CAPITOLUL 9

EXTERNALITĂŢILE ŞI BUNURILE PUBLICE

Sistemul economic de piaţă implică un grad înalt de libertate
economică: libertatea de a cumpăra de la o anumită firmă , de a vinde sau nu,
libertatea de alegere a ocupaţiei, de a lucra independent prin folosirea propriilor
cunoştinţe şi mijloace sau de a fi salariat. Prin intermediul preţului, piaţa
stimulează producerea bunurilor care sunt cele mai solicitate, determină
consumatorii să folosească raţional bunurile şi încurajează economicitatea
folosirii factorilor de producţie. Toate acestea se concretizează în alocarea
eficientă a resurselor. Situaţiile în care pieţele conduc la o alocare a
resurselor ce nu poate fi considerată ca eficientă şi face necesară intervenţia
corectivă a guvernelor sunt cunoscute sub denumirea de eşec al pieţelor.

1. CAUZELE SITUAŢIILOR DE EŞEC A PIEŢELOR

În cadrul pieţei, concomitent cu schimbul are loc şi un transfer al
drepturilor de utilizare şi control asupra bunurilor acestora. Dacă se
cumpără un televizor, se achiziţionează pe o perioadă nedeterminată nu numai
bunul fizic ci şi dreptul de a-l folosi, respectiv dreptul de a împiedica utilizarea
bunului de către alte persoane.
Schimbul drepturilor de control asupra utilizării bunurilor nu se poate
manifesta în afara transferului dreptului de proprietate. În cazul în care
piaţa asigură o alocare eficientă a resurselor, posibilităţile de schimb avantajos
al drepturilor de proprietate asupra bunurilor sunt maxim valorificate. În cazul
alocării ineficiente, posibilităţile de schimb avantajos rămân nevalorificate.
Factorii determinanţi ai unei alocări ineficiente a resurselor şi care
conduc la situaţii de eşec al pieţelor sunt:
a) dificultăţi în individualizarea drepturilor de proprietate ca
urmare a excluziunii imperfecte sau a unui grad redus de transferabilitate.
Excluziunea imperfectă se manifestă când dreptul de proprietate asupra unui
bun este deţinută de un grup, ceea ce creează greutăţi în legalizarea drepturilor
de proprietate individuală. Totodată, excluziunea imperfectă se manifestă şi în
situaţia în care există o capacitate redusă de a exclude un agent economic din
sfera potenţialilor utilizatori. În acest caz este vorba de posibilitatea de aplicare
a drepturilor obţinute legal. Costurile acţiunii de prevenire, identificare şi
pedepsire a utilizării ilegale a unui bun sunt denumite costuri de excluziune.
Spre exemplu, biletul şi controlul sunt elemente ale costului de excluziune,

152
elemente prin intermediul cărora persoanele ce nu achiziţionează dreptul de a
folosi un bun, de a beneficia de un serviciu, sunt excluse.
Gradul redus de transferabilitate se manifestă în situaţiile în care
drepturile legale de vânzare a unor bunuri sunt limitate. În acest caz proprietarii
nu au posibilitatea să încheie cele mai avantajoase contracte de vânzare. Este
cazul dreptului de preemţiune la vânzarea unor terenuri sau a situaţiilor de
control al preţurilor, ceea ce conduce la o valorificare incompletă a
posibilităţilor de schimb avantajos şi la o situaţie de eşec al pieţelor.
b) existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative. Schimbul
necesită informaţii care nu sunt gratuite şi implică cheltuieli pentru căutarea
partenerilor pentru negocierea contractelor şi monitorizarea executării etc.
Acestea au o pondere însemnată în costurile totale şi împiedică alocarea
eficientă a resurselor prin intermediul pieţei libere.
c) eşecul negocierii unor acorduri mutual avantajoase, ceea ce face
ca schimbul să nu aibă loc. Eşecul negocierilor se poate datora existenţei mai
multor posibilităţi cu privire la condiţiile schimbului reciproc avantajos. Dacă
există o singură alternativă, negocierea nu are obiect. În cazul alternativelor
multiple, negocierea este dificilă şi există riscul eşecului. Insuccesul
negocierilor afectează derularea schimbului şi generează pierderi de eficienţă.
Trăsătura comună a situaţiilor de eşec al pieţelor constă în
discrepanţa dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, şi
costurile sau beneficiile sociale, pe de altă parte.

2. EXTERNALITĂŢILE
În sistemul concurenţei perfecte, preţurile conduc agenţii economici
spre o utilizare eficientă a resurselor de care dispune colectivitatea, astfel încât
surplusul colectiv este maxim iar pieţele se află în echilibru. Echilibrul general
al pieţelor reprezintă o formă de eficienţă socială. Echilibrul general este un
optim Pareto, adică o situaţie în care nu este posibilă îmbunătăţirea
satisfacţiei unui agent fără diminuarea satisfacţiei altui agent economic.

2.1. Conceptul şi tipurile de externalităţi

Există cazuri în care preţurile nu joacă bine acest rol pe care teoria
concurenţei perfecte îl conferă şi în care costurile şi beneficiile private diferă
de costurile şi beneficiile sociale. Situaţiile în care deciziile de producţie sau
de consum ale unui agent economic afectează (pozitiv sau negativ) direct
satisfacţia sau profitul altor agenţi economici, fără ca piaţa să evalueze şi
să-l oblige să plătească sau să-l remunereze pentru această interacţiune
153
reprezintă externalităţi sau efecte externe. Externalităţile formează o
categorie de fenomene care se caracterizează prin: a) sunt efecte derivate din
activitatea unui alt agent economic decât cel care o suportă sau care este
influenţat de ea; b) nu sunt înregistrate de piaţă în mod direct şi, ca atare, nu
influenţează echilibrul concurenţial. Costurile sau beneficiile care nu sunt
încorporate în preţurile pieţei au un caracter extern întrucât nu sunt
asociate vânzătorului sau cumpărătorului, ci unei terţe părţi.
În cazul externalităţilor, producţia sau consumul unui bun de către un
agent economic modifică funcţia de producţie sau funcţia de utilitate a unui alt
agent economic.
De exemplu, se consideră două firme care produc bunurile X şi Y;
funcţia de producţie a firmei A care produce bunul X este:
X = f(Kx,Y),
unde Kx reprezintă factorul de producţie necesar pentru bunul X, iar Y exprimă
un element poluant produs de firma B şi care afectează activitatea din firma A.
Între producţia celor două firme există o corelaţie negativă:
dX/dY ≤ 0,
ceea ce înseamnă că producţia lui Y de către firma B generează asupra
producţiei bunului X fenomenul de ineficienţă sau un cost extern.
Dimpotrivă, dacă producţia bunului Y influenţează pozitiv producţia
bunului X, şi dX/dY > 0, avem de-a face cu fenomenul eficienţei externe, firma
B generează un beneficiu extern asupra producţiei bunului X.
Externalităţile pot fi pozitive sau negative. Externalităţile pozitive
corespund unor activităţi ce produc economii sau beneficii pentru terţi, iar
externalităţile negative generează costuri (dezeconomii) pentru terţe părţi.
Externalităţile reprezintă un caz de eşec al pieţelor în situaţia în care
concurenţa liberă generează niveluri de producţie sau de consum ce nu
corespund alocării eficiente a resurselor şi nu se realizează un optim Pareto.
De remarcat că prezenţa costurilor externe face ca preţul corespunzător
echilibrului Pareto (ppx) să fie mai mare decât preţul în situaţie de echilibru
concurenţial (p*x), iar cantitatea echilibrului Pareto (Qpx) să fie mai mică decât
cea corespunzătoare echilibrului concurenţial (Q*x) (fig. 9.1).
Prin luarea în considerare doar a costurilor marginale private (CmgP)
este generată cantitatea de echilibru Q*x, dar PIB la preţurile date nu este
maxim (graficul a).
Dacă se consideră că bunurile X şi Y se produc simultan (graficul b),
cuplul de cantităţi eficiente Q*x şi Q*y căruia îi corespunde setul de preţuri (p*x,
p*y) generează dreapta PIB, a cărei înclinaţie este mai mică decât rata de
transformare a bunurilor (RTB) în punctul "a". Echilibrul Pareto cere RTBa =
p*x / p*y, adică la setul de preţuri dat, dreapta PIB trebuie să fie tangentă la

154
curba transformării (curba posibilităţilor de producţie). Dacă se ia în
considerare şi costul marginal extern, se obţine în graficul (a) curba ofertei O2,
căreia îi corespunde o cantitate de echilibru Qpx mai mică şi un preţ de echilibru
mai mare, ppx. La noul pachet eficient reprezentat prin punctul "b" în graficul
(b), şi noul set de preţuri avem în mod corespunzător dreapta PIB2, care este
tangentă la curba transformării şi condiţia de echilibru Pareto este îndeplinită:
RTBb = ppx / ppx.

(a)

(b)

PIB 2 = p xp Q xp + p yp Q yp

PIB 1 = p *x Q * * *
x + p yQy

Fig. 9.1. Echilibrul concurenţial, echilibrul optim-Pareto şi curba

posibilităţilor de producţie.

Beneficiul social sau costul social este o combinaţie de beneficii

private şi beneficii externe sau costuri private şi costuri externe. În acest caz,
155
prin beneficiu se înţelege expresia valorică a utilităţii marginale a consumului.
Deoarece utilitatea marginală este descrescătoare, beneficiul marginal este şi el
descrescător în raport cu creşterea consumului. Beneficiul marginal defineşte
curba cererii, iar costul marginal desemnează curba ofertei.
Folosim următoarele notaţii pentru a indica beneficiile şi costurile:
- BmgP = beneficiul marginal privat;
- BmgE = beneficiul marginal extern;
- BmgS = beneficul marginal social (BmgS = BmgP + BmgE);
- CmgP = costul marginal privat;
- CmgE = costul marginal extern;
- CmgS = costul marginal social (CmgS = CmgP + CmgE).
Pentru a realiza eficienţă economică socială, este nevoie ca BmgS =
= CmgS pentru fiecare bun (serviciu) sau activitate. Motivul este evident. Atât
timp cât BmgS > CmgS, producţia sau activitatea ar trebui extinsă deoarece
beneficiile suplimentare depăşesc costurile suplimentare. În cazul în care
BmgS < CmgS, producţia trebuie restrânsă. Rezultă că producţia şi consumatorii
trebuie să pună în balanţă beneficiile şi costurile. Printr-un sistem de impozite
şi subvenţii aceştia sunt constrânşi să aducă la acelaşi nivel beneficiile şi
costurile.

2.2. Externalităţile pozitive de producţie

Externalităţile pozitive (economii externe) de producţie apar

deoarece de anumite acţiuni ale unor agenţi economici beneficiază alţi agenţi
economici, fără ca aceştia să plătească preţul pentru beneficiile obţinute.
Exemplul clasic este cel al apicultorului şi grădinarului: grădinarul, care
furnizează florile şi nectarul acestora, contribuie la producţia de miere fără ca
proprietarul stupilor să plătească, dar şi albinele ajută la polenizarea plantelor
fără ca grădinarul să plătească. Este vorba aici de o externalitate de producţie
pozitivă reciprocă.
Economiile externe de producţie pot să se manifeste în mai multe
situaţii: îmbunătăţirea calităţii unei străzi care este utilizată de un agent eco-
nomic, preocuparea unei firme de formarea continuă şi ridicarea calificării
profesionale a salariaţilor. De aceste îmbunătăţiri aduse unor factori de
producţie beneficiază, în primul rând, agentul economic care le-a realizat. Dar
de aceste acţiuni pot beneficia, concomitent sau ulterior, şi agenţii economici
care folosesc o şosea mai bună sau o mână de lucru calificată fără a despăgubi
firma pentru cheltuielile făcute. În acest caz beneficiul social este mai mare
decât beneficiul privat. Efectele unor operaţiuni de îmbunătăţire a unor factori
de producţie nu se reflectă integral şi exclusiv asupra costurilor şi beneficiilor
156
proprii. Unele se transmit şi influenţează pozitiv situaţia altor firme. Un alt
exemplu de externalitate pozitivă de producţie priveşte activităţile de cercetare
dezvoltare. Dacă o firmă efectuează cheltuieli şi pune la punct un nou procedeu
de fabricaţie, alte întreprinderi vor beneficia de aceasta, chiar dacă este nevoie
de un decalaj în timp pentru ca inovaţia să scape de sub incidenţa brevetării.
Avantajul adus de inovaţie, în timp, ansamblului de întreprinzători (cei care au
efectuat cheltuieli pentru cercetare şi cei care nu au efectuat astfel de cheltuieli)
este mult mai mare decât beneficiul inovatorului.
Externalităţile pozitive de producţie sunt prezentate cu ajutorul fig.
9.2.
Din moment ce există beneficii externe pentru producători, curba CmgS
se află sub curba CmgP (CmgS < CmgP), şi cum curba cererii exprimă beneficiul
marginal social (privat) al consumatorilor, nivelul optim al producţiei, Q0 este
dat de intersecţia curbei cererii cu curba CmgS.
Pret
Cmg CmgP

CmgS

Fig. 9.2. Externalităţi pozitive în producţie.

În condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă, volumul producţiei este

reprezentat de Q1 şi corespunde intersecţiei curbei cererii cu curba costului
marginal privat, CmgP. Înseamnă că, din punct de vedere social, se produce mai
puţin. La nivelul producţiei Q0, producătorii obţin preţul p0, dar costul lor
marginal este C0. Producţia poate fi sporită prin acordarea unei subvenţii pentru
producător egală cu (C0-p0). În acest caz, consumatorul plăteşte un preţ egal cu
costul marginal C0, minus beneficiul extern (C0-p0) sau un preţ egal cu p0, ceea
ce înseamnă că subvenţia este egală cu beneficiul extern.
Care este sursa subvenţiei? Administraţia ar putea colecta de la
populaţie suma necesară prin prelevarea beneficiului extern. Dar cheltuiala cu
subvenţia ar putea să nu fie egală cu beneficiul extern total. Beneficiul net al
societăţii din subvenţie este reprezentat de suprafaţa haşurată şi exprimă
157
excedentul de beneficiu social în raport cu costul social obţinut de la producţia
suplimentară realizată ca rezultat al subvenţiei.

2.3. Externalităţi negative în producţie

Dezeconomiile externe de producţie se manifestă în situaţia în care

deciziile unor agenţi economici dăunează altora fără a exista o
compensaţie financiară. Generatorul dezeconomiilor externe de producţie este
o firmă.
Poluarea constituie cazul caracteristic pentru externalităţi negative de
producţie. Dacă o întreprindere deversează apele uzate într-un râu, sau dacă
eliberează gaze toxice în atmosferă, afectează mediul natural fără ca piaţa, în
mod spontan, să definească un preţ pentru poluare. Nu există piaţă pentru
aerul pur al unui oraş sau pentru apa curată a râurilor şi oceanelor.
În fig. 9.3. se prezintă cazul externalităţilor negative în producţie.

Pret CmgS
Cmg

CmgP

Fig. 9.3. Externalităţi negative în producţie.

Curba cererii D indică beneficiile marginale private şi sociale. Curba

ofertei, în situaţie de concurenţă, reflectă doar costurile marginale private.
Curba CmgS este situată deasupra curbei ofertei concurenţiale exprimată de
CmgP. Producţia socială optimă este Q0 şi preţul este p0. În cazul unei pieţe
concurenţiale care poate produce Q1 la preţul p1, se manifestă o tendinţă de
supraproducţie. Producţia socială exprimată Q0 are preţul p0 iar costul marginal
privat este C0. Guvernul poate percepe o taxă pe unitate de produs (p0-C0), să
crească costul marginal privat cu (p0-Co) şi să reducă producţia de a Q1 la Q0.
Consumatorii plătesc atunci p0 la nivelul costului marginal social.
Venitul obţinut din încasarea pe produs poate fi utilizat pentru com-
pensarea externalităţilor ce provin din producerea bunului respectiv. De
exemplu, în cazul în care firma poluează apa, suma ar putea fi folosită pentru
158
curăţirea râului în care se deversează apele uzate sau pentru a compensa în alt
mod pe cei care sunt afectaţi de poluare.
De subliniat că venitul obţinut prin perceperea taxei pe produs poate fi
mai mare sau mai mic decât costul extern. În figura de mai sus, venitul este
(p0-Co)Q0, pe când costul extern este egal cu suprafaţa dintre CmgS şi CmgP până
la Q0. Câştigul net al societăţii este reprezentat de suprafaţa haşurată şi arată
excesul costurilor faţă de beneficii. Este de fapt însumarea diferenţei (CmgS -
BmgS) pentru producţia ce depăşeşte Q0 la Q1.

2.4. Externalităţi pozitive de consum

Există economii externe în consum în cazul în care deciziile unui

consumator au efecte pozitive de care beneficiază şi alţii, fără nici o
compensaţie monetară. Un bun exemplu ar fi vaccinările de care beneficiază
nu doar persoana în cauză ci şi alte persoane, deoarece este împiedicată
răspândirea bolilor contagioase.
Economiile externe în consum apar, mai ales dacă utilitatea pe care o
resimţim prin dispunerea de un anumit bun depinde de numărul de consu-
matori care folosesc un bun asemănător. Este cazul serviciilor de telecomu-
nicaţii. Pentru un individ utilitatea racordării la reţeaua telefonică depinde de
numărul persoanelor racordate. Sosirea unui nou abonat lărgeşte gama de
apeluri posibile şi aduce o satisfacţie suplimentară persoanelor deja abonate,
fără ca acestea să achite o contrapartidă tarifară.
Externalitatea pozitivă în consum este relevată în fig. 9.4. Ca şi în
figurile anterioare, curba CmgS (care este identică cu cea a CmgP), este curba
ofertei. Curba cererii D este curba BmgP. Există beneficii externe pentru
consumatori, BmgS > BmgP, curba BmgS se situează deasupra curbei cu o cantitate
egală cu Bmg. Cantitatea optimă din punct de vedere social este Q0, unde BmgP =
CmgS.
Fără nici o intervenţie guvernamentală, cantitatea produsă este Q1 şi
preţul corespunzător este p1, ceea ce înseamnă că avem o subproducţie în
comparaţie cu nivelul optim social. Dacă se produce Q0, preţul este p0, dar
costul marginal pentru acest volum de producţie este C0. Aceasta înseamnă că
este nevoie de o subvenţie pentru consumatori, a cărei mărime este (C0-po).
Producătorii obţin C0 iar cumpărătorii plătesc p0. Cel puţin o parte din
subvenţie (C0-po)Q0, ar putea fi obţinută de la cei ce beneficiază de profituri
externe provenite din consumul unor bunuri.

159
 CmgS=CmgP
Pret
Cmg

BmgS

D=BmgP

Fig. 9.4. Externalităţi pozitive de consum.

2.5. Externalităţi negative de consum

Pot să se manifeste dezeconomii externe de consum atunci când

consumatorii sunt la originea unor daune pentru alţi consumatori. Tutunul
poate să constituie o plăcere pentru unele persoane, dar fumul este dăunător
pentru terţi. Pentru o persoană muzica zgomotoasă poate reprezenta o plăcere,
dar este la originea dezeconomiilor externe de consum dacă deranjează
persoanele care apreciază calmul şi liniştea.

Pret
Cmg

CmgS=CmgP

D=BmgP

BmgS

Fig. 9.5. Externalităţi negative de consum

160
 Externalităţile negative în consum sunt exprimate de fig. 9.5. Din
moment ce există efecte negative în consum, CMGS şi CmgP sunt egale şi curba
cererii reflectă doar beneficiul marginal privat BmgP, iar BmgS < BmgP, respectiv
curba BmgS se află sub curba BmgP.
Cantitatea optimă este Q0 (punctul unde BmgS =CMGS). În absenţa
oricărei intervenţii, cantitatea furnizată şi consumată este Q1, şi preţul este p1.
Este o situaţie de supraproducţie în comparaţie cu nivelul social optim.
Forme tipice de dezeconomii externe de consum sunt efectele de
aglomerare ce se manifestă în condiţiile utilizării unor bunuri publice. Dacă un
individ foloseşte mijloacele de transport în comun în orele de afluenţă maximă,
el este la originea unei nemulţumiri pentru alţi călători deoarece se micşorează
spaţiul de care ei ar putea dispune şi au o călătorie mai puţin confortabilă.
Alte economii externe de consum sunt mai subtile. Astfel, satisfacţia pe
care o resimţim prin dreptul de dispoziţie asupra unor bunuri poate să
depindă de statutul social care le este asociat şi de comparaţiile interpersonale
pe care aceste bunuri permit să le stabilim.

2.6. Ineficienţa unei economii de piaţă în cazul poluării

Pentru a analiza situaţia unei economii în cazul dezeconomiilor externe

de producţie, considerăm cazul unei localităţi în care sunt instalate un număr
"n" de uzine şi care deversează în mediu deşeuri toxice prin care sunt afectaţi
"m" locuitori.
Costul de producţie al unei uzine CT1 depinde de volumul producţiei q1
şi de cantitatea de deşeuri y1. Neutralizarea deşeurilor toxice implică cheltuieli
care micşorează profitul. Dacă deversează în mediu mai multe deşeuri, profitul
la un volum dat al producţiei este mai ridicat decât în situaţia în care utilizează
tehnologii mai puţin poluante dar mai costisitoare.
Transcrierea analitică a acestei ipoteze este următoarea:
CT J = CT J ( q J , y J )

∂C J T ∂C J T
〉0 ; 〈0
∂ qJ ∂ y J
Din aceste ipoteze rezultă că întreprinderea are un interes financiar
fundamental pentru a polua mediul ambiant.

161
 În continuare presupunem că există un nivel maxim al poluării yy de la
care costul nu se mai diminuează şi că acest prag este independent de cantitatea
produsă qJ. Costul total, în acest caz, se modifică în funcţie de cantitatea de
deşeu yy, aşa cum indică fig. 9.6, unde se presupune că qJ1> qJ0.
Pentru yJ efectiv mai mic decât nivelul optim y J , sporirea lui yJ reduce
costul de producţie al întreprinderii. Presupunem, de asemenea, că costul
marginal ∂ CTJ/∂ qJ creşte odată cu volumul producţiei şi se reduce dacă
sporeşte volumul deşeurilor, ceea ce corespunde ipotezelor:

∂ C J T ∂C J T
2
〉0 ; 〈0
∂ q J ∂ qJ ∂ y J
2

Fig. 9.6. Relaţia între costul total şi volumul poluării

Notăm cu Y volumul total al deşeurilor şi Y = ∑ y j . Poluarea

J

mediului natural constituie o insatisfacţie pentru indivizi. Se presupune că

satisfacţia individului i este Ui şi se poate scrie:
U i = vi (Y) + M i cu vi < 0,
unde: i = 1, 2, …, m;
vi = parametru ce măsoară consecinţele cantităţii de deşeuri asupra
bunăstării individului i;
Mi = veniturile individului i consacrate achiziţionării bunurilor pentru
consumul personal.

162
 Satisfacţia individului este o funcţie descrescătoare în raport cu
poluarea: cu cât poluarea este mai importantă, cu atât satisfacţia este mai
redusă.
Dacă întreprinderile poluante aparţin riveranilor, atunci θ ij exprimă
valoarea fracţiunii din totalul titlurilor uzinei j ce le posedă un individ, astfel
că:
θ 1j+θ 2j +…+θ mj =1,
iar profitul distribuit este ∑θ
j
ij π ij . Profitul întreprinderii se determină ca

diferenţa între venit şi cost:

π j = pjqj - CTj(qj,yj),
unde pj este preţul bunului vândut de întreprinderea j.
Dacă individul i mai dispune şi de alte venituri Vi, considerate ca date,
se poate scrie:
M i = ∑θij π j + Vi
j

iar satisfacţia sa este exprimată de relaţia:

U i = vi (Y) + ∑θij π j +Vi

j

Obiectivul întreprinderii j este maximizarea profitului. Ea are două

variabile de decizie: qj şi yj. Dacă nu este penalizată pentru poluarea pe care o
produce, obţinerea profitului maxim va determina întreprinderea să arunce în
mediul ambiant o cantitate sporită de deşeuri, ceea ce îi minimizează costul
privat de producţie. Pentru cantitatea de producţie aleasă qj şi cantitatea
respectivă de deşeu yj, profitul maxim este:
π =pjqj - CT(qjyj) → max,
iar producţia qj verifică relaţia:
∂CT j
pj −
∂q j
(q j )
,yj =0

adică, egalitatea preţului cu costul marginal.

