Professional Documents
Culture Documents
Afirmarea romantismului
In jurul anului 1848 romantismul este un curent la moda in toata Europa, astfel
incat el ajunge si in tarile romane sub o forma moderata insa, fiind mai ales un
curent cultural, impregnat de idei iluministe. Reprezentantii romantismului de
acum dau operei lor un pronuntat caracter militant ei fiind deopotriva scriitori si
revolutionari.
Reprezentanti
Alecu Russo
Alecu Russo (*17 martie 1819, Chişinău - †5 februarie 1859) a fost poet, prozator,
eseist, memorialist şi critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al
generaţiei de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim.
Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai
cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române.
Date Biografice
S-a născut în familia unui boier de viţă veche, dar cu o situaţie socială relativ
modestă. Copilaria şi-a petrecut-o la ţară, în mijlocul ţăranilor. Pe la 1829 o
cumplită epidemie de holeră i-a secerat familia.Rămas orfan de mamă, Alecu Russo
e trimis de parintele său la studii în Elveţia. După studiile din Elveţia, îşi continuă
studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de lânga Geneva. Pe
băncile institutului scrie primele sale încercari literare. Majoritatea lucrărilor au
fost scrise în limba franceză şi au apărut postum în traducerea lui Alecsandri,
Odobescu.
Opera literară
Cântarea României
Amintiri
Iaşii şi locuitorii lui în 1840
Palatul lui Duca Vodă
Decebal şi Ştefan cel Mare
Cronologie
17 martie 1819 - Se naşte Alecu Russo (numele vechi este Rusul sau Rusu), fiul lui
Iancu Rusu, proprietar de pământuri într-un sat pe valea Bâcului, în Basarabia,
Prodăneştii Vechi.
1829 - Este trimis de către tatăl său (mama îi murise în acest an în urma epidemiei
de holeră) în Elveţia, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde învaţă
limbile franceză şi germană.
1836 - Tânărul Russo scrie poemele La mort d'Alibaud şi Epitaphe d'Alibaud în limba
franceză. Louis Alibaud fusese un tânăr care a întreprins un atentat împotriva
regelui Ludovic Filip, dar, nereuşind, a fost condamnat la moarte. De pe acum,
Russo se dovedeşte un revoltat, cu un deosebit simţ al dreptăţii şi al egalităţii, un
liberal în gândire, fiind, mai apoi, ideologul mişcării revoluţionare de la 1848 din
Moldova.
1847 - Scrie articolele Poezia populară şi Decebal şi Ştefan cel Mare, publicate
postum în Foaia societăţii pentru literatură şi cultură română din Bucovina.
După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o operă
fundamentală de cercetare a folclorului.
1848 - Participă la mişcarea revoluţionară din Moldova alături de V. Alecsandri; în
urma eşecului acesteia, Russo pribegeşte mai întâi în Ardeal, pentru ca apoi să se
stabilească la Paris.
1848 - Participă la mişcarea revoluţionară din Moldova alături de V. Alecsandri; în
1850 - Apare în România Viitoare, revistă politică a românilor exilaţi la Paris,
Cântarea României (versiune franceză): „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo
unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea
României» ... E o scurtă ochire asupra trecutului ţării, în toată vitejia şi durerea ce
cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloşilor timpului de faţă şi cu
perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simţire tot atât de aleasă pe cât de
puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de
speranţe dau acestei scurte bucăţi o valoare pe care unii n-au atins-o şi n-o ating, şi
nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia şi
îmbărbăta maica în suferinţă, «ţara cea dragă», şi în acelaşi timp, pentru întâia oară
se caută în desfăşurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“
(Nicolae Iorga).
1851 - Se întoarce în ţară; publică în Zimbrul scroerea Studie moldoveană sub
pseudonimul Terenţie Hora. +
1855 - După o absenţă mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în România
literară a lui Vasile Alecsandri Cugetări. Adept al unui conservatorism literar şi
lingvistic, fără a fi potrivnic influenţelor apusene, înverşunat critic al
„restauratorilor“ limbii, al latiniştilor şi al „ardelenismului“, Alecu Russo vede
evoluţia limbii şi a literaturii române cu o cumpănită gândire, ţinând seama de
tradiţie: „Dacă este ca neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul
public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi la
obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă şi formele şi stilul; şi de aş fi poet, aş
culege mitologia română, care-i frumoasă ca şi cea latină şi greacă; de aş fi istoric, aş
străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aş fi
gramatic, aş călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba“. +
Apare în România literară a lui Alecsandri Cântarea României (versiunea
românească).
VASILE ALECSANDRI
Primii ani
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni.
După unii cercetători, anul naşterii ar putea fi 1819 sau chiar 1818. Locul naşterii
sale este incert, deoarece naşterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei
Alecsandri în munţi din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a
născut undeva pe raza judeţului Bacău. Şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi la Mirceşti,
unde tatăl său avea o moşie şi unde a revenit pe întreaga durată a vieţii sale să-şi
găsească liniştea. A început învăţătura cu un dascal grec, apoi cu dascălul
maramureşean Gherman Vida.
