METODE ŞI MIJLOACE DE RĂZBOI

1. Principii fundamentale care guvernează dreptul părţilor la un conflict armat de a recurge la

mijloace şi metode de război

Din cele mai vechi timpuri, s-a urmărit ca prin norme juridice să se limiteze dreptul statelor de a recurge
discreţionar la mijloace şi metode de război (MMR) (conceptul defineşte armele şi sistemele de arme prin care
se exercită materialmente violenţa împotriva inamicului), acest lucru realizându-se, pe parcursul timpului în
raport de trei factori:
a) de efectele lor distructive;
b) de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate
c) de locurile şi bunurile vizate.
Pe această bază, în DIU au fost consacrate trei principii fundamentale. Acestea sunt:
a) părţile la un conflict armat n-au drept nelimitat în ce priveşte alegerea MMR;
b) în utilizarea acestor MMR trebuie să se facă întotdeauna o distincţie netă între obiectivele militare, pe de
o parte şi populaţia şi persoanele civile şi bunurile cu caracter civil, pe de altă parte, astfel, încât atacurile să nu
fie îndreptate decât împotriva primelor;
c) să se limiteze, pe cât posibil, suferinţele pe care le-ar putea îndura combatanţii, şi proporţiile distrugerilor.
Cele trei principii se traduc în interzicerea MMR care:
a) produc rău superflu;
b) au efecte nediscriminate, adică nu fac distincţie între obiective militare şi populaţia civilă şi bunurile cu
caracter civil şi
c) au efecte extinse, grave şi durabile asupra mediului natural.

Inspirate din raţiuni umanitare, principiile menţionate sunt axate pe ideea că războiul este o afacere
interstatală, interguvernamentală şi trebuie să lase în afară tot ceea ce nu are o legătură directă şi nemijlocită cu
ducerea sa - persoane, bunuri şi locuri.
Din punct de vedere juridic, MMR se află într-un raport de intercondiţionare cu scopul urmărit de părţile la
un conflict şi cu mijloacele materiale de care dispun pentru desfăşurarea ostilităţilor. Acest principiu izvorăşte
din norma de drept pozitiv conform căreia singurul scop legitim al războiului este slăbirea forţelor armate
adverse (Declaraţia de la Sankt-Petersburg din 11 decembrie 1869).
Până în secolul al XlX-lea se considera, în genere, că libertatea statelor în alegerea mijloacelor de război
este neîngrădită. Pentru a justifica o asemenea concepţie au fost elaborate şi puse în circulaţie o serie de teorii,
precum "raţiunea războiului" (Kriegraison), "starea de necesitate", "necesitatea militară" ş.a.
Prima dintre teorii, exprimată în formule ca raţiunea războiului are prioritate faţă de "dreptul războiului",
sau "necesitatea nu are lege", a fost formulată în Germania şi a fost aplicată în cel de-al doilea război mondial.
După această teorie, un comandant militar are dreptul de a decide, în raport de cerinţele situaţiei militare ale
momentului, respectarea sau încălcarea normelor DIU. Această doctrină a fost condamnată de Tribunalul
militar internaţional de la Nurnberg, ca fondată pe dispreţul standardelor umanitare.
Teoria "stării de necesitate", fondată pe un aşa-zis drept de conservare a statutului, postula ideea că DIU
nu se mai aplică în cazul în care salvarea statului nu mai este posibilă decât prin violarea acestui drept.
Hotărârea în această situaţie trebuie luată, nu de comandanţii militari, ci de autorităţile guvernamentale. Această
teorie a fost combătută de Comisia de drept internaţional a ONU care, cu prilejul lucrărilor asupra răspunderii
statelor şi starea de necesitate, aprecia că nu există situaţii care să aibă ca efect "să se excludă nelegitimitatea
unui comportament statal neconform cu una din regulile dreptului războiului care impun beligeranţilor limitări
în ce priveşte scopul general de a atenua rigorile războiului".
"Necesitatea militară" este unul din principiile fundamentale care, împreună cu principiul umanităţii,
alcătuieşte osatura DIU al conflictelor armate. El a fost folosit deseori pentru a justifica orice recurs la violenţă.
Principiul limitării dreptului de recurgere la forţă a fost enunţat iniţial în dreptul convenţional de prima
Conferinţă de pace de la Haga din 1899 şi reiterat de cea din 1907. El a fost înscris în articolul 22 din Convenţia
(IV) cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru în următoarea formulare: "Beligeranţii n-au un drept
1
nelimitat în privinţa alegerii mijloacelor de a vătăma pe inamic". Pe parcursul timpului acest principiu a fost
reafirmat de Adunarea Generală a ONU (în Rezoluţia 2444/XXIII din 19 decembrie 1968) şi în Rapoartele
Secretarului General al acestei organizaţii (A/7720; A/8781 din 20 septembrie 1972; A/9125 etc.), de cea de-a
XXI-a Conferinţă internaţională a Crucii Roşii de la Viena din 1965 (Rez. XXVIII) şi de Conferinţa
internaţională a drepturilor omului de la Teheran din 1968 (Rez. XXIII).
Prin articolul 35 din Protocolul I de la Geneva din 8 iunie 1977, principiul a fost reafirmat şi dezvoltat,
conferindu-i-se următorul conţinut:
" Art. 35 Reguli fundamentale
1. În orice conflict armat, dreptul părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de luptă nu este
nelimitat.
2. Este interzis să se întrebuinţeze arme, proiectile şi materiale, ca şi metode de luptă de natură să
provoace suferinţe inutile.
3. Este interzis să se utilizeze metode şi mijloace de luptă care sunt concepute pentru a cauza, sau de la
care se poate aştepta că vor cauza pagube excesive, de durată şi grave mediului natural."
Regula, cu valoare de principiu, enunţată în acest articol exprimă dreptul în vigoare şi nu are nici o
excepţie. Ea nu poate fi restrânsă sau anulată nici prin folosirea represaliilor, care sunt interzise în marea
majoritate a cazurilor. Represaliile nu sunt permise decât în conducerea ostilităţilor, însă numai în condiţii
limitate, ca ultimă măsură în caz de violare a dreptului umanitar şi cu condiţia respectării principiului
proporţionalităţii. În acest fel s-a urmărit să se reglementeze mijloacele şi metodele de luptă în condiţiile
războiului total. (Prin Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 (articolele: 46/1; 47/11; 13/111 şi 33/IV)
sunt interzise represaliile împotriva persoanelor protejate: răniţi şi bolnavi (art.46/I); răniţi, bolnavi şi
naufragiaţi (art.47/II); prizonieri de război (art. 13/111) şi populaţia civilă aflată în puterea inamicului
(art,13/IV). Prin Protocolul I: persoanele civile, bunurile civile şi bunurile culturale şi locurile de cult.)

2. MIJLOACE ŞI METODE DE RĂZBOI INTERZISE

Spre deosebire de dreptul internaţional public, care reglementează armele, sistemele de arme şi muniţii sub
raportul legalităţii sau nelegalităţii producerii, deţinerii, experimentării, vânzării-cumpărării etc., DIU
reglementează problema sub unghiul folosirii MMR în caz de conflict armat, în sensul limitării sau interzicerii
folosirii. Astfel, MMR care, individual sau cumulativ, cad, datorită efectelor pe care le produc, sub incidenţa
principiilor enunţate, sunt ilegale adică nu pot fi utilizate.

Criterii de ilegalizare a MMR

Principiul limitării dreptului părţilor la un conflict armat de a recurge în mod discreţionar la forţă a fost
translat în DIU convenţional în ilegalizarea MMR în raport de trei criterii. Astfel, este interzisă folosirea într-un
conflict armat a MMR care:
a) produc rău superflu (crude, barbare şi perfide);
b) au efecte nediscriminate (arme oarbe, chimice, bacteriologice şi armele nucleare şi termonucleare);
c) produc daune întinse, grave şi durabile mediului natural.

a) MMR care produc "rău superflu "

Procesul de consacrare în DIU a criteriului "rău superflu".
Criteriul ilegalizării mijloacelor de război care produc "rău superflu" este cunoscut în dreptul războiului
dinainte de a fi consacrat în dreptul convenţional. Autorii secolelor trecute enumerau printre mijloacele
interzise săgeţile otrăvite sau cu vârfuri în formă de fierăstrău, bucăţile de plumb, sticla pisată, ş.a., pe care le
considerau, datorită suferinţelor ce le produceau, ca fiind crude şi barbare. "Se pare superflu să adăugăm,
spunea Charles Calvo, că a otrăvi apele sau alimentele inamicului constituie o crimă nu mai puţin odioasă şi de
asemenea condamnată de principiile dreptului natural. Legile umanităţii interzic de asemenea folosirea
mijloacelor de distrugere care, dintr-o singură lovitură şi printr-un mijloc mecanic doboară mase întregi de
trupe şi care reduc omul la rolul unei fiinţe inerte şi sporesc inutil vărsare de sânge".

