 = 400 MPa , σ − 1 = 320 MPa solicitat de un
moment de încovoiere Mî = 4 kNm, într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie este Rσ =
‐0,6, dacă se impune un coeficient de siguranță cσ = 2,4. Se cere de asemenea, să se
determine rezistența la oboseală a materialului σR şi rezistența la oboseală a piesei σRp,
kσ
dacă k σG = = 3 ,5 .
γ ⋅ε
4. Să se determine sarcina maximă de încărcare a unui arc de supapă cu
următoarele caracteristici: d = 8 mm, D = 40 mm, n = 6 spire, ştiind că este confecționat
kτ
din oțel cu: τ + 1 = 320 MPa , τ 0 = 200 MPa , τ −1 = 150 MPa , k τG = = 1 . Se cunoaşte
γ ⋅ε
faptul că sarcina de montaj este de 0,25 kN şi se impune un coeficient de siguranță cτ =
2.
5. Să se determine momentul de torsiune capabil să‐l suporte arborele din figura
12.27 confecționat din oțel cu: τc = 250 MPa , τ0 = 220 MPa , τ − 1 = 200 MPa ,
kτ
k τG = = 2 ,5 , dacă impune un coeficient de siguranță cτ = 1,4.
γ ⋅ε

Fig. 12.27 Fig. 12.28
6. Să se determine coeficientul de siguranță în cazul solicitării la oboseală a unui
arbore cu diametrul d=60 mm confecționat din OLC 60, solicitat de un moment de
torsiune ce variază între Mt max = 4 kNm şi Mt min = ‐1 kNm, dacă: τ − 1 = 200 MPa ,
τ c = 280 MPa ; kτ = 1,3; γ = 0,85; ε = 0,9.
7. Pentru arborele cu secțiunea periculoasă din figura 12.28 confecționat din oțel
cu: σ c = 480 MPa , σ 0 = 400 MPa , σ −1 = 300 MPa , τc = 300 MPa , τ 0 = 280 MPa ,
kσ k
τ −1 = 200 MPa şi k σG = = 4 ,5 , k τG = τ = 3 ,5 se cere să se determine:
γ ⋅ε γ ⋅ε
a) Momentul de încovoiere capabil (R σ = −0 ,4 ) , dacă cσ = 2,1;
b) Momentul de torsiune pulsator, dacă c = 1,4.

109
8. Să se determine pentru arborele cu secțiune din figura 12.29, dacă se cunosc:
kτ
τ c = 350 MPa , τ 0 = 300 MPa , τ − 1 = 250 MPa , k τG = = 4 ,5 :
γ ⋅ε
a) Rezistența la oboseală a
materialului, dacă R τ = 0 ,3 ;
b) Rezistența la oboseală a piesei;
c) Momentul de torsiune capabil dacă
se impune un coeficient de siguranță cτ = 2,1;
d) Momentul de încovoiere ce poate
acționa simultan cu cel de torsiune, dacă se
cunosc R σ = −0 ,6 σ c = 600 MPa , σ 0 = 500 MPa ,
kσ
σ − 1 = 400 MPa , k σG = = 5 ,5 , iar coeficientul
γ ⋅ε
de siguranță total este c = 1,6. Fig. 12.29

110
13. FLAMBAJUL BARELOR DREPTE

13.1. Noțiuni generale

Barele solicitate la întindere, forfecare, răsucire, încovoiere şi la solicitări
compuse, studiate în capitolele precedente, se deformează sub acțiunea sarcinilor, dar
deformația are loc în cadrul echilibrului elastic. Situația de echilibru elastic nu se
menține la bare drepte, de o anumită lungime comprimate, când forța P depăşeşte o
valoare limită.
Se consideră bara dreaptă, articulată la ambele capete, din figura (13.1,a). Atât
timp cît valoarea sarcinii P este mică, bara îşi păstrează poziția sa de echilibru elastic
stabil. Fenomenul de echilibru stabil se constată prin aplicarea unei forțe transversale
asupra barei comprimate. Această forță încovoaie bara, dar odată cu înlăturarea forței
transversale bara revine la forma dreaptă.
Mărind valoarea forței de compresiune P se ajunge la situația când, la încetarea
acțiunii forței transversale perturbatoare, bara nu mai revine din poziția deformată.
Această situație, când bara îşi păstrează poziția deformată (nu revine), după acțiunea
forței perturbatoare, se numeşte poziție de echilibru instabil. Instabilitatea este cauzată
de valoarea nedeterminată a săgeții barei încovoiate (mărimea curburii nu depinde
numai de valoarea forței transversale). Rezultă că la atingerea unei anumite sarcini Pf,
numită sarcină critică de flambaj, bara trece din starea de echilibru stabil în cea de
echilibru instabil. Acest fenomen de pierdere a stabilității elastice a barei, la atingerea
sarcinii critice de flambaj, ce comprimă bara, se numeşte flambaj.
Mărind sarcina de compresiune peste valoarea Pf poate avea loc unul din
următoarele fenomene:
a. dacă bara este deja curbată, curbura acesteia creşte depăşind orice valoare
acceptabilă;
b. când bara este rectilinie, poziția sa de echilibru se păstrează un timp până
când intervine o forță perturbatoare care scoate bara din poziția de echilibru şi în acest
moment curbura barei creşte foarte rapid conducând la distrugerea acesteia prin
flambaj.
Bielele de motor şi de compresor, tijele de piston, stâlpii şi barele comprimate din
construcții sunt piese ce sunt supuse la flambaj şi care, sub acțiunea sarcinilor, nu
trebuie să‐şi piardă stabilitatea.
111
Fenomenul de instabilitate elastică (flambajul) diferă mult de fenomenele studiate
în capitolele precedente prin:
a. odată cu creşterea sarcinii de compresiune apar şi cresc eforturile de
încovoiere sau/şi răsucire ce depind de deformații, eforturi care sporesc aceste
deformații;
b. deformațiile nu au dependență liniară de sarcina de compresiune, ci
neliniară;
c. deformațiile (la apariția fenomenului de flambaj) sunt mari astfel că nu
mai pot fi luate în considerare ipotezele ce au la bază deformațiile mici ale barei.
Deci, fenomenul de flambaj trebuie situat şi studiat într‐o altă perspectivă
comparativ cu solicitările la eforturile N, T, Mi şi Mt. Numai aşa se poate înțelege de ce o
bară flambează când tensiunea normală de compresiune este inferioară rezistenței
admisibile. Dacă se are în vedere că flambajul este pierderea poziției de echilibru static
la valolri inferioare lui σa şi nu o nouă solicitare totul devine explicabil.

13.2. Sarcina critică de flambaj. Formula lui Euler

Se consideră o bară dreaptă de lungime L, realizată dintr‐un material elastic,
articulată la cele două capete şi comprimată de sarcina P. Se presupune că sarcina P a
atins valoarea sarcinii critice de flambaj la care bara are o poziție de echilibru indiferent
(deformație mare, de curbă neprecizată) cum este reprezentată în figura (13.1,a).

Fig. 13.1

Pentru bara având deformații mari ecuațiile de echilibru trebuie scrise
considerând starea deformată (fig. 13.1,b). În această situație partea din stânga secțiunii
x conține eforturile N = P şi M = P⋅v.
112
Deformația barei, reprezentată în figura (13.1,a) prin curba O′CA se poate
aproxima prin ecuația fibrei medii deformate (11.3) a barei drepte solicitate la
încovoiere:
d2v M
=− . (9.3)
dx 2
E⋅I
Substituind în această ecuație expresia momentului încovoietor se obține ecuația
diferențială:
d2v P ⋅ v
+ = 0 , (13.1)
dx 2 E ⋅ I z
ce are soluția:
v = B ⋅ sin ax + C ⋅ cos ax .
Din condiția la limită în origine x = 0, v0 = 0, rezultă că C = 0, astfel că ecuația axei
barei deformate este:
v = B ⋅ sin ax . (13.2)
Derivând şi înlocuind în (13.1) se obține ecuația:
⎛ 2 P ⎞
⎜⎜ − a + ⎟⎟ ⋅ B ⋅ sin ax = 0 ,
⎝ E ⋅ I z ⎠
ce este satisfăcută pentru:
P P
a2 = sau a= . (13.3)
E ⋅ Iz E ⋅ Iz
B ⋅ sin ax ≠ 0 , deoarece dacă ar fi egală cu zero, înseamnă că bara nu se deformează
pentru orice x şi deci bara nu flambează.
Condiția la limită în reazemul A: x = L, v A = B ⋅ sin a ⋅ L = 0 este satisfăcută
numai pentru:
sin a ⋅ L = 0 ,
numită ecuația de stabilitate, ale cărei soluții sunt:
P
a⋅L = L⋅ = n ⋅ π ,
E ⋅ Iz
din care rezultă sarcinile critice de flambaj:
π2 ⋅ E ⋅ I z π2 ⋅ E ⋅ I z π2 ⋅ E ⋅ I z
P1f = , P2 f = 2 , .... Pnf = 2 , (13.4)
L2 ⎛ ⎞
L ⎛ ⎞
L
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝2⎠ ⎝n⎠
şi respectiv deformațiile barei corespunzătoare acestor soluții:
π⋅x ⎞ ⎛ 2π ⋅ x ⎞ ,.... v = B ⋅ sin⎛ n ⋅ π ⋅ x ⎞ .
v1 = B1 ⋅ sin⎛⎜ ⎟ , v 2 = B2 ⋅ sin⎜ ⎟ ⎜ ⎟ (13.5)
⎝ L ⎠ ⎝ L ⎠ ⎝ L ⎠
n n
113
Deformațiile reprezentate prin expresiile (13.5) au o semiundă, două
semiunde,...n semiunde. Notând cu Lf distanța dintre două puncte succesive de
inflexiune a deformației şi numind această distanță lungime de flambaj (Llf = L , L2f =
L/2,..., Lnf = L/n) soluțiile (13.4) şi (13.5) se pot scrie sub forma:
π2 ⋅ E ⋅ I z ⎛ π⋅x ⎞
Pnf = , v n = B n ⋅ sin⎜⎜ ⎟⎟ . (13.6)
L2nf ⎝ nf ⎠
L
Din infinitatea de soluții (13.6) numai prima soluție (n = l) corespunde realității
date în figura (13.1,a).
Soluțiile rezultate pentru n ≥ 2
corespund realității numai dacă bara e
constrânsă de ghidaje suplimentare ca
în figura 13.2, să ia forma
corespunzătoare acestor legături în
caz contrar valorile P2f, P3f,..., Pnf,
respectiv deformațiile v2, v3,...,vn sunt
doar soluții teoretice. Fig. 13.2

Deci în lipsa legăturilor suplimentare flambajul are loc numai pentru sarcina cea
mai mică, respectiv numai pentru lungimea de flambaj maximă.
Considerând articulațiile O şi A spațiale, adică bara se poate curba în orice
direcție transversală ei, aceasta se va produce astfel încât vectorul M = v × P să fie
dirijat după axa principală cu moment de inerție minim (I2 = Imin).
Sarcina critică de flambaj este egală cu sarcina minimă dată de soluțiile (13.6) care
este corespunzătoare atât lungimii de flambaj minime cât şi momentului de inerție
minim :
π 2 ⋅ E ⋅ I min
Pf = . (13.7)
L2f
Relația (13.7) se numeşte formula lui Euler.
Constantele Bi din soluțiile (13.5) nu pot fi determinate din ecuația diferențială
B
(13.1), astfel că nu se pot stabili valorile deformațiilor de flambaj pornind de la ecuația
diferențială aproximativă a fibrei medii deformate (11.3). Acest neajuns nu deranjează
întrucât interesul inginerului este dirijat către aflarea sarcinii critice de flambaj, sarcină
ce produce pierderea echilibrului.

114
13.3. Modul de rezemare. Lungime de flambaj

La § 13.2 s‐a stabilit formula pentru sarcina critică de flambaj în cazul barei
articulate la capete şi s‐a definit lungimea de flambaj ca distanță dintre două puncte de
inflexiune consecutive a deformației. În practica inginerească se întâlnesc şi alte moduri
de rezemare a barelor comprimate, care vor avea deformații corespunzătoare acestor
moduri de rezemare. Observând, în figura13.3 deformata după care flambează fiecare
caz de bară dreaptă, de lungime L, se deduce lungimea de flambaj pentru cele 6 cazuri
de rezemare:
− Cazul 1 (caz fundamental de flambaj, figura 13.1) este reprezentat de bara
articulată la cele două capete, ce are Lf = L, respectiv are deformata sub formă de
semiundă.
− Cazul 2 este cel al barei în consolă, comprimată de forța ce acționează la
capătul liber şi are deformata sub forma unei jumătăți de semiundă, Lf = 2⋅L.

Fig. 13.3

− Cazul 3 este reprezentat de bara încastrată la un capăt şi articulată la
celălalt. Deformata la flambaj a acestei bare are un punct de inflexiune în articulație iar
L L
al doilea se află la de primul astfel că L f = ≈ 0,7 ⋅ L .
2 2
− Cazul 4 al barei dublu încastrate, ce are punctele de inflexiune la L/4 față
de fiecare din încastrări, astfel că Lf = 1/2 .
− Cazul 5 este reprezentat tot de o bară dublu încastrată dar unul din capete
îşi poate deplasa încastrarea în planul transversal al barei, astfel că rotirile din încastrări
115
sunt nule şi punctul de inflexiune se află la mijlocul barei, iar deformata este compusă
din două sferturi de undă, respectiv Lf = L.
− Cazul 6 este reprezentat de o bară articulată la un capăt şi încastrată la
celălalt (similar cazului 3) dar la care încastrarea se poate deplasa într‐un plan
transversal barei (ca la cazul 5), astfel că deformata barei constituie un sfert de undă
deci L f = 2 ⋅ L .
Deci, calculul sarcinii critice de flambaj se va face cu formula (13.7), calculându‐se
în prealabil lungimea de flambaj, ținând seama de relația corespunzătoare cazului de
flambaj în care se află bara. De asemenea, mai trebuie avut în vedere că bara dublu
încastrată (cazul 4) este cea mai rezistentă la flambaj, iar bara încastrată la un capăt şi
liberă la celălalt (cazul 2) are capacitatea de încărcare cea mai mică (de 16 ori față de
cazul 4) .

