Professional Documents
Culture Documents
Aceasta
este
z i u a!
Mesaje devotionale
, zilnice
2009
Traducere:
Gh. Indricău
Coperta: Liliana Dincă
Tehnoredactare: George Toncu
Copyright © Editura „Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 2009
www.viatasisanatate.ro
Tel. 021/323 00 20
3
ACEASTA ESTE ZIUA!
Aceasta este ziua în care multe lucruri captivante s-au întâmplat când-
va, în trecut. Dintre multele întâmplări ale istoriei, care au avut loc realmente
în această zi a altor ani, a fost aleasă câte una, ca temei pentru fiecare lectură
zilnică. Fiecare întâmplare scoate în evidenţă ceva important, ceva ce ar tre-
bui să facem în această zi - în 2009.
Aceasta este ziua în care să ne hotărâm să-L urmăm pe Isus. Este ziua
în care să alegem între bine şi rău. Este ziua în care să ne mărturisim păcatele
şi să îndreptăm lucrurile.
Aceasta este ziua în care să studiem Biblia cum n-am făcut-o niciodată
înainte. Este ziua în care să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, prin rugă-
ciune şi meditaţie.
Aceasta este ziua ocaziei pentru tineretul bisericii lui Dumnezeu. Noi
niciodată nu suntem siguri de ziua de mâine. Ziua de ieri a trecut. Astăzi, ziua
aceasta este tot ceea ce ne aparţine.
4
JOI, 1 IANUARIE
5
VINERI, 2 IANUARIE
6
SÂMBĂTĂ, 3 IANUARIE
PRIETENUL LEPROŞILOR
Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.
– Iacov 2,17
M olokai, una dintre insulele din Hawaii, are o climă plăcută, palmieri
umbroşi, plaje nisipoase, munţi stâncoşi, peisaj fantastic. Ea mai este
cunoscută şi ca „Insula Prietenoasă”, din cauza curtoaziei pe care localnicii
o arată faţă de vizitatori. Sună ca un loc desăvârşit pentru un concediu, nu-i
aşa? Cu toate acestea, puţini sunt turiştii care vizitează acest paradis tropical,
pentru că Molokai este o colonie de leproşi. Ea a devenit renumită prin sacri-
ficiul lui Joseph Damien.
Joseph s-a născut la 3 ianuarie 1840, în Belgia, din părinţi catolici, ce erau
foarte credincioşi. Ce mândri au fost ei în ziua când el s-a hotărât să devină
preot! Prea puţin şi-au dat ei seama de locul special pe care l-a pregătit Dum-
nezeu pentru fiul lor.
Nu mult timp după ce a fost hirotonit ca preot, Joseph a auzit despre sutele
de leproşi de pe insula Molokai. „Toţi sunt flămânzi, rupţi, lepădaţi”, i-au spus
conducătorii bisericii lui. „Singura lor prietenie este numai ceea ce mizeria
poate să le ofere. Noi trebuie să trimitem pe cineva spre a le duce nădejdea lui
Hristos”. Joseph s-a prezentat ca voluntar.
Când a ajuns în insula Molokai şi a văzut feţele urâte şi desfigurate, mem-
brele mutilate ale leproşilor, şi-a întors pivirea de le ei. El a ales să locuiască
separat, într-o colibă mică proprie, pregătindu-şi singur mâncare şi spălân-
du-şi singur rufele. Niciunui lepros nu-i era îngăduit să intre în căminul lui.
Mergea la biserică şi predica, dar cuvintele lui n-aveau niciun efect.
Într-una din zile, Joseph a înţeles că numai a vorbi nu era de ajuns. Iubirea
lui Hristos trebuia dovedită. „Cum pot să-i ajut”, s-a întrebat el, „dacă eu caut
să-i evit?”
Joseph a început să se amestece printre leproşi. I-a ajutat să-şi construiască
locuinţe mai bune. Le-a spălat rănile şi le-a bandajat. I-a ajutat să-şi sape
fântâni şi le-a procurat haine şi hrană. El a devenit într-adevăr una cu ei,
pentru că Joseph Damien a murit lepros. Dar, înainte de moartea sa, el a avut
bucuria să vadă că toţi locuitorii insulei L-au primit pe Hristos.
Să presupunem că în comunitatea din care faci parte sunt oameni care
sunt tot aşa de necăjiţi şi singuri ca şi leproşii de pe insula Molokai. Ei aşteaptă
ca cineva să-şi arate credinţa, aşa cum a făcut Joseph Damien, ca prieten.
Eşti gata să pui la lucru credinţa ta chiar astăzi? Încearcă să le fii prieten.
Este ceva plăcut.
7
DUMINICĂ, 4 IANUARIE
AŞTEPTÂND IMPOSIBILUL
Căci niciun Cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.
– Luca 1,37
8
LUNI, 5 IANUARIE
OMUL ARAHIDĂ
Pot totul în Hristos care mă întăreşte. – Filipeni 4,13
9
MARŢI, 6 IANUARIE
N ici nu mai ştiu ce i-aş mai putea face lui Teddie”, oftă d-na Roosevelt.
„Uneori se pare că abia mai poate respira.”
Aceasta era într-adevăr o problemă pentru robuştii soţi Roosvelt. Teddie,
cum l-au numit ei din iubire pe micul şi plăpândul Theodore, avea un astm
atât de rebel, încât uneori părea că va înceta să mai respire. Şi mai erau şi alte
probleme. Într-o zi, când Theodore se juca cu prietenii săi, băieţii au început
să citească nişte cuvinte de pe un afiş din apropiere. Theodore nu numai că nu
putea să citească cuvintele; el nici nu putea să vadă literele uriaşe. Începând de
aici înainte, faţa lui rotundă a fost împodobită cu ochelari mari.
Când Theodore avea vârsta de 12 ani, tatăl lui i-a spus deschis că, dacă
vrea să aibă o minte ageră, va trebui să-şi dezvolte un trup puternic. Aceasta
fiind situaţia, Theodore a început să lucreze în sensul acesta. Mergea pe jos,
înota şi se juca afară cât mai mult posibil. Şi nu peste mult timp era pe cale să
devină un atlet puternic.
Intelectul lui s-a dezvoltat, de asemenea. Oamenii au început să audă de
Theodore Roosevelt, care acum era numit Teddy de mulţi care îl simpatizau.
Când i s-a făcut o fotografie ţinând în braţe un mic pui de urs, un fabricant
de jucării a început să facă mici pui de urs din material umplut cu câlţi, care,
începând de atunci, şi pentru totdeauna, au fost numiţi ursuleţii Teddy.
Teddy Roosevelt a fost cel mai tânăr preşedinte al Statelor Unite de până la
el. În timpul mandatului său s-a început canalul Panama. Preşedintele Roos-
evelt a ajuns să se îngrijoreze cu privire la trusturile uriaşe, în care un singur
om putea controla o întreagă industrie şi mii de vieţi. El a lucrat din greu, spre
a pune capăt acestor monopoluri.
El a lucrat foarte activ la conservarea naturii, făcând tot ce i-a stat în putere
ca să păstreze frumuseţile naturale ale Americii.
La data morţii sale, la 6 ianuarie 1919, mititelul şi plăpândul Teddy Roos-
evelt era cunoscut ca un campion energic al poporului. El a fost unul din-
tre cei patru preşedinţi aleşi să fie imortalizaţi în gigantica sculptură de pe
muntele Rushmore.
Ce învăţătură minunată ne-a lăsat el! Nu există nicio scuză pentru nimeni,
şi mai ales pentru un creştin, spre a nu se dezvolta. Dumnezeu a dat fiecărei
persoane o măsură de tărie, un talent anume sau un dar deosebit. Este datoria
noastră să-l dezvoltăm spre onoarea şi slava Lui.
10
MIERCURI, 7 IANUARIE
CONVORBIRE INTERCONTINENTALĂ
Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde;înainte ca să isprăvească
vorba, îi voi asculta. – Isaia 65,24
S -a întâmplat în această zi, de 7 ianuarie 1927. Atunci a avut loc prima con-
vorbire radio-telefonică transatlantică, între New York şi Londra.
Astăzi, folosind superînalta frecvenţă de unde radio, numite microunde,
telefonul dumneavoastră este conectat la telefoanele din 190 de ţări ale lumii.
O singură linie de microunde poate purta 23 000 de convorbiri telefonice în
acelaşi timp.
Cugetă o clipă cât de minunat este lucrul acesta. Ce ar fi dacă vocea
dumneavoastră ar călători cu viteza sunetului de 1224 km pe oră? Ar fi nevoie
de patru ore până ce primul dumneavoastră „alo” ar traversa de la New Yok la
San Francisco. Cu viteza aceasta, cât ar trebui să facă un mesaj de la Londa la
Sydney sau de la Tokio la Paris? Dar, prin microunde, „alo” al dumneavoastră
ajunge la destinaţie într-o fracţiune de secundă.
Şi mai minunat decât radio-telefonul este rugăciunea dumneavoastră,
conectată cu cerul. Mai repede decât viteza sunetului, mai repede decât o
microundă, strigătul tău după ajutor parcurge distanţa până la tronul lui
Dumnezeu. Rugăciunea de iertare spusă în şoaptă trece fără obstacole peste
nenumărate lumi într-o clipeală din ochi şi răspunsul vine instantaneu înapoi
„iertat”.
Minunea comunicării cu cerul mi-a venit cu putere în minte într-o seară,
când încercam să obţin legătura telefonică din căminul meu din Jackson,
Ohio, cu soţul meu din Bangalore, India.
După o aşteptare de jumătate de oră, legătura telefonică a fost făcută, dar
nu răspundea nimeni. Era nevoie urgentă să iau legătura cu el. Ce trebuia să
fac?
Am îngenuncheat lângă telefon şi am început să-I spun totul lui Dumne-
zeu. Am cerut Domnului să-l aducă pe soţul meu la telefon, ca să pot vorbi
cu el.
Eu încă mă mai rugam, când telefonul a sunat în mai puţin de cinci minute.
Era soţul meu. Neştiind nimic despre încercarea mea de a obţine legătura cu
el, soţul meu a fost îndemnat să-mi dea telefon. Pe când mă rugam, Dumne-
zeu a răspuns la rugăciunea mea.
Şi tu poţi realiza o convorbire interstelară până la tronul lui Dumnezeu, în
orice vreme. Linia va fi mereu liberă. El va fi totdeauna prezent. El va auzi şi
va răspunde rugăciunii tale în cel mai minunat mod.
11
JOI, 8 IANUARIE
BĂTĂLIE INUTILĂ
Nu cunosc calea păcii. – Romani 3,17
12
VINERI, 9 IANUARIE
UCIGAŞI ÎN JUNGLĂ
Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făp-
tură. – Marcu 16,15
L a 9 ianuarie 1956, oamenii din toată lumea au citit în ziarele lor zguduitorul
titlu:
„Cinci misionari pierduţi:
Se crede că au fost ucişi de săgeţile Auca”.
Cu şase zile mai înainte, cinci tineri au aterizat cu micul lor avion pe teri-
toriul indian Auca, din jungla deasă a Ecuadorului. Ei şi-au aşezat tabăra
lângă râul Curaray şi au aşteptat să vină Aucaşii, unul dintre cele mai primi-
tive triburi existente pe pământ. Ei ştiau că şi-au asumat un risc, dar Evan-
ghelia trebuia să fie propovăduită oricărei făpturi şi acea poruncă îi cuprindea
cu siguranţă şi pe Aucaşii din Ecuador.
După trei zile de aşteptare, au venit trei indieni. Pentru prima dată, omul
civilizat a luat personal legătura cu acest trib sălbatic. Misionarii au transmis
prin radio de la baza lor:
„Aceasta este o zi mare pentru înaintarea Evangheliei în Ecuador!”
Aucaşii au plecat, dar două zile mai târziu, s-au reîntors cu alţi şase. În
timp ce se apropiau de tabără, unul dintre oameni a transmis prin radio: „Ru-
gaţi-vă pentru noi. Aceasta este ziua! Vom lua legătura cu voi mai târziu, pe
la orele patru şi treizeci.”
La ora hotărâtă, soţii neliniştite se aflau lângă aparatele lor de radio-
recepţie, aşteptând raportul care n-a mai sosit niciodată. Mai târziu, o echipă
de cercetaşi i-au găsit pe bărbaţi morţi lângă avionul lor.
Sacrificiul acestor tineri n-a fost în zadar. Curajul lor în faţa morţii a făcut
ca, în cele din urmă, alţii să poată merge să locuiască cu aceşti oameni, să
înveţe limba lor şi să traducă Biblia pentru ei.
Chiar oamenii care i-au ucis pe misionari au plâns mai târziu când au
înţeles de ce cei cinci oameni au fost atât de zeloşi să intre în teritoriul lor.
„N-am făcut bine. Aceasta a fost înainte ca să-L cunosc pe Dumnezeu”, a
spus unul dintre Aucaşi.
Mai sunt încă mulţi oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Milioane
nici n-au auzit încă Evanghelia lui Isus Hristos.
Dumnezeu cheamă tineri creştini curajoşi, care vor să accepte chemarea.
El caută tineri consacraţi, care să ducă solia iubirii lui Dumnezeu oricărei
făpturi. El are nevoie de tine!
13
SÂMBĂTĂ, 10 IANUARIE
ADEVĂRATA SLOBOZENIE
Deci, dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi. –
Ioan 8,36
14
DUMINICĂ, 11 IANUARIE
15
LUNI, 12 IANUARIE
CE A PIERDUT DR. BROWN
„…Dacă un proroc proroceşte pacea, numai după împlinirea
celor ce prooroceşte se va cunoaşte că este cu adevărat trimis de
Domnul.” – Ieremia 28,9
D r. Brown, vino repede! D-na White se află în viziune.” Dr. Bown a plecat
grăbit spre Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea din Parkville, Michigan.
Atmosfera era încordată, în timp ce el înainta cu paşi mari pe intervalul din-
tre scaune, spre platforma unde se afla d-na E.G. White.
Doctorul a păşit alături de ea şi a început s-o examineze. El credea că
Ellen White era un medium spiritist şi el a declarat că ar putea să controleze
vedenia ei, dacă i se dădea ocazia. Astăzi era şansa lui!
De-abia îşi începuse examinarea şi el a început să tremure ca o frunză de
plop. Faţa îi era palidă, ca de mort.
„Binevoieşte domnul doctor să raporteze despre starea ei?”, a întrebat pas-
torul White.
„Ea nu respiră”, a răspuns dr.Brown, când a părăsit platforma şi s-a în-
dreptat spre uşă.
„Du-te înapoi şi fă cum ai făgăduit! Scoate femeia aceea din starea de ve-
denie”, l-a provocat careva la uşă. Fără să răspundă, medicul a pus mâna pe
clanţă şi a încercat să tragă de uşă spre a o deschide. Unii dintre oameni s-au
adunat în jurul lui.
„Ce este, doctore?” l-au întrebat ei.
„Numai Dumnezeu ştie; lăsaţi-mă să ies.”
A fost foate rău că el n-a rămas, pentru că atunci când E.G.White a ieşit
din starea de viziune, ea avea să facă cunoscut nişte ştiri dramatice, ştiri de-
spre amarele lupte care aveau să aibă loc în curând, în războiul civil. Carolina
de Sud se separase deja de Uniune, dar nimeni nu se aştepta la un război. Toţi
gândeau că necazul va trece.
În timpul viziunii, E.G.White s-a ridicat în picioare şi a zis: „Tocmai acum
mi s-a arătat că… va avea loc un război teribil… Sunt unii dintre cei din
această casă care îşi vor pierde fiii în acel război”.
Trei luni mai târziu, războiul a început la Fort Sumter. Cel puţin zece oa-
meni din cei care au auzit-o pe E.G.White vorbind, la 12 ianuarie 1861, şi-au
pierdut fiii în luptele care au urmat.
Una dintre dovezile adevăratului profet este aceea că prorociile trebuie să
se împlinească. A trecut Ellen G. White proba? Vedenia pe care ea a avut-o în
Parkville i-a convins pe mulţi că ea era într-adevăr un profet al lui Dumnezeu.
Doctorul Brown a pierdut cea mai bună dovadă dintre toate.
16
MARŢI, 13 IANUARIE
PE URMELE LUI
Şi la aceasta aţi fost chemaţi: fiindcă şi Hristos a suferit pentru
voi,şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. – 1 Petru 2,21
C are este definiţia ta pentru creştin? Este el unul care merge la biserică
în fiecare săptămână, care nu face niciun rău şi care se bucură, încon-
jurându-se de prieteni care cred aceleaşi lucruri ca şi el?
Albert Schweitzer, născut în această zi, în 1875, avea o idee mult mai bună
despre ce înseamnă să fii creştin. El a crezut că un creştin trebuie să-L imite
pe Hristos, să trăiască viaţa Lui şi să calce pe urmele Lui. În ceea ce-L priveşte
pe Albert Schweitzer, aceste urme l-au dus în Africa.
„Nu putem crede acest lucru! În adevăr, demisionaţi din postul de direc-
tor al Colegiului Sf. Thomas, ca să mergeţi în Africa?” l-au întrebat priete-
nii pe Albert. „Nu există nimeni în Europa care să-l cunoască pe Bach mai
bine ca dumneavoastră. Sunteţi solicitat peste tot să daţi concerte de orgă. Cu
siguranţă că nu veţi renunţa la toate acestea!
Este adevărat că, în cei treizeci de ani de la naşterea lui Albert, într-un
sat din Alsacia Superioară, din Germania, el a făcut multe lucruri. El a deve-
nit un renumit filosof internaţional, muzician, cleric şi scriitor. Acum tocmai
demisionase şi şi-a informat prietenii despre planul lui de a studia medicina,
pentru a deveni doctor, şi astfel să poată merge în Africa.
„Doresc să fiu medic, ca să pot să lucrez fără să fie nevoie să vorbesc”, a
explicat dr. Schweitzer. „Doresc să le arăt omenilor iubire, nu doar să le vor-
besc despre ea.”
Doctorul Schweitzer a petrecut peste cincizeci de ani în Lambaréné,
Africa, făcând dovada iubirii lui Hristos. El a construit un spital, a întemeiat
o colonie de leproşi şi şi-a îndeplinit cu umilinţă lucrarea sa, ajutându-i pe
oameni şi mergând pe urmele lui Isus.
Vrei să umbli şi tu pe urmele lui Isus? Tu nu trebuie să mergi în Africa
sau în vreo insulă îndepărtată a mării. Tu poţi afla urmele Lui acolo unde
locuieşti.
Tu poţi „afla urmele Lui la patul bolnavului, în căsuţa săracului, pe uliţele
aglomerate ale marilor oraşe şi în orice loc unde inima omului are nevoie de
mângâiere” (M.H., p. 106).
Urmele Lui te pot duce chiar la uşa alăturată sau pe stradă. Poţi spune
astăzi „Vreau să Te urmez”?
18
JOI, 15 IANUARIE
O PIATRĂ VORBEŞTE
Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.– Luca 19,40
E ra în anul 1799. Locul era Rosetta, Egipt. Domnul Boussard, un ofiţer din
corpul de ingineri ai lui Napoleon, săpa o tranşee la vreo 6,5 km nord
de oraş. Deodată, el a observat o bucată mare de piatră neagră care ieşea
din noroi. Crezând că aceasta ar putea fi vreo tăbliţă antică, s-a aplecat să o
examineze mai îndeaproape. În piatră se aflau săpate semne ciudate, şi in-
ginerul Boussard era sigur că acest lucru avea să-i intereseze pe savanţii care-l
însoţeau pe Napoleon.
La următoarea lui plecare la Cartierul general, a luat cu el marea piatră
neagră, cu inscripţii în limba greacă şi în două forme de limbă egipteană antică.
Aceasta nu era o treabă uşoară! Închipuiţi-vă o piatră solidă dreptunghiulară,
de peste un metru înălţime şi de vreo şaptezeci şi cinci centimetri lăţime,
având grosimea de aproape treizeci de centimetri.
Învăţaţii au studiat-o mai bine de douăzeci de ani înainte de a înţelege
ce spunea ea. Mai întâi, a trebuit să se traducă partea textului grecesc. Apoi,
au cules numele de persoane şi de localităţi din partea grecească şi au găsit
aceleaşi nume în textul scrierii pictografice, egiptene. Încetul cu încetul, hi-
eroglifele au început să aibă înţeles. Odată ce oamenii au putut să citescă
această veche scriere egipteană, ei au putut afla multe despre felul de viaţă din
Egipt, de pe vemea lui Iosif şi a lui Moise. Aceasta a ajutat mult ca oamenii să
creadă relatările Bibliei.
Dacă vei merge vreodată la Londra, caută să vizitezi Muzeul Britanic
(British Museum). Mai mult de un sfert de miliard de oameni au trecut prin
această renumită instituţie de când s-a deschis, la 15 ianuarie 1759. Este o
instituţie imensă şi nu vei putea să vezi totul într-o singură zi. Asigură-te,
totuşi, să vizitezi Departamentul de antichităţi egiptene şi să vezi Piatra de la
Rosseta.
Pentru toţi cei care vor să asculte, Piatra de la Rosetta strigă: „Biblia este
adevărată! Datorită mie, oamenii pot acum să citească limba egipteană aşa
cum era ea în zilele vechilor faraoni. Eu am deschis tainele trecutului. Eu am
ajutat să se dovedească veridicitatea relatărilor biblice.”
De la această descoperire, cu mulţi ani în urmă, pe malurile Nilului, au
mai fost găsite multe alte pietre cu inscripţii. Toate arată, împreună cu Piatra
de la Rosetta, că tot Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat.
19
VINERI, 16 IANUARIE
LENNIE A GREŞIT
Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se
îmbată cu ele nu este înţelept. – Proverbe 20,1
S pre sfârşitul anilor 1800, femeile creştine din America s-au unit spre a
combate băuturile alcoolice. Lucrând prin biserici şi şcoli, ele au adunat
suficient sprijin pentru a duce lupta lor la Washington D.C. Acolo, au cerut o
lege care să oprească fabricarea şi vinderea băuturilor alcoolice.
Al optsprezecelea amendament al Constituţiei americane a devenit
lege, la 16 ianuarie 1920. Cârciumile au fost închise, iar membrele Uniunii
de Temperanţă a Femeilor Creştine s-au bucurat. Desigur că fabricanţii de
băuturi alcoolice n-au fost bucuroşi. N-au fost bucuroşi nici proprietarii de
baruri şi nici beţivii. Treisprezece ani mai târziu, legea a fost abrogată.
Astăzi, berea, vinul, whisky şi ţuica se găsesc aproape peste tot. Părinţii îşi
umplu frigiderele cu băuturile lor favorite, iar tinerii adolescenţi le urmează
pilda. Vieţi distruse, cămine nimicite, mizerie şi moarte, acesta este rezul-
tatul.
Întreabă-l pe Jerry Rogers. El îţi poate spune despe Lennie.
S-a întâmplat în seara petrecerii de la gimnaziu. Unii dintre elevi, prin-
tre care şi Lennie, au adus alcool. Lennie avea o maşină nouă-nouţă, marca
Thunderbird. L-a luat pe Jerry în maşină, a scos o sticlă de whisky de sub
scaun, a luat câteva înghiţituri şi i-a oferit şi prietenului său.
„Nu, mulţumesc, nu beau”, a răspuns Jerry şi a plecat.
Mai târziu, în seara aceleiaşi zile, el s-a bucurat că a fost destul de înţelept
să zică NU. Se afla într-o gogoşerie, servind o băutură caldă de ciocolată, când
a auzit un sunet strident de sirenă şi, în mod instinctiv, şi-a dat seama că Le-
nnie trebuie să fi avut vreun necaz.
Lăsându-şi băutura pe jumătate neconsumată, Jerry s-a grăbit la maşina
lui şi s-a dus după ambulanţă. N-a mers prea departe, când a văzut scânteia
luminii roşii a patrulei de pe autostradă. Apoi, a văzut ambulanţa trecând cu
viteză pe lângă el, în drum spre spitalul regional.
Cam la treizeci de metri de accident, Jerry a oprit şi a coborât din maşină.
Încetişor, s-a apropiat de locul accidentului. Era exact Thunderbird-ul lui
Lennie. Acesta se rostogolise cu maşina şi metalul strălucitor a fost complet
zdrobit. Jerry era sigur că nimeni n-ar fi putut ieşi viu de sub ea.
Bucăţi de parpriz şi pete roşii acopereau asfaltul. În mijlocul băltoacei, se
afla o sticlă de whisky spartă.
20
SÂMBĂTĂ, 17 IANUARIE
21
DUMINICĂ, 18 IANUARIE
UN BUN OSTAŞ
Suferă împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Hristos. – 2 Timotei
2,3
D
cazuri.
umnezeu ne iubeşte şi doreşte ca noi să fim fericiţi. Totuşi, este adevărat
şi faptul că, în această lume a păcatului, avem parte de suferinţe şi ne-
REVOLUŢIA PUTERII
Puterea este a lui Dumnezeu. – Psalmi 62,11
23
MARŢI, 20 IANUARIE
24
MIERCURI, 21 IANUARIE
25
JOI, 22 IANUARIE
ÎNCEARCĂ EXPERIENŢA
Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul. – Psalmi 34,8
M âine voi aduna caietele voastre de notiţe la ştiinţe”, a anunţat dl. Burke.
Asiguraţi-vă că este inclusă şi experienţa de azi.”
„S-a dus seara mea”, a bombănit Barbara la ieşirea din clasă. Îmi plac
experienţele, dar nu-mi place să le scriu.”
„Nici mie”, a fost de acord Ellen. „Este aşa de mult de scris! Nu văd de ce
trebuie să facem toate acestea.”
„Eu mă întreb cine a inventat toate aceste experienţe întâi şi-ntâi”, se
văicărea Babara.
„Nu ştiu”, răspunse Ellen, „probabil vreun profesor de ştiinţe”.
Greşit. Acesta a fost un funcţionar guvernamental din Londra de acum
patru sute de ani. Francis Bacon, născut în ziua aceasta, în anul 1561, a fost
unul dintre primii şi cel mai influent apărător al metodei experimentale de
rezolvare a problemelor.
Bacon a crezut că mare parte a cunoaşterii ştiinţifice din Evul Mediu era
falsă, pentru că oamenii nu cercetau faptele. El a scris că omul poate descoperi
adevărul numai printr-o experimentare şi o observare atentă. El a insistat că
trebuie făcuţi anumiţi paşi înainte de a se putea ajunge la o concluzie logică.
El a ajutat să se pregătească calea pentru procedeele laboratorului ştiinţific de
astăzi.
Omul modern nu este dispus să accepte ceva drept fapt, afară numai dacă
este probat. Aceasta este cauza pentru care mulţi tineri au renunţat la Dum-
nezeu. „Cum poţi dovedi că există Dumnezeu?”
Răspunsul este simplu: prin experienţă!
Nu, nu Îl poţi pune pe Dumnezeu într-o eprubetă şi să-L analizezi în labo-
rator. Totuşi Îl poţi proba în propria ta viaţă. Aceasta este ceea ce doreşte El
să faci: „Gustă şi vezi”.
Ascultând ce spun alţii că au făcut, aceasta nu te va convinge. Tu însuţi
trebuie să faci experienţa.
Iată experienţa: Sunt peste trei mii de făgăduinţe în Cuvântul lui Dumne-
zeu. Citeşte cu atenţie Biblia ca să le găseşti. Când găseşti ceva ce se potriveşte
cu nevoia ta, copiaz-o. Apoi cere-I lui Dumnezeu să facă pentru tine ceea ce
El a făgăduit atât de lămurit că va face. Fii atent şi vezi ce se întâmplă.
Răspunsul la rugăciunile tale va fi o dovadă suficientă că Dumnezeu
există.
26
VINERI, 23 IANUARIE
E lisabeth stătea singură în camera de oaspeţi din casa unei prietene din
Carolina de Nord şi se gândea acasă. Călătoria timp ce zece zile cu căruţa,
venind din Ohio, fusese obositoare. Doi fraţi de-ai ei, care au venit cu ea, ur-
mau să plece a doua zi. Îi era deja dor de casă.
Ce a făcut-o să se gândească că ar putea fi doctor? Nicio altă femeie n-a
făcut vreodată aşa ceva. Ce se va întâmpla dacă va da greş?
Lacrimile îi curgeau pe obraji când Elisabeth a încercat să hotărască dacă
să rămână sau să se întoarcă acasă. Ridicându-şi privirea spre cer, ea a strigat:
„Doamne, Dumnezeule, arată-mi ce să fac!”
„Apoi răspunsul a venit de îndată”, a scris ea mai târziu în jurnalul ei.
„O lumină strălucitoare de speranţă şi pace a umplut deodată sufletul meu…
Spaima a dispărut, bucuria mea a revenit, o convingere adâncă a coborât în
inima mea că viaţa mea a fost acceptată, că am să fiu ajutată şi călăuzită. Cât
priveşte justeţea cursului vieţii mele, o pace, care după aceea n-a mai fost
nimicită niciodată, a cuprins fiinţa mea.”
Elisabeth s-a apucat energic de un program strict de studiere a limbii
greceşti, studiind cărţi de medicină împrumutate şi dând lecţii de muzică.
Totuşi, când a solicitat înscrierea în şcoală, nimeni n-a dorit-o. Închipui-
ţi-vă, o fată să studieze pentru a deveni medic!
Apoi, într-o zi, când s-a aşezat să afle răspunsul la cea de a douăzeci şi
noua cerere a ei, cu greu a putut să-şi creadă ochilor.
„Priveşte”, strigă ea, „Mă vor!”
În realitate, Şcoala Medicală Geneva, din vestul New York-ului, n-a dorit-o
nici ea pe Elisabeth. Profesorii de acolo au hotărât însă să-i lase pe studenţi să
voteze admiterea ei. Un singur vot ar fi respins-o. Din anumite motive, tinerii
scandalagii s-au gândit că ar fi o glumă grozavă să aibă şi o fată în clasă. Ei au
votat în unanimitate s-o accepte.
La data de 23 ianuarie 1849, când Elisabeth Blackwell era absolventă, ea
îşi făcuse prieteni printre profesori şi studenţi. Prima femeie medic a absolvit
cu cinste!
Dumnezeu Şi-a ţinut făgăduinţa faţă de Elisabeth şi El va face la fel şi faţă
de tine. Depune viaţa ta întru totul în mâinile Lui, cum a făcut şi Elisabeth
în acea seară cu mult timp în urmă. Cere-I să-ţi îndrepte paşii. El îţi va arăta
calea pe care să mergi şi El va fi cu tine tot timpul.
27
SÂMBĂTĂ, 24 IANUARIE
28
DUMINICĂ, 25 IANUARIE
30
MARŢI, 27 IANUARIE
TIMPUL STRÂMTORĂRII
…Căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de
când sunt neamurile… Dar în vremea aceea, poporul tău va fi
mântuit.” – Daniel 12,1
O SCRISOARE A FĂCUT-O
Dar cine ia seama la mustrare este înţelept. – Proverbe 15,5
32
JOI, 29 IANUARIE
MAŞINA FAMILIEI
Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea
până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va
creşte. – Daniel 12,4
C reşterea cunoştinţei din ultimii două sute de ani este uimitoare. Să luăm, de
pildă, domeniul transportului. La începutul secolului al nouăsprezecelea,
omul călătorea cam tot aşa cum a făcut-o timp de mii de ani - pe jos sau în
căruţa cu cai. Vasele aveau nevoie de săptămâni spre a traversa oceanul.
Pe la mijlocul ultimului secol, a avut loc o schimbare dramatică. Vasele
cu abur şi căile ferate au mărit mult viteza de deplasare. Apoi, a apărut auto-
mobilul.
Karl Benz, din Germania, a fost pionier în realizarea cu succes a automo-
bilului. Închipuie-ţi că ai fi fost de faţă când el a împins afară din atelier primul
lui model. El s-a aşezat atent la volan şi a pornit motorul. Au apărut nişte zgo-
mote şi pocnituri şi roţile au început să se învârtească. Soţia lui alerga încoace
şi încolo, bătând din palme şi strigând mai presus de gălăgie: „Ai reuşit, Karl,
ai reuşit!” După doisprezece ani de experimente, Benz a realizat un motor cu
combustie internă, care până la urmă a pus vehicolul în mişcare.
Câteva luni mai târziu, în timpul unei demonstraţii publice, o serie de
explozii a făcut ca mulţimea să sară în sus de frică, în timp ce maşina înainta
cu zdruncinături. S-au auzit ţipete când au văzut că ea aleargă, scăpată de sub
control, aruncându-i pe Karl şi pe soţia lui la pământ, înainte de se zdrobi de
un perete de piatră.
La 29 ianuarie 1886, lui Karl Benz i s-a acordat o licenţă pentru primul au-
tomobil. Maşina a ajuns la uimitoarea viteză de aproape 12 km/oră. Aceasta
era prea mult pentru autorităţile alarmate din Mannheim, Germania. În inte-
riorul oraşului, s-a admis o viteză de numai 5 km/oră.
Ce ar crede oare acei oameni, dacă ar putea să vadă cu ce viteză aleargă
maşinile pe autostrăzile din 2008?
Pentru familie, maşina a devenit o necesitate. În lume, există acum peste
200 000 000 de maşini. Media distanţei parcurse pe an este de şaisprezece mii
de km. Aceasta înseamnă multă alergare încoace şi încolo.
Ar putea fi aceasta o parte din ceea ce a văzut Daniel în viziune? Ar putea
fi acesta unul dintre semnele că Isus vine în curând?
33
VINERI, 30 IANUARIE
U neori, este greu să-i iubeşti chiar şi pe prietenii tăi, aşa că nu este, desigur,
un lucru uşor să-i iubim pe vrăjmaşii noştri. Cum putem să dorim binele
aceluia care ne doreşte răul? A face ceva plăcut pentru cineva care te urăşte
este într-adevăr greu; şi, cu toate acestea, se consideră că noi suntem în stare
să ne rugăm pentru aceia care lucrează împotriva noastră, făcându-ne viaţa
nefericită.
Isus Hristos a fost Unul care a fost în stare să facă în mod desăvârşit acest
lucru. Când atârna pe cruce, suferind agonia pentru păcatele tale şi ale mele,
El S-a gândit să Se roage pentru asupritorii Lui: „Tată, iartă-i”, a spus El, „pen-
tru că nu ştiu ce fac”.
Mahatma Gandhi a fost un om cu acelaşi spirit. În 1947, cineva a încercat
să-l omoare cu o bombă artizanală. După incident, Gandhi a spus: „Nimeni
să nu privească cu dispreţ asupra tânărului care a aruncat bomba. Probabil că
el mă priveşte ca pe un duşman al hinduismului”. El a cerut urmaşilor lui să se
roage pentru tânăr. Dacă ar fi supravieţuit, Gandhi ar fi avut aceeaşi atitudine
faţă de asasinul lui, în 1948.
Exact după ora cinci, în după-amiaza zilei de 30 ianuarie 1948, Mahatma
Gandhi s-a dus la locul de rugăciune, unde aşteptau cinci sute de oameni.
Când el s-a apropiat, oamenii s-au ridicat şi s-au înghesuit mai aproape, spre
a-l vedea mai bine pe micul bărbat îmbrăcat cu un simplu şorţ alb şi cu san-
dale. Apropiindu-şi uşor palmele pentru salutul tradiţional, Gandhi zâmbea
şi înainta spre platforma de lemn pe care stătea de obicei.
Un brahman înalt a pornit repede prin mulţime spre rândul din faţă.
Când Gandhi a venit mai aproape, bărbatul s-a aplecat, apoi, băgând mâna în
buzunarul jachetei lui de culoare kaki, a scos un pistol şi a tras trei focuri.
„O, Dumnezeule”, a şoptit Gandhi şi a căzut la pământ, mort.
Două ore mai târziu, primul ministru, Yawaharlal Nehu a plecat pe calea
aerului să mijlocească pe lângă cetăţenii Indiei să întâmpine tragedia în spiri-
tul lui Gandhi. El a sugerat rugăciuni în locul violenţei.
Cei mai mulţi dintre noi nu avem vrăjmaşi, cum a avut Mahattma Gan-
dhi, care să ne ameninţe viaţa. Vrăjmaşii noştri sunt de aşa natură că ei ne
supără şi ne fac viaţa neplăcută. Şi aceştia sunt oamenii pentru care suntem
îndemnaţi să ne rugăm. Vrei să încerci?
34
SÂMBĂTĂ, 31 IANUARIE
35
DUMINICĂ, 1 FEBRUARIE
SOLIA TELESCOPULUI
Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? – Isaia
40,26
36
LUNI, 2 FEBRUARIE
F ritz, vino aici în clipa asta!” Vocea tatălui a răsunat în timpul plăcutului
joc de-a hoţii şi vardiştii, din curtea din spatele casei.
„De ce, tată?” a întrebat Fritz, nădăjduind să mai câştige câteva minute
de joc.
„Este timpul să exersezi.”
Vocea tatălui era hotărâtă şi Fritz ştia că trebuia să meargă. Fără tragere de
inimă, el şi-a părăsit prietenii şi-l urmă pe tatăl său în casă. Nu din cauză că
lui Fritz nu-i plăcea să cânte la vioară; nu, îi plăcea. Dar el mai degrabă s-ar fi
jucat cu prietenii lui decât să exerseze gamele pe care le ura.
„Nu, nu din nou, tată”, avea să se plângă el după ce a trecut a nu ştiu câta
oară prin gama lui Do minor.
„Ba da, din nou, până când o să poţi să cânţi perfect. Îndemânarea ta nu
se va îmbunătăţi fără o muncă asiduă.”
Fritz Kreisler s-a născut la 2 februarie 1875, în familia unui medic din
Viena, Austria. Tatăl său a fost primul lui profesor. La vârsta de 7 ani, băiatul
a dat primul lui concert. Apoi, i s-a îngăduit să frecventeze Conservatorul din
Viena, chiar dacă vârsta cea mai mică de admitere era de 14 ani. La vârsta de
10 ani, el a absolvit Conservatorul cu medalie de aur. Mai apoi, a câştigat mai
multe onoruri la Paris. La 13 ani a dat primul lui concert în Statele Unite.
Ca şi omul din parabola talanţilor, Fritz nu numai că şi-a dezvoltat talen-
tul pe care-l avusese, dar, pe parcursul întregii lui vieţi, el a dobândit noi ta-
lente şi îndemânări.
La vârsta de 12 ani, era un pianist format. A învăţat să picteze când a ajuns
adolescent. El a devenit şi un bine-cunoscut compozitor, scriind peste două
sute de piese. A învăţat să citească în opt limbi diferite.
Care este situaţia ta? Ce faci cu talentele pe care ţi le-a dat Dumnezeu?
„Tinerilor ar trebui să li se întipărească adevărul că talentele pe care le au
nu sunt proprietatea lor. Tărie, timp şi intelect sunt comori doar primite cu
împrumut. Ele aparţin lui Dumnezeu şi hotărârea fiecărui tânăr ar trebui să
fie de a le pune în slujba celui mai înalt scop.” (Educaţie, p. 57, în orig.)
Este aceasta şi hotărârea ta? Dacă este, întocmai ca şi Fritz, vei vedea ta-
lentele tale crescând şi, într-o zi, Îl vei auzi pe Domnul spunând: „Bine slugă
bună”.
37
MARŢI, 3 FEBRUARIE
C âine! Jidan!”
N-a fost pentru prima dată când Felix, în vârstă de zece ani, a auzit astfel
de cuvinte de când s-a născut în Germania, la 3 februarie 1809. Dar, de data
aceasta, l-au durut mai mult din cauza împrejurărilor.
Cu o zi mai înainte, cântase la pian în cadrul unui concert foarte impor-
tant. Toţi şi-au dat seama cât de bine a cântat. Părinţii lui erau mândri de el.
Auditoriul era entuziasmat. Ziarele n-au scris altceva decât laude. Toată ziua
oamenii vorbeau despre el că este un tânăr excelent.
Nu e de mirare că, în acea după-amiază, Felix era fericit în timp ce mergea
pe stradă în jos, săltând. El mai plutea încă în atmosfea primului său succes.
Apoi, l-a întâlnit pe unul dintre tinerii prinţi din casa regală a Germaniei, care
i-a strigat acele cuvinte crude.
Aceasta era prea mult. Lacrimile au izbucnit din ochii lui şi a alergat spre
casă, în braţele calde ale mamei sale, cu întrebarea: „De ce, mamă, de ce?”
Cu o altă ocazie, Felix şi sora lui mergeau liniştiţi pe una dintre străzi,
când, deodată, au fost înconjuraţi de o ceată de ştrengari zdrenţăroşi, care i-au
atacat cu pietre şi bastoane.
„De ce, mamă, de ce? Ce-am făcut noi?”
Şi mama trebuie să fi răspuns aşa cum au făcut multe altele: „Nimic, copiii
mei. Ei sunt furioşi, pentru că voi sunteţi deosebiţi. Lăsaţi-i în pace. Ei nu
cunosc ceva mai bun. Voi să faceţi ceea ce a spus Isus. Întoarceţi bine pentru
rău. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc. Lucraţi din greu şi arătaţi lumii ce
puteţi face. Faceţi-i să le fie ruşine de calea pe care au apucat.”
Felix a făcut exact aşa. La vârsta de nouă ani, el cânta la pian în pub-
lic. La vârsta de unsprezece ani, avea exemplare frumos lucrate ale tuturor
compoziţiilor sale originale. Una dintre acestea, Sonata în Re minor, se mai
cântă şi astăzi.
Pentru că el a fost crescut într-un cămin creştin, Felix a încercat să as-
culte de porunca lui Isus. Ca rezultat, Felix Mendelssohn a crescut spre a de-
veni unul dintre cei mai iubiţi oameni din toată Europa, iar muzica lui este
ascultată cu plăcere de oameni din multe ţări.
Ţi-a strigat cineva cuvinte urâte? Blestemându-i, îţi vei face ţie şi mai rău.
În loc de aceasta, fă-le un bine chiar astăzi şi vezi ce se va întâmpla. Poate că
vei fi surprins văzând rezultatele.
38
MIERCURI, 4 FEBRUARIE
COBAI UMAN
Preaiubitule, doresc ca toate lucrurile să-ţi meargă bine şi sănă-
tatea ta să sporească. – 3 Ioan 2
PRIN PUSTIU
Daţi dar cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al
lui Dumnezeu! – Matei 22,21
SĂRĂCIE ŞI FĂGĂDUINŢE
Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit
părăsit,nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea. – Psalmi 37,25
PRETINZÂND A FI BIRUITOR
Dar ei… au dat înapoi şi n-au mers înainte. – Ieremia 7,24
43
LUNI, 9 FEBRUARIE
J ohn, în vâstă de cinci ani, s-a trezit aproape de miezul nopţii, în ziua de 9
februarie 1709, şi a văzut camera lui luminată ca ziua. Vârându-şi capul
printre perdelele care închideau patul, el a văzut limbi de foc alergând pe ta-
van. A vrut s-o cheme pe mama, dar uşa era deja cuprinsă de flăcări. Mergând
la fereastră, s-a căţărat pe un scaun şi a privit afară. La lumina casei în flăcări,
a văzut feţele vecinilor îndreptate în sus.
„Tăticule, ajută-mă!” a strigat John în noaptea răcoroasă.
Dl. Wesley se afla în spatele casei împreună cu soţia lui, adunându-i pe
ceilalţi şapte copii, când a auzit strigătul lui John. El a alergat înăuntru, dar
casa scării era toată în flăcări. A încercat să-şi facă drum şi să urce prin flăcări,
folosind o pereche de pantaloni pentru a-şi ocroti capul, dar furia flăcărilor
l-a împins înapoi.
Între timp, unul dintre oameni din mulţime a ieşit înainte şi l-a ajutat pe
un alt om să ajungă până sus la fereastra unde se afla John plângând. Faţa
străinului l-a înspăimântat pe John şi a fugit spre uşă. Acum, toată camera
era în flăcări. Chiar şi patul, şi perdelele ardeau. În disperare, copilul a fugit
înapoi la fereastră şi a sărit în braţele bărbatului. În acea clipă, acoperişul s-a
prăbuşit înăuntru.
Tatăl lui John l-a sărutat peste tot, pentru a se asigura că băiatul era într-
adevăr sănătos. Apoi, adresându-se către spectatori, a spus: „Veniţi, vecini, să
îngenunchem; să-I mulţumim lui Dumnezeu! El mi-a dat pe toţi cei opt copii
ai mei; casa ducă-se, eu sunt destul de bogat.”
Când John Wesley s-a făcut mare, camera în flăcări a devenit pentru el
un simbol al unei lumi care piere. El a descris pe orice om ca fiind înconjurat
de flăcările păcatului şi ale morţii. El era hotărât, ca unul care a fost salvat
din casa în flăcări în miez de noapte, să-i smulgă pe alţii dintr-un foc şi mai
teribil. În curând, avea să predice în toată provincia şi mii de oameni dintre
cei care îl ascultau predicând în aer liber, prin satele Angliei, au fost convinşi
de păcatele lor.
Tu cum stai? Nu eşti şi tu un cărbune scos din foc pentru un scop? Eşti
tu recunoscător pentru ceea ce a făcut Isus pentru tine? Vrei tu să-L rogi pe
Dumnezeu să-ţi ajute să salvezi pe cineva?
44
MARŢI, 10 FEBRUARIE
45
MIERCURI, 11 FEBRUARIE
46
JOI, 12 FEBRUARIE
Z iua de 12 februarie 1809 este ziua de naştere a doi băieţi care au ajutat la
schimbarea lumii. Unul s-a născut la Shrewisbury, Anglia, ca fiu al unui
medic bogat. Celălalt a plâns pentru prima dată într-o cabană de lemn la
frontiera cu Kentucky.
Băiatul englez a absolvit la Cambridge. Băiatul american a făcut un sin-
gur an de şcoală. La vârsta de 22 de ani, amândoi au pornit în viaţă pe cont
propriu. Charles Darwin a navigat ca naturalist, cu o expediţie britanică, la
bordul lui HMS Beagle. Călătoria de cinci luni l-a dus în America de Sud,
Insulele Galapagos şi Noua Zeelandă.
Celălalt tânăr, Abraham Lincoln, a plecat într-o călătorie de vreo 32 de
kilometri până la New Salem, Illinois, undea obţinut o slujbă ca funcţionar
într-un magazin universal. Serile şi le petrecea citind Biblia, literatură şi
lucrări de drept.
În 1859, Darwin a publicat faimoasa lui lucrare Despre originea speciilor.
În ea se susţine că orice fiinţă vie a evoluat pe parcursul a milliarde de ani.
Despre om se spunea că descinde din maimuţe. Cartea a fost o bombă într-o
lume în care cei mai mulţi oameni încă mai credeau că Dumnezeu a făcut
pământul în şase zile. Din cauza acestei cărţi, milioane de oameni şi-au pier-
dut credinţa în Biblie.
La câteva luni după publicarea cărţii lui Darwin, Abraham Lincoln a fost
ales preşedinte al Statelor Unite. Apoi a început Războiul Civil. De multe ori,
Lincoln se afla seara pe genunchi, cerându-I lui Dumnezeu să salveze ţara sa.
El ţinea Biblia pe biroul lui şi adesea se îndrepta către ea pentru sfat.
În una dintre cuvântările lui, Lincoln a afirmat: „Ea (Biblia) este cel mai
bun dar pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor.” Altădată, el a spus: „Meditează
cât poţi la tot ceea ce cuprinde această Carte şi la echilibrul credinţei şi atunci
vei trăi şi vei muri ca un om fericit.”
Doi băieţi s-au născut în această zi a anului 1809. În tinereţea lor, ei au
făcut alegeri importante. Alegerea unuia a nimicit credinţa a milioane de oa-
meni. Alegerea celuilalt a întărit credinţa unei naţiuni.
Şi tu, de asemenea, ai de ales astăzi. Rezultatul alegerii tale poate fi tot atât
de larg cuprinzător ca şi al lui Darwin sau Lincoln. Fericirea viitoare şi des-
tinul tău veşnic depind de alegerea pe care o faci acum. Trebuie să alegi astăzi
cui vrei să slujeşti. Mă rog ca Domnul Isus Hristos să fie Acela.
47
VINERI, 13 FEBRUARIE
48
SÂMBĂTĂ, 14 FEBRUARIE
49
DUMINICĂ, 15 FEBRUARIE
50
LUNI, 16 FEBRUARIE
MISTERIOSUL SAMSON
Voi toţi sunteţi fraţi. – Matei 23,8
53
JOI, 19 FEBRUARIE
SCHIMBÂND CENTRUL
Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi
ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. – Luca 9,23
NUMĂRĂTOARE INVERSĂ
Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul
omului este aproape, este chiar la uşi. – Matei 24,33
Z ece, nouă, opt, şapte…” Mii de oameni şi-au ţinut respiraţia când, în
dimineaţa clară a zilei de 20 februarie 1962, locot. col. John Glenn făcea
numărătoarea inversă a secundelor pentru a porni: „şase, cinci, patru, trei,
doi, unu, zero. S-a desprins. Ceasul lucrează. Suntem pe drumul nostru.”