Între anii 1828 şi 1834, s-a deschis la Iaşi pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul
Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de
Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi
admiraţie şi pentru care a scris Chiriţele şi o mare parte din cânticelele comice.
Anii de formaţie
În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn
Al. I. Cuza şi pictorul Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde şi-a dat
bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe,
urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les
brigands, Le petit rameau, Serata.
În anul următor s-a întors în ţară şi a ocupat un post în administraţie până în 1846.
Împreună cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de
inspiraţie pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florenţa.
În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea
teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai
constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând
cel mai rezistent compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă
pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcţii tehnice:
comedia străină şi drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău,
iar în februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate după piese străine.
Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma căreia
descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba
română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine şi care sunt foarte strâns
legate de modelul popular din care au luat naştere.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămânalul
Propăşirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine şi
lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de
rezistenţă în dramaturgia scriitorului.
Exilul
După înfrângerea mişcării paşoptiste este exilat, şi după ce călătoreşte prin Austria
şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întâlneşte cu alţi militanţi munteni; din
perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei şi Sentinela română.
În 1849- mai- pleacă, împreună cu ceilalţi exilanţi la Braşov, în Bucovina, apoi, în
toamna aceluiaşi an, la Paris. Scrie primele cânticele comice (Şoldan Viteazul, Mama
Angheluşa) şi câteva scenete comice şi muzicale. Se întoarce în ţară în luna
decembrie.
Anii de maturitate
Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între
anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franţa. În vara
anului 1853, porneşte spre sudul Franţei, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia,
Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lasa urme în creaţia sa
poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.
În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în
noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876.
Din 1860 se stabileşte la Mirceşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă
lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.
Activitate culturală
A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova, redactând
împreună cu Kogălniceanu şi C. Negri Dorinţele partidei naţionale din Moldova,
principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni.
În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat
moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr.
Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.
În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi
trimis în Franţa, Anglia şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii.
Primeşte Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.
Alecsandri şi Junimea
În 1863 ia naştere la Iaşi societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la
sfârşitul vieţii. În anul 1867 este ales membru al Societăţii literare române, devenită
Academia Română.
Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au
însufleţit marea masă de oameni: Imn lui Ştefan cel Mare şi Imn religios cântat la
serbarea junimei academice române. În acelaşi an Titu Maiorescu publică în
Convorbiri literare studiul Direcţia nouă în poezia şi proza românească în care spune:
„În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre
literare în generaţia trecută, poetul <Doinelor şi lăcrimioarelor>, culegătorul
cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o
lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei
mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne
surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “
Opera. Evoluţie şi tendinţe
În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din
ciclul Doine şi lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanţa, Strunga, Doina,
Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deşteptarea
României.
În 1850, după o absenţă de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în ţară;
publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoş, Blestemul, Şerb sărac,
Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chiriţelor cu Chiriţa în Iaşi.
Aceasta va fi urmată de Chiriţa în provincie (1852), Chiriţa în voiagiu (1864) şi
Chiriţa în balon (1874). La Teatrul Naţional se joacă Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o
neneacă.
Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică,
viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a
înţelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăieşte Alecsandri este
fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism şi romantism
la modul concret (implicând aşadar o conştiinţă şi practică concretă), e o aventură
la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu
altă evoluţie culturală şi istorică decât cele din vestul Europei.
După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de
ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeaşi măsură, suferă de
teama de dezordine în lumea fizică şi morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă
senzaţia de axfisie şi dorinţa de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei,
stă voinţă (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în
<<sfadă>>.
Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor
poeziei româneşti o configuraţie dialogică. Pe de-o parte revolta şi idealurile,
transfigurate în aşa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale
individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale
literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentaţia de
a imprima acestei mişcări de emancipare o ordine, o coerenţă, care nu putea fi
găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a
obiectiva viziunea şi mijloacele artistice, iniţial, iar mai apoi în luciditatea
interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacţiunea dintre
epoci, de ruptura dintre ele.
Pastelurile
Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor
literare.
O astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri.
Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în
literatura română, creată şi dusă la celebritate de Alecsandri însuşi, într-un ciclu de
versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în
cea mai mare parte între 1868 şi 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea
corespondenţei dintre sentiment şi tabloul de natură, ci şi pe aceea a privirii unui
peisaj sub unghiul mişcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl
luminează şi-l însufleţesc mereu de altă viaţă, în alte nuanţe; pe de altă parte,
supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice,
încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă
un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în
creion moale, uşor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru
satisfacerea unor exigenţe specifice: compoziţie, colorit, echilibru.
Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexista în poezia românească
(găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai
toţi poeţii sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică:
Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.