13.4. Limita de valabilitate a relației lui Euler. Flambajul barei
în domeniul elasto‐plastic

Mărimea rezultată din raportul:
Lf
λ= (13.8)
i min
în care:
I min
i min = ,
A
este raza de inerție minimă (vezi § 5.6), se numeşte coeficient de sveltețe sau de
subțirime. Această mărime are o importanță deosebită în analiza fenomenului de
stabilitate.
Tensiunea critică de flambaj se obține ținând seama de formula (13.7):
P E π2 ⋅ E
σf = f = = 2 (13.9)
A L2f λ
⎛ I min ⎞
⎜ ⎟
⎝ A ⎠
Diagrama de variație a tensiunii critice de flambaj σ f în funcție de coeficientul
de sveltețe λ este o hiperbolă (hiperbola lui Euler, fig.13.4). Întrucât formula (13.7) a fost
dedusă în condițiile deformării barei în domeniul liniar‐elastic, rezultă că tensiunea
critică de flambaj nu poate depăşi limita de proporționalitate a materialului.
Coeficientul de zveltețe corespunzător limitei de proporționalitate ( σ f = σ p ):
116
π
λ= , (13.10)
E
σp
constituie limita la stânga a domeniului de valabilitate a relației lui Euler (flambaj
elastic).
Limita la dreapta a domeniului elastic este fixată pe bază empirică şi stabilită prin
norme tehnice. În STAS 10108/0‐78, tabelul 23, sunt date valorile maxime pentru
coeficienții de zveltețe, dintre care redăm mai jos valorile:
λmax = 120 ‐ pentru stâlpi principali şi grinzi cu zăbrele din oțel;
λmax = 150 ‐ pentru stâlpi secundari din oțel;
λmax = 250 ‐ pentru barele care nu fac parte din elementele de rezistență
solicitate direct.
Pentru barele din fontă se recomandă λmax= 120, iar pentru cele din lemn λmax=150.
Formulele (13.7) şi (13.9) pot fi utilizate la calculul la flambaj numai pentru
domeniul elastic, respectiv pentru λ ∈ [λ 0 ,λ max ] .
Pentru barele scurte, la care se deduce o valoare σ f > σ p , flambajul are loc în
domeniul elasto‐plastic (λ > λ0). In domeniul elasto‐plastic au fost stabilite formule
empirice pentru calculul tensiunii critice de flambaj. Dintre acestea, cea mai largă
utilizare o are formula Tetmayer ‐ Iasinski.
σ f = a − b ⋅ λ . (13.11)
Diagrama funcției (13.11) este o dreaptă din care se utilizează doar segmentul BD
(fig.13.4). Punctul B constituie limita la dreapta şi rezultă din intersecția dreptei
Tetmayer ‐ Iasinski cu hiperbola lui Euler. Punctul D constituie limita la stânga şi
rezultă din intersecția dreptei Tetmayer ‐ Iasinski cu palierul σf = σ c . Abscisa
corespunzătoare punctului D este λ1. Deci, formula (13.11) poate fi utilizată numai
pentru domeniul λ ∈ [λ1 ,λ 0 ] .
Calculul coeficientului λ1 rezultă din limitarea valabilității relației lui Tetmayer ‐
Iasinski la stânga, astfel: σ f = a − b ⋅ λ ≤ σ c ,
de unde se obține:
a − σc
λ > λ1 = . (13.12)
b
În cazul barelor foarte scurte, la care rezultă λ < λ1 şi din relația (13.11) se obține
σf > σc flambajul are loc în domeniul plastic. În acest caz bara se calculează la
compresiune cu relațiile de la § 5.
117

Fig. 13.4

Diagrama σ f = f (λ ) , reprezentată cu linii groase în figura 13.4 poartă numele de
caracteristică de flambaj a materialului. Aceasta este formată din trei porțiuni:
π2 ⋅ E
− hiperbola AB, de ecuația σf = , valabilă în domeniul elastic,
λ2
λ ∈ [λ 0 ,λ max ] ;
− dreapta BD, de ecuație σ f = a − b ⋅ λ , valabilă în domeniul elasto‐plastic
λ ∈ [λ1 ,λ 0 ] ;
− palierul CD, de ecuație σ f = σc , în domeniul plastic, pentru λ < λ1.
Valorile mărimilor λ0, λ1 şi ale coeficienților a şi b din formula (13.11) pentru
unele materiale mai frecvent utilizate sunt date în tabelul 13.1.
Tabelul 13.1
Materialul λ0 λ1 σf [MPa]
OL 37 (σc = 240 MPa) 105 60 σf = 304 ‐ 1,12 λ
OL 44 (σc = 280 MPa) 100 60 σf = 460 ‐ 2,57 λ
OL 52 (σc = 350 MPa) 100 60 σf = 577 ‐ 3,74 λ
Oțel cu 5% nichel 80 0 σf = 461 ‐ 2,25 λ
Oțel crom ‐ molibden 55 0 σf = 980 ‐ 5,3 λ
Duraluminiu 50 0 σf = 372 ‐ 2,14 λ
Lemn 100 0 σf = 28,7 ‐ 0,19 λ
Fontă 80 0 σf = 776 ‐ 12 λ + 0,053 λ2
118
13.5. Calculul la flambaj al barelor comprimate

Calculul la flambaj al barelor comprimate se efctuează în funcție de domeniul de
utilizare al barei:
a. în construcția de maşini, prin metoda coeficientului de siguranță;
b. în construcțiile civile, industriale şi agricole, prin metoda coeficientului ϕ
(STAS 10108/0‐78).

13.5.1. Calculul la flambaj în construcția de maşini

Coeficientul de siguranță, ce stă la baza calculului de rezistență în construcția de
maşini este raportul dintre sarcina critică de flambaj şi sarcina efectivă, sau cel dintre
tensiunea critică de flambaj şi tensiunea efectivă:
Pf σ
c= , sau c = f . (13.13)
P σ
Valoarea coeficientului de siguranță la flambaj c, se alege în funcție de domeniul
unde se utilizează piesa respectivă. În tabelulul 13.2 se indică orientativ, valori ale
coeficientului de siguranță la flambaj.
Calculul de verificare şi de capacitate de încărcare la flambaj începe cu
determinarea coeficientului de zveltețe λ şi numai după ce se stabileşte domeniul în
care trebuie calculată bara, ținând seama de caracteristicile de flambaj ale materialului (
λ0 şi λ1 ), se poate efectua calculul respectiv.
Tabelul 13.2
Domeniul de utilizare a barei comprimate c
Construcții metalice: civile, industriale şi agricole 1,7... 2,4 (met.ϕ)
Construcții din lemn 3 ‐ 10
Construcții obişnuite de maşini 4 ‐ 12
Piese de maşini supuse şocului şi solicitărilor variabile 8 ‐ 28

Formulele de verificare la flambaj sunt:
Pf π 2 ⋅ E ⋅ I min
c ef = = > c , pentru λ ∈ [λ 0 ,λ max ] , (13.14a)
P L2f ⋅ P
Pf (a − b ⋅ λ) ⋅ A
c ef = = > c pentru λ ∈ [λ1 ,λ 0 ] , (13.14b)
P P
P
σ max = ≤ σac . pentru λ < λ 1 . (13.14c)
A
119
Capacitatea de încărcare se calculează cu formula corespunzătoare pentru fiecare
domeniu şi anume:
π 2 ⋅ E ⋅ I min
Pcap = , pentru λ ∈ [λ 0 ,λ max ] , (13.15a)
c ⋅ L2f
(a − b ⋅ λ ) ⋅ A
Pcap = , pentru λ ∈ [λ1 ,λ 0 ] (13.15b)
c
Pcap = σa ⋅ A , pentru λ < λ 1 . (13.14c)
Dimensionarea secțiunii barei se poate realiza numai cu formula (13.15,a):
c ⋅ P ⋅ L2f
I min nec = 2 . (13.16)
π ⋅E
Valoarea obținută pentru Imin stă la baza adoptării dimensiunilor pentru secțiunea
transversală. Apoi, după ce s‐a calculat în prealabil λ, secțiunea se verifică cu relațiile
(13.14,b şi c). Verificarea cu relația (13.14,a) nu mai este necesară deoarece Imin a fost
calculat cu formula (13.16) corespunzătoare domeniului elastic ( λ ∈ [λ 0 ,λ max ] ). Când în
urma verificării cu formulele (13.13,a sau b) rezultă că secțiunea adoptată este
supradimensionată, sau respectiv că nu rezistă la sarcina P se adoptă o nouă secțiune,
cu dimensiuni mai mici, respectiv mai mari şi această nouă secțiune se verifică din nou.
Calculul de dimensionare urmat de adoptarea unei mărimi a secțiunii şi verificarea
acesteia se face până când valoarea coeficientului de siguranță efectiv satisface relația:
c c
≤ c ef ≤ , (13.17)
1,05 0 ,8
şi se numeşte dimensionarea prin încercări succesive.
Din analiza formulei de dimensionare (13.16) se observă că la flambaj materialul
nu se ia în considerare prin rezistența la rupere sau de curgere (σr sau σc) ci prin
caracteristica elastică E. Întrucât modulul de elasticitate are aproximativ aceeaşi valoare
pentru oțeluri (E = 210 GPa) în domeniul elastic este necesar să se folosească un oțel de
mică rezistență (folosirea unui oțel aliat nu este justificată).
Mai trebuie reținut că este necesar ca secțiunea transversală să aibă acelaşi
moment de inerție pe cele două direcții principale sau de valori cît mai apropiate.
Materialul care contribuie la diferența Imax ‐ Imin nu este utilizat la stabilitatea echilibrului
elastic. O bară are o secțiune ce utilizează eficient materialul, la flambaj, când Imax =
Imin.

120
13.5.2. Calculul la flambaj prin metoda coeficientului ϕ

În domeniul construcțiilor civile, industriale şi agricole coeficientul de siguranță
la flambaj are valori mai mici, comparativ cu cel din construcția de maşini, care sunt
precizate prin norme. Funcție de valoarea lui c, care variază în funcție de λ, s‐au dedus
formule pentru un coeficient ϕ, care intră în formula de verificare:
P
σf = ≤ R , (13.18)
ϕ⋅ A
în care P este sarcina (efortul) de compresiune, A ‐ aria efectivă a barei, ϕ ‐ coeficientul
minim de flambaj şi R ‐ rezistența de calcul (vezi anexa 3.a, din STAS 10.108/0‐78, sau
anexa 14.b).
Coeficientul minim de flambaj ϕ depinde de coeficientul de sveltețe λ, forma
secțiunii şi de materialul barei. Acesta, pentru mărcile de oțel frecvent utilizate în
construcții, se poate calcula cu una din relațiile date în anexa 14.b (sau se poate lua din
tabelele 43...61 date în STAS 10.108/0‐78), în conformitate cu indicațiile date în anexa
14,a (sau tabelul 42 din STAS 10.108/0‐78).
Capacitatea de încărcare se calculează cu relația :
Pcap = ϕ ⋅ A ⋅ R (13.19)
Bara se predimensionează la flambaj utilizând relația (13.16) şi apoi se verifică cu
formula (13.18), efectuându‐se şi de această dată dimensionarea prin încercări
succesive, aşa cum s‐a arătat la dimensionarea în construcțiile de maşini.
Aplicația 13.1. Să se dimensioneze din OL 52 şurubul conducător al unui strung
ce se consideră încastrat la un capăt şi articulat la celălalt, de lungime L=1,5 m, dacă este
comprimat de o forță P = 65 kN şi se impune un coeficient de siguranță c = 4.
Rezolvare: Lf = 0,7⋅L = 0,7⋅1250 = 875 mm.
π ⋅ d14
Din relația (13.16), pentru I = , se obține:
64
64P ⋅ L2f ⋅ c 4 64 ⋅ 65 ⋅ 10 3 ⋅ 875 2 ⋅ 4
d1nec = 4 = = 37 ,4 mm
π3 ⋅ E π 3 ⋅ 210 ⋅ 10 3
Se adoptă şurubul cu filet trapez Tr 46 x 8 cu dimensiunile: d1=37 mm, d=46 mm.
Cu dimensiunile adoptate rezultă:
I min π ⋅ d14 ⋅ 4 d1
i min = = = = 9 ,25mm ;
A 64 ⋅ d12 4
lf 875
λ= = = 94 ,59 , deci λ1 < λ < λ0‐
i min 9 ,25
121
Şurubul prezintă pericol de flambaj în domeniul elasto‐plastic şi trebuie verificat.
σ f = a − b ⋅ λ = 577 − 3 ,74 ⋅ λ = 223 ,2 MPa ,
Pf 223,2 ⋅ π ⋅ 37 2
c= = = 3,693 < c 0 ,
P 4 ⋅ 65 ⋅ 10 3
deci şurubul nu rezistă. Se măresc dimensiunile adoptându‐se Tr 48x8 cu d1 = 39 mm şi
d = 48 mm. Se verifică pentru aceste dimensiuni obținându‐se:
d1 Lf
i min = = 9 ,75 mm , λ= = 89 ,74 ;
4 i min
σf = a − b ⋅ λ = 577 − 3,74 ⋅ 89 ,74 = 241,4MPa ;
Pf 241,4 ⋅ 39 2
c= = = 4 ,44 > c 0 .
P 4 ⋅ 65 ⋅ 10 3
Se adoptă şurub Tr 48x8.
Aplicația 13.2. Să se verifice bara comprimată din figura 13.5 ce este solidarizată
cu plăcuțe dispuse la distanța de 0,7 m.
Rezolvare: Caracteristicile geometrice ale unui profil cornier 100 x 100 x 10 sunt :
Iul= 280 cm4;Ivl= 72,9 cm4, A1= 19,2 cm2, e = 2,82 cm, iul=3,83 cm, ivl= 1,97 cm (din anexa 7).