2
 În aceeaşi ordine de idei, art. 15 din Instrucţiunile americane stipulau că "necesităţile militare nu
autorizează comiterea de acte de cruzime, adică să se provoace suferinţe numai pentru plăcerea de a face pe
cineva să sufere sau pentru a exercita o răzbunare; nici a schilodi sau răni un inamic scos din luptă; nici a-l
tortura pentru a-i stoarce informaţii".
Odată cu introducerea lui în dreptul pozitiv acest criteriu dobândeşte valoarea unui principiu.
Criteriul juridic de "rău superflu", aşa cum este consacrat el în DIU contemporan, defineşte efectele
anumitor mijloace şi anumitor metode de război care, agravează inutil suferinţele persoanelor scoase din luptă
(răniţi, bolnavi, naufragiaţi). El a fost formulat în Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868 (Considerentele 2
şi 4), în art.23, lit.e din Convenţiile de la Haga din 1899 (a II-a) şi 1907 (a IV-a) şi în Convenţia asupra
interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice, precum şi în cele trei protocoale ale sale, din 10
octombrie 1980.
Formularea sa cea mai completă se regăseşte însă în articolul 35, par.l, din Protocolul 1 de la Geneva care
dispune că "este interzis de a folosi arme, proiectile şi materii precum şi metode de război de natură a cauza
rău superflu".
MMR interzise prin efectul criteriului "rău superflu "
Printre MMR care cad sub interdicţia acestui criteriu se numără:
a) "orice proiectil cu o greutate mai mică de 400 de grame care ar fi explozibil sau încărcat cu materii
fulminante sau inflamabile" (Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868);
b) "gloanţele care se dilată sau se turtesc uşor de corpul omenesc, cum sunt gloanţele cu cămaşă dură, a
căror cămaşă nu acoperă în întregime miezul sau ar fi prevăzute cu incizii" (gloanţe dum-dum) (Declaraţia de
la Haga din 1899);
c) metodele interzise prin Convenţia a IV-a din 1907, precum: "a ucide un inamic care, depunând armele
sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiţii (litera c); de a declara că nimeni nu va fi
cruţat;
d) gloanţele explozive şi asimilate;
e) “arme al căror efect principal este de a răni prin schije care nu sunt localizabile prin raze X în corpul
omenesc” (Protocolul referitor la schijele nelocalizabile din 10 octombrie 1980.

b) MMR cu efect nediscriminat

Principiul nediscriminării este una din normele fundamentale ale DIU aplicabil în conflictele armate.
Cu toate acestea, el nu este formulat, ca atare, în dreptul pozitiv, unele elemente componente ale sale găsindu-se
în diverse instrumente, precum Declaraţia de la Sankt Petersburg, Regulamentul anexă la Convenţia de la Haga
din 1907 şi în Conveţia de la Haga din 1954 cu privire la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat.
Nici Protocolul 1 din 1977 nu 1-a consacrat expressis verbis în art.35, par.2, alături de criteriul "rău superflu" ci
s-a preferat soluţia menţionării lui în mai multe dispoziţii din primele patru capitole ale Secţiunii I, "Regulă
fundamentală şi câmp de aplicare", din Titlul IV, "Populaţia civilă", este astfel formulat: "Pentru a asigura
respectul şi protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil, Părţile la conflict trebuie în orice timp
să facă distincţie între populaţia civilă şi obiectivele militare şi, în consecinţă, să nu-şi dirijeze operaţiunile lor
decât contra obiectivelor militare". O precizare şi dezvoltare a acestui principiu se regăseşte şi în art. 51 din
Protocol, care dispune:
"4. Atacurile fără discriminare sunt interzise. Prin expresia atacuri fără discriminare se înţeleg:
a) atacuri care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat;
b) atacuri în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui
obiectiv militar determinat, sau
c) atacuri în care se folosesc metode sau mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate după cum
le prescrie prezentul protocol, şi care sunt în consecinţă, în fiecare din aceste cazuri, capabile să lovească,
fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil".
Principiul nediscriminării, care guvernează întreaga materie a dreptului umanitar, constituind raţiunea sa
de a fi, înglobează o dublă interdicţie: de a folosi arme cu efect nediscriminat, şi de a lansa atacuri fără
discriminare.

3
 Două categorii de arme care, prin modul cum au fost concepute produc efecte nediscriminate, cad sub
incidenţa acestui principiu. Este vorba de: Armele chimice şi bacteriologice, denumite şi "arme oarbe", şi
armele nucleare.

ARMELE CHIMICE ŞI BACTERIOLOGICE (BIOLOGICE)

1. Definiţia
Armele chimice se definesc ca mijloace de luptă pe bază de substanţe chimice - gazoase, lichide sau
solide - folosite în caz de conflict armat, producând efecte toxice directe asupra oamenilor, animalelor şi
plantelor.
Într-un raport intitulat "Armele chimice şi bacteriologice (biologice) şi efectele posibile ale utilizării lor",
Secretarul general al ONU definea armele bacteriologice (biologice) ca mijloace de luptă, concepute pe bază
de agenţi biologici şi utilizate în timp de război cu scopul de a cauza îmbolnăviri sau moartea în rândul
oamenilor şi plantelor; agenţii biologici (ca organisme vii) au capacitatea de a se multiplica în contact cu
mediul infectat".
În dreptul pozitiv, conceptul de "agenţi biologici de război" a fost definit în art. 1 din Convenţia cu privire
la interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la
distrugerea lor (deschisă spre semnare în 1972), ca incluzând:
"1) agenţi microbieni sau alţi agenţi biologici sau toxici, oricare ar fi provenienţa sau metoda de
producere a lor în tipuri şi cantităţi care nu pot fi justificate pentru scopuri profilactice, de protecţie sau alte
scopuri paşnice;
2) arme, echipament auxiliar şi mijloace de transportare la ţintă având drept obiectiv folosirea în scopuri
ostile sau în conflicte armate a unor asemenea agenţi sau toxine".

2. Efectele armelor chimice şi bacteriologice

Din punct de vedere militar, armele chimice prezintă următoarele caracteristici: durata efectelor lor este
mai redusă decât cea a armelor bacteriologice (până la câteva ore) şi au o zonă de eficacitate, de asemenea, mai
limitată (între o fracţiune de hectar şi câţiva km2). Pe câmpul de luptă, ele au fost în trecut frecvent folosite, sub
formă de gaz sau fum. Ca armă de luptă propriu-zisă, utilizarea ei datează din timpul primului război mondial.
Secretarul general al ONU consemna ca dată de început a războiului chimic ziua de 22 aprilie 1915, când
trupele germane, folosind, în bătălia de la Ypres, gaze pe bază de clor (iperită) au ucis într-un singur atac circa
5000 de militari. Circa un an mai târziu, la 29 iunie 1916, în bătălia de la San Michele del Corso, trupele
austriece au efectuat un atac cu iperită asupra unităţilor italiene producând moartea a peste 6000 de militari.
Perfecţionarea şi diversificare tipurilor de arme chimice s-a făcut în tot timpul războiului, astfel că la 1919
ele au fost fabricate în 38 de tipuri, din care numai câteva au fost folosite. S-au perfecţionat, de asemenea şi
metodele de utilizare: mai întâi au fost împrăştiate din baloane, apoi s-a trecut la bombardarea cu proiectile
conţinând asemenea substanţe şi la lansarea manuală sau cu aparate special concepute. În perioada interbelică
au fost perfecţionate noi substanţe chimice foarte letale, precum sarinul şi tabunul, iar după cel de-al doilea
război mondial au fost perfecţionate armele fitotoxice (ierbicide) şi gazul de luptă (gaz toxic).
Prin efectele lor nediscriminate, armele chimice afectează, în primul rând partea cea mai vulnerabilă a
populaţiei civile - copii, femei gravide, bătrâni, bolnavi.

