DESPRE GRECIA

Traducerea textului realizată de

Ileana Nistor şi
Laurenţia Voroneanu

Editarea
Biroul de Presă şi Comunicare al Ambasadei Elene în România

Bucureşti 2006
 CARACTERISTICI GENERALE

GEOGRAFIA
Grecia, cunoscută oficial ca Republica Elenă, este situată la graniţa sud-
estică a Europei. În nord se învecinează cu Albania, cu Fosta Republică
Iugoslavă Macedonia, cu Bulgaria, iar la est cu Turcia.
Are o suprafaţa de 131957 km², constituită fiind dintr-o peninsulă şi
peste 2000 de insule.
Deşi este o ţară destul de mică, Grecia se mândreşte cu o varietate
uimitoare de peisaje - începând cu legendarii munţi Olimp, Pind şi
Parnas şi continuând cu sute de kilometri de coastă. Într-adevăr, datorită
numărului mare de insule, Grecia are o linie de coastă deosebit de lungă
(15021 km), cea mai lungă între ţările Mediteranei.
Climatul este în general uscat, temperat, cu toate că în zonele muntoase
şi de nord se înregistrează ninsori.
Macedonia de Nord şi Epirul de Nord au un climat similar cu al
Balcanilor, cu ierni geroase şi veri toride şi umede, pe când Attica,
insulele Ciclade, Dodecanezul, Creta şi Peloponezul au un climat mult
mai apropiat de cel mediteranean, cu veri uscate şi caniculare şi ierni
blânde.

1
Grecia a fost împărţită convenţional în mai multe zone geografice:

Attica (zona metropolitană ateniană)

Aproape jumătate din populaţia ţării trăieşte în această regiune
(3.756.607 persoane, conform datelor provizorii ale recensământului din
2001).

Templul lui Tezeu din cadrul Acropolelor

Atena, capitala Greciei şi principalul ei centru administrativ, este situată

în Attica. Ministerele, Curtea Supremă de Justiţie, sediile principale de
bănci, companiile de asigurări, o mare parte a industriei, ca şi multe alte
afaceri se concentrează în aria capitalei. In plus, Atena atrage o mulţime
de turişti din diverse părţi ale lumii, care vin să viziteze Acropola Atenei
- simbol al oraşului şi al ţării - Muzeul Naţional Arheologic, dar şi alte
zone de interes arheologic.

Grecia Centrală (exceptând regiunea Attica)

Delfi, cel mai cunoscut oracol al Antichităţii, se află aici, în inima Greciei.
Masivul Pind (cu altitudinea maximă de 2637 - Vf Smolikas) străbate
Grecia Centrală.

2
Macedonia
Macedonia este cea mai extinsă dintre cele 10 regiuni ale ţării. Este
mărginită la sud de marea Egee şi de Thessalia, la est de partea vestică a
Traciei, la vest de Epir şi la nord de Bulgaria, Albania şi de Fosta
Republică Iugoslavă Macedonia. In Macedonia se află şi statul monastic
autonom al Muntelui Athos, precum şi Salonicul, vice-capitala nordică a
Greciei. Relieful este destul de variat, având în vedere că Macedonia de
Vest şi Macedonia de Est sunt în general muntoase, cu excepţia unor văi
fertile. Macedonia centrală include câmpia Salonicului, a doua ca mărime
în Grecia.

Thessalia
Thessalia ocupă aria central-superioară a Greciei Continentale. Ea
include şi complexul insular al Sporadelor de Nord. Câmpia Thessaliei
este înconjurată de câţiva munţi, dintre care cel mai cunoscut este
Olimpul, cu vârful cel mai înalt din Grecia (vârful Mytikas, 2917m)

Peloponezul
Peloponezul reprezintă regiunea cea mai sudică a Greciei Continentale.
Aici se află numeroase centre prestigioase ale Antichităţii, cum ar fi
Micene, Sparta si Olimpia, leagănul Jocurilor Olimpice.

Imagine din Peloponez, Mani

Tot aici se găseşte şi oraşul bizantin Mystras. Această regiune fertilă se
bucură de un climat temperat, ideal pentru cultivarea măslinilor şi a viţei
de vie.

3
Tracia
Această zonă reprezintă partea nord-estică a Greciei Continentale. La
vest este separată de Macedonia prin râul Nestos. La est şi nord-vest
râul Ebru o separă de Turcia, la nord munţii Rodopi o separă de
Bulgaria, iar la sud este mărginită de mare. Climatul este moderat, cu
influenţe mediteraneene şi continentale. Delta Ebrului, zonă propice din
punct de vedere ecologic pentru mai multe specii rare, se constituie în
principala atracţie a regiunii.

Epirul
Epirul reprezintă partea nord-vestică a Greciei Continentale. In nord se
învecinează cu Albania, iar în sud cu Grecia Centrală. Regiunea este
aproape exclusiv muntoasă, masivul Pind constituindu-se în graniţa cu
Macedonia şi cu Thessalia.

Unul din podurile

idilice din Epir

Principala atracţie, Parcul Naţional Vikos-Aoos, cu izvoare, cascade,

râuri, sate pitoreşti şi păduri bogate, se află în zona de nord a Epirului.

Insulele Mării Egee

Arhipelagul mării Egee cuprinde sute de insule şi insuliţe. Majoritatea
lor sunt muntoase sau deluroase şi beneficiază de un climat blând,
specific arealului mediteranean. Iernile sunt blânde, pe când arşiţa verii
este ostoită doar de brizele marine.

4
 . Rodos

În ceea ce privşte regimul precipitaţiilor, regiunea insulară este cea mai

aridă din întreaga Grecie, cele mai însemnate precipitaţii înregistrându-
se în Bazinul Egeei de Nord-Est şi în Dodecanez.

Creta
Creta este cea mai mare insulă grecească. In ceea ce priveşte relieful,
insula nu are câmpii însemnate, fiind aproape exclusiv muntoasă.
Trebuie adăugat faptul că sudul Cretei este cea mai călduroasă zonă a
Greciei.

Insulele Ionice
Aceasta este cea mai puţin extinsă regiune a ţării. Se constituie din şapte
insule principale împrăştiate de-a lungul coastei de vest.

Zakynthos

5
Au un climat blând, relativ umed, cu precipitaţii însemnate. Prin urmare,
vegetaţia este bogată, îmbinând elemente tropicale cu vechile păduri
nord-europene.

FLORA ŞI FAUNA
Grecia dispune de cea mai variată floră a Europei (au fost identificate în
jur de 5500 de specii), o mulţime de specii fiind endemice. Florile
sălbatice fascinează ochiul prin bogăţia culorilor, în buchetul lor
recunoscând anemone, gladiole, irişi, lalele, crini. Primăvara, când
pantele dealurilor sunt aşternute cu flori, vegetaţia pare să crească şi din
pietre. Cele mai extinse păduri sunt cele nordice, din Tracia, Macedonia
şi Epir. De asemenea, insulele din nord-estul Mării Egee, precum şi cele
Ionice, sunt acoperite aproape în totalitate de păduri de pini şi fagi. In
total, se întâlnesc peste 200 de specii de copaci, pădurile şi crângurile
fiind mai ales de conifere, fagii şi castanii venind pe locul al doilea.
In Grecia se găsesc o mulţime de zone protejate prin lege şi cu sprijinul
convenţiilor internaţionale. Dintre parcurile naţionale, menţionăm
Olimpul, Parnasul şi Iti (în Grecia centrală), Prespa şi Vikos-Aoos (în
Epir), Parnitha (în Attica) şi Samaria (în Creta). In plus, se mai găsesc şi
11 hidrotopuri, 51 de monumente naturale protejate, 113 rezervaţii
pentru păsări şi 300 de biotopuri Corinne.
Fauna este reprezentată de aproximativ 900 de specii, ţara fiind un
refugiu pentru multe specii pe cale de dispariţie, care sunt protejate prin
lege. Dintre acestea, menţionăm ţestoasa de Mediterană (Caretta-caretta)
şi foca monah (Monachus-monachus). Ţestoasa Caretta-caretta se
întâlneşte în apele insulelor Zakynthos şi Kefalonia, pe când foca monah
se găseşte în Marea Egee şi în Marea Ionică. Pădurile bogate şi regiunile
stâncoase ale Pădurii Dadia (în amontele râului Ebru) din Tracia, cât şi
hidrotopurile deltei Ebrului reprezintă mediul păsărilor de pradă. Lacul
Mikri Prespa din Macedonia este, de data aceasta, paradisul păsărilor
pescar: cormorani, ibişi, egrete, cocostârci. Ursul brun - cel mai mare
mamifer din Europa - se întâlneşte în munţii Pind şi în munţii de graniţă
cu Albania, FYROM şi Bulgaria. In sfârşit, pădurile nordice sunt mediul
pisicii sălbatice, al iepurilor şi căprioarelor, pe când şacalii, caprele
sălbatice şi aricii trăiesc în sud.

6
 CONDIŢII CLIMATICE
Clima Greciei este mediteraneană şi vremea este cel mai adesea însorită,
cu temperaturi blânde şi cantităţi limitate de precipitaţii. Este
caracterizată de o mare diversitate, datorită poziţiei geografice a ţării, a
reliefului variat şi a interacţiunilor dintre Epir şi litoralul ţării. Vara,
zilele călduroase şi secetoase devin adesea răcoroase din cauza
vânturilor sezoniere care portă denumirea de „musoni”, în timp ce
regiunile limitrofe sunt mai răcoroase. Iernile sunt blânde în regiunile de
câmpie, cu foarte puţin ger şi cu puţine ninsori, dar munţii sunt, de
obicei, acoperiţi de zăpadă. De asemenea, un fenomen des întâlnit este
acela al coexistenţei unor condiţii climatologice diferite în aceeaşi zonă
(de exemplu o căldură blândă în apropierea ţărmului şi răcoare în zonele
limitrofe).

POPULAŢIA
Grecia are aproximativ 11.000.000 locuitori, dintre care aproape jumătate
locuiesc în marile orașe. Capitala, Atena, numără până la 3.700.000
locuitori dacă includem și Pireul, cel mai mare port al Greciei. In nord,
Salonicul are 1.000.000 locuitori, în timp ce Patras, Larisa, Heraklio și
Volos numără de la 200.000 la 900.000 locuitori. Celelalte orașe sunt mai
mici. In afara orașelor există numeroase sate, răspândite pe întreg
teritoriul statului.
In căutarea unui loc de muncă dar și a unui standard de viaţă ridicat, o
mare parte a populaţiei din mediul rural a emigrat spre orașe și în
străinatate. SUA, Australia și Canada au fost unele dintre destinatiile
predilecte pentru emigrare la începutul secolului al XX-lea. Insă
începând din anii ‘60, cei mai mulţi greci emigranţi au plecat spre
Europa de Vest.
Astăzi, nu se mai pune problema emigrării ci a întoarcerii. Iar plecarea
din mediul rural este mai puţin intensă decât în trecut. Multe familii
tinere au ales de bunăvoie să locuiască în mediul rural și să încerce să-și
construiască un viitor acolo. Statul îi ajută în diferite moduri. Printre
altele, prin programe de descentralizare administrativă și economică.

7
 Populaţia reală şi permanentă a Greciei - distribuire zonală

Zona 2001
Populaţia reală Pop. permanentă
Total 10.964.020 10.934.097
Grecia cont.şi 4.591.568 4.671.809
Eubeea
Peloponez 1.155.019 1.100.071
Insulele Ionice 212.984 209.608
Epir 353.820 336.392
Thesalia 753.888 740.115
Macedonia 2.424.765 2.414.558
Tracia 362.038 363.479
Insulele M. Egee 508.807 503.697
Creta 601.131 594.368

Populaţia Greciei conform recensământului din 2001

Populaţia 2001 procentaj

Total 10.946.020 100

Bărbaţi 5.427.682 49,50
Femei 5.536.338 50,50
0-14 ani 1.664.087 15,18
15-64 ani 7.468.395 68,12
Peste 65 de 1.831.540 16,71
ani
Locuitori pe 83
km²
Orașe 63.7%
Mediul rural 34.3%
Speranţa de 79 de ani
viaţă

8
 STATUTUL FEMEII
În Grecia femeile au exact aceleași drepturi cu bărbaţii. Orice fel de
discriminare este interzisă prin lege. De altfel, în ceea ce privește
egalitatea sexelor și protejarea drepturilor femeii, legislaţia elenă este
una dintre cele mai dezvoltate( vooruitstrevend, moderne) din Europa.
Preşedintele parlamentului elen este o femeie, se numește Anna
Psarouda Benaki.

Ana Psarouda Benaki

Însă dincolo de legi, grecoaicele chiar au obţinut un statut egal în

societate, alături de bărbaţi. Cele mai multe grecoiace lucrează și ocupă
locuri din ce in ce mai importante atât în economie cât și în societate. In
universităţi studiază un numar egal de fete și băieţi, chiar și în domeniul
știinţelor exacte precum matematica, fizica sau medicina, știinţe care se
adresau până acum cu precădere bărbaţilor.

9
 RELIGIA
Constituția Greciei garantează libertatea religiei. Insă marea majoritate a
grecilor este creștin ortodoxă (98%). Doar 1,3% sunt musulmani, iar restul
catolici, protestanţi, evrei. Grecia este un stat laic. Deși constituţia recunoaște
statutul special al Ortodoxiei care constituie religia oficială a Greciei, Biserica
este supusă legilor statului. Biserica Ortodoxă Elenă este autocefală, fiind
condusă de Sfântul Sinod ce are în fruntea sa pe Arxiepiscopul Atenei. Se
află, însă, sub patronajul spiritual al Patriarhului de la Constantinopol. In
total există aproximativ 30 de episcopii.

Mânăstirea Arkadi din Creta

reprezintă un simbol al
libertăţii obţinute cu preţul
vieţii.

Nu există regiune în Grecia, oricât de izolată şi îndepărtată ar fi ea, care să

nu aibă biserică. Alături de miile de biserici mici și mari, există cam 200 de
mânăstiri, dintre care cele mai importante se află pe stâncile Meteorelor, în
Thesalia și la Sfântul Munte, sau Muntele Athos, în partea de nord a ţării, în
provincia Macedonia. Biserica a jucat un rol foarte important în istoria
poporului elen, mai ales în perioada cuceririi otomane. Prin păstrarea limbii
grecești ca limbă a Bisericii s-a contribuit la păstrarea identităţii elene de-a
lungul secolelor.
Ortodoxia este foarte legată de viaţa cotidiană a poporului. Acest lucru este
ușor de observat în cazul numeroaselor sărbători ale sfinţilor (și sfintelor),
care nu au doar însemnătate religioasă, ci și socială, deoarece reprezintă
prilej de reuniune pentru familie și prieteni. Cea mai importantă sărbătoare
a Ortodoxiei este Paștele. In concluzie nu este o exagerare ca cineva să spună
că Ortodoxia constituie o parte fundamentală a identităţii grecești.

10
 POLITICA GRECIEI

Statutul politic al Greciei este acela de Republică Parlamentară

Prezidenţială. Forma actuală a acestei denumiri a fost pusă în vigoare
odată cu referendumul organizat în data de 8 decembrie 1974, prin care
70% din populatie a eliminat statutul de republică monarhică.
Constituţia aflată în prezent în vigoare, a fost votată la 11 iunie 1975 şi
modificată în 1986 şi în 2001.
Cea mai înaltă autoritate a Republicii Elene este preşedintele – al cărui
câmp de activitate caracterizează statutul de Republică Prezidenţială - şi
răspunde în faţa Parlamentului Grec, în cadrul unui mandat de 5 ani.
Actualul preşedinte al Republicii este domnul Karolos Papoulias ales în
anul 2005.
Puterea legislativă este exercitată de Parlamentul Grec. Acesta este
alcătuit din 300 de membri care sunt aleşi prin intermediul alegerilor
directe, de către popor, prin actul votului secret, direct si universal.
Parlamentul exercită de asemenea şi controlul direct asupra guvernului.
Il controlează pe preşedintele Republicii şi acordă votul de încredere
guvernului, în conformitate cu autoritatea Republicii Parlamentare.
Puterea executivă este exercitată de guvern. Primul ministru al ţării este
domnul Kostas Karamanlis, preşedintele partidului “Noua Democraţie”.
Guvernul Karamanlis a fost desemnat în urma alegerilor din 7 martie
2004. In cadrul aceloraşi alegeri s-au remarcat şi reprezentanţi ai celor 4
(patru) partide principale (Noua Democraţie, Pasok, Partidul Comunist
Grec şi Coalitia Radicală de Stânga), care au ocupat 300 de locuri în
Parlament.
Din punct de vedere administrativ, Grecia este împărţită în 14 zone, 51
de judeţe, pe lângă acestea adăugându-se şi regiunea autonomă
“Muntele Sfânt”. La nivel administrativ local, recentul program
“Kapodistrias” a reorganizat harta administrativă a ţării, înlocuind
vechile comune cu noi municipii mai mari şi unitare. Primarii şi prefecţii
ţării sunt aleşi prin vot direct de către populaţie odată la 4 ani, în timp ce
conducătorii zonelor sunt desemnaţi în mod direct de către Guvern.
Dreptul la vot în Grecia este universal şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii
greci care au ajuns la vârsta majoratului.

11
Puterea judecătorească este exercitată de către tribunale, care se bucură
de autonomie funcţională şi personală. Cea mai înaltă autoritate în acest
sens este curtea de Casaţie, Parchetul, Corpul de Control şi Inalta Curte
de Justiţie. Trebuie menţionat că în Grecia nu se aplică pedeapsa cu
moartea. Constituţia Greciei repetă ferm în ultimul articol interdicţia
concretă a acesteia.