Fig. 13.5

Momentele de inerție față de axele centrale principale de inerție sunt:
I u = 2 ⋅ I u1 = 2 ⋅ 280 = 560 cm 4 ;
⎡ ⎤
[ ]
2
⎛a ⎞
I v = 2 ⋅ ⎢I v1 + 2 ⋅ ⎜ + e⎟ ⋅ A1 ⎥ = 2 ⋅ 72.9 + 2 ⋅ ( 0,42 + 2,82) ⋅ 19,2 = 942,1cm4 .
2

⎣ ⎝2 ⎠ ⎦
deci:
i min = i u = 3 ,83 cm ;
i 1 = i v = 1,97 cm ;
L 840
Lf = = = 420 cm ;
2 2
L1 = 70 cm ;
122
Lf 420
λ= = = 109 ,7 ;
i min 3,83
Întrucât bara este confecționată din două profile L solidarizate cu plăcuțe la
distanța de L1= 0,7 m este necesar să se aibă în vedere şi flambajul local al unui profil
dintre două plăcuțe de solidarizare.
În acest caz coeficientul de zveltețe al unui profil va fi:
L1 70
λ1 = = = 35 ,53 < 40 .
i 1 1,97
Întrucât în STAS 10108/0‐78 este precizată condiția ca λ 1 < 40 pentru ca un profil
să nu flambeze, se poate concluziona că în acest caz nu apare pericolul de flambaj local.
Calculul la flambaj se va face în acest caz numai pentru întreaga bară.
Pentru secțiunea barei din figură, din anexele 14.a şi 14.b rezultă următoarea
formulă pentru coeficientul ϕ:
2
ϕ = ⎛⎜ 0 ,7506 + 2 ⎞⎟ − ⎛⎜ 0 ,7506 + 2 ⎞⎟ −
5851 5851 11702
=
⎝ λ ⎠ ⎝ λ ⎠ λ2

2
⎛ 5851 ⎞ ⎛ 5851 ⎞ 11702
= ⎜ 0 ,7506 + 2 ⎟
− ⎜ 0 ,7506 + 2 ⎟
− = 0 ,488.
⎝ 109 ,7 ⎠ ⎝ 109 ,7 ⎠ 109 ,7 2
Înlocuind în formula (13.18) se obține:
P 20 ⋅ 10 3
σf = = = 10 ,65MPa ,
ϕ ⋅ A 0 ,488 ⋅ 2 ⋅ 19 ,2 ⋅ 10 3
valoare ce este mult sub valoarea rezistenței de calcul (R=220 MPa conform anexei 14.a),
se afirmă: bara este supradimensionată pentru P = 20 kN şi se calculează sarcina capabilă:
Pcap = A ⋅ ϕ ⋅ R = 2 ⋅ 19 ,2 ⋅ 10 2 ⋅ 0 ,488 ⋅ 220 ⋅ 10 −3 = 412 ,2 kN .
Se adoptă: Pcap = 400 kN.


1. Definiți raza de inerție.
2. Ce se înțelege prin lungime de flambaj?
3. Ce este flambajul? Este flambajul o solicitarea?
4. La ce solicitare apare fenomenul de instabilitate? Dați câteva exemple.
5. Prin ce se caracterizează flambajul?
6. Ce este forța critică de flambaj?
7. Ce este coeficientul de siguranță la flambaj? Ce valori are şi de cine este influențat?
123
8. Ce este lungimea de flambaj?
9. Ce metode cunoaşteți pentru calculul forței critice de flambaj?
10. Scrieți şi comentați relația lui Euler.
11. Care sunt valorile lungimilor de flambaj pentru barele confecționate din lemn?
12. Ce este coeficientul de zveltețe?
13. Ce este flambajul elastic? Dar cel plastic?
14. Care sunt etapele de calcul în cazul problemelor de dimensionare la flambaj?
15. Cum se face verificarea unei bare la flambaj?
16. Cum se calculează forța capabilă a unei bare la flambaj? Dar forța critică de flambaj?


1. Să se dimensioneze o bară dreaptă de secțiune pătrată, încastrată la un capăt şi
articulată la celălalt, lungă de 3 m şi solicitată la compresiune de o sarcină P = 300 kN,
ştiind că materialul din care este confecționată bara este OL 37 şi se impune un
coeficient de siguranță c0 = 3.
2. Să se verifice bara comprimată din figura 13.6 ştiind că este confecționată din
OL 37 şi se impune un coeficient de siguranță c0 = 4.
3. La ce diferență de temperatură flambează bara din figura 13.7, confecționată
din oțel cu: E = 210 GPa şi α = 12 x 10‐6 grad‐1?
Fig. 13.6 Fig. 13.7
4. Să se verifice la flambaj o bară confecționată din OL37 de lungime L = 4 m şi
diametru d = 100 mm, încărcată cu o sarcină P = 500 kN, dacă este încastrată la ambele
capete. (c0 = 4, σf = 304 ‐ 1,12 λ [MPa], λ0 = 105 şi λ1 = 60).
5. Să se determine sarcina critică de flambaj ce poate să o suporte o bară de lemn
(E = 10 GPa) cu secțiunea dreptunghiulară 80 x 120 [mm2] solicitată la compresiune,
dacă bara are o lungime L = 3 m şi este încastrată la ambele capete. (ptr lemn λ0 = 80 şi
λ1 = 0).
6. Să se verifice bara comprimată din figura 13.8 confecționată din patru corniere
40x40x5 asamblate prin sudură.
124
Fig. 13.8 Fig. 13.9
7. Să se verifice la flambaj bara confecționată din țeavă de oțel OL 37, ştiind că
are dimensiunile şi încărcările prezentate în figura 13.9
8. Să se dimensioneze biela din figura 13.10 confecționată din oțel OL 52, dacă se
impune un coeficient de siguranță c0 = 6.

Fig. 13.10
9. Să se dimensioneze bara comprimată din figura 3.11 confecționată din oțel
OL37, dacă se impune un coeficient de siguranță c0 = 3,5.

Fig. 13.11
10. Să se determine sarcina capabilă să o suporte bara din figura 13.12, în condiții
de eficiență economică. De asemenea, să se determine distanța dintre zăbreluțele de
rigidizare.

Fig. 13.12

125
11. Să se dimensioneze bara din figura 13.13, ştiind că este confecționată din
OL37 şi se impune un coeficient de siguranță c0 = 4.

Fig. 13.13

126
14. TESTE PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINȚELOR

Testul nr. 1

1. Calculul la flambaj prin metoda coeficientului de siguranță.
2. Să se ridice nedeterminarea şi să se traseze diagramele de eforturi pentru bara
din figura de mai jos.

3. Să se dimensioneze bara comprimată din figura de mai jos, confecționată din oțel
OL 37, dacă se impune un coeficient de siguranță c0 = 3,5. (ptr. OL 37, E=210 GPa, λ1=60,
λ0=105, σ f = 304 − 1,12 ⋅ λ [MPa ] ).

4. Arborele a cărui secțiune este prezentată în figura
alăturată, confecționat din oțel cu:
σ c = 48 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , σ 0 = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa ,
σ −1 = 32 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , este solicitat de un moment de
încovoiere într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie este
Rσ = ‐0,6. Se cere să se determine:
a) rezistența la oboseală a materialului σR;
b) rezistența la oboseală a piesei σRp, dacă k σG = 3,5 ;
c) momentul de încovoiere maxim şi minim, dacă se
impune un coeficient de siguranță cσ=2,5.
127
Testul nr. 2

1. Demonstrați expresia coeficientului de siguranță la oboseală (metoda Soderberg).

3. Să se dimensioneze bara comprimată din figura de mai jos, confecționată din oțel
OL 37, dacă se impune un coeficient de siguranță c0 = 3,5. (ptr. OL 37, E=210 GPa, λ1=60,
λ0=105, σ f = 304 − 1,12 ⋅ λ [MPa ] ).

τ +1 = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa τ 0 = 34 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa ,
τ −1 = 26 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa este solicitat de un moment de
torsiune într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie este
Rτ = 0,4. Se cere să se determine:
a) rezistența la oboseală a materialului τR;
b) rezistența la oboseală a piesei τRp, dacă
k τG = 3,5 ;
a) momentul de torsiune maxim şi minim, dacă
se impune un coeficient de siguranță cτ=2,1.
128
Testul nr. 3

1. Demonstrați expresia coeficientului de siguranță la oboseală (metoda Serensen).

3. Să se dimensioneze o bară dreaptă de secțiune circulară, încastrat la ambele
capete, lungă de (3000 + 10n) mm şi solicitată la compresiune de o sarcină P = 30 (10+n)
kN, ştiind că materialul din care este confecționată bara este OL 37 şi se impune un
coeficient de siguranță c0 = 3. (ptr. OL 37, E=210 GPa, λ1=60, λ0=105,
σ f = 304 − 1,12 ⋅ λ [MPa ] ).
σ +1 = 45 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , σ 0 = 37 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa ,
σ −1 = 30 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , este solicitat de un moment
de încovoiere într‐un ciclu al cărui coeficient de
asimetrie este Rσ = ‐0,4. Se cere să se determine:
b) rezistența la oboseală a piesei σRp, dacă
k σG = 3 ;
c) momentul de încovoiere maxim şi minim,
dacă se impune un coeficient de siguranță cσ=2,7.
129
Testul nr. 4

1. Demonstrați expresia coeficientului de siguranță la oboseală (metoda Soderberg).

3. Să se determine sarcina capabilă să o suporte o bară de lemn (E = 10 GPa) cu
secțiunea dreptunghiulară b x h [mm2] (b=[8 (10+n)] şi h=[12 (10+n)]), solicitată la
compresiune, dacă bara are o lungime L = (3000 + 10n) mm şi este încastrată la ambele
capete, dacă se impune un coeficient de siguranță c0 = 4. (ptr. lemn λ1 = 0, λ0 = 80,
σ f = 28 ,7 − 0 ,19 ⋅ λ [MPa ] ).
τ C = 38 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa τ 0 = 30 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa ,
τ −1 = 24 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa este solicitat de un moment de
torsiune într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie este
Rτ = 0,8. Se cere să se determine:
k τG = 3 ;
c) momentul de torsiune maxim şi minim, dacă
se impune un coeficient de siguranță cτ=2.
130
Testul nr. 5

1. Demonstrați relația lui Euler.

3. Să se verifice bara comprimată din figura de mai jos, ştiind că este confecționată
din OL 37 şi se impune un coeficient de siguranță c0 = 4. (ptr. OL 37, E=210 GPa, λ1=60,
λ0=105, σ f = 304 − 1,12 ⋅ λ [MPa ] ).

τ c = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , τ 0 = 35 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa ,
τ −1 = 30 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , este solicitat de un moment de
încovoiere într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie
este Rτ = ‐0,5. Se cere să se determine:
k τG = 2 ,7 ;
c) momentul de torsiune maxim şi minim, dacă
se impune un coeficient de siguranță cτ=1,8.

131
Testul nr. 6

1. Întindere – compresiune cu şoc.

3. Să se dimensioneze o bară dreaptă de secțiune inelară (d=0,8D), încastrată la un
capăt şi liberă la celălalt, lungă de (1500 + 10n) mm şi solicitată la compresiune de o
sarcină P = 40 (10+n) kN, ştiind că materialul din care este confecționată bara este OL 52
şi se impune un coeficient de siguranță c0 = 4. (ptr. OL 52, E=210 GPa, λ1=60, λ0=105,
σ f = 577 − 3,74 ⋅ λ [MPa ] ).
4. Arborele a cărui secțiune este prezentată în
figura alăturată, confecționat din oțel cu:
σ +1 = 44 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa σ 0 = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa ,
σ −1 = 36 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa este solicitat de un moment
de torsiune într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie
este Rσ = 0,4. Se cere să se determine:
k σG = 2 ,5 ;

dacă se impune un coeficient de siguranță cτ=1,7

132
Testul nr. 7

1. Încovoiere cu şoc.

3. Să se dimensioneze bara comprimată din figura de mai jos, confecționată din
oțel OL 37, dacă se impune un coeficient de siguranță c0 = 4. (ptr. OL 37, E=210 GPa,
λ1=60, λ0=105, σ f = 304 − 1,12 ⋅ λ [MPa ] ).

4. Arborele a cărui secțiune este prezentată în
figura alăturată, confecționat din oțel cu:
τ +1 = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , τ 0 = 37 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa ,
τ −1 = 25 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , este solicitat de un moment
de încovoiere într‐un ciclu al cărui coeficient de
asimetrie este Rσ = 0,2. Se cere să se determine:
k τG = 2 ;
dacă se impune un coeficient de siguranță cσ=2,2.

133
Testul nr. 8

1. Răsucire cu şoc.

3. Să se determine sarcina capabilă să o suporte o bară confecționată din oțel
cornier cu laturi egale 70x70x7 solicitată la compresiune, dacă bara are o lungime L =
(1200 + 12n) mm şi este încastrată la un capăt şi liberă la celălalt.
σ +1 = 52 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , σ 0 = 48 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa ,
σ −1 = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , este solicitat de un moment
de încovoiere într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie
este Rσ = ‐0,7. Se cere să se determine:
k σG = 4 ;
c) momentul de încovoiere maxim şi minim, dacă
se impune un coeficient de siguranță cσ=1,8.

134
Anexa 1
Tabelul 1

Rezistențe admisibile
Pentru unele materiale folosite în construcția de maşini

Rezistențe admisibile
Celelalte rezistențe
Materialul Caracteristici mecanice la tracțiune
admisibile
[MPa]
σr σc An I II III Compr. Încov. Răsucire Forfec.