Pentru a ajunge la o soluţie satisfăcătoare din punct de vedere social,
se cere definirea în prealabil a ceea ce înseamnă funcţionarea optimă a
economiei din punctul de vedere al colectivităţii. Colectivitatea locală este
interesată în activitatea întreprinderilor poluante din două motive: unii locuitori
sunt coproprietari şi profiturile realizate sunt distribuite, dar în acelaşi timp
sunt afectaţi de poluare.
Abstracţie făcând de elementele restrictive care pot fi invocate, se poate
reţine drept criteriu de bunăstare colectivă suma utilităţilor individuale. În
acest caz, bunăstarea colectivă W, astfel definită, este exprimată de relaţia:
163
  
W =∑ U i =∑vi (Y ) +∑ θij πj +Vi 
i  j 
Dacă se utilizează definirea profitului, se poate scrie funcţia de
bunăstare colectivă:
Definind qj şi yj în maniera maximizării bunăstării colective, condiţiile
 
W =∑ ∑y i
vi  +∑p j q j −∑
 CT j (q j y j ) +∑Vi
∂ ∂CTj j
i W  j

∂q j
= pj −
∂q j
*
(q
*
j

j )
, y j =0
i

∂W ∂CT j * *
∂y j
( )
= ∑vi1 Y * −
∂y j
(
q j , y j =0 )
i

de optimalitate se scriu:
unde q*j şi y*j exprimă producţia optimă şi volumul optim de deşeu poluant al
întreprinderii y, iar Y = ∑
*
y *j .
j

Prima condiţie exprimă egalitatea preţului cu costul marginal al

producţiei.
A doua condiţie necesită o interpretare mai largă. Valoarea maximă pe
care consumatorul "i" este dispus să o plătească pentru a reduce volumul
poluării cu o unitate, este egală cu -vi(Y*), iar - ∑ v i ( Y ) defineşte suma
' *

disponibilităţilor marginale de plată din partea riveranilor pentru a reduce

cantitatea de deşeuri deversate în exterior. Costul marginal al reducerii
poluării, adică suplimentul de cost pe care trebuie să-l suporte firma j pentru a
reduce cantitatea de deşeu deversat cu o unitate, se exprimă prin -∂CTj/∂yj.
Egalitatea între suma disponibilităţilor marginale de plată şi costul marginal
de reducere a poluării pentru toate întreprinderile reprezintă cea de-a doua
condiţie de optim. Ea corespunde condiţiei Bowen-Lindahl-Samuelson
Aceasta înseamnă că reducerea poluării are un cost şi volumul optim de
deşeuri este definit de egalitatea costului suplimentar cauzat de reducerea
cu o unitate a deşeurilor cu suma disponibilităţilor de plată a agenţilor
pentru o asemenea reducere. Pentru o cantitate optimă y*j, costul marginal de
reducere a deşeurilor este strict pozitiv.
Maximizarea bunăstării colective conduce la reţinerea acelor niveluri de
producţie şi a cantităţilor de deşeuri ce sunt inferioare celor care rezultă din
comportamentul individual (descentralizat) al întreprinderilor care îşi
maximizează profitul. Aceasta înseamnă că spre deosebire de o întreprindere ce
urmăreşte să-şi maximizeze profitul care nu ţine seama decât de costurile
private antrenate de dezvoltarea producţiei sale, maximizarea bunăstării
colective implică includerea ansamblului de costuri sociale în costul de

164
producţie, format din costul factorilor de producţie achiziţionaţi şi costul
deşeurilor poluante pentru colectivitate.

2.7. Internalizarea externalităţilor negative

Înlăturarea ineficienţei cauzate de externalităţi se poate realiza prin

internalizare. Aceasta înseamnă a impune instituţii sau reguli care să-l
determine pe producătorul de externalităţi negative să trateze costurile şi
beneficiile sociale ca pe costuri şi beneficii private.

2.7.1. Teorema Coase

În teoria economică este consemnată teorema lui R. Coase, cu ajutorul

căreia se demonstrează că un optim Pareto este încă posibil în prezenţa
externalităţilor şi în absenţa intervenţiei guvernului dacă se realizează o
înţelegere (negociere) între producătorul de externalităţi şi cel ce resimte
efectul acestora (receptorul), cu condiţia ca drepturile de proprietate să fie
clar definite. Coase susţine că prezenţa efectelor externe nu determină în mod
necesar intervenţia guvernului, deoarece intervenţia însăşi este costisitoare, iar
acţiunile private ar putea avea acelaşi rezultat. Acolo unde este posibil, R.
Coase arată că responsabilităţile legale ar trebui reglementate prin piaţă, ceea
ce este posibil dacă nu sunt costuri de tranzacţie.
Reglementarea poluării are menirea să asigure volumul optim de
poluare la un nivel care depinde de modul de definire a drepturilor de
proprietate.
Teorema Coase se poate demonstra cu ajutorul fig. 9.7. Se considera
externalitatea ca un factor de producţie extern implicat de realizarea bunului
pentru care este organizat un proces de producţie. În acest caz, externalitatea
are un cost marginal crescător, reprezentat de curba CM, şi un beneficiu
marginal descrescător, reprezentat de curba BM.

165
 Fig. 9.7. Teorema Coase.

Deoarece producătorul încasează beneficiul marginal realizat de

externalitate dar nu acoperă costul marginal al acestuia (este un cost extern),
el alege varianta de a produce cantitatea de externalitate Em care corespunde
beneficiului marginal zero, adică beneficiului total maxim. Pe intervalul [E*,
Em] costul marginal suportat de terţe persoane este mai mare decât beneficiul
marginal al producătorului de externalităţi. Comportându-se raţional, agenţii
afectaţi de externalităţi vor oferi agentului producător un venit mai mare
decât beneficiul marginal, dar mai mic decât costul marginal, pentru a opta
pentru o cantitate mai redusă de externalitate. Atâta timp cât Cmg > Bmg, există
un câştig din tranzacţie care poate fi împărţit între producătorul de externalitate
şi agenţii economici afectaţi. Când Cmg = Bmg, pierderea agenţilor economici
afectaţi este egală cu câştigul producătorului, tranzacţia încetează, receptorii nu
mai au ce oferi, iar cantitatea de externalitate este la nivelul optim E*.
În cazul în care agentul economic receptor deţine dreptul de
proprietate asupra externalităţilor, el suportă costul extern, iar beneficiul
marginal revine producătorului. Agentul receptor alege nivelul zero al
externalităţii. La acest nivel costul marginal şi beneficiul marginal sunt egale
cu zero. Pe intervalul [O,E*] beneficiul marginal este mai mare decât costul
marginal (Bmg > Cmg). Comportându-se raţional, producătorul de externalităţi
va oferi celor afectaţi un câştig mai mare decât costul marginal şi mai mic
decât beneficiul marginal. În acest fel ambele părţi câştigă. Când Bmg = Cmg
tranzacţia încetează deoarece producătorul nu mai are ce oferi, iar cantitatea de
externalitate a atins nivelul optim E*.
Internalizarea externalităţii, potrivit teoremei Coase, nu implică
eliminarea completă a acesteia. Deoarece externalitatea este efectul
secundar al generării unui venit, situaţia optimă corespunde acelei
cantităţi de externalitate pentru care beneficiul marginal şi costul
marginal se egalează.
166
 2.7.2. Metode de reglare a poluării

Dacă se consideră că există un nivel optim al poluării diferit de zero,

care sunt metodele cele mai indicate pentru a-l atinge? Există trei modalităţi: 1)
elaborarea şi aplicarea unor standarde de poluare; 2) plata unei taxe de
poluare; 3) achiziţionarea drepturilor (licenţa) de poluare. Prima este o
metodă de control direct, în timp ce celelalte două sunt metode indirecte.
Pentru aplicarea metodei standardelor şi a metodei licenţelor este nevoie să
ştim nivelul optim de poluare, iar pentru aplicarea metodei taxei trebuie
cunoscute beneficiile marginale sociale şi costurile marginale sociale la nivelul
optim de poluare.

2.7.2.1. Standardele de poluare

Modalitatea frecventă în care guvernele aduc la acelaşi nivel costurile
private şi costurile sociale constă în impunerea unor standarde de poluare. În
majoritatea ţărilor se monitorizează poluarea aerului, poluarea apei şi se
reglementează cantitatea de deşeuri poluante ce poate fi deversată.
Fixarea unor standarde de poluare implică stabilirea unor niveluri
maxime de concentraţie pentru fiecare poluant. În general, standardele sunt
stabilite avându-se în vedere criteriile de sănătate, în sensul că poluantul nu
trebuie să depăşească nivelurile care ar face apa improprie pentru consum sau
aerul periculos pentru respirat. În acest scop administraţiile ar putea solicita
întreprinzătorilor să reducă gradul de poluare al deşeurilor până la un anumit
nivel, înainte ca acestea să fie deversate în mediul natural. În concluzie,
standardul de poluare este menit să obţină un nivel de poluare bine stabilit la
cel mai mic cost de control posibil.
Metoda standardelor de poluare este considerată ca fiind cea mai
puţin eficientă întrucât doar întâmplător se poate ajunge la un nivel optim
de poluare. Pentru ca guvernul să realizeze nivelul optim de poluare, trebuie să
dispună de informaţiile referitoare la activităţile poluante şi să cunoască
poziţiile exacte ale curbelor de costuri şi beneficii sociale. Pentru a le găsi, se
cer cunoscute preţul apei, costurile private ale firmelor ce se ocupă cu
distribuirea apei şi costurile externe ale celor care folosesc apa. În practică,
standardele sunt determinate într-o manieră mult mai arbitrară. Un alt aspect al
metodei standardelor este ipoteza după care toţi poluatorii vor obţine aceleaşi
efecte fără a ţine seama de costurile diferitelor întreprinderi. Unele firme ar
putea considera că este mai avantajos să schimbe utilajul în aşa fel încât să
ajungă la un anumit standard, în timp ce alte firme ar putea să considere soluţia
respectivă prea costisitoare, şi că ar fi mai avantajoasă folosirea în continuare a
vechilor echipamente şi tehnologii. În lipsa unei legislaţii care să oblige firmele
167
să schimbe la anumite perioade tehnologiile poluante, costurile depoluării cresc
enorm. Pe lângă aceasta, dacă nu există nimeni în măsură să impună pedepse,
cel care poluează nu va avea de suferit.
Reglementările recente în Uniunea Europeană ţintesc spre un com-
promis: "cea mai bună tehnologie disponibilă nu determină costuri externe".
Atât firmele cât şi administraţiile sunt libere a discuta ce înţeleg prin "cea mai
bună tehnologie disponibilă" şi "cost extern". Aceasta este o încercare de a face
firmele să reducă poluarea şi în acelaşi timp costurile externe.

2.7.2.2. Principiul poluator-plătitor

În absenţa unor constrângeri, întreprinderea deversează în mediu o cât
mai mare cantitate de deşeuri pentru a reduce costul său de producţie.
Comportamentul suboptimal al întreprinderii poluante face necesară căutarea
şi definirea unei soluţii de rezolvare a externalităţilor negative: internalizarea
acestora.
În esenţă, internalizarea externalităţilor negative constă în
încorporarea costurilor externe în preţul pieţei. Prin internalizare, costul
marginal privat creşte la nivelul costului marginal social. Internalizarea
externalităţilor negative nu este simplă, deoarece apar dificultăţi în legătură cu
măsurarea costurilor externe. Măsurarea costurilor externe este necesară
pentru stabilirea acţiunilor guvernamentale cu rol corector. Astfel, A.C. Pigou
arată că externalităţile negative pot fi internalizate printr-un sistem
corespunzător de impozite şi subvenţii. Impozitul pe vânzări trebuie să reflecte
dimensiunile costurilor externe, astfel încât costul marginal privat să se
deplaseze la nivelul costului marginal social.
Principiul poluator-plătitor implică din partea guvernului instituirea
unui impozit a cărui valoare este proporţională cu volumul deşeurilor emise.
Astfel, costul de producţie al întreprinderii poluante ţine seama de costul
social pe care îl reprezintă poluarea.
Cel ce poluează plăteşte şi suportă costurile cu depoluarea mediului
când realizează producţia. Impozitul (taxa) de poluare este menit să limiteze
diferenţa între costul privat şi costul social, iar producţia este adusă la nivelul
social optim. El trebuie să conducă la un rezultat eficient, obligând
întreprinderile care poluează să compenseze colectivitatea pentru daunele
provocate.
Se presupune că nivelul impozitului este t şi dacă întreprinderea j
deversează yj unităţi deşeuri poluante, atunci trebuie să plătească o taxă egală
cu tyj. În acest caz, profitul este:
π j=pjqj-CTj(qj,yj)-tyj.

