Capitolul 1

CUM NI SE PREZINTĂ PROBLEMA

OBIECTIVE:
Parcurgerea acestui modul vă va ajuta să:
- Înţelegeţi rolul şi caracteristicile etichetelor lingvistice care intervin în comunicarea din viaţa
cotidiană şi în cadru terapeutic
- Defiţiţi şi caracterizaţi comportamentul şi caracteristicile sale
- Faceţi distincţia între dimensiunea cantitativă şi calitativă a comportamentului
- Înţelegeţi rolul înregistrării dimensiunilor comportamentale în intervenţia psihologică
Cuvinte cheie: etichetă lingvistică, comporament, dimensiuni comportamentale

1.1. Carcasa lingvistică

Personajul X spune despre sine că e ambiţios, sociabil şi inteligent. Y crede însă despre el că, de
fapt, e duplicitar, ipocrit şi şmecher. Amândoi spun că sunt toleranţi, empatici şi prietenoşi. Psihologul Z
îşi scrie raportul despre ultimul pacient folosind termeni de genul “depresiv”, “anxios”, “extrovert”, cu
“intelect de limită”, “dominant”, “responsabil”. Eventual după fiecare dintre aceşti termeni pune o cifră,
care arată scorul obţinut de pacient la un anumit test. Sună familiar, nu-i aşa? Viaţa noastră cotidiană
abundă în tot felul de etichete pe care ni le aplicăm nouă înşine sau unii altora, indiferent că suntem
grupuri sau indivizi. Aceste etichete, mai mult sau mai puţin sofisticate, funcţie de abilitatea lingvistică a
celui ce le utilizează, ne ajută să categorizăm, să grupăm o sumă de manifestări psihologice, într-un format
simplu, cu care ne este uşor să operăm. Ele descriu cu suficientă precizie, pentru nevoile vieţii cotidiene,
diverse clase de comportamente şi tot ele ne ajută să prezicem un comportament viitor. Dacă spunem
despre cineva că e “sociabil”, ne aşteptăm de pildă să fie o prezenţă plăcută la petrecerea de săptămâna
viitoare. Dimpotrivă, dacă spunem că e “depresiv”, ne putem aştepta ca el să nu vină la chef, sau dacă
vine, să stea retras, să afişeze o mină tristă, să danseze mai puţin sau deloc etc. Pe scurt, etichetele pe care
le aplicăm în categorizarea vieţii noastre psihice sunt descriptori cu valoare predictivă. E adevărat că
adesea descrierile pe care le oferă sunt insuficiente sau inexacte iar predicţiile pe care le permit seamănă
cu cele din meteorologie. Să ne gândim doar câte conflicte, într-un cuplu, sunt determinate de etichetarea
unuia sau altuia dintre parteneri ca “gelos”, “indiferent”, “agresiv”, sau “duplicitar”. Şi câte deziluzii
acumulăm când cineva pe care îl socoteam “loial” sau “inteligent” se poartă lipsit de scrupule sau aberant.
Insuficienţa acestor descripţii, atât de frecvent vehiculate, e resimţită uneori acut, ceea ce-i face pe oameni
să caute în literatură sau în muzică descrieri mai adecvate pentru propriile lor trăiri. Aşa ajungem să
preţuim un cântec, un vers sau o replică a unui personaj de roman, pentru că exprimă mai bine ceea ce noi
simţim sau trăim la un moment dat şi nu putem exprima în limbajul cotidian obişnuit. Cu toate acestea,
avantajele utilizării descriptorilor psihologici oferiţi de limbajul natural sunt superioare costurilor, sau,
mai precis spus, validitatea lor e suficientă pentru nevoile vieţii sociale obişnuite, cotidiene. Cu ajutorul
acestor descriptori putem iniţia comportamente şi interacţiuni sociale în timp real, suficient de
satisfăcătoare.
Aceeaşi descriptori devin însă insuficienţi dacă dorim să iniţiem o intervenţie psihologică eficace
de anvergură, indiferent că ea se numeşte ca psihoterapie, consiliere sau ameliorarea / optimizarea unei
funcţii psihice. Principalele lor carenţe sunt următoarele: ambiguitatea, circularitatea explicaţiei şi
incapacitatea de a orienta intervenţia. Vom discuta, pe scurt, fiecare dintre neajunsurile menţionate.