Grupa Simbol STAS statică pulsantă alternant σ ac σ ai τ at τ af
MPa MPa %
simrtică σ at σ at σ at σ at
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
OL 37 370‐450 210‐240 25‐27 120‐150 110‐130 70‐100 1,0 1,1‐1,2 0,6‐0,65 0,8
Oțel OL 44 420‐500 230‐260 22 130‐160 110‐140 80‐110 1,0 1,1‐1,2 0,6‐0,65 0,8
500/1‐80
carbon OL 52 500‐620 270‐290 19 150‐180 125‐160 90‐120 1,0 1,1‐1,2 0,6‐0,65 0,8
OL 60 min.700 340‐360 10 210‐250 160‐200 110‐150 1,0 1,1‐1,2 0,6‐0,65 0,8
x
Oțel OlC 10 420 250 19 130‐170 110‐170 80‐110 1,0 1,1‐1,2 0,6‐0,65 0,8
corbon OLC25 xx 880‐80 500 310 22 140‐170 120‐150 85‐115 1,0 1,1‐1,2 0,6‐0,65 0,8
de calit. OLC45 xx 660 400 17 200‐260 170‐220 120‐160 1,0 1,1‐1,2 0,6‐0,65 0,8
18MC10 880 735 10 300‐380‐ 230‐320 150‐220 1,0 1,1‐1,2 0,6‐0,65 0,8
Oțel
33MoC11 791‐80 880 690 12 300‐380 230‐280 180‐230 1,0 1,1‐1,2 0,6‐0,65 0,8
aliat
13CN35 1130 930 10 380‐460 280‐380 190‐260 1,0 1,1‐1,2 0,6‐0,65 0,8
135
Anexa 1
Tabelul 1 (continuare)

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Oțel
OT 40‐2 400 200 24 100‐130 80‐110 50‐75 1,1 1,1 0,6‐0,65 0,8
turnat 600‐74
în piese OT 50‐2 500 280 18 130‐180 100‐130 70‐95 1,1 1,1 0,6‐0,65 0,8
Fonte
Fc200 230 ∗ ‐ ‐ 60‐80 50‐70 30‐45 2,5 ‐ 1.2 ‐
grafit 568‐82 ∗
lamelar Fc300 330 ‐ ‐ 90‐110 70‐90 45‐60 2,5 ‐ 1,2 ‐
Fonte
Fgn45‐5 450 320 5 150‐200 100‐140 75‐100 2,5 ‐ 1,0‐1,3 ** ‐
grafit 6071‐75
lmodul. Fgn60‐2 600 400 2 200‐260 130‐170 90‐120 2,5 ‐ 1,0‐1,3 ** ‐
Aliaje Bz12T 197‐80 200 ‐ 6 40‐60 30‐50‐30‐ 20‐30 1,0 1,0 0,7 ‐
nefer.de
AmT67 199/1‐80 180 ‐ 20 40‐60 50 20‐35 1,0 1,0 0,7 ‐
turnare
ATMg3Si 201‐77 130 ‐ 3 40‐75 30‐55 20‐35 1,0 1,1‐1,2 0,7 ‐

Observație:
x călire şi revenire joasă;
xx îmbunătățit;
* pentru probe cu diametrul de 20 mm.Piese cu crustă de turnare;
** 1,1 la solicitare I ; 1,2 la solicitare II ; 1,3 la solicitare III .
136
Anexa 1 a
Tabelul 2

Rezistențe de calcul la starea limită în MPa = N/mm2 (Stas 10108 ‐ 78)

I. Laminate din oțel

Rezistența de calcul ptr.
Limita de curgere
Marca oțelului γm întindere, compresiune
minimă R c sauR 0 , 2
şi încovoiere
t <16 mm 16 < t < 40 mm t <16 mm 16 < t < 40 mm
OL 34 210 200 1,10 190 180
OLT 35 230 220 1,10 210 200
OL 37, RCA 37 240 230 1,10 220 210
OLT 45 260 250 1,10 240 230
OL 44 280 270 1,12 260 250
OCS 44 265 255 1,12 260 250
OL 52 350 340 1,15 315 300
RCA 52, RCS 52 355 345 1,15 315 300
OCS 52 355 335 1,15 315 300
OCS 55 420 410 1,20 360 340
OCS 58 460 450 1,20 390 370

Valoarea limitei de curgere, respectiv a rezistenței de calcul (pentru grosimi t>40) se obțin
din relațiile urnătoare:
Rc
R c = R cm − 2 ⋅ s; R = γm ,
în care: R cm este media aritmetică a limitei de curgere;
s abaterea medie pătratică standard;
γ m coeficientul din tabelul de mai sus.

II. Piese din oțel carbon şi de calitate turnate sau forjate sau din fontă turnată

Sim‐ Coef. Față Fc20
Solicitarea OT40 OT50 OLC35 Fc150
bol γ m de Ri 0
Întindere din
Ri = 1 45 60
încovoiere
Compresiune din
incov. sau din forță R 1,0 150 210 210 R 160 180
axială
Forfecare Rf 0,6 90 130 130 0,36 35 45
Presiune locală R 4,0 600 840 840 3,5 550 650
Presiune diametrală Rd 0,04 6 8 8 ‐ ‐ ‐

137
Anexa 1 a
Tabelul 2 (continuare)
III. Profile şi table laminate

RCA52, RCB52
OL52, OCS52,
RCA37
Simbol
OCS44
OCS55
OCS58
OLT35
OLT45
OL37,
OL44,
Coef.
Solicitarea
γ m
Întindere,
compresiune, R 1,0 200 200 230 250 300 340 370
încovoiere
Forfecare Rf 0,6 120 120 140 150 180 210 220
Presiune locală
R1 0,4 800 840 920 1000 1200 1360 1500
de contact
Presiune pe
Rd 0,04 8 8,4 9,2 10 12 13,6 15
plan diametral
Rezistențe de calcul pentru profile ş table cu grosimi t ≤16mm
Întindere,
compresiune, R 1,0 210 220 240 260 315 360 390
încovoiere
Forfecare Rf 0,6 125 130 145 155 190 215 235
Rezistențe de calcul pentru cordoane de sudură
Întindere,
compresiune, Ris 1,0 200 210 230 250 300 340 370
încovoiere ∗
Întindere,
suduri Ris 0,8 160 170 180 200 240 280 300
necontrolate ∗
Compresiune ∗ Rcs 1,0 200 210 230 250 300 340 370
∗
Forfecare Rf 0,6 120 130 140 150 180 210 220
∗∗
Forfecare Rf 0,7 140 150 160 170 210 240 260
Rezistențe de calcul pentru cordoane de sudură la profile laminate cu grosimi t ≤16mm
Întindere,
suduri Ris 1,0 210 220 240 260 315 360 390
controlate ∗
Întindere,
suduri Ris 0,8 170 175 190 210 250 2900 310
necontrolate ∗
Compresiune ∗ Rcs 1,0 210 220 240 260 315 360 390
Forfecare ∗ Rf 0,6 125 130 145 155 190 215 235
∗ ∗∗
Observație: Sudură cap la cap; Sudură de colț.
138
Anexa 2

Valorile caracteristicilor E, G, ν şi α

E G α ⋅ 10 −6
[°C ]

Material
[GPa ] [GPa ] ν −1
Oțel carbon 200 ‐ 215 78 ‐ 85 0,26 ‐ 0,29 11 ‐ 13

Oțel aliat 190 ‐ 220 81 ‐ 83 0,25 ‐ 0,3 11 ‐ 13
Oțel turnat nerecopt 175‐ 185 80 ‐ 85 ‐ 11 ‐ 12
Oțel inoxidabil 190 ‐ 200 66 ‐ 75 0,25 ‐ 0,32 15 ‐ 18
Fontă cenuşie şi albă 75 ‐ 160 ∗ 32 ‐ 52 ∗ 0,2 ‐ 0,27 10 ‐ 12
Fontă perlitică maleabilă 160 ‐ 185 ∗ 68 ‐ 80 ∗ ‐ 10 ‐ 13
Aluminiu 69 ‐ 70 ≈ 26 0,32 0,33 23 ‐ 24
Duraluminiu (Al‐Cu‐Mg) 69 ‐ 75 27 28 0,32 ‐ 0,33 23 ‐ 24
Aliaje de AL cu siliiciu ≈ 76 ≈ 30 ≈ 0,27 ≈ 18
Aliaje de AL cu magnez. 43 ‐ 45 16 ‐ 18 ≈0,35 23 ‐ 26
Cupru laminat la rece 110 ‐ 130 ≈ 49 0,31 ‐ 0,34 16 ‐ 17
Alamă 90 ‐ 130 35 49 0.32 ‐ 0,42 18 ‐ 20
Bronz 90 ‐ 120 ≈ 43 0,31 ‐ 0,35 14 ‐ 18
Plumb 14 ‐ 17 ≈ 7 0,4 0,45 ≈ 29
Lemn de brad în lungul fibrelor 9 ‐ 13 4,5 ‐ 6 5 ‐ 2 ‐ 6
Lemn de stejar în lungul fibrelor 12 ‐ 14 4,5 ‐ 6,5 ‐ 2 ‐ 5
Lemn perpendicular pe fibre 4 ‐ 11 4,5 ‐ 6,5 ‐ ‐
Beton cu σ r = 10 − 30 MPa 15 ‐ 27 ‐ 0,16 ‐ 0,18 9 ‐ 12
Beton armat comprimat 18 ‐ 43 ‐ 0,18 ‐ 0,3 10 ‐ 12
Beton armat încovoiat 11 ‐ 30 ‐ 0,18 ‐ 0,3 10 ‐ 14
Zidărie de cărămidă 2,5 ‐ 3 ‐ ‐ ‐
Piatră de calcar, granit 42 ‐ 49 ‐ ‐ ‐
Sticlă 45 ‐ 100 21 ‐ 23 0,24 ‐ 0,27 2 ‐ 8
Celuloid 1,4 ‐ 2,7 0,6 ‐ 0,8 0,35 ‐ 0,45 6 ‐ 7
Răşini epoxidice 2,5 ‐ 4 ‐ ‐ 30 ‐ 60
Bachelit 2 ‐ 6 0,7 ‐ 2 0,35 ‐ 0,38 ‐
Polistiren 3 ‐ 5 ‐ ‐ 130
Polietilenă 1 ‐ 2,5 ≈ 3 ‐ 270
Pertinax ≈ 2,5 ‐ ‐ ‐
Textolit fibre 6 ‐ 10 2,2 ‐ ‐
Cauciuc ‐0,2 ‐ 0,6 0,0012‐ ≈ 0,5 ‐
0,0014
∗
Observa:ie: La fontă E şi G scad odată cu creşterea solicitări.

139
Anexa 3
∗
Coeficienți de sigurană la solicitarea monoaxială şi temperatură normală

Solicitarea Coeficientul de siguranță faşă de :
Cedarea materialului prin:
Modul Felul Deformare Rupere Oboseală Flambaj ∗∗
Deformare tenace σ c sauσ 0,2 1,2 ‐ 2 ‐ ‐ ‐
Întindere Rupere tenace σr ‐ 2 ‐ 3 ‐ ‐
Rupere fragilă σr ‐ 2 ‐ 4 ‐ ‐
Statică Deformare tenace σ c sauσ 0,2 1,2 ‐ 2‐ ‐ ‐ ‐
Flambaj σ c sauσ 0,2 ‐ ‐ ‐ 3 ‐ 5
Compresiune
Rupere tenace σr ‐ 2 ‐ 4 ‐ 3 ‐ 5
Rupere fragilă σr ‐ ‐ ‐ ‐
Cicluri Oboseală σ −1t ‐ ‐ 2 ‐ 3 ‐

simetrice Flambaj σf ‐ ‐ ‐ 3 ‐ 5
Deformare tenace σ c sauσ 0,2 1,2 ‐ 2 ‐ ‐. ‐

Cicluri
Oboseală tenace σ ot ‐ ‐ 2 ‐ 3 ‐
pulsante la

întindere
Rupere fragilă σr ‐ 2 ‐ 4 ‐ ‐
Oboseală fragilă σ ot ‐ ‐ 2 ‐ 3 ‐
Variabilă
Deformare tenace σ c sauσ 0,2 1,2 ‐ 2 ‐ ‐
periodică ‐
Cicluri Oboseală tenace σ ot ‐ ‐ ‐
3 ‐ 5
pulsante la Rupere fragilă σr ‐ 2 ‐ 4 ‐
‐
compresiune Oboseală fragilă σ ot ‐ ‐ 2 ‐ 3
3 ‐ 5
Flambaj σf ‐ ‐ ‐

∗
Observație: După Wellinger ‐ Dietmann, Festigkeitsberechnung, Alfred KrönermVerlag;
∗∗
Față de sarcina critică de flambaj elastic.
140
Anexa 4
MÃRIMI GEOMETRICE

MODULE DE REZISTENȚÃ
DISTANȚE MAXIME I Iy
SECȚIUNEA MOMENTE DE INERȚIE
ARIA pânã la punctele Wz = z , Wy =
Axele principale: 1 şi 2 PRINCIPALE y max z max
A extreme de la axele
Axele centrale: z şi y fațã de axele inițiale alese RAZE DE INERȚIE
principale
i1 = I1 / A , i 2 = I 2 / A
1 2 3 4 5
1. Dreptunghi înclinat
⎛ h2 + b2 h2 − b2 ⎞
I z = A⎜ + cos 2α⎟
⎝ 24 24 ⎠
h ⋅ cos α + b ⋅ sin α h2 + b2 h2 − b2
z1 = iz = + cos 2α
2 ⎛ h2 + b2 h2 − b2 ⎞ 24 24
A= b⋅h I y = A⎜ + sin 2α⎟
⎝ 24 24 ⎠
h ⋅ sin α + b ⋅ cos α h2 + b2 h2 − b2
y1 = i = + cos 2α
2 z
24 24
o
α≠0
Pentru:
I z ≠ I1 , I y ≠ I 2