La televizor, milioane de oameni au vizionat uriaşa rachetă Atlas, purtând
nava spaţială Friendship 7 în lumina cerului albastru de deasupra lui Cape
Canaveral, Florida. Pentru prima dată, un american mergea pe orbită în jurul
Pământului.
De la înălţimea de 1 600 km, John Glenn a transmis prin radio: „Oh,
priveliştea este uimitoare!”
Palpitanta călătorie în cosmos a lui John Glenn a durat patru ore şi cinci-
zeci şi şase de minute. El a înconjurat Pământul de trei ori, călătorind cu o
viteză de peste 25 000 km/oră. El a survolat continentele Africa, Australia şi
America de Nord.
Iosua a văzut Soarele oprit pe loc; dar pentru John Glenn, se părea că el
se grăbea. În timpul călătoriei lui de cinci ore, el a văzut trei apusuri de Soare
şi a trecut prin trei nopţi. Stelele i se păreau ca nişte diamante pe o catifea
neagră. Curentul Gulf Stream era o panglică albastră în apele întunecate ale
Atlanticului.
Cât de minunate au fost toate acestea, sunt totuşi nimic în comparaţie cu
zborul de şapte zile prin cosmos pe care tu şi eu urmează să-l întreprindem
pentru a ajunge la cer.
Numărătoarea inversă a început deja. Zece – marele cutremur din Lisa-
bona din 1755. Nouă – ziua întunecată din 19 mai 1780. Opt – căderea ste-
lelor de la 12/13 noiembrie 1833. Şapte – războaie şi veşti de războaie. Şase
– foamete în China, India şi Africa. Cinci – boli ciudate. Patru – cutremure
în diferite locuri. Trei – apariţia spiritismului şi ocultismului. Doi – legile du-
minicale. Unu – Evanghelia în toată lumea.
Vorbind despre acest timp, prorocul Ioel a profetizat: „Ziua Domnului
este aproape.”
Isus a spus: „Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul Omului
este aproape, este chiar la uşi.”
Ora zero se apropie. Aproape că este timpul pentru desprindere. În curând,
vom fi pe drum. Eşti gata?
55
SÂMBĂTĂ, 21 FEBRUARIE
DE LA ÎNTUNERIC LA LUMINĂ
Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină. – Psalmi 119,130
56
DUMINICĂ, 22 FEBRUARIE
OCROTIREA ÎNGERULUI
Îngerul Domnului tabără în jurulcelor ce se tem de El şi-i scapă din
primejdie. – Psalmi 34,7
57
LUNI, 23 FEBRUARIE
C harles Hall stătea la ora de chimie şi asculta cum profesorul Jenett le citea
despre aluminiu.
„Acest metal este mai preţios decât aurul”, spunea profesorul. „Napoleon
al III-lea, împăratul Franţei, avea un set întreg de linguri şi furculiţe pe care le
folosea pentru cei mai onoraţi oaspeţi ai lui. Totuşi aluminiul ar putea deveni
un metal mult mai folositor dacă cineva ar putea găsi o cale ieftină de a-l
produce. Este uşor şi se modelează lesne. Este tare, inoxidabil şi nu-şi pierde
luciul. Este bun conducător de electricitate şi este artistic la înfăţişare. Omul
care va descoperi o cale ieftină de extragere a aluminiului din minereul lui va
face un bine lumii întregi”.
„Eu voi fi omul acela!” a şoptit Charles.
De îndată, el şi-a aranjat un mic laborator în şopronul tatălui său. Ajutat
de Iulia, sora lui, a experimentat mai multe metode, însă niciuna n-a dat re-
zultate. Apoi, într-o zi, s-a hotărât să încerce electroliza. Avea să găsescă un
lichid care avea să dizolve minereul de aluminiu. Apoi avea să treacă prin
soluţie un curent electric.
La 23 februarie 1886, Charles a topit un amestec de cryolită-alumină. El
a conectat nişte fişe la electrodul creuzetului şi a învârtit butonul. După ce
a lăsat să treacă curentul prin amestecul fierbinte de culoare roşie timp de
câteva ore, a deconectat şi a lăsat să se răcească. Deschizând, masa fiind acum
solidă, el a găsit bulgări lucitori de aluminiu.
Electroliza mai este încă folosită la extragerea aluminiului. Ca rezultat al
descoperirii lui Charles Hall, aluminiul este acum unul dintre cele mai folosi-
toare metale. El este folosit în mii de feluri, de la învelitori de gumă, până la
construirea de avioane.
Vrei să te faci, într-adevăr, de folos în această lume? Lasă ca bogatul
curent al Duhului Sfânt să străbată viaţa ta. După cum electricitatea purifică
aluminiul, tot aşa te va curăţi şi Duhul Sfânt. Prin puterea Lui, păcatul va fi
îndepărtat din viaţa ta. Numai atunci poţi fi folosit de Dumnezeu pentru a
ocupa un loc folositor.
Ascultă! „Nu este nicio limită pentru lucrarea folositoare a aceluia care,
dând eul la o parte, Îi dă Duhului Sfânt prilejul să lucreze asupra inimii şi
trăieşte o viaţă deplin consacrată lui Dumnezeu.” (Hristos, Lumina lumii, ed.
1981, p. 235)
Vrei să fii şi tu aşa ceva?
58
MARŢI, 24 FEBRUARIE
UN AVERTISMENT CINSTIT
Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările?… Ale cui sunt rănirile
fără pricină? Ai cui sunt ochii roşii? Ale celor ce întârzie la vin.
– Proverbe 23,29.30
59
MIERCURI, 25 FEBRUARIE
UN DUH UMILIT
Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi, decât să împarţi prada cu cei
mândri. – Proverbe 16,19
V iaţa lui José de San Martin, care s-a născut în această zi, în 1778, este o
ilustrare a acestui text.
Născut în Argentina, José a urmat şcoala în Spania. Acolo, el a luptat ca
ofiţer în armată. Când a auzit că toate coloniile spaniole din America de Sud
luptă pentru independenţă, el s-a hotărât să meargă acolo să ajute. Ajuns
acolo, i s-a dat comanda armatei revoluţionare.
În iarna lui 1817, José şi-a condus ostaşii peste munţii Anzi, acoperiţi cu
zăpadă, şi i-a surprins pe spanioli. Rezultatul a fost că el putea foarte uşor să
devină conducătorul noii naţiuni, Chile, dar a lăsat cinstea aceasta altora, iar
el a mers să ajute în Peru.
În curând, şi Peru a fost proclamată ţară liberă. San Martin a fost numit
protector al statului Peru şi conducătorul naţiunii. Totuşi alţii doreau această
poziţie. În loc să lupte pentru acest post, el a ales să cedeze poziţia lui în fa-
voarea altuia.
Întors în Argentina, José a găsit că avea loc aceeaşi luptă pentru putere.
Neegoist şi umil în spirit, el a refuzat să ia parte la ea. Cu toate că San Martin
a făcut probabil mai mult decât oricare alt om pentru cauza independenţei
Argentinei, Chile şi Peru, el a întors spatele locurilor de frunte şi a plecat în
Europa pentru a trăi în singurătate.
Ioan Botezătorul a avut acelaşi spirit. Pentru un timp, el a fost cea mai
populară persoană din ţară. Deşi mulţi oameni puternic impresionaţi se
îngrămădeau să-l asculte, el n-a căutat onoare sau putere. Când ucenicii lui
i-au adus ştirea despre creşterea popularităţii vărului său, Isus, Ioan nu s-a
străduit să păstreze primul loc. Umil, el a spus: „El trebuie să crească, iar eu
să mă micşorez.”
Ce loc fericit ar fi căminul nostru dacă fiecare membru ar fi smerit cu
duhul, punându-i pe alţii înaintea lui însuşi.
Ce deosebire ar fi dacă, în şcoală, fiecare elev ar lăsa ca Isus să vină în
inima lui şi să îndepărteze orice egoism şi mândrie. Dacă toţi ar fi smeriţi cu
duhul ca San Martin şi Ioan Botezătorul, n-ar mai fi nicio înghesuială după
locul dintâi. N-ar mai fi nicio luptă pentru instalarea ca profesor. N-ar mai fi
nicio ceartă pentru leagăne şi mingi.
Să ne rugăm astăzi pentru un duh smerit.
60
JOI, 26 FEBRUARIE
61
VINERI, 27 FEBRUARIE
TRANSFUZIE DE SÂNGE
În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui… – Efeseni 1,7
62
SÂMBĂTĂ, 28 FEBRUARIE
LA RĂSCRUCE
Vino şi urmează-Mă! – Matei 19,21
63
DUMINICĂ, 1 MARTIE
STRIGĂTUL CAROLEI
Când strigă un nenorocit, Domnul aude şi-l scapă din toate
necazurile lui. – Psalmi 34,6
E ra ora două înspre dimineaţa zilei de 1 martie 1972. Carole Taylor fusese
prinsă sub maşina ei timp de două ore. Motorul mai mergea încă şi roţile
din spate se mai învârteau. Greutatea maşinii o apăsa greu pe şolduri. Picioa-
rele ei ardeau de căldura gazelor de eşapament, în timp ce partea superioară
a trupului ei era îngheţată. O ninsoare uşoară cădea pe faţa ei îndreptată în
sus.
Pe drumul ei spre casă, de la Montreal General Hospital, unde era secretară,
Carole şi-a dat seama că uitase ceva. Întorcându-se pe o stradă laterală, a în-
cercat să găsească o scurtătură. Dar s-a rătăcit şi a sfârşit prin a se găsi într-o
fundătură din zona izolată a unei fabrici.
Carole a încercat să întoarcă maşina, dar ea a rămas împotmolită în
zăpadă. Dându-şi seama că putea să aştepte toată noaptea după ajutor într-un
astfel de loc izolat, ea s-a hotărât să încerce ceea ce-i spusese fratele ei.
A pus maşina în marşarier, a tras şocul, a lăsat uşa deschisă şi a încercat să
o împingă afară din şanţ. Maşina a început să se mişte. Carole a alergat spre
partea din faţă, ca astfel să poată sări pe scaunul şoferului, dar ghetele i-au
alunecat şi a căzut. Roata din spate a ajuns peste picioarele ei şi s-a oprit.
Carole ştia că dacă ar veni vreun ajutor, acesta ar fi numai de la Dumne-
zeu. Astfel că ea s-a rugat, şi s-a rugat cu adevărat pentru prima dată în viaţa
ei. Când situaţia părea fără nădejde, ea a auzit o maşină venind pe acea stradă
izolată. Aceasta s-a oprit în apropiere şi Carole, uşurată, a privit în sus spre
feţele a doi poliţişti care erau deasupra ei.
Mai târziu, ea a aflat că ofiţerii patrulaseră timp de o săptămână, dar
niciodată n-au intrat pe strada unde ea se afla prinsă sub maşină. Nu aveau
niciun motiv să nu facă tot aşa şi în noaptea aceea.
„Nu avusesem intenţia să patrulăm acea porţiune nefolosită”, a explicat
ofiţerul Wooley. „Când am ajuns la ea, totuşi am intrat fără să mă gândesc.”
Ce l-a făcut să facă această încercare? A fost întâmplarea? Carole crede
din toată inima ei că Dumnezeu a trimis ajutorul, ca răspuns la rugăciunea ei.
Carole a strigat către Dumnezeu; El a auzit-o şi a scăpat-o din necazul ei. El te
va auzi şi pe tine astăzi şi întotdeauna.
64
LUNI, 2 MARTIE
SALVAT DE VULTUR
Uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte,
alerg spre ţintă. – Filipeni 3,13.14
65
MARŢI, 3 MARTIE
AMPRENTE DIGITALE
Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui
Dumnezeu. – 1 Ioan 3,1
66
MIERCURI, 4 MARTIE
67
JOI, 5 MARTIE
EPIDEMIE DE FRICĂ
Să nu vi se tulbure inima: aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi
credinţă în Mine. – Ioan 14,1
68
VINERI, 6 MARTIE
N u-i ştim numele. Nu ştim nici măcar ce fel de rasă de câine era. Dar ştim
că locuia pe strada North Maine, de pe insula Chincoteague, departe de
ţărmul Virginiei. Mai ştim că el l-a iubit pe stăpânul lui şi era ascultător de
poruncile lui.
În ziua de 6 martie 1962, o furtună s-a abătut de-a lungul ţărmului Atlan-
ticului din America de Nord. Vânturi de puterea uraganului au nimicit sute
de locuinţe şi magazine.
Când ploaia a încetat şi vântul s-a potolit, un reporter de la Washington
Star a mers la Chincoteague să vadă pagubele. El a constatat că insula a fost
unul dintre locurile cel mai greu lovite de furtună. Când parcurgea strada
North Maine, a văzut că nimic nu mai rămăsese din ceea ce fusese odată o
stradă foarte animată, decât un talmeş-balmeş de scânduri, ţevi, cărămizi şi
pietre. Totul era un tablou al dezastrului.
Deodată, reporterul s-a oprit şi a privit. Acolo, în mijlocul grămezii de
resturi, care odată fusese casa stăpânului său, un câine stătea de pază. Reporte-
rul a făcut o fotografie a ascultătorului animal şi ea a fost publicată în Star.
Credincioşia acestui câine faţă de datoria sa ne prezintă un exemplu de-
spre ce înseamnă a „lupta pentru adevăr, chiar dacă s-ar nărui cerul”. Câinele
de pază îşi iubea stăpânul şi, indiferent de ce s-a întâmplat, el păzea căminul
lui şi-l ocrotea de nepoftiţi.
Dumnezeu are nevoie de băieţi şi fete care să stea hotărâţi pentru adevăr.
Iosif a fost un astfel de băiat. Când fraţii lui l-au vândut ca rob, toată lumea
părea că se prăbuşeşte în jurul lui. Cu toate acestea, indiferent de împrejurări,
Iosif s-a hotărât să rămână ascultător de Dumnezeul pe care-L iubea.
Când Iosif a fost ispitit de soţia stăpânului lui să facă ceea ce el ştia că
este rău, el a răspuns cu curaj: „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi
să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” Chiar când a fost aruncat în închi-
soare, el a rămas credincios şi ascultător de Dumnezeul lui.
L-ai făcut pe Isus Hristos Domn al inimii şi vieţii tale? N-ai vrea să
te hotărăşti astăzi să-L iubeşti şi să păzeşti toate poruncile Lui? Vrei tu să
făgăduieşti astăzi să asculţi de El, indiferent de ce s-ar întâmpla?
69
SÂMBĂTĂ, 7 MARTIE
B iblii erau puţine în Wales, în 1794. Cele câteva existente erau aşa de
scumpe, încât numai cei bogaţi le puteau obţine. Familia Jones era săracă,
dar aceasta n-a oprit-o pe Mary de la cercetarea Scripturilor.
Într-o zi, ea a mers pe jos peste trei kilometri până la casa unui vecin şi l-a
întrebat timidă: „Vă rog, pot să citesc în Biblia dumneavoastră numai puţin
timp?”
„Desigur, copila mea”, a răspuns soţia fermierului. „Intră”. Ea a condus-o
pe Mary în camera cea mai bună a casei, unde Biblia stătea la un loc de
cinste. Apoi, ea s-a retras în linişte, lăsând-o pe fată singură cu Biblia pentru
prima dată în viaţa ei. Cu respiraţia reţinută şi emoţionată, Mary a ridicat faţa
de masă şi a pus-o pe masa de lângă ea. Cu mâini tremurânde, ea a deschis
Cartea cea mare. Din întâmplare, aceasta s-a deschis la Ioan 5. Acolo a citit
cuvintele lui Isus, „Cercetaţi Scripturile”.
„Eu vreau!” „Eu vreau!” strigă ea. „O, numai dacă aş avea şi eu propria
mea Biblie!”
Şase ani mai târziu, Mary a mers pe jos cu picioarele goale vreo 45 de
km până la oraşul Bala, unde se aflau de vânzare Biblii în limba galică. În
buzunar, avea banii pe care îi economisise. Ea s-a dus drept la casa pastorului,
Thomas Charles, care mai avea singurele exemplare la dispoziţie.
„Îmi pare foarte rău”, a explicat pastorul Charles. „Toate Bibliile pe care le
mai am sunt deja rezervate.”
Lui Mary nu-i venea să creadă. Ea a început să plângă, de parcă i s-ar fi rupt
inima. Când dl. Charles a văzut durerea ei, şi din ochii lui se prelingeau lacrimi.
„Vei avea o Biblie”, a spus el, înmânându-i unul dintre exemplarele rezer-
vate.
Doi ani mai târziu, dl. Charles a spus întâmplarea cu Mary în Londra
şi a pledat să se formeze o societate spre a tipări şi răspândi Biblii în limba
galică.
„De ce numai în limba galică”, a sugerat cineva. „De ce nu pentru lumea
întreagă?”
Şi aşa s-a întâmplat că, datorită dorinţei lui Mary Jones de a avea o Biblie, la
7 martie 1804 a fost înfiinţată Societatea Biblică pentru răspândirea Bibliei în
Anglia şi în străinătate. Astăzi, mulţi pot obţine o Biblie în propria lor limbă. Cu
siguranţă că şi tu ai una. Nu vrei s-o citeşti cu mai multă credincioşie?
70
DUMINICĂ, 8 MARTIE
71
LUNI, 9 MARTIE
ARMURĂ DE OŢEL
Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine
piept împotriva uneltirilor diavolului. – Efeseni 6,11
73
MIERCURI, 11 MARTIE
MĂ VOI ÎNTOARCE
Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi
şi voi. – Ioan 14,3
ATINGÂND IDEALURILE
Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după
Cuvântul Tău. – Psalmi 119,9
76
SÂMBĂTĂ, 14 MARTIE
78
LUNI, 16 MARTIE
79
MARŢI, 17 MARTIE
SLAVA DOMNULUI!
…Şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi
cu o mare slavă. – Matei 24,30
80
MIERCURI, 18 MARTIE
SURSA DE ENERGIE
Ci voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi
şi-Mi veţi fi martori. – Fapte 1,8
R on! Eşti acasă!” am exclamat eu când soţul meu m-a îmbrăţişat după o
călătorie în India de Sud. „Cum ai ajuns aşa de repede? Eu nu te aşteptam
decât peste vreo trei ore.”
„Island Expres-ul foloseşte acum diesel”, a explicat el. „Acum putem pleca
mai târziu şi să ajungem mai devreme.”
Pentru sosirea mai devreme a soţului meu, trebuie să-i mulţumesc lui
Rudolf Diesel, un inginer mecanic german, a cărui zi de naştere este astăzi.
Născut la Paris în 1858, el a urmat şcoala la München, Germania.
Într-o zi, la sfârşitul orelor de clasă, profesorul a remarcat: „Şi aşa, dom-
nilor, trebuie să conchidem că, luând în considerare marelele volum de com-
bustibil necesar, sursele de energie electrică produc relativ puţină putere.”
Viaţa lui Rudolf a fost modelată de aceste cuvinte. El s-a hotărât să
construiască o sursă mai bună de energie. El a construit un motor cu com-
bustie internă, care folosea motorina în locul benzinei, drept combustibil, şi a
înlăturat necesitatea unui carburator şi a bujiilor. Pentru că motorul diesel era
aşa de simplu, ieftin şi eficient, el a revoluţionat transportul. Astăzi, motoarele
diesel sunt folosite la tractoare, camioane, autobuze, trenuri, vapoare şi unele
automobile.
Descoperirea lui Rudolf Diesel în lumea fizică este una pe care tu şi eu avem
nevoie s-o facem în lumea spirituală. Întrebarea pe care şi-a pus-o Rudolf în
acea zi în München este aceeaşi pe care ar trebui să ne-o punem şi noi.
Care este „sursa de energie” din viaţa noastră? De ce fel de putere avem
nevoie spre a împlini porunca Domnului Hristos de a duce Evanghelia în
toată lumea? Răspunsul se află în textul de astăzi: „Ci voi veţi primi o putere
când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi.”
Aceasta este puterea care a revoluţionat viaţa ucenicilor. Într-o singură
generaţie, Evanghelia a fost dusă în toată lumea cunoscută pe atunci. Acelaşi
lucru urmează să aibă loc în ultima generaţie dinaintea revenirii Domnului
Isus. Tinerii vor fi umpluţi cu putere şi vor merge să dea mărturie vecinilor
şi prietenilor lor.
Vrei să vezi împlinindu-se acest lucru în timpul vieţii tale? N-ai vrea să te
hotărăşti chiar astăzi să laşi ca Duhul Sfânt să fie „sursa de energie” din viaţa
ta?
81
JOI, 19 MARTIE
MÂINILE ÎNTINSE
Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi
oamenii. – Ioan 12,32
FILOZOFUL
S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit. – Romani 1,22
U nde ar putea fi acum Isaac?” se întreba d-na Newton cu glas tare, pe timp
de seară.
„Isaac! Oh, Isaac!” striga ea mereu. S-a uitat în diferitele colţuri ale casei şi
ale şopronului unde se putea ascunde fiul ei.
„Aici sunt”, răspunse Isaac dintr-un colţ al podului cu fân.
Lăsând la o parte cartea, s-a dus să-şi ajute mama. Cu toate acestea, Isaac
petrecea atât de mult timp citind, încât d-na Newton s-a hotărât să angajeze
pe cineva ca ajutor al ei şi pe el să-l lase să se pregătească pentru Universitatea
Cambridge. El a fost student pentru tot restul vieţii lui, învăţând tot ce putea
despre univers.
Cu puţin timp înainte de decesul lui, la 20 martie 1727, el a scris: „Mi se
pare că am fost numai ca un copilaş care se joacă pe ţărmul mării… în timp
ce marele ocean al adevărului se află nedescoperit înaintea mea.”
Isaac Newton a descoperit spectrul culorii. El a construit primul telescop-
reflector. El a inventat un nou fel de matematici, numit calculus. Poate că
aţi auzit de povestea mărului în cădere şi de teoria lui Isaac Newton privind
gravitaţia. Datorită acestor descoperiri, el este adesea numit Părintele Ştiinţei
Moderne.
Isaac Newton n-a fost numai un silitor cercetător al ştiinţei, el a fost şi un
serios cercetător al Bibliei. În timp ce studia profeţia, el a ajuns la convingerea
că se vor dezvolta noi metode de transport, care vor îngădui oamenilor să
călătorească cu viteză mai mare de 80 km/oră.
Voltaire, necredinciosul, l-a luat în râs. „Priviţi acum la acel puternic spirit
al lui Newton, care a descoperit gravitaţia şi care ne-a spus atât de multe şi
minunate lucruri - când a ajuns un om bătrân… a început să studieze cartea
aceea care se cheamă Biblie. Şi se pare că, pentru a da crezare enormelor ei
absurdităţi, trebuie să credem că ştiinţa se va dezvolta atât de mult, încât să
fim în stare să călătorim cu viteza de 80 km/oră.”
Mă întreb ce ar spune Voltaire, dacă ar putea parcurge timp de o oră au-
tostrada de la Los Angeles? Mă întreb ce ar spune el despre avioane şi navete
spaţiale?
Voltaire este o bună ilustraţie a textului de astăzi.
83
SÂMBĂTĂ, 21 MARTIE
84
DUMINICĂ, 22 MARTIE
ARMA NU VA FUNCŢIONA
Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere. – Isaia 54,17
D ă-mi zece gloanţe sau te omor!” l-a avertizat Cristobal Torres, furişându-
se spre tejgheaua unde se afla comerciantul Brother Mincho.
Alţi doi bărbaţi înarmaţi au intrat pe uşă, blocând calea de salvare. Pastorii
Westphal, Maxon, Camarena şi Pajon priveau neajutoraţi în timp ce banditul
se apropia tot mai mult de Brother Mincho.
„Mincho, dacă îmi dai gloanţele, plec”, i-a făgăduit Cristobal. Brother
Mincho s-a dus ascultător înspre interiorul magazinului şi a adus şase
încărcătoare. Cristobal şi-a încărcat pistolul, dar n-a plecat. În loc să plece, a
cerut bani şi mai multe gloanţe.
Pastorul Westphal era îngrijorat pentru soţia sa care plecase să privească
păsările din jungla din apropiere. Împingându-l pe Cristobal la o parte, a por-
nit spre uşă. Dar Cristobal l-a înşfăcat de cămaşă cu brutalitate, a îndreptat
pistolul spre spatele pastorului şi a ridicat trăgaciul.
Fratele Pajon a închis ochii şi aştepta să audă zgomotul de armă şi pe
fratele Westphal căzând pe duşumea. Dar nu s-a auzit niciun sunet. De trei
ori a apăsat Cristobal pe trăgaci, dar nu s-a întâmplat nimic!
Tocmai atunci calul lui Cristobal a început să necheze nervos şi Cristobal
a ieşit afară să-l certe pe cel care îl ţinea. Cei cinci oameni au scăpat repede
pe uşa din dos.
Cinci adventişti de ziua a şaptea au simţit respiraţia morţii în acel 22 mar-
tie în jungla Chiapas din sudul Mexicului. Cu siguranţă, îngerii au fost acolo
să-i ajute.
În zilele de încercare, la venirea lui Isus, te-ai putea afla într-o situaţie
asemănătoare. Nu te teme. Dumnezeu te va ajuta.
Vorbind despre timpul când va fi dat decretul morţii şi când păzitorii Sa-
batului aveau să fie nimiciţi, sora White scrie: „Dar nimeni nu putea trece
peste puternicii păzitori care se aflau în jurul fiecărui suflet credincios. Unii
sunt atacaţi în fuga lor din oraşe şi sate; dar săbiile ridicate împotriva lor se
frâng şi cad fără putere ca paiele. Alţii sunt apăraţi de îngeri sub formă de
luptători” (Tragedia veacurilor, p. 579).
85
LUNI, 23 MARTIE
ALELUIA
Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul,căci este bun, căci îndu-
rarea Lui ţine în veci! – Psalmi 106,1
86
MARŢI, 24 MARTIE
87
MIERCURI, 25 MARTIE
88
JOI, 26 MARTIE
M eciul din cadrul Ligii Naţionale de hochei, dintre echipa Black Hawks
din Chicago (Şoimii Negri) şi New York Rangers (Cavalerii din New
York), din ziua de 26 martie 1969, a fost ceea ce jucătorii de hochei numesc
un joc „de nimic”. Şoimii Negri se aflau pe locul al şaselea în Ligă şi nimic din
ce s-a întâmplat în acea seară nu putea să afecteze poziţia de lider a Cavaleri-
lor. Totuşi s-a întâmplat ceva care a fost mult mai important decât câştigarea
sau pierderea jocului.
Şoimii Negri se aflau la capătul patinoarului Cavalerilor. Stan Mikita era
în spatele plasei. Pucul a ieşit spre apărătorul Ray McKay, care se afla aproape
de linia albastră. El a realizat o lovitură clară. Stan Mikita a patinat spre în
faţă şi a întins crosa lui exact la timp spre a devia pucul printre picioarele
portarului Cavalerilor.
„Gol obţinut de Ray McKay pentru prima Ligă Naţională de Hochei, cel
dintâi gol al carierei lui”, a spus crainicul mulţimii. A urmat un strigăt de
aprobare din tribune.
Aplauzele sunau frumos pentru Ray, dar el ştia că ele nu-i aparţineau lui
întru totul. Mulţi ar fi lăsat să treacă aşa şi ar fi acceptat golul ca fiind al lor.
La urma urmei, cine ar putea să sesizeze diferenţa? Dar Ray era un băiat care
spunea „adevărul din inimă”. La urma urmei, Dumnezeu ştia şi el ştia şi…
avea să trăiască mai departe conştient de aceasta.
Încă pe când strigătele de aprobare mai răsunau peste gheaţă, Ray a pati-
nat spre Stan Mikita şi a spus: „Tu ai marcat golul, nu-i aşa?”
„Da”, a dat Stan din cap.
„Acesta n-a fost golul meu”, a spus apoi Ray oficialilor. „Stan Mikita l-a
marcat”.
Schimbarea a fost făcută şi anunţată şi jocul „de nimic” a continuat. Ray
McKay a pierdut golul, dar el a realizat o victorie în jocul vieţii.
Dumnezeu aşteaptă de la noi credincioşie, chiar în cele mai mici lucruri.
N-are importanţă cât de mică este minciuna; ea este destul de mare spre a
face ca cel care o spune să nu intre în cer. Cere-I astăzi lui Dumnezeu ca El
să-ţi dea acel fel de biruinţă pe care a repurtat-o Ray McKay. Cere-I să-ţi ajute
să spui adevărul chiar şi atunci când acesta înseamnă pierdere pentru tine.
Cere-I să facă din tine o persoană care spune adevărul din inimă.
89
VINERI, 27 MARTIE
A ŞAPTEA OARĂ
Căci cel neprihănit de şapte ori cade şi se ridică. – Proverbe 24,16
P ăianjenul şi-a dat drumul din punctul lui de sprijin de pe tavanul colibei şi
a căzut ţesând în urma lui un fir de mătase. Bărbatul care stătea culcat pe
pătucul de jos privea la păianjen, care încerca să se agaţe de grinda următoare.
Nu i-a reuşit şi, pentru o clipă, atârnă în aer înainte de a se căţăra pe firul lui
înapoi, la punctul de plecare.
Păianjenul şi-a dat drumul din nou, lăsând firul în urma lui. Şi iarăşi n-a
reuşit să ajungă la grindă şi a căzut pe verticală. Încă o dată s-a ridicat pe fir
în sus.
Fascinat, omul din pătuc privea la păianjen, care a încercat de şase ori să
ajungă la grindă şi nu i-a reuşit. A şaptea oară a reuşit.
„Acest păianjen are aceeaşi soartă ca şi mine”, cugeta tânărul. „Eu am în-
cercat de şase ori să scap Scoţia de stăpânirea engleză. De şase ori am dat greş.
Dar am să încerc din nou. Am învăţat ceva de la păianjen.
Bărbatul care stătea culcat pe pătuc era Robert Bruce. La 27 martie 1306,
el a fost încoronat ca rege al Scoţiei. Din acea zi, au început necazurile lui,
pentru că Regele Eduard I al Angliei a trimis soldaţi să-l înfrângă. Robert
Bruce a fost înfrânt de repetate ori. Era pe timpul când se ascundea, când se
părea că va renunţa la luptă, dar, văzând păianjenul, a prins curaj. Şi-a adunat
soldaţii şi a câştigat bătălia. El a repurtat victoria pentru că n-a renunţat.
Ce s-ar fi întâmplat dacă israeliţii ar fi mărşăluit numai de şase ori în jurul
zidurilor Ierihonului? Ar fi obţinut biruinţa?
Ce s-a fi întâmplat dacă Naaman ar fi ieşit din Iordan după ce s-ar fi scăldat
în el numai de şase ori? Ar fi fost el vindecat?
Poate că tu ai încercat şi n-ai reuşit de mai multe ori să birui un obicei
rău. Satana îţi cunoaşte punctele slabe. El te-a învins mereu şi simţi că este
zadarnic să mai încerci.
Într-o astfel de situaţie, se cere ca tu să ai credinţă în făgăduinţele lui
Dumnezeu. Tu poţi cădea, dar Dumnezeu te poate ajuta să te ridici iar. Isus a
făgăduit să te ierte şi să te curăţească. El a promis putere. El a făgăduit putere
să birui. Tu nu trebuie să renunţi. Trebuie să încerci iar şi iar. Biruinţa se află
în faţa ta.
90
SÂMBĂTĂ, 28 MARTIE
S unt vremuri când viaţa depinde de ascultare. Ziua de 28 martie 1954 a fost
una din aceste zile.
Era aproape ora şapte dimineaţa. Vasul britanic de transportat trupe, „Em-
pire Windrush”, se îndrepta spre patrie, prin Marea Mediterană, cu aproape
1500 de oameni la bord, întorcându-se din Orientul Îndepărtat. Deodată, o
explozie a zguduit vasul. În câteva clipe, partea de mijloc era în flăcări.
Colonelul Robert Scott, comandantul trupei, a înşfăcat un megafon şi a
anunţat: „Vom abandona vasul. Staţi pe punte. Aşteptaţi până vi se va da o
barcă.”
Oamenii au stat în rând pe punte, în timp ce bărcile de salvare au fost
umplute cu femei, copii şi invalizi. Când bărcile au fost pline, pe punte se
mai aflau 300 de oameni. Acum erau aruncate peste bord butoiaşe, scânduri
şi şezlongurile de pe punte. Apoi, colonelul Scott a dat ordin: „Dezbrăcaţi
hainele şi ghetele şi săriţi peste bord, dar să nu înotaţi spre vreo barcă de
salvare.”
Fiecare om a ascultat. Dacă numai unul n-ar fi ascultat, cu siguranţă că
l-ar fi urmat mai mulţi şi s-ar fi putut pierde multe vieţi. Pentru că oamenii au
ascultat de comandantul lor, n-a avut loc nicio panică. În timp de două ore,
patru vase de salvare i-au salvat pe toţi cei 1 500 de oameni.
Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu este şi ea o problemă de viaţă şi
de moarte. Poţi să te gândeşti la câteva exemple din Biblie? Adam şi Eva n-au
ascultat şi au pierdut o lume. Nevasta lui Lot n-a ascultat şi s-a prefăcut în-
tr-un stâlp de sare. Acan n-a ascultat şi a pierit. Saul n-a ascultat şi şi-a pierdut
împărăţia. Anania şi Safira n-au ascultat şi şi-au pierdut viaţa.
Pe de altă parte, Naaman a ascultat şi a fost vindecat de lepră. Şadrac,
Meşac şi Abed-Nego au ascultat şi au fost scăpaţi din cuptorul de foc. Rahav
a ascultat şi şi-a salvat familia. Ilie a ascultat şi a fost luat la cer. Iosif a ascultat
şi a salvat o naţiune de la foamete. Avraam a ascultat şi Dumnezeu l-a condus
în Ţara Făgăduinţei. Moise a ascultat şi a eliberat o mulţime din robie. Isus a
ascultat şi a salvat o lume.
Calea neascultării duce la moarte. Calea ascultării duce la viaţă veşnică.
Pe care vrei să mergi?
91
DUMINICĂ, 29 MARTIE
CERCETAŢI DUHURILE!
Să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile dacă sunt
de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi.
– 1 Ioan 4,1
EI AU VĂZUT LUMINA
Eu sunt Lumina lumii, cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii. – Ioan 8,12
ATINGÂND VÂRFUL
Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. – Matei 22,14
N e aflam pe Câmpul lui Marte din Paris şi priveam în sus spre giganticul
„A”, făcut din oţel.
„Să urcăm cu piciorul sau să luăm liftul?” a întrebat tata.
„Câte trepte sunt până acolo?” a fost întrebarea lui David.
„O mie cinci sute optezeci şi cinci”.
„Eu iau liftul”, se hotărî bunica, iar restul familiei a fost de acord.
Am urcat până în vârful Turnului Eiffel, înalt de vreo 328 m şi ne-am bu-
curat de minunata privelişte a oraşului.
Chiar în vârf, inaccesibil pentru turişti, este locul unde a fost bătut ultimul
nit. A doua zi, la 31 martie 1889, primii oameni au urcat turnul. Au pornit
vreo cincizeci, dar în vârf n-au ajuns decât douăzeci. A fost înălţat drapelul
Franţei şi douăzeci şi una de lovituri de tun au salutat sărbătorirea terminării
turnului.
Călătoria spre ceruri este ceva asemănător cu ajungerea în vârful Turnului
Eiffel, numai că, în acest caz, nu există lift ca s-o facă mai uşoară. Toţi trebuie
să mergem pe acelaşi drum, biruind pas cu pas păcatul cu ajutorul Duhului
Sfânt şi ridicându-ne la noi înălţimi în experienţa noastră creştină.
Mulţi oameni pornesc să urce cu piciorul Turnul Eiffel, dar nu ajung
niciodată la vârf. Încep să-i doară picioarele şi li se slăbeşte respiraţia. Unii
socotesc că vor avea un atac de inimă dacă continuă urcarea. Alţii cred că nu
merită să facă un astfel de efort. Aceştia renunţă şi coboară.
Tot aşa este şi în viaţa de creştin. Mulţi tineri se hotărăsc pentru Hristos,
sunt botezaţi şi încep să urce spre cer. Dar pentru a ajunge în vârf se cere efort.
Ei trebuie să-şi încordeze muşchii lor spirituali şi să continue mersul, fără a
ţine seamă de necazurile şi descurajările ce apar în cale.
Dacă cineva le-ar oferi acestora un lift pentru intrare în ceruri, ei ar merge
bucuros, dar ei nu sunt dispuşi să lupte împotriva dorinţelor lor păcătoase. Ei
merg pe calea cea uşoară. Se întorc şi coboară spre nimicire.
„Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Mulţi încep să urce, dar puţini
ajung în vârf. Mulţi sunt botezaţi, dar puţini vor fi mântuiţi. Mulţi au numele
lor în registrul comunităţii, dar nu vor ajunge să vadă interiorul cetăţii lui
Dumnezeu.
Tu cum stai? Vrei să te hotărăşti să ajungi în vârf?
94
MIERCURI, 1 APRILIE
PĂCĂLELI DE 1 APRILIE
Luaţi seama, deci, să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte
neînţelepţi. – Efeseni 5,15
AL PATRULEA BĂRBAT
Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu
lipseşte niciodată în nevoi. – Psalmi 46,1
96
VINERI, 3 APRILIE
97
SÂMBĂTĂ, 4 APRILIE
M ama lui Bill spune că nu mă mai pot juca în casa lor. Pentru ce?” Mar-
tin, în vârstă de şase ani, căuta pe faţa mamei lui un răspuns.
„Vino, stai jos şi-ţi voi spune”, a răspuns dna King. „Nu poţi, pentru că tu
eşti negru şi Bill este alb.”
Ea i-a vorbit băieţelului ei despre vasele de sclavi care s-au dus în Africa şi
au adus pe primii negri în America. Ea i-a descris viaţa lor grea. I-a spus de-
spre Războiul Civil şi despre Abraham Lincoln care i-a eliberat pe sclavi. Ea i-
a explicat că, chiar dacă negrii nu mai sunt sclavi, de obicei, ei nu se amestecă
cu albii. Acolo unde locuia familia lui Martin, negrii şi albii mergeau la şcoli
separate şi foloseau W.C. publice diferite. În autobuze şi la teatre, ei stăteau în
secţiuni diferite.
„Dar asta nu-i drept”, a protestat Martin.
„Nu”, era şi părerea mamei. „Dar asta-i. Într-o bună zi, lucrurile se vor
schimba.”
Când Martin a crescut mai mare, el a suportat o serie de insulte care l-au
făcut să-şi dea seama şi mai bine cât de mult sufereau alţi negri. Încetul cu
încetul, s-a născut în el dorinţa de a face ceva spre a grăbi schimbarea.
În lupta negrilor pentru drepturi egale în America, Martin Luther King
Jr. a găsit ceea ce el credea că era voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa. El s-a
consacrat întru totul acestei cauze. Această hotărâre a dus la moartea lui, prin
glontele unui asasin, în seara zilei de 4 aprilie 1968.
Cu o zi înainte de moartea sa, Martin a spus: „Aş dori să trăiesc o viaţă
lungă. Dar acum nu aceasta mă preocupă. Vreau să fac numai voia lui Dum-
nezeu.”
Dorinţa de a face voia lui Dumnezeu este o ambiţie onorabilă pentru tine-
rii de astăzi. Ce ţintă nobilă – să faci voia lui Dumnezeu, fără a ţine seamă de
consecinţe.
„Este nevoie de astfel de bărbaţi şi femei curajoase în lumea de azi, de
bărbaţi şi femei care „nu se tem să numească păcatul pe numele…, care vor
sta pentru dreptate chiar dacă s-ar prăbuşi cerul.”
Dumnezeu are nevoie de băieţi şi fete care să aibă curajul şi încredinţarea
lui Maritn Luther King Junior. El are nevoie de tineri care nu se tem să înalţe
rugăciunea lui David: „Învaţă-mă să fac voia Ta”. El are nevoie de tineri care
vor merge acolo unde îi conduce El, oricât de periculoasă ar fi calea.
98
DUMINICĂ, 5 APRILIE
MĂRTURIA PORTOFELULUI
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi
toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. – Matei 6,33
P eter şi-a deschis ponositul lui portofel de piele de culoare închisă şi i-a
cercetat conţinutul. Erau acolo trei tăieturi de ziar despre jocuri de fotbal,
în care el fusese portar, câteva cărţi de vizită, două cărţi poştale ilustrate din
Scoţia, diferite scrisori de recomandare şi destui bani spre a-şi cumpăra hrană
pentru două săptămâni.
Peter a părăsit slujba lui stabilă de la un atelier mecanic din Scoţia, şi-a
luat rămas-bun de la familie şi prieteni şi a venit în Statele Unite, pentru că el
a crezut că aceasta era ceea ce Dumnezeu a dorit ca el să facă.
Când Peter a coborât de pe vapor la New York, la 5 aprilie 1927, el nu ştia
cum îi va purta Dumnezeu de grijă; dar el era sigur că o va face. Tânărul nu
putea să prevadă căile minunate prin care Tatăl său ceresc avea să-i deschidă
uşi ale ocaziei; dar el a crezut în cuvintele de despărţire ale mamei lui.
„Să nu uiţi versetul tău, băiatul meu: ’Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dum-
nezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra’. Cu
mult timp înainte, eu te-am pus în braţele Domnului şi nu doresc ca acum tu
să fii îndepărtat de ele. El îţi va purta de grijă. Nu te îngrijora.”
Dumnezeu i-a purtat de grijă lui Peter. El i-a ajutat tânărului să-şi găsească
o slujbă potrivită. El a făcut ca oamenii de afaceri să-l susţină timp de doi ani
la seminar. Odată, un magazin universal l-a chemat pe Peter să vină să-şi ia
un costum de haine pe care cineva îl plătise pentru el. Pe tot parcursul anilor
de criză a deceniului 1930, în portofelul lui de culoare închisă au fost destui
bani spre a face faţă nevoilor.
În cele din urmă, Peter Marshall a ajuns pastor în Washington D.C. şi
capelan al Senatului Statelor Unite.
Odată, într-o predică, Peter a spus: „Eu pot da mărturie că prin credinţă
în Dumnezeu, prin rugăciune şi încredere… fiecare nevoie a mea a fost înde-
plinită.”
Dumnezeu va satisface, de asemenea, toate nevoile tale, dacă îţi vei
pune încrederea în El. Isus a făgăduit că, dacă vom căuta pe Dumnezeu şi
neprihănirea Lui ca prima ţintă din viaţa noastră, încrezându-ne în El pentru
toate nevoile noastre, El nu ne va dezamăgi niciodată. Dacă vom îndeplini
condiţiile, El îşi va împlini Cuvântul Său.
Dumnezeu este tot atât de real ca şi carneţelul tău. El va împlini orice ne-
voie a ta. Tu te poţi încrede în mod sigur în El.
99
LUNI, 6 APRILIE
NOUĂZECI NORD
Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.
– Ieremia 29,13
P entru mulţi care priveau, aceasta a fost ziua cea mai de neuitat din viaţa
lor. Pentru eroul central al dramei, aceasta a fost o zi de agonie, de groază
şi de biruinţă. Pentru prietenii Lui, aceasta a fost o zi de întristare şi disperare.
Pentru soldaţii romani, ea a fost o zi lungă, care a început în orele timpurii
ale acelei vineri dimineaţa, când au fost trimişi în Grădina Ghetsemani să
aresteze un Om.
Acum, cea mai întunecoasă zi a istoriei pământului era aproape trecută.
Omul atârna pe o cruce între doi tâlhari. Mama Lui, care plângea, se afla prin
apropiere. Soldaţii trăgeau la sorţ pentru cămaşa Lui, în timp ce mulţimea s-a
aşezat pe stâncile Golgotei spre a privi la El cum moare.
Carnea Omului era sfâşiată de loviturile pe care le-a primit. Din capul
Lui rănit curgea sânge. Durerea Îi chinuia trupul. Îi era sete. Buzele Lui
tremurânde au rostit aceste cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27,46)
„Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui. Hristosul,
Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, ca să vedem şi să cre-
dem!” îşi băteau joc vrăjmaşii Lui (Marcu 15,31.32).
Hristos S-ar fi putut da jos de pe cruce. El nu trebuia să sufere şi să moară
pe acel lemn crud. El nu trebuia să îndure tortura şi ruşinea.
El a stat acolo pentru tine. A fost pedepsit pentru ca tu să poţi fi liber. A
suferit pentru ca tu să poţi fi mântuit. A murit pentru ca tu să poţi trăi.
Nu suntem siguri că data de 7 aprilie din anul 30 d.Hr. este data corectă
a morţii lui Hristos. Aşa cred unii comentatori. Alţii cred că a fost data de
27aprilie din anul 31 d.Hr. Dar fie că s-a întâmplat într-o zi sau în alta aceasta
n-are importanţă. Important este faptul că s-a întâmplat. Isus a murit – şi El
a murit pentru tine.
De ce? Pentru că El te iubeşte.
Cum este posibilă o astfel de iubire niciodată nu vom înţelege deplin. Noi
putem fi doar de acord cu Isaac Watts, care a scris:
„Dacă toată Împărăţia naturii ar fi a mea,
Aceasta ar fi o mult prea mică răsplată,
Iubire atât de uimitoare, atât de divină,
Cere viaţa mea, sufletul meu, tot ce-i al meu.”
101
MIERCURI, 8 APRILIE
IZVORUL TINEREŢII
Apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă,
care va ţâşni în viaţă veşnică. – Ioan 4,14
N oi am găsit un minunat izvor de apă. Cei bătrâni care beau din această
apă întineresc. Cei tineri care o beau nu îmbătrânesc niciodată.” Ponce
de León, guvernatorul din Porto Rico, era interesat. „Unde este acest izvor
minunat”, a întrebat el.
„El este pe insula Bimini.”
„Dar unde este Bimini?” Se pare că nimeni nu ştia. Aşa se face că Ponce
de León a plecat el însuşi cu corabia în larg s-o găsească. În curând, a văzut
linia de coastă a Floridei şi a debarcat aproape de ceea ce este acum St. Au-
gustine. În ziua de 8 aprilie 1513, el a pus stăpânire pe ţară, în numele regelui
spaniol.
Nerăbdător, de León a căutat izvorul miraculos. A cercetat mulţi kilometri
de coastă. A băut din orice izvor peste care a dat, sperând să afle apa magică,
dar a fost dezamăgit.
Ai dori şi tu să descoperi un astfel de izvor? Cât de minunat ar fi să bei
şi niciodată să nu mai ai necaz cu bătrâneţea, cu dinţii falşi sau cu pielea cu
riduri. Ce bucurie e să fii veşnic tânăr!
„Este imposibil”, zici tu, „Nu există un izvor al tinereţii. Asta nu este alt-
ceva decât o poveste frumoasă.”
Greşit! Există un izvor de apă dătător de viaţă. Dar Ponce de León a căutat
într-un loc greşit.
Isus a vorbit despre el când şedea la fântâna lui Iacob. El a făcut-o pe fe-
meia samariteancă să tresalte de mirare, când a spus: „Oricui bea din apa
aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar, oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în
veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un
izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4,13.14)
Viaţa veşnică şi tinereţea eternă aparţin celor care le cer. Ea este a ta
dacă-L accepţi pe Isus ca Mântuitor al tău. Când El vine în inima ta, aduce
cu El şi apa vieţii. Dacă bei acum din această apă, poţi avea asigurarea că,
într-o zi, în curând, Isus va veni să te ia într-o ţară unde niciodată nu vei
îmbătrâni, unde nu vor fi durere, boală, dinţi falşi sau riduri. Aceasta va fi o
ţară a veşnicei tinereţi, fericiri şi bucurii.
Nu doreşti să bei astăzi din apa vieţii?
102
JOI, 9 APRILIE
103
VINERI, 10 APRILIE
ÎNTOCMAI CA UN POM
El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă. – Psalmi 1,3
104
SÂMBĂTĂ, 11 APRILIE
UN CURAJ DEOSEBIT
Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău.Ci, oricui
te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. – Matei
5,39
105
DUMINICĂ, 12 APRILIE
CĂUTAREA FERICIRII
Eşti fericit şi-ţi merge bine. – Psalmi 128,2
107
MARŢI, 14 APRILIE
CUVINTE NEPLĂCUTE
Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele, Doamne, Stânca mea
şi Izbăvitorul meu. – Psalmi 19,14
L a puţin timp după ora zece, în seara de 14 aprilie 1865, John Wilkes Booth
a deschis uşa lojii prezidenţiale la Teatrul lui Ford din Washington D.C.