3. Procesul de ilegalizare a armei chimice

Intrând sub incidenţa celor două principii fundamentale ale dreptului umanitar - "rău superflu" şi "efect
nediscriminat", utilizarea armelor chimice este ilegală de lege lata.
Încercarea de nominalizare a interdicţiei utilizării armelor chimice a debutat efectiv în 1874, odată cu
adoptarea Declaraţiei de la Bruxelles privind legile şi obiceiurile războiului terestru. Întrucât Declaraţia nu a
fost ratificată de nici un stat, ea nu a dobândit forţă juridică, astfel că la prima Conferinţă de Pace de la Haga
din 1989 a fost adoptată (17/29 iulie) "Declaraţia privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca
singur scop de a răspândi gaze asfixiante sau vătămătoare" (încheiată pe o perioadă de cinci ani). După
utilizarea masivă a acestei arme în cursul primului război mondial şi a ravagiilor produse, puterile învingătoare
4
au hotărât să condamne prin Tratatul de la Versailles războiul chimic şi să interzică prin tratatele de pace de la
Paris, statelor învinse "folosirea şi importul de gaze înăbuşitoare, otrăvitoare şi altele similare, lichidele,
materiile şi procedeele asemănătoare, precum şi materialele speciale destinate fabricării, păstrării şi
folosirii". Totodată, statele şi-au propus să adopte un instrument internaţional cu vocaţie de universalitate care
să ilegalizeze definitiv utilizarea acestei arme.
O încercare de reglementare s-a făcut la Conferinţa de la Washington asupra limitării armamentelor (1921-
1922) unde, pe baza a două proiecte propuse de SUA, a fost semnat la 6 februarie 1922, "Tratatul referitor la
folosirea submarinelor şi a gazelor toxice în război". Articolul 5 al Tratatului prevedea: "Folosirea în război a
gazelor asfixiante, otrăvurilor sau a altor gaze şi a lichidelor similare, a oricăror materiale sau procedee, fiind
pe bună dreptate condamnată de opinia generală a lumii civilizate, iar interzicerea utilizării lor fiind
proclamată prin tratate la care sunt părţi majoritatea statelor civilizate, puterile semnatare, în scopul
adoptării de către toţi ca făcând parte din dreptul internaţional, care leagă, în egală măsură, conştiinţa
morală şi practica naţiunilor, declară că îşi dau consimţământul la o astfel de interzicere în raporturile lor
reciproce şi invită toate celelalte popoare civilizate să se alăture la aceasta". Tratatul nu a fost ratificat şi, ca
atare, Conferinţa internaţională privitoare la controlul comerţului cu arme, convocată sub auspiciile Societăţii
Naţiunilor, a adoptat la 17 iunie 1925 "Protocolul de la Geneva privind interzicerea folosirii în război a
gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice (în vigoare din 1928). Protocolul
dispune "că înaltele părţi contractante, atâta timp cât nu sunt încă părţi la tratate prohibind această folosire,
recunosc această interzicere, acceptă să extindă această interzicere la folosirea mijloacelor de război
bacteriologice şi convin să se considere legate între ele prin termenii acestei Declaraţii".
De la adoptarea sa, în ciuda unor încălcări izolate, Protocolul, a fost în genere respectat, constituind un
factor de descurajare a folosirii armelor chimice în cursul celui de-al doilea război mondial, deşi părţile
beligerante puseseră la punct agenţi chimici extrem de letali. Cu timpul, deşi valoarea Protocolului a crescut
continuu, datorită faptului că un număr de state au devenit părţi la el, unele guverne au început să-l interpreteze
în raport cu propriile lor interese, slăbindu-i forţa juridică. S-a afirmat, de pildă, că Protocolul a fost încheiat cu
scopul de a interzice utilizarea armelor chimice numai "în timp de război", în alte tipuri de conflicte armate ele
putând fi folosite în mod legal. De asemenea, ele puteau fi folosite şi ca măsură de represalii, în cazul unor
încălcări grave ale normelor DIU. S-a mers chiar mai departe, afirmându-se că arma chimică, ce are la bază
substanţe toxice şi materii ale căror efecte nu sunt letale, ci numai incapacitante, poate fi folosită "având, în
definitiv, un caracter mult mai uman decât multe alte mijloace de luptă".
Ca expresie a unor asemenea interpretări şi a unor doctrine militare axate pe asemenea teze, manualele
militare şi o serie de state prevăd legalitatea utilizării armelor chimice într-o serie de situaţii. Astfel,
regulamentele militare ale SUA şi Marii Britanii prevăd următoarele situaţii de utilizare a armelor chimice:
pentru reducerea rezistenţei unei poziţii puternic apărate (misiune similară unei pregătiri de artilerie, în cazul în
care poziţiile fortificate sunt greu de atins); contaminarea cu gaze persistente a zonelor împădurite, pentru a
pregăti atacul frontal asupra flancurilor de către inamic (misiune analogă câmpurilor de mine); izolarea
poziţiilor inamice, contaminând căile sale de aprovizionare; împiedicarea asigurării logistice a operaţiunilor
inamice, atacând cu gaz sistemul logistic şi contaminând mijloacele de transport pentru a împiedica reparaţiile;
încetinirea operaţiunilor militare obligând inamicul să poarte masca pe figură; producerea de pierderi umane
inamicului cu minimum de distrugeri materiale; slăbirea moralului populaţiei, cauzând o stare generală de
anxietate şi de incapacitate.
Pornind de la pericolul pe care-l reprezintă în prezent arma chimică, dar şi de la poziţiile diferitelor state
faţă de Protocolul de la Geneva din 1925, Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe rezoluţii prin care
"invită toate statele să se conformeze strict principiilor şi obiectivelor Protocolului de la Geneva". La 10
ianuarie 1969, Adunarea Generală a ONU a însărcinat pe Secretarul general al ONU să pregătească, cu
concursul experţilor, un raport asupra armelor chimice, care să fie comunicat Conferinţei Comitetului de
Dezarmare de la Geneva, Consiliului de Securitate, Adunării Generale şi statelor membre. În anul 1970,
Raportul intitulat "Armele chimice şi bacteriologice (biologice) şi efectele utilizării lor eventuale", a fost
prezentat Adunării Generale şi examinat de Comitetul celor 18 state pentru dezarmare, în baza acestui raport,
Adunarea Generală a adoptat Rezoluţia 3603/XXIV în care se condamnă utilizarea armelor chimice şi
bacteriologice ca fiind contrară normelor dreptului internaţional.
5
 Începând din 1971, interzicerea armelor chimice a făcut obiectul unui punct separat de pe ordinea de zi a
Adunării Generale a ONU, dezbaterile care au avut loc au scos în evidenţă existenţa unor probleme extrem de
complexe, precum întinderea interdicţiei (parţială sau totală), activităţile şi agenţii ce trebuie interzişi, modul de
verificare şi control al respectării unui acord. În final dificultăţile menţionate au fost deja depăşite, astfel că la
13 ianuarie 1993, plenipotenţiari ai 130 de state reuniţi la Paris şi-au pus semnătura pe Convenţia privind
interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice, şi distrugerea acestora. Şi după
intrarea în vigoare a acestei Convenţii, la 29 aprilie 1997, interzicerea folosirii gazelor toxice, codificată prin
Protocolul de la Geneva din 1925, rămâne integral în vigoare, ea făcând parte din dreptul cutumiar.
Convenţia, al cărui obiectiv de bază îl constituie interzicerea generală a tuturor armelor chimice, constituie
primul tratat de dezarmare cu vocaţie universală care vizează eliminarea unei întregi "categorii de arme de
distrugere în masă". Ea este alcătuită dintr-un preambul, 24 de articole şi trei anexe, obiectivul său fiind dispus
în trei planuri principale:
1. Interzicerea folosirii acestor arme şi a dezvoltării, producerii, stocării şi transferului lor;
2. Distrugerea armelor chimice proprii, al celor abandonate pe teritoriul altor state, precum şi a instalaţiilor
de producere a armelor chimice;
3. Instituirea unui sistem riguros de verificare al cărui mecanism se bazează pe transmiterea de declaraţii
cu privire la substanţele, instalaţiile şi activităţile prevăzute de Convenţie, precum şi pe inspecţii la faţa locului.
În vederea punerii în aplicare a angajamentelor asumate de statele-părţi, unul dintre articolele Convenţiei,
al VII-lea, prevede ca fiecare stat să desemneze o autoritate naţională care să asigure aplicarea prevederilor
Convenţiei şi să asigure o legătură eficace cu Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC) cu
sediul la Haga, şi cu alte state membre ale acesteia. În România, autoritatea naţională competentă este Agenţia
Naţională de Control al Exporturilor Strategice şi al Interzicerii Armelor Chimice, organ de specialitate al
guvernului creat în baza articolului 4 din Legea nr. 56/1997.