2. Dreptunghi cu gol simetric B3 − b 3
W1 = h
B B2 − b 2 6B
z max = I y = I1 = h B3 − b 3
2 12 W1 = h
A=h⋅(B‐b) 6B
h B− b 3 B 2 + Bb + b 2
y max = I y = I 21 = h i1 =
2 12 12
h
i2 =
12

141
Anexa 4 (continuare)
1 2 3 4 5
3. Pătrat cu gol simetric H 4 − h4
Wz = Wy =
H 6H
z1 = y1 = H 4 − h4
2 Wu = Wv =
H −h
2 2
A= H2‐h2 Iz = Iy = Iu = Iv = 6H 2
12 iz = iy = iy = iv =
H⋅ 2
u1 = v1 =
2
H 2 + h2
=
12

4. Secțiuni compuse simetrice B ⋅ H 3 − b ⋅ h3 B ⋅ H 3 − b ⋅ h3
I z = I1 =
12 Wz =
H 6H
y1 = B3 ⋅ H − b3 ⋅ h
I y1 = I2 =
A=(B⋅H‐b⋅h)
2 12 B3 ⋅ H − b 3 ⋅ h
Wy1 = Wy2 =
B 3 (H − h ) + (B − b ) h
3
B 6B
z1 = Iy2 = I2 =
Iy
2 12
⎛ B⎞
2 Wy3 = 3
B2 ⋅ H − b 2 ⋅ h I y 3 = I 2 = I y1 + B ⋅ H ⋅ ⎜ z 3 − ⎟ z3
z3 = ⎝ 2⎠
2( B ⋅ H − b ⋅ h) 2 B ⋅ H 3 − b3 ⋅ h
⎛ b⎞ iz =
− b ⋅ h ⋅ ⎜ z3 − ⎟
⎝ 2⎠ 12( B ⋅ H − b ⋅ h)
5. Secțiuni compuse simetrice B ⋅ H 3 + b ⋅ h3 BH 3 + bh 3
I z = I1 =
12 Wz =
6H
B 3 (H − h ) + (B + b ) h
3
I y1 = I 2 = B 3 ( H − h) + ( B + b) h
3
A=B⋅H+b⋅h
H B 12
z1 = , y1 = Wy1 =
2 2 (B + b )3 H − b 3 (H − h) 6( B + b)
I y2 = I 2 =
b 2 ⋅ h + B⋅ H( B + 2b) 12 ( B + b)H − b( H − h)
z3 = B3h + b 3h Wy =
2( B⋅ H + b ⋅ h) Iy = I2 = + 2
6( B + b)
3
12
⎛ B ⎞
2
⎛ b⎞
2 I y3
+ BH ⎜ z 3 −
⎝ 2
− b⎟
⎠
+ bh ⎜ z 3 − ⎟
⎝ 2⎠
Wy3 =
z3

142
1 2 3 4 5
6. Secțiune dublu T B3 t 1 + b 3 t 2 + g 3 h
y1 = y Wy =
B t1 + b t 2 + g h
3 3 3
6B
Iy =
Bt + bt 2 (2 H − t 2 ) +
A=(Bt1+bt2+gt)
2 I I
12
=
1 Wz1 = z , Wz 2 = z
By 13 − ( B − g)( y 1 − t 1 )
3
2( Bt 1 + bt 2 + y1 y2
Iz = +
+ gh(2 t 1 + h) 3
iy =
B3 t 1 + b 3 t 2 + g 3 h
+ gh) by − ( b − g)( y 2 − t 2 )
3 3
12( Bt 1 + bt 2 + gh)
+
2
y 2 = H − y1 3 Iz
iz =
A
7. Secțiune Z B H 3 − bh 3
Iz =
12
I1 I2
H⎛ 2B − g ⎞ =
g 3
h + 2 B 3t Bt
+ (B − g )2 W1 = , W2 =
A==(BH‐bh)
e1 = ⎜ cos α + sin α⎟ I y e1 e2
2⎝ H ⎠ 12 2
h⎛
e 2 = ⎜ − sin α +
2B − g
cos α⎟
⎞ I zy = −
Bt
2
( B − g )( H − t ) i1 =
I1
, i2 =
I2

⎝2 ⎠ H A A
Iz + Iy ⎛ Iz − Iy ⎞
2
H⎛ g ⎞
e = ⎜ sin α + cos α⎟
' I1 , I 2 = ± ⎜ ⎟ + I 2zy BH 3 − bh 3
2
2⎝ ⎠ 2 ⎝ 2 ⎠
H
iz =
1 2 I zy 12( BH − bh)
α1 = arctg
2 Iz − Iy
B y 32 − b ( y 2 − t ) + g y 13
3
8. Cornier
B H−b h 2 2
Iz =
z1 = 3
2( BH − bh) H z − h ( z 2 − g ) + tz 13
3 3 I1
W1 =
A=(BH‐bh)
Iy =
2
BH − bh 2 2
3 e 1 max
y1 =
2( BH − bh) I zy =
BH
( B − 2 z 1 )( H − 2 y 1 ) −
4
z2 = B − z1 , y2 = H − y1 I2
e1 = y1 cosα + z2 sin α −
bh
4
( b − 2 z 1 )( h − 2 y 2 ) W2 =
e 2 max
e2 = z1 cosα − ( y2 − t) sin α 1
α 1 = arctg
2 I zy
2 Iz − Iy
143
1 2 3 4 5
9. Triunghi
bh 2
2 Wz1 =
y1 = h 24
3
bh bh 3 bh 2
A=
2
Iz = Wz 2 =
36 12
1
y2 = h h
3 Iz =
18

10. Romb
b bh 3 bh 2 b2 h
z1 Iz = I2 = Wz = , Wy =
2 48 24 24
bh
A=
2
h 3
b h h b
y1 = I y = I1 = iz = , iy =
2 48 48 48
11. Trapez
2B + b h B 2 + 4 Bb + b 2 h 3
y1 = ⋅ Iz = ⋅ Iz Iz
B+ b 3 B+ b 36 Wz1 = , Wz2 =
B− b y1 y2
A= h Pentru trapez isoscel
2
⋅ 2( B2 + 4Bb + b 2 )
h
2b + B iz =
y2 = Iy =
48
( B + B2 b + Bb 2 + b 3 )
h 3
6( B + b)
144
1 2 3 4 5
12. Coroana circularã (k = d/D) πD 3
πD2 Wz = Wy = (1− k4 )
A=
1
(1− k2) I z = I y = I1 = I 2 = 32
D
z1 = y1 = πD 4 D2 + d 2
Inel
subțire
2 =
64
(1− k4 ) i2 = iy =
4

A = π( D − t ) t (D − t)3
D−d Wz = Wy = πt
t= πt 4D
D− d 2 Iz = Iy = (D − d)3
t= 64 D+t
2 i2 = iy =
2 2
13. Sector inelar Iz =
R4 − r4
( 2ϕ − sin 2ϕ) R 4 − r 4 2ϕ − sin 2ϕ
2 sin ϕ R − r
3 3 W= ⋅
z0 = ⋅
8
8R sin ϕ
3ϕ R 2 − r 2 R4 − r4 ⎛ 32 sin 2 ϕ ⎞
A = ( R 2 − r 2 )ϕ Iy = ⎜ 2ϕ − sin 2ϕ − ⎟− Iy Iy
⎝ 9ϕ ⎠
Sector de z 1 = z 0 − r ⋅ cos ϕ
8
Wy1 = , Wy 2 =
4 R 2 r 2 t sin 2 ϕ z1 z2
inel z2 = R − z0 −
9( R + r )ϕ 2ϕ − sin 2ϕ
subțire sin ϕ tR 3m i z = (R − r )
2 2
z = R = ( 2ϕ − sin 2ϕ) 8ϕ
A = 2 tR mϕ 0 m
ϕ I 2
2
y 1 = R m sin ϕ tR 3m ⎛ 4 ⎞ Iy
Iy =
2 ⎝
⎜ 2ϕ + sin 2ϕ − sin 2 ϕ⎟
ϕ ⎠
iy =
A
14. Segment de cerc
z 1 = R sin ϕ AR 4 ⎛ 4 sin 3 ϕ cos ϕ ⎞ Iy Iz Iz

I y = I1 = ⎜1 − ⎟ y
W = , Wz1 = , Wz 2 =
A= 4 ⎝ 3 2ϕ − sin 2ϕ ⎠ z1 y1 y2
4 R sin 3 ϕ
2ϕ − sin 2ϕ yo = AR 2 4 sin 3 ϕ cos ϕ R 4 sin 2 ϕ cos ϕ
=R 3 2ϕ − sin 2ϕ Iz = I2 = (1 + − iy = 1−
2
4 2ϕ − sin 2ϕ 2 3 2ϕ − sin 2ϕ
y1 = R − y o
32 sin 2 ϕ Iz
y 2 = y o − R cos ϕ − ) iz =
9 2ϕ − sin 2ϕ A

145
1 2 3 4 5
15. Semicoroanã circularã
D4 − d 4 πD 3
y1 =
2 D3 − d 3
I y = I1 = π Wy =
64
(1 − k 4 )
3π D 2 − d 2 128
D −d
2 2
A= π D D4 − d 4 ⎛ 64 ⎞ I I
8 y 2 = − y1 Iz = I2 = ⎜π − ⎟ − Wz1 = z , Wz 2 = z
2 128 ⎝ 9π ⎠ y1 y2
D D2d 2 D − d D2 + d 2 Iz
z1 = − iy = , iz =
2 18π D + d 4 A

16. Coroanã elipticã
π 3 π 3
y1=b
I y = I1 =
4
( a b − a 13 b 1 ) Wy =
4a
( a b − a 13 b 1 )
A = π( ab − a1b

π π
(ab 3 − ab13 ) (ab 3 − ab13 )
z1=a
Iz = I2 = Wz =
4 4b

17. Hexagon regulat
5 3
Wz = R
R 8
y1 = 3
2 5 3 4 5 3 3
A = 1,5R 2 3 I z = I y = I1 = I 2 = R Wy = R
16 16
z1 = R 5
iz = iy = R
24
146
Anexa 5
PRESIUNEA MAXIMĂ DE CONTACT

Schema corpurilor în contact A B Pmax
1 2 3 4
1.
d1 + d 2 d1 + d 2 ⎛ d1 + d 2 ⎞
2
0,62 ⋅ 3 PE ⎜ 2
⎟
d 1d 2 d1d 2 ⎝ d 1d 2 ⎠

2.
d1 − d 2
d1 + d 2 ⎛ d 2 − d1 ⎞
2
d 1d 2 0,62 ⋅ 3 PE ⎜ 2
⎟
d 1d 2 ⎝ d 1d 2 ⎠

3.
1 1 PE 2
0,62 ⋅ 3

d d d2

4.
1 1 1 PE 2
+ α⋅ 3
d1 d1 d 2 d 12
5.
2
1 1 1 ⎛ d 2 − d1 ⎞
− α ⋅ 3 PE ⎜
2
⎟
d1 d 2 d1 ⎝ d 1d 2 ⎠
Anexa 5
147
(continuare)
1 2 3 4
6.
2
1 1 1 1 ⎛ d 2 − d1 ⎞
− + α ⋅ 3 PE ⎜ 2
⎟
d1 d 2 d1 d 2 ⎝ d 1d 2 ⎠

7.
2
1 1 1 1 ⎛ d4 − d2 ⎞
− + α ⋅ PE ⎜
3 2
⎟
d2 d4 d4 d3 ⎝ d 2d 4 ⎠

8.
PE 2
1 1 α⋅ 3
d 22
d2 d1

9.
1 1 PE d 1 + d 2
‐ + 0,59 ⋅
d4 d3 L d 1d 2
10.
1 P⋅E
‐ 0,59 ⋅
d d⋅L

148
Anexa 6
ELEMENTE GEOMETRICE LA RĂSUCIRE

Caractersticile geometrice
Forma secțiunii Locul unde
de rezistențã de rigiditate
transversale este τmax
Wt [cm3] It [cm4]
1 2 3 4
1. Coroană circulară
πD 3 ⎛ ⎛ d ⎞4⎞ πD 4 ⎛ ⎛ d ⎞4⎞ pe conturul

Wt = ⎜⎜ 1 − ⎜ ⎟ ⎟⎟ It = ⎜⎜ 1 − ⎜ ⎟ ⎟⎟
16 ⎝ ⎝ D⎠ ⎠ 32 ⎝ ⎝ D⎠ ⎠ exterior
2. Segment de cerc
2 ,82 3, 35
D 3 ⎛ 2H ⎞ ⎛ 2H ⎞
Wt = ⎜ ⎟ I t = 4,74 D ⎜ 4
⎟ A
22,9 ⎝ D ⎠ ⎝ D⎠

D
pentru 2 < < 8
H
3. Cerc fãrã segment
D 3 2,6H − D D 4 ⎛ 2,6H ⎞
Wt = ⋅ It = ⎜ − 1⎟ A
8 0,3H + 0,7 D 16 ⎝ D ⎠

4. Cerc scobit Wt = αR 3 I t = βR 4
r/
0 0,05 0,1 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,5
R
A
α 1,57 0,89 0,82 0,81 0,76 0,66 0,52 0,38 0,14

β 1,57 1,56 1,56 1,46 1,22 0,92 0,63 0,38 0,07
5. Dreptunghi b<h
A
Wt = k 1 b 2 h I t = k 2 b3h
τ B = k 3τ A

h/b 1 1,25 1,5 1,75 2,0 2,5 3 4 5 6 8 10 ∞
k1 0,208 0,221 0,231 0,239 0,246 0,258 0,267 0,282 0,292 0,299 0,307 0,313 0,333
k2 0,141 0,172 0,196 0,214 0,229 0,249 0,263 0,281 0,292 0,299 0,307 0,313 0,333
k3 1,0 0,292 0,859 0,820 0,795 0,766 0,752 0,745 0,743 0,742 0,742 0,742 0,742
Anexa 6
149
(continuare)
1 2 3 4
6. Triunghi echilateral
b3 h3 3 4 h3
Wt = = It = b = A
20 12,99 80 25,98