PARLAMENTUL ELEN
Parlamentul Elen este constituit din 300 de reprezentanţi care sunt aleşi
de către popor la fiecare 4 ani prin vot secret. Indeletnicirea principală a
Parlamentului este exercitarea guvernării legislative. De asemenea,
Parlamentul exercită şi control parlamentar asupra guvernării executive
a Guvernului. Alege preşedintele republicii şi acordă vot de încredere
Guvernului, în conformitate cu autoritatea democraţiei parlamentare.
Acceptarea definitivă a autorităţii parlamentare în Grecia a avut loc pe
11 august 1875, odată cu acceptarea «principiului majoritar» în baza
căruia Guvernul trebuie să acorde încrederea Parlamentului. Odată cu
Constituţia din 1975 şi revizuirea sa în 1986 se adoptă Republica
Parlamentară pe post de sistem de guvernare şi se instaurează în bază
constituţională autoritatea parlamentară.

Clădirea Parlamentului

Componenţa de astăzi a Parlamentului a fost stabilită în urma celor mai

recente alegeri parlamentare ce s-au încheiat în Grecia pe 7 martie 2004.
Partidele care sunt reprezentate în parlament, ca urmare a alegerilor
sunt: Noua Democraţie (45,36% şi 165 de parlamentari), Mişcarea
Socialistă Panelenă (PASOK) (40,55% şi 117 parlamentari), Partidul
Comunist Elen (5,90% şi 12 parlamentari) şi Coaliţia Radicală de Stânga

12
(3,26% şi 6 parlamentari). Preşedintele actualului Parlament este Ana
Psarouda Benaki.
Clădirea Parlamentului se găseşte în Piaţa Constituţiei, în inima oraşului
Atena. Construcţia clădirii a fost încheiată în 1842 de către arhitectul Fr.
Gender, cel care a proiectat totodată şi palatele regale din Műnchen şi
Muzeul Ermitaj de la Sankt Petersburg. Guvernul a hotărât să mute aici
sediul parlamentului pe 1 iulie 1935, din vechea clădire de pe strada
Stadiou. Puţin mai devreme, in 1932, arhitectul Lazaridis a proiectat
Monumentul Soldatului Necunoscut (aflat astăzi în curtea clădirii
Parlamentului), care constituie reperul de bază al fiecărei sărbători
naţionale.
In spaţiile alocate Parlamentului se organizează anual o mulţime de
activităţi. Dintre acestea se evidenţiază un corp parlamentar special care
se reuneşte periodic, de obicei în iunie sau în iulie şi se numeşte
“Parlamentul Tinerilor”. Din Parlamentul Tinerilor fac parte elevi din
Grecia şi Cipru, aleşi în cadrul şcolilor prntr-o procedură bine pusă la
punct.
Parlametul Elen are şi propria pagină de internet
http:/www.parliament.gr, unde sunt accesibile un număr mare de
informaţii în legătură cu lucrările acestuia, dar se pot umări de asemenea
şi şedinţele din program, la orele şi în zilele fixate.

STATUTUL INTERNAŢIONAL AL GRECIEI

Principiile generale ale politicii externe a Greciei au la bază respectarea
hotărârilor organismelor internaţionale, aplicarea principiilor de drept
internaţional şi a reglementărilor de securitate, respectarea drepturilor
omului, a integrităţii teritoriale şi a relaţiilor de bună vecinătate. Mai
exact, politica externă elenă se concentrează asupra a patru obiective
majore:
Uniunea Europeană: Grecia are ca scop extinderea pe mai departe a
graniţelor UE, susţinând orice propunere care, congruentă fiind şi cu
interesele naţionale ale Greciei, poate conduce la consolidarea securităţii
şi stabilităţii în Europa. Prioritară pentru politica externă a Greciei este
participarea activă la modelarea viitorului Europei, la constituirea unei
Europe care să se dovedească a fi un factor internaţional puternic. In
completarea celor menţionate anterior, Grecia susţine orice măsură luată

13
pentru consolidarea funcţionării democratice a Uniunii faţă de cetăţenii
săi, fie că este vorba de demersuri în luarea unor decizii, fie că este vorba
despre simplificarea birocraţiei ori a consolidării identităţii Europei, atât
în interiorul graniţelor UE, cât şi în afară.
Regiunea mai extinsă a Europei de SE şi Turcia: Situaţia din Cipru
reprezintă prima dintre priorităţile politicii externe elene, având ca scop
principal rezolvarea problemei cipriote. Scopul eforturilor depuse de
toate părţile implicate trebuie să fie reunirea Ciprului, într-un mod just,
viabil şi funcţional, lucru ce va fi spre folosul tuturor şi va contribui la
consolidarea stabilităţii păcii şi progresului economic în zonă.
Grecia va continua să aibă un rol important în Balcani şi să reprezinte un
factor de bază pentru stabilitatea politică a regiunii, pentru perspectiva
europeană, precum şi pentru dezvoltarea sa economică, politică şi
socială. Politica elenă în spaţiul balcanic este clară: o Grecie puternică în
regiune, cu rol stabilizator şi stimulator al dezvoltării, intensificarea
colaborării economice şi promovarea perspectivei europene a statelor din
SE Europei.
Grecia are ca scop, de asemenea, îmbunătăţirea treptată a relaţiilor sale
cu Turcia, pe baza prevederilor dreptului internaţional şi a principiilor
de bună vecinătate. In acest spirit Atena susţine traseul european al
Turciei, bazat însă pe criterii şi condiţii clare.
Relaţii interatlantice şi cu importanţi factori internaţionali: In acest
plan ţinta politicii externe elene este menţinerea şi consolidarea relaţilor
de prietenie şi colaborare cu SUA, pe baza intereselor comune, a
respectului şi a înţelegerii reciproce. Acelaşi concept este valabil şi în
ceea ce priveşte relaţiile cu celelalte ţări mari, dar şi cu toate statele,
deoarece Grecia aplică în mod constant principiile de prietenie şi
colaborare. In plus, Grecia continuă să dezvolte în mod sistematic
relaţiile sale cu noii mari jucători de pe scena internaţională, precum
India, China, Rusia, dar şi cu tările din spaţiul mediteranean, din
Orientul Mijlociu şi, în general, cu ţările lumii arabe. La fel se întâmplă şi
cu ţările din spaţiul Mării Negre, al Mării Caspice şi din Asia Centrală.
Organisme internaţionale, diplomaţie politică şi economică: Prezenţa
elenă într-un număr mare de organisme şi organizaţii internaţionale are
ca scop punerea în practică a principiilor generale ale politicii externe
promovate de Grecia. In afară de apartenenţa la Uniunea Europeană,

14
Grecia este membră a diverse organisme internaţionale (de ex.
Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
UNESCO) şi regionale (NATO, OCEMN). De asemenea, face parte din
organisme politice (de ex. Consiliul Europei, OSCE), economice (Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional, OECD), umanitare (UNICEF)
sau ce activează în alt domeniu (de ex. Organizaţia Mondială a Muncii,
FAO).
In final, o importanţă deosebită pentru politica externă a Greciei prezintă
şi promovarea diplomaţiei economice, de dezvoltare şi culturale.

15
 ISTORIA GRECIEI

Istoria Greciei se pierde în adâncul timpului. Astăzi ne este cunoscut, pe

baza descoperirilor arheologice, că zone extinse din Grecia erau locuite
înca din epoca paleolitică - perioadă ce începe cu 2 milioane de ani în
urmă şi durează până acum 12 mii de ani. Cranii pietrificate, precum cel
descoperit în peştera Petralona din Halkidiki, dar şi multe alte
descoperiri, ruine de case, bijuterii şi lucrări artistice din diverse
materiale care au fost aduse la lumină prin săpăturile arheologice, stau
mărturie progresului cultural din epoca de piatră (paleolitic, mezolitic,
neolitic) până în epoca de bronz, care în Grecia a început în jurul anului
3000 î.Hr.
Neoliticul (6800 î.Hr.-3200 î.Hr.) este pentru Grecia o perioadă în care se
constituie aşezări cu caracter permanent şi cu activităţi economice
sistematice bazate pe agricultură, zootehnie, comerţ incipient de tip troc,
dar şi pe olărie şi meşteşuguri.
Construcţii, înhumări, idoli antropomorfi şi zoomorfi, bijuterii, peceţi şi
unelte reprezintă reminiscenţe ale începutului civilizaţiei elene. Deja,
numărul aşezărilor neolitice înregistrate- dintre care cea mai veche se
situează în jurul anului 6000 î.Hr.- ajunge la 1000, cele mai cunoscute
fiind Sesklo şi Dimini în Tesalia, Lerna în Argolida şi, bineînţeles, Knosos
în Creta.
In jurul anului 3000 î.Hr., popoarele migratoare indo-europene din Asia
Mică încep să se deplaseze în spaţiul grecesc şi să domine vechile
populaţii neolitice. Tehnica avansată de care dispun în procesul de
prelucrare a bronzului introduce Epoca de Bronz în Elada. In urma
acestui eveniment au survenit o dezvoltare a metalurgiei, dar şi o serie
de schimbări importante în modul de viaţă, în organizarea socială şi în
diversificarea mijloacelor de comunicare ale lumii de atunci. Bronzul este
un metal potrivit pentru producerea de unelte şi de arme, conducând la
crearea unei reţele pentru circularea metalelor, din Pontul Euxin până în
nordul Mării Egee. In Bazinul Egeei, pescuitul şi comerţul mută centrul
de greutate din zona continentală în cea insulară şi de coastă, spaţiu în
care înfloreşte şi prima civilizaţie europeană. Epoca de Bronz reprezintă
şi pântecele istoric din care s-au născut trei mari civilizaţii: Cicladică,
Minoică şi Miceniană.

16
 ANTICHITATEA
In Epoca de Bronz se dezvoltă şi metalurgia, mai multe aliaje fiind
folosite (cositor, plumb, mercur) pentru producerea de unelte si arme
rezistente, care au adus o îmbunătăţire considerabilă în diverse domenii,
precum agricultura şi meşteşugurile. In paralel, în această epocă se
sistematizează şi se dezvoltă comerţul, agricultura, zootehnia şi
meşteşugurile. Specializarea tehnologică, urbanismul, repartizarea
ocupaţiilor, stratificarea socială, creaţia artistică şi primele forme de
conducere administrativă au permis spaţiului elenic să se constituie într-
unul dezvoltat din punct de vedere cultural şi militar. Civilizaţia care s-a
dezvoltat în spaţiul elenic în timpul Epocii de Bronz poate fi împărţită în
trei ramuri principale, fiecare trecând prin diverse faze de divizare.
Prima civilizaţie, cea Troiană, s-a dezvoltat în partea de nord-est a
Bazinului egean. Cuprindea cetatea Troiei şi insulele din nord-estul
Mării Egee. Simultan înfloreşte şi civilizaţia Cicladică.

Statuie
descoperită
în perioada
antică,
probabil în
mileniul III î.H

A doua mare civilizaţie a fost cea Cretană sau Minoică, cu baza în Creta,
insulă amplasată strategic în plină mare, pe traseul ce ducea la vechile
state ale Orientului Mijlociu. Cele mai importante centre ale acestei
civilizaţii erau Knosos, Faistos, Zakros şi Malia. In Mediterană, cretanii
sunt hegemoni în ceea ce priveşte cultura şi comerţul , până în 1500 î.Hr.,
când sceptrul trece în mâinile micenienilor. A treia civilizaie principală,
cea Elenă (sau Miceniană), a atins apogeul aproape simultan cu cea
Minoică. Cele mai mari oraşe erau Micene, Tirint şi Pylos.

17
 CIVILIZAŢIA TROIANĂ ŞI CICLADICĂ
La începutul mileniului trei î.Hr. înflorea civilizaţia preistorică a Mării
Egee. In acest spaţiu era semnalată prezenţa a două mari civilizaţii: cea
Troiană şi cea Cicladică. Dominaţia troiană cuprindea iniţial cetatea
Troiei, ce a fost adusă la lumină prin săpăturile arheologului german
Heinrich Schliemann. De asemenea, mai cuprindea şi unele insule din
bazinul Egeei de nord-est, precum Lemnos, Lesbos, Hios, Samos,
Samotrace. O contribuţie însemnată a acestei civilizaţii o reprezintă
dezvoltarea şi răspândirea metodelor de prelucrare a bronzului în tot
spaţiul Mării Egee. În plus, aici s-au dezvoltat primele mari aşezări
organizate după un plan urbanistic şi care dispuneau de spaţii ce
prevedeau funcţionarea societăţii şi existenţa unor locuinţe (aşezări cu
caracter proto-orăşenesc).
Insulele Ciclade au fost leagănul civilizaţiei cu acelaşi nume. A
reprezentat mediu de cercetare pentru primul arheolog grec, Hristos
Tsoundas. Cuprinde perioada dintre anii 3000 î.Hr. şi 1100 î.Hr., cu
apogeul în primul mileniu. Cele mai impresionante descoperiri
arheologice ale acestei perioade sunt statuetele-idoli din marmură de
Paros. La fel ca idolii din neolitic, cei din civilizaţia cicladică înfăţişau
mai ales figura Marii Mame, zeiţă a euforiei, a fertilităţii şi a vieţii
perene. S-au descoperit şi unelte, bijuterii de aur şi vase de ceramică
aparţinând acestei perioade, care aduc informaţii importante despre
ocupaţiile zilnice ale oamenilor din acea vreme.

Delos

Insulule Ciclade erau, datorită amplasării geografice, loc comun de

trecere a vaselor comerciale spre şi dinspre multe zone, precum Asia
Mică, Europa şi Africa de Nord, dar şi Creta şi Grecia Continentală.

18
Această forfotă comercială a permis civilizaţiei cicladice să intre în
contact cu alte popoare, să influenţeze şi să fie influenţată, să obţină
bunăstare materială, dar şi să pună bazele unui spirit colectiv şi pluri-
cultural. Bazinul Egeei a reprezentat, în acest fel, un pod maritim între
nordul, centrul, sudul Greciei şi Asia Mică, facilitând înflorirea unei
civilizaţii comune. Deşi în fază incipientă insulele Ciclade au fost
influenţate substanţial de celelalte două civilizaţii principale ale
antichităţii, respectiv cea minoică (împrumutând de la ea diverse
elemente artistice, precum frescele) şi cea miceniană, ulterior ele au fost
cele care au contribuit la dezvoltarea acestor civilizaţii.

CIVILIZAŢIA MINOICĂ
Cea mai originală civilizaţie care înfloreşte în spaţiul grecesc este cea
cretană, pe care arheologul britanic Sir Arthur Evans a botezat-o Minoică
(3000 î.Hr.-1100 î.Hr.), după legendarul legislator şi conducător al
Knososului, Minos. Civilizaţia elenă din această perioadă intră într-un
nou stadiu, cu o evoluţie accelerată, parcurgând o traiectorie strălucită.

Frescă minoică
(un tânăr vânător)

Locul privilegiat deţinut de Creta în întregul spaţiu mediteranean i-a

permis să devină o putere maritimă dominatoare, cu vase minoice care
străbăteau Marea Egee, de la plajele vestice ale Asiei Mici până în
Palestina şi Egipt. Intersecţie a trei continente, Creta a reprezentat spaţiul
de întâlnire al civilizaţiilor din acea perioadă, precum cea
mesopotamiană şi cea egipteană. Civilizaţia cretană a adoptat şi

19
prelucrat aceste influenţe. Promova noi moduri de viaţa şi noi percepţii
asupra artei, esteticii şi spiritului uman. «Aici», scrie Nikos Kazantzakis
în Raport despre Greci, «spiritul Greciei şi-a îndeplinit misiunea căreia îi
era sortit: a făcut divinitatea pe înţelesul oamenilor». Imensele şi rigidele
statui egiptene şi asiriene devin aici, în Creta, statuete plăcute. Corpul se
mişca, gura zâmbea, faţa şi corpul se asemănau cu cele umane.
In jurul anului 1700 î.Hr., civilizaţia minoică ajunge la apogeu.
Numeroasele descoperiri ale vremii atestă existenţa unei civilizaţii cu o
înaltă dezvoltare culturală, receptivă la influenţe străine şi deosebit de
avansată. Specializare meşteşugărească, artă de o frumuseţe unică,
organizare socială studiată, o mulţime de procesiuni religioase, ştiinţă şi
numeroase legături comerciale cu popoarele civilizate ale răsăritului
constituie minunea civilizaţiei minoice. Este interesant faptul că din
centrele civilizaţiei minoice lipsesc sistemele de apărare pe care le
întâlnim în alte zone ale Greciei, fapt care a fost pus pe seama faimoasei
«păci minoice», care garanta siguranţa oraşelor. Pacea îndelungată care
se instalează împreună cu acest sistem contribuie la înflorirea economică
şi culturală a insulei.
In afară de arta evoluată şi îndeletnicirile economice, minoenii au
inventat şi un sistem de scriere, care a fost numit linearul A, pentru că
era constituit din simboluri liniare. Scrierea era de origine orientală, dar
în forma cunoscută nouă este o adaptare şi o creaţie prin excelenţă
cretană. Această formă de scriere era practic prima din Europa. Discul de
la Faistos, cea mai veche mărturie scrisă din Creta Minoică, a fost
descoperit în palatul din Faistos. Acesta reproduce tipul de scriere
menţionat şi, la fel ca vechile hieroglife, nu a fost descifrat. Totuşi,
cercetătorii tind să susţină că scrierea era folosită pentru facilitarea
schimburilor comerciale şi pentru înscrierea numelor de ţări şi obiecte,
iar nu pentru concepte abstracte. In afară de scriere, Creta este prima
zonă europeană unde au apărut forme incipiente de educaţie sistematică,
adică aplicaţii ale ştiinţelor exacte, precum aritmetica, matematica şi
geometria, pe care le stăpâneau la perfecţie, fapt evident din construcţiile
şi palatele lor din centrele de la Knosos, Faistos, Zakros si Malia.

20
 Interior cu
vase
descoperite
la Akrotiri
(Santorini)

Erupţia violentă a vulcanului din insula Terra (Santoriniul zilelor

noastre) la sfârşitul secolului 16 î.Hr. a produs pagube uriaşe în Creta,
ruinând palate, oraşe şi opere de artă. Comunităţile şi-au revenit destul
de repede, dar faza renaşterii a fost întreruptă brusc în 1450 î.Hr. de o
replică a cutremurului. Populaţii din Argolida, care după prima erupţie
controlau o mare parte din Ciclade profitând de lipsa unui hegemon, au
invadat insula, impunând un nou sistem politic. Era ultima pagină a
strălucirii civilizaţiei minoice şi începutul unei alte mari civilizaţii, cea
miceniană.