Pastelurile lui Alecsandri evocă natura aşa zis domestică, adică tot ce constituie
cadrul obişnuit al unei vieţi patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu
incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul
elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică,
refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în
acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei ţări, satului şi adevăratelor
valori ale acestuia: munca, rodnicia, robusteţea şi sănătatea morală. Melancolia
romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată
credinţă naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Privirea scoate aburi pe umedul
pământ / Se-ntind cărări uscate de-al adierii vânt. Căldura pătrunde în inimi şi
natura iese din amorţeală, sosesc cocorii din ţările calde, ţăranii muncesc câmpul.
Universul generat va fi unul al armoniei şi al ciclurilor fireşti ale naturii.
Volume de poezie
Poezii populare. Balade (Cântice bătrâneşti), 1852
Poezii populare. Balade adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853
Doine şi lăcrămioare, 1853
Proze
Istoria unui galben
Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florenţa
Iaşii în 1844
Un salon din Iaşi
Românii şi poezia lor
O primblare la munţi
Borsec
Balta-albă
Călătorie în Africa.
Un episod din anul 1848
Lamartine
Alecu Russo
Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873)
Din albumul unui bibliofil
Vasile Porojan
Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în
1880)
Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri
Drame
Cetatea Nemţului
Lipitorile satelor
Sgârcitul risipitor
Despot Vodă, dramă istorică
Fântâna Blanduziei
Ovidiu
Opere complete
Opere complete, 1875
Grigore Alexandrescu
Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte- d.25 noiembrie 1885
Bucureşti) a fost un poet şi fabulist român.
Profunditatea cugetarilor si expunerea lor prin imagini noi si impresionante fac ca
Alexandrescu sa fie in adevaratul sens al cuvantului cel mai mare poet din epoca
dintre 1830-1848, superior si lui Heliade si tuturor celorlalti poeti, el va fi intunecat
numai de stralucirea succesului lui Alecsandri si de energia si noutatea lui
Eminescu.
In anul 1810, după unii, 1812 sau 1814 după alţii, se naste la Târgoviste, în
mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu, poetul
Grigore Alexandrescu. Ramâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept şi dotat cu o
memorie extraordinară. Ajuns la Bucureşti, este elev la pensionul Sf. Sava, fiind
coleg cu Ion Ghica. Face cunostinţă cu Heliade. Uimeste pe toti prin talentul sau
poetic. Va sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie (Miezul nopţii) in
Curierul românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviste.
Primele lui poezii, ce apar în 1832 sunt simple reflexe ale maeştrilor săi: Heliade din
literatura română, Lamartine şi Florian din literatura franceză din care a şi tradus.
Colecţia de poezii ce publică în 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde
poezii de amor: (Eliza, Aşteptare, Peştera); poezii religioase şi umanitare (Câinele
soldatului, Rugăciune), fabule (Lebăda şi puii corbului, Boul şi viţelul, Şoarecele şi
pisica) şi epistola către Văcărescu. Originalitatea lui nu e deplină nici acum, căci
găsim că izvoarele inspiraţiei sale sunt Boileau, Delavigne, Lamartine, dar el nu mai
este un imitator, ci începe a-şi arăta personalitatea în poeziile sale. Un eveniment
important se întâmplă în viaţa sa, anume călătoria pe care o face cu I.Ghica pe la
mănăstirile de peste Olt în 1842; astfel, într-o ediţie din 1847, el publică poeziile
inspirate din acestă călătorie: Umbra lui Mircea, Răsăritul lunii la Tismana ş.a.
Ediţia din 1842 cuprinde şi câteva din cele mai reuşite poezii, ca Satira Duhului
meu; fabule în care întrebuinţează versul liber; aici se tipăreşte şi Anul 1840, care
este considerată una din cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre. Unanim
apreciat drept cel mai mare fabulist român din secolul al XIX-lea, Grigore
Alexandrescu a avut câteva modele ilustre din literatura universală, inspirându-se
îndeosebi din fabulele lui La Fontaine, însă nu le-a pastişat, preluând doar motivul
iniţial, adaptându-l realităţilor autohtone, cu mijloace pe deplin originale,
extrăgând semnificaţii moralizatoare care se raportau atât la defectele
contemporanilor săi, cât şi la ale speciei umane, în general. Compoziţia lui e reuşită
în cele mai multe şi destul de clară, versificaţia însă nu este perfecţionată.