Ţintind cu atenţie spre capul lui Abraham Lincoln, a tras un foc şi a sărit pe
scenă. Agitând un pumnal, a strigat: „Asta-i totdeauna pentru tirani!” şi a
dispărut pe uşa din spate.
Preşedintele Lincoln a fost dus la o casă vecină, unde a zăcut inconştient,
înconjurat de familia lui şi de înalţi funcţionari ai Guvernului. Când el a de-
cedat, în dimineaţa următoare, la orele şapte şi douăzeci şi două, ministrul de
război, Edwin Stanton, s-a ridicat de la marginea patului unde îngenunchease
şi a tras transperantele ferestrei. Întorcându-se să privească la faţa liniştită de
pe pernă, el a spus: „Acum el aparţine veşniciei.”
În acele momente de durere, vechile certuri au fost uitate şi dl Stanton a
spus: „Acolo zace cel mai mare conducător al oamenilor, pe care lumea l-a
avut vreodată.”
Dl Stanton a fost cel mai mare duşman politic al lui Abraham Lincoln.
În acea zi, el trebuie să fi regretat lucrurile răutăcioase pe care le spusese de-
spre preşedinte. Odată, el l-a numit pe Lincoln un „clovn viclean şi josnic” şi
„gorilă originală”.
În timp ce dl Stanton se afla lângă sicriul preşedintelui, este posibil să-şi
fi dorit să poată retrage crudele cuvinte pe care le spusese, dar acum era prea
târziu.
Will Carleton a exprimat în poezie acest simţământ de regret pe care îl
experimentăm fiecare pentru cuvintele grăbite pe care le-am spus:
Zmei de copii cu albe aripi de păsări ce zboară pot schimba direcţia,
Tu nu poţi face aceasta când faci să zboare cuvinte…
Cugete neexprimate uneori pot cădea moarte,
Dar nici Dumnezeu nu le poate ucide odată ce-au fost pronunţate.
Aşadar, pentru ca să fii scutit de astfel de experienţe, de ce să nu spui zilnic
rugăciunea lui David: „Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cuge-
tele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu.”
Isus îţi poate da biruinţă asupra unei limbi crude. Numai El poate scrie
legea iubirii în inima ta şi îţi poate da o gură care să rostească numai cuvinte
amabile.
108
MIERCURI, 15 APRILIE
VAPORUL NESCUFUNDABIL
Cel ce se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă. – Proverbe
29,25
T itanicul, înalt cât unsprezece etaje şi lung cât patru cvartale de oraş, a fost
cel mai mare vas care se afla pe apă în 1912. El a fost şi cel mai sigur, cu
şaisprezece compartimente ermetice, care înconjurau supraconstrucţia, din
care oricare patru dintre ele puteau fi inundate şi vasul continua să plutească.
În caz de vătămare a oricăruia dintre aceste compartimente, căpitanul putea
să izoleze restul vasului prin apăsarea pe un buton.
În ciuda tuturor acestor caracteristici, Titanicul a durat doar cinci zile.
Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, din ziua de 14 aprilie, el s-a izbit de
un munte de gheaţă. La 15 aprilie, în decurs de două ore şi jumătate după ac-
cident, cel mai „sigur” vapor pe care omul îl construise vreodată până atunci
zăcea la mai bine de trei kilometri în apa Oceanului Atlantic, ducând la moar-
te peste 1 500 de oameni.
Printre cei înecaţi se aflau unii dintre cei mai bogaţi oameni din lume. Iohn
Iacob Astor, avere de 150 milioane dolari, avea o casă mare, cu optsprezece
maşini în garaj. Harry Widener a fost fiul celui mai bogat om din Philadel-
phia. Isidor Straus era membru al Congresului şi consilier prezidenţial. Ben-
jamin Guggenheim avea multe mine şi fabrici.
Totuşi, când s-a abătut tragedia, a fost doar un singur lucru care a făcut
deosebirea între viaţă şi moarte. Acesta n-a fost cine erau oamenii, ci unde se
aflau ei – asta conta.
Aşa va fi când te vei găsi în faţa morţii. N-are importanţă dacă ea vine
acum sau mai târziu, iar cine eşti tu nu va avea importanţă. Tu poţi fi fiul
unui pastor sau fiica unui medic, dar aceasta nu va conta. Tatăl tău poate fi în
comitetul şcolar sau al Conferinţei, aceasta însă nu va fi de ajutor.
Problema hotărâtoare va fi, „Unde te afli?” Dacă te vei afla cu lumea şi
plăcerile ei, atunci vei merge la fund, împreună cu vasul. Dar, dacă ai luat loc
în corabia vieţii – dacă ai acceptat oferta mântuitoare a lui Hristos – atunci
vei fi salvat.
Mulţi tineri sunt acaparaţi de muzică, cinematograf şi petreceri lumeşti.
Ei nu ştiu că vasul se scufundă.
Întoarce spatele lumii şi acceptă astăzi siguranţa în Isus Hristos. Mâine
poate fi prea târziu. Pune-ţi încrederea în Domnul şi n-ai de ce te teme. Intră
în corabia vieţii.
109
JOI, 16 APRILIE
Î n primăvara anului 1521, toată Germania vorbea despre trei broşuri scrise
de Martin Luther. Cărţile acestea au denunţat sistemul de indulgenţe ro-
mano-catolic, prin care o persoană putea să primească o intrare „sigură” în
ceruri, prin plata în bani pentru construirea Bisericii „Sf. Petru” din Roma. El
declara că numai credinţa, şi nu banii sau faptele bune, îl salvează pe om.
În timpul acela, împăratul Carol al V-lea a convocat un consiliu de prinţi
şi preoţi spre a se întâlni la Worms, Germania. Se punea la cale un război şi
împăratul se temea că nu va obţine sprijinul Romei, dacă i se va îngădui lui
Martin Luther să predice şi să scrie. Consiliul l-a somat pe Luther să vină la
Worms şi să recunoască în public erorile lui.
La 16 aprilie, când reformatorul se apropia de Worms, el a primit un me-
saj că trebuie să se întoarcă la Wittenberg, deoarece, intrând în oraş, el nu mai
era în siguranţă.
„Chiar dacă ar fi tot atâţia diavoli în Worms câte ţigle sunt pe acoperişurile
caselor, totuşi voi merge acolo”, a răspuns Luther.
O grupă de cavaleri a ieşit călări să-l escorteze în siguranţă în oraş. Mai
mult de 2 000 de oameni i-au înconjurat trăsura, întinzându-şi gâtul să-l vadă
pe bărbatul care a îndrăznit să-l înfrunte pe papă.
A doua zi, îmbrăcat în veşminte de călugăr simplu, Luther se afla în faţa
împăratului, prinţilor, a nobililor şi a clerului. Pe o masă din apropiere, era o
colecţie a cărţilor lui.
„Ale tale sunt aceste cărţi?” a întrebat unul dintre oficianţi. „Şi vrei să le
retractezi?”
Martin Luther a admis că erau cărţile lui, dar a cerut timp spre a pregăti
răspunsul la a doua întrebare. La 18 aprilie, el a stat cu mult curaj în faţa con-
siliului şi a zis: „Conştiinţa mea este robită de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu pot
şi nici nu vreau să retractez nimic, pentru că a acţiona împotriva conştiinţei
mele nu este nici drept, nici sigur. Aici stau. Nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu.”
Momentul acesta a fost un punct de cotitură în istorie – începutul Refor-
mei protestante.
Adventiştii de Ziua a Şaptea sunt protestanţi. Împreună cu Martin Lu-
ther suntem de acord că Biblia, şi nu tradiţia, trebuie să fie temeiul tuturor
învăţăturilor şi practicilor noastre.
110
VINERI, 17 APRILIE
ÎNTREBAREA SOLDATULUI
Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al
lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.
– Romani 6,23
111
SÂMBĂTĂ, 18 APRILIE
M aybelle, în vârstă de zece ani, s-a trezit la ora cinci şi un sfert în dimineaţa
zilei de 18 aprilie 1906. Ea a auzit ţipete, iar ferestrele internatului şcolii
unde stătea ea au zăngănit şi s-au spart. Mobila aluneca ba înainte, ba înapoi,
prin cameră.
„Primul meu gând a fost că am avut un coşmar teribil şi am mers să adorm
din nou”, îşi aminteşte Mayabelle Billington. Dar acesta n-a fost un vis. Marele
cutremur de pământ din San Francisco era în plină desfăşurare.
„Îmbrăcaţi-vă, fetelor!” a strigat pedagoga. În confuzie, Mayabelle a în-
cercat să îndese cămaşa ei de noapte în ciorapii ei lungi. În tot acest timp,
clădirea din cărămidă roşie cu două etaje tremura puternic. Fetele zăpăcite
s-au îmbrăcat şi s-au aliniat la întâmplare în capul unei scări largi.
„Coborâţi repede şi mergeţi de-a lungul hotului spre locul liber de peste
stradă”, a poruncit intendenta.
Copilele îngrozite şi-au apucat mâinile una de alta şi au început să co-
boare pe treptele scării care se mişca.
Deodată, pedagoga a ţipat: „Nu coborâţi! Staţi unde vă aflaţi!”
Câteva clipe mai târziu întreaga faţadă a clădirii s-a prăbuşit de-a curme-
zişul străzii. Dacă fetele ar fi ieşit din clădire, ar fi fost ucise.
„Dumnezeu m-a îndemnat să schimb ordinele mele”, le-a spus fetelor
pedagoga mai târziu.
Uneori, Dumnezeu le vorbeşte oamenilor, spunându-le: „Fă aceasta” sau
„Nu face aceasta”. De ce mulţi dintre noi nu aud glasul Lui?
Dumnezeu este tot atât de binevoitor să ne vorbească, precum i-a vorbit şi
pedagogei lui Maybelle. El vorbeşte în multe feluri: prin natură, împrejurările
vieţii şi prin Biblie.
Încearcă să mergi într-un loc liniştit numai pentru a fi singur cu Dumne-
zeu, să cugeţi şi să asculţi glasul Lui. În timp ce priveşti norii plutind la orizont
sau te uiţi la valurile ce se rostogolesc spre ţărm, se pare că Dumnezeu este
mai aproape. Apoi, citeşte în Biblia ta şi ia-ţi timp să asculţi ce îţi spune El.
Dumnezeu doreşte ca El să-ţi vorbească astăzi.
Vrei să-L asculţi?
112
DUMINICĂ, 19 APRILIE
EROI NECÂNTAŢI
O carte de aucere-aminte a fost scrisă înaintea Lui pentru cei ce se
tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. – Maleahi 3,16
A scultaţi, copiii mei, şi veţi auzi/ Despre plimbarea călare a lui Paul Re-
vere,/ În noaptea lui optsprezece aprilie, în şaptezeci şi cinci;/ Cu greu
mai este vreun om în viaţă/ Care să-şi amintească de acea faimoasă zi şi acel
an”
Aceste rânduri scrise de Henry Wadsworth Longfellon au făcut ca Paul
Revere să ajungă renumit. Fapta lui, care a avut loc în orele târzii ale lui 18
aprilie şi primele ceasuri ale dimineţii lui 19 aprilie, este amintită în cărţile
de istorie. Statuia lui se află în Boston. Fiecare american educat a auzit de
drumul de 20 km parcurs călare, spre a-i avertiza pe soldaţii americani despre
apropierea britanicilor (1775).
Puţini cunosc numele lui Israel Bissel şi Sybil Luddington, cu toate că
amândoi l-au întrecut pe Paul Revere, ducând aceeaşi solie. Bissel, un poştaş
călare, în vârstă de 23 de ani, a părăsit Watertown, Massachusetts, în noap-
tea de 19 aprilie. Folosind o ştafetă de cai, el a călărit zi şi noapte timp de
patru zile, spre a duce mesajul la Congresul Continental care se întrunea la
Philadelphia. Doi ani mai târziu, Sybil Luddington, fiica în vârstă de 16 ani a
unui colonel, a mers călare toată noaptea ca să adune trupele tatălui ei, pentru
apărarea localităţii Danbury, Connecticut.
În timp ce o statuie, o poezie şi cărţile de istorie comemorează drumul
parcurs călare al lui Paul Revere, Israel Bissel şi Sybil Luddington dorm
liniştiţi, uitaţi în mormintele lor din New England.
Cum mai este şi viaţa aceasta! Multe fapte bune şi acţiuni nobile trec nea-
mintite. Există mulţi eroi necântaţi.
Te-ai simţit prost, uneori, pentru că nimeni n-a observat faptele bune pe
care le-ai făcut? Ai fost descurajat pentru că cineva care a făcut mult mai
puţin decât tine a primit laude? Familia sau prietenii tăi pot să nu observe, dar
Dumnezeu observă. El nu a uitat ce ai făcut pentru El şi binele făcut pentru
alţii. Versetul de astăzi spune că Dumnezeu are o carte de amintire. Psalmi
112,6 declară că noi vom fi „pentru veci în amintirea Lui”. Cărţile de istorie şi
statuile vor fi într-o zi nimicite, dar ceea ce Dumnezeu raportează în cartea Sa
se va reaminti în veşnicie. Acolo doresc eu să fie raportate faptele mele bune.
Tu n-ai vrea?
113
LUNI, 20 APRILIE
115
MIERCURI, 22 APRILIE
116
JOI, 23 APRILIE
117
VINERI, 24 APRILIE
119
DUMINICĂ, 26 APRILIE
TU ŞI VRĂBIILE
Deci să nu vă temeţi, voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.
– Matei 10,31
A stăzi este ziua de naştere a lui Iohn James Audubon, care picta păsări. El
a publicat o carte cu desenele lui, numită Păsări din America. Poate că ai
vizionat un film de Audubon, despre viaţa sălbatică. Sau poate că ai luat parte
la un studiu despre conservarea solului, apei plantelor şi viaţa de sălbăticie,
tutelată de Societatea Audubon, care a fost numită după numele lui.
Fiind mic copil, John se juca într-una din zile în grădină, când a auzit un
sunet slab venind din boschetul de trandafiri de lângă poartă.
Îngenunchind, el a privit atent pe sub ramurile lungi şi spinoase ale bos-
chetului de trandafiri. În partea cealaltă a boschetului, el a văzut o mică minge
cenuşie de puf. Cu atenţie, a ajuns printre spini la micul pui de vrabie.
„Sărăcuţul de tine, te-ai pierdut”, a zis John. „Tu trebuie să fi căzut din
cuibul tău. Nu te îngrijora, eu am să te pun înapoi, aşa ca mama ta să te
găsească.”
Dar cu toate că a căutat cu atenţie, el n-a putut găsi cuibul.
„Poţi să-i faci un locşor dintr-o cutie de bomboane”, i-a sugerat mama lui.
„Poţi folosi bucăţi de vatelină, aşa cum obişnuiesc eu să fac plăpumile. Şi apoi
poţi încerca să-l hrăneşti.”
În curând, John avea un cuib confortabil pentru mica vrăbiuţă, dar puişo-
rul stătea într-un colţ cu ochii închişi şi refuza să mănânce. Înspre seară, a
murit.
John a alergat, plângând, la mama lui. Ea i-a şters lacrimile şi l-a ţinut
strâns lângă ea. Apoi, s-a întins şi a luat Biblia de pe masa alăturată.
„Ascultă”, a zis ea. Doresc să-ţi citesc ceva.” Nu se vând oare cinci vrăbii
pentru doi bănuţi? Totuşi, niciuna dintre ele nu cade pe pământ fără voia
Tatălui vostru.”
Versetul acesta l-a făcut pe John să se simtă mai bine; şi el are, de aseme-
nea, o solie şi pentru noi. Dacă nici chiar o vrăbiuţă nu poate cădea pe pământ
fără ca Dumnezeu să ştie acest lucru, crezi că ţie ţi se poate întâmpla ceva fără
ca El să ştie şi să poarte de grijă? El vede de fiecare dată când cazi. El aude de
fiecare dată când plângi. Nimic din tot ce ţi se întâmplă nu este pentru El prea
mărunt ca să nu observe.
Dumnezeu te iubeşte şi Se îngrijeşte de tine mai mult decât de vrăbii.
120
LUNI, 27 APRILIE
LIPSĂ DE OXIGEN!
Rugaţi-vă neîncetat. – 1 Tesaloniceni 5,17
122
MIERCURI, 29 APRILIE
MARELE CHELTUITOR
Căci viaţa veşnică nu stă în belşugul avuţiei lui. – Luca 12,15
123
JOI, 30 APRILIE
P entru orice om şi neam/ Clipa hotărârii vine,/ Pentru adevăr sau fals/ În
lupta dintre rău şi bine.”
James Russell Lowell avea dreptate când a scris aceste cuvinte. Numai
dacă noi am şti când are să vină acea clipă de aur în viaţa noastră, cât de cu
grijă am cântări consecinţele!
Adolf Hitler este un exemplu, unde poate să ducă alegerea. Copil fiind, el
cânta în corul bisericii şi şi-a pus în gând să devină preot. Când a ajuns însă
bărbat matur, el şi-a bătut joc de religie şi a răspândit moartea de-a lungul şi
de-a latul Europei.
Undeva, între copilărie şi maturitate, a fost făcută o alegere. Acea alegere
a fost pentru rău şi a dus la nimicirea lui.
La 30 aprilie 1945, Hitler a spus adio celor mai apropiaţi prieteni ai săi, apoi
s-a dus în ascunzătoarea lui dintr-un buncăr de sub pământ şi s-a împuşcat.
În acelaşi timp, soţia lui a luat otravă.
Undeva, în tinereţea lui, Hitler se afla la răscruce şi a ales calea greşită.
Una dintre căi ducea la fericire, satisfacţie şi o viaţă folositoare. Cealaltă ducea
la ură, dezamăgire şi moarte.
Noi nu suntem roboţi. Dumnezeu ne-a creat cu însuşirea de a cugeta. Noi
putem alege binele sau răul. Noi putem mânca hrană sănătoasă sau putem
să refuzăm. Noi putem fuma sau să ne abţinem de la fumat. Putem accepta
droguri sau le putem arunca. Putem merge la cinema sau putem sta departe
de el. Putem urma adevărul sau putem urma eroarea. Alegerea ne aparţine.
Dumnezeu nu ne împiedică să facem alegeri rele, afară numai dacă Îl
rugăm în mod deosebit să facă lucrul acesta. În această cerere stă alegerea
noastră pentru adevăr.
„Când te scoli dimineaţa, îţi simţi neajutorarea şi nevoia ta după putere de
la Dumnezeu şi-I faci cunoscut, în umilinţă şi cu sinceritate, lipsurile Tatălui
tău cel ceresc? Dacă este aşa, îngerii vor nota rugăciunile tale…, când eşti în
pericol să faci inconştient o greşeală şi să exerciţi o influenţă care va conduce
pe alţii să facă răul, îngerul tău păzitor va fi alături de tine… alegând cuvintele
pentru tine şi influenţând acţiunile tale”. (MYP, p. 90)
124
VINERI, 1 MAI
EL A MURIT RUGÂNDU-SE
Iubirea lui Hristos ne strânge. – 2 Corinteni 5,5.14
E ra încă întuneric în dimineaţa zilei de joi, 1 mai 1873. Stelele care mai
licăreau priveau în jos asupra satului african Ilala. În cercul de colibe, se
afla una temporară, făcută ca două zile mai înainte drept casă pentru dr. Da-
vid Livingstone, care era bolnav – avea febră.
Tocmai înainte de apariţia zorilor, băiatul care veghease noaptea a alergat
să-i cheme pe slujitorii Susi şi Chuma. Ei s-au grăbit înspre uşă şi au privit
înăuntru. La lumina pâlpâitoare a unei candele, ei au putut să-l vadă pe dr.
Livingotone, îngenuncheat lângă pat, cu capul îngropat în mâini, inaintea
unei Biblii deschise. La început, ei au ezitat să intre. Apoi, unul dintre ei a
păşit uşor până lângă el şi i-a atins obrajii. Erau reci. Învăţătorul lor iubit era
mort!
Pentru ce a întors spatele David Livinstone perspectivelor de faimă şi
bogăţie din Londra şi a mers să lucreze în mlaştinile Africii ecuatoriale? Ce
l-a împins să-şi părăsească căminul şi prietenii pentru o viaţă solitară ca ex-
plorator şi misionar? Era iubirea lui Hristos şi ştia că milioane de oameni
mureau fără acea iubire.
Într-o zi, pe când studia încă medicina, Livingstone l-a auzit pe Robert
Moffat povestind despre experienţele lui din Africa. „Am văzut în lumina
soarelui dimineţii fumul a mii de sate unde n-a ajuns niciodată vreun misio-
nar”, a spus dl Moffat. „Acolo, oamenii mor ca animalele, fără măcar să audă
numele minunatului Învăţător.” Atunci, Livingstone s-a hotărât să intre în re-
giunile neexplorate ale Africii cu solia iubirii lui Hristos. Iubirea aceasta a fost
cea care l-a mânat din ce în ce mai departe în jungla cea deasă, cu medicina
şi cu o solie de speranţă. Aceeaşi iubire l-a trimis pe genunchi spre a mijloci
pentru convertirea bărbaţilor şi femeilor ale căror minţi erau întunecate de
păcat şi închinare la diavol.
Iubirea lui Isus este cea mai puternică forţă din lume. Ea este o putere
constrângătoare, care te va trimite să împărtăşeşti Evanghelia cu alţii. Ea este
o putere susţinătoare, care te va păstra pe calea dreptăţii şi a datoriei. Ea este o
putere stăpânitoare, care îţi modelează viaţa şi o face de valoare.
Acceptă astăzi puternica iubire a lui Dumnezeu. Lasă ca ea să-ţi stăpânească
viaţa. Las-o să te mâne pe genunchi în rugăciune pentru tine şi prietenii tăi.
Las-o să te trimită pentru a împărtăşi şi altora Evanghelia.
125
SÂMBĂTĂ, 2 MAI
126
DUMINICĂ, 3 MAI
UŞA DESCHISĂ
Mai bine este să te încrezi în Domnul, decât să te încrezi în om.
– Psalmi 118,8
C olegiul Avondale mai avea nevoie de câteva clădiri, dar nu erau bani.
Preşedintele Misiunii Australiene, A.G.Daniells, a mers la cherestegii,
zidari, instalatori şi le-a cerut să-i dea materiale şi muncă pe credit. El le-a
promis să plătească de îndată ce va fi sosit un cec aşteptat de la Conferinţa
Generală în prima săptămână a lunii mai.
Luna mai a sosit şi totodată şi vaporul cu poşta. Venise o scrisoare, dar
niciun cec. Biserica din America avea problemele ei şi fraţii au sugerat ca
planurile de construcţie să fie oprite. Pentru aşa ceva era de-acum prea târziu.
Ce era să facă pastorul Daniells. Punându-şi încrederea în Domnul, el a ieşit
şi a mers sub un eucalipt şi a strigat către Dumnezeu după ajutor. A stat acolo
toată noaptea până când, în primele ore ale zilei de 3 mai 1899, i-a venit asigu-
rarea că Dumnezeu Se va îngriji de fondurile necesare. Curând, după micul
dejun, pastorul Daniells a plecat în oraş încredinţat că va găsi bani.
În dimineaţa următoare, pentru rugăciune a citit în Dan. 6,16. Cuvintele
„El să te scape” păreau că ieşeau în relief pe pagină. Aceasta i-a dat un plus
de încredinţare pentru a crede că Dumnezeu Se va îngriji de banii necesari
ca să scoată şcoala din încurcătură. Pe marginea textului, el a scris, „ora 7:30
a.m. 5/4/1899”.
În după-amiaza acelei zile, la orele patru, Daniells şi un prieten au trecut
pe lângă o anumită bancă. Cu toate că trecuse o oră peste ora închiderii, uşa
era puţin deschisă. Cei doi bărbaţi au intrat, spre marea surprindere a banche-
rului.
„Cum aţi intrat?” a întrebat el.
„Uşa a fost deschisă şi noi am intrat pur şi simplu”, au răspuns oamenii.
Bancherul era convins că a zăvorât uşa şi a agăţat lanţul. Totuşi iată doi
oameni care stăteau în faţa lui. „Ce doriţi?” a întrebat el.
Pastorului Daniells nu i-a trebuit mult timp spre a explica nevoile lor. Pe
la ora cinci, el avea în mână 300 de lire sterline.
În acea seară, pastorul Daniells a deschis din nou Biblia la Daniel 6,16 şi a
scris alăturea: „Împlinit ora 5 p.m., 5/4/1899”
Uneori, oamenii în care ne încredem ne părăsesc. Biserica ne poate părăsi,
cum a făcut şi cu pastorul Daniells. Prietenii noştri se poate să nu-şi ţină tot-
deauna făgăduinţele. Dar Isus niciodată nu ne părăseşte. Făgăduinţele lui sunt
sigure. Te poţi încrede în El.
127
LUNI, 4 MAI
ALUNGĂ-ŢI TEMERILE!
În iubire nu este frică; ci iubirea desăvârşită izgoneşte frica.
– 1 Ioan 4,18
S oarele era aproape de apus în ziua de vineri, 4 mai 1973. Terry Jesko, în
vârstă de opt ani, stătea în cabina tractorului cu tatăl lui, privind la el cum
conducea. În urma tractorului, era tras un plantator şi un plivitor. Plivitorul
era un dispozitiv în formă de cuţit ataşat în faţa plantatorului şi era folosit să
taie buruienile şi iarba.
Dl. Jesko a încetinit mersul tractorului şi i-a spus lui Terry să conducă, în
timp ce el controla cutiile cu seminţe. Când s-a căţărat înapoi în cabină, i-a
alunecat piciorul, a căzut sub roată şi a fost târât în lamele dispozitivului de
plivit.
Terry l-a văzut pe tatăl lui începând să urce, iar apoi dispărând. Speriat, a
încercat să gândească ce să facă. Trebuia să oprească tractorul. El nu făcuse
acest lucru niciodată până acum, dar el văzuse cum făcea tatăl său. Trebuia
să încerce. A pus picioruşul lui pe frână şi celălalt pe ambreiaj şi tractorul s-a
oprit.
Terry a sărit afară şi l-a văzut pe tatăl lui prins sub plivitor. Grăbindu-se
din nou în cabină, a oprit motorul, a ridicat levierul şi a scos accesoriile din
pământ. S-a grăbit înapoi la tatăl lui, care era fără cunoştinţă, dar nu l-a putut
clinti din loc. Trebuia să găsească un ajutor. A alergat la camion şi a pornit
motorul. Cum, necum a ajuns acasă. Mama era plecată. Ce să facă? Va tele-
fona să-i spună unchiului Pete. Repede a format numărul. „Tatăl meu are ne-
voie de ajutor”, a spus băiatul în receptor. În curând, o ambulanţă îl transporta
pe tatăl lui Terry spre spital.
În acea seară, medicul i-a îngăduit lui Terry să-l vadă pe tatăl său timp
de un minut. „Ai făcut, fiule, exact ceea ce trebuia făcut” a şoptit tatăl
recunoscător. „Tu mi-ai salvat viaţa”.
„Am fost înspăimântat”, a spus Terry printre lacrimi.
Desigur că a fost înspăimântat, dar iubirea pentru tatăl lui a învins acea
frică şi l-a făcut pe Terry în stare să-şi salveze tatăl.
Prietenii tăi care nu-L cunosc pe Isus se află într-o situaţie asemănătoare
cu aceea a tatălui lui Terry. Ei sunt prinşi sub povara păcatului.
„Mi-e aşa de teamă”, spui tu, poate. „Ce va fi dacă ei mă vor lua în râs?”
Este numai natural să-ţi fie frică; dar adevărata iubire pentru Hristos şi
prietenii tăi va alunga temerile tale şi-ţi va da curaj să dai mărturie pentru
Isus.
128
MARŢI, 5 MAI
MEDALIE DE ONOARE
Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte. – 1 Samuel 2,30
129
MIERCURI, 6 MAI
130
JOI, 7 MAI
ÎNCĂRCĂTURĂ SECRETĂ
Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc. – Psalmi 19,12
L a scurt timp după orele două, în după-amiaza zilei de 7 mai 1915, Lusita-
nia, cea mai mare şi mai frumoasă navă existentă în larg, a fost torpilată şi
s-a scufundat la sud de coasta Irlandei. Aproape o mie două sute de oameni
şi-au pierdut viaţa.
Tragedia a avut loc aşa de repede, încât scăparea a fost imposibilă. Subma-
rinul inamic a lansat o torpilă care a lovit partea de la tribord a vasului chiar
în spatele punţii. Aceasta a fost urmată de a doua explozie undeva înăuntrul
vasului. În decurs de 18 minute, vasul se afla sub apă.
Scufundarea Lusitanei a rămas mulţi ani o taină. Care a fost cauza celei de
a doua explozii? Se afla la bord vreo încărcătură secretă?
Da, de fapt se afla. Declaraţia de încărcătură prezentată la timpul cercetării
judiciare declara numai că erau untură de porc şi diverse. Numai cu mulţi ani
mai târziu, când a fost descoperită o copie fidelă a declaraţiei de expediţie
originală, lumea a aflat ce a fost în realitate în acea navă.
Încărcătura secretă consta din peste şaizeci de tone de muniţie. Nu tor-
pila a fost cea care a scufundat vasul Lusitania. Ea n-a făcut altceva decât să
aprindă explozivele, care au dat naştere la a doua explozie.
Tu ai vreo încărcătură secretă la bordul navei tale? Faci fapte despre care
ştii că sunt rele? Ai ascuns anumite fapte secrete de familia şi prietenii tăi?
Într-o bună zi, istoria vieţii tale va fi dezvăluită în faţa universului. Atunci, toţi
vor fi în stare să vadă „încărcătura” ta, fie bună, fie rea.
Scriind despre acea zi a judecăţii, Ellen White spunea: „În adunarea solemnă
a zilei de pe urmă, în auzul Universului, va fi citit motivul condamnării celui
păcătos. Pentru prima dată, părinţii vor afla care a fost viaţa secretă a copiilor
lor. Copiii vor vedea câte greşeli au comis împotriva părinţilor lor. Va fi o des-
coperire generală a tainelor şi motivelor inimii, pentru că ceea ce este ascuns
va fi scos la iveală” (Child Guidance, p. 560).
Cu cât mai bine este să vii acum la Dumnezeu şi să-I ceri să te curăţească
de orice păcat, cunoscut sau necunoscut. Numai dacă Îl laşi să îndepărteze
încărcătura secretă din viaţa ta, vei fi sigur că ajungi în cer.
131
VINERI, 8 MAI
FUGARII
Cei răi n-au pace, zice Domnul. – Isaia 48,22
D upă cinci ani, opt luni şi şapte zile, partea europeană a celui de-al doilea
război mondial a luat sfârşit. Ziua de 8 mai 1945 a fost sărbătorită în
toată lumea apuseană, ca Ziua Victoriei în Europa.
Mulţi conducători ai nazismului învins s-au sinucis. Alţii s-au predat.
Unii, ca Adolf Eichmann, au dispărut.
A. Eichmann se aştepta să fie judecat pentru uciderea a şase milioane de
evrei, dacă avea să fie prins. Pentru a evita acest lucru şi-a schimbat numele
în Ricardo Klement şi a fugit în Argentina.
Acolo, a obţinut o slujbă la o fabrică. Niciunul dintre vecinii lui nu bănuia
adevărata lui identitate. Cincisprezece ani mai târziu, agenţi ai Israelului au
descoperit locul unde se afla şi l-au adus în faţa justiţiei.
Înainte de procesul lui, Adolf Eichmann a scris o mărturisire în care a
spus: „Am înţeles că nu mai are niciun rost să încerc să scap de justiţie…
Doresc ca în cele din urmă să ajung la pace lăuntrică”.
Adolf Eichmann a învăţat că nu există pace pentru păcătos. Timp de
cincisprezece ani, el a scăpat de pedeapsă, dar n-a putut scăpa de propria lui
conştiinţă. El a fugit la mii de kilometri depărtare de scenele crimelor lui, dar
n-a putut fugi de el însuşi. Un paşaport fals n-a putut să schimbe cine anume
era el în realitate. Cu o astfel de povară a vinovăţiei, pacea lăuntrică nu era
posibilă.
Azi sunt mulţi, ca şi Adofl Eichmann, care încearcă să fugă departe de ceea
ce sunt ei în realitate. Unii încearcă să scape prin alcool şi droguri. Unii fug de
acasă spre a se uni cu diferite religii şi grupări. Alţii îşi schimbă numele, iar
alţii, şcolile lor. Pentru unii, cititul constituie un mijloc de a evada. Iar alţii dau
drumul la aparatele lor stereo la maxim, pentru a încerca să înăbuşe glasul
conştiinţei. Oricare ar fi metoda, nu dă rezultate.
Încerci şi tu să fugi de tine însuţi sau de ceea ce ai făcut? Încerci să scapi de
pedeapsa pe care o meriţi? Oriunde vei fugi, vinovăţia te va găsi. Atâta timp
cât nu vei privi în faţă realitatea vieţii tale şi cât timp nu întreprinzi ceva în
privinţa aceasta, nu vei avea odihnă. Până când nu-ţi mărturiseşti păcatele şi
nu te pocăieşti, pacea lăuntrică nu este posibilă.
Vino azi la Isus. Orice-ai fi făcut, El te iubeşte. El te va primi. El îţi va da
iertare şi pace.
132
SÂMBĂTĂ, 9 MAI
A TRĂI MURIND
Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc
acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a
iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. – Galateni 2,20
133
DUMINICĂ, 10 MAI
ANIVERSAREA DIAMANTINĂ
Iată mama ta. – Ioan 19,27
RECENSĂMÂNT CERESC
Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.
– 1 Samuel 16,7
C ezar August era împăratul Romei când s-a născut Isus. El a fost acela care
a chemat pentru recensământ pe toţi oamenii din împărăţia lui, făcând
ca Iosif şi Maria să călătorească la Betleem, unde s-a născut Isus.
În timpul domniei sale, Cezar August i-a chemat pe oameni de trei ori
la recensământ. Ultimul a fost încheiat la 11 mai, anul 14 d.Hr. În acea zi,
la Roma, a avut loc o ceremonie specială. Mari mulţimi s-au adunat să-l
privească pe Cezar August, aducând jertfe zeilor păgâni, pe care-i implora să
nu aducă vreo calamitate asupra poporului în noua epocă care începea.
Astăzi, aproape fiecare ţară face câte un recensământ. Cuvântul a ajuns
să însemne un control regulat al numărului şi al situaţiei oamenilor dintr-o
anumită regiune.
Se pun întrebări de felul: „Cum vă numiţi? Vârsta? Locul naşterii?
Cetăţenia? Ocupaţia? Sunteţi căsătorit? Câţi copii aveţi? Câte camere sunt în
casa dvs.? Casa vă aparţine, este închiriată? Ce religie aveţi?”
După ce sunt adunate toate informaţiile, se publică cărţi cu lista diferitelor
localităţi şi populaţia lor. Conducătorii guvernamentali pot atunci să vadă
unde sunt necesare mai multe locuri de muncă şi unde trebuie să fie clădite
case.
Oricât de folositor ar fi un recensământ, sunt limite peste care el nu poate
trece. Niciun recensământ nu poate să arate câţi criminali există, pentru că
astfel de oameni nu vor spune adevărul. Se poate înregistra ce fel de muncă
face o persoană, dar nu şi dacă el este cinstit sau nu la slujbă. Un recensământ
poate descoperi câţi oameni se numesc creştini, dar el nu poate arăta câţi au o
experienţă reală cu Domnul Isus Hristos. Lucrul acesta îl va descoperi numai
un recensământ ceresc.
În „Solii pentru Tineret” se află o afirmaţie uimitoare: „Din ceea ce mi-a
fost arătat, nu sunt mai mult de jumătate din tinerii care mărturisesc religia şi
adevărul şi care au fost convertiţi cu adevărat” (p. 131).
A avea numele noastre înscrise în registrul membrilor botezaţi ai
comunităţii nu înseamnă nimic, dacă nu suntem cu adevărat creştini. Mulţi
dintre noi se reţin să se supună pe deplin lui Isus Hristos. Eşti tu unul dintre
aceia? Vrei tu să te predai astăzi întru totul Lui? Tu nu-L poţi înşela pe Recen-
zorul ceresc.
135
MARŢI, 12 MAI
C e este Florence”, a zis mama, „ce faci acasă aşa de devreme? Eu am crezut
că ai plecat cu ceilalţi la picnic.”
„Eu nu pot merge”, a răspuns fetiţa, în timp ce ridica în sus căţeluşul ei, ca
mama să-l vadă. „Frisky este rănit şi trebuie să-l ajut”. Mama s-a uitat la rana
adâncă de la piciorul din faţă al câinelui şi a timis după un veterinar.
„Pot să vă ajut?” l-a întrebat Florence pe medic când acesta a venit.
„Desigur că poţi, micuţa mea soră de caritate”, a spus el râzând.
Florence îşi făcea adesea partea ei, ca „micuţă soră”. Ea voia să-i ajute mai
degrabă pe bolnavi decât să meargă la petreceri. Ea se îngrijea de fermie-
rii bolnavi de pe proprietatea bogatului ei tată. Când toţi erau sănătoşi, ea
susţinea că păpuşile ei sunt bolnave şi se îngrijea de ele.
Când a crescut mai mare, Florence a spus că trebuie să fie o adevărată
soră de caritate. Părinţii ei au fost şocaţi. În acea vreme, în Anglia, surorile de
caritate erau adesea femei beţive, care nu erau în măsură să-i îngrijească pe
bolnavi. Spitalele erau locuri murdare. Nicio fată bogată n-a făcut vreodată
aşa ceva.
Florence a insistat: „Eu cred că Dumnezeu doreşte să fiu o soră”.
Ca şi Pavel, Florence Nightingale, care s-a născut în această zi a anului
1820, era hotărâtă să nu se „împotrivească vedeniei cereşti”. Nici pledoaria
prietenilor, nici cererile părinţilor, nici strălucirea bogăţiei n-au putut să-i
clintească privirea de la ţinta ei.
Când a izbucnit războiul din Crimeea, Florence Nightingale era gata. Ea a
transformat spitalele militare britanice din case ale morţii în săli ale speranţei.
Ea a ajuns cunoscută ca doamna cu lampa, pentru că umbla în sus şi în jos pe
coridoarele spitalului, aducând mângâiere şi speranţă celor răniţi şi muribunzi.
Cu toate că eşti tânăr, Dumnezeu îţi poate vorbi, dându-ţi o viziune despre
ceea ce doreşte să faci pentru El. Florence Nightingale era doar un copil când
a primit chemarea să fie soră de caritate. Samuel era un băieţel când a auzit
glasul lui Dumnezeu în Templu. David era încă tânăr când Dumnezeu l-a uns
să fie împărat. Ellen Harmon era o adolescentă când Dumnezeu a chemat-o
să fie solul Lui.
Tu nu eşti prea tânăr ca Dumnezeu să-ţi îndrume viaţa. Când El îţi arată
calea, nu te împotrivi viziunii cereşti.
136
MIERCURI, 13 MAI
137
JOI, 14 MAI
VACCINAREA UNIVERSULUI
Nenorocirea nu va veni de două ori. – Numeri 1,9
V ă plac injecţiile? Desigur că nu. Cui îi plac? Dacă ai fi trăit acum două
sute de ani, ai fi scăpat de drumul până la medic pentru „injecţii”. Dar
atunci, ai fi putut să te îmbolnăveşti de ciuma bubonică, friguri galbene, febră
tifoidă, turbare, difterie sau variolă.
Dr. Edward Jenner, un medic de ţară din Anglia, spre finele anilor 1700,
s-a interesat de prevenirea variolei. Călătorind încoace şi încolo, el a observat
o legătură între această boală şi vaccină (boală contagioasă la vaci). Mulgătorii
şi mulgătoarele luau, adesea, mai uşor boala de la vaci. Totuşi dr. Jenner a ob-
servat că aceşti oameni nu contractează niciodată mai serios variola.
Spre a dovedi teoria lui, dr. Jenner a obţinut permisiunea părinţilor lui
James Phipps, în vârstă de 8 ani, să-l inoculeze pe fiul lor sănătos. În ziua de
14 mai 1796, medicul a făcut o mică tăietură în pielea băiatului şi a pus puroi
dintr-o rană de vaccină în tăietură. În câteva zile, la James s-a dezvoltat o mică
inflamaţie şi a avut o uşoară temperatură.
Şase săptămâni mai târziu, dr. Jenne i-a făcut o altă tăietură lui James şi
i-a dat ceva puroi de la un pacient bolnav de variolă. Nu s-a întâmplat nimic.
James n-a luat variola. Dr. Jenner a avut succes la prima lui vaccinare, Astăzi,
din cauza mult răspânditei vaccinări, variola este o boală foarte rară. În
curând, ea poate să dispară complet.
Dumnezeu a făcut ceva asemănător în legătură cu problema păcatului din
Univers. Cu mult timp înainte ca această lume să fi fost creată, păcatul a în-
ceput cu Lucifer, în cer. A treia parte din îngeri a luat „virusul” păcatului de la
Satana. De acolo, el s-a răspândit la Adam şi Eva şi de atunci la toţi locuitorii
Planetei Pământ.
Fiinţe necăzute de pe alte lumi privesc cum boala păcatului îşi urmează
cursul în viaţa oamenilor şi a îngerilor. În curând, într-o bună zi, Satana şi toţi
cei care-l urmează vor fi nimiciţi. Boala păcatului nu va mai vătăma niciodată
Universul pe care l-a făcut Dumnezeu. Experienţa ultimilor şase mii de ani,
cuprinzând jertfa lui Hristos pe cruce, va acţiona ca o vaccinare uriaşă pentru
creaţiunea lui Dumnezeu.
Lăudat să fie Dumnezeu! Vine ziua când nimeni nu va mai păcătui
vreodată. Răul va pieri spre a nu se mai întoarce niciodată. Suferinţa şi moar-
tea vor avea un sfârşit. Nu va mai fi ispită, nici necaz. Lumea va fi din nou
locul plăcut şi fericit pe care Dumnezeu l-a intenţionat să fie.
138
VINERI, 15 MAI
PIETRE INDICATOARE
Nici unul din noi nu trăieşte pentru sine şi nici unul din noi nu
moare pentru sine. – Romani 14,7
139
SÂMBĂTĂ, 16 MAI
MĂRGĂRITARELE PIERDUTE
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută
mărgăritare frumoase. – Matei 13,45
140
DUMINICĂ, 17 MAI
LASĂ-I SĂ RÂDĂ
Vai de voi, care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi
tângui. – Luca 6,25
A stăzi este ziua de naştere a lui Edward Jenner, medicul care a descoperit
că variola poate fi prevenită prin vaccinare.
Dr. Jenner a înţeles că milioane de vieţi ar putea fi salvate, dacă alţii ar afla
despre descoperirea lui, astfel, el a scris un raport ştiinţific despre experienţele
lui şi l-a prezentat preşedintelui Societăţii Regale din Londra.
„Noi vă facem o favoare prin nepublicarea comunicării dvs.”, i-a scris
înapoi preşedintele. „Nu veţi face altceva decât să vă expuneţi ridicolului dacă
tipăriţi o astfel de comunicare”.
„Ei pot să mă batjocorească, dacă le place”, a spus dr. Jenner. „Eu ştiu că
ceea ce am scris este adevărat. Voi tipări eu însumi comunicarea”.
Cu toate că a fost dispreţuit în propria lui ţară, oamenii de ştiinţă din alte
ţări n-au râs de el. Medici din Franţa au început imediat să vaccineze. Cateri-
na cea Mare a Rusiei a dat instrucţiuni doctorilor ei să vaccineze pe oricine.
Napoleon a ordonat tuturor soldaţilor lui să fie vaccinaţi. În Statele Unite,
preşedintele Thomas Jefferson a vaccinat întreaga sa familie.
Dr. Jenner avea acea însuşire de caracter de care are nevoie tineretul de
astăzi, acea capacitate de a ţine la ceea ce ştii că este drept, indiferent ce spun
alţii. Tu poţi fi ridiculizat, pentru că păzeşti Sabatul ca zi sfântă şi pentru că
tu crezi în Cuvântul lui Dumnezeu în această modernă epocă ştiinţifică. Poţi
fi dispreţuit, pentru că nu iei parte la petrecerile lumeşti. Poţi fi luat în râs,
pentru că tu crezi că Dumnezeu răspunde la rugăciune.
Lasă-i să râdă, pentru că, într-o bună zi, rolurile se vor inversa. Vine tim-
pul când aceia care îşi bat joc de tine acum vor dori ca ei să te fi urmat. Ei vor
striga la stânci şi la munţi să-i ascundă de faţa lui Isus, pe care Îl vor vedea
venind pe norii cerului.
Printre cei care vor plânge în acea zi vor fi mulţi din cei care au râs de Isus.
Ei au găsit amuzant faptul că El a făcut atât de mult pentru alţii şi totuşi pe
Sine nu S-a salvat. Isus i-a lăsat să râdă, pentru că El a fost hotărât să moară, ca
noi să putem trăi. Desigur că acum putem şi noi să îndurăm o mică batjocură
de dragul Lui.
141
LUNI, 18 MAI
ZIUA ÎNTUNECATĂ
Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi
va mai da lumina ei. – Matei 24,29
U cenicii L-au auzit pe Isus predicând despre sfârşitul lumii, dar El nu le-a
spus când avea să fie. Ei doreau să afle şi au mers să-L caute. L-au găsit pe
Isus pe Muntele Măslinilor şi, adunându-se în jurul Lui, L-au întrebat: „Cum
vom şti când a sosit timpul?”
Isus le-a explicat cu grijă despre necazurile pe care aveau să le întâmpine
urmaşii Săi. Apoi, El le-a spus: „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va
întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei”.
S-a întâmplat exact aşa cum a spus Isus. Acum câteva sute de ani creştinii
au fost persecutaţi. Mulţi dintre cei care au fost credincioşi faţă de Cuvântul
lui Dumnezeu au fost aruncaţi în închisoare. Unii au fost arşi pe rug. Alţii a
trebuit să se ascundă în munţi şi în peşterile pământului.
Exact când acest mare necaz s-a terminat, semnele pe care Dumnezeu le-a
promis au început să apară. La 19 mai 1780 soarele s-a întunecat şi luna nu
şi-a mai dat lumina ei.
Un ziar din Boston scria cum, în plină zi, „cocoşii cântau, răspunzând
unul altuia aşa cum fac ei de obicei noaptea. Sitarii, care sunt păsări de noapte,
fluierau aşa cum fac numai la întuneric. Broaştele orăcăiau. Pe scurt, era apa-
riţia miezului nopţii la miezul zilei.”
„O coală de hârtie albă, ţinută la câţiva centimetri de ochi, era tot atât de
invizibilă ca şi cea mai neagră catifea”, scria Samuel Tenney.
Un raport al lui Samuel Stearns spune că: „Vacile şi-au părăsit păşunile lor
şi mergeau greoi spre casă spre a fi mulse. Păsărelele şi păsările de curte şi-au
căutat locul lor de culcare şi au adormit cu capetele plecate. Câinii chelălăiau
şi şi-au pus coada între picioare. Oamenii vorbeau în şoaptă. Au aprins lămpi
în case şi, pe măsură ce întunericul creştea tot mai mult înspre miezul zilei, un
mare număr dintre ei au căzut pe genunchi acasă sau în biserică şi au înălţat
rugăciuni fierbinţi”.
Din acea zi şi până astăzi nu s-a putut găsi nicio explicaţie satisfăcătoare
pentru acea zi întunecoasă. Isus a făgăduit că aceasta se va întâmpla şi s-a
întâmplat. Ziua întunecoasă de la 19 mai 1780 este unul dintre semnele că
Isus vine curând.
143
MIERCURI, 20 MAI
O PROBLEMĂ DE GREUTATE
Să dăm la o parte orice piedică (greutate) şi păcatul care ne înfă-
şoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne
stă înainte. – Evrei 12,1
REACŢIE ÎN LANŢ
Şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea. – Iacov 1,15
U raniul obişnuit este în totul nevătămător. Odată trecut prin anumite pro-
cese, el devine ceea ce este cunoscut ca uraniu îmbogăţit. Strâns mai
mult la un loc, în mod automat va avea loc o reacţie în lanţ, care va da naştere
la o explozie.