CIVILIZAŢIA MICENIANĂ
Dispariţia civilizaţiei minoice şi perioada ulterioară au coincis cu
ascensiunea celei de-a doua mari civilizaţii din spaţiul elen. Este vorba
de civilizaţia miceniană (1900 î.Hr.-1100 î.Hr.), care atingea apogeul între
1500 şi 1200 î.Hr.. Civilizaţia şi-a luat numele de la vechiul oraş Micene,
cel mai puternic regat al acestei civilizaţii, unde arheologul german
Heinrich Schliemann a făcut marile descoperiri din 1876.
Impactul acestei civilizaţii asupra Greciei continentale a fost decisiv,
transformând civilizaţia elenă într-una miceniană. Astfel, în timpul
secolului 15 î.Hr., conducătorii micenieni au adoptat modelul de
organizare socială din Creta minoică şi din orientul apropiat, formând
state palatale. Spre deosebire de politica pacifistă a civilizaţiei minoice,
micenienii s-au dezvoltat într-un sistem de conducere cumulativ şi
ierarhizat, dând o mare importanţă sistemului de organizare defensivă,
aşa cum o dovedesc fortăreţele şi multitudinea armelor ce au fost
descoperite pe locurile oraşelor miceniene. Structura statală evoluată şi
administrarea economică de succes au transformat primele aşezari

21
miceniene în oraşe-stat de mare întindere şi foarte puternice. Centrele
miceniene aveau sub control o arie geografică foarte extinsă, dezvoltând
relaţii diplomatice şi comerciale cu ţările din bazinul mării Mediterane,
dar şi cu cele din nordul Europei. S-au descoperit obiecte miceniene în
diverse zone îndepărtate, din Egipt până în Mesopotamia şi Italia.
Intr-adevăr, unul dintre cele mai de seamă succese ale Greciei din
perioada miceniană era faptul că, pentru prima oară în istoria elenităţii,
marea Egee dobândea un caracter cultural unitar. Civilizaţia miceniană
se instalase în tot perimetrul mării Egee. In plus, bunăstarea economică
şi materiile prime asigurate de comerţul internaţional au permis
micenienilor să-şi dezvolte şi arta. Deşi influenţată puternic de cea
minoică, arta miceniană s-a dezvoltat pe parcurs în conformitate cu
identitatea miceniană, ce exprima temperamentul, particularităţile,
modul de gândire şi etica aparte ale acestei civilizaţii. Adevărate lucrări
artistice şi o mulţime de unelte împodobesc în ziua de azi mai multe
muzee din Grecia, în special Muzeul Arheologic din Atena, unde sunt
expuse principalele descoperiri: bijuterii din aur şi diverse relicve
mortuare. O importantă moştenire a elenismului antic este şi poezia
miceniană, relicvă a poeziei orale, ce nu a fost standardizată până în
perioada când a fost folosită pentru sintetizarea celor două capodopere
antice, Iliada şi Odiseea. Se constată că eposurile homerice şi
evenimentele descrise de acestea nu sunt altceva decât amintirea
trecutului micenian, păstrate graţie tradiţiei orale. In paralel cu reuşitele
culturale şi artistice, civilizaţia a creat şi lucrări colective de mare
anvergură, precum reţeaua stradală şi lucrările de îmbunătăţire a solului.
Contribuţia lor este semnificativă şi la nivel lingvistic, prin introducerea
unui nou silabar cunoscut ca linearul B, ce reprezintă o îmbunătăţire a
scrierii minoice. Deşi conţin exclusiv inventarul bunurilor şi arhive,
textele miceniene reprezintă dovezi istorice care completează imaginea
descoperirilor arheologice.
Civilizaţia miceniană era una aparte, imprevizibilă. Hesiod surprinde cel
mai bine caracterul acestora spunând despre ei că sunt, pe de o parte,
poporul insubjugabil al epocii de Bronz, iar pe de alta poporul de eroi
asemănători zeilor. Dovezile referitoare la distrugerea definitivă din 1200
sunt puţine. Totuşi, conform tradiţiei antice, micenienii înşişi sunt
responsabili pentru sfârşitul lor, deoarece s-au avântat în peripeţii
externe şi au avut disensiuni interne, lăsând astfel cale liberă dorienilor,

22
să cucerească zone controlate de micenieni, în descinderea lor de pe cele
două părţi ale Pindului.

Arta Miceniană
Micenienii şi-au cizelat mult arta, lăsând ca moştenire lucrări unice de
artă şi arhitectură. Arta miceniană a fost influenţată puternic de cea
minoică, căreia îi urmează, astfel că micenienii reuşesc să-şi dezvolte o
manieră artistică aparte şi un idiom specific, odată cu trecerea timpului.
Stilul lor a început să se cristalizeze în jur de 1400 î.Hr.. Elemente tehnice
minoice au fost păstrate, însă combinate cu elemente noi ce înlocuiesc
decorativismul artei minoice, în folosul durităţii şi sobrietăţii miceniene.
De asemenea, nevoile şi cerinţele estetice ale clasei conducătoare
reprezentau un imbold pentru crearea de lucrări artistice pretenţioase ce
valorificau la maximum materialele preţioase provenite din ţări orientale
sau din nordul Europei. In ceea ce priveşte arhitectura palatelor, acestea
se diferenţiază mult de cele minoene, deşi împrumutau de la acestea
elemente decorative şi de amplasare. Palatele regale, ca cele de la
Micene, Tirint şi Pilos, aveau drept element comun cunoscutul megaron,
o sală centrală principală din care se intra într-o curte, iar oraşele erau
protejate de ziduri ciclopice.
Un interes special în capitolul artei şi arhitecturii miceniene prezintă
faimoasele morminte şi complicatele lor ritualuri mortuare, ce au fost
studiate îndeaproape de către cei mai mulţi oameni de ştiinţă.
Mormintele chivot - adică morminte în formă de paralelogram cu strat
de humă - încep să fie înlocuite de noi tipuri de morminte: mormântul
groapă, mormântul cu boltă şi mormântul cu încăpere.

Masca mortuară
a lui Agamemnon (Micene)

23
Mormintele subterane, sau gropile, reprezintă primul tip de mormânt
micenian din punct de vedere cronologic. Acestea erau mai degrabă o
variaţie a mormintelor chivot, ce predominaseră până atunci.
Mormintele subterane erau gropi adânci în formă de paralelogram în
care se făceau mai multe înmormântări. In acestea s-au găsit obiecte
mortuare, mostre ale artei miceniene. Exista obiceiul ca în morminte să
se pună astfel de obiecte, bijuterii, arme şi alte ustensile, toate indicând
poziţia socială a celui înhumat. Mormintele subterane descoperite în
acropola Micenei reprezintă cea mai cunoscută descoperire din Grecia
epocii de Bronz, Tezaurul de Aur fiind poate cel mai interesant.
Mormintele cu dom sunt cele mai impresionante, fiind adevărate clădiri,
mostre deosebite ale arhitecturii miceniene. Aceste morminte erau
construcţii subterane circulare, cripte alcătuite dintr-un culoar lung şi
din mormântul propriu-zis, din cărămizi şi piatră. «Tezaurul lui Atreu»
de la Micene şi «Tezaurul lui Minias» de la Orhomenos sunt două
exemple de astfel de morminte ce au fost descoperite în Grecia
continentală.
Mormintele cu încăpere, spaţii subterane săpate în pantele dealurilor,
erau folosite pentru mai multe înhumări, fiind cel mai răspândit tip de
mormant din perioada miceniană.
Tipică pentru acest fel de mormânt este utilizarea coşciugelor de lut
(obicei preluat de la minoeni), un număr mare găsindu-se în cimitirul
Tanagra din Beoţia. Pe coşciuge (din piatră sau lut, modelate fie în formă
de cadă, fie în formă de ladă) sunt adesea pictate scene cu ritualuri
funerare, bocitoare sau demonstraţii funerare.
Sculptarea monumentelor în piatră lipseşte în Grecia, cu excepţia Porţii
Leilor de la Micene. Totuşi sculptura în piatră după model minoic era
răspândită pe scară largă şi în spaţiul micenian, aceştia din urmă
împodobindu-şi construcţiile cu basoreliefuri. Faţada Tezaurului lui
Atreu de la Micene este construită din marmură roşie şi verde, care
creează contrast coloristic prin forma coloanelor şi a faţadei. De
asemenea, micenienii seamană cu minoenii şi prin faptul ca-şi satisfac
înclinaţia către sculptură cu artefacte minuscule, colţi de fildeş, teracote,
pecete de piatră, multe dintre acestea fiind adevărate opere de artă.
Majoritatea acestor noi arte au apărut mulţumită îndeletnicirilor
comerciale miceniene. Imbunătăţirea continuă a condiţiilor de lucru şi
accesul la materii asigurate prin comerţ (bronz, cositor, aur, fildeş, pietre

24
preţioase) au permis meşterilor din zona continentală să făurească
obiecte mai frumoase, unelte cu valoare artistică şi obiecte de uz curent.
Trebuie remarcat faptul că artele frumoase erau destinate palatelor,
dezvoltându-se în golfurile principale, adică în palatele ce beneficiau de
ateliere artistice care îndeplineau cerinţele nobililor.
Frescele şi acuarelele din palate sunt poate cele mai desăvârşite dintre
artele miceniene prin expresivitatea, vitalitatea şi luminozitatea lor.
Aceste opere de artă au fost influenţate de picturile murale minoice.
Majoritatea mostrelor sunt plasate în secolele 14 si 13 î. Hr., provenind
din palatele de la Micene, Tirint şi Pilos. Deşi majoritatea acestor picturi
împodobesc palatele, ca semn al măreţiei şi prestigiului clasei
conducătoare, s-au găsit picturi murale atât în case particulare, cât şi în
morminte. Acestea ne oferă informaţii preţioase despre viaţa şi ierarhia
socială a micenienilor.
Tehnica ceramicii a cunoscut şi ea o înflorire, luând diverse forme locale
şi producând o gamă largă de obiecte cu valoare artistică. La început a
fost, desigur, influenţată de tehnica minoică, ulterior dezvoltându-se în
stil micenian, unde «libertatea» minoică este înlocuită de simetrie.
Majoritatea vaselor sunt deosebit de frumoase, uluind prin calitatea
lutului folosit, prin claritatea formei şi prin detalierea modelelor
geometrice. Instinctul artistic pentru realizări plastice şi-a găsit expresia
într-o varietate de idoli, ce nu-şi află rival decât mult mai târziu, în Creta.
Aceşti idoli reprezintă creaţii continentale originale, fiind vorba de
obiecte în nuanţe de galben cu film roşu-castaniu, produse în scop
decorativ sau pentru uz casnic.
Adevărate opere de artă ne-au rămas şi de pe urma prelucrării fildeşului.
Această artă deosebit de migăloasă îşi are originea tot în Creta lui Minos.
Meşteşugul pătrunde în Grecia continentală în jur de 1450 î.Hr., odată cu
supunerea minoenilor de către micenieni. Din momentul când
majoritatea fildeşului brut este importat în Grecia din porturile siriene,
se observă o orientare puternică înspre est în ceea ce priveşte materialul,
dar şi stilul. Prelucrarea fildeşului a rămas răspândită şi în epoca marilor
palate, când cerinţa de obiecte din fildeş era mare.
O înflorire deosebită a cunoscut şi prelucrarea bijuteriilor, a chiupurilor,
a obiectelor de uz curent şi a armelor. Cuprul, bronzul, aurul şi argintul,
chihlimbarul şi nichelul erau folosite de micenieni pentru producerea în
masă a obiectelor de metal. Produsele de metalurgie, dar şi bijuteriile

25
erau destinate uzului individual. Doar peceteţile dobândesc un anume
prestigiu prin prisma sensului lor religios şi a folosirii lor pentru
pecetluirea tezaurelor sau a produselor comerciale destinate exportului.
Mare interes prezintă şi lucrul în piatră (extrasă sau de la suprafaţă)
pentru producerea de unelte şi de obiecte de lux. Deosebite sunt
bijuteriile şi ştampilele produse din piatră şi piatră decorativă pentru
inele şi coliere.
Problemele economice şi administrative pe care le-au înfruntat
micenienii în ultima fază a dominaţiei lor au avut repercursiuni negative
şi în domeniul artei, creaţia artistică fiind neglijată, lipsită de inovaţii şi
inspiraţie. Artele frumoase legate de palate se împuţinează drastic,
dispărând chiar, precum este cazul picturii murale; însă este interesant
că se pune accent pe creaţie în regiunile de graniţă, în insule, în
meşteşuguri precum olăritul, metalurgia şi plastica.

PERIOADA GEOMETRICĂ
Perioada de aproximativ trei secole şi jumătate ce cuprinde descinderea
dorienilor şi distrugerea lumii miceniene (1100-900 î.Hr.) este denumită
Epoca Intunecată, puţine lucruri fiind ştiute despre această perioadă, în
afară de informaţii ce ne parvin de la Homer şi de la Hesiod şi din
puţinele rămăşiţe materiale. Homer este marele dascăl al acestei
perioade, eposurile lui răspândindu-se în tot spaţiul elenic şi trezind
interesul pentru trecutul micenian. Din aceeaşi perioadă ne mai este
cunoscut faptul că se produceau vase geometrice şi se construiau edificii
impresionante, în care morţii erau îngropaţi cu onoruri demne de eroi.
In urma prabuşirii civilizaţiei miceniene lumea devine nesigură, instabilă
economic, iar mortalitatea în rândul populaţiei din Grecia continentală
creşte. Pe de altă parte, însă, iau naştere aşezări înfloritoare de coastă.
Mobilitatea dorienilor, aflaţi în deplasare spre sud, o completează pe cea
a populaţiei care părăseşte centrele miceniene în căutarea unui viitor mai
bun în insule, pe coasta Asiei Mici, în Cipru şi Palestina, ducând cu ea
multe dintre elementele civilizaţiei miceniene. In linii mari, perioada
post-miceniană este caracterizată de migraţia populaţiei şi de
repopularea spaţiului eladic.
Neamurile protogreceşti s-au instalat definitiv într-un loc în care se
vorbea dialectul lor şi fiecare avea propria viziune în ceea ce priveşte

26
sensul civilizaţiei elene. Acest fapt a conferit grecilor un anumit
sentiment de unitate, urmărind în mod consecvent extinderea şi
dezvoltarea comunităţilor.
In ciuda faptului că nu există îndeajuns de multe mărturii scrise care să
ne permită să tragem concluzii clare în privinţa acestei perioade, este
sigur că ea pregătea teritoriul pentru trecerea elenilor în epoca
Geometrică. Deja primele semne de revenire încep sa se observe de la
jumătatea secolului 9 î.Hr., când legăturile comerciale cu Estul, ce
fuseseră întrerupte după declinul civilizaţiei miceniene, sunt reluate
treptat. Intre circa 900-700 î.Hr. avem de-a face cu perioada numită
convenţional geometrică, după modelul geometric ce predomină pe
vasele de ceramică. Acest model apărea pentru prima oară în Atena, ca
mai apoi să se răspândească şi în restul Greciei. Este o epocă marcată de
o creştere a populaţiei, de renaşterea civilizaţiei, de reînnoirea
meşteşugurilor şi a religiei, de reorganizarea societăţii.
Sensul perioadei întunecate şi al epocii geometrice constă în caracterul
de tranziţie al dezvoltării sociale; ele creează condiţiile pentru
continuarea unei evoluţii istorice glorioase a Eladei, în epoca antică şi în
cea clasică.

Homer
De numele lui se leagă două opere clasice ale literaturii mondiale: Iliada
şi Odiseea. Influenţa celor două poeme epice a fost imensă, puţine lucrări
scrise ulterior fiind capabile să hrănească imaginaţia omului şi să reziste
patinei timpului. Homer a marcat începutul propriu zis al literaturii.
Drama antică greacă, istoriografia, chiar şi filozofia poartă amprenta lui
Homer, prin temele comice sau tragice evidenţiate în cele două
capodopere şi prin tehnica folosită pentru redarea lor. Impactul celor
două monumente a fost imens nu doar pentru greci şi romani, ci şi
pentru literatura vestică ulterioară. De la Platon şi Alexandru cel Mare
până la Virgiliu şi Dante, de la Shakespeare şi Tennyson până la Milton,
Joyce şi Kazantzakis, influenţa eposurilor homerice rămâne nemuritoare.
Despre Homer nu ştim nimic în afară de creaţiile poetice pe care ni le-a
lasat. In cele 27000 de cuvinte ale poemelor nu există nici o referire la
creatorul lor. Intr-adevăr, viaţa şi personalitatea lui Homer sunt ascunse
de un val de mister, în jurul său fiind ţesută cea mai mare problemă
filologică a tuturor timpurilor, aşa-numita „chestiune homerică”.