Heliade şi Alexandrescu…
Dacă la început au fost în relaţii foarte bune, împrejurări de natură intimă duc la
răcirea raporturilor între ei, ba chiar dau naştere unei duşmănii grozave. Primul
atac este al lui Heliade în prefaţa poeziilor lui Momuleanu în 1837, unde, fără a-l
numi, îndreptează câteva săgeţi împotriva lui Alexandrescu şi e atât de stăpânit de
necazul său încât îl consideră pe Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profită apoi
de publicarea unei fabule a lui Alexandrescu (Vulpea, calul şi lupul) şi-l atacă direct
în Curier de ambe sexe, făcând glume pe socoteala lui. Alexandrescu răspunde prin
fabula Privighetoarea şi măgarul în care spune că de ar asculta sfaturile criticului,
atunci "eu în locu-ţi aş fi măgar". Alexandrescu l-a mai atacat şi prin epigrama
către Voltaire făcând aluzie la Heliade (care tradusese o tragedie a poetului
francez). Heliade şi-a răzbunat groaznic prin poezia Ingratul scrisă cu o violenţă
extraordinară, care, dacă-l îndeamnă câteodată să exagereze tonul vulgar, îi dă însă
şi câteva accente foarte puternice. Se pare că şi satira lui Alexandrescu de mai
târziu, Confesiunea unui renegat, l-a vizat pe Heliade…
Altfel de surse bibliografice…
Viaţa lui Alexandrescu o cunoaştem în parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem
informaţii suficiente. Izvorul, de care s-au servit mai toţi biografii, este o scrisoare a
lui I.Ghica în care povesteşte toate amintirile sale despre Alexandrescu, cu care a
fost legat de aproape o mare parte din viaţă. Sigur este că a fost ofiţer, că şi-a făcut
serviciul la Focşani, că, demisionând în 1837, s-a întors în Bucureşti şi că a fost
arestat. Nu e prea sigură pricina: după unii ar fi fabula Lebăda şi puii corbului;
după alţii, amestecul între tinerii care organizau mişcări politice în spirit
democratic. Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în bunele graţii
ale lui Bibescu. Ghica povesteşte chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet al
curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului
credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa funcţie a
fost aceea de membru în comisia centrală de la Focşani; acolo a fost lovit de o boală
crudă care i-a afectat judecata. Se ştie că el a mai scris şi după aceasta, că a publicat
articole în ziarele din Bucureşti şi chiar poezii, dar în nici una nu se mai regăseşte
Alexandrescu de altădată.
A murit sărac la Bucureşti la 25 Noiembrie 1885.
Referiri asupra operei:
George Calinescu:"Intr-o parte a ei, poezia lui Alexandrandrescu este cea mai
puternica expresie a lamartinismului la noi. <Meditatia>, <reveria>, <armonia>, in
natura, religiozitatea, <rugaciunea>, oceanele, imensitatile sunt ale poetului francez.
Cateodata viziunea capata un aer cetos ossianesc si recitatia o hohotire byroniana.
(...)
Totusi, asezandu-ne inj timpul romantic descoperim la poet tehnica marilor solemne
muzicale, inaltul hieratism al melancoliei."
Barbu Stefanescu Delavrancea: "Alexandrescu s-a proptit curentului latinist si a
invins, caci sosise mare si puternic, ganditor adanc, minte limpede si simt drept.
Opera sa este originala si romaneasca. (...) Ca si Alecsandri a socotit ca nu poti fi
poet adevarat decat in limba vie, inteleasa si graita peste intinderea pamantului
romanesc.
Constantin Negruzzi
Constantin (Costache) Negruzzi (1808 – 24 august 1868) a fost un om politic şi
scriitor român din perioada paşoptistă.
Biografie
Născut în Trifeştii Vechi, lângă Iaşi, îşi începu învăţătura în greceşte cu unul din
dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur dintr-o
carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol intitulat Cum am
învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor
întrebuinţate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluţia din 1821, fugi în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău face
cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un
emigrant francez de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această
perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii
1821, 1822.
Murind tatăl său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum făceau
toţi fiii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei
de Marmontel), şi câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile
patrioţilor de peste munţi, studie istoria şi dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel
de protestare indirectă la adresa domnului şi boierilor din timpul său.
Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de
Regulamentul Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului
(alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei
liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi.
Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile
statului, reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc
(1857) şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca
deputat şi ca epitrop la Sf. Spiridon.
Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din
Trifeştii Vechi.
Activitatea literară
Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Şalul negru după Alexandr Puşkin. Apoi
întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a
căutat să întrebuinţeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în
româneşte, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui
Ioan) şi pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o
românească curată. Dintre cele mai reuşite cităm Uriaşul. O altă traducere
importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseşte, făcută împreună cu
Alexandru Donici.
Negruzzi a scris şi poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din
opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e
pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul şi calităţile poetice scad de la un
moment şi de aci încolo este numai o cronică rimată.
Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele
tinereţelor (1857). În prima intră Amintirile din juneţe, câteva povestiri, din care
unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) şi O alergare de cai (1840), nuvele
în care intriga e bine condusă şi plină de interes, iar limba e românească şi cu
expresiuni nimerite. Fiziologia provinţialului reprezintă poate cea mai bună
fiziologie scrisă în limba română.
Tot în această grupă intră şi povestea Toderică, jucătorul de cărţi (1844), imitată cu
destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de
cărţi care pierduse toată averea, şi găzduind odată pe Iisus Hristos şi pe Sfântul
Petru, a obţinut ca răsplată trei lucruri: cărţile pe care le avem în mână au fost
dăruite cu putere ca totdeauna să aducă câştig lui Toderică, pomul de la uşa lui să
fie aşa că oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui, în fine un scaun de
asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică.
Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte şi în
fine, când muri, izbuti să intre în rai prin şiretenia lui.