Cu patruzeci de ani în urmă, învăţaţii n-au cunoscut prea mult cu privire
la acest proces, astfel că a fost necesar să se experimenteze. Louis Slotin a fost
însărcinat cu testarea.
Louis a pregătit o masă cu un stelaj. Pe acest raft, el a pus două jumătăţi
de sfere de uraniu. Niciuna dintre ele nu avea în sine suficientă substanţă
pentru a da naştere la o reacţie în lanţ. Apoi, folosind o surubelniţă, el avea să
împingă, foarte încet, cele două bucăţi de minereu una spre cealaltă şi să ob-
serve reacţia. Chiar înainte ca substanţa să explodeze, el avea să despartă cele
două bucăţi de uraniu. Luis era sigur că putea să controleze experimentul. El
l-a făcut cel puţin de cincizeci de ori fără incident.
Apoi, în după-amiaza zilei de 21 mai 1946, ceva n-a mai fost în regulă.
Mâna lui a alunecat şi cele două bucăţi de uraniu au fost împinse periculos
una alături de cealaltă. Năpustindu-se spre înainte, Louis a despărţit cele două
sfere cu mâinile goale, mai înainte ca explozia să poată avea loc. Apoi, a fost
dus în grabă la spital, unde a murit din cauza radiaţiei, nouă zile mai târziu.
Păcatul este ca şi uraniul. Adesea, el apare întru totul nevătămător, şi tineri
nebănuitori nu-şi dau seama de potenţialul puterii mortale cuprins înăuntru.
Oarecum, întocmai ca savanţii într-un laborator, ei se joacă cu păcatul.
Un tânăr poate să spună: „Eu merg la film, dar numai la cele bune. Voi mai
bea, dar numai câte puţin cu prietenii. Voi mai lua şi câteva droguri, aşa ca
distracţie. Eu pot să mă înfrânez. Sunt stăpân pe mine.”
Apoi el sau ea ajunge să înţeleagă că a pierdut controlul. Prea târziu s-a
ajuns la înţelegerea că s-a pornit o reacţie în lanţ care se va sfârşi cu moartea
veşnică.
Nu există speranţă pentru unul ca acesta? Nu există vreo cale spre a opri
procesul? Da, există, dar persoana însăşi nu poate face acest lucru. Isus Hris-
tos este singurul care poate întrerupe puterea mortală a păcatului. În scopul
acesta, El a murit pe crucea de pe Golgota. Vrei să-I ceri astăzi ca El să fie
Salvatorul tău?
145
VINERI, 22 MAI
TSUNAMI
Şi lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne
în veac. – 1 Ioan 2,17
146
SÂMBĂTĂ, 23 MAI
NĂSCUT ORB
N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa,ca
să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. – Ioan 9,3
147
DUMINICĂ, 24 MAI
ASIGURAREA FERICITĂ
Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr,şi ne vom linişti
inimile înaintea Lui. – 1 Ioan 3,19
J ohn fusese crescut într-un cămin creştin, dar în inima lui, el nu avea cer-
titudinea că era un copil al lui Dumnezeu. El era un fiu de pastor, dar nu
ştia că păcatele sale sunt iertate. El încerca din greu să fie bun, dar de foarte
multe ori dădea greş. El invidia asigurarea liniştită a prietenilor lui moravi,
care credeau făgăduinţele şi ştiau că erau primiţi de Dumnezeu.
În dimineaţa zilei de 24 mai 1738, John Wesley s-a rugat în mod serios
pentru credinţă spre a crede că Dumnezeu l-a primit. Apoi, a deschis Biblia
şi a citit: „Prin cari El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe,
ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeeşti” (2 Petru 1,4). El trebuia să
creadă că făgăduinţele acelea erau pentru el. Răsfoind în continuare Biblia, a
deschis-o la textul: „Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu
12,34).
Toată ziua aceea Dumnezeu a continuat să-i vorbească lui John. În timpul
după-amiezii, un imn de slavă cântat de cor a atins inima lui prin cuvintele
din Psalmi 130,7: „Israele, pune-ţi nădejdea în Domnul, căci la Domnul este
îndurare şi la El este belşug de răscumpărare”.
În acea seară, John a luat parte la o adunare, unde cineva a citit un articol
de Martin Luther despre îndreptăţirea prin credinţă. El spunea cum suntem
mântuiţi, nu prin ceea ce facem, ci prin ceea ce Hristos a făcut pentru noi.
„Cam pe la ora nouă fără un sfert, în timp ce descria schimbarea pe care
Dumnezeu o lucrează în inimă prin credinţa în Hristos, am simţit inima mea
ciudat de încălzită”, a scris John Wesley despre acea seară. „Am simţit că m-am
încrezut în Hristos, numai în Hristos pentru mântuire; şi mi s-a dat o asigu-
rare că El a îndepărtat păcatele mele, chiar ale mele, şi m-a salvat pe mine de
legea păcatului şi a morţii”.
Aceasta era ca şi cum o mare povară a fost luată de pe umerii lui.
Ce bucurie, să fie sigur că era un copil al lui Dumnezeu!
Tu ai această asigurare astăzi? Poţi să cânţi cu bucurie „Ce fericire am pe
Isus? Asta mă face aşa voios”? Eşti tu sigur că Dumnezeu te iubeşte şi că El
ţi-a iertat păcatele?
Dacă nu, du-te chiar acum la Isus şi cere de la El acea pace. El te iubeşte!
El a murit pentru tine. Cu siguranţă că El te va primi, pentru că El a făgăduit:
„Pe cel ce vine la mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37).
148
LUNI, 25 MAI
149
MARŢI, 26 MAI
150
MIERCURI, 27 MAI
GEAMANTANELE FURATE
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe
de faţa Ta? – Psalmi 139,7
ÎNCREDERE DE SINE
Să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu. – 2 Co-
rinteni 1,9
152
VINERI, 29 MAI
153
SÂMBĂTĂ, 30 MAI
C u şase sute de ani în urmă, Biblia era scrisă în limba latină şi ferecată de
zidurile mănăstirii. Oamenilor de rând le era interzis să citească Scriptu-
rile, iar studiul şi propovăduirea sfintelor învăţături atrăgea adesea după sine
întemniţarea şi moartea.
În Boemia, Huss şi Ieronim au propovăduit cu curaj Biblia. Ei n-au vrut
să accepte ceea ce spunea papa despre lucrurile religioase, afară de cazul că
ele erau de acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Huss a fost con-
damnat la moarte, prin ardere pe rug, iar Ieronim, băgat la închisoare.
Odată, când Ieronim era slab şi bolnav, el şi-a pierdut curajul şi a spus că
biserica are dreptate condamnându-l pe Huss. După aceea, singur în celula
lui, a fost nefericit pentru ceea ce a făcut. El ştia că L-a renegat pe Domnul său
şi s-a hotărât că, dacă i se mai dă o altă şansă, va sta pentru adevăr.
După un an de închisoare, Ieronim a fost adus din nou la judecată. „Când
l-am condamnat pe Huss am greşit”, a spus el.
„Retrage ce-ai spus”, l-au îndemnat prietenii lui, „altfel cu siguranţă vei fi
condamnat la moarte”.
„Dovediţi-mi din Biblie că am greşit”, a spus el.
„Ereticule”, a strigat mulţimea. „La flăcări! La flăcări!”
La 30 mai 1416, Ieronim a fost dus la Constanţa, chiar pe locul unde fuse-
se ucis Huss. A fost legat de un stâlp în jurul căruia erau aranjate lemne şi
surcele.
Când călăul a mers pe la spatele lui să aprindă focul, Ieronim a spus: „Vino
cu îndrăzneală în faţă, pune focul în faţa mea. Dacă mi-ar fi fost frică, nu aş
fi aici”.
Când focul a atins picioarele lui, el cânta un imn. Ultimele lui cuvinte
înainte ca fumul să-l asfixieze au fost o rugăciune. „Doamne, Părinte Atotpu-
ternic, ai milă de mine şi iartă păcatele mele; pentru că Tu ştii că eu totdeauna
am iubit adevărul Tău”.
Mulţimea a rămas uimită văzând curajul martirului. Ce era în Biblie,
ce i-a inspirat pe oameni să moară pentru apărarea ei? Mulţi dintre cei ce au
privit în acea zi arderea lui Ieronim au plecat acasă să cerceteze Scripturile.
Unii s-au convertit mai târziu la adevărul pentru care el şi-a dat viaţa.
Fie că eşti chemat să mori pentru credinţa ta sau să trăieşti pentru ea, fii
credincios şi vei primi şi tu cununa vieţii.
154
DUMINICĂ, 31 MAI
ÎNSĂRCINAREA NOASTRĂ
Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată
lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va
veni sfârşitul. – Matei 24,14
A cum aproape două sute de ani, o adunare de slujbaşi dintr-un sat englez
era aproape să se încheie. Conducătorul ei a spus: „Am parcurs agenda
noastră. Mai este ceva de discutat?”
William Carey, un pantofar ajuns predicator, s-a ridicat.
„Da, frate Carey, ce e?” l-a întrebat conducătorul.
„Domnule, Isus a spus: ‘Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghe-
lia la orice făptură.’ Să discutăm despre aceste cuvinte ale Lui. Nu credeţi
dumneavoastră că El spunea ucenicilor Lui, precum şi nouă, să predicăm
Evanghelia în fiecare ţară de pe pământ? Noi trebuie să trimitem misionari în
ţările care n-au Biblia”.
„Stai jos, tinere” l-a întrerupt conducătorul. „Dacă Dumnezeu vrea să-i
convertească pe păgâni, El va face aceasta şi fără ajutorul nostru. Adunarea
aceasta se suspendă.”
William Carey a fost dezamăgit, dar nu descurajat. El a scris o broşură
în care îşi exprima îngrijorarea pentru miile de oameni care nu auziseră
niciodată despre Isus.
La 31 mai 1792, lui Carey i s-a cerut să fie purtătorul de cuvânt la o altă adu-
nare de slujbaşi. Aceasta a fost ţinută în încăperea din spate a unei case de ţară
din Kettering, Anglia. El a încheiat cu cuvintele: „Hristos a spus: ‘Voi sunteţi
martorii Mei!’ El ne-a dat mandatul să ducem solia mântuirii la fiecare fiinţă
de sub cer. Există mii, ba chiar milioane de oameni care trăiesc şi mor în ţări
îndepărtate, fără Hristos,… fără speranţă. Dumnezeu este credincios. El ne va
ajuta să facem lucrarea aceasta pentru El. Noi trebuie să aşteptăm lucruri mari
de la Dumnezeu. Trebuie să încercăm lucruri mari pentru Dumnezeu.”
Oamenii erau gata să plece când s-a ridicat Andrew Fuller şi a spus: „Eu
cred că Dumnezeu aşteaptă de la noi să răspundem soliei pe care am auzit-o
astăzi. Dumnezeu mi-a întipărit în minte că acum este timpul să acţionăm.
Vă rog, fraţilor, să luăm în considerare ce-am putea face pentru a ajuta celor
pierduţi. În acea zi, a fost organizată prima societate misionară, iar mai târziu,
William Carey a fost trimis în India ca primul ei misionar.
Astăzi, însărcinarea noastră este aceeaşi care a fost şi atunci. Mai sunt încă
milioane de oameni care n-au auzit niciodată de Isus. Cine le va spune? Tu
ai vrea?
155
LUNI, 1 IUNIE
NU RENUNŢA LA VAS!
Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.
– Apocalipsa 3,11
156
MARŢI, 2 IUNIE
A melia Earhart, femeia aviator, era aproape de casă. Ea zburase deja 35 398 km,
în călătoria ei în jurul globului, făcând treizeci de opriri în nouăsprezece
ţări. Acum, ea se afla în Noua Guinee şi, de îndată ce vremea avea să se
îmbunătăţească, ea urma să se îndrepte spre casă, în Statele Unite, cu o scurtă
escală pe insula Howland. În curând, ea va fi salutată de mulţimea veselă,
onorând-o ca pe prima femeie care a zburat în jurul lumii.
În chiar primele ore ale dimineţii zilei de 2 iunie 1937, Amelia a decolat
din Noua Guinee. La orele 2 şi 45 de minute, ea a luat legătura cu un vas de
pază a coastei Statelor Unite. La 6:15, ea cerea ajutor privind orientarea. La
7:42, ea spunea: „Nu vă pot vedea. Benzina scade încet. Nu pot să iau legătura
cu dumneavoastră prin radio. Zbor la o înălţime de peste 300 de metri.”
Vremea a devenit mai rea, vizibilitatea era zero. La ora 8:45, Amelia a
transmis ultimul mesaj: „Alerg spre nord şi spre sud.” Amelia Earhart era
aproape acasă; totuşi „aproape” nu era îndeajuns spre a-şi salva viaţa. Ea era
aproape acasă, dar pierdută.
Când Isus vine şi cărţile de amintire sunt deschise vom fi în măsură să ci-
tim istoria multor vieţi despre care putem spune: „Aproape…, dar pierdut.”
Împăratul Agripa: „Aproape să mă îndupleci să mă fac creştin…”, dar
pierdut.
Bud: Aproape şi-a predat inima Domnului în timpul Săptămânii de Rugă-
ciune…, dar pierdut.
Judy: S-a supus aproape la orice…, dar pierdută.
Vorbind despre acei care nu şi-au supus întreaga lor viaţă lui Isus Hristos,
Ellen White spune: „Aproape creştini, dar nu pe deplin creştini, deşi se simt a
fi aproape de Împărăţia cerurilor, ei nu vor putea intra în ea. Aproape, dar nu
pe deplin salvat, înseamnă a nu fi aproape, ci întru totul pierdut.” (Parabolele
Domnului Hristos, ed. 1980, p. 86)
„Aproape”, nu poate fi de folos. „Aproape” nu este decât eşec!
Tristă şi amară tânguire – aproape – dar pierdut!
157
MIERCURI, 3 IUNIE
STĂRUINŢĂ
Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. – Ioan 17,4
158
JOI, 4 IUNIE
SINGUR PE ATLANTIC
Ce este omul ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului ca să-l bagi în
seamă? – Psalmi 8,4
159
VINERI, 5 IUNIE
L a apusul sorelui, în ziua de 5 iunie 1863, vreo 10 oameni s-au adunat pen-
tru serviciul divin în casa lui A. Hilliard din Otsega, Michigan. Cineva
a citit un text din Sfânta Scriptură, iar Ellen White a fost invitată să înalţe
rugăciunea.
Ellen s-a rugat cu deosebire pentru soţul ei care era foarte deprimat din
cauza sănătăţii sale şubrede. Ea s-a apropiat mai mult de el şi a pus mâinile pe
umerii lui. Când a făcut aşa, a fost luată în viziune. Se părea că slava lui Dum-
nezeu înconjura pe cei adunaţi şi deprimarea pastorului White a dispărut.
Vedenia a continuat timp de patruzeci şi cinci de minute.
Ceea ce Ellen a văzut era un plan pentru o mai bună sănătate. Totul era
atât de nou, atât de diferit de felul cum oamenii îşi trăiesc viaţa, încât ea n-a
putut să le spună în acea zi. Încetul cu încetul, ea a scris solia.
Vedenia a început cu o scenă din Grădina Edenului, unde Ellen i-a văzut
pe Adam şi pe Eva în starea lor de desăvârşire. Apoi a văzut declinul neamului
omenesc până la punctul unde fiecare părea a fi bolnav, şi mulţi oameni nu se
aşteptau să trăiască mai mult de vârsta de 40 de ani. Aceasta – i s-a descoperit
ei – era în parte un rezultat al adaosului de carne în dieta omului.
Ellen a vorbit despre efectele păgubitoare ale alcoolului, tutunului, cea-
iului, cafelei, condimentelor, deserturilor bogate şi a drogurilor. Ea a vorbit
împotriva îmbuibării şi a excesului de muncă. Ea a spus că este neînţelept a
mânca între mese şi cu puţin înainte de a merge la culcare.
Pe lângă încurajarea oamenilor de a birui obiceiurile rele, ea a vorbit de-
spre formarea unor obiceiuri bune, precum a bea apă multă şi a face zilnic o
baie.
Astăzi avem dovezi ştiinţifice abundente că ceea ce Dumnezeu i-a arătat
lui Ellen White este adevărat, dar acum o sută de ani adventiştii le-au primit
pur şi simplu prin credinţă şi au început să pună principiile în practică.
Pe măsură ce credincioşii au făcut astfel, sănătatea lor s-a îmbunătăţit în
mare măsură. Când s-au simţit mai bine, au putut înţelege mai bine adevărurile
Bibliei şi au putut lucra mai perseverent în predicarea soliei lui Dumnezeu.
Adventiştii au început să înţeleagă că trupurile lor erau într-adevăr temple în
care Duhul Sfânt dorea să locuiască.
160
SÂMBĂTĂ, 6 IUNIE
CURCUBEE ÎN PLOAIE
Nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu va fi în
stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus
Hristos, Domnul nostru. – Romani 8,39
161
DUMINICĂ, 7 IUNIE
C e este un steag? O bucată de pânză colorată? Da, dar el este mai mult
decât atât.
Ia nişte bucăţi de pânză roşie, galbenă şi albastră şi coase-le laolaltă şi
inima îţi va bate cu putere. Este drapelul patriei tale. Ia nişte bucăţi de pânză
roşie, albă şi albastră şi coase-le împreună în stele şi fâşii, şi americanii de
pretutindeni simt o emoţie specială când văd obişnuitele culori fălfâind
în adierea brizei. Aranjează aceleaşi bucăţi de pânză spre a reda ceea ce se
cheamă „Union Jack”, drapelul britanic, şi englezii vor răspunde cu urale.
Coase-le în trei fâşii verticale şi vei obţine tricolorul pentru care francezii îşi
vor da viaţa.
În războaiele din trecut, steagurile erau importante. Steagul era un semn
al credincioşiei faţă de o anumită stăpânire.
În timpul războiului civil american, un căpitan a fost trimis la New Or-
leans să înalţe drapelul Statelor Unite într-un loc proeminent. De îndată ce
soldaţii au plecat, William Bruce Mumford, un simpatizant sudist, a sfâşiat
steagul de pe stâlp.
Câteva zile mai târziu, când a venit generalul cu două mii de soldaţi să
preia St. Charles Hotel, William Mumford a fost printre mulţimea care se
adunase acolo.
Cu glas tare, Mumford s-a mândrit de isprava lui de a sfâşia drapelul Sta-
telor Unite. El l-a numit „zdreanţa veche a Statelor Unite” Din cauza acestor
acţiuni, el a fost dat în judecată, la 7 iunie 1862, şi condamnat să fie spânzurat
în public pentru trădare.
Felul în care tratezi steagul tău este important. Aceasta arată dacă eşti sau
nu credincios faţă de ţara ta.
Şi Dumnezeu are un steag. Acesta este Sabatul. Păzirea Sabatului ca zi
sfântă este un semn că suntem credincioşi faţă de El şi că El ne ocroteşte şi ne
ajută. Sabatul cel fals este steagul lui Satana. Înainte ca Isus să vină, toată lumea
se va alinia sub unul din aceste steaguri: „Sabatul sau Duminica. Va fi o mare
deosebire ce fel de steag vei flutura. Aceasta va arăta unde se află credincioşia
ta.” Unde vei sta în acel ultim mare conflict depinde mult de modul în care
tratezi acum steagul lui Dumnezeu. Prin acţiunile tale cinsteşti tu Sabatul sau
îl necinsteşti? Fluturi cu mândrie steagul tău? Făcând aşa, dovedeşti în fiecare
săptămână credincioşia ta faţă de Dumnezeu.
162
LUNI, 8 IUNIE
S oţii Judson s-au aşezat să ia cina în seara zilei de 8 iunie 1824, când soldaţi
burmezi au intrat în casa lor şi i-au arestat. Adoniram a stăruit de ei să o
elibereze pe soţia sa, Ann, dar el a fost legat cu o funie şi târât pe străzile din
Ava la închisoarea cea murdară.
Între timp, Ann s-a grăbit să distrugă din casă scrisori şi hârtii care puteau
fi folosite împotriva soţului ei. Cea mai preţioasă avere pentru soţii Judson
era traducerea Bibliei în limba burmeză, la care Adoniram lucra de peste zece
ani. Ea trebuia cumva să fie salvată. Înfăşurând-o cu grijă, soţia a îngropat-o
în colţul grădinii.
Curând după aceea, soldaţii au revenit să cerceteze casa, dar ei n-au găsit
traducerea Bibliei. Cât mai repede posibil, Ann a dezgropat-o şi a cusut-o
într-o pernă grosolană. Ea a luat această pernă cu ea, la închisoare.
„Aceasta este Biblia ta burmeză”, a şoptit ea.
„Îţi mulţumesc, Ann!” a şoptit şi Adoniram. În fiecare noapte, el a adormit
cu manuscrisul sub capul lui. Pe nimeni nu l-a interesat să fure o astfel de
pernă grosolană şi murdară.
Aproape un an mai târziu, prizonierii au fost mutaţi la o închisoare
diferită. De data aceasta, nu li s-a îngăduit să ia cu ei niciun lucru. Vechea
pernă a rămas în urmă.
Între timp, unul dintre convertiţii burmezi ai lui Judson a mers la vechea
celulă să vadă dacă era ceva ce el ar putea să ia ca amintire de la prietenul lui.
El a văzut perna cea murdară şi a luat-o acasă. Înăuntrul ei el a găsit preţiosul
manuscris. Pe măsură ce citea, cuvintele transmiteau pace inimii lui şi de-
acum ştia că trebuie să păstreze Biblia în siguranţă, astfel ca, într-o zi, toţi
burmezii să cunoască minunata ei solie.
După aproape doi ani de închisoare, Adoniram Judson a fost eliberat.
Închipuiţi-vă ce surpriză să găsească manuscrisul Bibliei încă în siguranţă
la prietenul lui. De îndată, el a reluat lucrul la traducere. Cincisprezece ani
mai târziu, Biblia era gata pentru tipar. Datorită acestui fapt, mii de burmezi
creştini cunosc astăzi fericirea pe care numai Cuvântul lui Dumnezeu poate
s-o aducă.
Şi tu poţi descoperi această bucurie prin citirea Cuvântului lui Dumne-
zeu.
163
MARŢI, 9 IUNIE
OPRIŢI-VĂ ŞI SĂ ŞTIŢI…!
Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu. – Psalmi 46,10
PIERDUT ÎN PĂDURE
Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce
iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi
după planul Său. – Romani 8,28
S unt fericită să vă întâlnesc din nou!” i-a spus o femeie lui Ellen White la o
adunare de tabără din Michigan, în 1875.
„Vă amintiţi că aţi venit la o cabană în pădure aproape de Vergennes, acum
douăzeci şi unu de ani?”
Ellen White a spus că îşi amintea foarte bine.
Ellen şi soţul ei călătoreau de la Bedord la Vergennes, când călăuza lor a
rătăcit drumul. Când n-au putut găsi apă, Ellen a leşinat. Cu un topor împru-
mutat, grupa şi-a făcut drum prin pădure, până ce au ajuns la un luminiş în
care se afla o cabană de bârne. Acolo, ei au primit pâine şi lapte, precum şi un
loc de dormit. Soţii White s-au rugat şi au cântat împreună cu familia şi le-a
lăsat pentru citit o broşură.
„Dumneavoastră mi-aţi vorbit despre Isus şi frumuseţea cerului. Aţi vor-
bit cu atâta ardoare, încâtam fost încântă”, a continuat femeia. „Am citit cartea
şi am împrumutat-o şi vecinilor mei. De atunci Domnul a trimis pastori care
să predice adevărul, şi acum, acolo, se adună în fiecare săptămână o grupă de
păzitori ai Sabatului. În total, s-au convertit douăzeci de persoane, pentru că
dumneavoastră aţi bătut la uşa casei noastre”.
Pastorul şi Ellen White n-au putut înţelege de ce s-au pierdut în pădure
în ziua de 10 iunie 1853. Ei se aflau la numai 25 km depărtare de destinaţia
lor. Conducătorul lor a făcut acel drum de repetate ori şi îi era bine cunoscut.
Dar, în acea zi, el a călătorit 40 km, pe un alt drum prin pădure, peste buşteni
şi pomi răsturnaţi; unde cu greu se putea afla o urmă de drum. Ei, în acel
timp, au socotit experienţa ca fiind chinuitoare, dar Dumnezeu a întors-o
spre bine.
Nu tot ce ni se întâmplă în viaţă este bun. Sunt şi întâmplări neplăcute. Se
întâmplă multe lucruri care noi am fi dorit să nu aibă loc. Uneori, ni se pare
că suntem pierduţi în pădure, pierzându-ne vremea. Totuşi Dumnezeu poate
realiza un bine din orice experienţă a vieţii.
Nu putem înţelege de ce uneori planurile noastre sunt răsturnate şi apar
necazuri. În loc să ne necăjim şi să ne îngrijorăm de ce nu sunt lucrurile aşa
cum le-am dori noi, să ne încredem în înţeleptul şi iubitorul nostru Tată
ceresc, ca El să lucreze totul spre binele nostru. În toate cele ce ni se întâmplă,
Dumnezeu este la lucru.
165
JOI, 11 IUNIE
GRUPA „SUNSHINE”
Voi sunteţi martorii Mei – zice Domnul – voi şi Robul Meu pe care
l-am ales. – Isaia 43,10
166
VINERI, 12 IUNIE
167
SÂMBĂTĂ, 13 IUNIE
BIRUITORUL
Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori,
prin Acela care ne-a iubit. – Romani 8,37
A lexandru cel Mare a trăit cam cu trei sute de ani înainte de Hristos. El a
cucerit lumea antică, din Grecia până în India. Faima lui, ca general, s-a
răspândit în lung şi-n lat. Oamenii l-au adorat ca pe un zeu.
El era în vârstă de 32 de ani şi avea mari planuri pentru viitor. Cu toate
acestea, ideile lui n-au fost niciodată realizate, pentru că în anul 323 î.Hr. a dat
o mare petrecere. Nimeni n-a mâncat şi n-a băut mai mult decât el. El a băut o
noapte întreagă şi toată ziua următoare. În timp ce stătea culcat în camera lui
în stare de beţie, a răcit, răceală care s-a transformat în malarie.
În a zecea zi a lunii iunie, a căzut în comă şi oamenii lui ştiau că era pe
moarte. Un lung şir de soldaţi au mărşăluit pe lângă patul lui. El s-a trezit
îndeajuns, pentru ca cineva să-l poată întreba cui să-i revină împărăţia. El a
murmurat slab: „Celui mai tare.” La 13 iunie a murit.
Alexandru cel Mare a cucerit aproape lumea întreagă, dar el n-a fost în
stare să se cucerească pe sine însuşi. El a stăpânit milioane de oameni, dar el
nu şi-a stăpânit propriile pofte şi pasiuni. El a fost victorios în o sută de cam-
panii, dar a pierdut cea mai importantă luptă din toate.
Războiul împotriva propriului eu este cea mai mare luptă pe care o avem
de dus.
Ai observat că această luptă are loc în clasa ta? Johnny este mânios, din
cauza a ceea ce a spus cineva. El încearcă să aranjeze lucrurile. Poate să iasă cu
bătaie. El poate chiar să câştige, dar el a pierdut lupta cu eul personal.
Ai observat această luptă acasă? Betty n-a obţinut ceva ce îşi dorea. Ei i
se pare că fiecare o înţeapă. Bombănind şi jelindu-se, ea face ca viaţa să fie
neplăcută pentru familia întreagă. Ea se bosumflă şi se tânguieşte până ce
reuşeşte. Betty obţine ceea ce doreşte, dar ea pierde lupta cu eul personal.
Ai observat lupta aceasta la masă? Bill mănâncă orice doreşte el. Niciodată
nu ştie când să se oprească. El se îndoapă până se îmbolnăveşte. El a pierdut
lupta cu sine însuşi.
„Oricine intră pe porţile de mărgăritar ale cetăţii lui Dumnezeu va intra
acolo ca un biruitor, şi cea mai mare biruinţă a sa va fi biruinţa asupra eului.”
(Mărturii, vol. 9, ed. 1991, p. 150)
168
DUMINICĂ, 14 IUNIE
C harles Lindbergh n-a fost primul care să zboare fără oprire peste Atlantic.
Arthur Brown şi John Alcock, doi britanici, au făcut lucrul acesta cu opt
ani înainte.
La 14 iunie 1919, cei doi bărbaţi au pornit de la Newfoundland într-un
bombardier transformat, numit Vimy. După şaisprezece ore şi douăsprezece
minute ei au aterizat pe un islaz din Irlanda.
Atâtea lucruri s-au defectat pe drum, încât a fost o minune că Brown şi
Alcock au reuşit. La şase ore după decolare, generatorul de vânt s-a desfăcut
de aripă. Aparatul lor de radio a încetat să mai funcţioneze. Apoi au văzut
cum parte din ţeava de eşapament a căzut în mare.
Câteva ore mai târziu, ei zburau printr-o furtună periculoasă nord-
atlantică, cu grindină, ploaie, fulgere şi vânturi vijelioase. Ei erau aruncaţi
încoace şi încolo, ca o jucărie uşoară. Alcock a pierdut controlul asupra avi-
onului şi acesta cădea în spirală înr-un plonjon spre ocean, la 1 500 m mai jos.
Exact la 20 m deasupra valurilor înspumate, el a fost în măsură să redreseze
avionul.
Peste câteva minute, Brown arăta spre busolă şi Alcock a izbucnit în râs.
Furtuna întorsese nava lor invers şi ei înaintau în plină viteză înapoi spre
Newfoundland (Terra Nova)!
Din fericire, busola funcţiona. De îndată ce au văzut eroarea lor, le-a fost
uşor să se întoarcă şi să se îndrepte pe direcţia cea bună. În furtună, ei n-aveau
nicio cale spre a obţine legătura radio. Fără busolă, ei puteau să rătăcească în
cercuri deasupra oceanului până ce li se termina combustibilul. Fără busolă,
probabil că nu şi-ar fi ajuns ţinta.
Tu şi cu mine avem de ajuns o ţintă, căminul nostru ceresc. Şi noi avem
nevoie de o busolă care să ne călăuzească prin vremea cea furtunoasă a vieţii.
Avem nevoie de o călăuză sigură şi adevărată, dacă avem de gând să ne
păstrăm pe direcţie şi să ajungem la destinaţie.
Numai Biblia este călăuza cea sigură. În fiecare zi, este nevoie să ne
controlăm cu ea, spre a vedea dacă mergem pe direcţia cea bună. Noi ne
putem încrede în busola noastră cerească. Ea întotdeauna va arăta calea spre
casă. În ultimul timp, ai verificat poziţia ta? Călătoreşti tu pe direcţia cea
bună? Dacă nu, atunci fă ceea ce a făcut John Alcock în furtună: întoarce-te şi
îndreaptă-te pe calea cea bună.
169
LUNI, 15 IUNIE
Î ntr-una din zilele primăverii anului 1905, Pastorul John A. Burden a de-
schis o scrisoare primită de la Ellen White, care se afla atunci în Wash-
ington D.C., luând parte la Conferinţa Generală. El a citit: „Cumpără
neapărat proprietatea.”
Proprietatea în discuţie era o suprafaţă de treizeci şi opt de hectare,
aproape de Redlands, California, într-un loc numit Loma Linda. Acesta
părea a fi un loc ideal pentru o instituţie medicală şi educaţională. Pro-
prietarii au cerut la început 110 000 dolari, dar acum au redus preţul la
40 000 de dolari.
„Mergi înainte, prin credinţă, şi banii vor veni din surse neaşteptate”,
zicea scrisoarea.
Pastorul Burden s-a hotărât să se încreadă în Cuvântul Domnului aşa
cum era dat prin Ellen White. El personal a făcut un împrumut de 1 000
de dolari şi a achitat prima rată. A doua rată de 4 000 de dolari trebuia
plătită la 15 iunie. Unde avea să găsească el atâţia bani?
Pastorul Burden a auzit de un frate adventist care nu de mult întrebase
Conferinţa dacă nu cumva are nevoie de bani. Poate că el îi va da pentru
Loma Linda. Aşadar, pastorul Burden a luat trenul electric de la Los An-
geles până la ferma unde locuia acest frate, la o depărtare de vreo 2,5 km.
Când, în cele din urmă, a dat de cabană, nu era nimeni în ea. Dezamăgit,
Burden s-a întors la gară să aştepte trenul următor.
„Întoarce-te la cabană”, i se părea că-i spune o voce. S-a întors la cabană
şi a găsit familia luând cina. Pastorul Burden s-a grăbit să dea explicaţii
despre Loma Linda.
„Lăudat fie Domnul!” a exclamat bărbatul. „Eu tocmai am vândut ceva
din proprietate şi sunt convins că Domnul doreşte banii pentru Loma
Linda”. El a dat 2 400 de dolari, iar altcineva a dat restul ca împrumut.
Următoarea rată urma să fie plătită în iulie şi în ziua când trebuia
făcută plata a venit o scrisoare cu poşta de dimineaţă cu un cec de 5 000
de dolari de la o dnă din New Jersey. Aceasta era exact suma necesară.
Toate celelalte rate au sosit, de asemenea, pe căi miraculoase.
Când Dumnezeu ne vorbeşte, noi trebuie să fim dispuşi, ca şi pastorul
Burden, să mergem ascultători înainte. Pe măsură ce ascultăm, putem
aştepta să vedem lucrarea miraculoasă a puterii lui Dumnezeu.
170
MARŢI, 16 IUNIE
L a 16 iunie 1897, un vas cu aburi din Alaska intra în portul San Francisco.
De îndată ce vasul a acostat la doc, o grupă pestriţă de bărbaţi bărboşi
au coborât, clătinându-se sub încărcăturile lor de aur. Metalul preţios era în
buzunarele şi geamantanele lor. Era băgat în cutii vechi de cafea şi borcane de
sticlă. Unii îl cărau în pungi din piele de elan, lucrate acasă. În total, a fost scos
din acel vas aur în valoare de 750 000 de dolari.
Aceasta a fost prima dată când lumea din afară a aflat despre cel mai bo-
gat zăcământ de aur din istorie. Auzind ştirea, 100 000 de oameni au ple-
cat de la slujbele lor departe de căminul lor, îndreptându-se spre Alaska şi
râul Klondike. Cei mai mulţi erau nepregătiţi pentru greutăţile drumurilor
nordice, care trebuiau parcurse peste trecători muntoase nesigure, prin vis-
cole sălbatice şi peste praguri abrupte de râuri. Era nevoie de aproximativ
şaisprezece săptămâni de mers spre a ajunge la oraşul Dawson. Numai unul
din patru reuşea să-l parcurgă.
Înflăcăraţi de dorinţa de a se îmbogăţi, oamenii păreau dispuşi să îndure
orice greutăţi, în speranţa că va găsi o comoară. În căutarea lor înfrigurată,
mulţi au pierdut ceea ce era de o valoare mult mai mare decât aurul. Unii
şi-au pierdut viaţa, iar alţii sănătatea. În aspra viaţă a oraşului minier, mulţi
şi-au pierdut experienţa lor religioasă şi bunul lor nume. Ei au renunţat la
principiile lor, spre a se lupta pentru aur.
Astăzi avem nevoie să stabilim sincer priorităţile noastre. Este importnt
să ştim ce lucruri au o valoare durabilă. Noi trebuie să urmărim aceste ţinte
cu toată înflăcărarea minerilor de la râul Klondike. Aurul creştinului este ca-
racterul. Tot aurul din lume nu poate cumpăra o inimă curată, o conştiinţă
curată sau un nume bun. Iubirea faţă de Dumnezeu, credinţa în făgăduinţele
Lui şi mântuirea sunt cu mult mai preţioase decât aurul.
David a spus: „De aceea eu iubesc poruncile Tale mai mult decât au-
rul, da, mai mult decât aurul curat” (Psalmi 119,127). Iov a declarat despre
înţelepciune: „Nu se poate asemăna cu aurul, nici cu diamantul” (Iov 28,17).
Solomon a spus: „Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare, şi a fi
iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul”. (Prov. 22,1)
N-ar trebui, oare – întocmai ca minerii de la râul Klondike – să fim gata
să sacrificăm orice, să îndurăm orice greutăţi, pentru ca să putem avea ceea ce
este mult mai de valoare decât aurul – un caracter integru?
171
MIERCURI, 17 IUNIE
BIRUINŢĂ LA GOLGOTA
Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin
Domnul nostru Isus Hristos. – 1 Corinteni 15,57
173
VINERI, 19 IUNIE
ÎN MÂINILE LUI
Tu eşti Dumnezeul meu… Soarta mea este în mâna Ta. – Psalmi
31,14.15
A stăzi este ziua de naştere a lui José Rizal, care a fost numit George Wash-
ington al Filipinelor. El niciodată n-a comandat vreo armată şi nici n-a
deţinut o slujbă publică. El a fost un doctor în medicină, care a scris cărţi în
care se arăta asuprirea poporului său.
Numele lui José este purtat de multe drumuri, şcoli, colegii şi firme de
afaceri din Filipine. Statuia lui se află în zeci de oraşe filipineze. Copiii primesc
numele lui şi în fiecare an are loc o paradă şi se ţin cuvântări în cinstea lui.
Din cauza scrierilor lui, stăpânitorii spanioli l-au exilat pe José Rizal la
Dapitan, la nort-vest de Mindanao, pe timp de patru ani. Cu toate că n-a
luat parte la revoluţia din 1896, el a fost arestat şi împuşcat de un pluton de
execuţie.
Un medic militar prezent la execuţia lui José a rămas uimit de calmul cu
care el a întâmpinat moartea. Urcând spre condamnat, medicul a întrebat:
„Camarade, pot să vă iau pulsul?” El l-a găsit puternic şi normal.
Când totul a fost gata, soldaţii au ridicat puştile. Semnalul a fot dat şi José
Rizal, eroul Filipinelor, a căzut mort. Moartea lui a încurajat pe cei care luptau
pentru libertate şi, cincizeci de ani mai târziu, ţinta a fost ajunsă.
Ce a păstrat calmul lui José Rizal în timpul acelui proces şi în timpul
execuţiei? Răspunsul poate fi găsit într-o scrisoare pe care a scris-o părinţilor
lui: „Eu cred că oriunde aş merge, întotdeauna voi fi în mâinile lui Dumne-
zeu, care stăpâneşte asupra destinelor oamenilor.”
Tu şi eu avem nevoie de o astfel de credinţă, dacă avem de gând să stăm
tari în timpurile de încercare care au să vină. Se apropie timpul când tineri
care stăruie în păzirea Cuvântului lui Dumnezeu vor fi trataţi cum a fost tra-
tat şi José Rizal. Ei vor fi socotiţi ca participanţi la o revoluţie. Vorbind de-
spre acest timp, Ellen White a scris: „Copiii vor fi desmoşteniţi şi alungaţi de
acasă… Când apărătorii adevărului vor refuza să cinstească sabatul-dumini-
cal, unii dintre ei vor fi aruncaţi în închisoare, unii vor fi exilaţi, iar alţii vor fi
trataţi ca sclavi.” (Tragedia veacurilor, ed. 1980, p. 557)
Indiferent ce ar putea conţine viitorul tău, ştim prea bine că tu vei fi în
mâinile lui Dumnezeu.
174
SÂMBĂTĂ, 20 IUNIE
DIAVOLUL DEGHIZAT
Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face
semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu
putinţă, chiar şi pe cei aleşi. – Matei 24,24
Deghizarea lui Satana în Hristos va fi capodopera înşelăciunii lui. Dia-
volul va apărea în diferite părţi ale pământului ca o fiinţă maiestuoasă, de o
strălucire uimitoare, asemănându-se cu descrierea Domnului, redată în Apo-
calipsa. Atât de mare va fi slava lui şi atât de minunate lucrările lui, încât oa-
menii vor fi convinşi că el este Isus. Mulţi se vor duce la el să fie binecuvântaţi
şi îl vor crede când va spune că el a schimbat acum Sabatul în duminică. Mulţi
oameni vor fi gata să asculte de porunca lui ca toţi să se închine în acea zi.
Milioane de oameni vor fi amăgiţi, dar tu nu trebuie să fii înşelat. Tu poţi
şti că fiinţa aceasta este Satana. Cum e posibil lucrul acesta? O întâmplare din
timpul Revoluţiei Franceze ne va ajuta să înţelegem.
S-a întâmplat la 21 iunie 1791. Poporul din Paris s-a întors contra regelui
Ludovic al XVI-lea şi a reginei Maria Antoinette, pentru că ei trăiau în lux,
în timp ce poporul de rând murea de foame. Poporul a fost atât de mâniat,
încât a trebuit să fie pusă o gardă înarmată în jurul palatului ca să-i păzească
pe rege şi pe regină. Înţelegând seriozitatea situaţiei lor, perechea regală a în-
cercat să scape.
În zorii zilei de 21 iunie 1791, regele a ordonat să fie adusă o trăsură la uşa
din spate a palatului. Deghizaţi în oameni de rând, el, regina şi copiii lor au
pornit spre frontiera de răsărit a Franţei. Pe drum, trăsura a oprit pentru o
scurtă perioadă de odihnă şi un ţăran l-a recunoscut pe rege după chipul lui
care se afla pa bancnotele atunci în circulaţie. El a anunţat poliţia şi perechea
regală a fost în curând întoarsă la Paris, sub pază.
Acel om needucat l-a recunoscut cu uşurinţă pe rege după chipul lui.
Tot aşa şi noi îl vom recunoaşte pe Satana, chiar dacă este deghizat. Îl vom
cunoaşte pe diavol după învăţăturile lui false şi după felul înşelător al apariţiei
lui, pentru că vom avea în mintea noastră tabloul clar al felului în care va veni
Isus.
Numai aceia care au studiat Biblia cu grijă nu vor fi înşelaţi de deghizarea
şireată a lui Satana. Citeşte paginile 572, 573 şi 574 din cartea Tragedia veacu-
rilor, pentru o descriere a ceea ce Satana va încerca să facă. Studiază Matei
24,24-31 şi Apocalipsa 1,7 pentru un tablou clar al modului în care va veni
Hristos. Să nu fii înşelat.
176
LUNI, 22 IUNIE
TREZEŞTE-TE!
… Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; că acum mântuirea
este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. – Romani
13,11
T reziţi-vă, creştini!” ne spune Pavel. „Nu ştiţi ce timp este? Isus vine în
curând.”
Acum, ca niciodată mai înainte, este important pentru noi să ne trezim,
ca astfel să putem înţelege semnele din jurul nostru. Noi trebuie să fim atenţi
faţă de acest avertisment, în aşa fel ca să putem fi pregătiţi pentru venirea lui
Hristos.
Întâmplarea care a avut loc la 22 iunie 1918, este un exemplu al dezastru-
lui care poate să vină când aceia care ar trebui să fie treji, dorm.
Un tren de circ, cu douăzeci şi cinci de vagoane, a părăsit oraşul Michi-
gan, Indiana, în acea seară, spre Hammond, Indiana. Pe lângă paisprezece
vagoane-platformă, care transportau corturile şi echipamentul, mai erau
şapte vagoane pentru animale şi patru vagoane de dormit pentru personalul
circului.
La Ivanhoe, mecanicul a trebuit să oprească pentru a controla o cutie de
frână supraîncălzită. Niciun alt tren nu era prevăzut să vină timp de o oră,
dar ca măsură de precauţie cel cu semnalizarea a ridicat semnalul luminos în
spatele trenului. Şi semnalele automate pe linie, mai în urmă, au fost puse în
funcţiune.
Din oraşul Michigan rămas în urmă, a părăsit gara un tren gol pentru trupe
şi s-a îndreptat spre vest, în urma trenului cu vagoane de circ. El a pufăit trecând
peste un număr de semnale galbene de avertizare şi, în cele din urmă, peste
strălucitoarea lumină roşie. Cel cu semnalizarea îşi agita lanterna, la apropierea
locomotivei, dar era în zadar. Trenul de trupe şi-a continuat drumul izbind în
spate trenul-circ, ucigând cei şaizeci şi opt de oameni şi multe animale.
Mecanicul trenului pentru trupe luase un sedativ înainte de a pleca din
oraşul Michigan. Acesta l-a făcut să adoarmă, astfel că el n-a văzut semnalele
de avertizare.
Satana încearcă să ne facă pe toţi să dormim, aşa ca să nu vedem lumi-
na roşie şi luminile galbene de avertizare. Războaie, foamete, cutremure de
pământ, uragane, şi boli de tot felul ar trebui să ne spună ceva dacă suntem
treji. Numărul crescând al crimelor, grevelor, şi al minirăzboaielor anunţă
revenirea pe curând a lui Isus. Dacă ele nu ne spun nimic, înseamnă că sun-
tem adormiţi. Este timpul să ne trezim! Isus vine în curând!
177
MARŢI, 23 IUNIE
ÎN FAŢA ALEGERII
Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi
va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt.
– Matei 6,24
178
MIERCURI, 24 IUNIE
179
JOI, 25 IUNIE
180
VINERI, 26 IUNIE
D upă o veche legendă germană, aceasta este ziua în care Cântăreţul Pestriţ
a furat copiii din Hamelin.
În anul 1284, aşa spune povestea, în oraşul Hamelin a fost o invazie de
şobolani. Cursele pentru şoareci şi otrava s-au dovedit a fi nefolositoare. În
scopul de a scăpa de dăunători, oraşul a importat 1.100 pisici din Bremen. Cu
toate acestea, şobolanii erau tot mai mulţi.
Apoi, într-o zi de vineri, un bărbat cu o înfăţişare ciudată, îmbrăcat cu
o jachetă roşie, pălărie ascuţită, pantaloni bufanţi şi ciorapi gri, a venit la
bătrânii oraşului şi s-a oferit să cureţe oraşul de şobolani în schimbul a o sută
de ducaţi.
După ce târgul a fost făcut, omul a luat un fluier şi a început să cânte o melo-
die. În curând, şobolanii şi şoarecii au venit cu miile din fiecare mansardă,
gaură, beciuri şi pod. Ei s-au adunat în jurul cântăreţului, în timp ce el cânta
melodia lui vrăjită. El i-a condus pe toţi în râul Weser, unde s-au înecat.
Dar când el a mers să-şi primească cei o sută de ducaţi ai lui, bătrânii
oraşului i-au plătit numai zece. El n-a protestat, dar s-a întors vinerea
următoare şi a cântat din fluierul lui. De data aceasta, toţi copiii din oraş s-au
adunat mulţime la el ca şi hipnotizaţi. El i-a condus afară din oraş pe un deal
numit Koppenburg, într-o peşteră. Melodia era din ce în ce mai slabă până
când, în cele din urmă, a dispărut. Niciodată oamenii din Hamelin nu şi-au
mai văzut copiii. O sută treizeci de copii au dispărut.
În realitate se poate să nu fi existat cântăreţul ciudat (Pied Piper) din
Hamelin acum şapte sute de ani, dar foarte sigur că astăzi există unul. L-am
putea numi Cântăreţul ciudat (Pied Piper) din fiecare oraş. Tu poţi să-l auzi
cântând la cinema, teatru şi discotecă. Melodiile lui pot fi auzite prin radio şi
la televiziune.
„Iubirea muzicii îi determină pe cei nechibzuiţi să se unească cu cei
lumeşti, participând la întâlnirile de petreceri, unde Dumnezeu le interzice
copiilor Săi să meargă. Aşa se face că ceea ce este o mare binecuvântare când
este bine folosit, devine unul din mijloacele cu cel mai mare succes prin care
Satana abate gândurile de la datorie şi de la cercetarea celor veşnice.” (Figuri
din istoria biblică a Vechiului Testament, vol. 2, p. 197)
Nu te lăsa păcălit de acest ciudat cântăreţ modern!
181
SÂMBĂTĂ, 27 IUNIE
182
DUMINICĂ, 28 IUNIE
PREGĂTEŞTE-TE!
Pregăteşte-te dar… – Ezechiel 38,7
183
LUNI, 29 IUNIE
DURERE NENECESARĂ
Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini.
– Psalmi 55,22
A cum o sută cincizeci de ani, nu se putea face prea mult pentru a înceta
durerea. Pe la 1850, s-a descoperit eterul şi cloroformul şi câţiva medici
le-au folosit pentru a extrage dinţi şi la operaţii mai mici.
Deşi aceste anestezice aveau efect, puţini au fost aceia care erau dispuşi să
le folosească. Unii spuneau că Dumnezeu a intenţionat ca noi să avem dureri
şi că a le opri înseamnă a conlucra cu diavolul. Despre aceia care foloseau
aceşti „ucigaşi ai durerii” se spunea că sunt „prinşi în cursele lui Satana”.