27
Divergenţele dintre cercetători pornesc de la locul de naştere şi perioada
în care a trăit poetul, dar şi de la dubiul dacă Homer a existat cu
adevărat. Deşi punctele de vedere sunt multe şi sunt relativ opuse,
dovezile cele mai recente şi detaliate converg spre aceeaşi concluzie: cele
două poeme au autor unic, care a trăit pe coasta vestică a Asiei Mici spre
sfârşitul perioadei miceniene, cândva în secolele 9-8 î.Hr. Iliada a fost
scrisă inainte de Odiseea. Ambele poeme tratează evenimente mitice
despre care se presupune că s-au petrecut cu mult înaintea perioadei
când au fost scrise. In ambele poeme acţiunea este paralelă şi ni se
prezintă întâmplările din ultimul an din fiecare dintre cele două cicluri
de câte 10 ani, primul terminându-se cu ocuparea Troiei, iar al doilea cu
întoarcerea lui Odiseu în patria lui Itaca. Iliada narează întâmplări din
ultimul an al războiului troian, care reprezintă şi baza intrigii, adică
momentul când zona din jurul Troiei este deja cucerită şi se trece la
asedierea Troiei. Odiseea este mai scurtă decât Iliada, dar construcţia ei
este mai rafinată, poetul nepovestind întâmplările în ordine cronologică,
ci face o retrospectivă. Personajele sunt câţiva eroi ce au participat la
războiul troian, protagonistul fiind Odiseu. In plus apar şi câteva figuri
fantastice şi mitice. Tema poemului este drumul de întoarcere în patrie
pe care îl parcurge Odiseu şi prezintă voinţa neclintită a omului în faţa
greutăţilor ce-i întârzie atingerea scopului.
Lumea lui Homer este lumea miceniană, însă având în vedere că poetul
a trăit în epoca ce a urmat, este normal ca lucrarea lui să cuprindă şi
elemente post-miceniene şi pre-geometrice. Eposurile lui Homer şi
povestea lor sunt plasate în epoca de Bronz, când civilizaţia miceniana se
afla la apogeu. Deşi poemele au fost desăvârşite mult mai tarziu, ele
întrupează amintirile epocii miceniene.
Este sigur că tradiţia homerică este orală, fiind vorba de un model de
poezie ce s-a format şi răspândit prin viu grai, fără ajutorul scrierii. Intr-
adevăr, termenul folosit chiar de către Homer despre poet este aed, mai
precis cântăreţ. Aceştia cunoşteau pe dinafară pasaje întregi din eposuri,
considerându-le, mai mult decât un simbol al unităţii lumii greceşti, un
cod etic primar şi o educaţie practică.
Eposurile homerice s-au răspândit graţie rapsozilor în Grecia, pe coastele
Asiei Mici şi în coloniile vestice. S-a resimţit nevoia împărţirii eposurilor
în fragmente mai mici, pentru ca rapsozii şi publicul să se poată odihni.
Astfel, eposurile au fost fragmentate în rapsodii, în unele zone

28
practicându-se obiceiul ca publicul să solicite interpretarea anumitor
rapsodii, în funcţie de preferinţele lor şi calităţile rapsodului. Din această
cauză, însă, unele fragmente au fost uitate, iar cântăreţii şi-au luat
libertatea de a modifica pe alocuri diverse versuri.
Solon a fost primul care a obligat rapsozii să respecte întocmai textul în
reprezentaţiile lor publice. Pisistrate a desemnat în jurul anului 535 î. Hr.
o comisie de poeţi care avea ca sarcină să grupeze fragmentele
împrăştiate din eposuri, să reasambleze textul şi să înscrie textul în
bazele tradiţiei rapsodice orale. Prima activitate sistematică de
reconstituire a eposurilor homerie s-a desfăşurat în Alexandria, graţie
eforturilor depuse de filologii muzeului, care au realizat o lucrare
ştiinţifică de mare anvergură. Datorită lor, Iliada şi Odiseea au luat
forma ce s-a păstrat în manuscrisele medievale, din care derivă şi ediţiile
contemporane. Deşi sunt primele monumente ale poeziei elene,
independent de îndelungatele dispute filologice, eposurile homerice se
constituie în lucrări artistice mature din punct de vedere estetic şi
umanistic. Reprezintă capodopere nemuritoare ce au influenţat şi
continuă să influenţeze generaţii după generaţii, încă de la momentul
apariţiei lor. Umanismul şi prezenţa omului, poate cea mai mare
moştenire lăsată de antichitatea elenă, se afirmă de la bun început în
eposurile homerice. Poemele sunt, de asemenea, de mare interes
lingvistic şi stilistic. La început, rigiditatea şi complexitatea metrului erau
complet neobişnuite în poezia eroică. Limba este în mod conştient
poetică, ea conţinând şi cuvinte a căror noimă le era necunoscută chiar şi
rapsozilor dar care aparţineau stilului epic. In acelaşi timp, stilul homeric
poate fi foarte direct şi simplu, lipsit de pompă şi inaccesibilitate, cum va
fi cel al poeţilor ulteriori, precum Virgiliu şi Racine. De asemenea,
metaforele ample şi estetizate pe care le foloseşte Homer diferenţiază
poezia lui de celelalte tradiţii epice. Interesant este că prin aceste
metafore Homer reuşeşte să descrie obiecte şi întâmplări specifice lumii
de atunci, precum peisaje, diverse îndeletniciri ale oamenilor, care altfel
nu ar fi putut fi cunoscute. Astfel, scenele zugrăvite în eposuri descriu
întreaga lume, nu doar războiul sau moartea, creând cititorului impresia
de realism şi combinând cu succes lirismul şi naturalismul.
In afară de Iliada şi Odiseea, lui Homer i se atribuie şi o culegere de 24
de imnuri, 16 epigrame şi poemul satiric «Margitis».

29
 PERIOADA ANTICĂ- SECOLELE 8-5 î.H.
Este o perioadă cu activitate intensă şi schimbări importante în societate.
Este epoca marilor oraşe-stat greceşti, când artele şi meşteşugurile
reînfloresc, noi concepte sunt create, se naşte democraţia ce are omul în
centru. Intr-adevăr, cea mai importantă moştenire din această perioadă
era teoria bazată pe rolul cheie jucat de om, conform căreia omul este o
natură gânditoare, purtător de valori şi obligat să aducă schimbare în
societate. Libertatea, dreptatea, individualitatea, măsura erau elementele
unui univers etic al valorilor ce l-au modelat pe omul antic.
La începutul acestei perioade avem două procese fenomenal opuse, dar
fundamental complementare. Pe de o parte încep să se pună bazele unei
conştiinţe greceşti comune şi unice, în sensul raportării la un trecut
comun, cu obiceiuri şi amintiri comune, cu o limbă comună. Incepând cu
secolul 8 apare un nume nou care sa îi desemneze pe toţi locuitorii
spaţiului grecesc: eleni. In paralel însă, structura socială din oraşele stat
permite apariţia unor micro-civilizaţii ce respectă condiţiile locale ale
fiecarui oraş stat.
De la mijlocul secolului 8 î.Hr. observăm de asemenea dezvoltarea unei
noi forme de organizare politică, ce va domina în Grecia mai multe
secole la rând: oraşul unde oamenii participă activ în administraţie sub
conducere aristocrată. Oamenii încep să părăsească aşezarile izolate
bazate pe agricultură pentru a merge în centre urbanistice, primele
oraşe-stat. Acestea sunt organizate în jurul unei acropole fortificate în
care sunt amplasate temple şi tezaure. In afara acropolei se găsea o
agora, prin excelenţă domeniul acrtivităţii comerciale, dar şi al ideilor.
Fiecare mic oraş-stat avea propria conducere, propria legislaţie şi mai
ales propria identitate culturală. Atena este cea mai cunoscută, însă
oraşele erau numeroase şi aveau interacţiuni frecvente între ele, fie
paşnice, fie înarmate.
Formarea de astfel de oraşe a permis triburilor greceşti să se extindă şi să
se dezvolte ca o putere comercială şi navală internaţională. Clasa mijlocie
care apărea datorită comerţului în Mediterană oferea ocazia mai multor
succesori din metropole să întemeieze colonii atât în est cât şi în vest,
căutând noi pieţe, materii prime şi pământ, colonii care au contribuit
decisiv la răspândirea civilizaţiei elene. Monumentele şi templele
perioadei erau dedicate zeilor Olimpieni şi puteau fi găsite în colonii şi

30
în oraşe, din nordul Africii şi din Pontul Euxin până în Sicilia, sudul
Franţei şi peninsula Iberică. Peninsula italiană avea o densitate
demografică de greci atât de mare încât zona a devenit cunoscută sub
numele Magna Graecia.
Alfabetul de origine feniciană este completat prin adăugarea de vocale. El
reprezintă un liant pentru oraşele-stat. In paralel se răspândesc poemele
homerice, Jocurile Olimpice - care uneau toate oraşele stat - se întemeiază
noi oracole - precum cel delfic - ca centre ale vieţii religioase şi sociale. Toate
acestea au insuflat grecilor pentru prima oară conştiinţa unei identităţi etnice
comune. Schimbările numeroase din societate, economie şi organizare au
reprezentat condiţiile necesare pentru o serie de succese culturale ce au
contribuit la definirea spiritului elen. Creativitatea, înclinaţia către
experimentare, motivele gnostice şi veleităţile aristice conturează imaginea
lumii antice. Inovaţiile artistice erau fundamentale, părăsind formele
geometrice în favoarea unui stil mai expresiv, cu motive antropomorfe.
Emblemă pentru antichitate, korii şi korele -statui din piatră, mai rar de
aramă, ce reprezintă tineri şi tinere- sunt nu doar un simbol al frumuseţii şi
libertăţii ci şi al noii perioade, în centrul căreia se găseşte omul gânditor şi
creator.
In condiţiile acestei noi clime intelectuale apar, la sfârşitul secolului VII
primii filozofi, în oraşele Ioniei. Sunt aşa-numitii filozofi ai naturii, care prin
introspecţia lor legată de cosmologie au sistematizat gândirea omenească.
Foarte cunoscută este Şcoala Milesiană, ce reprezintă primul curent de
gândire filozofică din antichitatea elena.
Au evoluat mult şi trei genuri poetice. In afară de eposuri, continuate prin
Hesiod şi Teogonia lui, apare şi poezia lirică, adică poezia cu
acompaniament muzical, ce a lăsat moştenire lucrări deosebite ce înfăţişează
viaţa cotidiană a omului din acea perioadă. Spre sfârşitul acestei epoci apare
poezia dramatică, ce atinge perfecţiunea în perioada clasică, tratând relaţia
om-zeu. Neliniştea socială şi metafizică nu s-a reflectat doar în artă şi în
ceremoniile religioase (libaţii, jertfe, slujbe iniţiatice, profeţii), ci şi în misterii
precum Orfismul şi Pitagorismul, ce studiau nemurirea sufletului.
Epoca antică se sfârşeşte la începutul secolului 5 î.Hr., când ameninţarea
năvălirilor persane a obligat oraşele-stat independente să se ocupe de
interesul comun. Câteva oraşe au fost subjugate de taifunul persan, altele şi-
au unit forţele şi au rezistat angajându-se în lupte eroice care au devenit
simboluri ale libertăţii, precum cele de la Maraton, Termopile şi Salamina.

31
 PERIOADA CLASICĂ- 500 î.H.-336 î.H.
Perioada elenităţii clasice, din 500 până la moartea lui Alexandru cel
Mare în 323 î.Hr. este considerată ca fiind unul dintre cele mai înalte
nivele de civilizaţie mondială. Ca rezultat al dezvoltării din secolele
anterioare, din epoca de Bronz până în cea Antică, perioada clasică poate
fi considerată pe drept cuvânt cel mai glorios capitol din istoria
elenismului. Gândirea şi conceptele, arta şi sistemul de guvernare
instituite de om în această perioadă reprezintă valori perene, o sursă
solidă de inspiraţie pentru viitorul umanităţii.
Evenimentul definitoriu a fost victoria grecilor împotriva năvălirii
persane la începutul secolului 5. Victoriile de la Maraton, iar mai apoi de
la Salamina, Plateea şi Mykale au sădit în sufletele grecilor sentimentul
neatârnării, fiind piatra de temelie pentru anii ce au urmat.
Oraşul care a beneficiat cel mai mult de pe urma triumfului era Atena,
care acum se impune ca lider al elenităţii. Pe tot teritoriul ţării, încă de la
sfârşitul războaielor medice, se observă o serie de evoluţii politice,
punându-se bazele unui regim democratic. Tucidide scria că «regimul
nostru este numit democratic pentru că autoritatea nu este în mâinile
câtorva, ci în mâinile poporului». Multe oraşe-stat aveau o formă de
guvernare democratică, însă democraţia se năştea în Atena lui Pericle, un
aristocrat ce apăra energic valorile democraţiei şi care a dominat în
politica ateniană timp de aproximativ 30 de ani. Pericle a impus o serie
de reforme politice care au permis poporului să participe la afacerile
publice, refăcând templele distruse de barbari şi construind
monumentele Acropolei cu ajutorul lui Fidias. Datorită acestor realizări,
epoca se numeşte Secolul de Aur al lui Pericle. Prin lucrările
legislatorilor, cetăţenii au fost absolviţi treptat de datorii şi de sclavie. În
secolul V fiecare cetăţean care participa la Adunarea Poporului - un corp
electoral democrat ce rezolva problemele oraşului şi îşi avea sediul
vizavi de acropolă, în Pnica - avea libertate deplină la discursul public şi
drept de vot. Totuşi, doar cetăţenii liberi de sex masculin puteau
participa, fapt care excludea din start toate femeile şi toţi sclavii, adică o
treime din populaţie.
Cu toate restricţiile şi contradicţiile ei, democraţia ateniană a creat într-
adevăr cea mai deschisă societate din toate timpurile. Cu marea
încredere în forţele ei a atras filozofi, sofişti, artişti, oameni erudiţi din

32
toata Grecia, dobândind strălucire, influenţă, glorie şi bogăţie.
Partenonul, Erehteionul, Propileea şi alte construcţii datează din această
perioadă. Apare şi retorica -arta convingerii-, piatra de temelie pentru
educaţia fiecărui atenian fiecare de familie bună, şi filosofia dialogată a
lui Socrate, ce a marcat gândirea următoarelor secole. În această perioadă
se naşte istoria, odată cu Herodot -provenea din Asia-, cunoscut ca
«părintele istoriei», care se stabileşte la Atena şi care povesteşte epopeea
războaielor medice. Genul preferat de atenienei era însă teatrul, ce
ajunge la apogeul expresivităţii creative prin cei trei mari poeţi tragici:
Eschil, Sofocle şi Euripide, dar şi prin comediile lui Aristofan.
Totuşi, nu toate oraşele împărtăşeau ideologia Atenei. Sparta, a doua
mare putere a perioadei, subjugase multe alte oraşe învecinate,
impunând un regim militar conservator ce se opunea climei democratice
şi liberale din Atena. Confruntările culturale, dar şi hegemonia Atenei au
determinat Sparta să porneasca un război împotriva Atenei în 431 î.Hr.
Moartea lui Pericle, cauzată de foametea cruntă ce a lovit Atena, a
văduvit oraşul de un conducător capabil. Acest război rămâne în istorie
ca războiul peloponesiac şi va dura 27 de ani. Finalul se soldează cu
înfrângerea Atenei, care şi-a văzut strălucirea târâtă în noroi de către
succesiunea diadohilor. In sfârşit, în aprilie 404 î.Hr., Atena ceda în faţa
forţei armate spartane. După război, Sparta a impus în Atena oligarhia
celor 30 de tirani. Astfel de oligarhii a impus şi în Asia Mică. În 403 î.Hr.,
atenienii conduşi de Trasibul se răscoală şi-i îndepărtează pe spartanii ce
susţineau regimul oligarhic, dobândind independenţa şi reinstaurând
democraţia, însă nu şi vechiul lor renume.

Coroană de lauri
descoperită la
mormântul
lui Filip al II lea
(Vergina)

33
Cel ce zdruncină fundamental echilibrul puterilor în spaţiul elenic este
Filip al II-lea , recent urcat pe tronul Macedoniei în 359 î.Hr., eveniment
ce consolidează puterea Macedoniei, prin politica de expansiune ce a
transformat-o într-una din cele mai mari puteri ale lumii antice.
Macedonia jucase până atunci un rol neînsemnat, dar toate s-au schimbat
odată cu reformele introduse de Filip pentru a-şi reorganiza regatul şi
pentru a se impune în stătuleţele dezbinate, pe care plănuia să le
unească. Având o mare putere politică dar şi duşmani, Filip a căutat să-şi
îndeplinescă planul de unificare a micilor oraşe-stat autonome. Cea mai
mare ambiţie a lui a fost răzbunarea împotriva perşilor, duşmani
tradiţionali, plan pe care l-a preluat şi realizat fiul său Alexandru. După
asasinatul tatălui său în 336 î.Hr, Alexandru ajunge conducător la vârsta
de 20 de ani şi începe campania în Asia.
Pentru următorii 10 ani, cuceririle lui Alexandru al III-lea Macedonul,
cunoscut ca Alexandru cel Mare, au extins influenţa elenă, iar limba a
fost preluată până în adâncul Orientului, până în India, iar în sud a
cuprins şi Egiptul. La moartea lui Alexandru în 323 î.Hr., civilizaţia elenă
ajunsese să cuprindă cel mai larg sector al lumii antice.
După moartea lui bruscă, generalii lui macedoni au început să-şi împartă
imperiul între ei. Primii 20 de ani după moartea lui Alexandru au fost
marcaţi de luptele între generali şi între prietenii lui Alexandru, în tot
întinsul teritoriului. Dintre regatele introduse de generali -cunoscuţi ca
diadohi- cele mai importante erau Siria (sub dinastia Seleucizilor) şi
Egiptul (sub dinastia Ptolemeilor). In aceste regate şi celelalte unităţi mai
mici s-a instaurat un mod de administrare tipic macedon, care se baza, în
esenţă, pe noile oraşe, fondate ca centre de conducere. Majoritatea
oraşelor purtau numele fondatorului lor, primul fiind Alexandru care a
întemeiat aproximativ 70 de Alexandrii. Capitala Egiptului sub Ptolemei,
Alexandria, ce a fost ridicată de Alexandru în jur de 332 î.Hr., s-a
transformat într-un centru important al intelectualilor, depăşind uneori
chiar şi Atena, ce continua să reprezinte un pol de atracţie pentru cei care
voiau să se dedice studiului filosofic .
Odată cu moartea lui Alexandru începe perioada Elenistică, ce durează
până în aproximativ 31 î.Hr., când romanii ocupă Egiptul.