Această glumă nevinovată, despre care însuşi Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai
mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretenţiune literară, supără grozav
clerul şi administraţia din acel timp 1844, încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar
revista Propăşirea fu suspendată.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este
Alexandru Lăpuşneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de
referinţă ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părţi, fiecare purtând
un motto, care este tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă,
fusese ucis de Tomşa, care devenise domn al Moldovei; Alexandru Lăpuşneanu,
care mai domnise o dată, vine cu oşti turceşti ca să reintre în posesia tronului.
A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În
unele se găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor societăţii; în alte
notiţe despre diferiţi scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în alte amintiri personale
sau po vestiri din istoria ţării. Tonul este în genere glumeţ, potrivit cu genul acesta
chiar când tratează chestiuni serioase şi tratează şi asemenea chestiuni cum sunt
cele privitoare la ortografie şi la limbă. Scrisorile au fost publicate antum în
volumul Negru pe alb.
Negruzzi ia parte la discuţiile cu Ion Heliade Rădulescu şi cu ardelenii şi înfăţişează,
chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte.
Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informaţii de tot felul, de care nu se poate
lipsi cel care voieşte să cunoască viaţa socială şi culturală a epocii dintre 1838-39.
Negruzzi s-a ocupat şi de teatru. Ştim că a fost unul din cei care au pornit mişcarea
din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză şi a scris şi lucrări originale - slabe ca
întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act
(1857) şi Muza de la Burdujeni (1850), în care îşi propune să ridiculizeze pe purişti şi
neologişti.
I s-a zis parintele literaturii române si i s-a ridicat o statuie la Bucuresti. Este, a doua
mare personalitate a literaturii române dupa D. Cantemir" (G. Calinescu). Vede
lumina zilei la Târgoviste, ca fiu al lui Ilie Radulescu. Urmeaza Scoala greceasca de
la Schitu Magureanu. Trece la Colegiul Sf. Sava, ajutându-l pe Gh. Lazar si
devenind, la retragerea acestuia, succesor de nadejde. Va preda aici româna si
matematica. Publica la Sibiu Gramatica Româneasca (1828). Înfiinteaza primul ziar
Curierul românesc (1829), urmat de suplimentul literar Curierul de ambe sexe
(1837). În 1836, îsi aduna productia literara în volumul Culegeri din scrierile lui I.
Eliad de proze si de poezie. Participa la pregatirea Revolutiei de la 1848, redacteaza
proclamatia ce s-a citit la Izlaz, e membru al guvernului provizoriu si e silit a se
expatria, traind 10 ani departe de tara la Paris, Constantinopol si Insula Chios.
Abia în 1859 se înapoiaza din exil.
Cel care pregatise revolutia n-a împartasit ideile radicale, violente ale confratilor
politici. În opozitie cu aripa radicala a revolutionarilor, I.H.R. era adept al
actiunilor moderate, pentru a feri tara de interventia straina. S-a pronuntat în
potriva împroprietaririi clacasilor, pentru desprinderea totala de sub influenta
Rusiei si pentru o întelegere cu Turcia. Multi din fostii prieteni i-au devenit
adversari. Îsi ia aere de profet, împroscându-si adversarii cu furie nestapânita.
Activitatea
Fondator al unor reviste, printre care cea mai importantă este considerată a fi
Curierul românesc de ambe sexe publicată începând cu 1829, primul ziar apărut în
Ţara Românească, dar şi Gazeta Teatrului Naţional, Muzeul naţional,difuzate prin
librăria românească a lui Iosif Romanov.
Fondator al Societăţii Filarmonice (1833).
Implicat în evenimentele de la 1848 (a participat la redactarea Proclamaţiei de la
Islaz, membru în guvernul provizoriu, etc.
Teoretician şi îndrumător literar în Regulile sau gramatica poeziei.
Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris poemul eroic Anatolida sau
Omul şi forţele, realizat fragmentar, a cultivat meditaţia cu motive preromantice,
lamartiniene O noapte pe ruinele Târgoviştei, elegia Dragele mele umbre, mitul
popular Sburătorul, capodopera sa literară, satira şi fabula politică.
Proză cu conţinut satiric şi pamfletar, în maniera fiziologilor, Domnul Sărsăilă
autorul, Conu Drăgan şi cuconiţa Drăgana.
Este autor a numeroase traduceri, imitaţii şi prelucrări din clasici ai literaturii
universale (Boileau, La Fontaine, Dante Aligheri, Goethe, Byron ş.a.m.d..
A militat pentru unificarea limbii române literare (Gramatica românească), 1828).
Preocupări de natură filosofică şi religioasă de inspiraţie gnostică (Biblicele, 1858;
Echilibru între antiteze).
Membru fondator al Societăţii Academice Române (Academia Română) şi primul
preşedinte al aceteia (1867 - 1870).
Vasile Carlova
Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Buzău - d. 18 septembrie 1831, Craiova) a fost
un poet şi ofiţer român, care deşi a scris doar cinci poezii a intrat în Istoria
literaturii române a lui George Călinescu şi a introdus în literatura română
faimoasa temă a preromantismului european.