168
 Dacă întreprinderea j alege un nivel de producţie şi o cantitate de
poluanţi care îi maximizează profitul, valorile alese verifică relaţiile:
∂π j ∂CT j
= pj − (q j , y j ) =0
∂q j ∂q j

Considerăm că taxa unitară are un nivel egal cu suma disponibilităţilor

marginale de plată pentru o reducere a cantităţii de poluanţi, evaluate pentru
cantitatea optimă Y*, adică:
t * = −∑vi1 (Y * ) > 0
i

unde t* reprezintă taxa optimă, iar valorile qj şi yj verifică relaţiile

∂CT
pj − (q j , y j ) = 0
∂q j

∂CT j
∑v 1
i (Y * ) − (q j , y j ) =0
i ∂y j
Dacă taxa este în acest mod fixată, sistemul are soluţia qj=q*j şi yj=y*j şi
întreprinderea alege spontan nivelul optim de producţie q*j şi de poluare y*j.
Ţinând seama de taxă, întreprinderile includ în costurile de producţie, pe
lângă costurile private şi costurile sociale externe pentru poluarea de care
sunt responsabile. În acest caz, taxa a "internalizat" costul social generat de
poluare.
În legătură cu sistemul poluator-plătitor se pot face două observaţii. Se
remarcă, în primul rând, existenţa unor incidenţe redistributive. Taxele asupra
poluării reduc profitul întreprinderilor şi diminuează venitul proprietarilor, iar
riveranii beneficiază de resursele fiscale colectate. Sistemul nu este modificat
fundamental dacă se înlocuieşte taxa cu o subvenţie proporţională cu reducerea
poluării în raport cu un nivel preferat yj. Întreprinderea poate obţine o subvenţie
de fiecare dată când acceptă reducerea cantităţii deşeurilor poluante la un nivel
inferior lui yj şi plăteşte taxă dacă depăşeşte nivelul respectiv. În al doilea
rând, trebuie satisfăcute ipotezele informaţionale pentru ca sistemul să poată
funcţiona. În acest scop trebuie definit nivelul optim de poluare Y* şi
determinat nivelul optim al taxei (subvenţiei). Pentru aceasta se cere
cunoaşterea precisă a disponibilităţilor marginale de plată ale agenţilor
economici ca şi a funcţiei de cost a întreprinderilor poluante. Taxa optimă este
modificată de fiecare dată când se modifică parametri ce definesc funcţiile de
cost. Informaţia necesară pentru calcularea taxei trebuie să fie precisă şi
constant repusă în discuţie.

169
 2.7.2.3. Drepturile de poluare
Mulţi economişti apreciază că ineficienţa unor metode de reglare a
externalităţilor se explică prin absenţa drepturilor de proprietate asupra
unor bunuri, absenţă ce este determinată de imposibilitatea organizării
pieţelor. Se consideră că dacă drepturile de poluare se schimbă pe o piaţă
concurenţială care stabileşte un preţ de echilibru, atunci se poate restabili
optimul deciziilor.
Să presupunem că guvernul determină printr-o modalitate oarecare
cantitatea de deşeuri ce pot fi aruncate în mediul extern, în decursul unei
perioade. Guvernul poate vinde la licitaţie autorizaţii de poluare. Cantitatea
strict limitată de autorizaţii asigură ca nivelul de poluare să nu depăşească
limita stabilită.
Piaţa drepturilor de poluare are ca obiect de schimb autorizarea de
deversare a unei cantităţi de deşeuri în mediul ambiant. Dreptul de poluare se
cumpără la preţul unitar γ şi pentru a deversa cantitatea yj, întreprinderea j
trebuie să plătească γ yj. Firma care cumpără autorizaţia poate să o folosească
integral sau parţial sau să o vândă unei alte firme.
Profitul firmei y ce achiziţionează autorizaţia de poluare este:
π j=pjqj-CTj(qj,yj)-γ yj.
Oferta pentru bunul qj şi cererea de drepturi de poluare yj rezultă din
maximizarea profitului, ceea ce conduce la următoarele condiţii de optim:
∂π j ∂CT j
= pj − (q j , y j ) =0
∂q j ∂q j

∂π j ∂CT j
= −γ − (q j , y j ) =0
∂y j ∂y j
Drepturile de poluare apar în funcţia de profit similar cu un factor de
producţie obişnuit ce este achiziţionat la preţul γ . Cererea de drepturi de
poluare a întreprinderii j poate fi considerată o funcţie descrescătoare de γ .
yj=yj(γ ), cu y’j < 0,
iar funcţia de cerere totală a drepturilor de poluare poate fi exprimată astfel:
N
Y d (γ ) = ∑ y j(γ )
j =1

Oferta drepturilor de poluare este privilegiul autorităţilor însărcinate cu

controlul poluării. Acestea oferă cantitatea totală de drepturi pentru care suma
disponibilităţilor marginale de plată în scopul reducerii poluării este egală cu
preţul drepturilor. Cantitatea de drepturi Y verifică egalitatea:

170
 m
− ∑vi1 (Y s ) = γ
i =1
care defineşte o funcţie crescătoare pentru oferta de drepturi de poluare.
Preţul drepturilor este considerat a fi perfect flexibil şi el echilibrează
oferta şi cererea, ceea ce înseamnă că se fixează la nivelul γ *, care verifică
egalitatea:
Ys(γ *)=Yd(γ *).
Preţul de echilibru al drepturilor de poluare γ * este egal cu costul
marginal necesar reducerii poluării pentru fiecare întreprindere.
Starea de echilibru în acest domeniu poate fi apreciată ca o rezultantă a
procesului de tatonare în cadrul căreia autorităţile publice revizuiesc cantitatea
şi preţul drepturilor de poluare pentru a fi o concordanţă între cantitatea de
drepturi pe care speră să o vândă şi cantitatea de drepturi pe care
întreprinderile o solicită efectiv.

3. BUNURILE PUBLICE

3.1. Conceptul de bun public

În anii '50, P. Samuelson a formulat teoria bunurilor publice pure. Un

bun public pur este acela care furnizează beneficii nonexclusive şi
nonrivale, iar efectul de aglomerare este absent. Dacă una dintre aceste
condiţii nu se verifică, atunci vorbim de existenţa bunurilor publice mixte.
Prin nonexclusivitate se înţelege imposibilitatea de a exclude de la
consum vreun consumator potenţial imediat ce bunul a fost produs. Există
imposibilitatea de excludere dacă natura bunului face ca el să nu fie posibil de
a fi rezervat utilizării anumitor agenţi. Apărarea, justiţia, educaţia naţională,
reţeaua rutieră etc. sunt exemple de bunuri publice. Un far construit în zona
unui port este un bun public întrucât după construirea sa nici un căpitan de
vapor nu poate fi exclus de la folosirea farului pentru ghidarea vasului,
indiferent că plăteşte sau nu.
Pentru unele bunuri publice, anumiţi indivizi pot fi în mod efectiv
excluşi. Această excludere poate fi făcută prin prelevarea unui preţ: taxa
autorutieră, biletul de intrare într-un parc municipal.
Nonrivalitatea semnifică faptul că după ce bunul a fost produs,
creşterea beneficiarilor acestuia nu diminuează volumul utilităţilor pe care
bunul le oferă deja consumatorilor iniţiali. Rezultă că pentru orice consumator
adiţional, care apare după ce bunul a fost produs, costul marginal este zero.
Bunul care are această proprietate poate fi considerat un bun ce ocazionează
171
numai costuri fixe. În cazul acesta nu există costuri variabile. În exemplul
precedent cu farul construit în raza unui port, creşterea numărului de utilizatori
ai semnalelor nu diminuează cu nimic volumul utilităţilor pe care farul le oferă
deja consumatorilor iniţiali.
Pentru bunurile publice pure există obligaţia de folosire: faptul de a
dispune de un bun public nu este efectul deciziei agentului economic respectiv.
Obligaţia de folosire apare în cazul apărării teritoriului. Deoarece persoanele
individuale nu pot decide asupra unui nivel de apărare ce le-ar fi asigurat de
către armată, fiecare cetăţean dispune de aceeaşi "cantitate" de apărare a
teritoriului.
Unele bunuri publice nu verifică principiul obligativităţii de folosire: o
şcoală sau o reţea rutieră publică pot fi substituite cu o şcoală privată şi cu un
tren.
În sfârşit, există efecte de aglomerare, deoarece satisfacţia pe care un
consumator o resimte prin folosirea unui bun public depinde de numărul de
utilizatori care beneficiază în mod egal. Dacă nu există efect de aglomerare în
cazul apărării strategice, apărarea civilă nu urmează aceeaşi regulă: calitatea
protecţiei individuale depinde de reţeaua de adăposturi, numărul de persoane ce
trebuie protejate. Justiţia nu face excepţie de la efectul de aglomerare întrucât
apare un decalaj între depunerea unei petiţii şi rezolvarea ei. Reţeaua rutieră
prezintă efecte de aglomerare deoarece există ore de supraîncărcare şi blocarea
circulaţiei reduce fluiditatea traficului. Efecte de aglomerare sunt exemple de
efecte externe, de situaţii în care satisfacerea unui agent economic prin
utilizarea unui serviciu public este afectată direct de deciziile altor agenţi
economici.
Bunul public poate să privească un număr limitat de cetăţeni sau
colectivitatea naţională. Apărarea naţională priveşte toţi cetăţenii statului, pe
când construirea unui pod, a unui parc, iluminatul public al unei localităţi etc.
sunt bunuri publice susceptibile să amelioreze bunăstarea unui număr limitat de
cetăţeni care compun o colectivitate locală.

3.3. Cererea agregată de bunuri publice

Nonrivalitatea în consum nu implică adăugiri la costurile variabile şi la

costurile marginale atunci când la consumatorii existenţi se alătură un
consumator suplimentar. Această caracteristică are implicaţii asupra modului
specific în care se manifestă cererea şi oferta.
Spre deosebire de opţiunea privată, modelul cererii de bunuri publice
apare schimbat. În principiu, bunurile publice nu se cumpără, iar
instituţiile publice se conduc după reguli politice şi administrative.

172
Individul nu apare în calitate de cumpărător al bunului public contra bani, ci de
beneficiar al bunului, din cauza decuplării beneficiilor primite în urma folosirii
bunurilor publice de obligaţiile de plătitor de impozite şi taxe pe care le are
orice consumator al unor asemenea bunuri. Nevoia de bunuri publice se
exprimă în campanii electorale, întâlniri cu deputaţi şi senatori, consilieri sau
prin presiunea unor grupuri de interese. Relevarea nevoii de către producător
are loc prin intermediul guvernului ales. Conform lui J.M. Buchanan, deciziile
asupra cererii şi ofertei de bunuri publice sunt făcute de către consumatorul
votant prin instituţii politice şi nu prin piaţă.
Mecanismul cererii şi ofertei de bunuri publice are drept caracteristici
următoarele:
a) Separarea beneficiilor reprezentând consumul bunurilor publice, de
contribuţia la costul ofertei acestora.
b) Organizaţiile publice obţin principalele lor venituri de la buget prin
impozite, taxe, donaţii, alte surse şi nu prin preţuri.
c) Imposibilitatea măsurării obiective a producţiei şi beneficiului de
bunuri publice.
d) Valoarea producţiei de bunuri publice este reprezentată de costurile
factorilor utilizaţi pentru crearea producţiei. Nu există o linie care
să exprime nivelul minim de eficienţă şi care să limiteze cheltuielile
publice.
În condiţiile pieţei bunurilor publice sunt prezente patru categorii de
decidenţi:
 Consumatorul votant - ce urmăreşte satisfacerea maximă a
trebuinţelor fără limită bugetară proprie, şi care foloseşte dreptul de
vot pentru alegerea partidului care îi oferă cele mai mari avantaje;
 Guvernul alege acţiunile care să-i aducă, în ultimă instanţă, cel
mai mare număr de voturi;
 Administraţiile publice urmăresc obţinerea unei alocaţii
bugetare maxime, inclusiv creşterea influenţei prestigiului şi
venitului;
 Producătorul urmăreşte obţinerea venitului maxim indiferent de
nivelul eficienţei la care se realizează bunurile publice.
În cazul bunurilor publice, cererea se formează în mod specific.
Neexistând obligaţia din partea consumatorului de a plăti contravaloarea
bunului şi nici piaţa pentru a face cunoscute producătorului dorinţele sau
nevoile consumatorului, relaţiile dintre consumatori şi producători se
desfăşoară prin intermediul instituţiilor publice şi administraţiilor. Aşa cum
precizează Bruno Fray, consumatorii votanţi şi producătorii de bunuri publice
fac cunoscut guvernului că o creştere a ofertei va produce acestuia beneficii

173
sub forma numărului de voturi, iar un refuz de satisfacere a cererii l-ar costa
multe voturi şi, probabil o înfrângere electorală.
Faţă de cererea de bunuri, guvernul nu poate rămâne indiferent, şi este
pus în faţa unor dileme mari: dacă respinge cererea pentru a se încadra în
limitele resurselor disponibile pierde o parte din votanţi, iar dacă acceptă
creşterea cantităţii de bun public pentru a maximiza voturile, nu dispune de
resurse şi este obligat să sporească impozitele. În consecinţă, reacţiile
guvernului sunt călăuzite de raţionamente legate de atingerea obiectivului
principal - maximizarea numărului de voturi în condiţiile restricţiilor
economice date, precum şi de cerinţa de a adopta anumite strategii şi tactici
care să concureze cu cele ale opoziţiei.
În condiţiile în care pe consumatori îi interesează doar beneficiul şi
neglijează costurile, se ajunge la supradimensionarea cererii şi la relevarea
preferinţei în termeni politici. Se pune întrebarea dacă o astfel de cerere poate
avea o formă analitică.
Răspunzând afirmativ, P. Samuelson a formulat curba cererii de
bunuri publice sub forma unei pseudo-curbe. Pentru trasarea pseudo-curbei
cererii se presupune că fiecare persoană relevă "disponibilitatea marginală de
plată pentru bunul public". Pseudo-curba cererii pentru bunul public din fig.
9.8 reprezintă disponibilitatea marginală a consumatorului votant de a plăti
cantităţile din bunul public utilizat.

hg
g s

Fig. 9.8. Cererea optim paretiană (Q*) şi cererea politică de

bunuri publice (Q'p).