La 29 iunie 1850, renumitul om de stat englez, Sir Robert Peel, a fost az-
vârlit de pe cal în timp ce călărea pe Dealul Constitution. Clavicula lui stângă
şi câteva coaste erau rupte. El sângera mult şi avea dureri mari.
Deşi Peel a fost asistat de medicul personal al reginei, fiind chemat la patul
lui şi cel mai renumit medic, ei n-au putut să-l ajute cu nimic. El avea dureri
atât de mari, încât medicii nu l-au putut nici bandaja. El a fost lăsat să sufere
cea mai severă agonie timp de trei zile, până când a murit. Ajutorul era la
dispoziţie, la cea mai apropiată farmacie, dar el n-a fost folosit. Medicii lui
Peel n-au dorit să fie printre cei care „colaborau cu diavolul”.
Cât de greşiţi au fost aceşti medici să creadă că durerea este o parte a
planului lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Durerea este rezultatul păcatului.
Dumnezeu nu doreşte ca noi să suferim. Chiar când durerea este cauzată
de propria călcare a legilor sănătăţii, Isus priveşte cu milă asupa noastră. El
doreşte să facă tot ce este posibil spre a ne ajuta să suportăm suferinţa. El a
suferit durere pe cruce şi El poate să simpatizeze cu noi.
Isus doreşte să venim la El cu toate poverile noastre, fizice şi sufleteşti. El
înţelege. El poartă de grijă. El este Marele Medic, care are leac pentru orice
vătămare. El poate uşura orice durere şi calma orice durere de inimă.
Trebuie să fi cântat de mai multe ori aceste cuvinte ale lui John Seriven:
„O, cât de des am pierdut pacea,
Şi ce durere zadarnic am purtat,
Toate acestea numai pentru că n-am
prezentat totul lui Dumnezeu, în rugăciune!”
184
MARŢI, 30 IUNIE
NEÎNFRICATUL DE LA NIAGARA
Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta. – Fapte 16,31
185
MIERCURI, 1 IULIE
RĂSCUMPĂRAREA NESOLICITATĂ
Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între
Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi
ca preţ de răscumpărare pentru toţi. – 1 Timotei 2,5.6
186
JOI, 2 IULIE
ÎNGERUL PĂZITOR
Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o
slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea? – Evrei 1,14
D an Smith, din Orillia, Ontario, Canada, are un bun motiv să-şi aducă
aminte de ziua de 2 iulie 1975. În acea zi, el conducea un tractor cu o
remorcă încărcată cu treizeci de tone de pietriş, de-a lungul Autostrăzii 400
înspre Barrie. Deodată, roata dreaptă din spate a ieşit de pe şosea în nisipul
moale, la marginea unui dig de zece metri.
Cam vreo 200 de metri, Dan s-a luptat să recâştige controlul volanului,
dar şi-a dat seama că acest lucru era cu neputinţă.
„Doamne, Dumnezeule”, s-a rugat el, „Te rog să preiei Tu conducerea. Eu
am făcut tot ce am putut.”
Dan s-a ţinut disperat de volan când vehiculul s-a întors cu susul în jos
şi apoi s-a îndreptat de la sine. Când vehiculul s-a oprit, Dan s-a târât afară,
având doar trei coaste frânte şi nişte zgârieturi şi vânătăi neînsemnate.
Ce părere ai despre o scăpare atât de miraculoasă? Dan şi familia lui cred
că îngerul păzitor, ca răspuns la rugăciunea lui, a pus stăpânire pe vehicul.
Ştii că îngerul tău păzitor a fost numit pentru tine din clipa în care te-ai
născut? Pe parcursul vieţii tale, el te păzeşte de multe pericole despre care tu
nu ştii nimic.
Când eşti ispitit să faci rele, el este alături de tine şi te îndeamnă să mergi
pe o cale mai bună. Dacă ceri, el te va ajuta să alegi în mod corect cuvintele pe
care să le spui în fiecare zi.
În ziua când Isus va reveni, îngerul tău păzitor va fi prezent ca să-ţi spună
bun venit. Dacă va fi să mori înainte de acel timp, el va nota locul tău de
odihnă şi va fi prima fiinţă care te va saluta în dimineaţa învierii.
Există unele lucruri care pot face ca îngerul tău păzitor să te părăsească. El
nu te va însoţi în locuri de plăceri lumeşti, unde creştinii n-ar trebui să meargă.
El nu te va însoţi în adunări unde se învaţă neadevăruri. Necredincioşia în
păzirea Sabatului şi o atitudine necugetată şi nepăsătoare îl vor alunga. El
părăseşte căminul tău când sunt pronunţate cuvinte aspre şi mânioase.
În dimineaţa aceasta, mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru îngerul tău
păzitor şi roagă-te ca el să poată fi alături de tine în fiecare clipă din această
zi.
187
VINERI, 3 IULIE
PUNCTUL DE COTITURĂ
De aţi asculta azi de glasul Lui! Nu vă împietriţi inima. – Psalmi
95,7.8
188
SÂMBĂTĂ, 4 IULIE
A FI LIBER
Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneţi dar tari. – Galateni
4,31 u.p.; 5,1 p.p.
189
DUMINICĂ, 5 IULIE
ARME, NU!
Să nu ucizi. – Exod 20,13
E xistă un timp când este îngăduit să ucizi? Ce se poate spune despre acest
lucru în timp de război? N-ar trebui ca şi creştinii să sprijine guvernul lor,
alăturându-se oştirii, pentru a ajuta să-l alunge pe vrăjmaş?
Nu. Cele Zece Porunci ne spun în mod clar să nu ucizi. Noi trebuie să
onorăm ţara noastră fără a-L dezonora pe Dumnezeu.
Tinerii adventişti de ziua a şaptea, care sunt luaţi în forţele armate, sunt
încurajaţi să declare statutul lor de necombatanţi. Aceasta înseamnă că ei vor
sluji ţării lor, în timp de război, pe orice cale posibilă, dar fără arme.
Protestatar din motive de conştiinţă este un alt nume pentru o persoană
care, datorită convingerii religioase, nu poate să folosească arma împotriva
unei alte fiinţe omeneşti.
Soldatul Stanley W. Crook a fost un protestatar din motiv de conştiinţă.
El a obţinut de două ori medalia Steaua de Argint pentru bravură pe câmpul
de luptă din Coreea.
Odată, el a fost trimis cu o patrulă de noapte spre a afla unde este poziţia
inamică. Pe drum, soldaţii au trecut peste un câmp de mine şi mai mulţi au
fost grav răniţi. În faţa inamicului, Stanley şi-a făcut vitejeşte slujba lui, îngri-
jind pe cei răniţi şi muribunzi.
La 5 iulie 1953, el se afla în toiul luptei. Sub un foc greu, el i-a ajutat pe
mulţi răniţi ducându-i la adăpost, apoi a rămas în urmă spre a da plasmă unui
om rănit. Acolo, el a fost lovit de gloanţele inamice şi omorât. Armata Stelor
Unite l-a declarat pe Stanley erou. Dar iată propriile lui cuvinte, scrise acasă
după ce i s-a adus la cunoştinţă prima distincţie: „Eu nu sunt un erou. Eu nu
mi-am făcut decât datoria pe care Dumnezeu a dorit s-o fac.”
Asta-i tot ce se poate spune despre un necombatant: a nu se lupta, a nu
purta armă, a nu ucide, dar a-ţi servi ţara aşa cum doreşte Dumnezeu s-o faci
şi tu – mai degrabă a salva viaţa decât a o lua.
Ştiind lucrul acesta, să aibă oare băieţii şi fetele creştine arme-jucării,
jucându-se de-a războiul?
Se bucură Isus când aude pe cineva strigând plin de mânie pe terenul de
joacă „am să te ucid!”?
Dacă Dumnezeu doreşte să fim necombatanţi în război, pentru a nu lua
viaţa, ci pentru a o salva, nu crezi că El are aceeaşi atitudine şi pentru jocurile
noastre?
190
LUNI, 6 IULIE
191
MARŢI, 7 IULIE
ZIDURI SURPATE
Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat
zidul de la mijloc care-i despărţea. – Efeseni 2,14
192
MIERCURI, 8 IULIE
TOM SHAWNEZUL
Şi venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care
au fost prinşi ca să-i facă voia. – 2 Timotei 2,26
193
JOI, 9 IULIE
TIMPUL SEMĂNATULUI
Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu
veselie, când îşi strânge snopii. – Psalmi 126,6
A cum o sută şi mai bine de ani, pământul din Australia, unde se află acum
Colegiul Avondale, era sălbatic, necultivat şi departe de oraşele unde lo-
cuiau adventişti. Ellen White şi încă câţiva s-au deplasat la faţa locului şi au
încercat să înceapă ceva, dar era foarte descurajator.
În acest timp, Ellen White a avut un vis frumos, care i-a încurajat pe
lucrători. În noaptea de 9 iulie, ea a visat că împreună cu soţul ei au mers
într-o plimbare la ferma lor, aproape de Cooranbong şi, în timp ce mergeau,
au discutat despre nevoile şcolii. (Pastorul White murise de câtva timp, dar în
vis ei erau iarăşi împreună.)
Ellen White a spus: „Nu ştiu de unde vin mijloacele.
…Trebuie să arăm cu nădejde şi cu multă credinţă. … Aşadar, trebuie să
semănăm acest pământ misionar cu seminţele adevărului.”
Pastorul White a spus: „Aceasta trebuie să fie îndeplinită în simplitate,
credinţă şi speranţă, şi rezultatele veşnice vor fi răsplata lucrărilor voastre.”
Pastorul şi sora White s-au plimbat pe întreaga lungime a grădinii şi apoi
s-au întors. Pe drum, ei au observat că viţa-de-vie era plină cu boabe pe care
au început să le culeagă imediat. În timp ce lucrau, Ellen White a spus: „Eu
am gândit că aceste plante sunt inferioare şi nu merită să te necăjeşti să le pui
în pământ. Niciodată n-am văzut o recoltă atât de bogată.”
Soţul ei i-a adus aminte de oraşele din America în care predicaseră. La
început, puţine păreau a fi rezultatele, dar după aceea a fost un seceriş mi-
nunat. „Voi trebuie să semănaţi în nădejde şi credinţă şi nu veţi fi dezamăgiţi”,
a spus el.
La scurt timp după acest vis, au venit fonduri din Africa şi şcoala a fost
construită. Astăzi, poate fi văzut un rod bogat al semănării lor în sutele de
predicatori, profesori, secretari, contabili şi misionari care au ieşit din această
şcoală.
Când dai o broşură sau faci o faptă amabilă pentru un vecin, tu semeni
seminţele adevărului. Să nu te descurajezi dacă nu vezi multe persoane unin-
du-se acum cu biserica, datorită a ceea ce ai făcut tu. Dumnezeu va binecu-
vânta sămânţa pe care o semeni şi, într-o bună zi, vei vedea recolta.
194
VINERI, 10 IULIE
195
SÂMBĂTĂ, 11 IULIE
REGULA DE AUR
Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel. – Matei
7,12
C uvintele acestea sunt adesea numite Regula de aur. Mai au ele vreun sens
în lumea de astăzi, unde este o întrecere neînduplecată în sport, şcoală şi
afaceri? Unii oameni socotesc că trebuie să-i doboare pe semenii lor, pentru
ca ei să câştige, încercând să ajungă la ţintă, indiferent ce i se întâmplă altuia.
John Wanamaker, care s-a născut în această zi, în 1838, a fost unul care so-
cotea că principiile Bibliei încă mai erau bune. Când a fost tânăr, i s-a întâm-
plat ceva ce l-a făcut să ia hotărârea să trăiască după Regula de aur.
Cu numai câţiva dolari în buzunar, John a intrat într-un magazin să cum-
pere pentru mama lui un dar de Crăciun. Dorind să cumpere cel mai frumos
cadou posibil cu puţinii bani pe care-i avea, el a examinat cu atenţie diferitele
exponate din vitrină. Vânzătorul a devenit cam nerăbdător. În cele din urmă,
John a spus: „Îl vreau pe acela.”
În timp ce vânzătorul îl împacheta, John a văzut altceva care-i plăcea mai
mult. „Dle, vă rog”, a spus el, „mi-am schimbat hotărârea. Vreţi să-mi daţi în
locul acestuia pe acela?”
„Acum este prea târziu, tinere”, a spus vânzătorul. Dumneata l-ai cumpărat
pe acesta şi trebuie să-l păstrezi.”
Când John s-a făcut mare, s-a hotărât să aibă un magazin în care oame-
nii să poată obţine ce doreau. Acesta avea să fie un magazin unde vânzătorii
să fie totdeauna politicoşi. El avea să dea calitate mai bună la preţuri mai
mici. Preţul avea să fie acelaşi pentru oricine, cu niciun fel de târguială spre
a încerca să obţină cât mai mult de la client. Pe primul loc, el avea să pună
clientul, tratându-l aşa cum ar dori să fie şi el tratat. Dacă vreunul avea să fie
nemulţumit de ceea ce cumpăra, el putea să-l aducă înapoi şi să-şi reprimească
banii. Oamenii din Philadelphia au rămas uimiţi. Comercianţii au prezis că
Wanamaker va da faliment, dar au greşit. Clienţii au venit cu grămada la
magazinul lui şi, în curând, el a deschis unul mai mare. Nu peste mult timp,
el avea multe magazine care au avut cea mai mare cifră de afaceri în comerţul
de îmbrăcăminte cu amănuntul din America. Urmând după Regula de aur,
aceasta i-a adus bogăţie şi fericire.
Cu siguranţă că lumea ar fi un loc mai plăcut, dacă toţi am urma această
regulă de viaţă a lui Isus. Indiferent ce se întâmplă astăzi, încearcă să te aşezi
pe tine însuţi în locul celeilalte persoane şi să te întrebi: Dacă aş fi eu acea
persoană, cum mi-ar plăcea să fiu tratat?
196
DUMINICĂ, 12 IULIE
A stăzi este ziua de naştere a lui Iulius Caesar, împăratul Romei. Oriunde
şi-a condus oştile, ele învingeau. Caesar a cucerit toată Europa la vest de
fluviul Rin. El a repurtat victorii importante în Africa de Nord şi în Orientul
Mijlociu. Raportând despre una dintre aceste bătălii, el a spus senatului: „Am
venit, am văzut, am învins.”
Din nefericire, gloria se pare că i s-a urcat la cap lui Caesar. El n-a fost
mulţumit cu titlul de împărat pe timp de un an. El a cerut ca acesta să-i fie
acordat pe viaţă.
Când s-a făcut calendarul nou, el a schimbat numele lunii Quintilus în
acela de iulie, în cinstea lui însuşi.
Încă tot nesatisfăcut, Caesar şi-a făcut o statuie şi a pus-o într-un templu,
alături de ale altor zei la care se închina poporul. Pe ea era scris: „Lui dumne-
zeu, cel de neînvins.”
La scurt timp după ridicarea acestei statui, Caesar a fost omorât, pe când
intra în sala senatului. El a învins mulţi vrăjmaşi, dar n-a putut învinge
moartea.
La patruzeci de ani după moartea lui Caesar, Isus a părăsit slava cerească
şi a venit pe acest pământ să Se nască ca un copil într-o iesle din Betleem.
La vârsta de 33 de ani, El a fost ridicat de la locul Lui de rugăciune de către
soldaţi romani şi condamnat la moarte de un guvernator roman. Pe capul Lui
a fost pusă o coroană de spini şi peste umerii Lui a fost aruncată o robă de
purpură. Împăratul Universului stătea liniştit, în timp ce oamenii îşi băteau
joc de El. A fost bătut, scuipat şi pironit pe o cruce de lemn. Acolo, El a suferit
şi a murit pentru păcatele tale şi ale mele.
A treia zi, a venit un înger de la tronul lui Dumnezeu cu o lumină orbi-
toare şi a dat la o parte piatra de pe mormântul Lui. Isus Hristos a ieşit din acel
mormânt ca învingător al morţii.
Într-o zi, în curând, El va reveni şi va chema afară pe toţi aceia care dorm
acum în mormintele lor. Pentru că El trăieşte, şi ei vor trăi. El ne va lua pe toţi
într-o ţară în care nimeni nu va mai muri niciodată.
197
LUNI, 13 IULIE
P ana de curent din 13 iulie 1977 este o ilustraţie a ceea ce se poate întâm-
pla când se sting luminile. În acea noapte de vară, o furtună a scos din
funcţiune o linie de înaltă tensiune din apropiere de New York şi nouă milioa-
ne de oameni au rămas fără lumină timp de 25 de ore.
Metrourile s-au oprit, ascensoarele s-au blocat. Pompele de apă, toaletele,
frigiderele şi televizoarele au încetat să mai funcţioneze. Magazinele au fost
închise.
Străzile întunecoase au fost invadate de bărbaţi, femei şi copii cu intenţia
de a face rele. Ei au spart magazine şi au luat haine, alimente, mobilă, articole
de băcănie şi automobile. Au fost jefuite aproape o mie patru sute de maga-
zine, la care se adaugă furia violenţei şi a crimei care a continuat în tot cursul
nopţii.
S-a dat foc la o mie de clădiri. Pompierii nu puteau face faţă chemărilor.
O sută de poliţişti au fost răniţi de sticle, cărămizi, bâte de baseball şi cozi de
mătură. Primarul oraşului New York a numit aceasta „o noapte de groază”.
Violenţa şi jaful nu s-au oprit decât atunci când, a doua zi dimineaţa, a apărut
soarele şi a iluminat străzile şi aleile acelui mare oraş.
Chiar înainte de revenirea lui Hristos, va avea loc o întrerupere mondială
de curent spiritual. Lumina lui Dumnezeu va fi retrasă de pe pământ şi omeni-
rea va fi lăsată sub puterea lui Satana. Sub influenţa îngerilor răi, vor avea loc
distrugeri şi violenţe teribile. Cruzimea, ura, patimile rele vor avea cale liberă.
Va fi o mare strâmtorare, aşa cum nici n-am visat vreodată. O lume care a
lepădat pe Isus va fi lăsată în întuneric.
Lucrarea de judecată a lui Dumnezeu din ceruri se va sfârşi. Toate cazurile
vor fi hotărâte. Nu va mai fi nevoie de Duhul Sfânt pentru a mijloci pe lângă
fiinţele omeneşti să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. El nu va mai
fi prezent să-i îndemne pe oameni să fie calmi, gata de ajutor şi decenţi. El nu
va mai fi prezent spre a restrânge întunericul.
Când vine acea noapte de groază, va fi prea târziu să te pocăieşti şi să vii
la Isus, pentru că Duhul Sfânt, care ne aduce la pocăinţă, va părăsi pământul.
Astăzi este ziua mântuirii. Primeşte-L pe Isus acum, înainte ca lumina să se
stingă.
198
MARŢI, 14 IULIE
ZIUA BASTILIEI
Tot ce este adevărat…, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să
vă însufleţească. – Filipeni 4,8
199
MIERCURI, 15 IULIE
CREŞTINI PITICI
Să doriţi laptele duhovnicesc şi curat pentru ca prin el să creşteţi
spre mântuire. – 1 Petru 2,2
200
JOI, 16 IULIE
ULTIMELE CUVINTE
… Căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere
să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea. – 2 Timotei
1,12
U ltimele cuvinte ale lui Ellen White înainte de a muri, la 16 iulie 1915, au
fost adresate fiului ei, William. Ea a spus: „Ştiu în cine am crezut.”
Ea a folosit de multe ori aceste cuvinte, spre a mângâia pe aceia care de-
plângeau pierderea vreunuia pe care îl iubeau. În 1893, ea le-a folosit pentru
a-i mângâia pe părinţii care şi-au pierdut copiii pe mare. Ea a scris: „Ori-
care ar fi împrejurările în care vă găsiţi, oricât de întunecate şi tainice pot fi
căile Providenţei, chiar dacă drumul ar trece prin ape adânci, iar încercări şi
pierderi grele v-ar face să suferiţi iar şi iar, asigurarea încă mai sună: ’Toate
lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu’ (Rom.
8,28). ’Ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească
ce I-am încredinţat până în ziua aceea’ (2 Tim. 1,12).” (Selected Messages, vol.
2, p. 261)
Mariei, nora ei care avea tuberculoză şi avea să moară la vârsta de 33 de
ani, Ellen White îi scria: „Maria, mulţumeşte-I lui Dumnezeu că întristările
uşoare de o clipă lucrează pentru tine tot mai mult o greutate veşnică de slavă.
Ştii în cine ai crezut şi eşti încredinţată că El este în stare să păzească ceea ce
I-ai încredinţat până în ziua aceea. Încercările pot să fie aspre, dar priveşte
la Isus în orice clipă – nu pentru luptă, ci pentru a te odihni în iubirea Lui.”
(Idem, p. 249)
Pe parcursul unei perioade de timp, când Ellen White era bolnavă, neaju-
torată, având mari dureri, ea nu putea să doarmă decât cam două ore pe
noapte. Într-un astfel de timp, ea avea să vorbească cu Isus. Despre această
experienţă, ea a spus: „În mod spiritual, Isus era aproape şi am găsit suficient
har dăruit, pentru că sufletul meu se încredea în Dumnezeu şi eram plină
de laudă şi recunoştinţă faţă de Acela care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi
pentru noi. Pot spune din toată inima: ’Ştiu în cine am crezut’.” (Ibid., p. 241,
242)
Şi ţie îţi aparţine frumoasa asigurare că Isus este prietenul şi ajutorul tău.
Nu trebuie să te îndoieşti niciodată. Ca şi Pavel şi Ellen White, te poţi bucura
de tot ce îţi aduce viaţa, pentru că Îl cunoşti pe Dumnezeu.
201
VINERI, 17 IULIE
CREŞTINI URIAŞI
Ci creşteţi în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru,
Isus Hristos. – 2 Petru 3,18
202
SÂMBĂTĂ, 18 IULIE
BĂIEŢELUL PIERDUT
Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era
pierdut. – Luca 19,10
203
DUMINICĂ, 19 IULIE
SALVAT CU O FUNIE
I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste. – Osea 11,4
204
LUNI, 20 IULIE
AVENTURĂ COSMICĂ
Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. – Ioan
15,14
205
MARŢI, 21 IULIE
PROCESUL MAIMUŢEI
Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui
Dumnezeu. – Geneza 1,27
206
MIERCURI, 22 IULIE
J. N. Andrews, care s-a născut în această zi din anul 1829, a ajuns primul
misionar adventist de ziua a şaptea, trimis de organizaţia bisericii în Eu-
ropa. Ştiai că el putea să citească Biblia în şapte limbi? Ştiai că el a învăţat pe
dinafară întreg Noul Testament?
Pe când era un tinerel, John Andrews era foarte interesat în studiul Bibliei.
El a fost într-adevăr acela care a făcut ca întreaga lui familie să păzească Sa-
batul. Aceasta s-a întâmplat astfel:
O familie, cu numele Stowell, şi-a vândut ferma pentru că ei erau siguri că
Isus avea să vină la 22 octombrie 1844. Deoarece El n-a venit, ei s-au ruinat.
Dl Andrews a invitat familia Stowell să împartă cu ei marele lor cămin. În
timp ce se aflau acolo, Mariana Stowell, în vârstă de 15 ani, a citit o broşură în
care se explica cum că sâmbăta este Sabatul. Ea a împărtăşit aceasta şi fratelui
ei, Oswald, şi amândoi au păzit primul lor Sabat. Lunea următoare, Mariana
i-a dat broşura şi lui John Andrews, în vârstă de 17 ani. El s-a convins de
îndată că trebuie să păzească ca zi de închinare sâmbăta.
„Tatăl tău şi mama ta au citit această broşură?” a întrebat John.
„Nu”, a răspuns Mariana, „dar eu am citit-o şi acum ştiu că noi nu păzim
adevăratul Sabat.”
„Şi eu cred că acesta este adevărul”, zise John. „Mariana, vrei să păzeşti
împreună cu mine adevăratul Sabat?”
„Desigur”, răspunse ea. „Oswald şi cu mine am păzit deja un Sabat.
Săptămâna aceasta te poţi uni şi tu cu noi. De ce nu dai broşura familiei tale
s-o citească?”
„Ei bine”, zise John, „am s-o dau”. Domnul şi doamna Andrews au ac-
ceptat imediat adevăratul Sabat şi au dat broşura mai departe domnului şi
doamnei Stowell. Sabatul următor, cele două familii s-au unit ca să asculte de
porunca lui Dumnezeu.
Cu toate că noi trebuie să-i respectăm pe cei mai în vârstă, ei nu cunosc
întregul adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu întotdeauna. În astfel de cazuri,
Dumnezeu aşteaptă ca tinerii să facă ceea ce ei ştiu că este drept şi astfel să
fie o pildă pentru cei în vârstă ai lor, aşa cum au fost John, Mariana şi Os-
wald. Pilda şi credincioşia pot fi mijloacele de câştigare a unei persoane mai
în vârstă la Isus şi la adevărul Lui.
207
JOI, 23 IULIE
CĂLĂTORIA LA IERUSALIM
Unii se bizuiesc pe carăle lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe
Numele Domnului, Dumnezeului nostru. – Psalmi 20,7
A fost o zi tristă, dar şi una de bucurie pentru cei cinci mii de cantonaţi pe
malul râului Ahava. Fără îndoială că a fost greu pentru oameni să-şi ia
rămas-bun de la ţara care a fost căminul lor pentru un timp atât de îndelungat.
Ei şi-au vândut sau au dat cea mai mare parte din lucrurile lor. Ce a mai rămas
au împachetat şi erau gata de drum. Au fost făcute ultimele cumpărături pen-
tru drum şi animalele au fost pregătite pentru călătoria spre Ierusalim.
„Care-i necazul, Ezra?” trebuie să fi întrebat careva, în timp ce conducătorul
expediţiei făcea controlul taberei de corturi.
„Nu putem merge fără un preot”, a răspuns Ezra. „Am trimis soli să caute
pe cineva care să meargă cu noi.”
Până la urmă a fost găsit un preot, dar plecarea a fost în continuare
amânată. „Înainte de plecare vom avea o adunare de rugăciune”, a anunţat
Ezra. „Trebuie să cerem lui Dumnezeu să ne arate drumul spre Ierusalim şi să
ne ocrotească în călătoria noastră.”
„Dar nu sunt şi nişte soldaţi de-ai împăratului care să vină împreună cu
noi? La urma urmei, el este acela care a dat decretul ca noi să ne întoarcem să
rezidim Templul. El trimite şi daruri să ne ajute. Cu siguranţă că va pune la
dispoziţia noastră câţiva soldaţi, dacă îl vei ruga.”
„Nu pot face acest lucru”, a răspuns Ezra. „Mi-e ruşine să cer împăratului
o ceată de soldaţi şi cai să ne ajute împotriva vrăjmaşului pe cale, pentru că
noi am spus împăratului că mâna Dumnezeului nostru este spre binele lor,
peste toţi cei care-L caută, dar puterea şi mânia Lui sunt peste toţi cei ce-L
părăsesc.” (Ezra 8,22)
Aşadar, cinci mii de oameni, acolo, pe malul râului, au avut o zi de post şi
rugăciune. Cam pe la 7 aprilie 457 î.Hr., ei şi-au strâns corturile, au încărcat
cămilele şi au pornit la drum. În tot timpul călătoriei, Dumnezeu i-a binecu-
vântat, astfel că ei au ajuns cu bine la Ierusalim cam prin iulie, ziua 23. După o
odihnă de trei zile, au avut un serviciu special de recunoştinţă spre a-L lăuda
pe Dumnezeu pentru călăuzirea şi ocrotirea Sa de-a lungul călătoriei.
Evreii care s-au întors şi-au pus încrederea în Domnul şi El nu i-a părăsit.
Este bine să ne aducem aminte, de asemenea, că avându-L pe Dumnezeu de
partea noastră noi suntem mai în siguranţă decât alături de o escortă a poliţiei
sau sub ocrotirea unei armate.
208
VINERI, 24 IULIE
L a ora 12:50, în ziua de 24 iulie 1969, călătoria lui Apollo 11 s-a încheiat
prin amerizare în Oceanul Pacific. Cei trei astronauţi – Neil Armstrong,
Michel Collins şi Edwin Aldrin – au fost imediat spălaţi cu dezinfectant,
spre a ucide posibilii microbi de pe Lună. Apoi au fost puşi într-o carantină
de şaptesprezece zile la bordul lui U.S.S. Hornet, pentru a se vedea dacă nu
aduseseră vreo bacterie vătămătoare din călătoria lor lunară.
Înainte ca tu şi eu să putem intra în Împărăţia cerurilor, trebuie să supu-
nem caracterul nostru unei inspecţii asemănătoare. Nimic necurat nu va fi
îngăduit să treacă prin porţile Noului Ierusalim.
Poţi să-ţi închipui o bătaie cu pumnii sub pomul vieţii? Îţi poţi imagina pe
cineva spunând o glumă murdară în prezenţa îngerilor? Ţi s-ar părea corect
să auzi cuvinte neplăcute de-a lungul malurilor Râului Vieţii?
În Psalmul 24, David pune următoarea întrebare: „Cine va putea să se suie
la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt? Cel ce are
mâinile nevinovate şi inima curată” (vers. 3.4).
Dacă tu şi eu dorim să ni se îngăduie să plecăm în cea mai mare călătorie
în cosmos a tuturor timpurilor, atunci trebuie ca noi, cu ajutorul lui Isus, să
ne debarasăm de lucrurile din viaţa noastră care ar putea împiedica intrarea
noastră în ţara sfântă.
În revista The Youth’s Instructor din 17 ianuarie 1901, Ellen White scria:
„Un defect, cultivat în loc să fie biruit, îl face pe om nedesăvârşit şi închide
pentru el poarta Cetăţii Sfinte. Acela care intră în ceruri trebuie să aibă un
caracter care să fie fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta. Nimic
din ceea ce întină nu poate intra vreodată acolo. În toată mulţimea celor
mântuiţi nu va fi nici un defect.”
Astăzi, ne-a fost dat ca să putem veni la Isus cu toată necurăţia noastră şi
să fim curăţiţi şi făcuţi drepţi prin sângele Său.
Nu numai că El va ierta păcatele trecutului nostru, dar ne va şi păzi de a
cădea iarăşi, şi ne va prezenta fără pată înaintea tronului lui Dumnezeu. Prin
harul şi puterea Lui, putem trece prin această cercetare şi să fim aleşi pentru
a intra în cetatea lui Dumnezeu.
209
SÂMBĂTĂ, 25 IULIE
MOTOARE SUPRAÎNCĂLZITE
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.
– Matei 5,9
A cum optzeci şi opt de ani (1907), motoarele avionului lui Blériot nu in-
spirau încredere şi se supraîncălzeau prea repede. De obicei, motorul
mergea bine timp de douăzeci de minute şi apoi începea să cedeze aşa de rău,
încât pilotul era forţat să aterizeze.
Folosind propriul motor, Louis Blériot a câştigat un premiu la 25 iulie
1909, pentru efectuarea primului zbor peste Canalul Mânecii. Avionul pe care
l-a folosit arăta ca o bicicletă care trage un zmeu de mărimea unui om. Pentru
a efectua trecerea, el trebuia să depindă de unul dintre motoarele sale, care
nu inspira încredere. Dacă acesta avea să se supraîncălzească prea devreme,
Blériot putea să cadă în apele agitate de dedesubt. Dar, în ziua aceea, a plouat
uşor, ceea ce a răcit motorul şi l-a făcut să meargă uşor timp de treizeci şi
şapte de minute, cât i-a trebuit spre a zbura din Franţa în Anglia.
Cunoşti pe cineva care este întocmai ca acele vechi motoare de avion, în
sensul că se mânie prea repede atunci când lucrurile nu se desfăşoară cum
trebuie?
Apoi, mai sunt şi altfel de oameni, care sunt la fel ca şi ploaia răcoroasă de
vară. În loc să se lupte cu persoana cuprinsă de mânie, făcând-o în felul acesta
să fie şi mai aprinsă, aceşti făcători de pace sunt ca apa care stinge focul. Nu de
mult, am auzit o conversaţie care ilustrează aceste două feluri de oameni.
„Tu m-ai împiedicat înadins!”
„Nu te-am împiedicat. Tu nu eşti atent pe unde te duci.”
„Ba da, m-ai împiedicat. Pur şi simplu eşti gelos pentru că noi câştigăm.”
„Nu mă face mincinos! Dacă vrei bătaie, apoi eu…”
Aceste două motoare se încălziseră într-adevăr! Aproape că puteai să
miroşi fumul! A sosit apoi „ploaia răcoritoare”.
„Hai să continuăm jocul”, zise el. „Ultimul punct nu-l vom pune la
socoteală. A te distra este mai important decât a câştiga. Să continuăm jocul
şi să ne distrăm.”
Ca prin farmec, „motoarele” supraîncălzite s-au răcit şi jocul a avut un
sfârşit plăcut.
Isus a zis că aceia care sunt ca şi „ploaia răcoritoare” pentru „motoarele
supraîncălzite” vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu. Vrei să fii astăzi un făcător
de pace? Este într-adevăr uşor. De ce să nu încerci?
210
DUMINICĂ, 26 IULIE
CAPITULARE NECONDIŢIONATĂ
Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu
poate fi ucenicul Meu. – Luca 14,33
211
LUNI, 27 IULIE
LĂCUSTELE ASCULTĂTOARE
Şi voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) şi nu vă va
nimici roadele pământului. – Maleahi 3,11
212
MARŢI, 28 IULIE
ÎNLOCUITORUL
Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe
când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. – Romani
5,8
Î n iulie 1794, închisorile Parisului erau pline de bărbaţi şi femei care erau
sortiţi ghilotinei.
Într-o seară, un bătrân se plimba prin închisoarea în care fusese adus în
acea zi. Cum se uita la figurile adormite, una dintre feţele pe care le-a văzut
acolo l-a făcut să tresară. S-a oprit şi a privit fix la înfăţişarea celui de pe
duşumea. Ar putea fi el? Da, era sigur că acesta era propriul lui fiu.
Tatăl s-a întins jos, alături de fiul său, şi a încercat să se gândească cum l-ar
putea salva de acea soartă teribilă de care avea să aibă parte.
„Aha! Ştiu ce pot face”, îşi spuse omul, în timp ce un surâs apăru pe faţa
lui cu riduri. „Noi amândoi avem acelaşi nume. Eu pot răspunde pentru el şi
să merg la ghilotină în locul lui.”
Toată noaptea tatăl a şezut alături de fiul lui care dormea, în speranţa că el
nu se va trezi. A doua zi dis-de-dimineaţă, au intrat în închisoare trei soldaţi
şi unul a strigat: „Jean Simon de Loiserolle”.
„Iată-mă!” a răspuns tatăl sărind în picioare.
Pe drum spre locul execuţiei, ei au trecut prin biroul unde se păstrau do-
sarele. Din nou a fost strigat numele lui Jean Simon de Loiserolle, vârsta 37
de ani.”
„Numele meu este corect”, a răspuns bătrânul, „dar vârsta mea este de 73
de ani.”
„Stupidă greşeală”, murmură soldatul şi făcu corectarea, apoi a tăiat nu-
mele.
Mai târziu, fiul s-a trezit, aşteptând să fie chemat în orice clipă la moarte.
În cele din urmă, unul dintre camarazii lui a spus: „Lângă tine a stat toată
noaptea un bătrân. Când a venit paza în dimineaţa aceasta şi a strigat numele
tău, el a răspuns pentru tine şi s-a dus la moarte.”
Trei zile mai târziu, la 28 iulie 1794, Robespierre, un conducător al
revoluţiei franceze, a fost dus el însuşi la ghilotină şi domnia terorii a luat
sfârşit. Când uşile închisorii au fost deschise, Jean Simon de Loiserolle, junior,
a ieşit ca om liber.
Isus a făcut acelaşi lucru pentru tine. Când a fost strigat numele tău, a
răspuns El. El a murit ca tu să fii liber.
213
MIERCURI, 29 IULIE
IMPOSTORUL
Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit
care nu va fi cunoscut. – Matei 10,26
214
JOI, 30 IULIE
215
VINERI, 31 IULIE
216
SÂMBĂTĂ, 1 AUGUST
W illiam Wilberforce s-a născut într-un cămin bogat din Anglia, acum
mai bine de două sute de ani. El era un tânăr eminent care, la vârsta de
21 de ani, a absolvit Universitatea Cambridge şi a fost ales în Parlament. Era
un excelent vorbitor. Fiecare se aştepta ca el să aibă un viitor remarcabil.
Apoi, când William avea 25 de ani, s-a întâmplat ceva care a schimbat
cursul vieţii lui. Într-o zi de sărbătoare, călătorea împreună cu pastorul Isaac
Milner prin Europa, cu trăsura. Cei doi bărbaţi au discutat continuu despre
Dumnezeu şi scopurile Lui faţă de omenire. Au citit împreună Biblia şi s-au
rugat. Undeva, pe drum, William Wilberforce şi-a predat viaţa Domnului
Isus Hristos. El s-a născut din nou şi a devenit un om nou. Începând din acel
timp, el a pierdut orice ambiţie pentru lucrurile lumeşti şi cugeta numai cum
să trăiască pentru Isus.
În timp ce William se ruga în legătură cu ceea ce dorea Dumnezeu ca el să
facă, a pus stăpânire pe el convingerea că trebuia să-şi dedice viaţa lucrării de
a pune capăt comerţului cu sclavi. Timp de aproape cincizeci de ani,
dl Wilberforce a acţionat ca să obţină o lege trecută prin Parlamentul brita-
nic, care să oprească cumpărarea şi vânzarea de sclavi.
Datorită lui William Wilberforce şi a schimbării care a avut loc în viaţa
lui, când a fost născut din nou, cei 800 000 de sclavi din teritoriile britanice au
fost puşi în libertate la 1 august 1833.
Când ne naştem prima dată, ne naştem ca păcătoşi. Ca atare, suntem fiinţe
egoiste care nu pot plăcea lui Dumnezeu.
A fi născut a doua oară înseamnă a avea o experienţă ca aceea a lui William
Wilberforce. Noi venim la Isus exact aşa cum suntem şi Îi cerem să creeze în
noi o inimă şi o viaţă nouă. Odată cu acea inimă nouă, vin cugete noi, dorinţe
noi, speranţe noi, ambiţii noi, prieteni noi şi acţiuni noi. Nu mai trăim pentru
noi înşine, ci pentru Acela care a murit pentru ca noi să putem trăi.
Această schimbare n-o poţi face tu însuţi. Nu o poţi realiza printr-o simplă
hotărâre. Dorinţa de a fi un om mai bun nu o poate realiza.
A fi născut din nou înseamnă a fi o fiinţă nouă în Isus Hristos. Este ceva ce
face El pentru tine când Îl primeşti ca Domn şi Stăpân al vieţii tale. Ai făcut
alegerea aceasta?
217
DUMINICĂ, 2 AUGUST
ZIUA RĂSPLĂTIRILOR
Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau
fiecăruia după fapta lui. – Apocalipsa 22,12
Î n seara zilei de 2 august 1943, lt. John F. Kennedy comanda vasul Pt-109,
când acesta a fost lovit de un distrugător japonez. Vasul a fost rupt în
două şi s-a scufundat aproape imediat. Doi oameni au murit. Locotenentul
Kennedy a fost aruncat în peretele cabinei, care l-a rănit la spate, dar a fost
în stare să se prindă de resturi până în zori.
El a dat apoi ordin celor zece supravieţuitori să înoate împreună cu el
până la o insulă din apropiere. Unul dintre oameni era grav rănit, aşa că
Kennedy a luat colacul de salvare al omului şi a înotat cu el până la ţărm.
Până la urmă, grupa a ajuns la ţărm şi a găsit nişte băştinaşi creştini din
insulele Solomon, care i-au ajutat să fie în siguranţă.
Pentru aceste fapte de bravură, John F. Kennedy a fost decorat cu Meda-
lia Marinei Militare şi Inima Purpurie.
Caută în Enciclopedie la Decoraţii şi Medalii şi vei găsi o prezentare de
medalii colorate din bronz şi argint, oferite de diferite ţări.
Celor care aduc mari servicii Japoniei li se dă Ordinul Suprem al Cri-
zantemei. Suedia oferă Ordinul Regal al Serafimului. Franţa răsplăteşte cu
calitatea de membru în Legiunea de Onoare, iar Anglia dă Crucea Victo-
riei.
Aceste răsplătiri le primesc foarte puţini oameni. Dar, nu va fi aşa când
Dumnezeu acordă medaliile Lui. În acea zi, fiecare mântuit va primi o
răsplată.
Ellen White a văzut în viziune scena aceasta. Ea i-a văzut pe toţi copiii lui
Dumnezeu adunaţi înaintea Lui pe marea de cristal. Cu propria Lui mână
El a pus o coroană de aur pe capetele celor mântuiţi de pe pământ. Le-a dat
harpe de aur şi a pus ramuri de palmieri, semnul biruinţei, în mâinile lor. Ea
a văzut că nu toate răsplătirile vor fi egale. Unii aveau coroane care păreau
încărcate cu stele, în timp ce alte coroane nu erau aşa de strălucitoare. Dar
toţi erau mulţumiţi de coroanele lor. Aceasta depindea de ce fel de lucrare
au făcut cei răscumpăraţi.
Simţi uneori că nimeni nu observă ceea ce faci tu? Eşti trecut cu vederea
când sunt acordate trofeele? Isus a văzut tot ceea ce ai făcut pentru El. Dom-
nul îţi va da o răsplată. Aşa că fii vesel. Ziua răsplătirilor este aproape.
218
LUNI, 3 AUGUST
Î n zorii dimineţii zilei de 3 august 1923, Calvin Coolidge a fost trezit şi i s-a
spus că preşedintele Warren Harding a murit. Coolidge s-a îmbrăcat, a înge-
nuncheat şi s-a rugat înainte de a coborî scările pentru a depune jurământul,
devenind astfel cel de-al treisprezecelea preşedinte al Statelor Unite.
Preşedintele Coolidge a urcat apoi din nou scările, s-a desbrăcat şi a mers
înapoi la culcare. Minunea minunilor, în ciuda răspunderii neaşteptate care
căzuse asupra lui, el a adormit. Oamenii s-au mirat cum de a putut el să se
odihnească când, pe neaşteptate, toate problemele lumii fuseseră aruncate în
braţele lui.
Experienţa lui a fost asemenea acelei femei bătrâne din timpul bombardării
Londrei, în cel de-al Doilea Război Mondial. În fiecare noapte, bombardierele
veneau să-şi arunce bombele lor ucigătoare. Sirenele alarmei aeriene, hurui-
tul motoarelor care se apropiau, exploziile asurzitoare şi strigătele celor răniţi
au făcut ca cei mai mulţi oameni să fie treji şi într-o continuă stare nervoasă.
Oamenii au observat, totuşi, că această bunică părea a fi relaxată peste zi şi că
dormea bine noaptea.
„Cum de eşti atât de calmă?” a întrebat un vecin. „Nu ştii ce se întâmplă?
Nu-ţi este frică?”
„Da”, a răspuns ea. În fiecare seară, îmi spun rugăciunea şi mă îngrijorez
de ceea ce Hitler are de gând să facă noaptea. Apoi mi-aduc aminte cum paro-
hul spunea că Dumnezeu întotdeauna veghează, aşa că eu merg la culcare. La
urma urmei, nu foloseşte la nimic niciunuia dintre noi să stăm treji.”
Încrederea în Dumnezeu este mai bună decât un calmant. Rugăciunea
este mai bună decât o pilulă. Dacă în viitor vei avea probleme cu dormitul,
scoală-te din pat, îngenunchează şi roagă-te. Spune-i Lui despre tot ceea ce
te necăjeşte. Spune-i lui Dumnezeu că eşti hotărât să laşi totul în mâinile Lui
pentru timpul nopţii.
Ce mângâiere să ştii că există Cineva atotputernic care stăpâneşte asupra
împrejurărilor vieţii noastre. Ne putem încrede în El. Putem aşeza toate grijile
şi neazurile noastre pe umerii Lui. Ne putem duce la culcare ştiind că, în timp
ce ne odihnim, El realizează lucrurile spre binele nostru.
Putem fi ca David care a spus: „Eu mă culc şi dorm în pace, căci numai Tu,
Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea.” (Psalmi 4,8)
219
MARŢI, 4 AUGUST
SALVAT DE LA ÎNEC
Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu
adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei. – Osea 14,4
221
JOI, 6 AUGUST
SALVAŢI DE O STÂNCĂ
Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu.
– 2 Samuel 22,2
222
VINERI, 7 AUGUST
CHEMAT SĂ PREDICE
De aceea, şi voi fiţi gata;căci Fiul omului va veni în ceasul în care
nu vă gândiţi. – Matei 24,44
W illiam Miller, în vârstă de cincizeci de ani, stătea la biroul lui din Low
Hampton, New York, într-o sâmbătă dimineaţa, din august 1831. În
faţa lui era o Biblie deschisă. În timp ce citea şi recitea versetele care spuneau
despre revenirea în curând a lui Hristos, el a fost stăpânit de convingerea că
Dumnezeu îl chema să le spună şi altora această solie.
Dacă ai fi putut privi înăuntrul lui în acea dimineaţă de vară, ai fi putut
vedea că el era tulburat. William Miller nu era un predicator, ci un fermier.
Oare îl chema Dumnezeu într-adevăr? Îl va asculta cineva?
„Iubite Doamne, este aceasta, într-adevăr, o chemare din partea Ta? Dacă
este, atunci Te rog să trimiţi pe cineva care să mă invite să predic. Dacă vei
face acest lucru, am să merg.”
Câteva clipe mai târziu, s-a auzit o bătaie în uşă. Era nepotul său, Irving
Guilford, din oraşul Dresden din apropiere. „Tata m-a trimis să te invit să
vii să predici la noi mâine dimineaţă. Noi dorim să ne spui despre ceea ce ai
studiat cu privire la a doua venire a lui Hristos.”
William Miller a fost uluit. În realitate, el nu se aştepta la o invitaţie să
predice. După ce a petrecut câtva timp în rugăciune în pâlcul de arţari de
lângă casa sa, el s-a supus chemării lui Dumnezeu. În acea după-amiază, el a
făcut un drum de peste douăzeci şi cinci de km până la Dresden.
În dimineaţa următoare, probabil 7 august, William Miller s-a ridicat să
predice înaintea unei adunări din bucătăria căminului lui Guilford. Când a
terminat, oamenii au stăruit de el să mai rămână să le spună mai multe. El a
rămas timp de o săptămână, explicând cu grijă cum a ajuns la anul 1843, ca
timp când Isus avea să vină.
Apoi, el a citit profeţia lui Daniel despre cele 2 300 de zile şi a explicat că,
în profeţie, o zi este egală cu un an. Această profeţie a început în anul 457 î.Hr.,
cu porunca pentru rezidirea Ierusalimului. Scăzând acest număr din 2 300, a
obţinut anul 1843.
Oamenii au fost electrizaţi. Numai doisprezece ani! Familii întregi şi-au
predat inimile Domnului în acea săptămână.
William Miller a greşit când a fixat o dată pentru revenirea Domnului, dar
noi ştim că ea va avea loc în curând. Eşti gata?
223
SÂMBĂTĂ, 8 AUGUST
O CHESTIUNE DE MÂNDRIE
Mândria merge înaintea pierii, şi trufia merge înaintea căderii.
– Proverbe 16,18
S pania era mândră de flota ei. Era cea mai puternică din lume şi vasele ei
comerciale aduceau bogăţii nespuse din ţări îndepărtate. Cu trei sute de
ani în urmă, Imperiul Spaniol cuprindea Filipinele, cea mai mare parte din
America de Sud, şi părţi din America de Nord şi Africa. Spania avea motive
să fie mândră, pentru că era ţara cea mai puternică din lume.
Când vasele-pirat engleze au început să atace vasele spaniole şi să le
fure aurul, Spania n-a fost prea îngrijorată. La urma urmei, ea avea cea mai
puternică flotă.
Regele Spaniei a hotărât să invadeze Anglia şi s-o încorporeze în imperiul
lui. Au fost pregătite o sută treizeci de vase. La bord au urcat şapte mii de
marinari şi peste şaptesprezece mii de soldaţi. A fost un mare entuziasm, suc-
cesul a fost considerat ca fiind de la sine înţeles. Flota a fost numită „Invin-
cibila Armada” şi a fost trimisă în larg cu mare pompă. Înfrângerea nu era
posibilă.
Dar spaniolii n-au avut în vedere vremea rea. Aceasta a întârziat înain-
tarea lor şi le-a dat englezilor timp să-şi organizeze flota. Ei n-au fost pregătiţi
pentru cele opt vase cu mare putere de foc pe care englezii le-au lansat în
mijlocul formaţiei ordonate a spaniolilor, împrăştiind-o. Invadatorii nu s-au
gândit nici la uşurinţa şi rapiditatea cu care micile vase britanice puteau să
manevreze.