Biografie
4 februarie 1809- S-a născut la Buzău Vasile Cârlova, fiu al medelnicerului Ioniţă
Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernaşi
(Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintaşi pe Luca, episcop de Buzău (trimis în
misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei; după
mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.
1816- După moartea timpurie a părinţilor, este crescut de o soră a mamei, căsătorită
cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăş de învăţătură pe viitorul poet
Grigore Alexandrescu; a învăţat limba greacă şi limba franceză. După încercări de
versificare în greceşte, la stăruinţa lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba
română.
1827- A debutat cu o traducere după Hero şi Leandru a lui Musaios şi a poemului
Zaire a lui Jean Jacques Voltaire. A scris ’’Păstorul întristat’’, poezie publicată în
„Curierul Românesc” (la 8 mai 1830) de I.Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică,
la 8 mai 1850, de Anton Pann).
Dimitrie Bolintineanu
Biografie
Poetul era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în
ţară din Ohrida. În puţini ani ai tatălui său Ienache îşi făcu în Valahia o situaţie
acceptabilă. Arendaş, mic proprietar, apoi subprefect, cu reşedinţa la Bolintin, sat
aproape de Bucureşti; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o
avere care să-l scutească de griji.
Orfan de ambii părinţi încă din 1831, tânărul a fost crescut de nişte rude mai avute.
Se susţine de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai
Eminescu, prin slujbe funcţionăreşti. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în
1843 - secretar la departamentul „pricinilor suditeşti". Printr-un misterios concurs
de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842
admirabila poemă "O fată tânără pe patul morţii", prezentată elogios de Ion
Heliade Rădulescu (şi invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat
probabil un rol decisiv. Poemul "O fată tânără pe patul morţii" era o imitaţie după
La jeune Captive de André Chénier, şi a fost publicat în "Curier de ambe sexe".
Ca atâţi alţi paşoptişti, tânărul nu se trudi prea mult să intre în graţiile principelui.
Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină". Cooptat în Frăţia şi în
Asociaţia literară, îşi însuşi rapid mentalitatea de carbonar.
Exilul
Pe la 1855 domnulGrigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iaşi,
dar Poarta nu i-a permis intrarea în ţară şi atunci a făcut călătorii prin Palestina,
Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicaţiuni diverse care cuprind
adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură.
Întorcându-se în ţară la 1859, intră în politică şi deveni ministru de externe, culte şi
instrucţiune publică. Prin stăruinţele lui, ale lui Costache Negri şi ale lui V. A.
Urechia se înfiinţează primele şcoale la românii macedoneni.
Boala şi moartea
Pe la 1866 se retrase din viaţa politică, ocupându-se cu literatura, publicând drame
în proză şi în versuri, poezii epice, satirice, dar ducând o existenţă foarte nenorocită.
De aceea nu după multă vreme se îmbolnăvi rău. Părăsit de toţi îşi puse biblioteca la
loterie şi fu câştigată de Vasile Alecsandri şi Costache Negri, care i-o lăsară drept
mângâiere. Atunci, în urma intervenţiei unor amici, fu aşezat la spitalul Pantelimon,
unde muri, după scurtă vreme şi fu îngropat în satul natal, fără nici o pompă, de
câţiva amici personali, căci toată lumea uitase pe acest poet entuziast şi patriot.
Opera poetică
Dimitrie Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât şi în versuri. Opera sa
poetică cuprinde ciclurile Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele,
Macedonele şi Reveriile.
Legendele istorice
Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat element liric (în felul baladelor
germane ale lui Uhland). Diferite subiecte istorice, aflate în cronicari (mai ales în
Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în
care se vede multă simţire şi o mare iubire de ţară. Acestea l-au făcut popular şi
multe din cugetările exprimate într-un stil sentenţios au devenit nişte maxime foarte
des întrebuinţate.
Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la sublim în persoana
mumei lui Ştefan cel Mare; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până
la moarte; ne-a înfăţişat nobleţea caracterului lui Mircea cel Bătrân, care nu vrea să
pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace ruşinoasă; a veştejit pe cei ce se fac
uneltele tiranilor:
Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor Merită să-l poarte spre ruşinea lor;
A lăudat devotamentul şi pietatea nevestei lui Neagoe Basarab, care-şi vinde sculele
ca să termine mănăstirea Argeşului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ştefan,
care zicea că mai bine ţara s-ar face un mormânt decât neamul să trăiască în robie;
în fine, a făcut cea mai frumoasă urare plentru patria sa:
Viitor de aur ţara noastră are Şi prevăd prin secoli a ei înălţare.
Andreiu sau luarea Nicopolei de români şi Sorin sau tăierea boierilor la Târgovişte
sunt două naraţiuni în care nu subiectul istoric formează partea principală, ci un
subiect imaginat.