4. Statutul juridic al armelor bacteriologice (biologice)

Armele bacteriologice (biologice) sunt mijloace de luptă concepute pe bază de agenţi biologici, utilizaţi în
timp de conflict armat cu scopul de a cauza adversarului îmbolnăviri sau moartea în rândul oamenilor,
animalelor şi plantelor. Aceste arme au multe asemănări cu arma chimică, motiv pentru care statutul lor juridic
a fost abordat împreună. Cu toate acestea, între ele există deosebiri sensibile în ce priveşte toxicitatea
potenţială, rapiditatea de acţiune, durata efectelor, specificul acestora, urmările reziduale ş.a.
Multiplicându-se în ţesutul victimei înainte de a provoca o maladie sau o leziune, agenţii bacteriologici
produc efecte nocive mult mai lent decât cei chimici, în schimb ei au o viteză mai mare de propagare şi pot să
se răspândească la sute de km de zona unde au fost lansaţi.
Sub aspect militar, armele bacteriologice ridică două categorii de probleme, una referitoare la producerea
agenţilor şi a armelor de răspândire a lor, alta legată de reutilizarea mijloacelor de apărare şi a echipamentului
de protecţie pentru forţele militare şi populaţia civilă. Datorită faptului că durata de viaţă a agenţilor este foarte
scurtă (de numai câteva zile) se ridică şi probleme legate de menţinerea capacităţii ofensive a războiului
bacteriologic (biologic).
Pornind de la aceste considerente, unii experţi au contestat posibilitatea folosirii agenţilor bacteriologici
(biologici) ca arme, întrucât ele îşi pierd virulenţa sau mor progresiv în timpul deplasărilor în aer. Alt grup de
experţi, consultaţi de Secretarul general al ONU, a ajuns la concluzia că un număr limitat de agenţi ar putea fi
utilizaţi în război şi, ca urmare, "este de neconceput ca actualele cunoştinţe privind procesele genetice şi de
selecţie să poată fi aplicate pentru depăşirea acestor limitări...". Şi mai departe: "Dacă aceste arme ar fi utilizate
contra unor vaste regiuni şi a marilor oraşe, ele ar provoca pierderi masive de vieţi omeneşti, atingând pe
necombatanţi în aceeaşi măsură ca şi pe combatanţi şi în acest sens ele pot fi situate fără ezitare în categoria
armelor de distrugere în masă".
Regimul juridic
Făcând parte din aceeaşi familie cu armele chimice, armele bacteriologice (biologice) cad sub incidenţa
aceluiaşi principiu al nediscriminării şi sunt reglementate prin Convenţia din 11 aprilie 1972 cu privire la
interzicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea

6
acestora, care constituie primul document internaţional ce prevede eliminarea din arsenalele statelor a unei
întregi categorii de arme.
Din punctul de vedere al DIU sunt importante prevederile din paragrafele 9 şi 10 ale preambulului, prin
care statele părţi la Convenţie îşi exprimă hotărârea ca "în interesul întregii omeniri, să excludă complet
posibilitatea ca agenţii bacteriologici (biologici) şi toxinele să fie folosite ca arme", cu convingerea "că o astfel
de folosire ar fi contrară conştiinţei umanităţii şi că nu trebuie precupeţit nici un efort pentru diminuarea acestui
pericol".
Prin Convenţie sunt interzise dezvoltarea, producerea, stocarea, dobândirea pe alte căi sau conservarea de
agenţi microbieni, alţi agenţi biologici sau toxine, indiferent de originea sau metoda de producere, de tipuri sau
în cantităţi care nu au justificare pentru scopuri profilactice, de protecţie sau alte scopuri paşnice; sunt, de
asemenea prohibite armele, echipamentul sau mijloacele de transportare, destinate a folosi asemenea agenţi sau
toxine pentru scopuri ostile sau în conflicte armate. La nouă luni de la data intrării în vigoare a Convenţiei
trebuie să devină efectivă distrugerea agenţilor, toxinelor, armelor, echipamentului şi mijloacelor de
transportare aflate în posesia părţilor sau conversia lor spre scopuri paşnice.
Importanţa convenţiei constă în faptul că ea pune capăt cercetărilor şi eventualelor activităţi tehnologice.
După intrarea în vigoare a Convenţiei, SUA au declarat că au distrus stocurile lor de agenţi biologici, toxine şi
arme, iar facilităţile legate de arma biologică au fost convertite spre scopuri paşnice. Marea Britanie a făcut
cunoscut că nu are stocuri de arme biologice, iar URSS a informat că nu deţine nici un fel de agenţi
bacteriologici (biologici) sau toxine, arme, echipament ori mijloace de transportare a acestora. Aceste declaraţii
unilaterale au fost făcute în aplicarea Convenţiei întrucât ea nu prevede nici un sistem de control (verificare).
Pornind de la considerentul că fabricarea armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine a fost interzisă
prin "Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante,
Convenţia din 1972 nu a mai prohibit utilizarea acestor arme. Datorită acestui fapt numeroase state, ratificând
Convenţia şi-au rezervat dreptul de a recurge, în caz de necesitate, la utilizarea acestor arme împotriva ţărilor
care nu au devenit parte la acest instrument sau ca mijloc de retaliere. Se pune astfel problema compatibilităţii
unor asemenea rezerve la Convenţia din 1972, care exclude posibilitatea folosirii ca arme a agenţilor biologici
în orice împrejurare.

5. Armele nucleare şi termonucleare

Arma nucleară este definită ca orice dispozitiv susceptibil de a elibera energie nucleară în mod
necontrolat şi al cărui ansamblu de caracteristici îl fac apt pentru a fi folosit în scopuri de război. Vehiculul
militar putând servi la transportul ori la propulsarea dispozitivului nu este cuprins în această definiţie, dacă
poate fi separat de dispozitiv şi nu constituie parte integrantă a acestuia.
Conceptul de "arme nucleare" înglobează: a) bomba atomică, care produce efecte prin fisiunea rapidă a
atomului de uraniu 235 sau de plutoniu; b) bomba cu hidrogen (H), denumită şi termonucleară, care are la bază
energia eliberată prin fisiunea izotopilor de hidrogen urmată de fuziune, obţinută la temperaturi foarte înalte, şi
c) bomba cu neutroni (N), o bombă cu hidrogen de putere mică şi cu forţă explozivă redusă, dar cu o emisie
sporită de radiaţie neutronică. Ea produce pagube restrânse la o suprafaţă de circa 180 de metri, iar fluxul de
neutroni, cu o durată de câteva ore, are efecte mortale asupra oamenilor pe o suprafaţă cu raza de 1200-1400 m.
Armele nucleare sunt cele mai devastatoare mijloace de război din câte au fost create până în prezent. Ele
au fost folosite în război chiar în anul creării lor, dovedindu-se "pe viu" puterea de distrugere: 310.000-320.000
de victime ale bombei de 13 kt. lansată la 6 august asupra oraşului japonez Hiroshima, din care circa 150.000
până la sfârşitul anului 1945, şi 270.000- 280.000 de persoane afectate de bomba de 24 kt. lansată la 9 august
asupra oraşului Nagasaki din care 60.000-80.000 au decedat în cursul anului respectiv şi alte 100.000 până în
1950.
În decursul a cinci decenii s-a acumulat un potenţial nuclear echivalent cu 13 miliarde de tone TNT, adică
de 5000 de ori mai mare decât puterea exploziilor tuturor armamentelor şi muniţiilor utilizate în cel de-al doilea
război mondial. Dacă în 1945 existau doar trei bombe nucleare, în prezent există peste 50.000, amplasate în
silozuri, pe nave, pe avioane, pe rachete. Există, de asemenea, câteva sute de reactoare care funcţionează în 55
de ţări, 52 de poligoane pentru experienţe nucleare, 56 de locuri pentru depozitarea deşeurilor radioactive şi
peste 200 de submarine nucleare strategice dotate cu asemenea arme. Arsenalele nucleare sunt concentrate în
7
cinci state, care alcătuiesc "Clubul nuclear" SUA şi fosta URSS (Rusia, Ucraina) care deţin peste 93% din
totalul acestor arme, Marea Britanie, Franţa şi China. La 18 mai 1974 şi ulterior în 1998 India a efectuat "o
explozie nucleară paşnică", estimată la 10-15 kt, apoi Pakistanul (1998) şi există indicii că şi alte state ar poseda
tehnologii de fabricare a armelor nucleare (Coreea de nord, Iran).