2
 1. Ambiguitatea
Descripotrii psihologici naturali (= etichetele verbale referitoare la fenomene psihice, aşa cum se
găsesc ele în limbajul natural) au o dublă ambiguitate: se utilizează cu înţelesuri diferite şi nu precizează
contextele în care sunt valide / invalide.

Exerciţii participative:
a) Daţi definiţia noţiunilor ca “dependent” şi “timid”. Specificaţi apoi un număr de 3–5
comportamente prin care se exprimă ele. Comparaţi definiţiile şi operaţionalizările proprii cu
cele oferite de un coleg. Ce constataţi?
b) Pe profesorul X studenţii îl ştiu sobru şi rezervat. Unii dintre ei l-au văzut însă vara trecută, la
mare. Era într-un grup de prieteni, râdea gălăgios, participa la mai toate jocurile de pe plajă,
iar seara era nelipsit din discoteci. Cum este profesorul X?

Aşa cum se poate observa, efectuând exerciţiul propus, semnificaţia unui descriptor psihologic
natural variază în funcţie de utilizator şi de situaţie. Ce înseamnă că cineva e “agresiv”? Ironiile sale sunt o
formă de agresivitate? Dar autoironiile? Agresivitatea se manifestă numai prin violenţă fizică sau şi prin
violenţă verbală? Cineva care este violent în familie dar extrem de submisiv la servici, sau invers, cum
este, de fapt? Problema e cu atât mai serioasă, cu cât cea mai mare parte din testele de personalitate
etichetează trăsăturile de personalitate (văzute ca “patternuri comportamentale decontextualizate”, Allport,
1937) cu aceleaşi etichete lingvistice. Aşa cum vom vedea ulterior, calea de a dezambiguiza descriptorii e
de a-i operaţionaliza într-o mulţime finită de comportamente observabile şi măsurabile.

2. Circularitatea explicaţiei
În mod curent, în psihologia simţului comun dar, din păcate, şi în practica psihologică, descriptorii
psihologici sunt utilizaţi ca variabile explicative. Pacientul X are un ritm cardiac accelerat, roşeşte şi
transpiră abundent când se întâlneşte cu o persoană de sex opus cu care vrea să facă conversaţie, pentru că
e “timid”. Timiditatea însă se defineşte, la rândul ei exact prin acest gen de simptome. Explicaţia devine o
falsă explicaţie, o explicaţie circulară: X are cutare simptome pentru că e timid, dar timiditatea înseamnă
exact acele simptome. În logică, acest gen de pseudoexplicaţie se numeşte “idem per idem”. Similar,
spunem că cineva are simptomatologia specifică depresiei sau anxietăţii pentru că e depresiv sau anxios;
are performanţe şcolare slabe, pentru că e deficient mintal etc. În general, o etichetă pentru o clasă de
comportamente este reificată, adică postulată ca factor psihic real (când, în fapt, e o simplă descripţie
verbală) şi considerată cauza (de adâncime) care determină o serie de manifestări psihologice vizibile. În
mod eronat, comportamentele sunt văzute ca efecte ale unei cauze care, de fapt, e simpla lor etichetă
verbală (vezi fig.1.1).

Se “explică” prin
C1 (ex.: înjură frecvent)
Descriptor
psihologic natural C2 (ex.: adresează jigniri verbale)
(ex.: agresiv)
C3 (ex.: agresează fizic persoanele care îl contrazic)

Se defineşte prin

Fig.1.1. – Reificarea descriptorilor şi circularitatea explicaţiei

3
 Explicaţia unui comportament sau a unei clase de comportamente nu se află în eticheta lor
generală ci într-o serie de factori interni şi / sau externi care le produc. A explica un comportament
înseamnă a stabili factorii care îl fac vă varieze, adică relaţiile funcţionale dintre variaţia
comportamentului respectiv şi alţi factori care produc variaţia.
O etichetă generală, indiferent că este rezultatul unei observaţii cotidiene sau a unui inventar de
personalitate, poate să prezică un comportament, nu să îl explice. Explicaţia trebuie căutată în altă parte
decât în eticheta lingvistică, anume în analiza funcţională a comportamentului, aşa cum vom arăta în
această lucrare.