34
 PERIOADA ELENISTICĂ- 336 î.H.-146 î.H.
Cuceririle lui Alexandru au avut urmări de durată asupra Greciei. Mulţi
locuitori ai oraşelor greceşti s-au deplasat în oraşe orientale, fie ca mercenari,
fie ca negustori sau meşteşugari şi, precum este natural, au fost favorizaţi de
victoriile lui Alexandru, dobândind averi uriaşe din care o mare parte era
trimisă în Grecia. Comerţul se extinsese în marile pieţe din Arabia până la
Marea Caspică. Această consolidare economică nu semnifică totuşi încetarea
competiţiei în oraşele greceşti. Dar criza politică nu se terminase.
Intr-adevăr, o caracteristică a perioadei era retragerea oraşelor-stat ca entităţi
politice şi vlăguirea independenţei lor. Această schimbare importantă
influenţează substanţial şi sistemul social, idealul cetăţeanului fiind înlocuit
de idealul cosmopolitului, iar idealul democraţiei era înlocuit de idealul
ambiţiei personale şi lupta pentru succes. Totuşi, epoca s-a dovedit a fi una
triumfătoare pentru Grecia din punct de vedere al civiizaţiei, al modului de
viaţă, al simbolurilor culturale adoptate ca rezultat al campaniilor militare
ale lui Alexandru în toate sectoarele lumii antice.
De-a lungul acestor ani, civilizaţia grecească nu s-a extins doar în est ci şi în
vest. Cu toate diferenţele locale, civilizaţia grecească s-a impregnat în
întreaga lume antică, devenind una din bazele civilizaţiei europene. Din
cauza contactului cu noile elemente răsăritene şi vestice nu-şi păstrează
vechea puritate, ca atare se stabileşte o diferenţiere între civilizaţia elenistică
şi civilizaţia grecească din perioadele anterioare.
In timpul epocii elenistice, limba greacă, denumită acum elenistică sau
alexandrină, devine până în secolul VI d.Hr. limba oficială (scrisă şi orală)
din estul Mediteranei. Această limbă reprezintă o variantă simplificată a
limbii attice, schimbare dictată de noile nevoi de utilizare a limbii de către
grupuri mari şi neomogene de populaţie din arii extinse.
Dezvoltarea intelectuală şi culturală se continuă acum, în diverse centre
spirituale şi culturale ale oraşelor răsăritene, precum Alexandria, Antiohia,
Seleuca, Pergam. Personalităţi strălucite, ca de exemplu matematicianul
Euclid, Arhimede, filozofii Epicur şi Zenon şi poeţii Apolodor din Rodos şi
Teocrit şi-au lăsat amprenta asupra perioadei elenistice. In domeniul artei,
de o valoare deosebită sunt sculpturile greceşti ale epocii, precum Nike din
Samotrace, Venus din Milo, mostre de expresivitate artistică ce combină
dramatismul cu eleganţa atemporală.

35
Alexandru cel Mare- 356-323 î.H.
Alexandru al III-lea Macedonul, cunoscut în istorie cu supranumele de
cel Mare, este considerat unul dintre cei mai mari conducători militari ai
istoriei mondiale. Fiu al înzestratului conducător macedon Filip al II-lea,
Alexandru a crescut cu imaginea mai multor eroi din Iliada, ţintind şi el
la reuşite eroice. Pedagog i-a fost Aristotel, care i-a pus la dispoziţie
micului Alexandru cunoştinţe nepreţuite de retorică şi literatură,
suscitându-i interesul pentru ştiinţă, medicină şi filozofie. Mama lui,
Olimpiada, prinţesă în regatul Epirului, era o femeie puternică,
evlavioasă din rândul bacantelor (preotese care-l adulau pe Dionysos
prin slujbe frenetice şi extatice). Conform tradiţiei, mama a fost cea care
i-a insuflat lui Alexandru credinţa că are obârşie divină, fiind descendent
al lui Heracle şi Ahile, eroi pe care Alexandru visa de mic să-i
depăşească. Deja, de la frageda vârstă de 18 ani, Alexandru este şeful
Cavaleriei Eterilor, din armata macedoneană. Dupa uciderea tatălui său
în vara lui 336 î.Hr. de către un membru din garda lui de corp, sceptrul
trece în mâinile lui Alexandru, pe atunci în vârstă de 20 de ani. Tânărul
Alexandru s-a găsit brusc în situaţia de a fi înconjurat de duşmani în
propria casă, de a asista la răscoale în afara Macedoniei, însă a luat rapid
măsurile necesare pentru înăbuşirea răscoalelor şi pentru slăbirea
duşmanilor lui. Până la sfârşitul verii lui 336 îşi stabilizează guvernarea
în Grecia şi este ales general al puterilor greceşti în războiul împotriva
Persiei. Pe calul său iubit, Bucefal, generalissimul Alexandru înainta pe
trei continente, modelând harta estului şi schimbând cursul istoriei.
Datorită carismei, abilităţilor de conducător şi geniului militar,
Alexandru a reuşit să-şi însufleţească armata şi să se impună atunci când
era necesar. Ambiţia ce-l anima era dorinţa de a recuceri oraşele greceşti
de sub stăpânirea oligarhiei filopersane, ce se întindea din Turcia de azi
până în Pakistan. De asemenea, mai năzuia să se răzbune pentru invazia
persană din urmă cu 150 de ani. Alexandru a început războiul împotriva
Persiei în primăvara anului 334 î. H., despărţind Helespontul
(Dardanelele de astăzi) cu o armată de 35 000 de soldaţi din Macedonia
şi din alte oraşe-stat greceşti. După marşul de-a lungul ţărmului şi pe
suprafaţa continentală a Turciei de astăzi, precum şi de-a lungul
litoralului Mediteranei Orientale, prin intermediul căruia a reuşit să
unească micile formaţiuni greceşti şi oraşele–stat rebele, a urmat lupta de
la Issos, din anul 333 î. H., în care Alexandru a reuşit să-l înfrunte cu

36
succes pe renumitul rege al Persiei, Darius al III-lea şi să-l copleşească.
Alungat din reşedinţa sa, Darius a fugit spre nord, lăsându-şi soţia,
mama şi copiii pe mâna lui Alexandru, care i-a tratat cu tot respectul
cuvenit unei familii regale.

Alexandru cel Mare

După Issos, a coborât în Egipt unde a dobândit titlul de faraon de la

Egiptenii care l-au primit cu entuziasm. Ca rezultat ale victoriilor lui,
Alexandru a reuşit să-şi asigure controlul asupra întregii Mediterane de
Răsărit. Mai târziu, în 332 î.H. a înfiinţat, în lunca râului Nil, oraşul
Alexandria, care s-a dezvoltat ca centru filologic, ştiinţific şi comercial al
lumii greceşti. După aceea urmează lupta de la Gaugamela, unde
Alexandru, în ciuda superiorităţii covârşitoare a armatei persane, şi-a
demonstrat geniul militar înfrângând corpurile de luptă inamice printr-o
tactică ce şi acum este deprinsă în instituţiile militare. După această
victorie renumită, Alexandru a intrat triumfător în inima Persiei.
Babilonul, Susa, Persepolisul (oraşe ale Imperiului Persan) constituiau
următoarele lui opriri. Alexandru a devenit conducătorul incontestabil al
Asiei. După marşuri epuizante prin zone greu de străbătut ale
Afganistanului şi Pakistanului de astăzi, a separat fâşia indocaucaziană
ca să-l înfrunte pe cel mai înspăimântător duşman din întreaga sa
campanie, pe trupeşul Poros, principele unei regiuni extinse din
Pentapotamia (Panzan), care avea o armată puternică de infanterie,
cavalerie şi elefanţi de război. Poros a căzut într-o cursă militară a lui
Alexandru şi a fost învins, dar Alexandru s-a purtat cu el aşa cum
trebuie să se comporte cineva cu un rege, lăsându-i tronul cu condiţia să-
i rămână credincios.

37
Teritoriile pe care le-a cucerit Alexandru se întindeau din Egipt până în
India acelui timp. Acolo soldaţii săi, epuizaţi şi răniţi s-au oprit pentru
prima dată şi au refuzat să-i mai dea ascultare. Alexandru, după ce a
consultat şi auspiciile divine care i–au sugerat să se întoarcă, şi-a început
drumul de întoarcere către Persia, unde armata i-a fost decimată.
Alexandru nu şi-a pierdut dorinţa de glorie, având în vedere acţiunile
întreprinse în Persia şi în Grecia, şi a pregătit cucerirea Arabiei şi,
implicit, a Calcedonului şi a Italiei.
Insă sfârşitul a sosit anul 323 î.H., când, la vârsta de 33 de ani, Alexandru
murit în urma febrei tifoide – conform altor surse, otrăvit, de malarie sau
de ulcer- în Babilon. Statul a fost împărţit de succesorii săi. O dată cu
moartea lui Alexandru începe epoca elenistică ce durează până în anul
31. î. H., an în care romanii au cucerit Egiptul Ptolemeilor, o perioadă în
care limba şi civilizaţia greacă s-au răspândit în tot Răsăritul.
Numeroasele Alexandrii pe care le-a întemeiat Alexandru ca să
întărească suficient controlul asupra zonelor cucerite, se găseau în
puncte strategice şi deţineau autonomie, chiar dacă se subordonau
puterii supreme. Astfel, în aceste oraşe s-au stabilit veteranii armatei lui,
bărbaţi tineri, negustori, savanţi şi alţi gânditori şi multe dintre ele s-au
transformat în centre economice şi culturale vestite.
Oricum ar fi apreciată personalitatea şi activitatea lui, Alexandru
rămâne, fără îndoială, unul dintre cei mai mari cuceritori din istoria
universală, cunoscut strateg de război şi o figură impresionantă de
conducător. Era viteaz şi mărinimos, dar, de asemenea, adesea se arăta
dur şi nemilos atunci când aplica o politică severă şi pragmatică. Ca om
politic a avut planuri măreţe. După părerea multor istorici şi cercetători,
avea în vedere unirea Răsăritului cu Apusul într-un imperiu universal,
într-o nouă şi iluminată frăţie universală a tuturor oamenilor. A făcut în
aşa fel încât 30 000 de tineri perşi să primească educaţie în limba greacă,
iar strategiile macedonene de război să pătrundă în oastea sa. Însuşi
Alexandru a adoptat, de asemenea, cel mai probabil în mod automat,
obiceiuri persane şi s-a căsătorit cu femei in Anatolia precum Roxana şi
Varsina. In plus, Alexandru a ordonat oraşelor greceşti să-l adore ca pe
un zeu. Deşi a dat acest ordin mai degrabă din motive de ordin politic,
avea, conform propriei păreri, origini divine. Acest ordin a fost imediat
anulat după moartea sa.

38
EPOCA ROMANĂ ŞI CIVILIZAŢIA BIZANTINĂ (146 d.H. –330 d.H.)
La sfârşitul primului mileniu î.H. şi la începutul celui de-al doilea d.H.,
Roma stăpânea cea mai mare parte a spaţiului mediteranean. Imperiul
Roman, care se întindea pe 3 continente – Europa, Africa şi Asia – era un
mozaic complex de tradiţii, de concepţii diverse despre lume, de
structuri şi de convingeri care au condus toate la crearea unui sistem
administrativ şi de organizare a Romei. Cultura care s-a născut din
frământările şi interacţiunile survenite între aceste surse de civilizaţie s-a
aflat la originea dublului fundament al Greciei şi al Romei, de aceea se şi
numeşte civilizaţie greco-romană. Civilizaţia greco-romană constituie
una din principalele mătci culturale ale Europei contemporane.
Pentru spaţiul grecesc, epoca romană începe, în mod convenţional, cu
distrugerea Corintului de către romani, în anul 146 d.H. şi se încheie în
anul 330 d. H., când capitala statului roman se mută de la Roma la
Constantinopol la iniţiativa lui Constantin cel Mare, întemeietorul
Imperiului grec medieval, cunoscut ca Imperiul Bizantin.
Insă prezenţa în spaţiul grecesc a fost înregistrată cu mult înainte.
Influenţa politică în creştere şi pătrunderea treptată a Romei în spaţiul
mediteranean de Est prin secolul al II-lea î.H. a avut drept urmare
apariţia şi mărirea numărului de familii romane (colonişti) din Italia şi
Macedonia şi în restul Greciei. In felul acesta s-au intensificat relaţiile
comerciale dintre Italia şi Grecia, relaţii întrerupte mai apoi din cauza
războaielor calcedoniene şi a conferit o nouă structură etnică spaţiului
grec. Desigur, rolul coloniştilor romani în viaţa economică a Greciei era
foarte important şi a influenţat implicit şi societatea grecească.
După victoria forţelor romane împotriva macedonenilor în anul 205 d.H.,
Roma a început să-şi consolideze prezenţa în Grecia. Treptat, şi după
anul 146 d.H., Grecia a trecut în stăpânirea Romei, care a unit Macedonia
şi oraşele-stat greceşti în ceea ce s-a numit mai târziu Provincia Romană
Macedonia. „Pax Romana” a început să se destrame treptat în anul 250
d.H., când Goţii , străbătând Dunărea, au pătruns în Grecia şi au
devastat-o în mod brutal. Este vorba despre o invazie barbară pe
teritoriul acesteia, acolo unde timp de secole romanii instauraseră pacea.
În 324 d.H. împăratul Constantin cel Mare, convertit la creştinism, a
mutat capitala imperiului de la Roma la Bizanţ, un oraş pe litoralul
nordic al Bosforului, pe care l-a redenumit apoi Constantinopol
(Istambulul de azi). Mutarea capitalei a fost determinată de motive de

39
ordin geografic, strategic, economic, politic, comercial, administrativ şi
de factură religioasă. Poziţia geografică a acesteia la graniţa de SE a
Europei şi în imediata vecinătate a Asiei era legătura naturală între
Orient şi Occident şi constituia o aşezare ideală din punct de vedere
comercial. Bizanţul era avantajat de însuşi cadrul său natural, de vreme
ce era înconjurat din trei părţi de mare, în timp ce partea continentală era
uşor de îngrădit cu ziduri. Mai mult, noua capitală a statului se găsea
foarte aproape de zona creştină fapt extrem de important într-o epocă în
care creştinismul nu numai că era recunoscut, dar triumfase şi ca religie
oficială a statului.
Lucrările de construcţie a noii capitale au început în anul 324 d.H. Au
fost clădite edificii strălucitoare, publice şi private, palate, pieţe, băi,
hipodromuri, sisteme de transportare a apei, porticuri şi biserici. Noul
oraş a fost împodobit cu renumite opere de artă care au fost aduse acolo
din diferite oraşe ale Greciei. Constantinopolul, oraş a cărui populaţie
era alcătuită în cea mai mare parte din greci, a reuşit să depăşească în 100
de ani 500 000 de locuitori, mai mult decât avuseseră Roma, Alexandria
şi Antiohia. În calitate de centru al Imperiului Roman de Răsărit, era
sediul filologic, artistic şi cultural, dar şi reşedinţa economică, religioasă
şi politică a Imperiului.
Mutarea capitalei Imperiului Roman de la Roma la Constantinopol este
considerată cel mai important eveniment, deoarece constituia
transformarea gradată a statului oriental roman într-un imperiu grec
ortodox care a supravieţuit timp de 11 secole. Până la sfârşitul secolului
al IV-lea d.H., Imperiul Roman era împărţit oficial în două părţi,
Occidentul şi Orientul. În timp ce Roma, partea de Vest, a început treptat
să se destrame, partea de Est s-a consolidat şi s-a numit Imperiul
Bizantin, durând 11 secole întregi, până la căderea Constantinopolului în
1453.
Odată cu transferul capitalei la Constantinopol şi în primele secole ale
epocii creştine, a început o perioadă de renaştere grecească, ce poartă
numele de civilizaţie bizantină. Civilizaţia bizantină s-a dezvoltat în
cadrul unui imperiu bizantin de lungă durată, care cuprindea toată
Grecia şi zona mării Egee. De fapt, era un creuzet al noii religii creştine,
al înţelepciunii, precum şi al tradiţiilor romane în organizare şi
administraţie. Bizanţul are de expus realizări importante în domeniul
ştiinţei, al artei, al dreptului, ale filozofiei şi al literaturii. Producţia sa

40
spirituală şi literară, precum şi filologia creştină şi arta bizantină au
cunoscut o înflorire excepţională şi au contribuit la moştenirea culturală
europeană cu opere de seamă.
În sec. al XIII-lea, continuitatea Imperiului Bizantin a fost întreruptă de
dorinţele de mărire ale conducătorilor franci ai celei de-a IV-a cruciade.
Constantinopolul, centrul imperiului, s-a pierdut pentru prima oară,
căzând în mâinile cruciaţilor în 1204. Cuceritorii, după ce au devastat
capitala bizantină, au întemeiat acolo Imperiul Latin de Răsărit care a
înlocuit Imperiul Bizantin pentru o perioadă de 57 de ani. Grecia a fost
înconjurată de cuceritori, de Veneţia şi de principii franci. Veneţia, ca
forţă comercială ce se afla, a ales centre de schimb mai ales în insule:
insulele Ionice, majoritatea insulelor din Marea Egee, Rodos-ul, Creta,
precum şi puncte bine poziţionate în Peloponez, în Helespont şi Tracia.
Conducerea feudală francă, stabilită în Grecia, care niciodată nu se aflase
sub o astfel se stăpânire, a influenţat clar şi structurile de organizare
internă a statului, împărţind Grecia în feude, cu excepţia ducatului
Atenei.