7. Hexagon regulat
Wt = 0,189 h 3 I t = 0,115h 4 A

8. Octogon regulat
Wt = 0,185h 3 I t = 0,108h 4 A

9. Elipsă πab 2 πnb 2
Wt = =
2 2 πa 3 b 3 πn 3 b 4
It = 3 = A
a a + b3 n2 + 1
unde: n = ≥ 1
b
10. Coroanã elipticã Wt = (1 − c 4 ) nb 3
a 1 b1
unde: c = = n3b4
I t = π(1 − c ) 4
, 4
A
a b
n +1
a
n= ≥1
b
11. Profil subțire deschis
=
∑b h 3
i i la mijlocul
∑b h
Wt 1
3b max It = 3
i i dreptunghi
3
hi > bi ului cu bmax

12. Arc de grosime t
constantã st 2
Wt = st 3 la mijlocul
3 It =
3 laturii
s = lungimea arcului

13. Profil subțire închis 4Ω 2 4Ω 2
It = =
Wt = 2Ωt min
∑
ds si
Ω = aria închisã ∫t ti
în dreptul
lui tmin
de fibra medie s s = este lungimea

fibrei medii

150
Anexa 7
OȚEL CORNIER CU ARIPI EGALE (STAS 424‐80)

I – momente de inerție, W – module de rezistență, i = I
A ‐ rază de inerție
(indicele dă axa în raport cu care s‐au calculat)
Distanța axelor
Dimensiunile Aria Masa Mărimile statice pentru axele de încovoiere
r r1 [cm]
secțiunii secțiunii liniară
x ‐ x şi y ‐ y u ‐ u v ‐ v
Ix= Iy Wx= Wy ix= iy Iu i u Iv Wv iv
a*a*g, [mm] [cm2] [kg/m] [mm] [mm] e u1 v1 v2
[cm4] [cm3] [cm] [cm4] [cm] [cm4] [cm3] [cm]
20*20*4 1,45 1,14 3,5 2,0 0,64 1,41 0,90 0,71 0,14 0,36 0,58 0,77 0,73 0,21 0,23 0,38
30*30*4 2,27 1,78 5 2,5 0,88 2,12 1,24 1,05 1,8 0,85 0,89 2,85 1,12 0,75 0,61 0,58
40*40*4 3,08 2,42 6 3 1,12 2,83 1,58 1,40 4,47 1,55 1,2 7,09 1,52 1,85 1,17 0,78
40*40*5 3,79 2,97 6 3 1,16 2,83 1,64 1,42 5,43 1,91 1,20 8,60 1,51 2,26 1,37 0,77
50*50*5 4,80 3,77 7 3,5 1,40 3,54 1,98 1,76 11,0 3,05 1,51 17,4 1,90 4,54 2,59 0,97
50*50*6 5,09 4,47 7 3,55 1,45 3,54 2,04 1,77 12,8 3,61 1,50 20,4 1,89 5,33 2,61 0,97
60*90*6 6,91 5,42 8 4 1,69 4,24 2,39 2,11 22,8 5,29 1,82 36,2 2,29 9,43 3,95 1,17
60*60*8 9,63 7,04 8 4 1,77 4,24 2,50 2,14 29,2 6,89 1,80 46,2 2,26 12,1 4,86 1,16
70*70*7 9,40 7,38 9 4,5 1,97 4,95 2,79 2,47 42,4 8,41 2,12 67,1 2,67 17,5 6,27 1,36
80*80*8 12,30 9,63 10 5 2,26 5,66 3,19 2,82 72,2 12,6 2,43 115 3,06 29,8 9,36 1,55
100*100*10 19,2 15,0 12 6 2,82 7,07 3,99 3,54 177 24,6 3,04 280 3,83 72,9 18,3 1,95
120*120*10 23,2 18,2 13 6,5 3,31 8,49 4,69 4,23 313 36,0 3,67 497 4,63 129 27,5 2,36
140*140*14 37,6 29,4 15 7,5 3,98 9,90 5,61 5,07 689 68,8 4,30 1094 5,42 284 50,5 2,74
150*150*16 45,7 35,9 16 8 4,29 10,6 6,07 5,34 949 88,7 4,56 1510 5,74 391 64,4 2,93
160*160*14 43,3 34,0 17 8,5 4,47 11,3 6,30 5,77 1046 90,8 4,92 1662 6,20 431 68,1 3,16
160*160*16 49,1 38,5 17 8,5 4,55 11,3 6,42 5,79 1175 103 4,89 1866 6,17 485 75,3 3,14
OBSERVAȚIE ‐ Masa este calculată pentru dimensiunile nominale pe baza densității de 7,85 kg/dm3.
151
Anexa 8
OȚEL CORNIER CU ARIPI INEGALE (STAS 425‐80)

Mărimile statice pentru axele de încovoiere
Unghiul
Dimensiunile Distanța axelor
Aria Masa de
secțiunii r r1 [cm] x ‐ x y ‐ y u ‐ u v ‐ v
secțiuni liniară înclinare
a*b*g
a axelor
Ix Wx ix Iy Wy iy Iu i u Iv iv
ex ey v3 v2 u1 u2 u3
[mm] [cm ]
2 [kg/m] [mm] [mm] tg(ϕ) [cm ] [cm ] [cm] [cm ] [cm ] [cm] [cm ] [cm] [cm ] [cm]
4 3 4 3 4 4
80*65*8 11,0 8,66 9 4 2,47 1,73 5,59 4,65 2,79 2,91 2,05 0,615 68,1 12,3 2,49 40,1 8,41 1,91 88,0 2,82 20,3 1,35
100*75*9 15,1 11,8 10 5 3,15 1,91 6,91 5,45 3,22 3,63 2,22 0,549 148 21,5 3,13 71,0 12,7 2,17 181 3,47 37,8 1,59
OBSERVAŢIE: -Momentul de inerţie (I), modulul de rezistenţă (W), raza de giraţie (i) sunt raportate la axele de încovoiere respective.
- Masa este calculată pentru dimensiunile nominale pe baza densităţii de 7,85 kg/dm3.
152
ANEXA 9
OȚEL I (STAS 565‐80)

Dimensiuni Aria
Sibol Mărimi geometrice inerțiale Sz Simbol
[mm] secțiunii
I h b t g = R r [cm2] z ‐ z y ‐ y I
Iz Wz iz Iy Wy iy
[cm4] [cm3] [cm] [cm4] [cm3] [cm] [cm3]
8 80 42 5,77 3,9 2,3 7,58 778 19,5 3,20 6,29 3,00 0,91 11,4 8
10 100 50 6,64 4,5 2,7 10,6 171 34,2 4,01 12,2 4,88 1,07 19,9 10
12 120 58 7,52 5,1 3,1 14,2 328 54,7 4,81 21,5 7,41 1,23 31,8 12
14 140 66 8,40 5,7 3,4 18,3 573 81,9 5,61 36,2 10,71 1,40 47,7 14
16 160 74 9,28 6,3 3,8 22,8 935 117 6,40 54,7 14,8 1,55 68,0 16
1 180 82 10,16 6,9 4,1 27,9 1450 161 7,20 81,3 19,8 1,71 93,4 18
20 200 90 11,04 7,5 4,5 33,5 2140 214 8,00 117 26,0 1,87 125 20
22* 220 98 11,92 8,1 4,9 39,6 3060 278 8,80 162 33,1 2,02 162 22*
24 240 106 12,80 8,7 5,2 46,1 4250 354 9,59 221 41,7 2,20 206 24
26* 260 113 13,77 9,4 5,6 53,4 5740 442 10,4 288 51,0 2,32 257 26*
28* 280 119 14,85 10,1 6,1 61,1 7590 542 11,1 364 61,2 2,45 316 28*
30 300 125 15,82 10,8 6,5 69,1 9800 653 11,9 451 72,2 2,56 381 30
32* 320 131 16,92 11,5 6,9 77,8 12510 782 12,7 555 84,7 2,67 457 32*
36* 360 143 19,05 13,0 7,8 97,1 19610 1090 14,2 818 114 2,90 638 36*
40 400 155 21,10 14,4 8,6 118 29210 1460 15,7 1160 149 3,13 857 40
OBSERVAŢIE: * Aceste profile nu mai sunt prevăzute în STAS 565 ‐ 80
153

ANEXA 10
OȚEL U (STAS 564‐80)

Dimensiuni Aria
Sibol Mărimi geometrice inerțiale Sz ey Simbol
[mm] secțiunii
U h b t g = R r [cm2] z ‐ z y ‐ y U
Iz Wz iz Iy Wy iy
[cm4] [cm3] [cm] [cm4] [cm3] [cm] [cm3] [cm]
5* 50 38 5 7 35 7,12 26,4 10,6 1,92 9,12 3,75 1,13 6,43 1,37 5
6,5 65 42 5,5 7,28 4 9,03 57,5 17,7 2,52 14,1 5,07 1,25 10,6 1,42 6,5
8 80 45 6 7,76 4 11,0 1,06 26,5 3,1 19,4 6,36 1,33 15,9 1,45 8
10 100 50 6 8,26 4,5 13,5 205 41,2 3,91 29,3 8,49 1,47 24,5 1,55 10
12 120 55 7 8,72 4,5 17,0 364 60,7 4,62 43,2 11,1 1,59 36,3 1,60 12
14 140 60 7 9,72 5 20,4 605 86,4 5,45 62,7 14,8 1,75 51,4 1,75 14
16 160 65 7,5 10,20 5,5 24,0 925 116 6,21 85,3 18,3 1,89 68,8 1,84 16
18 180 70 8 10,68 5,5 28,0 1350 150 6,95 114 22,4 2,02 89,6 1,92 18
20 200 75 8,5 11,16 6 32,2 1910 191 7,70 148 27,0 214 114 2,01 20
22* 220 80 9 12,14 6,5 37,4 2690 245 8,45 197 33,6 230 146 2,14 22*
24 240 85 9,5 12,62 6,5 42,3 3600 300 9,22 248 39,6 2,42 179 2,23 24
26* 260 90 10 13,60 7 48,3 4820 371 9,99 317 47,7 2,56 221 2,36 26*
30 300 100 10 15,60 8 58,8 8030 535 11,7 495 67,8 2,90 316 2,70 30
154

ANEXA 11
OȚEL T (STAS 566‐80)

Denumirea Dimensiuni [mm] Secțiunea Greutatea e Mărimi geometrice inerțiale Denumirea
T a=h g=t=r r1 r2 A G z ‐ z y ‐ y T
[cm2] [N/m] [cm] Iz [cm4] Wz [cm3] iz [cm] Iy [cm4] Wy [cm3] iy [cm]
2* 20 3 1,5 1 1,12 0,88 0,58 0,38 0,27 0,58 0,20 0,20 0,42 2*
2,1/2* 25 35 2 1 1,65 1,29 0,73 0,87 0,49 0,73 0,43 0,34 0,51 2,1/2*
3 30 4 2 1 2,26 1,77 0,85 1,72 0,80 0,87 0,87 0,58 0,62 3
4 40 5 2,5 1 3,77 2,96 1,12 5,28 1,84 1,18 2,58 1,29 0,83 4
5 50 6 3 1,5 5,66 4,44 1,39 12,10 3,36 1,46 6,06 2,42 1,03 5
155

ANEXA 12
OŢEL Z

Greutate
Denumirea Dimensiuni [mm] Secțiunea Mărimi geometrice inerțiale Denumirea
a
Z h a g=t r r A G z ‐ z y ‐ y Z
[cm2] [N/m] Iz [cm4] Wz [cm3] iz [cm] Iy [cm4] Wy [cm3] iy [cm]
8 80 65 6,0 6,0 3,0 12,0 9,42 123,9 30,98 3,21 94,0 15,17 2,80 8
10 100 75 6,5 6,5 3,25 15,5 12,20 251,4 50,29 4,02 158,0 22,02 3,19 10
OBSERVAŢIE: Greutatea teoretică este calculată cu greutatea specifică de 78,5 N/dm3.
156
Ecuația liniei elastice, săgeata maximă, rotirea maximă Anexa 13

Nr Încărcarea grinzii Ecuația liniei elastice Săgeata maximă Rotirea
0 1 2 3 4
PL3 x 2 ⎛ x⎞ PL3 PL2

1 v= ⋅ 2 ⋅ ⎜3 − ⎟, 0≤ x≤ L f= , x = L ϕA = , x = L
6EI z L ⎝ L⎠ 3EI z 2 EI z
pL4 x 2 ⎛ 4x x 2 ⎞ PL4 PL3

2 v= ⋅ ⎜
⋅ 6− + ⎟, 0 ≤ x ≤ L f= , x = L ϕA = , x = L
24 EI z L2 ⎝ L L2 ⎠ 8EI z 6EI z
Mx 2 ML2 ML
3 v= , 0≤ x≤ L f= , x = L ϕA = , x = L
2 EI z 2 EI z EI z
p o L4 x 2 ⎛ 4 x x 2 x3 ⎞
v= ⋅ ⋅ ⎜1 − + − ⎟, Po L4 p o L3
4 12 EI z L2 ⎝ L 2 L2 10L3 ⎠ f= , x = L ϕA = , x = L
30EI z 24 EI z
0≤ x≤ L
pL3
pL4
x ⎛ x x ⎞
2 3
5pL4
L ϕA = ϕB = ,
5 v= ⋅ ⋅ ⎜1 − 2 + 3 ⎟ , 0 ≤ x ≤ L f= , x= 24 EI z
24 EI z L ⎝ L L ⎠ 384 EI z 2
x = 0, x = L
pL2
PL3 x ⎛ 4x 2 ⎞ L pL3 L ϕA = ϕ B = ,
6 v= ⋅ ⋅ ⎜1 − 2 ⎟ , 0≤ x≤ f= , x= 16EI z
16EI z L ⎝ 3L ⎠ 2 48EI z 2
x = 0, x = L
157
0 1 2 3 4
Pa 2 b 2 ⎛⎜ 2 x ' x ' ( x ) ⎞ b+L
' 3
v1 = ⋅ + − 2 ⎟ , 0 ≤ x' = a Pb (L 2
− b2)
3
L2 − b 3 ϕA = abP, x ' = 0
6EI z L ⎜⎝ a b a b ⎟
⎠ f = , 6LEI z
7 9 3LE I z 3