3. Utilitatea
Gruparea conduitelor în categorii generale, deşi oferă o schemă cognitivă economicoasă şi permite
o anumită predicţie, nu explică apariţia şi persistenţa acestor comportamente şi nici nu oferă prea multe
sugestii pentru intervenţia psihologică, pentru modificarea acelor comportamente. O simplă categorie
diagnostică ne orientează prea puţin intervenţia. Să presupunem că:
a. subiectul X are un IQ = 70 (WISC), deci îl încadrăm la “intelect de limită”
b. subiectul Y are o cotă maximă la STAI, deci are anxietate clinică
c. subiectul Z are o cotă ridicată la neuroticism (testul EPQ)
Cum putem ameliora funcţionarea cognitivă în primul caz? Cum putem reduce anxietatea sau
neuroticismul în celelalte două? Categoriile psihodiagnostice şi, cu atât mai mult, descriptorii psihologici
naturali, nu specifică factorii care determină comportamentele sau simptomele în cauză şi, în consecinţă,
nu pot orienta intervenţia. Ţinta unei intervenţii psihologice eficace este un comportament – sau o clasă
de comportamente corelate – nu o categorie nosologică. Prin urmare, intervenţia presupune:
a. operaţionalizarea unei categorii în conduite observabile şi măsurabile
b. evaluarea acestor conduite ( ex.: în termeni de frecvenţă, durată, intensitate, latenţă etc.)
c. identificarea factorilor care controlează sau influenţează aceste comportamente.
Abia după ce sunt îndeplinite aceste prerechizite vom şti ce să schimbăm (care sunt conduitele
deficitare / excesive) şi cum să schimbăm (care factori trebuie modificaţi pentru a induce schimbarea). E
lipsit de sens, de pildă, să ne propunem să modificăm inteligenţa de limită (după testele psihometrice), dar
e mult mai util şi mai fiabil să ameliorăm scris-cititul la un subiect cu intelect de limită, prin modificarea
strategiilor sale metacognitive, de pildă. Similar, dacă în cazul unui pacient cu atac de panică reducem
frecvenţa interpretărilor catastrofice pe care le face pornind de la propria cenestopatie, am făcut un pas
însemnat în ameliorarea atacului de panică. Pe scurt, etichetele lingvistice (fie că sunt descriptori
psihologici naturali sau categorii psihodiagnostice) nu specifică comportamentele ţintă şi nici factorii de
care aceste comportamente depind, de aceea utilizarea lor în intervenţia psihologică e redusă. Dimpotrivă,
odată specificate comportamentele-ţintă şi factorii care le controlează, intervenţia câştigă mult în
eficacitate. Din nou transpare necesitatea de a trece dincolo de “carcasa lingvistică”, cum o numea
logicianul R. Carnap, şi de a lucra cu procesul psihologic real.
Rezumând, categoriile psihologice cu care operăm în mod obişnuit, fie că sunt descriptori din
limbajul natural, fie categorii psihodiagnostice, sunt teorii prescurtate (microteorii), care oferă o
cunoaştere şi o predicţie suficientă pentru nevoile vieţii cotidiene. Ele nu pot însă explica un
comportament (sau clasă de comportamente) şi nu pot ghida, decât în mică măsură, intervenţia
psihologică. Ţinta intervenţiei psihologice e comportamentul sau clasa de comportamente nu eticheta
generală care li se aplică. Dar ce este comportamentul?