Statutul juridic al armelor nucleare

Armele nucleare constituie o categorie de mijloace de război specifică, diferită de celelalte mijloace atât
sub raport cantitativ - producerea de distrugeri masive şi pagube generalizate, cât şi sub raport calitativ - efect
termic masiv, efectul undei de şoc şi otrăvire masivă prin radioactivitate penetrantă.
În DIU pozitiv nu există norme care să interzică în mod expres utilizarea armelor nucleare, ci numai unele
interdicţii parţiale: de a efectua experimente nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă (Tratatul de la
Moscova din 5 august 1963); de a experimenta, utiliza, fabrica, produce sau achiziţiona, primi, depozita,
instala, monta sau poseda într-o anumită zonă (Privind America latină şi Pacificul de sud); de a plasa arme
nucleare şi alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor, precum şi în subsolul lor (1971); de a
plasa pe orbită în jurul Pământului şi pe alte corpuri cereşti vreun obiect purtător de arme nucleare sau orice alte
arme de distrugere în masă (1967); de a plasa pe orbită în jurul Lunii, sau pe o altă traiectorie în direcţia sau în
jurul Lunii a vreunui obiect purtător de arme nucleare sau de a utiliza astfel de arme pe suprafaţa sau în solul
Lunii (1979); de a nu prolifera armele nucleare (1968); de a nu plasa arme nucleare în Antarctica.
Problema ilegalizării folosirii armei nucleare s-a pus şi la ONU, unul din organelor sale principale,
Adunarea Generală, a adoptat, la 24 noiembrie 1961 "Declaraţia cu privire la interzicerea folosirii armelor
nucleare şi termonucleare" (cuprinsă în Rezoluţia 1653/XVI). Reamintind că folosirea armelor de distrugere în
masă ce cauzează inutile suferinţe omeneşti a fost odinioară interzisă ca fiind contrară legilor umanităţii şi
principiilor dreptului internaţional, documentul precizează:
"a) Folosirea armelor nucleare şi termonucleare este contrară spiritului, literei şi scopurilor Cartei
Naţiunilor Unite şi constituie, ca atare, o violare directă a Cartei;
b) Folosirea armelor nucleare şi termonucleare ar depăşi necesităţile de război şi ar cauza umanităţii şi
civilizaţiei suferinţe şi distrugeri oarbe şi este în consecinţă contrară regulilor dreptului internaţional şi legilor
umanităţii;
c) Folosirea armelor nucleare şi termonucleare este îndreptată nu numai împotriva unui inamic sau unor
inamici, ci contra omenirii în general, dat fiind că popoarele lumii neimplicate în război vor avea de suferit
toate ravagiile cauzate de folosirea acestor arme;
d) Orice stat care foloseşte arme nucleare şi termonucleare trebuie să fie considerat drept unul ce
violează Carta Naţiunilor Unite, acţionând cu dispreţ faţă de legile umanităţii şi comiţând o crimă împotriva
umanităţii şi civilizaţiei".
Acţionând în această direcţie, în 1962, Adunarea Generală a ONU a adoptat o nouă rezoluţie prin care
"Roagă pe Secretarul general să consulte în continuare guvernele statelor membre în vederea obţinerii punctelor
lor de vedere asupra posibilităţilor convocării unei conferinţe speciale pentru semnarea unei convenţii cu privire
la interzicerea folosirii armelor nucleare şi termonucleare în scopuri de război".
Problema convocării unei asemenea conferinţe a fost reluată de Adunarea Generală în 1967 când, printr-o
nouă rezoluţie, toate statele erau invitate să studieze Declaraţia din 24 noiembrie 1961 şi proiectul de convenţie
anexat şi să întreprindă negocieri în vederea încheierii unei convenţii corespunzătoare. La 26 septembrie 1972,
în cursul dezbaterilor pe marginea acestui punct, Uniunea Sovietică a prezentat un proiect de rezoluţie, care,
după ce a fost revizuit a fost adoptat la 29 noiembrie prin Rezoluţia 2936/XXVIII, intitulată "Nerecurgerea la
forţă în relaţiile internaţionale şi interzicerea permanentă a armelor nucleare". Prin rezoluţie Adunarea Generală
"1. Proclamă solemn, în numele statelor membre ale Organizaţiei, renunţarea lor la ameninţarea sau la folosirea
forţei, sub toate formele şi manifestările sale, în relaţiile internaţionale, conform Cartei Naţiunilor Unite,
precum şi interzicerea permanentă a folosirii armelor nucleare".
Timp de şase ani această problemă dispare de pe ordinea de zi a Adunării Generale, dar din 1978 au fost
adoptate mai multe rezoluţii care proclamă caracterul criminal al folosirii armelor nucleare.
Deşi în doctrina dreptului internaţional se contestă, în genere, forţa juridică a rezoluţiilor Adunării
Generale, faptul că marea majoritate a statelor au votat pentru acestea constituie o dovadă peremtorie a unei
8
conştiinţe publice asupra caracterului ilegal al utilizării armelor nucleare. În această ordine de idei trebuie
consemnată şi poziţia celor 127 de state nealiniate, de considerare unanimă ca ilegală folosirea armelor
nucleare. "Armele nucleare - se arată în Declaraţia politică a celei de-a VII-a Conferinţe la nivel înalt a statelor
nealiniate, de la New Delhi din 7-11 martie 1983 - sunt mai mult decât nişte arme de război. Ele sunt
instrumente ale anihilării în masă... Şefii de stat şi de guverne au respins toate teoriile şi doctrinele referitoare
la posedarea de arme nucleare şi au combătut folosirea lor, în orice condiţii".
Pe plan doctrinar, autori de mare prestigiu internaţional apreciază că folosirea armelor nucleare cad sub
incidenţa normelor în vigoare. În primul rând, ele sunt ilegale în raport cu cele două principii fundamentale
menţionate mai sus - "rău superflu" şi "efect nediscriminat" - şi cu regulile pe care acestea se fundează. Astfel,
unii specialişti asimilează efectele iradierii reziduale produse de arma nucleară cu otrava sau cu armele otrăvite,
a căror folosire este interzisă prin art.23, pct.a) al Regulamentului anexă al celei de-a IV-a Convenţie de la
Haga din 1907. Alţii consideră că arma nucleară cade sub incidenţa Protocolului de la Geneva din 17 iunie
1925 care prohibeşte atât folosirea "gazelor asfixiante, toxice sau similare", cât şi mijloacele de război
bacteriologice, precum şi toate materialele şi procedeele analoage. Există, de asemenea, o părere mai generală,
conform căreia ilegalizarea armei nucleare se fondează pe art.23, lit.e) din Regulamentul anexă la cea de-a IV-a
Convenţie de la Haga din 1907, care interzice folosirea armelor şi proiectilelor apte a cauza "rău superflu".
Utilizarea armelor nucleare este contrară Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
În lipsa unei interdicţii exprese de lege lata a utilizării armelor nucleare, statele clubului nuclear, mai ales,
dar şi altele, consideră utilizarea armelor nucleare, în special a celor tactice ca legală. Astfel, Manualul destinat
instruirii forţelor armate germane prevede: "g) Arme atomice.
82. Nu există dispoziţiuni de dreptul ginţilor care să interzică dotarea forţelor armate cu arme atomice şi
instruirea soldaţilor pentru a le mânui.
83. Pe de altă parte, nici dreptul ginţilor actualmente în vigoare nu conţine clauze exprese referitoare la
interzicerea absolută a folosirii armelor atomice, şi aceasta nu poate fi stabilită prin aplicarea dreptului
contractual sau cutumiar actual.
Pentru aceasta principiul folosirii de arme atomice explozive (încărcături atomice) împotriva trupelor sau
a altor obiective militare nu poate fi considerată ca fiind contrară dreptului ginţilor.
84. O folosire de arme atomice mergând dincolo de limitele trasate de dreptul ginţilor poate fi
admisibilă în cazuri izolate şi cu titlu excepţional, în măsura în care dreptul internaţional permite invocarea de
justificări speciale ... ". Prevederi asemănătoare sunt consemnate şi în manualele militare american, elveţian,
britanic ş.a.
Toate acestea dovedesc faptul că deşi există principii şi norme de drept internaţional aplicabile armelor
nucleare şi un consens aproape general al ONU şi în rândul oamenilor de ştiinţă asupra caracterului ilegal al
folosirii armelor nucleare, absenţa unei norme exprese în acest sens a permis unor state să se situeze şi să
acţioneze în sens contrar.
Problema legalităţii sau nelegalităţii folosirii armelor nucleare şi a ameninţării folosirii lor s-a aflat şi pe
agenda Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. Demersurile pentru solicitarea unui aviz consultativ au fost
întreprinse de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi Adunarea Generală ONU.
O solicitare de aviz consultativ a venit din partea Adunării Generale a ONU care a fost astfel formulată:
"Este permis în dreptul internaţional să se recurgă la ameninţarea sau la folosirea de arme nucleare în orice
împrejurare?".
Avizul Curţii Internaţionale de Justiţie dat la 8 iulie 1996 declară că folosirea armelor nucleare este, în
principiu, ilicită. Cu toate acestea, în paragraful 25 din dispozitivul avizului se precizează: "Curtea nu poate
totuşi să concluzioneze în mod definitiv că ameninţarea sau folosirea de arme nucleare ar fi licită sau ilicită
într-o împrejurare extremă de legitimă apărare, în care ar fi pusă în cauză însăşi supravieţuirea unui stat".
Absenţa ilegalizării armelor nucleare constituie una din regretabilele lacune ale DIU şi ea vădeşte
obstinaţia puterilor nucleare de a nu renunţa la monopolul atomic.