Imagine a unei
biserici din
Mystras
(Peloponez)

Grecia, în ciuda acestor şocuri, demonstrează o vitalitate spirituală

remarcabilă. O dovadă în acest sens era „împodobirea în stil
macedonean” a vechilor biserici de pe Muntele Sfânt şi oraşul-muzeu
Mistras.
Acolo s-au refugiat în inima Peloponezului forţele viabile ale Imperiului,
având drept rezultat gloria curţii de la Mistras, după cucerirea bizantină,
fapt ce a făcut ca aceasta să devină mai măreaţă chiar decât strălucirea
capitalei. Imperiul Latin s-a dizolvat în 1261, când Constantinopolul a

41
fost preluat din nou de Imperiul Bizantin condus de Mihail al VIII-lea
Paleologul. Timp de 2 secole după aceasta, Ducatul Atenei a fost
controlat succesiv de către principi francezi, spanioli şi italieni.
Istoria care urmează e aceea a căderii statului bizantin, având în vedere
că a cunoscut o slăbire treptată în domenii precum economia,
organizarea politică, coeziunea socială, comerţul, a pierdut stabilitatea,
precum şi multe teritorii din cauza năvălirilor turceşti, până când, într-
un final, a căzut în mâinile turcilor în anul 1453 prin Cucerirea
Constantinopolului. Acesta a fost sfârşitul Imperiului bizantin. Cucerirea
Constantinopolului de către otomani a fost urmată de cucerirea
celorlaltor părţi ale elenităţii, în afară de Creta, care a rămas la veneţieni
până în anul 1669, când a fost preluată de turci, Heptanezul până în 1797
şi încă vreo două insule din Ciclade. Stăpânirea otomană a durat în
Grecia patru secole.

Arta Bizantină
Arta bizantină a ajuns la cel mai înalt grad ale puterii sale creatoare şi al
originalităţii moştenirii lăsate omenirii prin intermediul unor opere de
mare însemnătate care s-au păstrat intacte de-a lungul veacurilor. Arta
bizantină îşi are originea în sincretismul dintre tradiţia greco-romană,
influenţele orientale şi noua realitate religioasă a creştinismului, aşa încât
a căpătat un aspect deosebit şi demn de luat în seamă. Din punct de
vedere istoric, arta bizantină prezintă un interes uriaş, întrucât reflectă cu
o claritate remarcabilă sinteza civilizaţiei sale din diferite elemente
culturale, toate adunate într-un amestec ideal în care întregul este ceva
mai mult decât părţile care îl compun.
Arta bizantină îşi trage rădăcinile din capitala imperiului, de la
Constantinopol, şi în final se extinde în cea mai mare parte a lumii
mediteraneene şi în est până în Armenia. Deşi căderea
Constantinopolului în 1453 în mâinile turcilor a provocat distrugerea
multor monumente, s-au păstrat destule opere care ne ajută să înţelegem
şi să admirăm măreţia acestei arte.
Influenţa artei greceşti asupra concepţiilor clasice ale antichităţii a marcat
pentru totdeauna arta bizantină, deşi în secolul al IV-lea d.H. a început
să-şi piardă în mod semnificativ din strălucirea de altădată. În acea epocă
tendinţa principală era reprezentată de îndepărtarea de sentimentele
naturalismului grecesc, care a redat materialul cu amănunte

42
expresioniste şi apropierea de misticismul şi simbolismul de provenienţă
orientală, în cadrul căruia se prefera inducerea emoţiilor şi nu înfăţişarea
realităţii materiale. Aceste influenţe orientale au fost completate de
creştinism. Societatea creştină a solicitat mai degrabă o artă care să
producă emoţie directă, decât una perfecţionistă. În acest fel, deşi aceste
noi concepţii au condus la abandonarea modului de ilustrare grecesc,
arta bizantină nu şi-a pierdut niciodată specificul grecesc. Şi a continuat
să se inspire din acesta şi să preia de aici elemente inovatoare. Pe
parcurs, aşadar, idiomul clasic s-a transformat ca să exprime caracterul
transcendental al credinţei ortodoxe.
În paralel cu venirea lui Hristos, a noului Dumnezeu, a sosit şi adorarea
dumnezeului pământesc, adică a împăratului, iar arta a căpătat atunci o
importanţă şi mai mare. Artiştii bizantini au reuşit să redea strălucirea
necesară prin utilizarea unor artificii extraartistice, dar şi prin folosirea
unor materiale rare şi impresionante cum ar fi arama poleită cu aur şi
colorată, porfirul, podoabe de aur.
Arta bizantină este prin excelenţă bisericească şi nu mireană, de aceea
comunităţile ecleziastice au putut să ia iniţiative artistice într-un cadru
mai larg decât particularii prinşi într-o serie de probleme de diverse
feluri. Arta bizantină şi arhitectura au dat astfel în parte răspunsul la
necesităţile Bisericii Ortodoxe şi biserica creştină a constituit într-adevăr,
un protector al artei, crezând cu sfinţenie în faptul că arta ar putea să
înalţe şi mai mult slava „casei Domnului”.
Elementul de bază al artei bizantine e icoana. În contrast cu Biserica
Occidentală unde erau venerate moaştele sfinţilor, Biserica Orientală a
preferat adorarea publică a icoanelor. Icoanele erau ilustrări ale figurilor
religioase, care adesea erau înfăţişate stând cu faţa spre privitor şi într-o
manieră stilizată. Deşi fiecare formă a reprezentării iconografice – o
pictură murală sau un mozaic - ar putea să funcţioneze drept icoană, în
linii generale icoana a luat forma unui tablou pictat. Prin urmare, o mare
parte a artei bizantine a fost marcată de calitatea abstractă a icoanelor.
Cel mai extins capitol ale artei bizantine e arhitectura cu temă religioasă,
care a dat la iveală o pleiadă de noi tipuri de temple (bazilici şi clădiri în
formă de octogon cu boltă) şi alte inovaţii care au marcat profund
arhitectura ulterioară ce a culminat cu adăugarea turlei bisericeşti. Cea
mai importantă controversă prezentă în arhitectura bizantină era
misterul, secretul echilibrului bolţii deasupra unei baze tetragonale,

43
evoluţie vizibilă, de altfel, în arhitectura bisericilor ce s-au păstrat şi
poate şi în construcţiile imperiale care, însă, au dispărut. Îndeosebi în
secolul al IV-lea d.H., biserica, ce copia până atunci ceremonialul
complicat de oficiere a slujbei de la curte, a început să caute o rânduială
mai simplă. Noua arhitectură, bolta aşezată deasupra centrului bisericii,
despărţea interiorul şi în acelaşi timp dădea impresia unei străluciri
măreţe. Mormântul lui Gallas Plakidas din Ravenna, din secolul al V-lea
şi Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol din secolul al VI-lea
reprezintă unele dintre cele mai invocate exemple în acest sens. Chiar
Sfânta Sofia, unde se reunesc toate cele trei tipuri de construcţii, bazilici,
biserici în formă de pătrat şi cea în formă de cruce, era şi va rămâne
podoaba de bază a arhitecturii bizantine, întruchipând concepţiile despre
nemărginire şi univers, precum şi legile supraomeneşti ale naturii.
Biserica a devenit, astfel, un simbol al lumii şi întregul interior s-a
transformat într-o icoană tridimensională uriaşă.
În ceea ce priveşte artele frumoase, rolul principal l-au jucat acele arte
care se alăturau cerinţelor bisericii şi statului – picturi murale ale
templelor, mozaicuri şi fresce, hagiografie, miniaturi pentru cărţi (mai
ales când era vorba de manuscrise religioase). Arta oglindeşte
supremaţia ideilor religioase şi îşi modifică natura spectaculară specifică.
Deşi temele şi compoziţia picturilor murale şi modalitatea artistică în
pictură urmau nişte reguli concrete, arta bizantină pare să fie mai
„umanizată” decât alte arte ale Evului Mediu. Asta pentru că în arta
bizantină, care până la un anumit grad s-a folosit de experienţele artistice
ale celei clasice, predomină formele idealizate.
În cadrul artei tehnica grecească încă existentă s-a alăturat emoţiilor şi
spiritualităţii aramaice, iar mozaicurile strălucitoare, modalitatea
preferată pentru decorarea exteriorului bisericii, au eclipsat toate
celelalte tehnici picturale. Mozaicurile reprezintă una dintre cele mai
impresionante expresii ale monumentalei arte bizantine. Cu întreaga lor
tehnică şi cu vitalitatea lor neschimbată, mozaicurile bizantine care
adesea erau comandate, plătite de împărat şi dedicate acestuia, nu numai
că împodobeau bisericile, dar înfăţişau profunzime şi evlavie personală.
Artele decorative şi cele aplicative au şi ele o largă răspândire şi înflorire
(ţesături artistice, modele şi ornamentaţii pe cărţi, obiecte din fildeş şi
metal, etc.) mai ales în perioada luptei ideologice acerbe dintre iconofili

44
şi iconoclaşti (secolul al VIII-lea), unde nu era permisă folosirea
mijloacelor de redare a realităţii pentru înfăţişarea conţinutului religios.
În ceea ce priveşte sculptura, abandonarea spectaculozităţii şi a formelor
elenismului a însemnat că arta sculpturii nu era la foarte mare cinste şi
de aceea producţia de statui şi sculpturi în acest domeniu s-a
preschimbat foarte repede într-o artă a basoreliefurilor, adică de-abia se
deosebea întrucâtva de o simplă ramură a picturii, în cadrul căreia
impresia cromatică fusese înlocuită de umbre. Cele mai reuşite opere
erau reliefurile de mici dimensiuni, sculptate în metal, în statită şi cel mai
adesea în os de elefant. Pe parcursul întregii epoci bizantine au fost
create, de asemenea, colecţii de bijuterii şi de moaşte, dipticuri, coperte
pentru cărţi şi dipticuri pentru venerare sau tripticuri în os de elefant
sculptat.
Foarte interesant e cazul muzicii bizantine, care a constituit oarecum
oglinda compoziţiei multinaţionale a poporului Imperiului Bizantin.
Cântece persane, copte, evreieşti, siriene, slave, arăbeşti şi armene,
precum şi melodii greceşti şi romane au determinat formele şi sistemul
de accentuare a muzicii bizantine. În Bizanţ ştim că a existat şi muzică
laică ce era cântată la curtea imperială, aşa-zisele aclamaţii, cântece în
versuri care cuprindeau şi ovaţiile tradiţionale de sărbătoare, ce
constituiau o parte a ceremonialului de la curte. Însă s-au păstrat şi note
muzicale de muzică religioasă. Muzica bizantină ecleziastică e în mod
clar vocalică şi monofonică. Psalmii, troparele, imnurile şi condacele,
precum şi canoanele, constituiau opere ale muzicii bizantine. Până în
secolul al IX-lea muzica bizantină a avut o influenţă profundă asupra
culturii muzicale a marilor state europene.
Tradiţia artelor frumoase şi a arhitecturii Bizanţului a fost moştenită
după căderea Constantinopolului în 1453 de Grecia Medievală, dar
înrâurirea bizantină în Occidentul Europei a continuat până în secolul al
XIII-lea, demonstrând durabilitatea ei şi sentimentul valorii acesteia.

DE LA PERIOADA OTOMANĂ LA GRECIA CONTINENTALĂ

După cucerirea Constantinopolului de otomani, mai precis de către
Mohamed al II-lea, Sultanul Turciei, atenţia otomană s-a îndreptat către
Peloponez şi către Atica. Până în 1460, aceste teritorii greceşti au fost
anexate de către Imperiul Otoman. În următoarele două secole, turcii i-
au izgonit pe veneţieni şi alte puteri străine din puţinele teritorii care mai

45
rămăseseră, mai ales insule. Procesul s-a încheiat odată cu cucerirea
Cretei de către turci în 1669 şi a fost urmat de preluarea Heptanezului în
1797. Pentru o scurtă perioadă, între 1669 şi 1718, Veneţia a preluat din
nou controlul asupra Peloponezului, dar în afara acestuia restul Greciei a
rămas sub stăpânire otomană până în secolul al XIX-lea.
În cadrul noii structuri administrative otomane şi ţările balcanice
cucerite sunt subordonate unei noi organizări. Creştinii se integrează
atunci fie într-un regim de libertate religioasă pe care le-au permis-o
autorităţile legii islamice, atunci când nu se răzvrătesc (libertate care se
transformă de altfel, în foarte scurt timp, în islamizarea copiilor şi în
supunerea faţă de ieniceri), sau în cadrul autorităţii feudal-militare turce,
care se bazează pe nişte piloni rezistenţi, în timp ce ţăranii greci devin la
rândul lor supuşii acestora. Astfel, grecilor nu le rămâne decât să se
retragă în munţi şi la mănăstirile ortodoxe unde rolul lor economic şi
spiritual devine foarte important, mai ales când islamizările îşi extind
aria de acţiune, la fel ca şi măcelurile, emigrările şi sclavizarea integrală a
unor regiuni.
Preţul cuceririi otomane era, conform multor păreri, copleşitor pentru
poporul grec, mai ales în ultimele faze ale ocupaţiei. De aceea, anumiţi
greci aveau un loc privilegiat în cadrul imperiului şi puteau, din funcţiile
ocupate, să influenţeze mersul evenimentelor care au dus ulterior la
eliberarea Greciei de sub jugul otoman. Patriarhul Greciei era
conducătorul politic şi spiritual al tuturor bisericilor ortodoxe şi mulţi
fanarioţi - care şi-au luat numele de la cartierul grecesc Fanar, din
Constantinopol – deţineau funcţii imperiale în cadrul Imperiului
Otoman, în calitate de miniştri şi consilieri politici.

REVOLUŢIA GREACĂ ŞI INFIINŢAREA STATULUI GREC

Declinul Imperiul Otoman în Balcani a avut loc mai ales în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, pătrunderea ideilor naţionalist-liberale
dinspre revoluţiile europene, precum revoluţia franceză creând
premisele izbucnirii mişcărilor revoluţionare în zona Balcanilor. Criza
economică şi diminuarea continuă a veniturilor imperiului au contribuit
la destrămarea puterii centrale şi la dezarticularea mecanismului
imperial. Mai mult, reacţia dură a instituţiilor tradiţionale ale puterii
împotriva oricăror reforme au dus la slăbirea imperiului şi la

46
manifestarea forţelor dezbinatoare ale acestuia. Primii care au acţionat
au fost sârbii în 1804; ei au fost cei dintâi care au reuşit să obţină
autonomia în 1815.
Mişcarea care a dăunat grav puterii otomane în Balcani a început însă în
1821 şi a avut ca scop eliberarea grecilor din zonă, încheindu-se 10 ani
mai târziu; rezultatul său a fost constituirea primului stat grec în partea
de Nord a Peninsulei greceşti.
O importantă sursă pentru sentimentul patriotic al grecilor –atât în
păturile intelectuale, cât şi printre oamenii simpli – erau urmările
filozofice ale iluminismului francez şi convingerile care au impulsionat
mişcarea franceză, dar şi alte acţiuni revoluţionare europene.
Răspândirea acestui simţ patriotic a fost însoţită de o influenţă literară şi
intelectuală intensă, fiind sprijinită de o largă categorie a populaţiei din
interiorul şi din afara Greciei.
Revolta elenă a fost organizată pe două nivele: mai întâi în străinătate,
datorită relaţiilor Greciei cu Occidentul (relaţii în cadrul cărora
emigranţii greci au jucat rolul de bază în oraşele comerciale ale Italiei),
dar şi în ţară. Negustorii şi intelectualii diasporei greceşti, haiducii, vitejii
Rumeliei, ai Epirului, ai Thessaliei şi ai Macedoniei, căpetenii din
Peloponez, precum şi proprietari de vase şi marinari din insule au
colaborat, uneori în bună înţelegere, alteori nu, uneori urmărind
interesele generale, alteori doar pe cele locale sau pe amândouă în acelaşi
timp, într-o bătălie care, de fapt, conducea adesea la războaie intestine.
Cele mai importante probleme cu care s-a confruntat conducerea
revoluţionară măcinată de interese politice şi de alte suferinţe de acest
fel, erau înfiinţarea şi întreţinerea unei armate revoluţionare, constituirea
unui mecanism statal şi recunoaşterea libertăţii Greciei de către Marile
Puteri.
Organizaţia ”Eteria”. O societate secretă puternică, înfiinţată în 1814
pentru a pregăti revoluţia ce avea să urmeze, şi-a adaptat sistemul de
idei la gândirea revoluţionară şi a primit ajutor în acţiunile sale de
strângere de fonduri şi arme pentru toate scopurile revoluţionare prin
intermediul centrelor create în Balcani şi în zonele Mediteranei de
Răsărit. În 1821, Alexandru Ipsilanti, preşedintele acestei societăţi, a
intrat în Iaşi, capitala Moldovei pe atunci şi teritoriu turcesc, cu foarte
puţine forţe şi a proclamat independenţa Greciei. În ciuda problemelor
survenite, precum retragerea ajutorului rusesc după înfrângerea

47
revoluţiei de către ţarul Alexandru I, în primul an, activiştii revoluţionari
au reuşit să îndepărteze autoritatea turcească din oraşele Greciei de sud
şi să o instaureze pe cea grecească.
În prima fază a războiului pentru Independenţa Greciei (1821-1824),
grecii au luptat în cea mai mare măsură singuri, susţinuţi fiind de alte
ţări europene, unde năzuinţele şi idealurile greceşti căpătaseră o mare
simpatie şi unde era cultivat un adevărat curent filoelen. În anii ce au
urmat şi după catastrofele şi înfrângerile care nu erau mai puţin
numeroase decât victoriile, revoluţionarii şi-au continuat cu hotărâre şi
curaj lupta, fapt ce în final a condus la intervenţia puterilor europene în
scopul de a pune capăt acţiunilor inamice şi de a găsi o soluţie la
problema grecească.
Într-o epocă în care Sfânta Alianţă înăbuşise, pentru a crea o stabilitate în
Europa, diferite acţiuni revoluţionare în multe ţări, precum Peninsula
Iberică şi Italia, în Grecia a continuat activitatea revoluţionară. Insistenţa
şi forţa grecilor răsculaţi au făcut ca Marile Puteri să reanalizeze poziţia
pe care o aveau în cadrul diplomatic al Sfintei Alianţe şi să avanseze în
rezolvarea situaţiei greceşti având în vedere constituirea statului grec
Astfel, în 1827, odată cu Tratatul de la Londra, Mare Britanie, Rusia şi
Franţa au fost de acord să introducă o astfel de reglementare. Hotărârea
a fost pusă în aplicare în acelaşi an, când flotele unite ale celor trei puteri
europene au distrus flota turco-egipteană în bătălia de la Navarino, o
luptă ce a deschis drumul spre eliberarea de facto a Greciei. Mai mult, a
intrat în vigoare o nouă constituţie în 1827, emisă de Adunarea Generală,
condusă de Kapodistrias în calitate de prim preşedinte al Rebublicii
Democrate Greceşti. O presiune hotărâtoare în favoarea rezolvarea
chestiunii greceşti a fost exercitată de războiul ruso-turc care a izbucnit
în 1828 şi s-a încheiat în septembrie 1829 cu Tratatul de la Adrianopol,
care a recunoscut autonomia Serbiei şi a aşezat Principatele Române sub
suzeranitate turcească.
În 1830, prin protocolul de la Londra încheiat între cele trei mari Puteri, a
fost recunoscută autonomia şi independenţa legală a Greciei. Doi ani mai
târziu au fost trasate graniţele noului stat - care erau cu mult mai
restrânse decât s-ar fi aşteptat grecii, în Nord regăsindu-se doar puţin
mai sus de Golful Corint - şi Grecia devine monarhie sub Otto de
Bavaria.