4
 1.2. Comportamentul şi dimensiunile sale

1.2.1. Definiţia

Comportamentul, în sens larg, este orice activitate pe care o realizează un organism, internă sau
externă, care este observabilă şi măsurabilă. E ceea ce face un organism. În acest sens larg chiar şi o bună
parte din cogniţie – cea observabilă şi măsurabilă este un comportament. Este adevărat că principala
caracteristică a cogniţiei este prelucrarea de informaţie, ceea ce diferă foarte mult de comportamentul
motor, de pildă sau acţiunile intenţionate de schimbare a mediului fizic. O parte din prelucrarea de
informaţie, în măsura în care e observabilă şi măsurabilă, poate fi socotită ca şi comportament intern
(privat), spre deosebire de comportamentele care pot fi observate de un observator extern şi se numesc
comportamente externe (publice). De pildă, putem observa frecvenţa cu care ne vine în minte un gând
obsesiv (“Am SIDA”, “Voi avea un nou eşec sentimental”, “Sunt plin de microbi” etc.). Majoritatea
scalelor de evaluare a cogniţiilor disfuncţionale, care se utilizează în terapia anxietăţii sau depresiei se
bazează pe ideea că aceste cogniţii sunt observabile şi măsurabile, ca atare, comportamente în sens larg.
Evident, o mare parte din procesările de informaţie nu sunt direct observabile şi măsurabile. De pildă,
schemele cognitive sau procesările inconştiente de informaţie nu pot fi observate decât prin efectul lor
asupra cogniţiilor conştiente sau asupra performanţei în sarcină. Iar în cogniţie, inconştientul este regula,
nu excepţia. Să mai subliniem încă o dată că principala caracteristică a proceselor cognitive constă în
prelucrarea de informaţie, nu în calitatea de a fi observabile şi măsurabile. Ca atare intervenţiile de
modificare a cogniţiilor diferă substanţial de cele implicate în modificarea acţiunilor ostensive (= cele care
au loc în mediul extern). În sens restrâns, prin termenul de comportament se desemnează o acţiune, o
activitate externă, măsurabilă şi observabilă, care are impact direct asupra mediului fizic sau social. În
această categorie intră majoritatea activităţilor pe care le facem în decursul unei zile, care au o anumită
frecvenţă, durată, intensitate sau alte dimensiuni măsurabile. Cu excepţia situaţiilor în care facem menţiuni
explicite, pe parcursul acestei lucrări termenul de “comportament” va fi utilizat în sens restrâns.

Exerciţii participative:
a) Daţi exemple de comportamente alimentare, comportamente prosociale, comportamente
agresive, comportamente submisive, comportamente de curtuazie.
b) Descrieţi, în detaliu, un comportament propriu (ex.: comportamentul alimentar, studiu etc.).

2.2. Dimensiunile comportamentului

Un comportament are câteva caracteristici care pot fi observate şi măsurate, anume: frecvenţa,
durata, intensitatea, latenţa şi calitatea.
Frecvenţa unui comportament se stabileşte raportând numărul de apariţii a unui comportament
ţintă la unitatea de timp. Astfel, putem stabili, de pildă, câte pagini de literatură de specialitate am citit pe
zi, câte pagini am scris pe săptămână, de câte ori am iniţiat noi o conversaţie cu partenerul într-un cuplu,
cu ce frecvenţă răspundem la nevoile celor din jurul nostru (comportamentul prosocial), cât de frecvent
ne-am abandonat în reverie pe parcursul unui curs etc.
Durata unui comportament este intervalul de timp cuprins între momentul iniţierii şi cel al
încetării unui comportament. De pildă, pentru a modifica programul zilnic al unui elev din clasa I e
important să ştim care e durata zilnică pe care el o alocă pentru a-şi pregăti lecţiile, cât timp stă în faţa
televizorului, cât timp se joacă etc. Optimizarea unui program zilnic presupune, adesea, modificarea
timpului acordat diverselor activităţi.
Intensitatea unui comportament se referă la magnitudinea cu care el se manifestă. Această
dimensiune este mai greu de măsurat decât durata şi frecvenţa. Cea mai frecvent utilizată metodă este
scala de evaluare, caz în care intensitatea e exprimată printr-o cotă a acestei scale. În terapia cognitiv-
comportamentală, de pildă se utilizează astfel de scale în care pacientului i se cere să-şi observe