Invincibila Armada a fost învinsă de englezi la 8 august 1588. Au rămas
jumătate din vase, care s-au retras ruşinos spre casă.
Mândria mai dă târcoale şi astăzi.
Dacă tu crezi că eşti cea mai populară persoană din şcoală şi aştepţi ca
totul să-ţi cadă la picioare, fii atent; te poţi găsi în capul listei pentru cădere.
Dacă tu crezi că eşti cel mai bun jucător cu mingea din echipa ta şi astfel
totdeauna victoria va fi a voastră, vezi că puteţi fi bătuţi.
Dacă tu crezi că eşti atât de isteţ, încât tu vei fi în mod automat în fruntea
clasei fără efort, fii atent; cineva va dovedi că greşeşti.
Dacă te consideri un bun creştin şi în afara oricărui pericol de a cădea în
păcat, veghează asupra căii tale; căderea ta este sigură.
224
DUMINICĂ, 9 AUGUST
DE CE A PLÂNS ISUS?
Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii;
ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu
piară, ci toţi să vină la pocăinţă. – 2 Petru 3,9
225
LUNI, 10 AUGUST
226
MARŢI, 11 AUGUST
PUTERE DE A CÂŞTIGA
Ci adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îţi va da
putere să câştigi. – Deuteronom 8,18
227
MIERCURI, 12 AUGUST
A ŞTERGE BANDA
Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte
păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. – 1 Ioan 1,9
228
JOI, 13 AUGUST
E ste televizorul ceva rău? Este într-adevăr aparatul tău o „cutie idioată”,
cum spun unii? Este el o „invenţie a diavolului”? Se cade să aibă creştinii
un astfel de aparat în căminul lor?
Dacă televizorul prezintă o problemă, părerea mea este că greşeala nu se
află la aparat, ci la mâna care apasă butonul.
Televizorul ne poate face să luăm seama la felul de viaţă din alte părţi ale
lumii. Putem vedea lansarea unui satelit sau efectele unui război distrugător.
Prin el pot veni în căminul nostru bărbaţi şi femei cu renume. O apăsare pe
buton poate să ne aducă un concert simfonic sau o privire fugară asupra unei
cirezi de vite.
Televiziunea poate ajuta la prinderea hoţilor de magazine, să le dea lecţii
copiilor izolaţi şi să aducă o solie de mântuire unui om din închisoare.
În acelaşi timp, el poate să sustragă pe mame de la lucrul lor din gospodărie,
şi pe copii de a petrece destul timp afară. El poate să stăpânească toată casa,
până la punctul unde conversaţia normală este aproape cu neputinţă, iar
membrii familiei se înstrăinează din lipsă de comunicare.
Expertizele arată că există o legătură între timpul îndelungat pe care unii
copii îl petrec privind la televizor şi neputinţa lor de a se concentra la şcoală.
Au ceva de-a face duzinele de crime, luptele cu arma şi cele cu pumnul,
care se prezintă în fiecare săptămână la televizor, cu înmulţirea violenţei de
pe străzi?
Istorisirile iubirii sentimentale prezentate în fiecare după-amiază, în care
divorţul este un lucru acceptat, au ceva de-a face cu marele număr de cămine
care sunt fărâmiţate în aceste zile?
Probabil că acestea au fost întrebări pe care şi le-a pus inventatorul scoţian
John Logie Baird, a cărui zi de naştere este astăzi, atunci când a făcut prima
demonstraţie publică a acestei minuni a zilelor moderne de astăzi. Cu toate
acestea, ele sunt întrebări pe care tinerii creştini trebuie să le aibă serios în
vedere atunci când apasă pe butonul televizorului.
229
VINERI, 14 AUGUST
PĂSTRAREA CARACTERULUI
Să nu umbli cu bârfe în mijlocul poporului tău. – Leviticul 19,16
L a ora unu după-masă, în ziua de 14 august 1933, omul din turnul de veghe
de pe înălţimea muntelui Saddle, din Oregon, a observat ceea ce părea a fi
un mic foc de pădure, dincolo de Gales Creek Canyon. Aceasta era o regiune
unde lucrau tăietori de lemne şi toţi aşteptau ca ei să stingă focul, dar n-au
putut.
Când la faţa locului au sosit pompieri de meserie, focul ieşise de sub con-
trol. Acestora li s-au adăugat voluntari, alcătuind o armată de trei mii de oa-
meni care se luptau cu flăcările. Totuşi n-au reuşit să oprească focul. Scântei
şi fum se ridicau până la peste 2 800 m în văzduh. Căldura era aşa de mare,
încât nimeni nu se putea apropia mai mult de 400 m de flăcări.
Acesta a fost cel mai mare incendiu de pădure din istorie. Un total de 27 000
de pogoane de pădure au fost nimicite, o cantitate de lemn de construcţie
egală cu toată cheresteaua folosită în Statele Unite în timp de un an. Pierderea
a fost estimată la peste 200 de milioane de dolari.
Bârfa este ceva asemănător cu un incendiu de pădure. Ea începe doar cu
o mică scânteie de informaţie. În acest moment, ar fi uşor să fie stinsă. În loc
de aceasta, povestitorii fac din scânteie o flacără, adăugând combustibil la
foc, în timp ce povestesc mai departe. Nu peste mult timp, focul a ieşit de sub
control.
Într-o şcoală, bârfa şi flecăreala ajunseseră atât de rele, încât profesoara a
trebuit să găsească o cale să le oprească. Şi-atunci, într-o dimineaţă, a adus în
clasă o cutie de carton pe care erau lipite figuri de păsări. În capac era o mică
deschizătură. Profesoara a propus ca, dacă copiii doresc să bârfească, să spună
păsărilor. Ei trebuia să scrie orice lucru rău pe care l-au auzit despre cineva
pe o bucată de hârtie şi s-o pună în cutie. În prima zi, cutia a fost plină. După
câteva zile, cutia era goală. Copiii şi-au dat seama că nu era nici un haz să le
spună păsărilor, pentru că ele nu spuneau mai departe. Ei au mai descoperit
că fiecare din clasă era mult mai fericit.
Dacă auziţi vreo bârfă astăzi, păstraţi-o pentru voi înşivă. Faceţi ca focul
să se stingă la voi. În cazul acesta, un indicator bun ar fi: „Ajutaţi la preveni-
rea incendiilor provocate de bârfeli.” Conservarea caracterului este tot atât de
importantă ca şi conservarea resurselor.
230
SÂMBĂTĂ, 15 AUGUST
ARCUL DE TRIUMF
Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi,
ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El. – 2 Corinteni 5,21
A stăzi este ziua de naştere a lui Napoleon Bonaparte, care a fost împărat
al Franţei imediat după Revoluţia Franceză. În anul 1806, la cea de a
treizeci şi şaptea zi de naştere a lui, a fost pusă piatra de temelie pentru ceea
ce avea să fie cel mai mare arc de triumf construit vreodată, Arcul de Triumf
din Paris.
Construit spre a cinsti armatele revoluţionare, Arcul de Triumf este înalt
cât o casă cu 15 etaje (peste 52 m). Lărgimea lui este de 48,5 m şi are un arc
central care măsoară 16 m.
Multe oştiri victorioase au trecut pe sub acest arc de triumf şi mai multe
steaguri au fluturat deasupra lui. Poate că cea mai dramatică paradă a avut loc
în ziua când a fost celebrat armistiţiul primului război mondial. Rapoartele
spun că în acea zi au mărşăluit pe sub Arcul de Triumf douăzeci de mii de
francezi.
Pe o platformă înălţată deasupra Arcului de Triumf, se afla un cor care
punea, în cântare, întrebarea: „Cu ce drept veniţi voi la Arcul Victoriei?”
„Noi venim cu dreptul însângeratului drapel al Verdun-ului!” a fost
răspunsul. Ei s-au luptat cu vrăjmaşul şi s-au întors acasă victorioşi.
Peste puţin timp, tu şi eu putem lua parte la o altă sărbătoare glorioasă a
victoriei. Putem sta pe marea de cristal înaintea zidurilor Noului Ierusalim.
Porţile împodobite cu perle se vor deschide larg şi, conduşi de Însuşi Domnul
Isus, mântuiţii vor mărşălui pe sub marea arcadă.
Dacă acest cor îngeresc ar pune, în cântare, întrebarea: „Cu ce drept intraţi
voi în această Cetate Sfântă?”, răspunsul ar putea să sune: „Cu dreptul steagu-
lui însângerat al Golgotei!”
Datorită celor întâmplate pe crucea din mijloc de pe dealul Golgotei,
acum aproape două mii de ani, tu şi eu putem avea dreptul de a intra în ce-
tatea cerească. Isus, Fiul desăvârşit al lui Dumnezeu, a suferit pentru păcatele
tale şi ale mele.
Sângele care a curs în acea zi din mâinile şi picioarele Lui a fost pentru
tine. El poate acoperi tot trecutul urât al vieţii tale şi îngădui ca tu să stai în
prezenţa lui Dumnezeu ca o persoană desăvârşită, fără nicio pată. Sângele
acela îţi dă biruinţa. Acel sânge te poate face învingător. Mulţumim lui Dum-
nezeu pentru Golgota.
231
DUMINICĂ, 16 AUGUST
D acă James White ar fi urmat sfatul lui Isus, poate că n-ar fi fost lovit de
paralizie în dimineaţa zilei de 16 august 1865.
Pastorul James White lucra din greu la pregătirea broşurilor despre
sănătate şi temperanţă. De asemenea, el trebuia să se ocupe cu multe alte
probleme, cu privire la adventiştii care fuseseră încorporaţi în armată. I se
cerea în mod continuu să vorbească şi, pur şi simplu, el nu avea timp să se
odihnească. El lucra zi şi noapte.
Pe data de 5 iunie din acel an, Dumnezeu îi trimisese lui James o solie
specială prin soţia lui. El trebuia să se oprească de la lucru şi să-i lase pe alţii
să poarte răspunderile, iar el să-şi ia timp pentru exerciţiu şi odihnă. Cu toate
acestea, lucrarea părea atât de urgentă, încât el a continuat să lucreze, neţinând
seama de cerinţele de relaxare ale corpului şi creierului său.
La 16 august, în timp ce fratele şi sora White făceau o scurtă plimbare
înainte de micul dejun, el a paralizat brusc. Când a încercat să desfacă un
ştiulete de porumb, sora White a auzit un zgomot ciudat. Ea s-a uitat şi a
văzut faţa soţului ei înroşită şi mâna lui atârnând neputincioasă. El nu putea
vorbi, iar soţia lui a trebuit să-l ajute să meargă în casă. Timp de cincisprezece
luni n-a mai fost în stare să lucreze.
Această experienţă dovedeşte că nu putem merge împotriva legilor
sănătăţii fără a suferi consecinţele. Trebuie să avem şi perioade de odihnă şi
relaxare. Lucrul din birou trebuie să fie echilibrat prin exerciţiu în aer liber.
Vremea de încordare mintală trebuie să fie urmată de perioade de vacanţă.
Care-i situaţia ta? Urmezi tu sfatul dat de Domnul cu privire la studiu?
„Studenţilor să nu li se îngăduie să-şi ia atât de multe materii de studiu,
încât să nu mai aibă timp pentru exerciţii fizice. Sănătatea nu poate fi păstrată
dacă nu se ia o parte din fiecare zi pentru exerciţii fizice în aer liber.” (Funda-
mentele educaţiei creştine, p. 146)
Dacă îţi iei timp pentru exerciţiu în aer liber, vei afla că mintea ta este mai
proaspătă şi mult mai în stare să înţeleagă lecţiile. Trupul tău va deveni şi mai
puternic şi nici nu te vei îmbolnăvi aşa de uşor.
232
LUNI, 17 AUGUST
N ebunia lui Fulton”, aşa l-a numit cineva. Obiectul era descris de către un
scriitor ca „o ambarcaţiune diformă, arătând exact ca un gater învechit,
ridicat pe un şlep şi căruia i s-a dat foc.” Clermont era în realitate un vas cu
aburi, unul dintre primele din Statele Unite.
La 17 august 1807, a fost programată încercarea vasului în public. Pe ma-
lurile râului Hudson, s-a adunat o mare mulţime să vadă dacă vasul se va
pune în mişcare.
„Fac pariu pe orice că nu va merge!” zicea unul.
„Ce zgomot mare face!” spunea un altul.
„Să nu mai spunem nimic despre acel foc, abur şi fum.”
„Nu va reuşi niciodată!”
Robert Fulton n-a luat seamă la comentarii şi a făcut pregătirile spre a
dovedi că vasul se va pune în mişcare.
Încetişor, vasul a început să se îndepărteze de debarcader. El s-a îndreptat
spre mijlocul râului, unde a făcut o întoarcere precisă înspre amonte, aflân-
du-se astfel pe ruta lui. Mulţimea spectatorilor a izbucnit în urale.
„Iată-l că merge!”
„A pornit!”
„Ia uită-te cum trece de celelalte vase!”
Cu viteza uimitoare cam de 8 km/oră, Clemont a mers propulsat de aburi
pe râu în sus până la Albany şi înapoi, în treizeci şi două de ore. Ştirea că vasul
a pornit într-adevăr s-a răspândit în tot New York-ul şi, în curând, el a avut o
mulţime de pasageri şi mărfuri ca să-l ţină în cursă.
Atitudinea acelor spectatori din ziua de 17 august 1807 mai există încă
şi în 1995. Oamenii privesc la creştinism şi zic: „Niciodată nu va reuşi. Este
imposibil să trăieşti după idealurile Bibliei.”
Isus Hristos a venit în această lume să dovedească că se poate. El a venit
să facă dovada realităţii lucrurilor pe care le-a învăţat. Cândva, şi Isus a fost
un copil. El a ajuns un tânăr şi a avut de înfruntat aceleaşi probleme pe care
le ai de înfruntat şi tu. Prin viaţa Sa, El a dovedit că este posibil pentru un
tânăr să crească într-o lume păcătoasă şi totuşi să nu păcătuiască. El n-a avut
resurse pe care să nu le ai şi tu. El a demonstrat ce poţi tu deveni prin harul
şi puterea Lui.
233
MARŢI, 18 AUGUST
DESCALIFICAT
Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă,se
face vinovat de toate. – Iacov 2,10
A ALEGE O CARIERĂ
Doamne, ce vrei să fac? – Fapte 9,6
C ând erai un copilaş, totul se hotăra pentru tine de către alţii. Viaţa era
atunci foarte simplă.
Când ajungi la vârsta tinereţii, viaţa devine mai complicată. Se aşteaptă ca
tu să începi să iei propriile tale hotărâri. Părinţii tăi nu sunt totdeauna lângă
tine. Trebuie să înveţi să stai pe propriile tale picioare şi să suporţi consecinţele
alegerilor pe care le-ai făcut. Uneori, aceasta te înspăimântă!
Una dintre marile hotărâri pe care trebuie s-o ia un tânăr este: Ce carieră
să-mi aleg? Să fie oare bună cariera de profesor, soră de caritate, fermier, in-
giner, constructor? Cum te poţi asigura care este cea mai bună carieră?
Bernard Baruch, un bărbat de stat a cărui zi de naştere este astăzi, a fost
pus în faţa aceleiaşi probleme. El, pur şi simplu, nu se putea hotărî, astfel că
mama lui l-a dus la un frenolog*. Frenologul şi-a purtat în grabă degetele
peste ţeasta capului lui Bernard, timp de câteva minute, şi apoi a întrebat: „Ce
doriţi să devină acest băiat?”
„Ne-am gândit să urmeze medicina”, a răspuns dna Baruch.
„Un doctor? Niciodată! Băgaţi-l în afaceri. Are să facă lucruri mari.”
Hotărârea a fost luată. Din cauza cucuielor de pe capul lui Bernard, el
urma să fie om de afaceri. Pentru tinerii creştini, nu există o cale mai bună
spre a lua o hotărâre? Trebuie oare să mergi la un ghicitor sau să cercetezi
horoscopul spre a afla un răspuns?
Dumnezeu, care te-a adus la existenţă, cunoaşte totul despre priceperea
ta. El are un plan cu viaţa ta. Tu eşti calificat să faci o lucrare mai bună decât
oricare altul.
Ellen White a scris odată: „Dumnezeu i-a dat fiecărui om lucrarea sa şi ni-
meni altul nu poate face mai bine acea lucrare ca el.” (Mărturii, vol. 4, p. 615)
În cazul acesta, lucrul important este să afli ce este ceea ce Dumnezeu
doreşte să faci. Deoarece El are un plan, ar avea oare rost să mergi la El pentru
călăuzire cu privire la cariera ta?
Tu nu va trebui să ai pe cineva să-ţi pipăie capul spre a găsi răspunsul. Nici
nu este necesar să fii îngrijorat şi uimit cât priveşte viitorul tău.
Şopteşte doar cuvintele: „Doamne, ce vrei să fac?” Când soseşte timpul,
vei şti. Între timp, fii sigur că Dumnezeu te călăuzeşte pe drumul cel bun.
* Cel care studiază conformaţia craniului pentru a găsi indicaţii privind fa-
cultăţile mintale.
235
JOI, 20 AUGUST
JOCUL CU ŞERPII
Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana,
acela care înşală întreaga lume…” – Apocalipsa 12,9
Într-un şarpe nu te poţi încrede. Într-o zi se pare că te place, a doua zi el
poate încerca să te ucidă.
Ştiu din experienţă, pentru că am păstrat un piton favorit timp de doi ani.
El a fost atât de bine dresat, încât fără teamă puteam să-l las să se încolăcească
în jurul braţului meu. Când îi scuturam coada, întotdeauna se descolăcea.
Dar a sosit ziua când, în schimb, şi-a strâns încolăcirea. Am intrat în panică,
iar el a strâns şi mai tare. Mâna devenise amorţită şi am strigat după ajutor.
Soţul meu a venit să mă salveze şi a descolăcit şarpele. Aceasta a fost ultima
dată când m-am mai jucat cu el. Am fost bucuroasă că mai trăiam să fac
alegerea.
Jean-Guy Leclair din Montreal n-a fost atât de norocos. La 20 august
1978, el a fost ştrangulat de şarpele lui favorit, un boa-constrictor, în timpul
reprezentaţiei dintr-un club de noapte.
Domnul Leclair s-a lungit pe duşumea şi a lăsat ca şarpele, lung de vreo 2,5
m, să se încolăcească împrejurul trupului său, aşa cum făcuse de nenumărate
ori mai înainte.
Dacă în douăzeci de minute nu sunt în picioare, puteţi să mă puneţi
într-un sicriu”, a spus asistenţei dl Leclair. Apoi se părea că el a pierdut stă-
pânirea asupra şarpelui şi acesta s-a încolăcit în jurul gâtului lui. Managerul
a chemat poliţia. Patru slujbaşi s-au luptat să-l elibereze pe dl Leclair, dar era
prea târziu; el era mort.
Satana lucrează în acelaşi fel. Ispitirile lui par a fi nevătămătoare atâta timp
cât le ţinem sub control. Puţin din acesta sau din aceea, atâta timp cât este doar
puţin pentru excitare nu poate face nicio vătămare. Astfel de raţionament
arată că am căzut în plasa minciunilor lui Satana.
Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în Grădina Edenului. Cândva, Eva a
ascultat de vorbirea şarpelui, ea a crezut că el încerca să devină prietenul ei. El
i-a promis o lume a cunoaşterii excitante, dacă ea avea să guste din fruct.
„Muşcă doar puţin”, a spus şarpele. „Nu se va întâmpla nimic. Eu am mân-
cat din el şi iată că trăiesc încă. Vezi ce înţelept sunt. De ce să nu mănânci şi
tu şi să devii înţeleaptă?”
Eva a luat o muşcătură şi a dat şi soţului ei. Ah! ce rezultate teribile ale
acelui singur mic păcat!
A te juca cu şerpii nu este un joc sigur. Nici jocul cu păcatul.
236
VINERI, 21 AUGUST
STEJARUL CONSTITUŢIEI
Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu
Dumnezeu. – Iacov 4,4
P rietenia cu lumea este unul dintre cele mai mari pericole cu care suntem
confruntaţi. Încetul cu încetul, Satana îi convinge pe creştini să asculte
muzică populară, să citească cărţi de mare succes, să vizioneze filme meda-
liate şi să se îmbrace după ultima modă. Încetişor, asemănarea cu lumea se
furişează în obiceiurile lor zilnice, până când mai este doar o mică deosebire
între urmaşii lui Hristos şi lume.
Stejarului legii (Charter Oak), care se afla cândva în Hartford, Connecticut,
ilustrează acest proces. Iacov al II-lea, regele Angliei, l-a trimis pe Sir Edmund
Andros în America să aducă înapoi Constituţia de la adunarea legislativă din
Connecticut. În ziua când el a cerut documentul, a avut loc o dezbatere care
a durat până s-a întunecat. Au fost aprinse lămpile, dar, deodată, ele s-au
stins. Când au fost reaprinse, Constituţia dispăruse. Povestea spune că Joseph
Wadsworth a luat documentul în timpul clipelor de întuneric şi l-a ascuns în
scorbura stejarului.
Copacul a deveni faimos şi oameni de departe şi de aproape au venit să
vadă stejarul care a salvat Constituţia statului Connecticut. Fiecare a dorit să
aibă o bucată de lemn ca amintire. După 169 de ani de aşchiere a bătrânului
copac, scorbura originală s-a lărgit îndeajuns ca să încapă în ea douăzeci şi
cinci de oameni. Urmarea a fost că, la 21 august, copacul cel uriaş s-a prăbuşit
în timpul unei furtuni.
Peste această lume a noastră urmează să vină o mare furtună. Unii din cei
care păreau în biserică ca stejari puternici vor cădea. Pentru ce?
Despre acest timp, sora White a scris: „Nu este departe vremea când în-
cercarea va veni pentru orice fiinţă. Păzirea Sabatului fals ne va fi impusă.
Lupta va fi între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor. Aceia care
se supun pas cu pas cerinţelor lumii şi se conformează obiceiurilor ei, se vor
supune mai degrabă puterilor existente decât să se supună batjocurii, insultei,
ameninţărilor cu închisoarea şi moartea.” (Profeţi şi regi, ed. 1991, p. 141)
Astăzi, cât încă mai este timp, ar trebui să cugetăm serios la obiceiurile
vieţii noastre. Este ceva ce aşchiază credinţa noastră? Ce se poate spune de-
spre activităţile timpului nostru liber? Există ceva ce arată prietenia noastră
cu lumea? Suntem noi un alt stejar al Constituţiei?
237
SÂMBĂTĂ, 22 AUGUST
TIMPUL SEMĂNATULUI
Pentru că ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. – Galateni 6,7
REBELII
De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării;
dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci
gura Domnului a vorbit. – Isaia 1,19.20
239
LUNI, 24 AUGUST
240
MARŢI, 25 AUGUST
PESCARI DE OAMENI
Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. – Matei 4,19
241
MIERCURI, 26 AUGUST
ÎNGHIŢIT DE O BALENĂ
Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său din pântecele peştelui.
– Iona 2,1
L a 25 august 1891, James Bartley era la bordul vasului Star of the East
(Steaua Răsăritului), aproape de insulele Falkland, când echipajul a lo-
calizat o balenă (caşalot). James a fost unul dintre membrii echipajului care
a mers în bărcile cu vâsle s-o prindă cu harponul. Balena a fost rănită, s-a
zbătut aproape răsturnând bărcile. Când oamenii s-au întors la vas cu balena
moartă, au observat că James Bartley lipsea.
La 26 august, când oamenii îndepărtau untura din balenă, au tresărit
cuprinşi de mirare din cauza unei mişcări în stomac. Deschizând stomacul,
l-au descoperit pe Bartley. El era inconştient, dar după o baie cu apă rece de
mare şi-a revenit şi a povestit ciudata lui păţanie.
El a fost aruncat din barca cu vâsle de lovitura cozii balenei şi a aterizat în
gura deschisă a acesteia. Lăuntrul era moale şi spongios şi James simţea cum
alunecă de-a lungul unui pasaj neted. Deodată, s-a aflat în ceea ce era ca un
sac imens, mult mai mare decât trupul lui. Totul era în întuneric. El a pipăit
cu mâna în jurul lui şi a venit în atingere cu mai mulţi peşti care la atingerea
lui se îndepărtau.
Pentru un scurt timp, James s-a luptat şi a încercat să strige, dar respiraţia
a devenit greoaie şi căldura de nesuportat. Capul a început să-l doară teribil şi
simţea că mai are de trăit doar câteva momente. Apoi, şi-a pierdut cunoştinţa
până când a fost turnată apă rece peste el şi s-a pomenit pe puntea vasului.
Trebuie să fi fost tot la fel şi cu prorocul Iona. Acolo, în întunericul şi
căldura din stomacul peştelui, el ştia că avea să moară dacă Dumnezeu nu
făcea o minune pentru el. El a strigat către Dumnezeu pentru eliberare şi
peştele s-a îmbolnăvit şi l-a vărsat sus pe ţărm, ca răspuns la rugăciunea lui.
Uneori, poţi să simţi că viaţa ta se află într-o încurcătură reală, dar tu
nu poţi fi într-o situaţie mai rea decât Iona. Dacă Dumnezeu l-a putut auzi
din stomacul unui peşte de pe fundul mării, cu siguranţă că El va auzi şi
rugăciunea ta, oriunde ai fi şi în orice fel de împrejurări te-ai găsi. Întinde
mâna spre Dumnezeu în credinţă şi El te va elibera.
242
JOI, 27 AUGUST
DREPTURI
Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus.
– Filipeni 2,5
244
SÂMBĂTĂ, 29 AUGUST
AJUTOR DE SUS
Scapă-mă, Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa.
– Psalmi 69,1
245
DUMINICĂ, 30 AUGUST
D
băut.
r. John Paton şi soţia lui au sosit în Noile Hebride în ziua aceasta a anului
1858. În curând, au descoperit că acolo era lipsă de apă proaspătă de
246
LUNI, 31 AUGUST
CLĂDIREA CASEI
Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face
cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este
lucrarea fiecăruia. – 1 Corinteni 3,13
247
MARŢI, 1 SEPTEMBRIE
248
MIERCURI, 2 SEPTEMBRIE
ÎNVELIŞUL DE ARGINT
Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. – 1 Tesaloniceni 5,18
P entru creştin, orice nor are un înveliş de argint şi orice tragedie ascunde
o binecuvântare. Gândeşte-te, de pildă, la marele foc din Londra, care a
început în primele ore ale dimineţii de 2 septembrie 1666. În decurs de patru
zile, două treimi din oraş era devastat. Două sute de mii de oameni au rămas
fără cămin şi optzeci şi nouă de biserici au fost nimicite. Putea să existe într-o
astfel de tragedie ceva pentru care să-i mulţumeşti lui Dumnezeu? Este posi-
bil să fi existat o binecuvântare în împrejurări atât de teribile?
Da, chiar şi acea tragedie conţinea o binecuvântare. Focul a măturat ve-
chea Londră, cu canalele ei colectoare deschise, cu şubredele ei case de lemn,
cu mahalalele ei rău mirositoare şi străzile murdare. Oraşul a fost reconstruit
cu clădiri mai bune şi cu un mult mai bun sistem de canalizare.
Focul pare să fi avut un efect purificator asupra aerului. El a omorât mii
de şobolani şi, după cât se pare, a nimicit ultimii germeni ai ciumei bubonice,
care cu un an mai înainte luase viaţa a mii de oameni. Ceea ce a părut o trage-
die în timpul focului, până la urmă a fost o binecuvântare deghizată, care a
salvat mii de vieţi şi a făcut din Londra un loc mai bun de locuit.
Un alt exemplu de binecuvântare apărută din tragedie se află în ceea ce i
s-a întâmplat lui Corrie ten Boom şi lui Betsie, sora ei, care au fost duse într-un
lagăr de concentrare, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o zi,
cele două surori au fost transferatre la baraca 28 şi au găsit paturile lor pline
cu păduchi. Ele nu puteau concepe cum să doarmă într-un astfel de loc mur-
dar. Cu atât mai puţin cum să-I mulţumească Domnului pentru el.
Apoi, Betsie a citit textul de astăzi: „Nu vezi tu”, a zis ea, „că noi trebuie
să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru orice în acest loc?”
„Trebuie să-I mulţumim Domnului şi pentru păduchi?” a întrebat Corrie.
„Da, chiar şi pentru păduchi”, a răspuns Betsie.
Câteva zile mai târziu, ele au aflat că, din cauza păduchilor, paznicii re-
fuzau să intre în cameră. Faptul acesta a făcut ca cele două surori să aibă
libertatea de a citi în Biblia lor şi de a da mărturie, ceea ce altfel ele n-ar fi
putut să facă.
Dacă într-adevăr ţi s-a întâmplat ceva rău, încearcă să-L lauzi pe Dumne-
zeu. Dacă te simţi descurajat şi abătut, încearcă să-L lauzi pe Dumnezeu. Când
totul ţi se pare că merge rău, încearcă să-L lauzi pe Dumnezeu. Mulţumeşte-I
pentru orice, fie bine, fie rău. Cere-I să te ajute să găseşti învelişul de argint
dincolo de norul tău cel întunecos.
249
JOI, 3 SEPTEMBRIE
BINECUVÂNTAREA LUCRĂRII
Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu
mâinile voastre, cum v-am sfătuit. – 1 Tesaloniceni 4,11
250
VINERI, 4 SEPTEMBRIE
C hiar copil fiind, Isus a trăit spre a-i binecuvânta pe alţii. Ni se spune că,
uneori, El renunţa la mâncarea Lui pentru ca astfel altul să poată mânca.
El căuta în mod continuu căi spre a lumina celor din jurul Lui. Chiar şi ani-
malele pădurii au beneficiat de slujirea Lui neegoistă.
Cât de diferită a fost viaţa Lui de aceea pe care o trăiesc cei mai mulţi
dintre noi! Eul stăpâneşte inimile celor în vârstă şi ale celor tineri deopotrivă.
Noi dorim să ne placem nouă înşine mai degrabă decât să facem pe altcineva
fericit.
Poate că i-am putea numi pe oamenii egoişti restaurant creştin cu auto-
servire, pentru că într-un restaurant cu autoservire fiecare se serveşte pe sine
însuşi.
Primul restaurant cu autoservire a fost deschis în această zi a anului 1885,
pe New Street din New York. Numit „Bufet de Schimb”, el a devenit de îndată
popular. De atunci au luat fiinţă tot felul de întreprinderi cu autoservire:
spălătorii de maşini, staţii de benzină, prăvălii foto, raioane în magazine şi
chiar supermagazine.
Autoservirea este procedeul lumii, dar nu este procedeul cerului. Un
adevărat urmaş al lui Isus Hristos nu va trăi spre a-şi place lui însuşi, ci mai
degrabă pentru a-i face pe alţii fericiţi.
Poate că ai auzit de omul care a visat că s-a dus în iad. Acolo el a fost sur-
prins să vadă o masă lungă plină cu fructe frumoase, nuci şi o mare varietate
de alimente. Aceasta era o masă vrednică pentru un rege, cu toate acestea
oamenii mureau de foame şi în mizerie teribilă. Ei aveau braţe care nu se în-
doiau de la cot şi în felul acesta nu puteau să se hrănească pe ei înşişi.
Apoi, se pare că acel om a fost dus în cer, unde a văzut aceeaşi scenă a
unei mese lungi şi îmbelşugate. Fiecare era fericit şi bine hrănit. Totuşi, el a
observat că şi ei aveau braţe care nu se îndoiau de la cot, dar fiecare persoană
hrănea pe altul.
Cerul va fi pentru aceia care vor fi ca Isus, aceia care sunt neegoişti, ama-
bili, gata de a ajuta, atenţi faţă de alţii. El va fi pentru aceia care trăiesc să
slujească altora mai degrabă decât lor înşişi. Masa cea de obşte a nunţii Mielu-
lui nu va fi pentru creştini restaurant cu autoservire.
251
SÂMBĂTĂ, 5 SEPTEMBRIE
SE MERITĂ SACRIFICIUL
Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. – Isaia 53,11
252
DUMINICĂ, 6 SEPTEMBRIE
PARTE A TRUPULUI
Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu
el. – 1 Corinteni 12,26
T extul de astăzi este luat dintr-o epistolă a lui Pavel către biserica din
Corint, Grecia. Este vădit că membrii de acolo n-au conlucrat aşa cum
ar fi trebuit. Din cauza anumitor talente pe care le posedau, unora li se părea
că sunt mai buni decât alţii. Cei mai puţin dăruiţi socoteau că de ei nu era
nevoie.
„Nu”, a spus Pavel, „aceasta nu este adevărat. Vouă Dumnezeu v-a dat
însuşiri diferite şi toate sunt importante pentru biserică. Priviţi la propriul
vostru trup. Ar fi bine dacă aţi avea numai ochi sau numai urechi? Fiecare
parte este necesară şi este nevoie de toate spre a alcătui trupul.
Unii băieţi şi fete socotesc că ei nu sunt prea importanţi, pentru că nu
sunt în stare să facă ceea ce pot face adulţii. Lor li se pare că într-adevăr n-are
importanţă dacă iau sau nu parte la adunare. Poate că unii adulţi îi fac să
simtă în felul acesta, dar aceasta este greşit.
Priviţi la degetele voastre pentru o clipă. În comparaţie cu braţele, ele sunt
foarte mici; dar ce necaz aţi avea fără acele degete. Chiar şi copiii cei mici sunt
părţi importante ale bisericii şi fiecare are o lucrare specială de făcut pentru
Isus.
Are importanţă dacă iei sau nu iei parte la adunare. Are importanţă dacă
neglijezi rugăciunea şi studiul Bibliei. Are importanţă dacă iei sau nu iei parte
la activităţi îndoielnice. Dacă nu te afli într-o stare spirituală sănătoasă, bi-
serica întreagă va suferi.
Tu ştii că, dacă ai un dinte stricat, te poţi simţi prost tot timpul. Un apen-
dice infectat îţi poate provoca multă durere şi îţi duce tot trupul la spital.
Lucrurile cele mici sunt importante.
Să luăm, de pildă, cele ce s-au întâmplat în ziua de 6 septembrie 1943.
Trenul „Congressional Limited”, plin cu o mulţime de călători, de sărbători
parcurgea distanţa dintre Washington D.C. şi New York. Când trenul alerga
în viteză prin suburbiile Philadelphiei, un lagăr la o roată, înţepenindu-se la
cel de al şaptelea vagon, a provocat oprirea bruscă a trenului. Când s-a oprit,
vagonul avariat a sărit de pe linie, s-a rostogolit într-un dig şi a lovit un turn
de semnalizare. Celelalte vagoane l-au urmat, îngrămădindu-se unul peste
altul. Şaptezeci şi nouă de oameni au murit şi alţi o sută au fost răniţi - totul
din cauza defectului unui mic lagăr de la o roată.
253
LUNI, 7 SEPTEMBRIE
CONSTRUIRE DE STĂVILAR
Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire. – 1 Corinteni
9,27
254
MARŢI, 8 SEPTEMBRIE
ÎN TIMP DE FURTUNĂ
Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face va fi asemănat
cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. – Matei 7,26
O versiune modernă a pildei lui Hristos cu privire la cele două case a avut
loc în ziua de 8 septembrie 1900, în oraşul insular Galveston, Texas. În
acea zi, a izbucnit un uragan care a provocat distrugeri materiale în valoare
de 17 milioane de dolari şi a omorât mulţi oameni.
Scriind despre aceasta în Galveston Tribune, redactorul Richard Spillane
a spus: „A merge pe străzi însemna a flirta cu moartea. Cădeau rezervoare,
porţiuni de clădiri, stâlpi de telegraf şi ziduri. Zgomotul vântului şi prăbuşirea
clădirilor erau îngrozitoare.”
În acea noapte, fluxul mare a făcut ca cea mai mare parte a oraşului să se
afle sub apă. Vapoare oceanice au fost aruncate în centrul secţiunii comerciale
a oraşului. Casele se prăbuşeau ca nişte jucării de carton. Cele mai puternice
case au fost măturate. Valurile au deschis morminte şi sicriele pluteau alături
de maşini, case şi mobilă.
La numai câţiva kilometri, acelaşi uragan a lăsat case în picioare. De ce?
Parte a răspunsului constă în aşezarea Galveston-ului. Oraşul acesta a fost
construit pe o fâşie îngustă de nisip, lungă de 40 km şi lată de peste 3 km.
Nicio parte a insulei n-a fost mai înaltă de cca. 1,5 m deasupra nivelului mării.
Acolo, casele au fost clădite pe nisip şi, în timpul furtunii, ele s-au prăbuşit. La
depărtare de cca. 3 km pe ţărm, casele erau clădite pe teren solid şi au rămas
în picioare.
Unii tineri adventişti de ziua a şaptea sunt astăzi ca acele case de pe ni-
sip. Ei au auzit solia Evangheliei de pe timpul când erau în leagăn. Ei ştiu ce
trebuie să facă şi cum trebuie să trăiască. Ei ştiu ce învaţă Biblia, dar în viaţa
lor nu urmează învăţăturile ei. Există o deosebire distinctă între ceea ce aud
la adunare în Sabat şi cum trăiesc ei în timpul săptămânii. A trăi la un nivel
spiritual atât de jos înseamnă a flirta cu dezastrul.
Peste această lume vine o furtună. Înainte ca Isus să vină, va fi un „timp
de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile”. Numai aceia care
au o strânsă legătură cu Isus Hristos, Domnul, vor fi salvaţi din acel timp de
strâmtorare. Numai aceia care sunt auzitori şi, în acelaşi timp, şi împlinitori ai
Cuvântului vor avea asigurată, în acea zi, casa lor spirituală.
Unde ţi-ai clădit casa?
255
MIERCURI, 9 SEPTEMBRIE
NU E NEVOIE DE POLIŢIŞTI
Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte.
– Apocalipsa 21,25
C u mult timp în urmă, oraşele din Europa şi Asia erau înconjurate de zi-
duri înalte de piatră. Seara, porţile cele mari se încuiau, la fel şi în timp de
primejdie. La porţi stăteau paznicii, iar pe ziduri erau postaţi veghetori.
În 1995, există puţine oraşe ocrotite de ziduri, porţi, paznici şi veghetori.
În schimb, poliţiştii patrulează pe străzi, în maşini sau pe motociclete.
Poţi să-ţi închipui oraşe ca New York, Tokio, Londra sau Mexico fără
poliţişti? Cum ar arăta un oraş modern fără unele mijloace de a ţine crima
sub control?
În această zi a anului 1919, oraşul Boston a avut o astfel de experienţă,
când cei 1 117 poliţişti ai lui au intrat în grevă. Timp de trei zile, niciun poliţist
n-a patrulat pe străzi. N-a fost reţinut niciun criminal şi nu s-a făcut nicio cer-
cetare. Hoţii şi huliganii au avut trei zile când nu s-au mai temut de poliţişti,
iar cetăţenii cinstiţi s-au temut să părăsească seara casele lor.
În această lume a păcatului şi necazului, nimeni nu doreşte un oraş fără o
forţă a poliţiei. Oamenii ascultători de lege doresc ocrotire faţă de ucigaşi şi
hoţi. Din cauza păcatului, sunt necesare ziduri, porţi şi poliţişti.
Când Isus împreună cu cei mântuiţi vin cu cetatea sfântă, păcatului i se va
pune capăt. Satana şi toţi îngerii lui vor fi mistuiţi de foc. Toţi oamenii răi vor
pieri. Singurii oameni care vor rămâne atunci în viaţă vor fi aceia care astăzi
sunt amabili, cinstiţi, credincioşi, iubitori şi gata de a da ajutor. Pentru astfel
de oameni nu va fi nevoie de poliţişti.
Noul Ierusalim va fi, deci, un oraş fără forţă poliţienească. Porţile vor
rămâne deschise, pentru că acolo nu vor fi vrăjmaşi pe care să-i ţii afară. Acolo
nu vor mai fi închisori sau lagăre de prizonieri.
În acel oraş nu va fi tristeţe. Nimic urât, crud sau ticălos nu va mai fi aco-
lo. Acolo nu vor mai fi copii crunt bătuţi sau neglijaţi. Nu va mai fi alcool,
droguri sau viciu. Acolo nu va mai fi teamă, dezamăgire sau moarte. Tot ce vei
avea va fi în siguranţă. Nimeni n-are să-ţi fure cununa ta de aur.
Acum este timpul să te pregăteşti să locuieşti în acel oraş. Lasă ca Isus să
vină în inima ta să-ţi dea iubire, bucurie, pace, îndelungă răbdare şi nobleţe.
Numai astfel de oameni vor fi acolo.
256
JOI, 10 SEPTEMBRIE
257
VINERI, 11 SEPTEMBRIE
TAINE
Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei
cerurilor. – Matei 13,11
259
DUMINICĂ, 13 SEPTEMBRIE
PURTĂTORI DE PĂCAT
Pentru că după cum cugetă în inima lui, aşa şi este. – Proverbe
23,7 Căci este ca unul care îşi face socotelile în suflet (trad.
Cornilescu).
260
LUNI, 14 SEPTEMBRIE
MOŞTENIREA NOASTRĂ
De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume
şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra
tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit. – Romani 5,12
U na dintre cele mai infame crime ale acestui secol a fost comisă de Bru-
no Richard Hauptmann. În primăvara lui 1932, el a răpit copilaşul lui
Charles şi Anne Morow Lindbergh. El a încasat 70 000 de dolari ca preţ de
răscumpărare, deşi el ucisese copilul.
Timp de aproape trei ani, Hauptmann a scăpat de poliţie. Apoi, într-o
sâmbătă dimineaţa, la 15 septembrie 1934, el a condus maşina la o staţie
de benzină şi a plătit pentru benzină o bancnotă de zece dolari din suma
încasată pentru răscumpărare. Un funcţionar vigilent a scris numărul per-
misului de maşină pe spatele bancnotei. Datorită acestui fapt, poliţia a fost în
măsură să dea de urma criminalului. Câteva zile mai târziu, când Hauptmann
a plecat cu maşina de acasă, poliţia l-a încercuit şi i-a oprit maşina. L-au
tras afară şi i-au pus cătuşele. În portmoneul lui s-au găsit bani ai preţului de
răscumpărare, iar restul numerarului a fost găsit în spatele unui zid fals din
garajul lui. După un proces de şase săptămâni, Hauptmann a fost găsit vino-
vat şi a fost condamnat la moarte prin scaunul electric.
Dar ce se poate spune despre tine şi mine? Noi n-am făcut o faptă atât de
rea ca aceea. Prin comparaţie, noi suntem într-adevăr foarte buni. Noi n-am
omorât pe nimeni. Minciunile pe care le-am spus au fost nişte minciuni mici,
la urma urmei. Dacă am furat, cele furate au fost numai obiecte mici, precum:
creioane, mâncare sau câţiva lei. Cu siguranţă că noi nu merităm să murim!
Ba da, vom muri! Chiar dacă n-am făcut niciodată vreo faptă rea, noi sun-
tem totuşi păcătoşi, pentru că suntem născuţi în felul acesta. Păcatul este mai
mult decât faptele pe care le facem. El este o stare moştenită de la strămoşii
noştri.
Păcatul poate fi urmărit înapoi până la Adam. Când comparăm păcatul
lui cu toate crimele teribile comise astăzi, el pare a fi un lucru mic. Tot ceea ce
el a făcut a fost să mănânce un fruct, pentru că şi-a iubit soţia. Da, mâncând
fructul, el n-a ascultat de Dumnezeu, şi aceasta a constituit păcatul. Începând
din acea zi, fiecare fiinţă omenească din această lume s-a născut cu înclinaţii
păcătoase, fără cale de scăpare, şi astfel ea trebuie să moară pentru veşnicie.
Totuşi, Dumnezeu a deschis o cale pentru noi. Isus a murit în locul nos-
tru. Prin El noi putem avea viaţă veşnică.
262
MIERCURI, 16 SEPTEMBRIE
PELERINI
Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea,lui
Dumnezeu nu-I e ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a
pregătit o cetate. – Evrei 11,16
ZIUA CETĂŢENIEI
Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este
stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt
au fost rânduite de Dumnezeu. – Romani 13,1
A stăzi este ziua în care a fost semnată Constituţia Statelor Unite în 1787.
Din 1952, ea este sărbătorită ca Ziua cetăţeniei. Ce înseamnă a fi un bun
cetăţean? Poate un creştin să fie un bun cetăţean?
Un bun cetăţean este preocupat, este interesat să facă tot ceea ce poate
mai bine pentru a păstra şi a face din ţara sa un loc mai bun în care să trăiască.
El se informează despre problemele sociale şi politice din jurul său şi
face ceea ce poate pentru a susţine orice cauză bună.
Un bun cetăţean este tolerant cu cei de o altă religie, rasă, crez sau
cultură.
El este, de asemenea, independent. Un bun cetăţean nu va aştepta ca
autorităţile de stat să se îngrijească de nevoile familiei lui. El va asculta de
porunca lui Dumnezeu: „Şase zile să lucrezi”. El nu este o povară pentru so-
cietate.
Un bun cetăţean este zelos pentru fapte bune, aşa cum îl sfătuieşte Pavel
pe Tit în epistola sa. El va participa la planurile şi proiectele societăţii.
El va fi un exemplu în tot ceea ce este bun, adevărat, cinstit şi curat.
Un bun cetăţean este un vecin bun. El este prietenos şi face totul ca să-şi
manifeste bunătatea lui faţă de cei în nevoie.
Un bun cetăţean va fi supus înaltelor autorităţi. El nu se va opune
autorităţii de stat, ci va asculta de legile ţării până la Legea lui Dumnezeu şi se
va achita de toate obligaţiile pe care le are faţă de stat, plătindu-şi impozitele.
El va fi cunoscut ca o persoană gata să dea o mână de ajutor. Dacă veci-
nul lui este în necaz, el va face tot ceea ce poate pentru a-L ajuta. El va îmbrăca
pe cei goi şi va hrăni pe cei flămânzi, va sprijini pe văduve şi pe orfani.
Un bun cetăţean se indignează la vederea răului. El va lua atitudine faţă
de orice călcare a legii.
Un bun cetăţean va fi paşnic. El nu se va certa cu vecinul său, ci va căuta
căi şi mijloace pentru a fi prieteni. El nu va lua parte la acţiuni de violenţă. El
nu va tulbura pacea şi liniştea altora.
Da, un creştin poate fi şi trebuie să fie un bun cetăţean!
Eşti tu un bun cetăţean?
264
VINERI, 18 SEPTEMBRIE
PRIZONIERUL MISTERIOS
Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata
aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.
– Eclesiastul 12,14
265
SÂMBĂTĂ, 19 SEPTEMBRIE
NU PUTEA SĂ SE ÎNTÂMPLE
Dar ei n-au vrut să ia aminte, ci au întors spatele şi şi-au astupat
urechile ca să n-audă. – Zaharia 7,11
Ş apte copii şi nouă adulţi se ţineau prinşi de acoperişul casei familiei Green
şi se rugau pentru salvarea vieţilor lor. Ei erau uzi până la piele de ploaie
şi vânturile furtunoase le-au rupt hainele. Valuri uriaşe zguduiau casa dede-
subtul lor.
Când a izbucnit furtuna, grupa fusese la parter în salon, luând parte la o
petrecere. Când casa a început să fie inundată, toţi au fugit în pod. Dar apa
s-a ridicat tot mai sus şi nici chiar acolo nu s-au simţit în siguranţă, astfel că
oamenii au tăiat o deschizătură în acoperiş şi cu toţii s-au căţărat afară pe
acoperişul înclinat.
Deodată, o mare parte a casei s-a prăbuşit şi oamenii îngroziţi au ajuns să
plutească duşi de valuri. În mod miraculos, vântul i-a dus spre o porţiune de
ţărm mai ridicată şi au fost depuşi acolo. Cei şaisprezece au fost salvaţi.
Nu toţi oamenii au avut fericirea asta. Acest uragan, cel mai cumplit care
a lovit vreodată ţărmul de nord-est al Statelor Unite, a ucis 600 de oameni şi
a lăsat fără cămin 60 000. Multe vieţi ar fi putut fi salvate, dacă oamenii nu
şi-ar fi astupat urechile la avertizarea care a fost dată la 19 septembrie 1938.
În acea zi, uraganul a trecut pe lângă ţărmul Floridei, speriindu-i pe toţi, dar
neatingând continentul. Grady Norton, de la serviciul meteorologic din Jack-
sonville, a prezis că vor fi lovite Statele din Noua Anglie.