c) MMR ecologic

9
 Perfecţionările aduse în ultima vreme în domeniul mijloacelor de război au determinat statele să ia în
considerare un nou criteriu de ilegalizare a armelor deosebit de periculoase pentru echilibrul mediului natural -
criteriul ecologic.
Importanţa unei asemenea preocupări este de la sine înţeleasă. Numeroase ţări au adoptat legi şi
regulamente menite să asigure menţinerea echilibrului ecologic, puritatea aerului şi a apei, protecţia florei şi
faunei etc., iar pe plan internaţional are loc o amplă cooperare pentru protecţia mediului în anumite zone şi au
fost adoptate numeroase convenţii internaţionale. Cu atât mai mult se pune problema protecţiei mediului în
condiţiile dure ale conflictelor armate când efectele dezastruoase ale anumitor materiale de război pot să
exercite asupra mediului natural efecte nefaste cu consecinţe asupra populaţiei civile. Iniţiativa este de dată
relativ recentă şi ea aparţine Marocului care, la Conferinţa pentru reafirmarea şi dezvoltarea DIU aplicabil în
conflictele armate din 1974-1977, a depus unele documente în acest sens.
Criteriul ecologic, ca principiu de DIU destinat să ilegalizeze folosirea unor MMR, a fost consacrat pentru
prima dată în 1977 în Protocolul I adiţional la cele patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 cu privire
la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale. El a fost formulat în articolul 55, intitulat "Protecţia
mediului natural", după cum urmează:
„1. Războiul va fi condus veghind la protejarea mediului natural contra daunelor întinse, durabile şi
grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau mijloace de război concepute pentru a
cauza sau de la care se poate aştepta să cauzeze asemenea daune mediului natural, compromiţând, datorită
acestui fapt, sănătatea sau supravieţuirea populaţiei.
2. Atacurile contra mediului natural cu titlu de represalii sunt interzise”
Reglementarea făcută de Protocol protecţiei mediului natural implică clarificarea a trei mari probleme şi
anume:
i) ce se înţelege prin "mediu natural", în sensul Protocolului;
ii) care sunt MMR care în timp de conflict armat afectează mediul natural şi care, datorită acestui fapt, sunt
interzise, şi
iii) ce sisteme de protecţie sunt prevăzute.
Definiţia mediului natural. Mediul natural "este constituit prin ansamblul de condiţii fizico-chimice şi
biologice care permit şi favorizează voinţa fiinţelor vii" .
Conceptul de "mediu natural", aşa cum s-a cristalizat el în DIU are o accepţie foarte largă şi concretă,
cuprinzând:
- resursele naturale;
- pădurile şi alte învelişuri vegetale;
- fauna, flora şi alte elemente biologice, inclusiv climatice;
- dinamica, compoziţia sau structura Pământului, inclusiv biosfera, litosfera, hidrosfera, atmosfera şi
spaţiul extraatmosferic.
Nu orice atingere adusă acestor componente este contrară DIU, ci numai acelea care au efecte întinse,
grave şi durabile.
MMR cu efecte întinse, grave şi durabile asupra mediului natural
Mediului natural i se pot aduce daune întinse, grave şi durabile prin mijloace special concepute în acest
sens, însă, în timp de conflict armat pot avea efecte asupra mediului natural şi armele convenţionale, mai ales
atunci când se lansează asupra unui obiectiv sau a unei zone cantităţi mari de muniţii explozive sau arme
incendiare. Cele mai ilustrative exemple le constituie războiul din Vietnam, unde Statele Unite au lansat peste
14 milioane de tone de muniţii explozive pe an şi bombardamentele asupra unor zone din Peninsula
Indochineză care au provocat formarea a peste 10 milioane de cratere pe 100.000 de ha, precum şi regiunile
care au făcut obiectul bombardamentelor tip covor "Carpet Bombing" unde a dispărut orice urmă de vegetaţie şi
prezintă azi imaginea unor adevărate peisaje selenare. Ele vor rămâne acoperite de cratere încă peste 100 de ani,
cum apreciază specialiştii. Nu rareori strategii militari au luat în considerare utilizarea armelor incendiare
pentru epuizarea prin înfometare a adversarului care, utilizate în zone forestiere, ar provoca incendii ce pot,
datorită condiţiilor climatice, atmosferice şi geografice, să se propage rapid şi să distrugă păduri şi recolte. O
evaluare la scară globală a efectelor provocate de mijloacele de război clasice în cele peste 150 de conflicte