În fig. 9.8 sunt prezentate trei situaţii:

a) Când se ia în considerare disponibilitatea marginală de a plăti
(preţul marginal al bunului public) şi curba costului marginal real.

174
 La intersecţia celor două curbe se realizează cererea optim Pareto
Q*.
b) Când se ia în considerare doar o parte din preţ, p'0, restul fiind
suportat de stat prin subvenţie, adică p'0 = p0-s, cererea de bunuri
publice (Q'p) are un caracter politic datorită intervenţiei statului
prin acordarea de subvenţie.
c) Când preţul este egal cu zero, cererea în întregime are un caracter
politic (Qp) şi este maximă.
Din grafic rezultă că cererea politică este mai mare decât cererea optim
Pareto:
Qp> Q'p> Q*.
Aceasta apare ca o tendinţă generală stimulată de mecanismele politice
de formare a cererii de bunuri publice.
Caracteristica de nonrivalitate în consum se reflectă în modul specific
de agregare a curbelor individuale ale cererii. Dacă la bunurile private
agregarea are loc pe orizontală, în cazul bunurilor publice curbele cererii sunt
agregate pe verticală.
În fig. 9.9 pe abscisă este reprezentată cantitatea de bunuri private (Q)
şi bunuri publice (QG) destinate consumului, iar pe ordonată preţurile bunurilor
(p) şi, respectiv, taxele (impozitele individuale), TA şi TB, interpretate ca preţuri
pentru bunurile publice. De asemenea, sunt trasate curba ofertei (cost marginal)
S=Cmg, cererea individuală pentru A şi B, precum şi cererea agregată DA+B.

Cmg = S

(a)

CGmg = S

175
 (b)

Fig. 9.9. Cererea agregată de bunuri private (a) şi de bunuri publice (b).

În cazul bunurilor private, cererea agregată DA+B, rezultă din însumarea

pe orizontală a celor două cereri individuale la un preţ de piaţă neschimbat
potrivit regulilor concurenţei perfecte. În acest mod se ajunge la cantitatea
totală QA+B, ce corespunde optimului Pareto, întrucât rezultă din întretăierea
curbei costului marginal Cmg cu curba cererii agregate DA+B.
Curba cererii agregate pentru bunuri publice DGA+B rezultă din
însumarea pe verticală a celor două cereri individuale. În acest caz, cantităţile
individuale nu sunt variabile din cauza caracteristicilor de nonexclusivitate şi
nonrivalitate în consum. Prin definiţie, fiecare individ, precum şi toţi la un loc,
folosesc aceeaşi cantitate din bunul public respectiv. Ceea ce variază este
preţul. La cantitatea QG individul plăteşte p = TA iar individul B plăteşte p = TB,
care însumate înseamnă p0.
Condiţiile optimului Pareto pot fi satisfăcute atunci când suma celor
două cereri individuale (beneficii marginale) egalează costul marginal DGm.
Conform teoriei clasice a impozitării după principiul beneficiilor, sarcinile de
impozitare sunt distribuite pe contribuabili potrivit beneficiilor pe care le
primesc prin distribuirea bunurilor publice. Individul A plăteşte impozitul OTA
iar individul B un impozit OTB, ceea ce înseamnă că fiecare plăteşte un impozit
egal cu beneficiul marginal obţinut prin folosirea bunurilor publice.

3.3. Producţia optimă de bunuri publice

Piaţa cu concurenţă perfectă furnizează cantitatea optimă de bunuri

private deoarece producţia este extinsă până când cererea egalează oferta. La
acest punct, curba cererii exprimă beneficiul marginal social şi curba ofertei
reflectă costul marginal social al producţiei.

176
 Pentru bunurile publice se formulează întrebarea: cât din resursele unei
economii trebuie consacrate acestei producţii şi în ce mod este ea finanţată? Un
exemplu poate ajuta la caracterizarea nivelului optim de bunuri publice. Se
presupune o colectivitate locală, reprezentată de “n” consumatori care
beneficiază de un bun public – un post de televiziune municipal, care emite x
ore pe săptămână, ceea ce antrenează un cost total egal cu CT(x). Suma pe care
un consumator i este dispus să o plătească pentru a beneficia de o unitate
suplimentară de bun public reprezintă disponibilitatea marginală de plată
D0m(x). Aceasta depinde de x şi funcţia Dim(x) este descrescătoare. Dacă
consumatorul i are la dispoziţie un număr mic de ore de emisiune (x mic) este
dispus să sacrifice o sumă mai mare pentru o durată mai mare; dacă x este
mare, suma suplimentară pe care acceptă să o plătească este scăzută.
Suma pe care colectivitatea, în ansamblu, este dispusă să o plătească
pentru o oră în plus de emisiune reprezintă suma disponibilităţilor marginale
de plată:
n

∑D
i =1
i
m ( x)

Pentru a determina nivelul optim al producţiei de bunuri publice, suma

disponibilităţilor marginale de plată se compară cu suplimentul de cost
determinat de o unitate de bun public în plus, adică cu costul marginal:
Cmg = dCT / dx.
Dacă Σ D m(x)>Cmg, nivelul producţiei de bun public poate creşte
i

avantajele pe care le aduce depăşesc costurile suplimentare. Invers, dacă suma

disponibilităţilor marginale de plată este mai mică decât costul marginal,
producţia (cantitatea) de bun public trebuie redusă, astfel că pierderea de
satisfacţie a utilizărilor să fie compensată de economiile la costuri. Cantitatea
optimă de bun public x* este definită prin egalitatea sumei
disponibilităţilor marginale de plată cu costul marginal exprimată prin
relaţia:
n

∑D
i =1
i
m ( x* ) = C mg ( x* )

Fig. 9.10 ilustrează această condiţie de optim.

177
 Cmg

Fig. 9.10. Producţia optimă de bunuri publice.

Pentru simplificare se consideră doi indivizi A şi B, iar Dim(A) reprezintă

disponibilitatea marginală de plată a individului A pentru bunul public. Aceasta
este şi curba cererii individului A pentru bunul public. Dim(B) este curba
disponibilităţilor marginale de plată a lui B şi curba cererii individuale a lui B
pentru bunul public. Cu alte cuvinte, 0x* unităţi din bunul public furnizează
x*D beneficiu lui A şi x*E lui B. Dar atât A cât şi B se bucură de acest beneficiu
şi, deci, pentru a x-a unitate, beneficiul marginal (disponibilitatea marginală de
plată) este egală cu x*F. Din cauza nonrivalităţii în consum a bunului public,
curba sumei disponibilităţilor marginale de plată se obţine prin însumarea pe
verticală a curbelor disponibilităţilor marginale individuale de plată.
Producţia optimă de bun public x* este reprezentată de intersecţia curbei
sumei totale a disponibilităţilor marginale de plată cu curba costului marginal.
Analiza precedentă nu este riguroasă pentru că nu explică preferinţele
indivizilor asupra bunurilor publice şi asupra bunurilor private. Este, totodată,
incompletă pentru că nu explică cum poate fi finanţată producţia bunului
public. Să considerăm o economie cu “m” consumatori, iar preferinţele
consumatorului “i” sunt reprezentate printr-o funcţie de utilitate de forma:
Ui(x,Mi),
unde x reprezintă cantitatea dintr-un bun public; Mi exprimă valoarea resurselor
pe care consumatorul o consacră pentru bunuri private.
În alegerea cantităţii de bun public, obiectivul este reprezentat de
maximizarea bunăstării colective plecând de la preferinţele individuale.
Concret, este vorba de maximizarea sumei ponderate de utilităţi individuale:
m
W = ∑aiU i ( x, M i )
i =1
unde W este funcţia de utilitate colectivă, ai reprezintă ponderea acordată
satisfacţiei individului i.
178
 În determinarea cantităţii optime de bun public trebuie să se ţină
seama de finanţarea necesară. Dacă se prelevă taxe ti de la fiecare individ,
valoarea consumurilor de bunuri private este:
Mi = Vi - ti,
unde Vi este venitul consumatorului i. Trebuie aleasă mărimea prelevării ti şi
cantitatea de bun public x, respectând echilibrul bugetar al întreprinderii
productive.
Problema se poate scrie astfel:
m
Maxim ∑a U ( x,V
i =1
i i i − ti )

sub constrângerea:
m

∑t
i =1
i − CT ( x) = 0

Lagrangianul acestei probleme este:

m
 m 
L = ∑ aiU i ( x, Vi − ti ) + λ  ∑ ti − CT ( x)  = 0
i =1  i=1 
∂L m
∂U i
= ∑ ai − λCm ( x) = 0
∂x i=1 ∂x
ceea ce conduce la condiţiile de optim:
∂L ∂U i
= ai +λ=0
∂t i ∂M i

Aceste condiţii de optim corespund constrângerii de echilibru bugetar

pentru producţia bunului public şi formează un sistem de m+2 ecuaţii care
determină cele m+2 necunoscute: λ ,x,t1,…,tm. În particular, condiţia ∂ L / ∂ ti =
= 0, implică:
λ
a1 = , i = 1,..,m
∂U i / ∂M i
Rearanjând ∂ L / ∂ x = 0, obţinem relaţia:
m
∂U i / ∂x
∑ ∂U = Cm ( x)
i =1 i / ∂M i

cunoscută sub numele de “condiţia Bowen-Lindahl-Samuelson” (BLS).

Pentru a interpreta condiţia BLS, presupunem un consumator i căruia i
se propune o creştere a cantităţii din bunul public dx>0. Ce sumă suplimentară
dti va accepta el să plătească pentru a putea dispune de cantitatea suplimentară

179
dx? Consumatorul i nu acceptă să plătească dt în plus dacă utilitatea sa se
diminuează.
Având
U i =U i ( x, M i ) =U i ( x, Vi −ti )
consumatorul acceptă să plătească în plus o sumă dt, dacă se verifică relaţia:
∂U i ∂U i
dU i = dx − dt i ≥ 0
∂x ∂M i
altfel spus:
dt i ∂U i / ∂x
≤
dx ∂U i / ∂M i
Termenul din dreapta inegalităţii reprezintă rata marginală de
substituţie a bunului privat cu bunul public şi se interpretează drept
disponibilitatea marginală de plată a consumatorului i. În fond, condiţia BLS
exprimă egalitatea dintre disponibilitatea marginală de plată şi costul
marginal al bunului public. Ea consfinţeşte egalitatea utilităţii marginale
sociale a venitului diferiţilor consumatori caracterizând complet producţia
optimă a bunurilor publice şi modalităţile sale de finanţare.
Condiţia BLS presupune o informare perfectă asupra preferinţelor
consumatorilor, a funcţiilor de utilitate şi a funcţiei de cost, ceea ce permite
calculul soluţiei optime şi adoptarea deciziei de prelevare din veniturile
indivizilor pentru finanţarea bunului public.

3.4. Modalităţi de determinare a producţiei optime de bunuri

publice

Ipoteza informării perfecte a administraţiei publice pentru a calcula

soluţia optimă privind producţia de bunuri publice este puţin verificată.

3.4.1. Echilibrul cu subscripţie

În situaţia în care fiecare consumator varsă o contribuţie voluntară,

aceasta defineşte cantitatea de bun public ce este produsă. Agenţii economici
determină subscripţia lor în raport cu avantajul pe care vor să-l obţină personal
şi ignoră complet satisfacţia suplimentară resimţită de ceilalţi agenţi. Ei sunt în
număr mare şi nu pot să se unească pentru a-şi determina împreună contribuţia.
Consumatorul i determină contribuţia sa ti şi consideră că sunt date
contribuţiile altor consumatori, tj.