5
intensitatea unui simptom (ex.: “senzaţia de panică”) sau a unei convingeri (ex.: “Nu sunt bun de nimic”,
“Viitorul meu e sumbru”) pe o scală de la 1 la 100. Progresul psihoterapiei se evaluează, printre altele,
prin diminuarea intensităţii unor simptome sau a convingerilor dezadaptative.
Latenţa comportamentului se referă la intervalul de timp dintre stimulul sau situaţia care induce
un comportament şi manifestarea efectivă a acestuia. Stimulul poate fi, de pildă, o rugăminte, iar latenţa –
intervalul dintre momentul în care am adresat rugămintea şi momentul în care celălalt a început să o
îndeplinească. E informativ din punct de vedere psihologic, să ştim dacă un prieten ne-a îndeplinit
rugămintea promt sau după îndelungi şi repetate amânări, dacă acceptăm imediat sau după o îndelungată
latenţă asumarea unui risc, dacă o organizaţie sau un manager rezolvă imediat sau cu întârziere o
disfuncţie semnalată etc.
Toate dimensiunile comportamentale prezentate mai sus pot avea o expresie cantitativă, numerică.
Ele ne ajută să exprimăm şi aspectele calitative ale unui comportament, pentru că adesea calitatea se poate
exprima cantitativ. De pildă, un “student bun” este un student care studiază un anumit număr de ore pe zi,
care oferă răspunsuri corecte la un număr de întrebări, care participă la sesiunile de comunicări ştiinţifice
etc. Tot astfel, un “stil de viaţă sănătos” se poate exprima în frecvenţa şi durata activităţilor fizice,
cantitatea de proteine sau glucide asimilate pe zi, cantitatea de consum de alcool pe săptămână, frecvenţa
implicării în activităţi sociale etc. Nu vrem să spunem că o calitate se epuizează complet în
operaţionalizările ei cantitative, dar dacă o calitate (ex.: “inteligenţa”, “creativitatea”, “tandreţea”,
“loialitatea” etc.) nu se exprimă la un moment dat într-o serie de comportamente observabile şi măsurabile
atunci e o simplă formă fără fond, o etichetă fără referent, flatus vocis, cum spuneau scolasticii. Suntem
ceea ce facem. Limbajul are o forţă aparte. Prin cuvinte putem construi o reprezentare a realităţii care, pe
nesimţite, ne îndepărtează, în loc să ne apropie de fenomenul real. Operaţionalizarea etichetelor verbale
prin comportamente şi investigarea dimensiunilor cantitative ale acestora este o bună metodă de a nu ne
lăsa seduşi de forţa înşelătoare a cuvintelor, în dauna realităţii. Prezentăm mai jos câteva dintre avantajele
înregistrării datelor comportamentale.
1. Precizarea problemei. Una dintre pacientele depresive a început o şedinţă de terapie prin a se
plânge că soţul ei “îi acordă prea puţină atenţie şi nu face deloc conversaţie”, ceea ce, în
opinia ei, îi înrăutăţea situaţia. Săptămâna următoare ea a acceptat solicitarea mea de a ţine o
evidenţă a conversaţiilor pe care le aveau într-o zi şi de a marca acele situaţii în care
conversaţia este iniţiată de către soţ. Spre surprinderea ei, după o săptămână a constatat că
conversaţiile lor, e adevărat, reduse ca frecvenţă, erau iniţiate, în 80% din cazuri, chiar de
către soţul ei. Aceste date au dus la reformularea completă a problemei. Problema iniţială:
“cum să sporim frecvenţa conversaţiilor din partea soţului ei” se transforma în “cum să fie ea
mai expansivă şi să iniţieze conversaţia”. Exemplul de mai sus arată cât de utile sunt datele
comportamentale pentru circumscrierea mai precisă a unei probleme. În psihoterapie mai ales,
mecanismele de apărare ale pacientului determină adesea, distorsiuni semnificative în
prezentarea problemelor sale. El poate nega anumite manifestări, poate exagera prezentarea
unor simptome şi minimaliza altele, poate să prezinte o problemă-substitut în locul celei reale
(fie pentru că încă nu are încredere în terapeut, fie pentru că nu este încă pregătit să şi-o
recunoască), poate recurge la proiecţii şi raţionalizări, poate construi false-probleme etc.
Recursul la date cantitative despre comportamentele relevante ne ajută să trecem dincolo de
distorsiunile defensive şi să circumscriem mai precis problema. Înregistrarea datelor
comportamentale este la fel de importantă în intervenţia psihologului şcolar sau a celui care
lucrează în industrie / organizaţii.

Exerciţiu participativ:
Dirigintele unei clase se plânge că A este “un elev rău” şi nu mai ştie cum să procedeze cu el.
Precizaţi problema.