10
armate din perioada postbelică a condus specialiştii la concluzia că acestea au fost echivalente cu cele ale unui
război nuclear limitat.
Efecte mult mai distructive şi de lungă durată au armele neconvenţionale, din categoria celor de distrugere
în masă. Printre agenţii chimici cu efectele cele mai distructive se numără dioxina care este de 70 de ori mai
puternică decât cianura, agenţii fitotoxici (defoliantele); armele bacteriologice (biologice), care dirijate, în caz
de conflict armat, împotriva mediului natural pot distruge vegetaţia sub care se ascunde inamicul şi să ducă la
dispariţia resurselor vegetale şi animale; armele nucleare şi tehnicile de modificare a mediului.
După declaraţiile şefului delegaţiei sovietice în Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva la 9 aprilie 1991
după o explozie de 10.000 megatone (care corespunde stocurilor care ar fi utilizate în cazul unui război nuclear)
stratul de ozon al atmosferei ar putea fi redus cu 30-40%. Ar urma o creştere bruscă a radiaţiilor ultraviolete,
care ar face să piară culturile agricole şi animalele.
Ca urmare a progreselor înregistrate în domeniile ştiinţei şi tehnicii, omul a ajuns să suscite utilizarea
fenomenelor naturale în scopuri ostile, cu grave consecinţe pentru mediul natural. Printre tehnicile de
modificare a mediului în scopuri ostile, produse ca urmare a manipulării de către om a forţelor naturii, se
numără: formarea sau dispersarea ceţii şi a norilor, producerea grindinii, modificarea proprietăţilor electrice ale
atmosferei, provocarea de furtuni, introducerea în atmosferă a unor câmpuri electromagnetice, producerea ploii
şi a zăpezii, a fulgerelor, modificări ale climatului, deteriorarea stratului de ozon, schimbarea parametrilor
fizici, chimici şi electrici ai mărilor şi oceanelor, introducerea de concentraţii de materiale radioactive în
oceanul planetar, producerea de taifunuri şi cicloane, provocarea de cutremure de pământ, incendierea pe mari
suprafeţe a vegetaţiei, provocarea de avalanşe şi alunecări de terenuri, devierea cursurilor de apă ş.a.
Aceste mijloace de război ecologic au un caracter necontrolabil care pot perturba echilibrul mediului
natural, constituind o ameninţare pentru toate componentele sale - pământ, apă, aer.
Măsuri de protecţie a mediului natural împotriva efectelor ostilităţilor
Sistemul de măsuri conceput pentru protecţia mediului natural în caz de conflict armat vizează două
obiective fundamentale:
- protecţia mediului natural ca atare faţă de MMR care pot produce daune întinse, durabile şi grave;
- protecţia populaţiei civile faţă de efectele utilizării eventuale a unor MMR.
Măsurile vizând protecţia mediului ca atare sunt prevăzute în articolul 35, par.3 din Protocolul I; în
articolul 1 din Convenţia cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau oricăror scopuri ostile a
tehnicilor de modificare a mediului natural din 18 iunie 1977 şi în paragraful 4 din preambulul Convenţiei
asupra armelor clasice din 10 octombrei 1980.
Prin articolul 35, par.3, "Este interzis să se utilizeze MMR care sunt concepute să cauzeze, sau de la care
se poate aştepta să cauzeze daune întinse, durabile şi grave mediului natural". Articolul 1 din Convenţia cu
privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a
mediului natural dispune: "1. Fiecare stat Parte la prezenta Convenţie îşi asumă obligaţia de a nu se angaja în
utilizarea în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător
cu efecte larg răspândite, de lungă durată sau grave, ca mijloace de distrugere, de a dăuna sau de a aduce
prejudicii altui stat Parte.
2. Fiecare stat Parte la această Convenţie se angajează să nu acorde asistenţă, să nu încurajeze sau să
incite alt stat, un grup de state sau organizaţii internaţionale la angajarea de activităţi contrare prevederii din
paragraful 1 al acestui articol".
Aşa cum este formulat, obiectul acestei Convenţii este foarte vag şi lipsit de valoare practică. Lacuna
esenţială constă în aceea că nu sunt interzise toate tehnicile de modificare a mediului în scopuri ostile. De
asemenea, nu cad sub incidenţa interdicţiei tehnicile de modificare a mediului care nu sunt utilizate în scopuri
ostile, chiar dacă acestea ar produce efecte mai grave decât cele prohibite de Convenţie. Potrivit Convenţiei
sunt interzise necondiţionat tehnicile care ar modifica mediul natural prin provocarea de cutremure, cicloane,
tornade, schimbarea curenţilor oceanici etc. Este vorba de asemenea tehnici care sunt foarte improbabil de a fi
folosite în scopuri militare. In schimb, sunt lăsate în afara interdicţiei tehnicile ce ar putea produce efecte mai
limitate, ca de exemplu, modificarea precipitaţiilor, provocarea de ceaţă etc. Ori, tocmai asemenea tehnici, apte
a fi folosite în zone restrânse ca suprafaţă pot fi utilizate în conflicte armate, îndeosebi în operaţiuni cu caracter
tehnic.
11
 În fine, paragraful 4 din preambulul Convenţiei asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme
clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare, de la
Geneva din 10 octombrie 1980, reaminteşte, în scopul precizării obiectului său, "că este interzisă utilizarea de
metode şi mijloace de război care sunt concepute pentru a cauza, sau de la care se poate aştepta să cauzeze,
daune întinse, durabile şi grave mediului natural".
Deşi Protocolul I din 1977 are ca unul din principalele merite definirea principalelor concepte cu care
operează, delegaţii prezenţi la Conferinţă nu au reuşit să găsească un limbaj comun în ce priveşte pragul critic
al gravităţii daunelor produse mediului natural. S-au înregistrat, în schimb, câteva opinii în doctrină. Astfel,
cunoscutul specialist maghiar Geza Herezegh, apreciind că regula referitoare la "o daună întinsă" poate să
însemne o suprafaţă atinsă mult mai mare într-o regiune pustie ca şi într-o alta dens populată şi având bogată şi
preţioasă verdeaţă. În ce priveşte termenul "durabil" anumite delegaţii au dorit să fixeze la 10 ani, alţii la 20 de
ani sau mai mult durata daunelor care cad sub interdicţie, însă a fixa în cifre exacte întinderea şi durata daunelor
pentru toată suprafaţa globului terestru, fără a ţine seama de condiţiile climatice şi ecologice ale zonei în
chestiune, ar putea să cauzeze în adevăr mai multe dificultăţi, decât avantaje. Alţi autori consideră că adjectivul
"întins" ar acoperi efectele care se întind pe o suprafaţă de mai multe sute de kilometri pătraţi; suprafaţa pe care
s-ar produce daune pădurilor şi câmpurilor de culturi, cum a fost cazul cu cele din sud-estul asiatic în timpul
războiului din Vietnam.
În ce priveşte cea de-a doua condiţie - daune durabile -, Arrassen consideră că "interdicţia prevăzută în
articolele 35 şi 55 din Protocolul I se aplică întru totul practicii "bombardamentelor tip covor" şi utilizării
masive şi oarbe de agenţi chimici fitotehnici. Adjectivul "grav", care defineşte cea de-a treia condiţie, ar
desemna, după alţi autori, daune care ar putea pe termen lung să pună în pericol supravieţuirea populaţiilor sau
să le pună grave probleme de sănătate şi care nu ar putea fi aplicate mediului decât în cazul unei conflagraţii de
proporţii în cursul căreia s-ar recurge la arme de distrugere în masă şi la tehnici de modificare a mediului în
scopuri militare.
Măsurile de protecţie a populaţiei faţă de efectele războiului ecologic sunt în strânsă legătură cu cele
vizând protecţia mediului ca atare, însă prin câteva norme speciale legiuitorul internaţional a dorit să confere un
plus de securitate populaţiei. Aceste reguli sunt cuprinse, în special, în articolele 51, 55 şi 57 din Protocolul 1.
Articolul 51, enunţă principiul fundamental al protecţiei dispunând: "1. Populaţia civilă şi persoanele
civile se bucură de o protecţie generală contra pericolelor rezultând din operaţiunile militare...". Articolul 55,
în schimb, are aplicabilitate directă la protecţia populaţiei civile în războiul ecologic. El este formulat astfel:
"Articolul 55 - Protecţia mediului natural.
1. Războiul va fi condus veghind la protejarea mediului natural contra daunelor întinse, durabile şi grave.
Această protecţie include interzicerea de a utiliza metode sau mijloace de război concepute pentru a cauza sau
de la care se poate aştepta să cauzeze astfel de daune mediului natural, compromiţând, datorită acestui fapt,
sănătatea sau supravieţuirea populaţiei.
2. Atacurile contra mediului natural cu titlu de represalii sunt interzise".
Două idei merită subliniate în legătură cu acest articol. Prima constă în absenţa adjectivului "civilă" din
menţionarea populaţiei, ştiut fiind că alte articole din Protocol se referă la populaţia civilă. Prin această
omisiune deliberată, redactorii articolului au dorit să sublinieze că daunele aduse mediului natural pot să
prelungească în timp şi să atingă, fără nici o distincţie, "ansamblul populaţiei". A doua idee: prin cuvântul
"sănătate" din ultima parte a paragrafului 1 s-a dorit să se marcheze că interdicţia nu vizează numai actele care
ar compromite supravieţuirea populaţiei, ci şi pe cele care ar antrena atingeri grave la sănătate, precum
infirmităţile congenitale, degenerescenţele şi malformaţiile.
În genere, se poate aprecia că prin reglementările realizate războiul ecologic a fost ilegalizat în toate
formele şi manifestările sale.

CONCLUZII
Armele nucleare, chimice, bacteriologice (biologice) şi ecologice sunt, după un consens general, arme de
distrugere în masă, a căror utilizare în timp de conflict armat nu este justificată de "necesităţi militare", fiind
incompatibilă cu principiul proporţionalităţii.

12
 În calitate de concept de DIU, expresia "arme de distrugere în masă" a fost relativ recent introdusă în
vocabularul juridico-diplomatic. Ca idee, însă, ea a intrat mai demult în conştiinţa publică şi a avut în decursul
timpului valenţe diferite, exprimând fie o armă care la timpul respectiv era apreciată ca deosebit de distructivă,
fie un sistem sau o categorie de arme care, la un moment dat, se detaşau datorită efectelor lor de alte mijloace
de război, fie o perspectivă, cum a fost, de pildă, Clauza Martens. În prezent este vorba de cele care produc
"rău superflu", ori efecte nediscriminate şi de cele care au efecte ce nu pot fi controlate în timp şi spaţiu. Adică,
acele arme a căror eventuală utilizare ameninţă existenţa speciei umane, ca atare, şi mediul său înconjurător.
Pe baza criteriilor juridice menţionate, a principiilor şi normelor DIU se poate aprecia că în prezent şi alte
arme sau sisteme de arme "clasice" întrunesc, datorită colosalei lor forţe de distrugere, condiţiile includerii în
categorii de arme de distrugere în masă. Ceea ce le face însă să fie tratate şi reglementate separat este, nu
efectele pe care le produc, ci energia pe care o conţin. Armele de distrugere în masă conţin energie
neconvenţională, în timp de armele şi sistemele de arme "clasice", convenţională.