180
 Notăm cu g(T) cantitatea de bun public care poate fi produsă cu o
subscripţie totală egală cu T. Funcţia g nu este alta decât funcţia inversă a
funcţiei de cost g=CT-1.
Avem
 m 
x = g (T ) = g  ∑ t j 
 j =1 
şi utilitatea consumatorului i apare ca o funcţie de subscripţie individuală

  m  
U i = U i  g  ∑ t j Vi − ti 
  j =1  
iar subscripţia ti este determinată pentru a maximiza Ui în timp ce valorile de
subscripţie tj (j≠ i) sunt considerate ca fixe. În acest caz avem:
dU i ∂U i ∂U i
= g ' (T ) − , pentru i = 1,..., m
dt i ∂x ∂M i
Cum g=CT-1, avem g’=1/CT’=1/Cmg şi deci:
∂U i / ∂x
= C mg ( x )
∂U i / ∂M i
Rezultă că echilibrul cu subscripţie presupune egalitatea costului
marginal şi a disponibilităţii marginale de plată pentru fiecare
consumator. El diferă de condiţia BLS, ceea ce arată că procedeul sub-
scripţiei nu conduce la o producţie optimă a bunului public. Suboptima-
litatea echilibrului cu subscripţie rezultă din caracterul noncooperant al
procedurii, iar consumatorii aleg să subscrie o valoare care este inferioară celei
care este optim socială.

3.4.2. Echilibrul Lindahl

Este acceptată ipoteza conform căreia echilibrul general al unei

economii concurenţiale ce produce bunuri private duce la o formă de eficienţă
în alocarea resurselor. Echilibrul realizat este un optim Pareto, adică o situaţie
în care este imposibil să îmbunătăţim satisfacţia unui consumator fără a
diminua pe cea a altui consumator. Se pune problema dacă poate fi pus în
funcţiune un sistem comparabil pieţei concurenţiale în cazul bunurilor publice.
Un răspuns afirmativ a oferit economistul german Erik Lindahl.
Se consideră că funcţiile de utilitate ale consumatorilor se pot scrie sub
forma:
Ui(x,M)= Ui(x)+ Mi,

181
ceea ce presupune ipoteza că utilităţile marginale ale bunurilor private sunt
constante şi egale cu unu (α 1=α 2=…=α m). În acest caz, condiţia BLS se
m

∑U
i =1
1
i ( x ) = C mg ( x )

scrie
şi ea serveşte determinării cantităţii optime de bun public. Totodată, se
presupune că există un “preţ individualizat” ce este “alocat” fiecărui
cumpărător: preţul pi defineşte valoarea pe care consumatorul i trebuie să o
plătească pentru fiecare unitate de bun public de care doreşte să dispună. În
acest mod consumatorul i determină o cerere de bun public care este a lui,
proprie, notată cu xi, şi o cerere de bun privat Mi. Cererea respectivă de bun
public şi de bun privat maximizează utilitatea consumatorului i:
Maxim Ui(xi)+ Mi
pixi+Mi= Vi.
Dacă se notează cu L langrangianul şi cu λ multiplicatorul Lagrange
asociat constrângerii de echilibru bugetar pentru consumatorul i, cererea de
bun public şi cererea de bun privat verifică condiţiile:
∂L
= ui' ( xi ) − λpi = 0
∂xi
∂L
= 1 −λ = 0
∂M i
de unde rezultă că:
u'i(xi) = pi.
Totodată se presupune că producţia bunului public este asigurată de o
întreprindere care urmăreşte să-şi maximizeze profitul şi evaluează fiecare
m
unitate de bun public la preţul p = ∑ pi . În această situaţie, profitul
i =1
întreprinderii este:
 m 
π =  ∑ pi  x − CT ( x )
 i =1 
Profitul este maxim pentru o cantitate a producţiei care verifică ega-
litatea venitului marginal (a preţului) şi a costului marginal:
m

∑p
i =1
i = C mg ( x )

Prin definiţie, preţurile individualizate p1, p2, p3, …, pm exprimă un

echilibru Lindahl dacă pentru aceste preţuri toţi consumatorii cer aceeaşi
182
cantitate de bun public: xi = x pentru i=1, …, m, iar întreprinderea alege
producerea cantităţii respective.
La nivelul echilibrului Lindahl avem:
u'i(x) = pi , i=1, …, m
m

∑pi =1
i = C mg ( x )

ceea ce implică:
m

∑u ( x ) = C
i =1
i mg (x)

şi în acest mod condiţia BLS este verificată.

Pentru prezentarea grafică a echilibrului Lindahl se au în vedere
persoanele A şi B ale căror curbe de cerere nu exprimă relaţia preţ-cantitate, ci
relaţia dintre ponderile din preţul total (costul total) şi cantităţile cerute. Pe
laturile orizontale este reprezentată cantitatea din bunul public X, iar pe laturile
verticale sunt părţile (ponderile) acoperite de cele două persoane din preţul
(costul) total. Deoarece între partea din preţ suportată de o persoană şi preţul
absolut este o relaţie directă, rezultă că există două curbe normale ale cererii cu
înclinaţie negativă: DA este curba cererii pentru persoana A şi DB este curba
cererii pentru persoana B.
Cantitatea optimă sau de echilibru este X*, adică acea cantitate care
corespunde intersecţiei dintre cele două curbe ale cererii. Punctul L
reprezintă echilibrul Lindahl. Pentru cantitatea X*, partea din preţ (cost)
acoperită împreună de cele două persoane este de 100%, suma plăţilor
voluntare egalează costul bunului public. La cantitatea X1 < X* cele două
persoane subscriu împreună mai mult decât costul bunului public şi, în
consecinţă, ele vor decide să solicite o cantitate mai mare de bun public pentru
a plăti mai puţin. La cantitatea X2 > X*, cele două persoane nu plătesc suficient
pentru a acoperi costul bunului public, care, astfel, nu poate fi produs şi vor
decide să solicite o cantitate mai mică de bun public.

183
 0

Cantitatea de
X2 bun public
Fi
Fig. 9.11. Echilibrul Lindahl.

Echilibrul Lindahl este expresia unei modalităţi descentralizate care

permite determinarea producţiei optime de bunuri publice. Realizarea sa este
posibilă prin organizarea unei tatonări asupra preţurilor individualizate,
comparabilă cu tatonarea walrasiană. Aceasta înseamnă creşterea preţului
individualizat suportat de agenţii care cer mai mult bun public şi reducerea
preţului pentru cei care solicită o cantitate mai mică încât să se ajungă la o
situaţie în care toţi solicită aceeaşi cantitate. Totodată, prin tatonare se
urmăreşte a verifica dacă suma preţurilor conduce la egalizarea cantităţii cerute
cu cea oferită, respectiv la realizarea echilibrului Lindahl în care se produce
cantitatea optimă de bunuri publice.

3.4.3. Problema "pasagerului clandestin".

Mecanismul descoperirii cererii de bunuri publice

Scenariul pe care îl presupune echilibrul Lindahl are puţine şanse de

realizare. Consumatorii plătesc bunul public la preţuri individualizate şi dispun
de o cantitate mai mică datorită nonexcluziunii. În procesul tatonării, ce ar
trebui să ducă la echilibru, consumatorul i înţelege că are interesul de a anunţa
o cerere mai redusă de bun public pentru a beneficia de un preţ individualizat
mai mic. Consumatorul îşi ascunde preferinţa reală de bun public pentru a
contribui mai puţin la finanţarea lui. Odată ce bunul public a fost produs, de
acesta pot beneficia toţi membrii comunităţii, indiferent dacă au suportat sau nu
costul ocazionat. În această situaţie, pentru o parte din indivizi este raţional să
aştepte ca alţii să producă şi să suporte costul bunului public, iar ei să

184
beneficieze de acesta, fără să contribuie la finanţarea sa. Acest comportament
este cunoscut sub denumirea "pasagerului clandestin". Dar dacă toţi cetăţenii
adoptă un astfel de comportament, societatea nu poate să-şi creeze un sistem de
apărare, educaţie, ocrotire a sănătăţii, alte bunuri publice.
Rezultatul final nu este în beneficiul nici unui membru al grupului.
Pasagerul clandestin trebuie, deci, să presupună că toţi ceilalţi membri ai
grupului joacă acelaşi rol sau trebuie să fie inconştienţi de rezultatul final.
De subliniat că termenul de „pasager clandestin” induce, într-o anumită
măsură, în eroare prin aceea că sugerează o comportare strategică din partea
participantului individual. O astfel de comportare menită să ascundă de ceilalţi
adevăratele preferinţe ale individului referitoare la bunuri publice va avea loc
doar dacă grupul este mic şi individul îşi dă seama că propria-i comportare îi
poate afecta pe alţii. Când grupul este mare, situaţia comportamentală este
diferită, deşi rezultatele sunt asemănătoare. În acest caz, participantul
individual nu se comportă în mod strategic faţă de ceilalţi. El nu consideră că
propria acţiune poate exercita vreo influenţă asupra celorlalţi din grupă. În
această situaţie, individul îşi maximizează utilitatea prin abţinerea de la
prestarea unei contribuţii la furnizarea şi finanţarea bunurilor şi serviciilor
folosite în comun.
Soluţionarea problemelor pe care le implică „pasagerul clandestin” se
poate realiza prin:
a) constrângerea realizată de către stat, ce obligă la plata impozitelor
pentru finanţarea producţiei de bunuri publice;
b) incitarea selectivă, în sensul că numai cei care acţionează şi
finanţează vor beneficia, integral sau parţial, de roadele activităţii comune.
Soluţiile anterioare nu sunt pe deplin eficiente întrucât în cazul
constrângerii la plata impozitelor există „pasager clandestin” sub forma
evaziunii fiscale, iar incitarea selectivă nu poate să-l excludă. De aceea pentru
eliminarea sau diminuarea situaţiilor de „pasager clandestin” se poate apela la
convenţii sociale, în care oamenii îşi precizează adevărata disponibilitate de a
plăti sau la sancţiuni sociale ori amenzi explicite, caz în care este nevoie de o
instituţie care să completeze piaţa.
Oricare ar fi măsurile preconizate pentru realizarea acţiunii comune,
fără existenţa sau limitarea „pasagerului clandestin”, face necesară existenţa
unei scheme care să permită cunoaşterea costurilor bunurilor publice. În acest
scop este imaginat un mecanism al descoperirii cererii care să-i incite pe
oameni să comunice corect preferinţele lor pentru bunuri publice şi dispoziţia
voluntară de plată.
Iată cum ar putea funcţiona un asemenea mecanism al descoperirii
cererii. Se presupune că pe o stradă sunt patru case şi proprietarii decid să

185
creeze sistemul de iluminat publice. Preşedintele asociaţiei stabileşte trei
planuri de iluminat care au costuri echivalente:
 Planul A - o singură sursă de lumină dar foarte puternică;
 Planul B - două surse de lumină de intensitate medie;
 Planul C - trei surse de lumină de intensitate redusă.
S-a convenit că fiecare proprietar va indica suma pe care este dispus să
o plătească pentru fiecare variantă de plan de iluminare a străzii.