2. Calibrarea intervenţiei. Datele cantitative despre un comportament sau o clasă de

comportamente ne ajută în precizarea strategiei de intervenţie. Ele ne oferă informaţii despre:

6
 a. ce anume trebuie schimbat (frecvenţa unui răspuns, durata, latenţa sa, intensitatea unui
comportament, ce dimensiune calitativă trebuie schimbată)
b. efectele intervenţiei (ex.: s-a modificat sau nu, în sens dezirabil frecvenţa / durata / latenţa /
intensitatea / comportamentului ţintă).
Pe scurt, avem repere precise despre situaţia iniţială şi feed-backuri clare despre mersul
intervenţiei pe care am iniţiat-o. Aceste feed-back-uri ne ajută să corectăm “din mers” intervenţia noastră.
Ele sunt însă la fel de importante pentru beneficiarul intervenţiei (client), pentru că îşi poate cuantifica
progresele în ameliorarea simptomatologiei. Ori, după cum ştim din cercetările asupra motivaţiei, oferirea
de informaţii despre progresele înregistrate constituie o puternică motivaţie pentru continuarea lui. Acest
gen de feed-back-uri au o importanţă specială în psihoterapia depresiei, depresivul având tendinţa să-şi
ignore / minimalizeze reuşitele, deci inclusiv progresele în ameliorarea propriei simptomatologii.
Prezentarea unor date despre impactul terapiei asupra unor comportamente (ex.: frecvenţa cogniţiilor
dezadaptative la începutul şi într-o fază ulterioară a terapiei, modificarea duratei insomniei / hipersomniei)
au o contribuţie deloc neglijabilă la complianţa / aderenţa la tratament şi progresul psihoterapiei. Pe scurt,
cu cât problema pacientului / clientului nostru este mai clar exprimată în comportamente măsurabile şi
observabile, cu atât mai multe date putem culege despre ea. Cu cât avem mai multe date, cu atât mai rapid
e progresul intervenţiei psihologice.
3. Ameliorarea comportamentului. Uneori simpla înregistrare a unui comportament poate
produce ameliorarea lui. Wright & Miltenberger (1987) au observat că înregistrarea de către
subiect a propriilor ticuri motorii a dus la reducerea lor. În mod similar, Ackerman & Shapiro
(1987) au constatat că autoobservarea şi înregistrarea propriilor performanţe în cazul unor
persoane cu handicap mintal a dus la ameliorarea performanţelor lor, iar Winett, Neale &
Grier (1979) au arătat că evidenţa proprie pe care oamenii o ţin pentru consumul casnic de
electricitate duce la reducerea consumului. În general, dacă există o motivaţie iniţială
suficientă, feed-back-ul despre performanţele proprii favorizează în mod clar îmbunătăţirea
acestora. E. Hemingway, de pildă, pentru a-şi îmbunătăţi producţia scriitoricească, făcea zilnic
un grafic cu numărul de cuvinte pe care le scria. Când graficul “arăta bine”, adică scria
suficient (în jur de 1250 de cuvinte pe zi), îşi dădea o recompensă, petrecând câteva zile la
pescuit. Un exemplu mai puţin celebru, dar mult mai răspândit în viaţa cotidiană se referă la
evidenţa strictă a cheltuielilor din bugetul familiei. Înregistrarea lor riguroasă este extrem de
utilă, mai ales în perioadele de “dificultăţi” financiare şi constituie un factor important de
menţinere a lor la un nivel rezonabil şi chiar de reducere a acestora. Banii puţini trebuie
întotdeauna planificaţi, dacă vrem să ajungă. Dimpotrivă, ignorarea cronică a mărimii
cheltuielilor făcute este o caracteristică tipică pentru cei care cheltuiesc excesiv.

Exerciţiu participativ:
Ţineţi evidenţa strictă, timp de o săptămână, a comportamentului “a pierde timpul de pomană”.
Discutaţi rezultatele.
Alte două menţiuni importante trebuie făcute.

Mai întâi, pentru planificarea unei intervenţii nu e nevoie de colectarea datelor referitoare la toate
dimensiunile comportamentale menţionate anterior. Culegem date pentru a obţine informaţii relevante; ca
atare, uneori e nevoie să avem informaţii doar despre frecvenţa unui comportament, alteori doar despre
durata sau latenţa lui şi aşa mai departe. Pentru a reduce consumul de alcool sau fumatul e mai puţin
relevantă latenţa sau durata acestor comportamente cât frecvenţa cu care ele apar pe unitatea de timp.
Aşadar, pentru realizarea unei intervenţii nu avem nevoie de toate datele comportamentale ci doar de
acelea care au valoare diagnostică, cele care sunt mai informative.
În al doilea rând, beneficiarul sau solicitantul intervenţiei cognitiv-comportamentale îşi va
exprima problema în limbaj cotidian, utilizând cuvintele care le are la îndemână, descriptorii psihologici
naturali. El se va plânge că e “depresiv”, “anxios”, “incapabil să se concentreze”, “lipsit de voinţă” etc.
Mai mult chiar, mecanismele sale defensive vor determina un discurs care, mai degrabă împiedică, în loc