d) MIJLOACE PERFIDE
În sens literar "perfidia" este definită ca fiind "trăsătura de caracter care ascunde răutate, viclenie, necinste,
faptă rea şi vicleană".
În planul relaţiilor interstatale, viclenia înseamnă "ruperea încrederii şi problema perfidiei poate să se
pună, în timp de pace sau în timp de conflict armat, în raport cu ansamblul angajamentelor internaţionale, fie la
nivel politic, în care sunt implicaţi numai cei care au participat la procesul decizional, fie la nivelul aplicării
regulilor".
Conceptul de "perfidie" în DIU vizează numai faptele comise în caz de conflict armat, şi corespunde unui
anume comportament în luptă, care-şi are fundamentul în criterii de loialitate şi de umanitate.
Pornind de la aceste consideraţii, comportamentul perfid este interzis de DIU, însă nu şi şireteniile de
război. O distincţie clară şi netă între aceste două comportamente este foarte greu de făcut, însă, în principiu, ea
există.
Elementele constitutive ale infracţiunii de "perfidie".
Înainte de a fi consacrată într-o normă de drept pozitiv, perfidia a fost interzisă de dreptul cutumiar,
considerându-se că lupta trebuie să fie loială. "Orice beligerant - aprecia Henry Bonfils - trebuie să poată
conta că adversarul său va respecta cu fidelitate angajamentele asumate şi îndatoririle impuse de legile
războiului". Simţul onoarei, cultivat în evul mediu de ordinul cavalerilor, a avut drept consecinţă stabilirea unor
reguli, care considerau perfidia drept o jignire a ordinii sociale pe care o trădau, postulau plasarea raporturilor
dintre beligeranţi pe încredere, pe loialitate. De aceea, s-a încercat să se definească perfidia în raport cu situaţia
protejată de dreptul internaţional. Această situaţie are ca numitor comun loialitatea. Loialitatea ca normă de
drept internaţional, opusă perfidiei, a fost înscrisă în Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 (art.23) şi a fost
dezvoltată în Convenţia I de la Geneva din 1949 cu privire la îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din
forţele armate în campanie (art.47).
Astfel, art.23 litera b) din Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 dispune: "în afara
prohibirilor stabilite de Convenţii speciale, este mai ales interzis... de a ucide sau răni prin trădare indivizi
aparţinând naţiunii sau armatei inamice". Intră în conceptul de "perfidie" şi sunt interzise de această convenţie
folosirea abuzivă a drapelului alb (care semnifică predarea sau intenţia de negociere de către un parlamentar) şi
utilizarea abuzivă a pavilioanelor şi uniformelor inamice.
Problema perfidiei a fost reglementată pe larg în articolul 37, par.l. din Protocolul I de la Geneva din 1977,
care stabileşte ca regulă generală interzicerea "de a ucide, răni sau captura un adversar recurgând la perfidie.
Constituie o perfidie actele care fac apel cu intenţia de a înşela buna-credinţă a unui adversar pentru a-l face să
creadă că are dreptul de a primi sau obligaţia de a acorda protecţia prevăzută de regulile dreptului internaţional
aplicabil în conflictele armate. Actele următoare sunt exemple de perfidie:
a) simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea pavilionului parlamentar, sau simularea predării;
b) simularea unei incapacităţi datorate unor răni sau boli;
c) simularea de a avea statut de civil sau de necombatant;
d) simularea de a avea statut protejat folosind semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor Unite, ale
statelor neutre sau ale altor state care nu sunt părţi la conflict".
13
 Deşi problema definirii şi interzicerii perfidiei a fost concentrată în art.37 din Protocolul I şi alte articole
din acest document încriminează fapte ce intră sub incidenţa perfidiei, cum ar fi articolele 38 (interzice
folosirea fără autorizare a semnului distinctiv al Crucii Roşii şi Semilunii Roşii, sau de alte embleme, semne
sau semnale, precum şi uzul abuziv de alte semne protectoare recunoscute pe plan internaţional, cum ar fi
pavilionul parlamentar, emblema protectoare a bunurilor culturale ş.a.), 39 (interzicerea utilizării drapelelor sau
pavilioanelor, simbolurilor, insignelor sau uniformelor militare ale statelor neutre sau neparticipante la conflict,
precum şi a drapelelor, pavilioanelor, simbolurilor, insignelor sau uniformelor militare ale Părţilor adverse), 44,
par.3 (obligaţia combatanţilor de a purta deschis armele) şi 46, par.3.
Şi alte prevederi ale Protocolului consideră şi alte fapte comise în timpul unui conflict armat drept perfidie.
Este vorba de reguli care interzic punerea obiectivelor militare la adăpostul atacurilor servindu-se de persoane
sau bunuri protejate.
O serie de delegaţi la Conferinţa pentru reafirmarea şi dezvoltarea DIU au apreciat că şi tentativa comiterii
faptelor încriminate intră sub incidenţa delictului de perfidie. De asemenea, după opinia unor autori, în
conceptul "perfidie" intră şi alte fapte precum: recrutarea de asasini cu simbrie, punerea unui preţ pe capul
adversarului sau oferirea unei recompense pentru capturarea sa "viu sau mort", prescripţia şi scoaterea în afara
legii a unui adversar, cererea cruţării prin trădare, simularea morţii, a rănirii sau bolii etc.
Spre deosebire de perfidie, mijloacele de înşelare a inamicului, adică şireteniile de război, bazate pe
perspicacitate, ingeniozitate, strategemă, sunt permise de DIU. Datorită dificultăţilor de a crea o linie de
demarcaţie între perfidie şi şiretenie, acestea au fost denumite şi "zona gri" a operaţiilor militare. În condiţiile
conflictelor interstatale actuale s-ar părea că rolul şireteniilor de război este din ce în ce mai redus, însă în cele
ale entităţilor nestatale, unde tactica este fondată mai ales pe surpriză, ambuscadă, înşelătorie, incitarea
inamicului la rebeliune etc. folosirea şireteniilor este primordială.
Ele au fost reglementate pentru prima dată în dreptul pozitiv în art.24 din Regulamentul anexă la cea de-a
IV-a Convenţie de la Haga din 1907 care prevedea că "şireteniile de război şi folosirea de mijloace necesare
pentru a-şi procura informaţii asupra inamicului şi pe teren sunt considerate ca licite".
Întrucât în acest articol se face o confuzie între şiretenie şi procurarea de informaţii, Protocolul I de la
Geneva din 1977 a încercat să clarifice problema, reţinând pentru definirea acestora inducerea în eroare a
adversarului şi înşelarea lui deliberată pentru a-l antrena să comită o imprudenţă, recurgând la mijloace acustice
simulând zgomotul unei coloane cu mişcarea, optice, informaţii false, atacuri simulate etc.
Astfel, art.37, par.2 din Protocol prevede: "Şireteniile de război nu sunt interzise. Constituie şiretenii de
război actele care au ca scop să inducă un adversar în eroare sau de a-l face să comită imprudenţe, însă care nu
înfrâng nici o regulă de drept internaţional aplicabil în conflictele armate şi care, nefăcând apel la buna credinţă
a adversarului în ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept, nu sunt perfide. Actele următoare sunt
exemple de şiretenii de război: folosirea de camuflaje, a momelilor, operaţiuni simulate, şi informaţii false".
Exemplele sunt, evident enumerative, o listă mai completă a lor se găseşte în diverse manuale militare care
enumeră: atacuri prin surprindere, ambuscade, operaţiuni terestre, aeriene sau navale simulate, simularea
odihnei sau inactivităţii sau a condiţiilor meteorologice favorabile (ceaţă, zăpadă etc.), construirea de instalaţii
care nu sunt utilizate, instalarea de false aerodroame, false tunuri sau false care blindate, crearea de imitaţii de
câmpuri de mine, dispunerea unei mici unităţi în aşa fel încât să pară ca o trupă mai importantă, dotată cu o
puternică avangardă sau avanposturi, transmiterea prin radio sau presă de informaţii inexacte, intoxicarea
adversarului cu documente false, planuri de operaţiuni, telegrame etc., fără vreun raport cu realitatea, folosirea
lungimilor de undă ale inamicului, codurile sale telegrafice pentru a transmite instrucţiuni false, imitaţii de
paraşutări sau aprovizionări simulate, deplasarea bortelor sau falsificarea indicaţiilor rutiere, jalonarea de
itinerare în sens invers, scoaterea de pe uniforme a semnelor de grad, unitate, naţionalitate etc., folosirea de
semnale false pentru a înşela inamicul, recurgerea la mijloace de război psihologic incitând militarii adverşi să
se răscoale sau să dezerteze, eventual dându-le armamente, incitarea populaţiei civile să se revolte contra
guvernului etc.
Sunt considerate, de asemenea, şiretenii de război, construcţiile false, folosirea telecomunicaţiilor
inamicului, recurgerea la forţele naturii - inundaţii, avalanşe, tăcerea aparentă, imitarea ordinelor comandanţilor
inamici .
STUDIU INDIVIDUAL
14
REGIMUL UNOR ARME CLASICE DE NATURĂ A PRODUCE "RĂU SUPERFLU" ŞI AL UNOR ARME
NECONVENJIONALE

ARME CONVENJIONALE Şl NECONVENJIONALE NESUPUSE NICI UNEI

REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE

15