A doua zi, la pagina 27 din New York Times se afla un mic articol despre
furtuna care se apropia. În realitate, nimeni n-a crezut că va veni un uragan
spre nord-estul Statelor Unite. Uraganele au loc numai la tropice. După cât
s-ar părea, chiar şi meteorologii au ignorat ciudatele condiţii atmosferice care
au confirmat faptul că furtuna s-a îndreptat într-adevăr spre Noua Anglie.
Părerea lor era că nu se poate întâmpla aceasta; dar s-a întâmplat. Astuparea
urechilor lor n-a oprit furtuna!!
Noi trebuie să fim cu băgare de seamă să nu ignorăm avertizarea, aşa cum
au făcut oamenii din Noua Anglie, în 1938. Trebuie să avem destupate ure-
chile la avertizările pe care ni le dă Dumnezeu în Biblie şi Spiritul Profetic.
Chiar dacă uneori nu ne place ce spune Dumnezeu, noi nu trebuie să fim atât
de neînţelepţi, încât să credem că, astupându-ne urechile, prin aceasta vom
împiedica împlinirea cuvintele Lui.
266
DUMINICĂ, 20 SEPTEMBRIE
CEL CE RABDĂ
Veţi fi urâţi din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la
sfârşit va fi mântuit. – Matei 10,22
J uan Sebastian del Cano a fost primul om care a navigat în jurul lumii. La
20 septembrie 1519, el a fost unul dintre cei 240 de bărbaţi care au plecat
pe mare împreună cu Ferdinand Magellan, în căutarea unui drum spre vest,
până la Insulele Spice (cu mirodenii).
Din cele cinci vase care au început călătoria, numai vasele Trinidad şi Vic-
toria au ajuns la destinaţie, unde fiecare a luat o încărcătură de cuişoare.
Comandantul vasului Trinidad a încercat să navigheze înapoi peste Pa-
cific şi n-a mai fost văzut niciodată. Del Cano a îndreptat vasul Victoria spre
vest, înconjurând extremitatea Africii şi a ajuns acasă după aproape trei ani.
În timpul călătoriei, Del Cano şi oamenii lui au îndurat greutăţi îngro-
zitoare. Ei au navigat timp de nouăzeci şi opt de zile fără să vadă pământ, afară
de două insule nelocuite. Hrana era pe terminate şi apa a fost raţionalizată. Ei
au trăit cu rumeguş şi şobolani şi mulţi au murit de foame şi de boală. Alţii
au fost ucişi de băştinaşii vrăjmaşi din insulele unde au oprit. Din cei 240 de
oameni care au început călătoria, numai 18 au primit o răsplată, pentru că
numai ei au răbdat.
Înainte ca Isus să revină, pe acest pământ, va avea loc o mare strâmtoare.
Daniel a spus că ea va fi mai rea decât oricare alta care a avut loc mai înainte
în lume. Vor fi cutremure de pământ, foamete teribilă şi noi boli ciudate.
„Poporul lui Dumnezeu nu va fi scutit de suferinţe; dar, în timp ce vor fi
persecutaţi şi torturaţi, în timp ce vor îndura lipsuri şi vor suferi din lipsă de
hrană, ei nu vor fi lăsaţi să piară” (G.C., p. 577).
Este vădit că poporul lui Dumnezeu nu va avea un timp uşor în acele
zile. Ei vor fi urâţi. Viaţa lor va fi în primejdie. Nu li se va îngădui să cumpere
sau să vândă. Ei va trebui să fugă din căminurile lor şi să trăiască în regiuni
îndepărtate, unde nu există confort modern.
Nedorind să îndure suferinţa şi greutăţile, mulţi vor fi ispitiţi să renunţe
când vor veni astfel de strâmtorări. Aceia care stau tari alături de Isus nu vor
ceda. Cu ajutorul Lui, ei vor răbda până la sfârşit.
Vrei tu să fii în acea grupă? Dacă da, vei fi salvat.
267
LUNI, 21 SEPTEMBRIE
MINTE DUMNEZEU?
Dumnezeu nu este un om care să mintă.Nici un fiu al omului ca
să-I pară rău. – Numeri 23,19
U n om, pe care-l vom numi dl. Smith, locuia pe Long Island, aproape de
mare. El s-a gândit câtva timp că ar fi interesant să aibă un barometru
ca să poată şti ce fel de vreme va fi. El a găsit într-un magazin din New York
exact ceea ce a dorit şi a cerut să-i fie trimis acasă.
În dimineaţa zilei de 21 septembrie 1938, barometrul a sosit prin poştă.
Nerăbdător, dl. Smith a deshis cutia şi a inspectat-o. El a fost neliniştit văzând
că acul indica sub 29, unde pe cadran se citea: „uragane şi furtuni”.
„Acest barometru trebuie să aibă un defect”, a spus dl. Smith. „Afară vre-
mea este frumoasă. Nu arată deloc a uragan”. Acestea fiind spuse, el a împa-
chetat instrumentul ofensator spre a-l trimite înapoi la magazin.
Pe la orele două şi jumătate în acea după-amiază, în timp ce el se mai afla
în oraş, a izbucnit uraganul. Peste insulă s-a abătut un vânt cu viteza de 160
km/oră. Un val de 13 m a măturat mai mulţi kilometri din interiorul insulei.
Locuinţe şi bordeie mai umile au fost luate de apă. Un turn de radio a dispărut.
Trenuri şi vase au fost rupte în bucăţi de forţa valurilor. Casa domnului Smith
a dispărut. Barometrul îi spusese adevărul, dar el nu l-a acceptat.
Cuvântul lui Dumnezeu este ca acel barometru. Privind la el, putem primi
o avertizare despre o furtună care se apropie. Toate profeţiile sunt clare. Chiar
dacă acum vremea pare a fi frumoasă, lucrurile se vor schimba foarte repede
în rău.
A scăpa de barometru nu înseamnă a schimba ceva din cele ce se vor
întâmpla, dar se pare că aceasta este ceea ce fac mulţi.
„Lumea nu este mai rea de cum a fost dintotdeauna”, spun astfel de oa-
meni. „Eu nu pot crede că Biblia înseamnă în realitate ceea ce ea spune.”
În ciuda a ceea ce oamenii pot să creadă despre barometru, furtuna va
veni. Hristos va veni să ia pe poporul Său acasă. Acest pământ va fi nimicit.
Totul se va întâmpla exact aşa cum spune Biblia, pentru că Dumnezeu nu
minte. Profeţiile Lui sunt totdeauna adevărate.
Când Isus va veni pe norii cerului, ce trist va fi dacă nu vom fi gata pentru
că am refuzat să luăm seama la barometru.
268
MARŢI, 22 SEPTEMBRIE
VRĂJITORI ŞI DIAVOLI
Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă
târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. –
1 Petru 5,8
ÎNDRĂZNEŢ CA UN LEU
Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca
un leu tânăr. – Proverbe 28,1
C ele două vase erau inegal înarmate. Vasul de război britanic Serapis avea
44 de tunuri, aruncând 150 kg de metal la o singură lovitură. Vasul ame-
rican Bonhomme Richard avea 42 de tunuri, aruncând numai 125 kg de me-
tal la fiecare lovitură.
Bătălia a început în ziua de 23 septembrie 1779, la orele şapte şi un sfert
seara. Cerul era senin şi luna plină când cele două vase s-au apropiat unul de
altul. În curând, cele mai multe tunuri ale vasului american au fost sfărâmate
şi mai mult de jumătate din cei 140 de oameni ai lui au fost ucişi sau răniţi.
În interval de câteva minute, vasul Bonhomme Richard avea să se scu-
funde. Ceva trebuia făcut repede! Comandantul John Paul Jones a ordonat:
„Să abordăm vasul inamic. Trebuie să punem stăpânire pe el!”
Vasul Bonhomme Richard a navigat aproape de Serapis. Echipajul care a
mai rămas pe vasul american a aruncat cârlige de ancorare.
„Sunteţi gata să vă predaţi?” a întrebat căpitanul Pearson.
„Nu! Tocmai acum încep să lupt!” a răspuns John Paul Jones. Şi s-a arun-
cat într-o luptă corp la corp. În cele din urmă, o grenadă aruncată printr-un
hublon al lui Serapis a pricinuit o explozie teribilă şi a omorât cincizeci de
oameni. Căpitanul, nemaiavând tărie să reziste, a predat sabia şi a coborât
drapelul. John Paul Jones a câştigat bătălia pentru că a avut curajul să lupte, în
ciuda pierderilor aparente.
David a fost un alt bărbat care a fost viteaz în luptă. Lui nu i-a fost teamă
să meargă să lupte cu uriaşul, având cu el numai o praştie şi cinci pietricele
rotunde. Soldaţii lui Saul au comparat dimensiunile lui Goliat cu cele ale lor
şi s-au simţit foarte mici. David a comparat mărimea lui Goliat cu cea a lui
Dumnezeu şi nu şi-a făcut nicio problemă.
John Paul Jones şi David aveau unele lucruri comune. În comparaţie cu
opozantul lor, amândoi erau mici. În ambele cazuri, tăria părea să fie de partea
inamicului. A câştiga într-o astfel de inegalitate părea pentru amândoi impo-
sibil, dar cu toate acestea au continuat să lupte. În loc să fugă în disperare, ei
au înaintat să înfrunte vrăjmaşul.
Tu şi eu avem nevoie de o astfel de îndrăzneală în lupta noastră împotriva
diavolului. Să nu lăsăm niciodată ca mărimea opoziţiei să ne înspăimânte
spre a ne supune. Unul singur, dar cu Dumnezeu, este majoritatea.
270
JOI, 24 SEPTEMBRIE
ÎNCHINARE LA CHIPURI
Să nu-ţi faci chip cioplit… să nu te închini înaintea lor şi să nu le
slujeşti. – Exod 20,4.5
271
VINERI, 25 SEPTEMBRIE
272
SÂMBĂTĂ, 26 SEPTEMBRIE
A stăzi este ziua de naştere a lui John Chapman, mai bine cunoscut ca
Johnny Appleseed (Seminţe de măr). Când era în vârstă de 18 ani, el a
plecat în Pennsylvania sud-vestică, unde şi-a construit o casă cu patru camere
din lemn şi piatră şi a început să cultive meri. Grădina lui a fost minunea
deşertului.
Pionierii, pe drumul lor spre vest, erau totdeauna bineveniţi în căminul
lui Johnny. Când erau gata să-şi continue călătoria pe plute în avalul râului
Ohio, el le dădea pungi din piele de căprioară pline cu seminţe de măr, să le
semene în grădina noilor lor căminuri.
Într-o zi, John s-a hotărât să facă şi el călătoria pe râu la vale. El a făcut
călătoria în două canoe pe care le-a legat împreună. Fiecare conţinea o
încărcătură de seminţe de măr. Oriunde găsea un loc bun, se oprea şi semăna
seminţele.
Timp de patruzeci de ani, Johnny Appleseed a drumeţit în susul şi în josul
văii Ohio, ajutându-i pe colonişti. Cu cunoştinţele lui de leacuri cu ierburi a
purtat de grijă celor bolnavi. El a ajutat coloniştilor să defrişeze terenurile şi
să semene cereale. Şi desigur că peste tot el a dat seminţe de măr şi a ajutat la
începutul grădinăritului.
În timpul vieţii lui, el a dat încoace şi încolo mii de seminţe de măr şi
puieţi de meri tineri. Cu toate că tu şi eu n-am văzut niciodată seminţele lui
cum cresc, de un lucru putem fi siguri. Ele s-au dezvoltat în pomi care au
produs mere. Putem fi siguri că niciunul dintre merii lui n-au făcut cireşe,
piersici sau pere. Aceasta este una din legile vieţii, că merele cresc în meri,
cireşele, în cireşi.
Isus a spus că acelaşi principiu este valabil şi pentru oameni. Numai pen-
tru că cineva spune că este un creştin, aceasta nu-l face creştin. Întocmai după
cum cunoaştem pomul-măr după fructele lui, tot aşa îl cunoaştem şi pe un
creştin după roadele pe care le aduce.
Cuvintele şi faptele noastre sunt fructe. Nu vei găsi cuvinte nepoliticoase,
fapte egoiste sau purtare necuviincioasă în viaţa unui creştin adevărat. Aces-
tea sunt roade ale unui alt fel de pom.
Aceia care sunt creştini vor produce roadele Duhului: iubire, bucurie,
pace, îndelungă răbdare, nobleţe, bunătate, credinţă, blândeţe şi temperanţă.
273
DUMINICĂ, 27 SEPTEMBRIE
274
LUNI, 28 SEPTEMBRIE
ÎNCĂPĂŢÂNATUL HAROLD
Când nu este chibzuinţă, poporul cade; dar biruinţa vine prin
marele număr de sfetnici. – Proverbe 11,14
Î n anul 1066, regele Eduard al Angliei era pe moarte în palatul lui. Deşi îi
făgăduise tronul lui William de Normandia, el şi-a schimbat hotărârea şi i
l-a dat în schimb lui Harold.
Imediat, William şi-a adunat soldaţii spre a invada Anglia şi a-şi asigura
tronul britanic prin forţă. În timp ce el îşi mobiliza oştirea şi pregătea o mie
patru sute de vase care aveau s-o treacă peste canal, regele Norvegiei a invadat
Anglia în nord. În timp ce regele Harold s-a grăbit spre nord să apere acea
parte a regatului lui, William a debarcat pe partea neapărată din sud. Ziua era
28 septembrie 1066.
Harold şi oamenii lui i-au învins pe invadatorii din nord, dar cu mari
pierderi de soldaţi de-ai lui. În ciuda acestui fapt, regele a plănuit să mărşă-
luiască imediat spre sud să lupte cu William.
„Nu face acest lucru”, l-au îndemnat sfetnicii. „Oastea ta este prea mică
şi slabă din cauza luptei cu norvegienii. Aşteaptă până vei putea aduna mai
mulţi oameni ca să-l înfrunţi cu încredere pe William.”
„Cum pot să aştept?” a întrebat regele. „William dă foc la ferme şi jefuieşte
satele din regatul meu. Eu trebuie să-mi apăr poporul. Voi merge.”
„Dacă vei merge acum, vei pierde cu siguranţă”, au spus sfetnicii lui.
„Aşteaptă şi vei avea şansa ca să câştigi”.
Dar Harold n-a vrut să asculte de sfetnicii lui. El n-a vrut să urmeze sfatul
lor. A mărşăluit spre sud şi l-a întâlnit pe William în bătălia de la Hastings.
Exact precum l-au avertizat sfetnicii, oştirea lui a fost înfrântă şi el a fost ucis
în luptă. Conducătorul victorios, care a ajuns cunoscut ca William Cuceri-
torul, a devenit rege al Angliei. Rezultatul ar fi putut fi cu totul altul, dacă
Harold ar fi ascultat de cei ce erau mai în vârstă şi mai înţelepţi decât el.
Ce-ai fi făcut tu dacă ai fi fost Harold? Ai fi ascultat de sfatul sfetnicilor
tăi? Sau ţi-ai fi astupat urechile şi te-ai fi grăbit să mergi la nimicirea de la
Hastings?
În viaţa zilnică, cum reacţionezi la sfat? Eşti dispus să cauţi sfat la părinţi,
profesori şi la pastorul tău? Recunoşti că este mai sigur să urmezi sfatul ace-
lora care au mai multă experienţă în viaţă?
275
MARŢI, 29 SEPTEMBRIE
REACŢIE ÎN LANŢ
În dar aţi primit, în dar să daţi. – Matei 10,8
L a 29 septembrie 1901, la Roma s-a născut un copil care, mai târziu, avea
să ajute la descoperirea bombei atomice. El a crescut spre a deveni profe-
sor de fizică în Italia şi, mai târziu, în Statele Unite. În 1942, Enrico Fermi a
construit prima pilă atomică şi a provocat prima reacţie în lanţ.
Această experienţă deosebită a fost importantă pentru că ea a arătat calea
creării puterii nucleare din spargerea atomilor. Spargerea numai a unui atom
a produs doar o mică cantitate de energie. Dar această energie a fost folosită
pentru a sparge alţi atomi care au produs mai multă energie, folosită să spargă
încă mulţi atomi. Acest proces a continuat să crească, producând din ce în ce
mai multă energie tot timpul.
Energia produsă într-o reacţie nucleară în lanţ poate fi folosită pentru
distrugere, ca în cazul bombei atomice. Sau poate fi folosită pentru scopuri
folositoare, precum generatoare de electricitate, încălzirea caselor, depla-
sarea automobilelor şi propulsarea submarinelor. Ea mai poate fi folosită în
cercetări medicale şi explorări spaţiale.
Există o mare putere produsă şi în reacţiile în lanţ printre oameni. Un fel
de reacţie în lanţ destructivă a pornit din grădina Edenului. Satana a ispitit-o
pe Eva să mănânce din fructul oprit. Ea, la rândul ei, l-a oferit lui Adam. Prin
Adam, cunoştinţa răului a trecut mai departe la fiii lui şi, prin ei, la fiii lor şi
prin toate generaţiile care au urmat până la mine şi la tine.
Reacţiile în lanţ pot să lucreze şi spre binele şi fericirea neamului omenesc.
Isus a venit în lume să arate iubire, vindecare şi binecuvântare. În 2009, noi
recoltăm rezultatul acelei reacţii în lanţ în toate lucrurile bune de care ne
bucurăm ca nişte creştini ce suntem.
Ai vrea şi tu să începi o reacţie în lanţ astăzi? Găseşte căi să împărtăşeşti şi
altora iubirea şi amabilitatea lui Isus. De pildă, încearcă să zâmbeşti cuiva pe
lângă care treci astăzi. Rosteşte cuvinte de fericire către oricine poţi. Caută căi
să fii de ajutor şi curtenitor faţă de cei din jurul tău.
Oamenii cu a căror viaţă ai venit în contact vor fi ceva mai fericiţi pentru
că te-au întâlnit pe tine. Poate că vor zâmbi şi vor spune ceva frumos celor pe
care ei îi vor întâlni. Gândeşte-te cât de multă fericire poţi produce astăzi! De
ce să nu o faci chiar acum?
276
MIERCURI, 30 SEPTEMBRIE
277
JOI, 1 OCTOMBRIE
TĂRIE SUPRANATURALĂ
Domnul dă tărie poporului Său. – Psalmul 29,11
278
VINERI, 2 OCTOMBRIE
PRAZNICUL PESCĂRUŞILOR
Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu;
pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu. – Marcu
10,27
M ary Jane McCleod s-a născut într-o familie de negri în Carolina de Sud,
la doisprezece ani după ce Abraham Lincoln i-a eliberat pe sclavi. Cu
toate că teoretic Mary era tot aşa de liberă ca oricare fată albă, în curând ea a
aflat că fetele albe făceau unele lucruri pe care ea nu le putea face. Lucrul care
o deranja cel mai mult era faptul că ea nu putea citi.
Într-o zi caldă, într-o sâmbătă după masă, când Mary avea 10 ani, ea s-a
dus împreună cu mama ei în casa unor vecini albi. Cele două fete au invitat-o
pe Mary Jane în camera lor de joacă. Ea pretindea că este dădacă şi legăna o
păpuşă frumoasă, iar cele două gazde ale ei pretindeau a fi doamne mature.
În timp ce Mary legăna păpuşa, a observat că pe o măsuţă se afla o carte. Ea
a întins mâna şi a luat-o.
„Pune-o jos!” a ţipat una dintre fete.
„Nu vreau să-i fac niciun rău”, a spus Mary Jane. „Am vrut numai s-o
pipăi”.
„Nu!” a strigat cealaltă soră. „Cărţile sunt pentru cei ce pot să citească. Tu
n-o poţi citi”.
Mary a pus cartea jos şi a aşezat păpuşa pe scaun. Apoi a fugit afară din
camera de joacă şi pe cărare înainte, până la mama ei, şi şi-a vărsat oful
întâmplării.
„Am să învăţ să citesc”, a spus Mary Jane.
Mama ei a zâmbit şi n-a spus nimic, pentru că ea ştia că fiica ei nu putea
merge la şcoală. Ea trebuia să lucreze în câmpul de bumbac.
Mary Jane culegea bumbac, dar în timp ce făcea aceasta ea a pronunţat în
tăcere o rugăciune: „Doresc să citesc! Doresc să citesc! Te rog, iubite Doamne,
îngăduie-mi să merg la şcoală”.
Nu peste mult timp a venit în regiune un învăţător şi a dechis o şcoală.
Mary Jane a mers şi ea la această şcoală. Mai târziu, ea a plecat departe la
un colegiu şi a ajuns profesoară. La 3 octombrie 1904, Mary Jane McCleod
Bethune a deschis propria ei şcoală în Daytona, Florida. Şcoala aceasta s-a
dezvoltat atât de mult, încât a ajuns colegiu, şi Mary Jane a fost primul lui
preşedinte. Mai târziu, Mary Jane a întâlnit mulţi oameni, dar ori pe unde s-a
dus, Mary Jane spunea cum i-a ascultat Dumnezeu rugăciunea ei, din câmpul
de bumbac.
Tu te poţi ruga oriunde. Dumnezeu va auzi rugăciunea ta, tot aşa cum a
ascultat-o şi pe a lui Mary Jane.
280
DUMINICĂ, 4 OCTOMBRIE
CĂLĂTORIE SPAŢIALĂ
El va şterge orice lacrimă din ochii lor.Şi moartea nu va mai fi. Nu
va mai fi nici tânguire, nici ţipăt. – Apocalipsa 21,4
Era spaţială n-a început în realitate la 4 octombrie 1957. Este adevărat că
aceasta a fost ziua în care a fost lansat în Rusia primul satelit artificial. Dar
acesta n-a fost începutul dorinţei omului de a scăpa de necazurile de pe pla-
neta Pământ.
Cu mult timp înainte de naşterea lui Hristos, David cânta: „O, dacă aş avea
aripile porumbelului, aş zbura şi aş găsi undeva odihnă” (Ps. 55,6).
Şi alţi oameni au avut aceeaşi dorinţă şi unii dintre ei au încercat-o. O
veche legendă grecească vorbeşte despre un tată şi un fiu care şi-au făcut aripi
din pene şi ceară. Fiul, Icarus, era aşa de încântat de priceperea lui de a zbura,
încât s-a ridicat în zbor din ce în ce mai sus până ce soarele a topit ceara, iar
el a căzut în mare şi s-a înecat.
Cam după vreo două sute de ani, după ce Daniel a petrecut o noapte în
groapa cu lei, cineva din Grecia a făcut un porumbel de lemn care putea să
zboare. Cam în acelaşi timp, chinezii au inventat zmeul.
Apoi, au trecut două mii de ani fără niciun progres în ceea ce priveşte
realizarea visului omului de a călători spre lună şi stele.
Astăzi, noi socotim călătoria spaţială ca ceva normal. Omul a fost pe
lună şi a fotografiat planetele. Se vorbeşte despre „autobuze” interplanetare
şi vacanţe cosmice.
Omul are acum, ca să zicem aşa, aripile unui porumbel. El poate să zboare
de pe pământ şi din atmosfera lui şi să-şi ia zborul spre lună şi alte planete.
Dar nici chiar acolo departe, el nu poate găsi odihnă.
Cosmonauţii au descoperit că necazurile tale nu dispar când scapi de
gravitaţia pământului. Îngrijorarea cu privire la cei iubiţi bolnavi, problemele
financiare şi neînţelegerile călătoresc împreună în cosmos. Egoismul nu dis-
pare când oamenii intră într-o navă spaţială. Un costum de cosmonaut nu
poate acoperi o natură păcătoasă.
Până ce păcatul nu este nimicit, nu poate fi pace durabilă şi fericire, indife-
rent unde omul este în stare să meargă pentru o vacanţă cosmică.
Vor mai fi lacrimi, dureri de inimă, boală şi moarte, până în ziua când
Isus va veni pe norii cerului să ne ia în cea mai mare dintre toate călătoriile
spaţiale până la tronul lui Dumnezeu.
Eu sper că acea zi va fi în curând, nu-i aşa?
281
LUNI, 5 OCTOMBRIE
SOLII ÎNGEREŞTI
Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul
Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.
– Apocalipsa 22,6
282
MARŢI, 6 OCTOMBRIE
CE REGE!
La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător
până la moarte, şi încă moarte de cruce. – Filipeni 2,8
A nul era 1942, iar locul Danemarca. Al Doilea Război Mondial era în
plină desfăşurare. Din 1940, ţara fusese ocupată de soldaţi inamici, totuşi
guvernului i s-a îngăduit să continue să conducă treburile ţării atâta timp cât
conducătorii ascultau de ordinele lui Hitler. Într-una din zile, a venit ordinul
ca toţi iudeii să fie însemnaţi pentru moarte prin purtarea stelei lui David.
Drept răspuns, regele Christian a luat parte, la 7 octombrie, la un ser-
viciu de cult dintr-o sinagogă din Copenhaga. Spre a-şi arăta simpatia faţă
de supuşii săi, el a spus: „Dacă evreii trebuie să poarte steaua lui David,
atunci trebuie s-o purtăm noi toţi. Voi toţi sunteţi danezi. Voi sunteţi poporul
meu”.
Mulţi danezi evrei au plâns gândindu-se că regele lor îi iubeşte îndeajuns
spre a se identifica pe sine cu ei. Ce rege!
Acum întoarce-te înapoi cu vreo şase mii de ani. Locul este grădina Ede-
nului. Lumea era ocupată de inamic. Dumnezeu a privit în jos şi a văzut teri-
bilele rezultate ale supunerii faţă de cererile lui Satana. El s-a simţit atât de
mâhnit din cauza poporului Său!
Aşa fiind, la timpul potrivit, El a părăsit tronul Lui de slavă şi a venit pe
această nenorocită şi întunecoasă planetă, numită Pământ. A ajuns un copilaş
într-un cămin sărac. A crescut în sărăcie şi greutăţi. El ştia ce înseamnă a fi
flămând, obosit şi înfrigurat. El a suferit aşa cum trebuie să sufere întreaga
omenire. Era exact aşa ca şi cum El ar spune: „Aşadar, voi aţi păcătuit. Voi
trebuie să purtaţi semnul morţii. Voi trebuie să suferiţi şi să muriţi. Deoarece
aceasta este calea, Eu am părăsit tronul Meu din cer ca să vin să împărtăşesc
soarta voastră împreună cu voi. Şi Eu vreau să port semnul morţii. Voi toţi
sunteţi poporul Meu.”
Regele Christian a făcut o faptă frumoasă, identificându-se pe sine cu
supuşii lui. Dar Isus a făcut ceva cu mult mai frumos. El nu numai că a locuit
cu noi şi a suferit cu noi; El a murit în locul nostru.
Pentru că El a părăsit totul, noi putem moşteni totul. Pentru că El a suferit,
noi avem speranţă. Pentru că El S-a împărtăşit de viaţa noastră de necaz şi du-
rere, noi ne putem împărtăşi de viaţa Lui de slavă şi pace. Pentru că El a murit
pentru noi, noi putem trăi cu El în veci. Pentru că El a înviat din morţi, nu e
nevoie ca noi să ne temem de moarte. Pentru că El ne-a iubit atât de mult, şi
noi îl iubim pe El. Ce Rege!
284
JOI, 8 OCTOMBRIE
E dward Bok, care s-a născut în această zi în 1863, a lucrat la ziarul Brook-
lyn Eagle ca reporter. Într-una din zile, el a fost numit să facă un reportaj
despre cuvântările Generalului Ulysses Grant şi ale Preşedintelui Rutherford
B. Hayes, care vorbeau în oraş.
Pe timpul acela, era obiceiul ca reporterilor să li se servească vin. Aceasta
a fost prima numire a lui Bok şi el îşi dădea seama că trebuia să ia o hotărâre.
Chemând pe unul dintre chelneri, el a spus: „Ia, te rog, paharul meu cu vin.
Nu doresc să beau”.
Tânărul Bok nu s-a mai gândit la acest lucru şi s-a apucat să noteze cuvân-
tarea Generalului Grant. Treaba era uşoară, pentru că generalul vorbea rar.
Dar Preşedintele Hayes a vorbit repede şi niciunul dintre reporteri n-a putut
ţine pasul cu el.
După adunare, Edward Bok a mers la preşedinte şi i-a făcut cunoscută
dificultatea lui. Dl. Hayes s-a uitat la el curios şi a spus: „Aşteaptă câteva mi-
nute; mă voi întoarce”.
Cincisprezece minute mai târziu, preşedintele a venit la Edward Bok şi i-a
spus: „Spune-mi, tinere, pentru ce ai îndepărtat paharul cu vin din faţa ta?”
Edward a fost surprins că cineva observase acest lucru, dar el a hotărât
să fie cinstit. „Am făcut-o, d-le preşedinte, pentru că am dorit să am o minte
clară. Cu mult timp înainte, m-am hotărât să fiu un abstinent total şi n-am
văzut niciun motiv să fac în seara aceasta o excepţie”
Preşedintele l-a întrebat apoi pe Edward cum îl cheamă şi care este adresa
lui. El l-a luat pe tânăr în trăsura lui şi pe drum i-a înmânat o copie după cuvân-
tarea lui. Ziarul lui Edward a fost singurul ziar care a publicat cuvântarea.
A doua zi, Edward a primit o notă din partea preşedintelui care spunea:
„Am istorisit d-nei Hayes aseară, la cină, ceea ce mi-aţi spus. Pe dânsa a in-
teresat-o foarte mult. Dânsa este de acord cu mine, cerându-vă să ne faceţi o
scurtă vizită astă-seară, pe la orele opt şi jumătate”.
Mulţi ani mai târziu, după ce Edward Bok devenise un redactor cu re-
nume, el a spus că hotărârea lui din acea seară a fost una dintre cele mai
importante din viaţa lui.
Ce ai face tu într-o situaţie similară? Ai avea curajul, ca Edward Bok, să
iei poziţie de partea convingerilor tale? Dumnezeu îţi va da tărie să faci aşa
când va fi cazul.
286
SÂMBĂTĂ, 10 OCTOMBRIE
TURNUL
Numele Domnului este un turn tare; cel neprihănit fuge în el şi stă
la adăpost. – Proverbe 18,10
L a 10 octombrie 1813, într-un mic sat din nordul Italiei, s-a născut un
băieţel. Mai târziu, el a ajuns un muzician renumit şi dacă iei lecţii de
muzică, caută printre cărţile tale ceva ce a fost compus de Giuseppe Verdi.
Lumea era cât pe-aci să piardă ocazia de a asculta frumoasa lui muzică din
cauza tragediei care s-a abătut asupra satului lui Giuseppe, când era un
prunc.
Napoleon, împăratul Franţei, fusese învins în bătălia de la Leipzig de
către armatele unite ale Austriei, Prusiei, Rusiei şi Suediei. Soldaţii victorioşi
au invadat atunci nordul Italiei, alungându-i pe francezi şi omorând şi mulţi
italieni.
Un fermier alergă în grabă spre hanul care aparţinea tatălui lui Giuseppe
spre a-l anunţa de pericol. „Sosesc cazacii!” strigă el. Ascundeţi-vă!”
Dl. Verdi fugi pe trepte în sus chemându-şi soţia: „Luiga, vin soldaţii. Ia
copilaşul şi du-l în biserică!”
D-na Verdi îl înfăşură pe Giuseppe într-o pătură şi o zbughi afară, în
timp ce soţul ei a rămas în urmă pentru a ascunde obiectele lui de preţ sub
duşumea. Dar biserica era deja plină cu oameni în vârstă, femei şi copii,
înghesuiţi cu toţii în jurul altarului.
Căutând în toate părţile un loc mai sigur, unde să se ascundă, d-na Ver-
di a observat scara care duce la clopotul din turn. Ţinându-l pe Giuseppe
strâns la pieptul ei, ea a urcat în grabă treptele şi s-a lipit de zidul micii
platforme de sub clopot. Peste bătăile puternice ale inimii ei, a putut să audă
zgomotul copitelor cailor căzăceşti.
Caii s-au oprit în faţa bisericii şi soldaţii cei cruzi au spart uşa şi au
omorât pe toţi cei ce erau acolo. Totuşi ei nu s-au gândit deloc să controleze
şi turnul, astfel că Giuseppe şi mama lui au fost salvaţi.
Înţeleptul spune că Numele lui Isus este ca un turn. Noi putem să alergăm
la El pentru refugiu şi putere. În El ne putem ascunde de aceia care caută
să ne nimicească. Când ne împresoară ispita, putem chema Numele Dom-
nului în rugăciune. În clipa în care facem acest lucru, este ca şi când am fi
ridicaţi sus, deasupra lumii, într-un turn tare, unde suntem în siguranţă.
287
DUMINICĂ, 11 OCTOMBRIE
RĂŢUŞCA URÂTĂ
Fata împăratului este plină de strălucire. – Psalmi 45,13
288
LUNI, 12 OCTOMBRIE
EHEI! PĂMÂNT
Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus
şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.
– Luca 21,28
290
MIERCURI, 14 OCTOMBRIE
291
JOI, 15 OCTOMBRIE
PRĂBUŞIRE DE POD
Mă încred în Dumnezeu. – Psalmi 56,11
292
VINERI, 16 OCTOMBRIE
293
SÂMBĂTĂ, 17 OCTOMBRIE
SLAVĂ NERECUNOSCUTĂ
Slava acestei case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi…
şi în locul acesta voi da pacea… – Hagai 2,9
294
DUMINICĂ, 18 OCTOMBRIE
COMOARĂ ASCUNSĂ
Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră. –
Luca 12,34
295
LUNI, 19 OCTOMBRIE
S-A SFÂRŞIT
Când a luat Isus oţetul, a zis: ‘S-a sfârşit!’ – Ioan 19,30
296
MARŢI, 20 OCTOMBRIE
UNITATE ÎN LUPTĂ
Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine;
ca şi ei să fie una în noi… – Ioan 17,21
„253 269 863 261 471 958 220 370 4-27-19-24”
Ofiţerii de transmisiuni de pe douăzeci şi şase de vase ale Marinei Brita-
nice Regale au descifrat mesajul codificat al amiralului Nelson de pe vasul
amiral Victoria. Inimile lor au bătut ceva mai repede când au descifrat me-
sajul: „Anglia aşteaptă ca fiecare om să-şi facă datoria”.
Era în ziua de 21 octombrie 1805 şi cea mai mare luptă navală din istorie
era pe punctul să înceapă. Locul era în apropiere de Capul Trafalgar, puţin în
largul coastei sudice a Spaniei, aproape de strâmtoarea Gibraltar. Vasele aliate
ale Franţei şi Spaniei erau 33 faţă de 27 britanice.
Cu toate că marinarii englezi erau inferiori ca număr, ei erau hotărâţi să-şi
facă datoria. Fiecare om era gata de luptă. Nelson a ordonat flotei lui să se
desfacă în două coloane. O escadră, condusă de amiralul Collingwood, s-a
îndreptat spre centrul flotei inamice, tăind linia de vase în două, întrerupând
formaţia lor ordonată. Apoi, amiralul Nelson s-a îndreptat spre vasul amiral
şi, după o luptă de patru ore, victoria a fost câştigată. Optsprezece vase ina-
mice au fost scufundate, iar restul, capturate.
Două lucruri au ajutat britanicilor să câştige bătălia. Unul a fost unitatea
vaselor şi a marinarilor lor. Fiecare om şi-a făcut datoria aşa cum era prevăzut,
acţionând împreună pentru aducerea la îndeplinire a planului amiralului.
Un al doilea motiv al succesului lor a fost priceperea de a-l despărţi pe
inamic. Ei au lovit la mijlocul liniei celor treizeci şi trei de vase, despărţind
şaisprezece din ele care n-au mai putut veni în ajutorul vasului lor amiral.
Unitatea inamicului a fost ruptă.
Dacă fiecare vas britanic ar fi acţionat în mod independent în luptă, ele
n-ar fi putut învinge. Tot aşa este şi cu biserica lui Dumnezeu de pe pământ.
Fiecare trebuie să-şi facă datoria, lucrând împreună conform planurilor
Conducătorului lor. De aceea S-a rugat Isus Hristos pentru ucenicii Săi şi
pentru noi, ca să fim uniţi cu toţii. El ştie că aceasta este singura cale spre a
câştiga bătălia cu inamicul.
Este, oare, posibil ca tu sau eu să putem face ceva care ar putea nimici
unitatea şi ar pricinui înfrângerea? Să ne hotărâm să ne facem datoria astăzi
pentru Dumnezeu şi biserica Sa.
298
JOI, 22 OCTOMBRIE
MAREA DEZAMĂGIRE
Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni,nici îngerii
din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. – Marcu 13,32
299
VINERI, 23 OCTOMBRIE
300
SÂMBĂTĂ, 24 OCTOMBRIE
SEMNUL PITCAIRN
Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între mine şi voi, ca să
ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. – Ezechiel 20,20
301
DUMINICĂ, 25 OCTOMBRIE
302
LUNI, 26 OCTOMBRIE
303
MARŢI, 27 OCTOMBRIE
VEDENIA DE LA SALAMANCA
Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să
vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este
în ceruri. – Matei 5,16
305
JOI, 29 OCTOMBRIE
C u grijă şi încet, doamna William Gille a copiat textul de astăzi şi s-a gân-
dit la scumpul ei fiu, Billy, pe care ea îl iubea atât de mult. El frecventase
o şcoală adventistă. Ea şi soţul ei au sperat că el avea să fie un lucrător pentru
Domnul, dar Billy s-a îndepărtat de credinţa părinţilor lui. El nici nu mai
mergea la adunare şi părinţii erau foarte trişti.
Acum se împliniseră cincisprezece ani de lucrare făcută de mamă pentru
fiul ei rătăcitor. Ea a început planul în 1936 cu Matei 1, 1 şi l-a terminat la 29
octombrie 1951 cu Maleahi 4, 6. În toţi aceşti ani, ea a ţinut Biblia deschisă pe
masa din bucătărie şi ori de câte ori avea câteva minute libere se aşeza şi scria
şi se ruga pentru fiul ei.
O mie opt sute douăzeci şi opt de foi de hârtie, optsprezece sticle cu cer-
neală, şi nimeni nu ştie cât de multe rugăciuni au însoţit această copiere a
Bibliei.
La acel Crăciun, domnul şi doamna Gille au dat fiului lor cel mai neobişnuit
dar: O Biblie scrisă de mâna mamei lui. Cartea avea grosimea de 12 cm şi o
greutate de 4 kg.
Punând Biblia în mâinile fiului ei, mama Gille a spus: „Dragă Billy, să
nu uiţi că fiecare cuvânt a fost scris cu iubire, dar eu nu te pot iubi aşa cum
poate să te iubească Domnul. Lacrimi au umplut ochii ei şi a trebuit să se
stăpânească cu putere când a văzut că fiul ei a luat preţioasa carte răsfoindu-i
paginile. O va citi el oare? Solia ei va atinge inima lui spre a-i schimba viaţa?
Numai veşnicia va arăta rezultatele iubirii acelei mame pentru fiul ei. Ce
bucurie va fi pentru mama Gille să-l întâlnească pe Billy în cer şi să afle că
lucrarea iubirii ei n-a fost zadarnică.
Cei mai mulţi părinţi creştini se aseamănă într-un fel cu doamna Gille.
Ei încearcă într-un fel sau altul să dea fiilor şi fiicelor lor cel mai bun dar ima-
ginabil: iubirea pentru Isus, Biblie şi comunitate.
Această dorinţă este ceea ce-i face pe taţi şi pe mame să lucreze multe
ceasuri, ca astfel copiii lor să poată frecventa o şcoală creştină. Acesta este
motivul pentru care ei îi îndeamnă pe copiii lor să meargă la biserică şi să-şi
ia timp în fiecare zi să citească Biblia.
306
VINERI, 30 OCTOMBRIE
INVAZIE DE PE MARTE
Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca
să creadă o minciună. – 2 Tesaloniceni 2,11
307
SÂMBĂTĂ, 31 OCTOMBRIE
Î n 1517, puteai să ajungi în cer cu ajutorul banilor. Cel puţin aceasta era ceea
ce credeau mulţi oameni din Saxonia.
Un călugăr cu numele de Tetzel vindea indulgenţe care îi asigurau pe oa-
meni că păcatele lor erau iertate şi că la moarte puteau merge drept în cer.
Se putea cumpăra indulgenţe şi pentru acei care erau deja morţi şi care
se presupunea că sufereau pentru păcatele lor într-un loc numit purgatoriu.
Tetzel spunea: „De îndată ce banii răsună în cutie, sufletul zboară din îngro-
zitorul purgatoriu”.
Exista chiar şi posibilitatea de a cumpăra indulgenţe prin care se afirma că
şi păcatele pe care cineva plănuia să le comită în viitor aveau să fie iertate. În
felul acesta, cineva putea să meargă să cumpere iertarea înainte de a comite
crima.
Tetzel n-a fost singurul care vindea aceste certificate. Şi Frederick de Saxo-
nia le mânuia. El avea 17 413 aşa-numite obiecte sfinte pe care le păstra în
casa lui. Erau obiecte ca: o bucată de lemn presupus a fi din cruce, un spin
despre care se spunea că este din coroana lui Isus, sau un dinte despre care
se afirma că aparţinea unuia dintre apostoli. Oamenii puteau plăti bani ca să
vadă aceste obiecte şi prin aceasta să obţină 128 000 de ani de uşurare din
purgatoriu.
În Saxonia exista cel puţin un om care nu credea ceea ce spuneau Tetzel şi
Frederick. Martin Luther studiase Biblia cu grijă şi a aflat că mântuirea nu se
putea cumpăra. Aceasta este darul fără plată al lui Dumnezeu. Pe crucea de
pe Golgota, Isus a plătit preţul pentru păcate. El a luat pedeapsa noastră. Noi
putem obţine iertare având pur şi simplu credinţă în El.
Astfel că târziu, în seara zilei de 31 octombrie 1517, Martin Luther s-a
dus până la uşa bisericii din Wittenberg. El a derulat marea foaie de hârtie pe
care scrisese obiecţiunile lui privind vânzarea de indulgenţe. El a enumerat
nouăzeci şi cinci de motive pentru care oamenii să nu le cumpere. Acea foaie
de hârtie a bătut-o în cuie pe uşa bisericii.
Tuturor celor care citeau acest document el le spunea: „Cel neprihănit va
trăi prin credinţă”. Şi acesta a fost - credem - începutul Reformaţiunii Pro-
testante.
308
DUMINICĂ, 1 NOIEMBRIE
CUTREMURUL DE LA LISABONA
… şi pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamente şi ciumi.
– Matei 24,7
C el mai mare cutremur de pământ este acela care a distrus Lisabona, Por-
tugalia, la 1 noiembrie 1755.
În realitate au fost trei cutremure în aceeaşi zi. Primul a fost cel mai teribil
şi a avut loc la orele nouă şi patruzeci de minute dimineaţa. Zguduiturile au
durat cam şase minute şi treizeci şi cinci de mii de oameni au fost ucişi prin
prăbuşirea clădirilor. Sute de oameni au murit în biserici, unde se duseseră să
ia parte la slujba Zilei Tuturor Sfinţilor.
Orice clădire publică mare a fost distrusă, precum şi douăsprezece mii de
case particulare. Zguduiturile cutremurului au fost simţite până la distanţa
de 1200 de km. Cutremurul a făcut să apară lacuri noi tocmai în Norvegia şi
Suedia.
Aceia care n-au fost ucişi prin căderea zidurilor au fugit pe străzi, adunân-
du-se în parcuri şi de-a lungul râului. Apoi, valurile mari ale mareei, înalte de
şapte metri, au măturat oraşul şi au înecat pe mulţi alţii. După aceasta, a iz-
bucnit un foc care a durat şase zile şi a nimicit ce mai rămăsese din oraş. După
unele izvoare, se estimează că în acea zi au murit şaizeci de mii de oameni.
Marinarii de pe vasele din port au privit ca la teatru, de pe vasele lor, acest
spectacol de distrugere şi moarte. Ei au văzut prăbuşirea clădirilor, şi mulţimea
de oameni de pe ţărm. Ei au văzut valul mareei năpustindu-se în potop peste
cetate şi au fost martori la focurile care se înălţau furioase din dărâmături. Au
văzut oameni îngroziţi, luptându-se să găsească vreun adăpost şi siguranţă.
Unii dintre marinari au coborât micile lor bărci de pe vase şi au plecat să-i
salveze pe supravieţuitori.
Oamenii au crezut că a venit sfârşitul lumii, dar dezastrul de la Lisabona a
fost numai începutul multor cutremure teribile care aveau să urmeze. Şaizeci
de mii de oameni au pierit în 1783, în cutremurul din Italia, şi mai mult de
şaptezeci şi cinci de mii au murit în acea ţară, în 1908. Un cutremur din Chi-
na în 1915 a costat viaţa a 18 000 de oameni şi, cinci ani mai târziu, 143 000 au
murit în regiunea Tokio, Japonia. Alte cutremure grele au avut loc de atunci
în Peru, Iran, Ecuador şi în multe alte locuri.
Fiecare cutremur nou împlineşte parţial profeţia din Matei 24, vestind so-
lia lui Dumnezeu: „Isus vine în curând!”
309
LUNI, 2 NOIEMBRIE
INDIAN PREFĂCUT
Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” – Ioan 3,7
D aniel Boone s-a născut la 2 noiembrie 1734, când cea mai mare parte a
Americii era încă o pustie. După ce a crescut, el a ajutat la construirea
unei aşezări numite Boonesboro, din Kentucky.
Odată, prin 1778, Daniel a fost luat prizonier de către indienii Shawnee,
care l-au dus la nord de râul Ohio, să se fălească cu el. Şeful Blackfish l-a ad-
mirat pentru priceperea lui de a vâna şi s-a hotărât să-l adopte în trib.
Cu multă ceremonie, indienii s-au apucat să-l facă pe Daniel Buone ca
pe unul dintre ei. I-au ras tot părul de pe cap cu excepţia unui mic smoc
în creştet numit scalp. În mod simbolic „l-au spălat” de sângele lui alb şi au
folosit sucul unor plante spre a face pielea lui să fie închisă la culoare. Apoi a
fost declarat ca fiind fiul lui Blackfish şi un indian Shawnee. Daniel susţinea
că-i place viaţa de indian. El a luat parte la ieşirile la vânătoare împreună cu
cei bravi, participând la sărbătorile şi sfatul lor.
Într-o bună zi, el a aflat că o mare ceată de război a plănuit să atace aşezarea
lui din Boonesboro. El a fugit din tabăra indiană şi a călătorit timp de patru
zile spre a avertiza pe rudele şi prietenii lui. Când ceata de patru sute de indi-
eni, condusă de Şeful Blackfish, a atacat fortăreaţa, Boon şi oamenii lui erau
gata să-i înfrunte. Atacul n-a avut succes.
Sunt unii oameni care sunt creştini aşa cum Daniel Boone a fost indian. Ei
se îmbracă asemenea creştinilor. Umblă asemenea lor. Cântă cântările pe care
le cântă creştinii. Ei pot chiar să vină la adunare în Sabat, dar toate acestea nu
fac din ei creştini.
Când vine timpul încercării, pretinşii creştini vor descoperi că aparţin
tatălui lor, diavolul.
Pentru a fi un creştin adevărat trebuie să fii născut în familia lui Hristos. Ac-
ceptându-L pe Isus ca Mântuitor al tău personal, te predai Lui cu desăvârşire.
Prin Duhul Sfânt ţi se dă o inimă nouă şi un duh nou. Eşti schimbat cu totul
într-o fiinţă nouă, una care nu numai că se manifestă ca un creştin, ci este
creştin înăuntrul lui.
Eşti tu creştin? Ai fost născut din nou?
310
MARŢI, 3 NOIEMBRIE
CONSTRUCTORI DE AUTOSTRADĂ
Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un
drum pentru Dumnezeul nostru. – Isaia 40,3
COMOARA DE AUR
Pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
– Ioan 3,15
A stăzi, în Anglia, este ziua lui Guy Fawkes. În seara aceasta, în acea ţară, au
loc focuri de artificii şi focuri în aer liber spre a celebra ziua de 5 noiem-
brie din anul 1405, când Parlamentul n-a fost distrus.
Dedesubtul clădirii Parlamentului erau multe pivniţe care, în acel timp,
erau închiriate negustorilor locali, ca să-şi depoziteze mărfurile. O grupă de
terorişti au închiriat una dintre aceste pivniţe şi, cu ajutorul lui Guy Fawkes,
au umplut-o cu treizeci şi şase de butoaie cu praf de puşcă. Apoi, butoaiele au
fost acoperite cu lemne de foc.