Sorin este o compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică. Ea se începe
printr-un prolog, în care Herman, medicul curţii, dezvoltă ideea neputinţei omeneşti
de a pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust a lui Goethe. Partea de la
început are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede
asupra întâmplărilor. Şi Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe altul,
iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă.
Florile Bosforului
Florile Bosforului cuprind poezii, parte lirice, parte narative, cu subiecte orientale.
Ni se descriu frumuseţile naturii la Constantinopol, frumuseţea femeilor, intrigile
din Serai, nenorocita viaţă a cadânelor, amorurile lor descoperite şi pedepsite cu
cele mai grozave morţi, târgurile de sclave etc.
Amorul şi gelozia formează fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă
foarte armonioasă. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpaţi,
Leili, istoria unei jertfe pentru amor.
Basme
Sub titlul de Basme s-au adunat o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în
care miraculosul joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate şi personagii
istorice. Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, - Ielele - Mihnea
şi Baba, a cărui dezvoltare nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase şi
acel blestem foarte important în literatura noastră, care - ca şi Grui Sânger, de
Vasile Alecsandri - se poate pune alături de modelele de imprecaţiuni din literaturile
străine, cum e al Camiliei din Horaces ş. a.
Macedonele
Macedonele ne descriu frumuseţile din ţările locuite de macedoneni şi ne povestesc
întâmplări din viaţa lor. În geneal personajele sunt păstori şi păstoriţe. Cele mai
însemnate: Românele din Cavala - Samarina.
Reverii
Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice şi anume elegiile sale, care
prin frumuseţea versurilor şi prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte
preţuite. Din acestea fac parte: O fată tânără pe patul morţii - Plângerile poetului
român - Scopul omului - Un tânăr român mort în străinătate şi altele.
Opinia contemporanilor
Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Valoarea lor
a fost privită în mod foarte deosebit de critici. Unii au admirat fără rezervă tot ce a
scris el, cum este Aron Densuşianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru
alături de Mureşanu; alţii i-au tăgăduit orice valoare, cum face Nicolae Iorga în
Istoria literaturii. E drept că Bolintineanu se citeşte din ce în ce mai puţin şi impresia
ce ne produc legendele sale este foarte deosebită de cea produsă generaţiei de la
1848. Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în
locu-i sunt discursuri şi maxime. S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest
fel se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs, sau două discursuri.
Limba însăşi, în care sunt multe neologisme şi cuvinte savante, precum şi prea multe
diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone. Un merit sigur
are Bolintineanu: meşteşugul de a face versuri. Versurile sale sunt mult mai bine
reuşite, vorbim în special de ritm, decât ale tuturor poeţilor anteriori şi
contemporani. Poate că această calitate, cum şi maximele patriotice din scrierile
sale, i-au asigurat succesul în prima parte a activităţii sale.
Nicolae Balcescu
Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819 - d. 29 noiembrie 1852) a fost un istoric, scriitor şi
revoluţionar român.
Viaţa şi activitatea
Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu sin
Petre şi al"serdăresei" Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al
mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl
lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache
şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai
pomeneşte şi de o altă soră: Eleni.
Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie,
avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu.
La 19 ani ajunge în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin
Serghiescu Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită, şi este închis la
Mănăstirea Mărgineni, unde va rămâne doi ani, până la 21 februarie 1843, la
plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu. Mitiţă Filipescu este ţinut doi
ani, cu picioarele în apă.
După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell o altă
organizaţie secretă denumită Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de
români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin
Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian,
la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut începând cu
1844.
În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această
revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind
timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu
instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea
ţăranilor şi vot universal.
Fiind arestat pe 13 septembrie de autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit
revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi
de autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste,
Atena şi ajunge în Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth,
conducătorul revoluţiei maghiare, pentru un aranjament între revoluţionarii
români şi maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună. În 1849 se
găseşte la Pesta, încercând să negocieze un acord româno-maghiar cu revoluţionarii
unguri, dar după ce acesta este semnat, revoluţia maghiară este înfrîntă.
Scrieri istorice
Românii supt Mihai-Voievod Viteazul
Citate
Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai
încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri
mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase,
gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care
mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de
piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri
mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac
comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul,
arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul
şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind
până şi prin noroiul drumurilor.
"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la
Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate,
„un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic,
prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în
Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române.
S-a nascut la 6 septembrie 1817. Era fiul vornicului Ilie Kogalniceanu si al Catincai
Stavilla, \"coboritoare dintr-o familie genoveza, stabilita de secole in vechea colonie
genoveza Cetatea-Alba\".
Invata mai intii in casa, cu calugarul German Vida, apoi la pensionul francez al
exofiterului Cuenim, in noul institut al francezilor Lincourt, Chefneux si Bayard.