7
să favorizeze identificarea problemei reale. Rămâne în sarcina psihologului ca, bazându-se pe datele
oferite de client, prin inteligenţă şi cunoştinţele de specialitate să traducă discursul acestuia într-un limbaj
operaţional, comportamental, cu maximă valoare informativă. Pentru a putea calibra intervenţia ulterioară
discursul clientului trebuie făcut transparent: prin el să vedem realitatea despre care este vorba. Altfel,
preluând discursul clientului şi răspunzându-i în acelaşi limbaj, psihologul participă, din neştiinţă sau din
neputinţă la un “delir în doi”, cu efecte negative asupra intervenţiei psihologice.

1.3. Sumar

Modul în care oamenii îşi prezintă problemele pentru care solicită o intervenţie psihologică
abundă în etichete psihologice, preluate din limbajul cotidian, în descriptori psihologici naturali. Aceste
descripţii sunt suficiente pentru nevoile vieţii cotidiene; ele permit o descriere şi predicţie satisfăcătoare,
dar nu pot explica un comportament problematic şi nu pot orienta intervenţia de modificare a acestuia. Ele
sunt ambigue, circulare şi prea puţin instrumentale în realizarea intervenţiei.
Discursul clientului trebuie făcut transparent prin operaţionalizarea comportamentală a
descriptorilor psihologici pe care acesta îi utilizează. Comportament este orice activitate observabilă şi
măsurabilă. În acest sens larg, cogniţiile conştiente pot fi abordate ca orice alt comportament. Diferenţa
lor specifică (aceea de a fi procesare de informaţie) este însă mult mai importantă decât genul proxim
(acela de a fi comportament în sens larg). În sens restrâns, comportamentul se referă numai la activităţile
externe, care produc modificări directe în mediul fizic şi / sau social. Comportamentul are o serie de
dimensiuni măsurabile: frecvenţa, durata, latenţa şi intensitatea. Calitatea unui comportament poate fi,
adesea, exprimată în dimensiuni cantitative. Înregistrarea datelor despre dimensiunile comportamentului
influenţează precizarea problemei, calibrarea intervenţiei şi ameliorarea comportamentului. Culegem şi
prelucrăm date nu ca scop în sine ci pentru a obţine informaţii. Pentru o intervenţie eficace în timp real
culegem şi prelucrăm numai acele date care au valoare informativă, diagnostică. Pentru a-şi asigura
şansele unei intervenţii eficace, psihologul trebuie să realizeze transparenţa discursului clientului său, să
treacă dincolo de carcasa lingvistică a acestuia, traducând-o în comportamente măsurabile. Intervenţiile se
construiesc pe date, nu pe impresii subiective.

Exerciţii şi aplicaţii:
a) Operaţionalizaţi următoarele descripţii: inteligent, sociabil, conştiincios, curajos, empatic,
extravert, introvert, dominant, apatic, plictisit. Reflectaţi asupra diferenţei dintre definiţia şi
operaţionalizarea comportamentală a acestor constructe.
b) Studiaţi câteva categorii nosologice descrise de DSM-IV. Discutaţi modul în care ele sunt
operaţionalizate comportamental.
c) Directorul unei organizaţii se plânge că stafful său nu e suficient de creativ şi vă cere sugestii,
în calitatea dumneavoastră de psiholog organizaţional. Cum specificaţi problema? Oferiţi o schiţă
de intervenţie.
d) Alegeţi o caracteristică proprie pe care doriţi să o amelioraţi (ex.: studiul). Operaţionalizaţi-o
comportamental şi ţineţi evidenţa ei strictă timp de o săptămână (ex.: nr. ore lectură pe zi; nr. de
notiţe – în propoziţii, legate de textele citite etc.). Ce observaţi?