Pa 2 b 2 ⎜⎛ 2 x '' x '' ( x ) ⎞⎟
'' 3 Pa 2b2 a+L
v2 = ⋅⎜ + − , 0 ≤ x '' = b
vp =
3LE I z
, x = a ϕA = abP, x '' = 0
6EI z L ⎝ b a ab ⎟⎠ 6LEI z
L2 − x 2 PaL2 3 aLP
v= a ⋅ x ⋅ P; 0≤x≤L f max = ; 0≤ x≤ L ϕ B = −2 ϕ A =
6E ⋅ L ⋅ I z 27 EI z 3EI z
8
2 aLx 1 + 3 ax − x
2 3
a+L 2 3a + 2 L
v1 = 1
P; 1
0 ≤ x1 ≤ a f= a P; x = a ϕK = aP
6E ⋅ I z 3E ⋅ I z 6EI z
L−x PL3 L aLP
v= a ⋅ x ⋅ P; 0 ≤ x ≤ L f max = ; x= ϕ A = −ϕ B =
2E ⋅Iz 8EI z 2 2 EI z
9
3 aLx 1 + 3 ax − x
2 3
2a + 3L a+L
v1 = 1
P; 1
0 ≤ x1 ≤ a f= aP; x = a ϕK = aP
6E ⋅ I z 6E ⋅ I z 2 EI z
− 2 L2 + 6 a ⋅ L − 3a 2 − x 2 a 3 + 3a 2 b − 2 b 3
v= x ⋅ M; 0 ≤ x ≤ a Dacă a>b f în intervalul a la ϕA = M
6E ⋅ I z ⋅ L 6EI z L2
( L − x ) ⋅ (2 Lx − 3a 2 − x 2 )
10 2
x = 2aL − a 2 − L2 ϕA =
2a 3 − 3a 2 b − b 3
v= M; 0≤ x≤ L 3 M
6E ⋅ I z ⋅ L 6EI z L2
2 L2 − 3xL + x 2 2 f=
M0 L2
pt.,
v= xL M A ; 0≤ x≤ L 9 2EI z

LM A
11 6E ⋅ I z ⋅ L ⎛ 1⎞ ϕ A = 2ϕ B =
x = L⎜1 − ⎟ 3EI z
⎝ 3⎠
4,127 P0 L4 pL
ϕ =
7 xL − 10x L + 3x
4 3 2 5 f= A
45E I
12 v= ; 0 ≤ x ≤ L 450EI z z
360E ⋅ I z ⋅ L ϕ =
7 P0L3
pt. x = L 1 − 1 / 15 B
360EIz
158
0 1 2 3 4
3aL − (3L − b ) x
2 2
Pab 2
v= b 2 xP ; 0 ≤ x ≤ a f=
a
;x=L
a abP
12 E ⋅ I z ⋅ L
3
6EI z 3L − b 3L − b ϕA =
13 4 EI z L
[ 3aL − (3L − b )x ] b
2 2 2
x − 2 L3 ( x − a )
3
; 0 ≤ a ≤ L vp =
ab − 3aL − 3L2 2 2
v=
12 E ⋅ I z ⋅ L3 12 EI z L3
a b P;
ϕB = 0
3x 2 L − 4 x 3 PL3 L
14 v= f= ;x=
48E ⋅ I z ⋅ L 192 EI z 2 ϕA = ϕB = 0
159
Anexa 14
Tabelul 1

INDICATORUL TABELELOR CU COEFICIENTUL ϕ

Nr. Indicatorul
Tipul profilului
crt. coef. ϕ
a) Tuburi laminate la cald fără
sudură.
b) Profile dublu T laminate sau
1. A
sudate din tablă în plan paralel cu
inima.

a) Chesoane sudate, profile
solidarizate.
2. b) Profile dublu T sau sudate B
care flambează în plan paralel cu
tălpile.

Profile deschise cu o axă de
simetrie
C
a) Flambaj în plan paralel cu axa
de simetrie y‐z.
3.
b) Flambaj în plan
B
perpendicular pe axa de simetrie.

160
Anexa 14
Tabelul 2
STAS 10108/0‐78
Marca Limita de Rezistența de Ind. Expresia coeficientului de flambaj
oțelului curgere calcul tabel ϕ
R [MPa] t ≤ 16 16 < t ≤ 40
⎛ 5667 ⎞
(. * . )2 −
11335
A ϕ = ⎜ 0 , 6465 + ⎟−
⎝ λ2 ⎠ λ2
ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
6105 12210
OLT 35 230 210 200 B + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 11951 ⎞ − (... )2 −
23902
C ϕ = ⎜ 1 , 411 + ⎟
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 5431 ⎞ − (... )2 −
10862
A ϕ = ⎜ 0 , 6465 + ⎟
⎝ λ2 ⎠ λ2

ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
5851 11702
OL 37 240 220 210 B + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
RCA 37
ϕ = ⎛⎜ 1 , 411 + ⎞ −
11453 22917
C ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 5013⎞ 10126
A ϕ = ⎜ 0 , 6 4 6 5 + ⎟ − (. . . ) 2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 5401⎞ 10802
OLT 45 260 240 230 B ϕ = ⎜ 0 ,7 5 0 6 + ⎟ − (. . . ) 2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 10572 ⎞ 21145
C ϕ = ⎜ 1,4 1 1 + ⎟ − (. . . ) 2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 4495 ⎞ − (... )2 −
8890
A ϕ = ⎜ 0 , 6465 + ⎟
⎝ λ2 ⎠ λ2
OL 44
ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
4842 9684
290 260 250 B + ⎟ (... )2 −
OSC 44 ⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 9479 ⎞ − (... )2 −
18957
C ϕ = ⎜ 1 , 411 + ⎟
⎝ 2
λ ⎠ λ2
⎛ 3834 ⎞ − (... )2 −
7668
A ϕ = ⎜ 0 , 6465 + ⎟
⎝ λ2 ⎠ λ2
Oțeluri cu
ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
4130 8260
B + ⎟ (... )2 −
Rc=340 MPa ⎝ λ2 ⎠ λ2

ϕ = ⎛⎜ 1 , 411 ⎞ −
8085 16160
C + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
ϕ = ⎛⎜ 0 , 6465 ⎞ −
3621 7242
OL 52, A + ⎟ (... )2 −
350 ⎝ λ2 ⎠ λ2
RCA 52,
.
ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
3900 7801
RCB 52, 315 300 B + ⎟ (... )2 −
. ⎝ λ2 ⎠ λ2
RCB 52,
360
ϕ = ⎛⎜ 1 , 411 ⎞ −
7636 15267
OSC 52 C + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 3031 ⎞ − (... )2 −
6063
A ϕ = ⎜ 0 , 6465 + ⎟
⎝ λ2 ⎠ λ2
OSC 55 430 360 340
⎛ 3266⎞ 6531
B ϕ = ⎜ 0 ,7 5 0 6 + ⎟ − (. . . ) 2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
ϕ = ⎛⎜ 0 , 6465 ⎞ −
2773 5546
A + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
OSC 58 4700 390 370
ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
2988 5975
B + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2

161

INDICAȚII ŞI RĂSPUNSURI LA PROBLEMELE
PROPUSE

Cap. 9. Deplasări

Problema 1
P ⋅a3
ν k = −21,33 ⋅ .
E⋅I

Problema 2
p ⋅ a4
ν k = 152 ⋅ .
E⋅I

Problema 3
P ⋅ a3
ν k = 10 ⋅ .
E⋅I

Problema 4
În cazul acestei structuri, se va lua în considerare si momentul te torsiune ce apare
în bară, astfel ca relația lui Veresceaghin, va arăta astfel:
ΩM ⋅ m g ΩM t ⋅ m tg P ⋅ a3 P ⋅ a3
νk = ∑ +∑ = 81 + 54 = 14 ,30 [mm ] .
E⋅I G ⋅ Ip E⋅I G ⋅ Ip

Problema 5
P ⋅ a4
ν k = 21,375 ⋅ = 33 ,65 [mm ] .
E⋅I

Problema 6
V = 0 ,988 [kN ] .

Problema 7a
7 ⋅ P ⋅ a3 P ⋅ a2
νk = = 7 ,508 [mm ] ; ϕ k = = 0 o11ʹ14ʺ .
3⋅E⋅I E⋅I

163
Problema 7b
7 ⋅ P ⋅ a3 2 ⋅ P ⋅ a2
νk = = 13 [mm ] ; ϕ k = = 0 o 37ʹ03ʺ .
3⋅E⋅I E⋅I

Problema 7c
4 ⋅ M ⋅ a2 2⋅M⋅a
νk = = 2 ,992 [mm ] ; ϕk = = 0o 5ʹ9ʺ .
E⋅I E⋅I

Problema 7d
10 ⋅ p ⋅ a 4 2 ⋅ p ⋅ a3
νk = = 19 ,68 [mm ] ; ϕ k = = 1o17ʹ25ʺ .
E⋅I 3⋅E⋅I

Problema 8a
p ⋅ a4 p ⋅ a4
ν k = 48 ,38 = 10 ,16 [mm ] ; u k = 14 ,06 = 2 ,954 [mm ] ;
E⋅I E⋅I
p⋅a4 p ⋅ a3
δ k = 50 ,38 = 10 ,58 [mm ] ; ϕ k = 17 ,25 = 0 o 49ʹ50ʺ .
E⋅I E⋅I

Problema 8b
p ⋅ a4 p ⋅ a4
ν k = 301,3 = 10 ,20 [mm ] ; u k = 14 ,25 = 0 ,4825 [mm ] ;
E⋅I E⋅I
p ⋅ a4 p ⋅ a3
δ k = 301,6 = 10 ,21 [mm ] ; ϕ k = 26 ,25 = 0 o7ʹ38ʺ .
E⋅I E⋅I

Problema 9a
p ⋅ a4 p ⋅ a2
ν k = 5 ,5 = 8 ,003 [mm ] ; ϕ k = 0 ,75 = 0 o 3ʹ45ʺ .
E⋅I E⋅I

Problema 9b
M ⋅ a2 M⋅a
νk = = 1,86 [mm ] ; ϕk = = 0o19ʹ16ʺ .
3⋅E⋅I E⋅I

164

Cap. 10. Sisteme static nedeterminate

Problema M2 V1 V2 V3 X0 Mx0
1a ‐ 1,143 pa2 1,714 pa 2,667 pa ‐ 0,381 pa 1,720 a 1,469 pa2
1b ‐ 3,375 pa2 ‐ 1,687 pa 5,25 pa 2,438 pa 5,560 a 2,971 pa2
1c ‐ 0,525 pa2 ‐ 0,175 pa 0,680 pa 0,495 pa ‐‐‐‐ M4=0,99 pa2
1d ‐ Pa 1,75 Pa ‐‐‐‐ ‐ 0,75 Pa ‐‐‐‐ M3=0,5 Pa
0,427 pa2
1e ‐ 1,647 pa2 1,634 pa 3,403 pa 3,436 pa 6,537 a M4=2,451 pa2
M5= ‐ 1,5 pa2
1f ‐ 1,5 pa2 1,625 pa 4,125 pa 0,25 pa 1,627 a 1,32 pa2
1,92 pa2
1g ‐ 0,6786 pa2 1,0804 pa 3,1456 pa 2,774 pa 6,610 a
M1= ‐ pa2
M1= ‐ 6 pa2
1h 3,5 pa2 6,167 pa ‐ 7 pa 7,833 pa ‐‐‐‐
M3= ‐ 8 pa2
M1=1,5 pa2
1i 0,3 pa2 ‐ 2,7 pa 0,025 pa 3,175 pa ‐‐‐‐
M5= ‐ 1,5 pa2
Observație: Abscisa x0 este măsurată față de capătul din stânga al barei

Problema M2 V1 V2 V3 X0 Mx0
2,056 pa2
2a 2,361 pa2 1,66 pa 4,312 pa 2,028 pa 6,967 a
M4=1,66 pa2
0,63 pa2
2b ‐ 0,222 pa2 ‐ 0,044 pa 1,34 pa 5,694 pa 6,307 a
M3= ‐ 3 pa2
1,029 pa2
2c ‐ 0,1964 pa2 1,2 pa 1,365 pa 1,435 pa 6,570 a
M1= ‐ pa2
1,659 pa2
2d ‐ 0,7143 pa2 1,821 pa 1,7504 pa 0,4286 pa 1,827 a
M3=M4= ‐ 2 pa2
Observație: Abscisa x0 este măsurată față de capătul din stânga al barei
165

Problema X V1 V2 H1 H2 Mmax
3a 0,72 pa ‐‐‐‐ 3,28 pa ‐‐‐‐ 0 3,68 pa2
3b 0,25 pa ‐ 0,3125 pa 0,3125 pa 0,25 pa 0,25 pa 0,088 pa2
3c 1,35 pa2 ‐‐‐‐ ‐‐‐‐ ‐‐‐‐ ‐‐‐‐ 1,65 pa2
3d 2,5 P ‐‐‐‐ 1,5 P ‐‐‐‐ 0 Pa

Problema X Mmax
4a 0,667 pa2 ‐ 2,667 pa2
4b 0,318 Pa 0,318 Pa
4c 0,1 Pa ‐ 0,6 Pa

Problema X V1 V2 H1 H2 Mmax
5a 0,167 P 0,778 P 0,222 P 0,167 P 0,167 P 0,133 Pa
5b ‐ 0,067 pa ‐ 0,067 pa ‐ 0,067 pa 0,9 pa ‐ 1,1 pa ‐ 0,45 pa2
5c 0,954 pa ‐‐‐‐ 1,046 pa ‐‐‐‐ 0 0,455 pa2
5d 0,613 pa ‐‐‐‐ ‐ 0,613 pa ‐‐‐‐ 3 pa 3,274 pa2

Cap. 11. Solicitări dinamice

Problema 1
[ ]
v 0 = 0 ,98 m s .