Tabelul 9.1
Dispoziţia voluntară de plată
pentru "bunul public - iluminarea străzii", în situaţia unor variante de plan
ce au costuri echivalente
în (u.m.)
Plan de iluminat Taxa
Membrii comunităţii
A B C (costul)
1 120 100 80 0
2 60 140 100 10
3 40 160 50 8
4 80 40 180 0
Total dispoziţie de plată voluntară 300 440 410

Tabelul indică, spre exemplu, că primul membru al asociaţiei preferă

foarte mult o singură sursă de lumină, dar foarte puternică, pentru care este
dispus să plătească 120 u.m., iar cel de al treilea asociat preferă planul B
pentru care este dispus să contribuie cu 180 u.m., iar pentru celelalte contribuie
cu sume reduse. Problema care se pune este de a propune o schemă în cadrul
căreia agenţii să-şi exprime preferinţele adevărate pe baza cărora preşedintele
asociaţiei poate alege planul optim. Cum costurile celor trei planuri sunt
identice, planul optim este cel care maximizează contribuţiile voluntare ale
indivizilor. Pentru planul B indivizii sunt dispuşi să plătească 440 u.m. contra
300 u.m. pentru planul A şi 410 u.m. pentru planul C.
Vom relua schema descoperirii cererii de bunuri publice, elaborată de
Tideman şi Tullok. În primul rând, fiecare individ scrie pe o hârtie suma
maximă pe care el este dispus să o plătească pentru fiecare plan. Preşedintele
asociaţiei consideră că această informaţie este cea adevărată şi alege planul
pentru contribuţia totală cea mai ridicată şi apoi va trebui să menţioneze câţi
membri ai societăţii vor trebui să plătească. Pentru a face acest lucru el
identifică planul care va fi ales când toate contribuţiile vor fi incluse în
calculele sale, precum şi planul care ar fi ales când contribuţia persoanelor
chestionate nu ar fi inclusă. Dacă acelaşi plan este ales în ambele cazuri, atunci
186
individul nu plăteşte nimic. Când contribuţia agentului modifică preţul, atunci
el trebuie să plătească diferenţa dintre suma pe care membrii colectivităţii sunt
dispuşi să o plătească pentru planul ales fără contribuţia sa şi suma pe care ei
sunt dispuşi să o plătească pentru planul ales în care este inclusă şi contribuţia
sa.
Spre exemplu, dacă toţi membrii colectivităţii anunţă adevărata
contribuţie, aşa cum este indicat în tabelul 9.1, costurile vor fi nule pentru
individul 1 şi 4, iar pentru individul 2, taxa (costul) este 10 u.m. şi 8 u.m.
pentru individul 3. Aceste costuri sunt determinate în felul următor:
preşedintele alege opţiunea B întrucât dispoziţia de plată este cea mai ridicată.
Dacă se elimină contribuţia individului 1, dispoziţia de plată pentru planul A
este 180 u.m., pentru planul B este de 340 u.m. şi pentru planul C este de 330
u.m.. Planul B este ales pentru că acest plan este preferat cu sau fără contribuţia
individului 1. În acest fel costul individului 1 este nul.
Să analizăm situaţia individului 2. Atunci când contribuţia sa este
inclusă, alegerea asociaţiei este planul B, iar când este eliminată, alegerea este
planul C pentru care dispoziţia totală de plată este de 310 u.m., opusă celor 300
u.m. pentru planul B şi 240 u.m. pentru planul A. Cum contribuţia individului
2 modifică alegerea planului C în favoarea planului B, individul 2 plăteşte
diferenţa dintre dispoziţia totală de plată (310 u.m.) pentru planul B şi
dispoziţia totală de plată pentru planul B fără contribuţia sa (300 u.m.). Calcule
similare pot fi făcute pentru indivizii 3 şi 4.
Pentru a releva eficacitatea acestui tip de schemă, să vedem calculele
pentru individul 3. El preferă planul B apoi C şi A. Se presupune că alţi 3
indivizi se supun dispoziţiilor, aşa că preşedintele asociaţiei alege planul B fără
contribuţia individului 1. În acest caz ar fi preferabil ca individul 3 să fie
cinstit. În sfârşit, dacă el se comportă altfel, planul B va fi selecţionat şi nu va
avea de plătit o parte din costuri. Dacă el minte şi spune că este dispus să
plătească pentru planul A sau pentru planul C, apare riscul să se modifice
alegerea asociaţiei de la planul B la un alt plan şi astfel va trebui să plătească o
parte din cost.
Vom presupune că alţi 3 indivizi fac propuneri în aşa fel încât planul C
este ales fără contribuţia individului 3. Dacă planul C este ales de asociaţie,
atunci costul suportat de individul 3 va fi independent de contribuţia sa. Să
presupunem că el face o propunere care modifică alegerea planului C în
favoarea planului B. În acest caz, dacă costul nu este mai mare de 50 u.m., el
este preferabil întrucât spune adevărul şi opţiunea C va fi aleasă, căci câştigul
pe care l-ar obţine individul 3 alegând B va fi inferior câştigului său în cazul
alegerii opţiunii C.

187
 Acest tip de raţionament indică faptul că un astfel de mecanism de
cercetare a cererii de bunuri publice este corect, iar onoarea (spunerea
adevărului) este cea mai bună opţiune pentru ansamblul de agenţi economici.

3.4.4. Votul majoritar

Prin organizarea unui vot se poate determina cantitatea de bun public şi

contribuţia individuală necesară. Presupunem că "n" indivizi convin să
stabilească printr-o procedură de vot majoritar asupra producţiei de g(T) unităţi
de bun public care să fie finanţat prin contribuţii individuale de mărimea t, şi
T=m*t, ceea ce se presupune că volumul producţiei este egal cu suma
contribuţiei totale
g(T)=T şi
U i ( x, M i ) = ai log x + M i
unde ai exprimă intensitatea preferinţei consumatorului i pentru bunul public.
Având în vedere condiţia B.L.S., producţia optimă de bun public x* se
scrie
m
x* = ∑ ai
i =1
Dacă fiecare individ participă cu o contribuţie (impozit) t, producţia
bunului public este egală cu m.t., iar utilitatea individului i se exprimă ca o
funcţie de prelevare individuală t, prin relaţia:
U i (t ) = ai log( mt ) +Vi − t
deoarece
x=mt şi Mi=Vi-t
Funcţia Ui(t) atinge maximul pentru t=ai (fig 9.12)

Fig. 9.12. Utilitatea consumatorului i în raport cu contribuţia t.

Aceasta indică faptul că individul i doreşte ca impozitul t să fie fixat la
mărimea ai ce permite o producţie de bun public egală cu mai. Nu toţi
188
consumatorii doresc aceeaşi cantitate de bun public. Unii consumatori doresc
să fie produsă o cantitate mai mare decât cantitatea optimă x* pentru care
parametrul ai este superior mediei , iar alţi consumatori preferă o cantitate mai
scăzută.
Totodată, funcţia Ui(t) permite exprimarea preferinţelor individului i
dacă acesta trebuie să aleagă între două posibilităţi pentru nivelul de prelevare
t. Funcţia Ui(t) nu prezintă decât un maxim local; ea este crescătoare pentru
t<ai şi descrescătoare t>ai. În acest caz se consideră că preferinţele individului
i sunt unimodale.
Pentru determinarea contribuţiei t se presupune organizarea unui vot
majoritar. Duncan Black ajunge la concluzia că în cazul în care toţi indivizii au
preferinţe cu un maxim unic regula votului majoritar generează un rezultat
stabil sau o situaţie de echilibru. Concluzia respectivă formează conţinutul
teoremei alegătorului mijlociu: dacă toţi alegătorii au preferinţe cu maxim
unic cu privire la acelaşi bun public, care are o singură dimensiune sau
caracteristică, şi decizia este luată prin majoritate, atunci întotdeauna
rezultatul va fi cel preferat de alegătorul mijlociu. Demonstrarea teoremei se
face cu ajutorul fig. 9.13.
Atunci când avem preferinţe cu maxim unic, dintre mai multe alternative,
alegătorii aleg pe cea mai apropiată de poziţia lor preferată.
Presupunem următorul exemplu: cinci alegători (i1, ..., i5) trebuie să
decidă asupra cheltuielilor necesare înzestrării cu tehnică militară pentru
apărarea strategică. Costul unei unităţi standard de tehnică militară este de 1
milion dolari. Alegătorul i1 preferă o unitate standard de tehnică, alegătorul i2
preferă două unităţi standard de tehnică etc.

Fig 9.13. Votul majoritar.

Pentru trecerea de la situaţia cu cheltuieli militare zero la cheltuieli care
permit înzestrarea cu o unitate standard de tehnică (1 mil $) votează toţi cei 5

189
alegători (unanimitate), pentru deplasarea de la un buget de 1 mil. $ la un buget
de 2 mil. $ votează i2, i3, i4, i5 iar i1 este împotrivă. Pentru trecerea de la un
buget de 2 mil. $ la un buget de 3 mil. $ vor vota i3 (alegătorul mijlociu), i4 şi
i5, iar împotrivă va vota i1 şi i2, ceea ce înseamnă că deplasarea se face cu 3
voturi pentru şi 2 voturi împotrivă. Pentru trecerea de la bugetul de 3 mil. $ la 4
mil. $ vor vota pentru i4 şi i5 iar împotrivă i1, i2, i3, ceea ce înseamnă că
deplasarea nu se efectuează iar bugetul rămâne la nivelul de 3 mil. $, adică
bugetul preferat de alegătorul mijlociu.
Unimodalitatea preferinţelor arată că votul majorităţii conduce la
nivelul de prelevare t care este preferat de "individul median", dacă m este un
număr impar. "Individul median" este definit prin faptul că o parte din
consumatori doresc o prelevare inferioară nivelului dorit de acesta, iar cealaltă
parte o prelevare mai importantă.
Dacă indivizii sunt aranjaţi în ordinea preferinţei pentru un anumit bun
public
a1 ≤ a2 ≤ a3 ≤ ... ≤ am,
individul median este definit prin:
m −1
i = M şi M = .
2
În cadrul unei proceduri de vot majoritar, singura propunere care nu
poate fi pusă în minoritate este cea care corespunde alegerii individului
median, altfel spus t = aM. Procedura votului majoritar conduce la reţinerea
unui nivel egal al prelevării aM şi la producerea de m ⋅ a M unităţi de bun
public.
Dacă m ⋅ a M diferă de x*, decizia m este optimă. Optimalitatea se
realizează în situaţia în care:
m

∑a i
,
aM = i =1

m
adică a egalităţii medianei şi a mediei parametrilor ai.
Producţia optimă de bun public x* poate fi stabilită ca echilibrul Lindahl
iar agentul economic plăteşte un procent individualizat, pi, corespunzător (egal)
utilităţii sale marginale, pentru bunul public:
a ai
pi = *i =
x ∑aj
şi contribuie la finanţarea bunului public pentru o valoare totală pi x*. În cazul
votului majoritar plăteşte aM. Votul majoritar favorizează indivizii ce au o
preferinţă mai puternică pentru bunul public şi dezavantajează pe ceilalţi în
comparaţie cu echilibru Lindahl. Desigur, în practică, persoanele favorizate
190
sau defavorizate pentru bunuri publice diferite nu sunt aceleaşi, iar procedura
votului majoritar poate fi considerată o soluţie ce nu face ca deciziile publice să
fie date mai mult în favoarea unor sau altor indivizi.

3.5. Efectul de aglomerare şi tarifare a serviciilor publice

Efectul de aglomerare constituie un exemplu tipic de dezeconomie

externă de consum în care satisfacţia pe care o resimte o persoană de a
dispune de un bun public este afectată negativ de numărul de persoane
care dispun în acelaşi timp, în mod egal, de bunul respectiv.
Se consideră un serviciu (bun) public pentru care excluderea prin preţ
este posibilă şi care prezintă efectele de aglomerare. Serviciul respectiv este
vândut pentru un preţ unitar p la m consumatori.
Consumatorul i are funcţia de utilitate:
Ui = Ui(xi, Xi, Mi),
unde:
-xi este cantitatea din serviciul public utilizată de către
consumatorul i.
-Xi este cantitatea din serviciul public utilizată de ansamblul celorlalţi
consumatori ( Xi = ∑
j =1
xj ).

-Mi reprezintă valoarea resurselor consumatorului i destinate

achiziţionării celorlalte bunuri.
Notăm cu U'i1, U'i2, U'i3, derivatele parţiale ale funcţiei de utilitate Ui în
raport cu xi, Xi şi Mi şi presupunem:
U'i1 > 0; U'i2 < 0; U'i3 > 0.
Negativitatea lui U'i2 (derivata parţială în raport cu Xi) exprimă efectul
de aglomerare: cu cât este mai mare utilizarea serviciului public de către
ceilalţi consumatori, cu atât mai mică este satisfacţia consumatorului i.
Vom presupune că guvernul maximizează o sumă ponderată de utilităţi
individuale sub forma unei funcţii de bunăstare:
m
W = ∑aiUi ( xi , Xi , Mi ) .
i =1
Se consideră la început că serviciul public poate fi finanţat prin
transferuri forfetare şi consumatorul i plăteşte contribuţia ti, ceea ce înseamnă
Mi = Vi - ti, unde Vi reprezintă venitul consumatorului i.
O funcţionare optimă a serviciului public conduce la consumuri x* şi
prelevări ti*, care maximizează funcţia de bunăstare colectivă:

191
 m
M a x im∑ ai ⋅ Ui( xi ,∑ xj ,Vi − ti ) ,
i= 1 j= 1
sub constrângerea:
m m

∑ti ⋅ CT ( ∑xi ) = 0 ,
i =1 i =1
unde CT reprezintă costul de funcţionare al serviciului public.
Costul CT depinde de volumul utilizării serviciului public de către toţi
consumatorii şi creşte pe măsură ce sporeşte intensitatea cu care este folosit
serviciul public. Prin introducerea multiplicatorului Lagrange λ , condiţiile de
optim sunt:
ai ⋅Ui 1 + ∑ajUj 2 −λ C mg
1
= 0 , i = 1, 2, ..., m,

a ⋅ U + λ = 0,
j =1

- i3

unde C mg =θCT / θx este costul marginal de funcţionare şi măsoară

1

efectul creşterii intensităţii folosirii serviciului public asupra costurilor de

gestiune. Combinând aceste relaţii obţinem:
Ui 1 Uj 2
+∑ =C m1g ;
Ui 3 j =1 U j 3

termenul Ui1/Ui3, reprezintă rata marginală de substituţie între bunurile private