48
Cele trei puteri europene care au accepta independenţa Greciei au jucat şi
rolul de puteri protectoare ale regimului noului stat grec. Această protecţie a
asigurat graniţele ţării, dar, de fapt, i-a îngrădit şi independenţa. Statul elen
fusese recunoscut, în aşa fel încât ceea ce nu era clar era ce fel de regim de
guvernare va avea statul (întrucât nu avea încă o constituţie), care va fi gradul
de independenţă şi, desigur, care vor fi teritoriile deţinute.

ANII POST-REVOLUŢIONARI ŞI EXTINDEREA STATULUI GREC

Neclarităţile din constituţie au reprezentat principala cauză pentru situaţia
politică instabilă din interiorul statului nou format. În pofida îmbunătăţirilor
aduse în cadrul legislaţiei prin constituţia emisă în 1864, intervenţiile regelui,
numirea de guverne minoritare şi dizolvările repetate ale parlamentului au
condus la destabilizarea sistematică a vieţii politice a ţării.
Finalul fericit al revoluţiei a fost urmat de o perioadă post –revoluţionară în
care noul stat a încercat, prin intermediul unor fuzionări şi transformări
strategice, să găsească un modus vivendi în condiţiile nou-create. Economia,
politica şi administraţia erau domeniile în care statul trebuia să-şi introducă
autonomia proprie şi să creeze structuri stabile. Cele mai controversate
nivele erau cel al clarificării articolelor de constituţie şi al determinării unui
cadru legal care să ajute Grecia să-şi stabilească identitatea şi să-şi
consolideze puterea centrală. Perioada post-revoluţionară era una de
completă transformare şi de reconstrucţie pentru societatea grecească la
toate nivelele, un proces marcat de multe emigraţii şi polemici neprevăzute
din care nu lipseau chiar şi evenimente violente. Astfel, apropierea de o
modernizare a statului şi de înfiinţarea unui statut democratic era destul de
vizibilă şi a condus ţara, prin intermediul a multor palinodii, către stabilitate.
Problema centrală, cea guvernamentală, chestiune ce a bulversat viaţa
politică a locului timp de peste 40 de ani, se va rezolva pe deplin în 1897,
datorită stăruinţelor tenace ale lui Harilaos Tricupis, care l-a obligat pe
regele de atunci, Gheorghios I, să accepte oficial „Votul de încredere către
guvern”. Adoptarea noii structuri de guvernare a conferit autoritate
majorităţii parlamentare, în timp ce şi pentru dizolvarea parlamentului era
necesar tot votul majorităţii. Augmentarea puterii legislative nu a condus,
totuşi, la rezolvarea completă a problemei şi asta pentru că nu existau
premisele sociale şi politice necesare. Lipsa unor partide politice cu o
ideologie clară şi stabilă, intervenţiile externe (de ex. din partea Palatului sau
a puterilor protectoare şi a armatei) în lucrările guvernului, dependenţa

49
mecanismului statal de guvern şi de „sistemul regal” au creat goluri în
funcţionarea normală a conducerii statului şi în ritmul politic. Aşa încât,
acceptarea votului de încredere a constituit unul din paşii hotărâtori în
direcţia legiferării parlamentare, pusă în practică în secolul al XX-lea.
Grecia intră în secolul al XX-lea cu povara consecinţelor războiului cu turcii
din anul 1897, care s-a încheiat cu înfrângerea Greciei şi a luat prin
surprindere întregul sistem naţional grec, atât din punct de vedere politic,
cât şi ideologic. Golul produs de lipsa unui conducător care să înfrunte toate
aceste greutăţi a accentuat criza.
În primele decenii ale secolului al XX-lea continuă pe de o parte procesul de
unificare a structurilor statului, iar de altă parte consolidarea puterii centrale
a statului distrus din perspectivă economică şi politică după războiul de
independenţă. În esenţă, e o perioadă de extindere teritorială prin cele două
războaie balcanice (1912, 1913), dar şi una de contraste puternice şi crize
naţionale. Aceste evenimente au constituit cadrul de remarcare a tânărului
politician Elefterios Venizelos, un lider de anvergură mondială. Programul
său s-a concentrat în jurul modernizării statului si al consolidării puterii
centrale, al înfăptuirii Marii Idei şi al punerii în practicã a viziunilor despre
constituirea unui stat unitar.
Acestui curent i s-a opus antivenizelismul, care nu accepta ideile lui
Venizelos. Polemicile au durat mulţi ani şi au culmina cu conflictul dintre
Venizelos şi împăratul Constantin I în legătură cu statutul Greciei în primul
război mondial. S-a încheiat cu victoria venizeliştilor şi cu intrarea Greciei în
primul război mondial de partea Alianţei dintre Franţa şi Anglia.
Instabilitatea politică a dăunat economiei şi societăţii, care au avut cel mai
mult de suferit odată cu sosirea pe teritoriul Greciei a refugiaţilor greci din
Turcia după catastrofa din Asia Micã din 1922.

Elefterios Venizelos

50
 GRECIA IN PERIOADA INTERBELICĂ ŞI IN PRIMUL RĂZBOI
MONDIAL
Perioada care a urmat tragediei din Asia Micã a fost una dificilă, de
instabilitate politică, de frământări legislative şi de transformări. In
perioada interbelică priorităţile Greciei s-au modificat. Ideile măreţe ale
reîntregirii neamului au fost înlocuite în principal de cele ale asigurării
securităţii statului şi de cele ale consolidării cadrului legislativ.
Democraţia nu era o ţintă uşoară într-o perioadă atât de zbuciumată, nu
numai în Grecia, ci în întreaga Europă. Urmările unor încălcări atât de
dese ale acesteia erau numeroase. Mişcări armate, mandate de guvernare
neîncheiate, ultimatumuri, alegeri anticipate, abandonuri de putere,
conflicte sociale, toate acestea umbreau imaginea social-politicã a acelei
perioade frământate. In paralel, avem însă în faţă o reprezentare
completă a partidelor politice, a ideologiilor şi a mişcărilor sociale,
precum feminismul şi mişcarea sindicală muncitoreascã. Putem spune cã
perioada interbelică din Grecia a fost una a conflictelor sociale şi a
dezvoltării ţării înspre modernizare, urbanizare şi industrializare. A fost,
de asemenea, epoca de apariţie a unor noi curente în artă şi a încercărilor
de definire a identităţii greceşti.
Vine, însă, şi clipa de început al celui de-al II-lea război mondial, în care
Grecia intră mai mult fără voia ei. Va ieşi din această experienţă cu noi
reguli de convieţuire politică, cu o nouă repartizare a puterii, cu noi
expresii politice în general.
Data de 28 octombrie 1940 a fost ziua în care conducătorul fascist al
Italiei, Mussolini, şi-a dus trupele înspre Grecia şi astfel a început
războiul propriu-zis dintre Grecia şi Italia. Grecia a înfruntat cu vitejie şi
solidaritate trupele italiene, izgonindu-le de pe teritoriul său. Înfrângerea
armatei lui Mussolini a reprezentat prima victorie împotriva Axei
Roma-Berlin-Tokyo şi s-a bucurat de apreciere în întreaga lume, fiind
socotită drept o intervenţie curajoasă şi hotărâtoare pentru
deznodământul răboiului.
In aprilie 1941, pătrunderea germanilor în Grecia a marcat şi începutul
ocupaţiei germane. Odatã cu intrarea trupelor naziste în Grecia guvernul
şi regele s-au mutat în Creta, ce rămăsese încă liberă. La 20 mai se
comemorează lupta din Creta, care s-a încheiat cu îngrozitorul
bombardament al insulei, luptă în care locuitorii, împreună cu englezii,

51
neozeelandezii şi australienii s-au opus cu vitejie şi eroism ocupanţilor,
plătind un preţ mare în vieţi omeneşti. După căderea Cretei, guvernul şi
regele au părăsit insula şi s-au stabilit în Cairo. Grecia a intrat într-o
perioadă grea de ocupaţie germană ce a lăsat urme materiale şi spirituale
de neşters pentru greci.
Rezistenţa poporului grec era, desigur, eroică, şi primele mişcări de
revoltă încep din toamna anului 1941, atât în interiorul, cât şi în afara
ţării. Eliberarea Greciei de trupele naziste s-a înfăptuit la 12 octombrie
1944, întrucât autorităţile germane au luat hotărârea să părăsească
Grecia, având în vedere pericolul rusesc în Balcani. Odatã cu eliberarea,
Grecia a anexat şi teritoriile pe care le posedă până în ziua de azi,
inclusiv Dodecanezul. In octombrie 1945 Grecia a devenit membră a
ONU.

GRECIA CONTEMPORANĂ
Condiţiile postbelice nu erau deloc uşoare. Războiul şi suferinţele din
anii anteriori au lăsat urme de neşters în ţară şi au corupt coeziunea
socială. Grecia eliberată era o ţară complet distrusă, fără pic de creştere
economică, cu un număr tragic de sacrificii umane şi cu structuri şi
infrastructuri sociale la pământ.
Mai mult, contradicţiile sociale dintre diferite clase sociale – mai ales
dintre noile forţe revulsive care activaseră în timpul celui de-al doilea
război mondial şi forţele civil-politice nou apărute – au scindat ţara şi au
condus treptat la evenimente dramatice care s-au soldat cu vărsare de
sânge. Astfel, la o lună după eliberarea Greciei au început luptele dintre
diverse categorii sociale: pe de o parte, grupurile revoluţionare care au
luptat de partea germană şi care au refuzat dezarmarea, iar pe de altă
parte alianţa forţelor de guvernare, Securitatea şi trupele britanice.
Aceste conflicte care s-au extins treptat şi în afara Atenei în zone precum
Macedonia şi Epir au durat până în 1949, când conducătorii răsculaţilor
au încheiat operaţiunile militare “pentru a scoate ţara din impas”. După
cum este normal, evenimentele din perioada scindării au fost violente şi
au marcat dezvoltarea ţării în anii ce au urmat.
Îndreptarea economiei greceşti a înaintat sigur după războiul intern
datorită unui program de ajutor extern (Planul Truman) şi al rezervelor
spirituale ale populaţiei greceşti. A crescut producţia industrială, iar în

52
1951 Grecia a devenit membră NATO, ca şi Turcia. La nivel politic, însă,
situaţia nu se normalizase pe deplin.
În 1967, deşi se prevăzuse victoria formaţiunii de stânga în alegeri, are
loc o lovitură de stat ce are drept rezultat instaurarea dictaturii militare,
mai întâi a lui Papadopoulos, apoi a lui Ioanidis. Multe personalităţi
politice, mai ales de stânga şi nu numai, au fost arestate, închise şi
exilate. Dictatura militară a anulat constituţia din anul 1952, a impus
cenzura asupra mijloacelor de informare în masă, a desfiinţat partidele
politice şi a scos în afara legii mult organizaţii. În acest fel, deşi regimul
dictatorial părea iniţial solid, au început să apară la un moment dat
primele fenomene degenerative ce au dus în final la eliminarea dictaturii.
Revoltele studenţeşti antiguvernamentale au început să izbucnească în
toamna lui 1973 şi au culminat cu revolta de la Politehnică. În paralel,
corupţia şi incapacitatea autorităţilor militare de a acţiona în cadrul
crizei din Cipru, atât de dureroasă în conştiinţa grecilor, e hotărâtoare şi
duce la căderea dictaturii în iulie 1974.
Politicianul Constantin Karamanlis a fost chemat din exil pentru a
organiza desfăşurarea normală a alegerilor şi instalarea democraţiei.
Partidul “Noua Democraţie” câştigă sub conducerea sa primele alegeri
postbelice şi formează un guvern. Constituţia democratică a ţării e
aprobată de parlament în iunie 1975.
În alegerile din 1977 a câştigat “Noua Democraţie”, iar Partidul Socialist
Grec PASOK, sub conducerea lui Andreas Papandreu era al doilea partid
ca importanţă.
În mai 1979, Grecia semnează Tratatul de aderare la Comunitatea
Europeană (C.E), actuala U.E. Devine membru oficial al C.E în 1981. În
acel an, în cadrul alegerilor parlamentare din octombrie a câştigat
PASOK, cu o majoritate fulminantă, iar Andreas Papandreu devine
primul premier socialist al ţării.
Trecerea firească de la dictatură la democraţie şi dezvoltarea benefică ce
a urmat constituie cea mai puternică dovadă a credinţei profunde a
populaţiei greceşti - a politicienilor şi a cetăţenilor - în valorile
democratice precum şi a maturităţii autorităţii statale ca pilon de bază al
republicii elene.

53
 POLITEHNICA
Evenimentele de la Politehnică au avut loc în noiembrie 1973 şi
constituie vârful de lance al luptei studenţeşti şi muncitoreşti împotriva
dictaturii militare ce a condus timp de 7 ani Grecia. Cele 3-4 “zile ale
Politehnicii”, din care au rezultat conflicte sângeroase şi o confruntare
acută între forţele de înăbuşire şi mişcarea antidictatorială erau rodul
unei lupte de lungă durată dusă împotriva regimului militar şi au
reprezentat primul factor de dezechilibru pentru mecanismul dictatorial.
Din prima clipă de după lovitura de stat din 21 aprilie 1967 şi de după
instaurarea regimului dictatorial militar în Grecia, studenţii greci se
găsesc pe meterezele luptei împotriva dictaturii, participă la activităţile
revulsive populare şi organizează demersuri proprii. În ‘72-’73 lupta
studenţilor se generalizează şi mii de tineri pornesc în acţiunea de
îndepărtare a regimului. În pofida replicilor violente şi a anchetelor dure
executate de către regim împotriva răsculaţilor, mişcarea se intensifică şi
e conştientizată nevoia unei acţiuni comune de o mai mare anvergură. În
afară de studenţi au fost implicate în mişcarea aceasta şi alte pături
sociale, precum muncitorii, funcţionarii, savanţii, artiştii, gânditorii, etc.
Intensificarea treptată a mişcărilor şi transformarea asociaţiilor
studenţeşti în asociaţii politice în 1972 e urmată în noiembrie 1973 de
insurecţia de la Politehnică: o răscoală studenţească şi populară care a
dus la lupte antidictatoriale în toate oraşele mari ale Greciei.
Evenimentele ocupării Politehnicii şi acţiunile violente de înăbuşire a
revoluţiei de către regim au reprezentat punctul culminant al mişcărilor
studenţeşti şi au slăbit regimul deja alterat, precedând căderea lui
definitivă, ce a survenit la 8 luni după tragedia din Cipru.
Această luptă a provocat uimirea tuturor tinerilor din Grecia, a
întregului popor şi a opiniei publice internaţionale. Deşi nu a fost acesta
factorul care a dus la eliminarea definitivă a regimului dictatorial, aici s-
au cumulat principalele cauze ce au contribuit la căderea acestuia.
Această mişcare de nestăvilit, entuziastă, independentă şi hotărâtoare,
soldată cu 1000 de morţi şi mii de răniţi, a tulburat apele adânci ale
societăţii greceşti şi a trezit în popor conştiinţa luptei împotriva
dictaturii. A constituit de asemenea punctul de cotitură în istoria
mişcărilor studenţeşti şi populare din Grecia.

54
 ECONOMIA GRECIEI

Economia Grecească este una cu orientare spre piaţă şi intervenţie

minimă din partea statului. Incepând cu jumătatea anilor ‘90 scena
financiară elenă este caracterizată de un nou dinamism. Convergenţa
nominală a economiei greceşti cu economiile partenerilor săi din UE a
fost decisivă şi bine pusă la punct; însă indicatorii macroeconomici
continuă să crească. Creşterea economică înregistrată în Grecia începând
cu 1994 a manifestat o accelerere de 3,2 % anual şi depăşeşte rata medie
realizată de UE, îmbunătăţindu-şi exponenţial potenţialul de creştere. In
2005, ritmul de dezvoltare al PIB era de 3,8 %. Şomajul era în cel de-al
treilea trimestru de 9,7%.

Rata de angajare- Şomajul: în mii

2000 2001 2002 2003 2004

Forţa de
muncă 4.617,2 4.581,6 4.652,2 4.728,4 4.823,2

Angajaţi- 4.097,9 4.103,2 4.190,2 4.286,6 4.330,5

% din totalul 88,8 89,6 90,1 90,7 89,8
forţei de
muncă
519,3 478,4 462,1 441,8 492,7
Şomeri- 11,2 10,4 9,9 9,3 10,2
% din totalul
forţei de
muncă

Grecia era o ţară cu tradiţie exclusiv în agricultură, dar în ultima vreme

importanţa activităţilor din primul şi din al doilea sector economic
(agricultura si, respectiv, industria) a intrat pe o pantă descendentă în
favoarea ascensiunii din sectorul serviciilor.
Cele mai importante ramuri economice sunt producţia de manufactură,
care ocupă 12% din PIB şi 14,4% din rata totală a forţelor de muncă, şi
construcţiile care ocupă 7,2% din PIB şi 7,3% din rata de angajare.