Problema 2
σ max = 160 ,1[MPa ] .

Problema 3
hmax ≤ 33,44 [mm].

Problema 4
Δσ = 81,5 [MPa ]; σ max = 181,5 [MPa ] .

Problema 5
hmax ≤ 38,7 [mm].

166
Problema 6
τ max = 400 ,5 [MPa ] .
Problema 7
σ max = 160 ,1[MPa ] .

Problema 8
hmax ≤ 640,1 [mm].

Problema 9
⎛ 1 ⎞
τ max = 265 ,6 [MPa ] , σ max = 14 ,79 [MPa ] , observație ⎜ δ s = fsa + v s ⎟ .
⎝ 2 ⎠

Problema 10
τ max = 284 ,1[MPa ] ; hmax ≤ 360,8 [mm].

Problema 11
hmax ≤ 170,95 [mm], (M 2 = 0 ,625 ⋅ Q ⋅ a ; δ s = 2 ,27 [mm ]) .

Cap. 12. Calculul de rezistență la solicitări variabile

Problema 0
c σ = 2 ,54 > c 0 , prin urmarea arborele rezistă.

Problema 1
Pentru alegerea valorilor coeficiențiolor kσ, ε şi γ se utilizează diagramele din
figurile 12.10, 12.12 şi respectiv 12.14. Astfel: kσ = 1,75; ε = 0,75 şi γ = 1. După calcularea
momentului de încovoiere maxim şi înlocuirea acestuia alături de coeficienții mai sus
amintiți în relația (12.16), se obține c = 2,295 > c0, deci fusul bielei rezistă.

Problema 2
c σ = 2 ,5 > c 0 , prin urmarea arborele rezistă. σ R = 347 ,8 [MPa ] ; σ Rp = 109 ,6 [MPa] .

Problema 3
M t max = 3[kNm ] ; M t min = 1,82[kNm ] ; Pmax = 0,55 [kN].
Dacă se trasează caracteristica arcului, se ca obține fmin = 7,3 [mm] şi fmax = 17 [mm].
167
Problema 4
M tcap = 3,036[kN] .

Problema 5
c τ = 1,733

Problema 6
a) M i max = 180 [Nm ]; M i min = 72 [Nm ] ;
b) M t max = 1,5[Nm ]; M t min = 0[Nm ] .

Problema 7
a) τ R = 319 ,1[MPa ] ;
b) τ Rp = 124,5[MPa] ;
c) M tcap = 5,46 [kNm] (M t max = 5,5 [kNm], M t min = 1,65 [kNm]) ;
d) M icap = 1,506 [kNm] (M t max = 1,5 [kNm], M t min = −0 ,9[kNm]) ;
Observație: c σ = 2 ,44; σ Rp = 88 ,5[MPa]

Cap. 13. Flambajul barelor drepte

Problema 1
a 4 c 0 ⋅ P ⋅ L2f
I min = I z = I y = = . În final, se adoptă secțiune pătrată cu latura a = 70 mm
12 π2 ⋅ E
(la calculul de verificare, se constată că flambajul are loc în domeniul elastic, λ = 103,81).

Problema 2
I min = I y = 2 ,4 [cm 4 ] , λ = 346,62, ceea ce înseamnă că flambajul are loc în domeniul
elastic. În final, se obține un coeficient de siguranță c = 4,73 > c0, prin urmare bara nu
flambează.

Problema 3
Pf
Pf = N max = α ⋅ E ⋅ Δt ⋅ A ⇒ Δt = . Dacă se calculează coeficientul de zveltețe, se
α⋅E⋅A
obține λ = 75, ceea ce înseamnă flambaj în domeniul elasto‐plascic; dacă se calculează
sarcina de flambaj se obține Pf = 1105,84 [kN], care dacă se înlocuieşte în relația anterioară,
se obține Δtmax = 87,3 ˚C.

168
Problema 4
λ = 80, ceea ce înseamnă flambaj în domeniul elasto‐plascic; dacă se calculează
sarcina de flambaj se obține Pf = 1680,76 [kN] şi un coeficient de siguranță c = 3,36 < c0, ceea
ce înseamnă că trebuie calculată sarcina capabilă, care este P = 420 [kN].

Problema 5
λ = 64,93, ceea ce înseamnă flambaj în domeniul elasto‐plascic, dacă se calculează
sarcina critică de flambaj, se obține Pf = 157,056 [kN].

Problema 6
λ = 132,9, ϕ = 0,3305, σ f = 131[MPa ] , se constată că bara este supradimensionată,
motiv pentru care se va recalcula sarcina capabilă, adoptându‐se Pcap = 140 [kN].

Problema 7
λ = 135,97 şi conform tab. 14b, ϕ = 0,40 (R = 220 [MPa], Rc = 240 [MPa]).
ϕ⋅ A
R max = = 170 ,52 [kN] . Se poate constata că Rmax < R, prin urmare bara nu flambează.
P

Problema 8
c 0 ⋅ P ⋅ L2f
I min = I y = 1,951 ⋅ a =4
. În final, se adoptă a = 60 mm (la calculul de
π2 ⋅ E
verificare, se constată că flambajul are loc în domeniul elasto‐plastic).

Problema 9
c ⋅ P ⋅ L2f
I min = I y = 4 ,667 ⋅ a 4 = 0 2 . În final, se adoptă a = 7,5 mm (la calculul de
π ⋅E
verificare, se constată că flambajul are loc în domeniul elastic).

Problema 10
λ = 109,1 şi conform tab. 14b ϕ = 0,495, Pcap = ϕ ⋅ A ⋅ R , se adoptă Pcap = 700 [kN], iar
distanța între plăcuțele de rigidizare este dată de relația: l 1 ≤ 40 ⋅ i y1 = 856[mm] ,
adoptându‐se l 1 = 800[mm ] .

Problema 11
c 0 ⋅ P ⋅ L2f
I min = I y = 11 ⋅ a =
4
. În final, se adoptă a = 13 mm (la calculul de verificare, se
π2 ⋅ E
constată că flambajul are loc în domeniul elasto‐plastic).
169

170

BIBLIOGRAFIE

1. Atanasiu C., Canta T., ş.a., Încercarea metalelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1982.
2. Avril J., Encyclopedie Vishay d`Analyse des Contraintes, Vishay‐Micromesurements,
Paris, 1974.
3. Babeu T., Rezistența materialelor, Institutul Politehnic Traian Vuia Timişoara, 1980.
4. Bausic, V. ş.a., Rezistența materialelor, vol.II, Inst. Politehnic Iaşi, 1978.
5. Bia C., ş.a. Rezistența materialelor şi teoria elasticității, Ed. Didact. şi Ped. Bucureşti, 1983.
6. Blumenfeld M., Calculul barelor cu calculatoare numerice, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1975.
7. Boleanțu L., ş.a., Aplicații ale solidului deformabil în construcția de maşini, Ed. Facla,
Timişoara, 1978.
8. Buga M., Iliescu N., Atanasiu C., Tudose I., Probleme alese din rezistența
materialelor, Tipografia Universității Politehnica Bucureşti, 1995.
9. Buzdugan Gh. Rezistența materialelor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986.
10. Buzdugan Gh., ş.a. Rezistența materialelor. Culegere de probleme, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1991.
11. Cioclov D., Mecanica ruperii materialelor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977.
12. Courbon J, Resistance des materaux, vol. I şi II, Dunod, Paris,1965.
13. Curtu I. Sperchez F., Rezistența materialelor, vol. I,II Tipografia Universității
Braşov, 1988.
14. Curtu I., ş.a., Mecanica lemnului şi materialelor pe bază de lemn, Ed. Tehnică,
Bucureşti,1984.
15. Deutsch I., Rezistența materialelor, Ed. Didact. şi Ped. Bucureşti, 1984.
16. Deutsch I., ş.a. Probleme de rezistența materialelor, Ed. Didact. şi Ped. Bucureşti,
1979.
17. Felicia Doina Ciomocoş, Teodor Ciomocoş, Teoria elasticității în probleme şi
aplicații, Editura Facla, 1984.
18. Feodoseev V.I., Izbranie zadaci i c vapros po soprotivleniu materialov, Izdatelstovo
Nauka, Moskva,1973.
19. Feodoseev V.I., Résistance des matériaux, Edition Mir, Moskva, 1975.
171
20. Filonenko Borodici, Curs de rezistența materialelor, vol I şi II, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1951, 1952.
21. Goia I., Rezistența materialelor, vol., I II, Tipografia Universității Braşov, 1981.
22. Hűtte, Manualul inginerului ‐ Fundamente, Editura Tehnică, Bucureşti 1997.
23. Hărdău M., Aplicarea metodei elementului finit la calculul de rezistență în construcția
de maşini, Universitatea Tehnică Cluj‐Napoca, 1992.
24. Ille V. ş.a., Rezistența materialelor, Inst. Politehnic, Cluj‐ Napoca, 1980.
25. Massonnet Ch., Résistance des matériaux, vol. I şi II, Dunod, Paris, 1968.
26. Mazilu P. ş. a. Probleme de rezistența materialelor, vol. I, II, Ed. Tehnică. Bucureşti,
1969, 1975.
27. Mazilu P., Rezistența materialelor, Inst. de Construcții, Bucureşti, 1974.
28. Mocanu D,R., Rezistența materialelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1980.
29. Mocanu D.R. ş.a., Analiza experimentală a tensiunilor, vol. I, II, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1976, 1977.
30. Modiga M., Rezistența materialelor, I.I.S. Galați, 1986.
31. Munteanu M., Radu N., Popa A., Rezistența materialelor, vol. I,II Tipografia
Universității Braşov, 1989.
32. Petre A. ş. a., Bare cu pereți subțiri, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1960.
33. Petre A. Calculul structurilor de aviație, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1984.
34. Ponomariov S.D. ş.a., Calculul de rezistență în construcția de maşini, vol. I, II şi III,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1960, 1963, 1964.
35. Posea N., Rezistența materialelor, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1979.
36. Posea N., Rezistența materialelor, Probleme, Ed. Ştiinț. şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986.
37. Păstrav I., Rezistența materialelor, Inst. Politehnic, Cluj‐ Napoca, 1979.
38. Radu N. Gheorghe, Munteanu M, Biț C, Rezistența materialelor şi elemente de teoria
elasticității Vol. I 1995, Vol. II 1996, vol.III 1998, Ed. Macarie Târgovişte.
39. Sofonea G., Frațilă M., Rezistența materialelor, Ed. Universității “Lucian Blaga”
Sibiu, 1998, ISBN 973‐9280‐97‐8
40. Sofonea G., Frațilă M., Vasiloaica C‐tin. Culegere de probleme de Rezistența
materialelor, Ed. Universității “Lucian Blaga” Sibiu, 1995.
41. Sofonea G., Pascu A., Rezistența materialelor, Ed. Universității “Lucian Blaga”
Sibiu, 1998, ISBN 973‐9280‐97‐8
42. Sofonea G. ş.a. Îndrumar de lucrări de laborator, Ed. Universității “Lucian Blaga”
Sibiu, 2001.
43. Solomon L., Elasticitate liniară, Editura Academiei Bucureşti, 1969.
172
44. Teodorescu P.P., Teoria elasticității şi introducere în mecanica solidului deformabil, Ed.
Dacia, Cluj‐Napoca,1976.
45. Timoshenko S.P., Résistance des matériaux, Vol. I şi II, 1986.
46. Tudose I., Atanasiu C., Iliescu N. Rezistența materialelor Ed. Didact. şi Ped.
Bucureşti, 1981.
47. Voinea R. ş.a. Mecanica solidului cu aplicați în inginerie Ed. Academiei 1989.
173

Curs - Rezistenta Materialelor Partea 2

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Curs - Rezistenta Materialelor Partea 2

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Galaftion SOFONEA Adrian Marius PASCU

Condițiile de continuitate ale fibrei medii deformate exprimă continuitatea

Tfkd 3,75a 2 ⋅ P 3,75 ⋅ 10002 ⋅ 6 ⋅ 103 ⋅ 12

În cazul unui element de rezistență solicitat uniaxial ( σ x = σ ≠ 0 ,

se obține, conform expresiei relației lui

d. întrucât pe sistemul real (fig.10.2.0), deplasările pe direcțiile legăturilor

Pentru determinarea deformațiilor şi a coeficienților de influență, se aplică

M α = 0 ,2725 ⋅ P ⋅ a ⋅ (2 − cos α ) − P ⋅ a ⋅ (1 − cos α ) =

În acest caz, orice tip de ciclu de

σr σc An I II III Compr. Încov. Răsucire Forfec.

Oțel carbon 200 ‐ 215 78 ‐ 85 0,26 ‐ 0,29 11 ‐ 13

Cicluri Oboseală σ −1t ‐ ‐ 2 ‐ 3 ‐

Deformare tenace σ c sauσ 0,2 1,2 ‐ 2 ‐ ‐. ‐

z 1 = R sin ϕ AR 4 ⎛ 4 sin 3 ϕ cos ϕ ⎞ Iy Iz Iz

πD 3 ⎛ ⎛ d ⎞4⎞ πD 4 ⎛ ⎛ d ⎞4⎞ pe conturul

PL3 x 2 ⎛ x⎞ PL3 PL2

pL4 x 2 ⎛ 4x x 2 ⎞ PL4 PL3

You might also like