A fost pregătit un fitil cu ardere înceată, iar Guy Fawkes a fost ales să-l
aprindă. Explozia trebuia să aibă loc la 5 noiembrie, când Parlamentul avea
să fie în sesiune. Cu toate acestea, explozia n-a avut loc niciodată, deoarece
complotul a fost descoperit.
Unul dintre complotişti avea în Parlament un prieten şi el nu dorea ca
acesta să fie ucis în explozie. El l-a avertizat printr-o notiţă în care se spunea:
„Păzeşte-şi viaţa. Te sfătuiesc, dacă vrei să trăieşti, să găseşti nişte motive, în
aşa fel încât să nu fie nevoie să mergi la Parlament. Dumnezeu şi oamenii au
căzut de acord să pedepsească răutatea acestor vremuri. Pleacă la ţară, unde
vei fi în siguranţă”.
În felul acesta, pivniţele au fost cercetate şi praful de puşcă descoperit.
Guy Fawkes împreună cu ceilalţi complotişti au fost arestaţi şi executaţi.
Sunt vremuri când noi suntem asemenea Parlamentului aşezaţi - ca să
spunem aşa - pe nişte butoaie cu praf de puşcă. Apare o problemă, există vreo
neînţelegere şi ne aflăm în faţa unei persoane care este gata să explodeze. El
mai are nevoie numai de cineva care să aprindă fitilul şi cearta este gata.
Acesta este un complot al lui Satana ca să nimicească prietenia. Este una
dintre metodele sale de a pune capăt păcii în cămin şi comunitate.
Dacă suntem înţelepţi, vom cerceta relaţiile noastre să vedem unde sunt
ascunse butoaiele cu praf de puşcă. Apoi, vom lua măsuri ca fitilul să nu fie
aprins niciodată.
Una dintre cele mai bune căi de a opri exploziile de mânie este să spui
cuvinte amabile, cuvinte plăcute, cuvinte delicate persoanei care crede că este
îndreptăţită să fie furioasă.
Există nişte „butoaie cu pulbere” în viaţa ta? „Un răspuns blând potoleşte
mânia” şi preîntâmpină exploziile.
313
VINERI, 6 NOIEMBRIE
FUGARUL MUZICAL
Învaţă-mă, Doamne, calea Ta şi povăţuieşte-mă pe calea cea
dreaptă. – Psalmi 27,11
J ohn Philip, în vârstă de treisprezece ani, şi-a făcut planul să fugă de acasă.
Când circul va părăsi localitatea într-o anumită seară, are să plece împreună
cu el. El obţinuse o slujbă în formaţia muzicală a circului, pentru 12 dolari pe
săptămână, şi era încântat de perspectiva de a fi pe propriile lui picioare şi a
face lucruri de-ale celor mari.
„Să nu spui părinţilor tăi”, i-a spus şeful orchestrei.
„N-am să le spun”, i-a făgăduit John Philip. Totuşi secretul era prea im-
portant spre a fi păstrat şi el trebuia să-l spună cuiva. El l-a spus prietenului
său, Ed Accardi.
„Să nu spui părinţilor tăi”, l-a avertizat John Philip.
„N-am să le spun”, i-a făgăduit Ed. Dar gândul aventurii pe care avea s-o
aibă John Philip în curând era prea mult pentru el. Ed nu dorea să fugă de
acasă, dar se gândea că ar putea s-o convingă pe mama să-l lase să se alăture
circului. D-na Accardi şi-a dat seama ce se întâmpla şi a spus mamei lui John
Philip.
A doua zi dimineaţa, tatăl lui John Philip s-a sculat devreme şi a făcut
o vizită Comandantului Corpului de Marină explicându-i problema. Apoi,
tatăl s-a întors acasă şi l-a trezit pe John Philip. „Îmbracă-te cu hainele cele
mai bune şi vino cu mine”, i-a spus el.
Tatăl l-a luat pe John Philip şi l-a dus acasă la Comandant, care l-a salutat
cu „Bine ai venit, John Philip, în orchestra Marinei!” În felul acesta, în loc să
se alăture orchestrei circului, tânărul muzicant s-a alăturat orchestrei Mari-
nei, în care tatăl său cânta la trombon.
John Philip Sousa, care s-a născut în această zi în anul 1854, a devenit mai
târziu un dirijor renumit al Orchestrei Marinei din Statele Unite şi a compus
multe marşuri.
John Philip Sousa a avut un tată care l-a iubit şi a înţeles dorinţa băiatului
de treisprezece ani de a fi independent. El l-a salvat pe fiul lui de la a face o
greşeală şi în acelaşi timp l-a ajutat să fie fericit.
Tu şi eu avem un Tată ceresc care este ca acel tată. Adesea, El întrerupe
planurile noastre de viaţă, astfel ca să ne poată da ceva mai bun.. El cunoaşte
năzuinţele şi dorinţa noastră de a face ceva important în viaţă. El te va călăuzi
dacă tu îi vei îngădui. El ştie ce este spre fericirea ta.
314
SÂMBĂTĂ, 7 NOIEMBRIE
RAZE MORTALE
Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de
păcatul meu! – Psalmi 51,2
M arie Curie, care s-a născut în această zi, în 1867, a descoperit radium-ul,
un metal rar, alb ca argintul. În toată lumea nu există decât o cantitate
foarte limitată din acest metal.
Radium-ul este adesea amestecat cu alte substanţe şi arată cam ca sarea de
bucătărie. Cu toate acestea nu te-aş sfătui să-l mănânci cu cartofi! Acest ele-
ment emite radiaţii puternice care pot da naştere la arsuri greu de vindecat.
Efectele radium-ului nu apar imediat după expunere. Pot să treacă mai
multe zile până ce pielea devine roşie şi dureroasă. Razele mortale pot să
nimicească, de asemenea, şi globulele roşii.
Marie Curie a primit de două ori Premiul Nobel pentru descoperirile ei
legate de radium. Ea a lucrat neobosită deasupra vaselor de fiert pehblenda,
pentru ca să extragă doar câteva miligrame din acest metal. Expunerea ei
constantă i-a ars pielea de multe ori şi i-a lăsat-o cu cicatrice. Ea nu şi-a dat
seama că razele nimiceau pe tăcute globulele roşii din sânge. Corpul ei nu pu-
tea produce destul de repede noi globule şi ea a murit în urma experienţelor
ei.
Într-un fel, păcatul este ca radium-ul. Aparenţa lui nevătămătoare este o
amăgire. Se poate ca noi să nu vedem imediat rezultatele, dar până la urmă,
el aduce moartea.
Uneori, efectele radium-ului pot fi văzute în cicatricele pe care le lasă. Şi
păcatul lasă cicatrice vizibile. Aceste semne le vedem în viaţa celui beţiv, a ce-
lui care se droghează şi a hoţului obişnuit. Putem vedea cicatricele păcatului
în bolile mintale şi pe trupurile şi feţele femeilor şi bărbaţilor nefericiţi şi
egoişti.
Întocmai după cum mare parte a vătămării radium-ului este înăuntrul
trupului, unde el distruge celulele sângelui, tot aşa şi păcatul lucrează lăuntric,
pe tăcute, pe neobservate, distrugând în taină viaţa.
Chiar dacă nu putem vedea imediat rezultatele păcatului în viaţa noastră,
dacă continuăm să fim expuşi, în cele din urmă vom muri din cauza radiaţiilor
lui devastatoare, aşa cum a murit Maria Curie, ca rezultat al expunerii ei la
radiaţiile radiumului.
Singura noastră speranţă este să înălţăm rugăciunea lui David, „Spală-mă
cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu”.
315
DUMINICĂ, 8 NOIEMBRIE
Î ntr-o dimineaţă, doi arabi şedeau în cortul lor şi discutau despre Dumne-
zeu. „Cum ştii tu că Dumnezeu există?” a întrebat unul dintre ei:
„Cum ştiu eu că o cămilă a trecut pe lângă cortul meu în timpul nopţii?”
a întrebat celălalt.
„Ştii după urmele lăsate”, a fost răspunsul. Uitându-se prin uşă ei puteau
să vadă clar urmele picioarelor cămilei în nisip.
„Aşa pot şti şi eu că Dumnezeu există”, a spus celălalt arab.
„Eu pot să văd urmele Lui.”
Ai văzut şi tu urmele lui Dumnezeu în ultimul timp? Priveşte prin
fereastră. Poţi să vezi că Dumnezeu a fost aproape de casa voastră în timpul
nopţii? Ce lucruri vezi care te fac să te gândeşti la Dumnezeu?
După masa de prânz, poate că ieşi cu familia ta să faci o plimbare la ţară
sau prin parc. Urcă un munte sau plimbă-te în jurul unui lac. Caută urme
ale lui Dumnezeu. Nu uita să priveşti în sus, spre cer, pentru că şi acolo sunt
urme ale lui Dumnezeu.
Pe cer ai putut vedea o foarte rară urmă a lui Dumnezeu, în anii care au
trecut. În acest timp, cometa Halley s-a întors. Sir Edmund Halley, un as-
tronom britanic a cărui zi de naştere este astăzi, a fost cel care a descoperit
că această cometă se întoarce spre a împodobi cerul nostru numai o dată la
fiecare şaptezeci şi şase de ani. Despre ea există un raport de prin anul 240
d.Hr. Ultima dată a fost văzută între 1987.
Aceasta este o urmă a lui Dumnezeu pe care probabil că tu o vei vedea
numai o singură dată în viaţă. Capul ei este la fel de strălucitor ca cele mai
strălucitoare stele. Coada ei lungă şi luminoasă se întinde peste o treime din
distanţa cerului vizibil.
Faptul că această cometă vine după un program şi pe o cale pe care Dum-
nezeu a fixat-o pentru ea cu veacuri în urmă, când El a aşezat-o în spaţiu, ne
spune ceva despre Creatorul căruia îi slujim. Ea ne spune ceva despre puterea
Lui. El este în măsură să susţină sori, planete, luni şi comete, toate călătorind
prin spaţiu cu viteze uimitoare, fără să aibă loc blocarea traficului sau cioc-
niri. Cât de minunat şi de puternic este Dumnezeul căruia ne închinăm!
316
LUNI, 9 NOIEMBRIE
UN LOC DE ADĂPOST
Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz; Tu mă înconjori cu
cântări de izbăvire.– Psalmi 32,7
D acă eşti prins într-o furtună mare, ştii cât de important este să ai un loc
de adăpost din calea vântului şi ploii. În timp de inundaţii, este şi mai
important să găseşti un loc unde să fii în siguranţă faţă de torentele furioase.
În ciclonul din Bangladesh din 1970, cel puţin un milion de oameni au
pierit din cauză că n-au putut găsi un loc de adăpost. Împreună cu ei au murit
şi un milion de capete de vite. Când apele s-au retras, ele au lăsat în urma lor,
peste tot, cadavre în descompunere.
Totul a început în dimineaţa zilei de 9 noiembrie, pe la orele 9, când
s-a format o presiune joasă în golful Bengal, la sud-est de Madras. În ziua
următoare, aceasta s-a dezvoltat într-o furtună cu viteza de 90 km/oră. În
dimineaţa care a urmat, furtuna era la numai vreo 1 100 km sud-est de Chit-
tagong. Prin radio s-au dat avertismente despre apropierea furtunii şi aceia
care au putut s-o facă şi-au găsit un loc sigur pentru familiile lor, dar pentru
cei mai mulţi nu era niciun loc unde să meargă.
Vântul se deplasa cu o viteză de peste 160 km pe oră când furtuna a ajuns
la gurile râului Gange. Valuri mari au inundat insule şi regiuni de coastă. Pe
treisprezece insule n-a rămas în viaţă niciun om. Toate casele au dispărut,
culturile au fost nimicite. N-a mai rămas nimic decât noroi şi ruine. Sute de
vase au fost aruncate pe ţărm.
Când furtuna se apropia, oamenii au fugit pe cele mai înalte locuri ale
terenului pe care au putut să le afle. Unii s-au căţărat în pomi, iar alţii priveau
la furtună de pe acoperişuri. „Locurile de refugiu” ale multor oameni au fost
măturate de ape.
Teribila nimicire a acelui ciclon este o ilustraţie a puterii nimicitoare a
celui rău. Sunt vremuri când necazul şi nenorocirea se abat asupra noastră ca
o furtună. Uneori, Satana aduce ispita ca o inundaţie puternică.
În astfel de timpuri avem nevoie de un adăpost sigur, altfel vom fi măturaţi.
Singurul loc unde putem alerga pentru a fi în siguranţă este Isus Hristos, pu-
ternica Stâncă a Veacurilor. Furtunile vieţii pot să sufle cu forţa unui vânt
puternic, dar în acel loc de refugiu noi suntem în siguranţă.
Eşti tu în siguranţă pe Stâncă? Dacă nu, predă-te lui Isus astăzi. Când vine
furtuna, vei fi în siguranţă.
317
MARŢI, 10 NOIEMBRIE
318
MIERCURI, 11 NOIEMBRIE
OSPĂŢ CANIBAL
Domnul mi Se arată de departe:„Te iubesc cu o iubire veşnică, de
aceea îţi păstrez bunătatea Mea.” – Ieremia 31,3
319
JOI, 12 NOIEMBRIE
320
VINERI, 13 NOIEMBRIE
RUGĂCIUNEA MONICĂI
Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele. – Psalmi
116,1
ZIUA COPIILOR
Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia
cerurilor este a celor ca ei. – Matei 19,14
C opiii din India s-ar putea să nu-l uite pe Jawaharlal Nehru, primul
prim-ministru al ţării lor, nici ziua lui de naştere, 14 noiembrie 1889,
pentru că în această zi ei sunt cinstiţi în sărbătoarea Zilei copiilor.
Copiii, de la grădiniţă până la gimnaziu, primesc daruri şi au sărbătoare.
Nici copiii săraci nu sunt uitaţi. Oameni binevoitori merg pe la casele lor
şi le împart bomboane şi hrană. Şi copiii şchiopi, orbi şi surzi primesc o
atenţie deosebită în acea zi.
Ziarele publică articole despre nevoile de hrană, educaţie, iubire şi trata-
ment medical ale copiilor. Revistele publică istorisiri despre oameni care
i-au ajutat pe copii. Timp de o zi, toată lumea se interesează de copii şi după
aceea se pare că sunt daţi, mai mult sau mai puţin, uitării.
Dar la Dumnezeu fiecare zi este Ziua copiilor. El se interesează tot tim-
pul de fericirea copiilor şi tinerilor. În Biblie, El a dat multe instrucţiuni
despre cum trebuie să-i trateze pe copii învăţătorii şi părinţii.
„Nu întărâtaţi pe copiii voştri”, le spune Dumnezeu. În alt loc, El spune:
„Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie
aruncat în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască”.
(Luca 17,2).
„Iubiţi pe copiii voştri şi purtaţi-le de grijă”, instruieşte El pe mame.
„Învăţaţi pe copiii voştri despre Mine”, spune El taţilor.
Dumnezeu făgăduieşte o răsplată deosebită acelora care dau un pahar
cu apă unui copil. Vezi cât de mult Se îngrijeşte Dumnezeu de copii?
Când Isus a locuit pe acest pământ, copiilor le plăcea să fie cu El. El nu-i
alunga ca neînsemnaţi. El nu-i făcea să simtă că ei I-ar sta în cale. El nu-i
certa. El îi aduna pe lângă El în aşa fel ca ei să poată vedea şi auzi tot ceea
ce se petrecea. El le-a spus istorioare pe care nu le puteau uita niciodată. O
dată, El a folosit chiar hrana unui mic băieţel spre a hrăni mai mult de cinci
mii de oameni. Copiii erau totdeauna luaţi în seamă de Isus.
Isus mai iubeşte încă copiii. El îi iubeşte şi pe tineri.
Ţie, El îţi spune „Vino la Mine”. Vrei să vii astăzi?
322
DUMINICĂ, 15 NOIEMBRIE
323
LUNI, 16 NOIEMBRIE
ÎMPĂRATUL POSAC
Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul, mai mult decât îmbră-
cămintea. – Luca 12,23
A i auzit declaraţii de felul acesta: „Numai dacă aş avea pizza în loc de fa-
sole, ce fericit aş fi”.
„Ce fericit aş fi dacă aş avea o bicicletă cu mai multe viteze decât are
această vechitură!”
„Aş fi aşa de fericită dacă aş avea o rochie nouă pentru petrecere”.
Ce-ar fi dacă ai avea tot ceea ce îţi doreşti? Ai fi atunci fericit?
Răspunsul se află în viaţa a doi bărbaţi care au trăit cam acum două mii
de ani.
Cezarul Tiberiu, a cărui zi de naştere este astăzi, era împăratul Romei
când Isus locuia în Galileea. El a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din
lume. Se părea că bogăţia lui este nemărginită. El putea să aibă orice lucru pe
care i-l dorea inima.
Poneii împăratului aveau potcoave făcute din aur. Avea un luxos castel de
marmură pe o insulă din Marea Mediterană. El se îmbrăca în haine de catifea,
mătase, satin şi avea multe bijuterii. O mulţime de slujitori îl aşteptau să-i
aducă orice-şi dorea.
A fost, oare, Cezarul Tiberiu fericit? Nu. De fapt, el era cel mai nefericit
om. Cărţile de istorie ne spun că n-a fost văzut niciodată zâmbind. Porecla
care era şoptită în spatele lui era „Împăratul posac”. Toate averile lui nu i-au
putut aduce fericirea.
În contrast, Isus a fost sărac. Tatăl lui a fost un dulgher care nu şi-a putut
îngădui să ia la Templu un miel sau un taur pentru jertfă, ci a putut prezenta
numai o pereche de porumbei şi două turturele. Isus n-a avut o casă. El avea
doar cu ce era îmbrăcat şi poseda bani puţini. Mânca o hrană simplă, bună,
iar uneori n-avea destulă.
Isus abia avea ceva din bunurile acestei lumi, dar El era fericit. El ştia că
fericirea nu se datorează faptului de a avea unt de arahide şi gem pe pâine.
Viaţa este mai mult decât bărcile şi bicicletele. Păpuşile şi rochiile nu ne pot
aduce adevărata bucurie.
Isus a fost fericit pentru că El a trăit aproape de Dumnezeu, Tatăl Său, şi
n-a fost vinovat de fapte rele. Isus a fost fericit pentru că a petrecut mult timp
ajutându-i pe alţii.
324
MARŢI, 17 NOIEMBRIE
PE SCURTĂTURĂ
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. – Ioan 14,6
325
MIERCURI, 18 NOIEMBRIE
ŢINTIND MĂRUL
În Tine, Dumnezeule, mă încred. – Psalmi 25,2
326
JOI, 19 NOIEMBRIE
P ăcatul este mortal. Este o otravă care poate ucide. Este mai rău decât plu-
toniul.
Vineri, 20 noiembrie 1959, a avut loc o explozie într-una dintre camerele
Laboratorului Oakridge, a Comisiei Energiei Atomice. A cincizecea parte
dintr-o uncie (28,35 grame) de plutoniu a scăpat în aer. N-ai crede că cineva
s-ar îngrijora de o cantiatea atât de mică.
Până la urmă, oamenii care lucrau la Comisia de Energie Atomică au fost
foarte îngrijoraţi. Ei au început o lucrare de curăţire, care a costat 350 000 de
dolari.
Fiecare dintre cei care s-au aflat până la 6,5 km depărtare de explozie a tre-
buit să-şi schimbe hainele cu îmbrăcăminte nouă, care nu fusese contaminată.
Apoi, aceşti oameni au fost supravegheaţi foarte atent pentru a se asigura că
n-au inhalat plutoniu.
Clădirile au fost spălate la interior şi în exterior cu detergenţi puternici.
Apoi, au fost zugrăvite din nou. Stratul de pământ de deasupra a fost săpat
şi cărat într-un loc pentru a fi îngropat. Asfaltul din jurul locului exploziei a
fost desfăcut şi îndepărtat şi o nouă şosea a fost construită. Pe clădiri au fost
construite acoperişuri noi.
Au făcut tot ce era posibil pentru a fi siguri că orice picătură de plutoniu
a fost îndepărtat, astfel ca regiunea să fie sigură şi oamenii să poată locui şi
lucra în ea.
Dacă oamenii au atâta grijă să scape de o părticică cât de mică a unui ele-
ment care poate nimici viaţa prezentă, cu cât mai multă grijă ar trebui să aibă
cu privire la otrava păcatului, care poate nimici speranţa vieţii veşnice.
Tu şi eu avem nevoie de o curăţire şi mai radicală decât aceea de la Labo-
ratorul Oakridge şi împrejurimile lui. Spălarea cu săpun nu va face acest lu-
cru. Detergenţii nu ne pot curăţi de rele. Spălarea nu poate îndepărta petele
păcatului. Avem nevoie de ceva care să ne scape de păcatul care este imprimat
pe fiecare celulă a trupului nostru încă de când ne-am născut.
De fapt, nu există nimic cu care să ne putem curăţi. Nu ne putem spăla
păcatele. Numai Isus poate să facă acest lucru prin sângele său. Vrei să-L laşi
să facă aceasta pentru tine?
328
SÂMBĂTĂ, 21 NOIEMBRIE
SALVARE DE SUS
Încă puţină vreme şi „Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi.” – Evrei
10,37
329
DUMINICĂ, 22 NOIEMBRIE
FĂ-O ACUM
Adu-ţi aminte ce scurtă este viaţa mea. – Psalmi 89,7
330
LUNI, 23 NOIEMBRIE
AŞTEAPTĂ PUŢIN
Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană şi urechile Lui iau
aminte la strigătele lor. – Psalmi 34,15
JOCUL RECUNOŞTINŢEI
Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui!
Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele. – Psalmi 100,4
332
MIERCURI, 25 NOIEMBRIE
VEDERE STEREOSCOPICĂ
Doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. – Apocalipsa 3,18
E ste important să ai o vedere bună, mai ales dacă joci baseball. Nimeni n-a
ajuns vreodată un lovitor de frunte fără să aibă o vedere bună.
Ochii lui Bebe Ruth au fost aceia care au făcut din el un lovitor atât de
fantastic. Când se afla la vânătoare de raţe, el putea să observe păsările cu
mult timp înainte ca ele să fie vizibile pentru oricare alţii, inclusiv ghidul. El
putea să citească numărul unei maşini de la o astfel de depărtare de la care
persoanele obişnuite nu puteau să indice nici măcar culoarea plăcii.
Ted Williams, un alt lovitor extraordinar, avea o vedere excepţională. În
timpul serviciului său în aviaţia marină el a doborât multe recorduri de teste
ale vederii folosite pentru a examina recruţii aerului.
Rogers Hornsby a considerat vederea a fi atât de importantă pentru bătaia
lui, încât niciodată n-a mers la cinematograf în cei douăzeci de ani în care el
a jucat baseball ca profesionist. El evita orice folosire a ochilor săi pentru ceea
ce nu era absolut necesar.
Joe DiMaggio, a cărui zi de naştere este astăzi, a fost idolul iubitorilor de
baseball acum patruzeci de ani. Timp de şaisprezece ani, el a jucat ca centru
la New York Yankees. Joe a lovit de 325 în unsprezece din cele treisprezece se-
zoane în care a jucat. Într-un an, el a lovit corect în cincizeci şi şase de jocuri,
stabilind un record continuu. El a fost numit de trei ori cel mai de valoare
jucător al Ligii Americane.
„Pe lista mea, vederea pătrunzătoare este prima cerinţă pentru o bună
lovitură”, spunea Joe DiMaggio. „Dacă n-o vezi, n-o poţi lovi!”
Acest fel de vedere este mai mult decât doar a vedea mingea. Este o per-
cepere a adâncimii şi abilitatea de a judeca poziţia în spaţiu. Aceasta este ceea
ce se numeşte o vedere stereoscopică. Un bun lovitor îşi poate da seama de
traiectoria mingii şi cât timp va trece până ce ea va ajunge acolo. În felul aces-
ta, el este gata la momentul exact al trecerii ei peste paletă.
Tu şi eu suntem lovitori într-un joc mult mai important decât baseball-ul.
Noi, de asemenea, trebuie să ştim când să oscilăm şi când să stăm liniştiţi.
Trebuie să fim în stare să vedem dacă o experienţă care apare în calea noastră
este o ispită sau o ocazie.
De aceea, ne invită Domnul Isus să folosim doftoria de ochi ca să putem
vedea. Trebuie să ne rugăm pentru Duhul Sfânt, ca El să fie cu noi în fiecare
zi, spre a unge ochii noştri ca să vedem, şi astfel să luăm hotărâri drepte.
333
JOI, 26 NOIEMBRIE
EXISTĂ O FÂNTÂNĂ
Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.
– 1 Ioan 1,7
335
SÂMBĂTĂ, 28 NOIEMBRIE
UŞA
Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit. – Ioan
10,9
336
DUMINICĂ, 29 NOIEMBRIE
337
LUNI, 30 NOIEMBRIE
LUMINÂND ÎN ÎNTUNERIC
… În mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca
nişte lumini în lume. – Filipeni 2,15
POMUL DE CRĂCIUN
„Aduceţi însă la casa visteriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în
Casa mea; puneţi-Mă astfel la încercare”, zice Domnul. – Maleahi
3,10
339
MIERCURI, 2 DECEMBRIE
340
JOI, 3 DECEMBRIE
TRANSPLANT DE INIMĂ
Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou. – Ezechiel
36,26
341
VINERI, 4 DECEMBRIE
VAS PĂRĂSIT
Îmi este mâhnit duhul în mine, îmi este tulburată inima în lăun-
trul meu. – Psalmi 143,4
I ată, uită-te la vasul acela de acolo”, zise unul din echipajul de pe Dei Gratia.
„Nu ţi se pare ceva ciudat cu el?”
„Da”, răspunse un altul. „Se pare că este în derivă, fără nicio direcţie.”
„Nu-mi vine să cred”, spuse un al treilea. „Pur şi simplu nu se poate să se
alfe un vas aici în mijlocul Oceanului Altantic fără căpitan şi echipaj. Trebuie
să fie ceva în neregulă.”
„Oliver, du-te până acolo şi cercetează!” a ordonat căpitanul David More-
house, locţiitorului. „Află ce se petrece acolo.”
Apropiindu-se de vas, echipa de cercetare a observat că acesta era vasul
Mary Celeste. El fusese ancorat la New York în acelaşi timp cu Dei Gratia. Ei
au strigat, dar nimeni n-a răspuns. Trăgând în lungul vasului, oamenii s-au
căţărat pe bord. Acolo n-au găsit pe nimeni.
În bucătăria vasului au descoperit apă şi hrană din belşug. Nu era nicio
dovadă că valurile ar fi inundat vasul, măturând pe pasageri peste bord. O
haină de femeie şi jucării de copil zăceau în jur ca şi când proprietarii ar fi
plecat în grabă. O scrisoare, scrisă pe jumătate, se afla pe masa din cabina
semnalului. Bărcile de salvare au dispărut, dar cele zece persoane care se aflau
pe vas când acesta a părăsit New York-ul n-au mai fost găsite niciodată. Ce s-a
întâmplat a rămas încă o taină.
Echipajul de pe Dei Gratia a remorcat vasul pustiu, l-au dus la Gibratlar şi
a predat cazul tribunalului Viceamiralităţii Britanice. Vasul a fost redat pro-
prietarilor, iar echipajul de pe Dei Gratia a primit o recompensă de 3.500 de
dolari.
Acel vas singuratic, lăsat să navigheze singur, necondus, pe vasta întindere
a Oceanului Atlantic este ceva asemănător cu acei oameni care nu cunosc pe
Isus. Viaţa lor este goală. Ei n-au nicio ţintă. Se pare că vasul vieţii lor n-are
niciun căpitan. Ei navighează, duşi de curent, spre nimicire.
O inimă fără Hristos este întotdeauna singuratică. O viaţă fără El este
goală şi fără însemnătate. La drept vorbind, fără El, ce putem face? Fără El,
unde putem merge? Fără binecuvântările Lui în viaţa noastră suntem sortiţi
la nereuşită. Fără călăuzirea Lui suntem ca un vas pe mare fără căpitan sau
echipaj. Fără El suntem pierduţi.
342
SÂMBĂTĂ, 5 DECEMBRIE
343
DUMINICĂ, 6 DECEMBRIE
CA O CREMENE
De aceea Mi-am făcut faţa ca o cremene, ştiind că nu voi fi dat de
ruşine. – Isaia 50,7
344
LUNI, 7 DECEMBRIE
ATAC SURPRIZĂ
De ceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji.
– 1 Tesaloniceni 5,6
A proape toţi locuitorii din Hawai dormeau la ora şase dimineaţa în ziua
de 7 decembrie 1941, când mai mult de două sute de avioane japoneze,
încărcate cu bombe destinate pentru Pearl Harbor, au decolat.
Mulţi dintre ofiţerii Statelor Unite se aflau încă în pat, când avioane ne-
identificate au apărut pe ecranul radaruluui. Militarul neexperimentat, care
era de servicu, a crezut că ele trebuie să fie avioane americane. La urma ur-
mei, între Hawai şi Japonia era o distanţă de mii de mile de ocean. Ele nu
puteau fi inamice.
Mulţi dormeau încă şi cu toţii au rămas indiferenţi când au început să
cadă bombele. Apoi a fost prea târziu să se mai facă ceva. Val după val de
bombardiere au lăsat să cadă încărcăturile lor mortale distrugând o bună
parte a flotei Statelor Unite şi cele mai multe avioane militare parcate în rân-
duri ordonate, apropiate, pe aeroport. În timpul raidului au fost ucişi 3 581 de
oameni şi alte sute au fost răniţi.
Asaltul japonez a avut un succes deplin, pentru că a fost o surpriză totală.
Nimeni nu l-a aşteptat la Pearl Harbor. Oficialităţile americane aşteptau mai
degrabă un atac undeva în Asia, departe de patrie.
Oficialităţile americane se simţeau atât de în siguranţă, încât n-au văzut
nevoia de a pune în alertă de război unităţile armatei de uscat şi cele navale
din Hawai. Ei dormeau când ar fi trebuit să fie treji.
Pearl Harbor îi învaţă pe creştinii de azi o lecţie, deoarece şi ei sunt angajaţi
într-un război care se află în curs de desfăşurare, de mii de ani, între puterile
bune şi puterile rele ale Universului. Ne apropiem de sfârşitul luptei dintre
Hristos şi Satana, care a început în cer cu mulţi ani în urmă, înainte ca acestă
lume să-şi înceapă existenţa.
În acest război, fiecare dintre noi trebuie să lupte, în propria bătălie, cu
vrăjmaşul sufletelor. El este un soldat isteţ. El ştie că surpriza este o parte
importantă a succesului. El nu face cunoscut care va fi următoarea lui
mişcare.
Acum nu este timpul pentru adormire. Acesta este un timp când simţurile
noastre să fie puse în stare de alarmă. Niciodată nu trebuie să subestimăm
abilitatea vrăjmaşului nostru.
345
MARŢI, 8 DECEMBRIE
SUPUNERE TOTALĂ
Slujiţi Domnului Dumnezeului vostru. – 2 Cronici 30,8
BUCURAŢI-VĂ ÎN SLĂBICIUNE
Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru
ca puterea lui Hristos să rămână în mine. – 2 Corinteni 12,9
347
JOI, 10 DECEMBRIE
A braham Lincoln era în vârstă de 9 ani când i-a murit mama. El a văzut
cum tatăl său a luat un buştean rămas de la construirea casei lor din lemn
şi l-a transformat în scânduri pentru sicriu. Micul Abe a cioplit cu un briceag
cuie de lemn de brad. Apoi, el ţinea de scânduri în timp ce tatăl său sfredelea
găuri pentru ele şi bătea cuiele, făcând o cutie în care avea să fie îngropată
Nancy Hanks Lincoln.
Următoarele câteva luni au fost foarte singuratice pentru Abe şi sora lui,
Sarah. Tom Lincoln a făcut tot ce a putut spre a se îngriji de copiii lui, dar
mâncarea se pare că nu mai avea un gust aşa de bun, iar casa lor din lemn
părea aşa de goală şi de tristă fără mamă. Nu mai era nimeni care să vadă de
îmbrăcămintea lor şi, în curând, copiii alergau încoace şi încolo murdari şi
zdrenţăroşi.
Apoi, într-o bună zi, fericirea a revenit în micuţa cabană din pădurea In-
diana. Tom Lincoln a venit acasă cu o nouă mamă pentru copiii lui. Ea a adus
cu sine mobilă frumoasă, haine de pat călduroase, îmbrăcăminte nouă, dar
mai presus de toate, iubire. În curând, totul a devenit cald şi confortabil, şi
casa a devenit din nou un cămin.
Abe a găsit un loc cu totul deosebit în inima noii lui mamei. Ea şi-a dat
imediat seama că el avea multe talente şi l-a încurajat să citească şi să înveţe
tot ce putea. Ea susţinea dorinţa lui de a fi ceva mai mult decât un fermier
dintr-o regiune înapoiată. Ea credea în el.
Când Abraham Lincoln a ajuns un om mare, el a spus: „Tot ceea ce sunt îi
datorez mamei mele care este un înger.” El vorbea despre Sarah Bush Lincoln,
mama lui vitregă, care a făcut atât de mult spre a-i călăuzi viaţa după ce mama
lui bună murise. Uneori el o numea „sfânta mea mamă”.
Doamna Lincoln a trăit destul de mult spre a-l vedea pe Abe ajuns
preşedinte al Statelor Unite. Ea încă mai trăia când el a fost împuşcat. Nimeni
din toată naţiunea n-a plâns la moartea lui atât de mult ca ea. Deşi era tristă,
ea a fost totuşi recunoscătoare pentru fericitele amintiri care au mângâiat-o
până ce a încetat din viaţă la 10 decembrie 1869.
„Pot să spun ceea ce nu poate spune decât o mamă din o mie”, a declarat
doamna Lincoln. „Abraham nu mi-a spus niciodată un cuvânt aspru.”
Nu este un lucru minunat pentru o mamă să spună aşa ceva despre fiul ei?
Poate mama ta să spună aşa despre tine?
348
VINERI, 11 DECEMBRIE
GĂRGĂRIŢA
Acela care procedează cu înţelepciune va avea parte de bine. –
Proverbe 16,20
DEALUL SEMNAL
Domnul aude când strig către El. – Psalmi 4,3
350
DUMINICĂ, 13 DECEMBRIE
B ărbatul care stătea pe bordura Străzii Cinci din oraşul New York părea
dus pe gânduri. El era un individ care călătorise mult şi cunoştea multe
dintre greutăţile lumii. Poate că el cugeta în mintea lui chiar la acele probleme
în ziua de 13 decembrie 1931, când a păşit de pe trotuar exact în calea unui
taxi care venea.
Şoferul taxiului , Mario Constasino, a frânat puternic, dar n-a putut evita
să nu-l lovească pe pieton. Lovitura primită de om a fost egală cu o cădere pe
ciment de la zece metri.
Şoferul taxiului s-a simţit uşurat când a aflat că omul era încă în viaţă.
Poliţia a sosit repede la faţa locului. A sosit şi o ambulanţă şi l-a luat pe Win-
ston Churchill la spital.
„Am crezut că am fost sfărâmat ca o coajă de ou sau zdrobit ca o agrişă”, a
spus domnul Churchill mai târziu.
Odată, când cugeta la multele salvări miraculoase pe care le experimen-
tase, Churchill remarca: „Aceste lovituri, care s-au năpustit asupra mea ca din
senin şi din care am scăpat nevătămat, în timp ce inima mea este pe deplin
recunoscătoare faţă de îndurarea lui Dumnezeu, mă fac să mă întreb pentru
ce trebuie să fiu aruncat atât de des până la marginea prăpastiei şi apoi să fiu
scos”.
Fără îndoială că Dumnezeu l-a ţinut în viaţă pe Sir Winston Churchill
pentru importanta parte pe care avea s-o joace în istoria acestei lumi. Dum-
nezeu cruţă şi viaţa noastră pentru vreun motiv?
Totuşi, sunt puţini aceia care să înţeleagă aşa de repede, ca şi Winston
Churchill, că nu norocul, ci îndurarea lui Dumnezeu ne păstrează viaţă zi de
zi.
Mulţi dintre noi nu-şi dau seama cât de aproape suntem păziţi în fiecare
zi. Dacă ochii noştri ar putea fi deschişi să vadă nenumăratele salvări din viaţa
de toate zilele, cât de recunoscători am fi.
Din cauza iubirii nesecate a lui Dumnezeu, inima noastră mai bate încă
în această dimineaţă. Din cauza milei Lui, noi putem vedea soarele bătând
pe geamul nostru astăzi. Din cauza credincioşiei Lui, pe masa noastră se află
hrană pentru prânz. Datorită Lui putem alerga afară să strigăm în gura mare:
„Eu trăiesc! Dumnezeu are un scop pentru viaţa mea!”
351
LUNI, 14 DECEMBRIE
UN TABLOU ŞI O POEZIE
El S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă
din acest veac rău. – Galateni 1,4
352
MARŢI, 15 DECEMBRIE
MUZICIAN SURD
Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile
surzilor. – Isaia 35,5
354
JOI, 17 DECEMBRIE
355
VINERI, 18 DECEMBRIE
VOINŢA DE A TRĂI
… Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul.
Alege viaţa ca să trăieşti tu şi sămânţa ta. – Deuteronom 30,19
T u nu poţi înţelege ce valoare are viaţa decât atunci când eşti pe punctul de
a o pierde”, a spus Wayne Lindblom.
Wayne trebuia să o ştie, pentru că medicii nu se mai aşteptau ca el să
trăiască.
Accidentul s-a întâmplat la 18 decembrie 1971, când Wayne, de 27 de ani,
a fost zdrobit de un buldozer. Pielea de pe spate i-a fost jupuită. I-au fost rupte
mai multe coaste. I-a fost rănită coloana vertebrală. Rinichiul stâng i-a fost
rupt şi intestinul gros rupt în bucăţi. Splina şi pancreasul lui au fost rupte şi el
a sângerat extrem de mult.
„Niciodată n-am mai văzut un caz atât de rău”, a spus medicul lui. Apoi
lucrurile au mers din rău în mai rău. Rinichiul bun al lui Wayne nu era de
ajuns, iar ficatul a încetat să mai lucreze. În stomacul lui a apărut şi un ulcer
care sângera.
Wayne a stat în spital şapte luni. Când medicul a încercat să-i explice soţiei
celui rănit certitudinea morţii lui apropiate, ea a refuzat să-l creadă. „Wayne
n-are de gând să moară”, insista ea.
„Dumnezeu este cu noi”, a spus ea lui Wayne când l-a văzut prima dată
după accident.
Cu siguranţă Dumnezeu le-a ajutat. El i-a dat lui Wayne curaj să facă faţă
durerilor lui. El le-a dat înţelepciune celor şaizeci şi cinci de medici care au
lucrat la salvarea lui. El i-a dat lui Wayne voinţa de a trăi, ca să poată fi din
nou cu soţia şi băieţelul lui.
Poate că unul dintre cei mai de seamă factori ai vindecării lui Wayne a fost
şi această voinţă de a trăi, hotărârea lui lăuntrică de a se supune la tot ceea ce
aveau să facă doctorii, să colaboreze, pe orice cale posibilă, ca să poată trăi.
Oamenii cu răni mai puţin serioase au murit în ciuda tuturor celor făcute spre
a le salva viaţa, pentru că ei n-aveau voinţa de a trăi.
Tu şi eu ne aflăm în aceeaşi situaţie în care a fost şi Wayne Lindblom. Şi
noi suntem persoane accidentate, accidentate de păcat. Dar există speranţă.
Hristos, Marele Medic ceresc, ne poate ajuta, dar noi trebuie să avem voinţa
de a trăi veşnic. Trebuie să alegem mai degrabă viaţa decât moartea. Noi tre-
buie să spunem: „Da, Doamne, fă ceea ce este necesar în aşa fel ca eu să pot
trăi.” Vrei să alegi astăzi viaţa?
356
SÂMBĂTĂ, 19 DECEMBRIE
BRICEAGUL AMINTITOR
Ascultaţi glasul Domnului Dumnezeului vostru. – Ieremia 26,13
357
DUMINICĂ, 20 DECEMBRIE
ÎNGROPAT DE VIU
Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi El i-a izbăvit
din necazurile lor. – Psalmi 107,13
358
LUNI, 21 DECEMBRIE
CERERE ÎNDRĂZNEAŢĂ
Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. – Ioan 16,23
359
MARŢI, 22 DECEMBRIE
JUDECAT GREŞIT
Ferice va fi de voi când, din pricina mea, oamenii vă vor ocărî,
vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate
împotriva voastră. – Matei 5,11
360
MIERCURI, 23 DECEMBRIE
SCĂPAT DIN RANGOON
Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de
săgeata care zboară ziua. – Psalmi 91,5
CRĂCIUN ÎN JUNGLĂ
Când strigă cei fără prihană, Domnul aude, şi-i scapă din toate
necazurile lor. – Psalmi 34,17
362
VINERI, 25 DECEMBRIE
DAR DE CRĂCIUN
Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.
– Ioan 10,10
SURPRIZĂ DE CRĂCIUN
Iată Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează. – Apocalipsa 16,15
364
DUMINICĂ, 27 DECEMBRIE
CÂINE TURBAT
Omul nu poate primi decât ceea ce îi este dat din cer. – Ioan 3,27
365
LUNI, 28 DECEMBRIE
T ommy Wilson a mers la locul viran unde copiii vecinilor jucau baseball.
Astăzi a dorit în mod deosebit să se joace cu ei, pentru că el avea o minge
şi o bâtă nouă. El stătea lângă un copac şi privea cu jind la jucători. Apoi, şi-a
rezemat bâta de trunchiul copacului şi a început să se joace singur.
„De unde ai mingea şi bâta?” a strigat cineva.
„Tata mi le-a dat”, a răspuns Tommy.
Jocul a încetat şi copiii s-au adunat să vadă băţul poleit din lemn de hic-
ori şi adevărata minge de baseball. Ei se puteau împăca cu un nou băiat în
echipă, mai ales că el avea o minge şi o bâtă aşa de frumoase, încât au decis
să-l primească.
Tommy nu era, în realitate, un bun jucător de baseball, dar el era un bun
alcătutitor de reguli şi un bun organizator al lucrurilor. Astfel că băieţii l-a
făcut preşedinte al clubului pe care l-au numit „Sprintenii”.
Într-o zi, Tom a adunat clubul şi a zis: „Am făcut o Constituţie”.
„Ce este o Constituţie?” a întrebat careva.
„Constituţia dă nume clubului nostru şi stabileşte toate regulile pe care le
vom urma”, a explicat Tommy.
După ce a citit băieţilor regulile, a spus: „Vrea cineva să facă o propunere
ca să fie adoptată Constituţia?”
Băieţii au rămas tăcuţi. Ei nu înţelegeau ce vrea să spună Tommy.
„Dacă vă place Constituţia, unul dintre noi trebuie să spună: ’Eu propun
să fie acceptată Constituţia’. Apoi, un altul să spună: ’Eu susţin propunerea’.
Apoi, o vom vota.”
Astfel că propunerea a fost făcută şi susţinută, iar Constituţia a devenit le-
gea „Sprintenilor”. Thomas Woodrow Wilson, a cărui zi de naştere este astăzi
şi care mai târziu a ajuns al douăzeci şi optulea preşedinte al Statelor Unite,
a învăţat o mare lecţie. O stăpânire trebuie să aibă reguli. Ele sunt bazate pe
cele Zece Porunci.
Doreşte cineva să facă o propunere ca ele să fie acceptate drept Constituţia
noastră? Cine vrea să susţină propunerea? Toţi cei care sunt pentru, rog să
zică: „Pentru totdeauna”.
366
MARŢI, 29 DECEMBRIE
U nii oameni au vedere scurtă. Ei pot să vadă numai ceea ce este aproape
de ei – cele de acum. Ei nu sunt în stare să privească în profunzime şi să
vadă ceea ce este important în lumina viitorului. Ei nu au în vedere veşnicia.
Moise, despre care vorbeşte textul de astăzi, nu avea vedere scurtă. El a
cugetat asupra vieţii şi a înţeles că, dacă doreşte să fie răsplătit de Hristos în
viitor, el trebuia să sacrifice unele lucruri în prezent.
Odată, un tânăr cu vedere scurtă s-a apropiat de William Gladstone, prim-
ministru al Marii Britanii, a cărui zi de naştere este astăzi, şi i-a cerut să-i dea
un sfat în ce priveşte viitorul lui.
„Doresc să studiez Dreptul”, a spus tânărul.
„Da”, a spus domnul Gladstone, „şi apoi?”
„Apoi”, domnule, „aştept să fiu admis în barou.”
„Da, şi apoi?”
„Sper să obţin un loc în Parlament.”
„Da, şi apoi?”
„Am să fac lucruri mari pentru ţara mea.”
„Da, tinere, şi apoi?”
„Presupun că mă voi pensiona şi voi duce o viaţă fără griji.”
„Şi după aceea?” a insistat domnul Gladstone.
„Desigur că voi muri”, a răspuns tânărul.
„Da, şi ce va urma apoi?”
„Niciodată nu m-am gândit mai departe decât atât”, a răspuns el.
„Atunci eşti un nesocotit”, a răspuns domnul Gladstone. „Du-te acasă şi
cugetă mai adânc asupra vieţii.”
Tu ai cugetat asupra vieţii? Ţi-ai îndreptat privirea în depărtare şi ai cuge-
tat asupra răsplătirii finale? Dacă nu, atunci astăzi este o bună ocazie să faci
ceva în legătură cu vederea ta cea scurtă. Opreşte-te puţin şi aruncă o privire
asupra vieţii tale.
Ce este un joc de hockey când este comparat cu veşnicia? Ce contează o
mică neînţelegere cu un prieten când cugeţi la cer? Ce este o motocicletă în
comparaţie cu un lăcaş în slavă? Cum vor arăta prietenii tăi în lumina care
străluceşte de la Noul Ierusalim? Ce importanţă va avea îmbrăcămintea când Îl
vei vedea pe Isus venind? Are păcatul vreo valoare reală când cugeţi la veşnicie?
367
MIERCURI, 30 DECEMBRIE
368
JOI, 31 DECEMBRIE
TIMPUL INVENTARIERII
Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui
Dumnezeu. – Romani 14,12
U nii oameni de afaceri închid fabrica pentru câteva zile în acest timp al
anului pentru a face inventarul. Înarmaţi cu planşete cu clame pentru
hârtii şi liste de mărfuri, funcţionarii au făcut inventarul bunurilor com-
paniei. Se trece pe listă orice bucată de mobilier sau echipament. Se face o
consemnare a mărfurilor existente în stoc.
Acum poate fi o bună ocazie pentru o inventariere personală. Pentru
aceasta, aveţi nevoie de hârtie, creion şi un loc liniştit. Nicio distracţie să nu
fie îngăduită. Aveţi nevoie de timp pentru a privi la voi înşivă şi a da socoteală
lui Dumnezeu. Voi arăta parte din inventarul meu spre a vă da o idee cum să
faceţi.
Sănătate – Urechi, ochi, mâini, picioare şi toate sistemele corpului lucrează
bine. Greutatea însă este mai mare cu zece kilograme de cum ar trebui să fie.
Curiozităţi şi pasiuni – Anul acesta am identificat 152 de păsări şi am
peste 200 de flori sălbatice pe lista mea. În colţul din faţă al pajiştei, am făcut
o grămadă de pietre de stâncă şi am învăţat o duzină de reţete noi. Ciclismul
m-a interesat tot mai mult şi cititul mi-a luat mult din timpul meu liber. Am
citit cam şaizeci de cărţi, cele mai multe dintre ele fiind biografii.
Obiceiuri rele – Când sunt nervoasă sau mă plictisesc îmi rod unghiile.
Îmi las hainele împrăştiate prin casă. La o masă mănânc mai mult decât e
necesar. Când ceva nu este în regulă, îl învinuiesc pe soţul meu.
Puncte tari ale caracterului – Veselie, simţ al umorului, înalt simţământ al
datoriei şi răspunderii, grijă pentru alţii, pricepere în a da şi a primi iubire.
Slăbiciune de personalitate – Sensibilă, prea uşor de rănit, timidă în faţa
străinilor, prea independentă.
Desigur, că acesta nu este decât un început. Mai pot fi şi alte coloane, pre-
cum: înfăţişarea personală, viaţa spirituală, dezvoltare intelectuală, legături
personale, datorii, ambiţii, posesiuni materiale.
Din acest fel de lucrare rezultă mai multe foloase. Aceasta ne poate arăta
pe ce făgaş suntem. Putem vedea acele părţi ale vieţii noastre unde este nevoie
de îndreptare. Ne va ajuta să ne punem ţinte deosebite pentru a le atinge în
noul an.
369