55
Industria de manufactură înglobeaza un număr mare de întreprinderi
mici şi mijlocii, fiind caracterizată de un grad mare de flexibilitate şi
initiaţivă. Majoritatea companiilor de manufactură sunt mici afaceri
familiale, în timp ce marile companii se dedică industriei produselor
alimentare şi băuturilor, îmbrăcăminţii şi textilelor, produselor chimice si
plastice, petrolului şi produselor pe bază de cărbune, produselor din
sticlă şi cimentului, iar noile întreprinderi care sunt în dezvoltare sunt
dedicate tehnologiei şi telecomunicaţiilor.

Syros

Agricultura reprezintă în continuare o sursă importantă de venit.

Condiţiile climatice ale Greciei favorizează cultivarea legumelor,
fructelor (măslinele şi uleiul de măsline, strugurii, pepenii galbeni,
piersicile, roşiile şi portocalele sunt unele dintre cele mai importante
culturi din Grecia), tutunului, bumbacului, viilor, ca şi crescutul oilor şi
caprelor.
Activităţile din sectorul primar au beneficiat vreme îndelungată de
fondurile UE. In momentul de faţă, agricultura se concentrează asupra
creşterii competitivităţii prin mecanisme de producţie, de procesare şi de
marketing, dar şi asupra modernizării infrastructurii şi a zonelor rurale,
prin protejarea şi îmbunătăţirea resurselor naturale şi a mediului.
In domeniul pescuitului, piscicultura s-a dovedit a fi industria cu cea mai
mare şi rapidă dezvoltare, transformând Grecia în lider pe piaţa
mondială a crescătorilor de peşte.
Sectorul serviciilor din Grecia este cel mai bine reprezentat şi are cea mai
rapidă dezvoltare din economie, contribuind cu aproximativ 70% la PIB
şi ocupând 61% din rata totală de angajare. Cele mai importante domenii
din sectorul serviciilor sunt: turismul, navigaţia, finanţele şi comerţul.

56
Turismul reprezintă cea mai dezvoltată industrie în Grecia, plasându-se
pe locul al 15-lea in ierarhia mondială a destinaţiilor turistice şi primind
în jur de 15 milioane de turişti anual, mai mult decât populaţia totală a
ţării.

Cosmopolitul Mykonos

Operaţiunile turistice contribuie cu aproximativ 8% la PIB şi ocupă 10%

din totalul forţei de muncă.

Turismul- Hoteluri
1991 2000 2001 2002 2003

sosiri 8.271.258 13.567.453 14.678.68 14.918.177 14.784.560

turişti 8

cecuri de 2.566,1 9.221,1 9.740,7 10.057

călătorie 9.446,6
(milioane
de dolari
SUA)

Hoteluri:
Camere 243.950 320.159 319.689 339.540
Paturi 459.297 607.614 320.159 606.330 644.898
607.614

57
Navigaţia este un alt sector dinamic în economia ţării şi un reprezentant
eficient al Greciei în lume. Flota comercială a Greciei se află pe locul 5
mondial ca putere marină şi reprezintă 50% din flota Uniunii.

Portul Pireu (Atena)

In ceea ce priveşte sectorul bancar, liberalizarea sa, bazată pe decizia

guvernului de a implementa servicii de control în mai toate băncile
controlate de către stat, a atras după sine un val de consolidări,
permiţând extinderea lor în Balcani.

INVESTIŢII
Progresele recente înregistrate în peisajul economic grecesc au ridicat
Grecia pe o poziţie mai înaltă în cadrul investiţiilor internaţionale. Grecia
a pătruns ca economie de piaţă cu drepturi depline, dar şi ca o punte
către un câmp regional comercial mai larg în sud-estul Europei, inclusiv
în Cipru.
Pe de altă parte, multe acţiuni economice comune sunt în curs de
desfăşurare în Balcani, unde Grecia joacă un rol esenţial în afaceri.
Deţine primul loc în cadrul investiţiilor străine directe din Serbia şi
Muntenegru, din FYROM, locul al doilea în Albania, şi poziţia a treia în
Bulgaria şi România.
Grecia şi-a modernizat infrastructura într-un ritm accelerat cu ajutorul
fondurilor furnizate de către Uniunea Europeană şi de către Banca
Europeană de Investiţii. Au fost realizate 6 proiecte care au transformat
ţara, îmbunătăţind traficul şi înlesnind transportul navetiştilor şi al
vizitatorilor pentru anii ce vor urma :
Autostrada Egnatia. Autostrada Egnatia (687 km) trece prin nordul
Greciei şi leagă portul din nord-vest, Igoumeniţa cu graniţa turcească în

58
Tracia; este cea mai mare şosea în construcţie din Europa, fiind inclusă în
reţeaua de drumuri de tranzit Trans-Europene. Este un proiect de o
extremă importanţă pentru atingerea ţintelor unice pe piaţa europeană, o
şansă pentru crearea de noi locuri de muncă şi o coeziune financiară
pentru statele membre UE. Are 9 axe stradale perpendiculare care leagă
Grecia de Albania, de FYROM, de Bulgaria şi de Turcia.

Podul Rio-Antirio

Podul Rio-Antirio. Podul Rio-Antirio ce uneşte Peloponezul de Grecia

continentală de-a lungul ţărmului nordic al Golfului de Corint, este unul
dintre cele mai impresionante proiecte din Europa.
Această lucrare a modernizat întregul sistem de transport din partea de
vest a ţării. Joacă, de asemenea, rolul de legătură principală a Greciei cu
Europa de Vest prin intermediul căilor maritime ce leagă Grecia de Italia.
A devenit cel mai lung pod suspendat din Europa.
Aeroportul internaţional « Elefterios Venizelos« din Atena. Se află în
Spata şi este unul dintre cele mai moderne aeroporturi din lume.

Aeroportul
Internaţional
“Elefterios
Venizelos”

59
Metroul din Atena vine în prelungirea uneia dintre cele mai largi
infrastructuri de proiecte în construcţie în Europa de astăzi.

Descoperiri arheologice: staţia de metrou Acropolis

Tramvaiul,
cel mai modern
mijloc de transport
care leagă
Piaţa Constituţiei
de litoral

Ruta « Attiki Odos» ce leagă Eleusis, în vestul capitalei, cu aeroportul

cel nou. Ruta « Attiki Odos» este parte a autostrăzii Patras-Corint-
Salonic-Evzoni.
Autostrada Patras-Corint-Salonic-Evzoni este, de asemenea, parte a
Reţelei Transeuropene de Drumuri.

ENERGIA
Grecia se bazează în cea mai mare parte pe staţii de furnizare a energiei
electrice alimentate cu lignit şi pe hidrocentrale. Câștigă din ce în ce mai
mult teren energia solară, precum şi cea eoliană şi geotermală, iar Grecia
are resurse inepuizabile în această privinţă.
Grecia, datorită poziţiei sale geografice şi a vecinătăţii cu ţări care nu
posedă infrastructura necesară pentru sectorul energetic, a început de
curând să-şi sistematizeze eforturile de a deveni un «nod energetic» în
zonă. Prin urmare, au fost semnate protocoale între guvernele grec,
bulgar şi rus, în vederea permiterii construcţiei, din fonduri private, cu

60
un buget de 645 de milioane de euro, a 280 km de conductă subterană de
transport din Rusia în Grecia, care să treacă prin Bulgaria, ocolind, în
acest fel, aglomerata Strâmtoare Dardanele. Aceasta se va numi
oleoductul Burgas-Alexandroupolis - o ieşire sigură spre piaţa vest
europeană a rezervelor uriaşe de petrol din regiunea Caspică a Rusiei.
În sfãrşit, Grecia plănuieşte să conducă lucrările şi procesul de
dezvoltare energetică a Europei (Reţelele Transeuropene), intenţionând
să lege estul de vestul şi nordul de sudul continentului. În acest context,
Grecia a semnat un protocol pentru construcţia conductei transportoare
de gaze (martie 2002) cu Turcia, în vederea transportării gazelor naturale
din Marea Caspică către pieţele de desfacere europene prin extinderea
conductei deja existente ce face legătura dintre Iran şi Turcia. Conducta,
ale cărei lucrări sunt programate să se încheie la sfãrşitul anului 2006, va
porni din Ankara şi se va termina la Alexandroupolis; în primă etapă ea
va transporta anual 500 de milioane de metri cubi de gaz către Grecia
prin Turcia.

61
 SPORT

Sportul, atletismul în genere, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, s-a născut
în Grecia. „Minte sănătoasă în trup sănătos”, spuneau mai întâi vechii
greci, care dădeau o foarte mare importanţă antrenamentului sportiv al
tinerilor, ca parte a ansamblului educaţional. La fiecare sărbătoare, în
afară de ceremoniile religioase, aveau loc şi spectacole de artă (teatru,
muzică) şi concursuri sportive. Sportivii aveau posibilitatea să-şi
demonstreze aptitudinile, îi respecau pe concurenţii lor în cadrul unei
atmosfere de sărbătoare şi de fraternitate.
Însă sportul în Grecia nu înseamnă numai trecut. Grecia de astăzi
depune toate eforturile posibile ca să asigure tineretului posibilitatea de
a se dezvolta în conformitate cu principiile antice despre sport. În fiecare
colţ al Greciei, chiar şi în cele mai înepărtate, tinerii au astăzi
posibilitatea de a exersa şi de a face sport. Chiar dacă participarea este
mai importantă decât victoria, rezultatele sportivilor greci la
evenimentele sportive internaţionale sunt mulţumitoare. La Jocurile
Olimpice din 2004, Grecia a cucerit 16 medalii, situându-se pe locul al 15-
lea. Tot în vara anului 2004, echipa naţională de fotbal a Greciei a câştigat
Campionatul European. Un an mai târziu, echipa naţională de baschet a
Greciei a câştigat Cupa Europeană.

JOCURILE OLIMPICE DIN 2004 – UN SUCCES AL GRECIEI PE

PLAN MONDIAL
Odată cu Jocurile Olimpice desfăşurate în 2004 în Atena, cea mai mare
sărbătoare sportivă a omenirii s-a întors în ţara în care s-a născut şi în
oraşul unde a renăscut, capitala Greciei.
Aceste jocuri au bătut multe recorduri. Atena a găzduit 11.099 sportivi
din întreaga lume, dar şi cele mai multe sportive din întreaga istorie a
Jocurilor Olimpice. Au fost reprezentate în cadrul acestei competiţii
măreţe 202 ţări la fiecare secţiune de concurs. Flacăra olimpică a călătorit
pentru prima dată prin toată lumea. Pentru prima dată, femeile au luat
parte în orașul antic Olympia la concursul de aruncare a greutăţilor.

62
Patru miliarde de telespectatori din întreaga lume au participat
împreună cu Grecia la această sărbătoare şi au văzut Grecia dinăuntrul şi
din afara tribunelor.
Atena şi-a luat rămas bun de la sportivi şi de la oaspeţii săi în cel mai
frumos mod, cu o festivitate caldă şi prietenoasă de încheiere a celui mai
mare eveniment sportiv din istorie, Jocurile Olimpice, organizate în
oraşul şi în ţara unde pentru prima oară au fost întemeiate de zeii
Olimpului şi a căror tradiţie a fost continuată de poporul elen de-a
lungul secolelor.

Festivitatea de
deschidere a
Jocurilor
Olimpice
( Atena 2004)

63
 ARTĂ ŞI CULTURĂ

Datorită poziţiei sale geografice, Grecia a reprezentat mereu o punte de

trecere care lega Europa de Asia, de Marea Egee şi de Marea Mediterană,
sudul Europei de Pământul Sfânt şi mai departe de Nordul Africii.

Academia din Atena

Influenţe din toate aceste teritorii s-au întâlnit aici şi şi-au lăsat
amprentele culturale în ţinuturile locuite de greci, creându-se în acest fel
ceea ce se cheamă identitatea culturală greacă. Aceste influenţe au fost
întotdeauna readaptate şi reformulate cu succes de către greci pentru a
se potrivi cu viziunea greacă despre lume şi viaţă. In afară de moştenirea
culturală reînnoită, Cultura neogreacă a dezvoltat noi moduri de
expresie care s-au făcut remarcate pe plan mondial.

LITERATURĂ
În domeniul literaturii s-au remarcat, în timpul războiului pentru
independenţă şi după încheierea acestuia, figuri poetice de seamă,
precum Dionysios Solomos care este şi poetul naţional al Greciei şi
autorul imnului naţional, Andreas Kalvos şi Kostis Palamas. Cel mai
renumit poet al epocii moderne este Konstantinos Kavafis, în timp ce
dintre prozatori foarte cunoscuţi publicului sunt Emmanuel Roidis,
Gheorghios Vizyinos şi Alexandros Papadiamantis. Generaţia de aur
ajungea la apogeu prin Nikos Kazantzakis, cel mai cunoscut şi tradus
scriitor grec. Doi scriitori, Gheorghios Seferis (1961) şi Odysseas Elytis
(1980), au fost răsplătiţi pentru operele lor excepţionale în cadrul culturii
greceşti cu Premiul Nobel pentru Literatură al Academiei Suedeze.

64
 MUZICĂ
Grecia este o ţară muzicală prin excelenţă. Muzica este un factor de bază
în viaţa grecilor şi aproape în toate momentele vieţii lor cântecul, dansul,
muzica în general, ocupă un loc de cinste. In fiecare zonă a ţării, în
funcţie de specificul ei, tradiţia muzicală şi cântecul au un stil propriu şi
o modalitate proprie de exprimare. Astfel, de exemplu, în Tracia şi în
Macedonia întâlnim elemente ale elenităţii pontice şi micrasiatice, având
ca instrument de bază lira, în timp ce în insulele ionice este vizibilă
influenţa Apusului, aolo fiind dominante ca instrumente vioara şi
chitara.
Grecia este locul de inspiraţie al artiştilor moderni care şi-au lăsat
amprenta asupra locului. Nume precum Mikis Theodorakis, care a
primit şi “British Academy Award” pentru cea mai bună muzică în 1969,
Manos Hadjiadakis, Nana Mouskouri, Viki Leandros, asta ca să
enumerăm numai câteva dintre ele, sunt reprezentative pentru cultura
muzicală a ţării.

Maria Callas – soprană

Încă de la începutul anilor ’90, odată cu înfiinţarea Ateneului din Atena a

fost acoperit un gol care exista de multă vreme în locul muzicii clasice.
Câţiva ani mai târziu, a fost inaugurată o clădire asemănătoare în
Salonic. Orchestre simfonice, greceşti şi străine, au interpretat opere ale
compozitorilor greci şi străini.
În cadrul festivităţilor de deschidere şi de încheiere ale Jocurilor
Olimpice din 2004, muzica grecească tradiţională a dominat, în frunte cu
Dimitris Papaioanu, responsabil pentru organizarea festivităţilor, şi a
provocat entuzismul grecilor şi al străinilor.
Merită consemnată contribuţia Greciei şi la muzica modernă, mai ales în
cadrul Festivalului Eurovision care a avut loc la Kiev în 2005, unde
Helena Paparizou a câştigat locul I.

65
 FILM
Cel mai mare studio de film din Grecia, Finos Film, a fost înfiinţat în
1943. Primele filme care au avut audienţă internaţională au fost “Stella”
(1955), regizat de Mihail Kakogiannis şi “The Ogre of Athens” (1956) în
regia lui Nikos Koundouros.

Theo Angelopoulos – regizor de film

Noua generaţie în industria de film grecească este reprezentată la cel mai

înalt nivel de Theo Angelopoulos, cel mai cunoscut regizor grec
contemporan.

66
 CUPRINS

CARACTERISTICI GENERALE........................................................................................................................ 1
GEOGRAFIA...................................................................................................................................................... 1
FLORA ŞI FAUNA..............................................................................................................................................6
CONDIŢII CLIMATICE......................................................................................................................................7
POPULAŢIA........................................................................................................................................................ 7
STATUTUL FEMEII........................................................................................................................................... 9
RELIGIA............................................................................................................................................................ 10
POLITICA GRECIEI........................................................................................................................................... 11
PARLAMENTUL ELEN................................................................................................................................... 12
STATUTUL INTERNAŢIONAL AL GRECIEI............................................................................................... 13
ISTORIA GRECIEI............................................................................................................................................. 16
ANTICHITATEA...............................................................................................................................................17
CIVILIZAŢIA TROIANĂ ŞI CICLADICĂ...................................................................................................... 18
CIVILIZAŢIA MINOICĂ..................................................................................................................................19
CIVILIZAŢIA MICENIANĂ............................................................................................................................ 21
PERIOADA ANTICĂ- SECOLELE 8-5 Î.H..................................................................................................... 30
PERIOADA CLASICĂ- 500 Î.H.-336 Î.H..........................................................................................................32
PERIOADA ELENISTICĂ- 336 Î.H.-146 Î.H....................................................................................................35
EPOCA ROMANĂ ŞI CIVILIZAŢIA BIZANTINĂ (146 D.H. –330 D.H.).....................................................39
DE LA PERIOADA OTOMANĂ LA GRECIA CONTINENTALĂ............................................................... 45
REVOLUŢIA GREACĂ ŞI INFIINŢAREA STATULUI GREC.....................................................................46
ANII POST-REVOLUŢIONARI ŞI EXTINDEREA STATULUI GREC........................................................ 49
GRECIA IN PERIOADA INTERBELICĂ ŞI IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL.......................................... 51
GRECIA CONTEMPORANĂ........................................................................................................................... 52
POLITEHNICA..................................................................................................................................................54
ECONOMIA GRECIEI........................................................................................................................................55
INVESTIŢII....................................................................................................................................................... 58
ENERGIA...........................................................................................................................................................60
SPORT................................................................................................................................................................... 62
JOCURILE OLIMPICE DIN 2004 – UN SUCCES AL GRECIEI PE PLAN MONDIAL.............................. 62
ARTĂ ŞI CULTURĂ............................................................................................................................................ 64
LITERATURĂ................................................................................................................................................... 64
MUZICĂ............................................................................................................................................................ 65
FILM...................................................................................................................................................................66

67