şi serviciul public în cazul consumatorului i. Deoarece consumatorul a ales
efectiv să utilizeze serviciul public în cantitatea x*, trebuie ca preţul p (care este
exprimat de ponderea preţului bunului public în preţul – egal cu 1 – pentru
bunuri private) să fie egal cu această rată marginală de substituire. În acest caz,
individul va plăti p ⋅ x , iar diferenţa t - p ⋅ x
i
*
i
*
i
*
este finanţată sub formă de
prelevare fiscală.
Rezultă că soluţia optimă este descentralizată şi implică un preţ p ce
verifică relaţia:
U'
−∑
j2
p = C mg
1
,
j =1 U ' j3

iar termenul - U'j2/U'j3 semnifică contribuţia suplimentară pe care consumatorul

j este gata să o plătească pentru ca un alt utilizator să-şi reducă cu o unitate
gradul de folosire a serviciului public. Drept urmare
U'
C m2g = −∑
j2

j =1 U ' j3

192
măsoară paguba cauzată altor utilizatori de către consumatorul i, deoarece el
sporeşte cu o unitate volumul folosirii serviciului public. Acest cost este costul
marginal de aglomerare, iar preţul p este
p = C mg
1
+ C mg
2
.
Preţul optim al folosirii serviciului public este egal cu costul
marginal de funcţionare şi costul marginal de aglomerare.
În această situaţie se poate analiza problema internalizării costurilor
sociale. Un individ, prin utilizarea unui serviciu public, este responsabil de
costurile sociale suplimentare ca urmare a dezutilităţilor pe care le
generează celorlalţi utilizatori. Prin fixarea unui preţ la serviciul public egal
cu suma costurilor marginale de funcţionare şi de aglomerare, tarifarea
determină pe consumator la o utilizare socialmente optimă a resurselor sale.
Aceste principii generale servesc la o anumită modalitate de organizare
a unor servicii publice. O autostradă are un cost marginal de funcţionare redus,
dar efectul de aglomerare este foarte important. Sosirea unui utilizator
suplimentar nu modifică costurile de întreţinere a autostrăzii dar afectează
fluiditatea traficului şi reduce satisfacţia celorlalţi automobilişti. Folosirea
autostrăzii poate fi gratuită pentru automobilişti, sau, dimpotrivă, va implica
plata unei taxe. Taxa limitează folosirea autostrăzii în raport cu situaţia de
gratuitate şi permite o îmbunătăţire a calităţii serviciului furnizat. Consumatorii
sunt orientaţi spre o utilizare socialmente optimă a serviciului public iar
societatea concesionară îşi amortizează costurile cu investiţia iniţială şi cele
care asigură funcţionarea normală.

4. BUNURILE DE MERIT
Pe baza caracteristicilor de exclusivitate şi rivalitate în consum,
bunurile au fost definite şi clasificate în bunuri publice şi bunuri private.
Bunurile pot fi analizate însă şi prin prisma preferinţelor consuma-
torilor individuali în raporturile lor cu aprobarea sau dezaprobarea socială.
În acest caz sunt două tipuri de abordări.
Primul tip de abordare ia în considerare suveranitatea absolută a
consumatorului, care nu admite nici un fel de intervenţie din exterior, inclusiv
din partea guvernului. Economiştii clasici liberali (Hayek, von Mises ş.a.)
susţin că intervenţia din afară stă la baza eroziunii libertăţilor individuale şi a
extinderii paternalismului în societate. Indivizii sunt cei mai buni judecători ai
propriei bunăstări.
Al doilea tip de abordare ia în considerare necesitatea de a efectua
anumite corecturi asupra preferinţelor individuale distorsionate, ori de a
justifica intervenţia guvernului în domeniul politicii sociale. În acest caz,
193
opţiunile consumatorului sunt fie susţinute (sau chiar impuse), fie prohibite
administrativ ori economic de către stat. Aplicarea oricăreia dintre aceste
variante implică aprobarea socială prin mecanismele democratice.
Analiza bunurilor prin prisma preferinţelor consumatorilor individuali
în raporturile lor cu aprobarea sau dezaprobarea socială şi din punctul de
vedere al necesităţilor de a efectua anumite corectări asupra acelor preferinţe
distorsionate conduce la conturarea unei noi categorii de bunuri, denumite
bunuri de merit1.
Potrivit lui Stiglitz, sunt situaţii când individul nu poate să acţioneze
cel mai bine în propriul interes iar bunurile pe care guvernul le impune
indivizilor de a le consuma (centuri de siguranţă, educaţia elementară) sunt
bunuri de merit.
După Boiley, noţiunea bunuri de merit necesită o interpretare mai largă.
Ineficienţa alocării unor resurse se produce dacă indivizii subevaluează
beneficiile personale derivate din consumul unui bun. Ca urmare a faptului că
indivizii atribuie un insuficient merit unor bunuri în exprimarea preferinţelor
lor, apare necesitatea implicării guvernului pentru corectarea acestui fapt, de
unde necesitatea ca aceste bunuri să se numească bunuri de merit.
Musgrave – subliniază că recunoaşterea existenţei bunurilor de merit
constituie o problemă de impunere de către societate a unor preferinţe în
alegerea unor categorii de bunuri de către indivizi. În practică, bunurile la care
se produc anumite devieri în aprecierea utilităţii lor în merituoase şi
demerituoase, Musgrave subliniază că faţă de primele, societatea îşi exprimă
dorinţa de a încuraja procurarea lor, iar faţă de celelalte, care au efecte
dăunătoare, societatea are o atitudine de respingere a procurării lor.
Printre cazurile mai importante, cu caracter general, care determină
apariţia bunurilor de merit, se consideră a fi următoarele:
a) situaţia când o serie de consumatori individuali îşi exprimă
preferinţele pentru bunurile cu efecte pozitive importante. Opţiunea
pentru astfel de bunuri ar permite sporirea eficienţei atât la nivelul
individului, cât şi la cel al societăţii;
b) lipsa de prevedere şi asigurare faţă de probabile catastrofe,
îmbolnăviri, accidente, datorită mai ales carenţei în educaţie şi în
informaţii (diguri, asigurări sociale, asigurări obligatorii);
c) distorsionarea preferinţelor individuale, ca urmare a unor surse de
informaţii incomplete asupra opţiunilor disponibile, a unor imagini
greşite asupra realităţilor formate de reclamele comerciale sau de
mass-media.

1
A. Iancu, Bazele teoriei politicii economice, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 248-254.
194
 În faţa unor astfel de cazuri, problema care se pune nu este cea a
neintervenţiei în numele principiului suveranităţii absolute a persoanei, ci este
mai degrabă problema modului cum să se facă intervenţia guvernamentală
pentru a asigura justiţia socială în acord cu cerinţa îmbunătăţirii eficienţei şi cu
cea a respectării personalităţii umane.
Căile de realizare a intervenţiei guvernamentale pentru corectarea
preferinţelor individuale în scopul realizării bunăstării sunt:
a) Ridicarea nivelului de bunăstare şi îmbunătăţirea informaţiilor, au
ca scop creşterea capacităţii populaţiei de a face opţiuni, de a face mai clară
inevitabilitatea riscurilor, de a căuta cum pot fi evitate consecinţele negative ale
unor acţiuni, prin măsuri preventive proprii. Sistemul de educaţie şi informare
trebuie să constituie domenii prioritare de atenţie ale guvernului, ele
(sistemele) constituind, prin definiţie, bunuri publice dar şi mijloace eficiente
pentru a determina indivizii să adopte singuri, în deplină cunoştinţă de cauză,
decizii optime în ce priveşte bunăstarea lor.
b) Subvenţiile acordate de guvern au ca scop general de a aduce
anumite corecţii funcţionării pieţei ori de a realiza o alocare eficientă a
resurselor, punând în ecuaţie beneficiile şi preţurile de pe piaţa bunurilor. Ele
constituie instrumente economice importante, folosite în redistribuirea
veniturilor în scopul realizării unor programe sociale cu bunuri de merit:
educaţie, îngrijire medicală şi medicamente, ajutoare sociale, locuinţe ş.a.
c) Constrângerea implică folosirea forţei legii în forme şi domenii
diferite. Forţa legii cere populaţiei să obţină asigurări adecvate în caz de
îmbolnăvire şi accidente, asigurări pentru bătrâneţe. Legea impune
obligativitatea învăţământului general, obligativitatea respectării regulilor de
circulaţie, obligativitatea vaccinărilor şi a respectării regulilor împotriva
răspândirii bolilor contagioase, interdicţia fumatului în anumite locuri publice
şi în care se desfăşoară activităţi cu grad ridicat de risc pentru producerea de
explozii, interdicţii privind producerea, comercializarea şi consumul de
droguri.
Întrucât interdicţia administrativă nu este întotdeauna eficientă, se
recurge la instrumente economice prin aplicarea unui sistem de impozite şi
taxe, care au menirea de a descuraja consumul unor bunuri dăunătoare sănătăţii
(alcool, tutun).
Aplicarea căilor analizate mai sus, în concepţia autorilor de orientare
liberală, este de natură să contribuie la accentuarea fenomenelor de paternalism
în societate, ceea ce afectează spiritul de iniţiativă şi competitivitatea. Totuşi,
într-un stat de drept se impune prezenţa elementului restrictiv, însă acesta se
cere realizat astfel încât să nu afecteze drepturile individului de a face opţiuni
potrivit preferinţelor sale.

195
 *
* *

REZUMAT

Situaţiile de eşec al pieţei pot fi puse în corelaţie cu sfera de cuprindere

a acesteia, cu faptul că nu întotdeauna prestaţia şi contraprestaţia pot fi riguros
cuantificate, dar şi cu faptul că o serie de bunuri ies de sub incidenţa regulilor
schimbului, proprii economiei de piaţă. În acest context prezintă interes
imperfecţiunile modului de exercitare a atributelor proprietăţii ca premise
pentru alocarea ineficientă a resurselor.
Studiul externalităţilor presupune delimitarea conceptului şi luarea în
considerare a faptului că ele modifică funcţia de producţie sau funcţia de
utilitate a altui agent economic, astfel încât, ele pot fi considerate pozitive, când
se concretizează în economii sau beneficii şi negative, când generează costuri
pentru terţe părţi.
Aprofundarea studiului presupune luarea în considerare a
externalităţilor pozitive şi negative de producţie şi a celor de consum,
ineficienţa economiei de piaţă în cazul poluării, cu atât mai mult cu cât
obiectivul întreprinderii de maximizare a profitului nu înseamnă automat
maximizarea bunăstării colective. Efectele negative ale externalităţilor, pot fi
înlăturate, cel puţin parţial, prin procesul de internalizare. Studiul acestuia
presupune luarea în considerare a teoremei Coase şi a metodelor de reglare a
poluării referitoare la standardele de poluare, la principiul poluator-plătitor şi
la drepturile de poluare.
Definirea bunurilor publice presupune luarea în considerare a
conceptelor de nonexclusivitate, nonrivalitate a efectelor de aglomerare şi a
intensităţii cu care aceste caracteristici se manifestă. De aici o serie de
caracteristici ale mecanismului cererii şi ofertei de bunuri publice, mecanism
ce presupune existenţa a patru categorii de factori de decizie: consumatorul
votant, guvernul, administraţiile publice şi producătorul. Acestea toate îşi pun
amprenta asupra curbei cererii de bunuri publice, fiind vorba în totalitate sau
parţial de o cerere cu caracter politic.
Producţia optimă de bunuri publice este studiată prin prisma corelaţiei
dintre suma disponibilităţilor marginale de plată şi costul marginal, definitorie
pentru cantitatea optimă de bun public. Rigurozitatea analizei presupune luarea
în considerare a preferinţelor consumatorului, ştiut fiind că în alegerea
cantităţii de bun public, obiectivul este reprezentat de maximizarea bunăstării
colective plecând de la preferinţele individuale.

196
 Modalităţile de determinare a producţiei optime de bunuri publice iau
în considerare fie echilibrul cu subscripţie, fie echilibrul Lindhal, fie
mecanismul descoperirii cererii de bunuri publice atunci când se manifestă
comportamentul denumit al ”pasagerului clandestin” sau principiul votului
majoritar. În contextul externalităţilor un loc aparte îl ocupă şi problema
efectului de aglomerare şi tarifarea serviciilor publice.
Bunurile de merit presupun relaţia individ-societate care poate fi
abordată în două modalităţi şi care presupune intervenţia guvernamentală
pentru corectarea preferinţelor individuale în scopul realizării bunăstării.

197