Tot in 1840 apare si Dacia literara, intiia revista literara bine organizata, care nu
avu nici ea ingaduinta de a continua mai mult de un an. Revista se deschise cu o
introductie in care Kogalniceanu isi propunea sa-i continue activitatile lui Heliade si
a lui Asachi, care se socoteau initiatorii presei romanesti. Scopul care si l-a propus
M.Kogalniceanu era sa imbogateasca literatura \"cu productiile romanesti fie din
orice parte a Daciei\", sa reproduca scrieri originale pentru ca \"intocmai ca intr-o
oglinda sa se vada scriitorii moldoveni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecarele
cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau\". Desi revista \"Dacia literara\" s-a
publicat numai un an, ea a contribuit esential la aparitia unor scriitori demni
neamului sau.
Dacia Literara
Dacia literară este o revistă apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui
Mihail Kogălniceanu.
Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru
Lăpuşneanul), Scene pitoreşti din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip
de a face curte), Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie pentru
minte, inimă şi literatură”, „Curierul românesc” şi „Albina românească”),
Telegraful Daciei (ştiri culturale);
Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece
populare a Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în
Banat, Valahia şi Moldova de D. A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu
prezentare şi comentarii de M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A.
Donici), Alegere din alte foi româneşti („Arhiva românească”, „Curierul
românesc”), Critica, Telegraful Daciei;
Nr. 3: Scene contimporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia
(Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină (continuare
Damidoff), Poezie (Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi româneşti
(„Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina românească”), Telegraful Daciei.
Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată şi va
mai apărea abia după 1859, în ediţia a doua.
Poezia pasoptista
In 1821, cand au incetat domniile fanariote si s-a revenit la domni pamanteni, s-au
creat premizele unei europenizari economice si spirituale a patruns in scoli limba
franceza si astfel intelectualii scoliti au inteles necesitatea modernizarii societatii
romanesti si au imbinat, intr-un mod irepetabil, utopia cu pragmatismul,
desfasurandu-si fortele si energiile in toate domeniile de activitate, inclusiv in cel
cultural si literar. Rezultatele lor au fost uimitoare. Dupa ce au revenit in tarile lor
au infintat societati cultural literare (cu subtile obiective politice), presa in limba
nationala , invatamantul si o miscare teatrala in limba celor multi, conform
idealurilor iluministe.
Inlaturarea domniilor fanariote si instalarea domnitorilor pamanteni, aparitia unor
relatii economice si politice inexistente pana atunci constituiau premizele necesare
pt ridicarea societatii romanesti pe o noua treapta de dezvoltare social-economica ,
pt modernizarea vietii social politice si culturale.Pt intelegerea rolului pe care il
avea ideologia pasoptista in orientarea, indrumarea si stimularea maselor largi
populare la lupta ampla de transformare social-economica, de reorganizare
burghezo democratica a societatii romanesti si de eliberare nationala, este foarte
semnificativ intelesul cuprinzator pe care M. Kogalniceanu (acel arhitect al
modernizarii societatii romanesti) il dadea cuvantului "politica" :
"politica ... a ajuns sa fie astazi sufletul lumii moderne ; la dansa tintesc si largile
tendinte ale literaturii ce formuleaza si imprastie ideile, si propasirea industriei,
care asociaza, oranizeaza, produce si raspandeste. Politica este puternica circulatie
ce atata toata gandirea si toata ideea. Din ea izvorasc toate acele valuri de teorii, de
proiecte, de sisteme care bat necontenit in opinia publica si imping activitatea
multimii pe cai noua " . Miscarea revolutionara din prima jumatate a sec al-XIX-lea
a dat o puternica lovitura regimului feudal, renascand in constiinta maselor spiritul
luptei pt dreptatea sociala si libertate, intensificand miscarea de idei in favoarea
unirii tarilor romane intr-un stat puternic si independent. Ele au determinat, in
acelasi timp, o viguroasa activitate culturala, care avea la baza un amplu program
de lupta politica. Aceasta etapa, cuprinsa intre 1830-1860, in mijlocul careia s-a
declansat cea mai larga miscare populara de emancipare sociala si nationala
_revolutia de la 1848_ este cunoscuta in literatura sub denumirea de perioada
pasoptista.
In aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate renasteri culturale romanesti.
Invatamantul, presa, teatrul, literatura, stiintele cunosc o dezvoltare fara
precedent.Iau fiinta societati culturale si stiintifice, ,creste numarul revistelor si al
altor periodice,al cartilor tiparite in tiraje mari, se formeaza un public cititor, se
organizeaza biblioteci de literatura beletristica,se infiinteaza o viata artistica specific
romaneasca, bazata pe traditia populara, ia amploare miscarea de culturalizare a
maselor.
Intre reprezentantii literaturii pasoptiste C.Bolliac ocupa o pozitie extrema :el este
romanticul in jiletca rosie nu numai prin tendinta umanitara si atingerile din
tinerete cu socialismul utopic,dar si prin violenta declamatiei,dezordinea
sensibilitatii,dorinta permanenta de a produce efecte.De la primii pasi in viata
literara ,el a resimtit tentatia publicitatii.Sub raport fiziologic nu pare decat a avea
notiuni diosperate,de un calibru restrans.Este un intuitiv si un grabit,care nu
poposeste adanc asupra versurilor si nu dovedester nicaieri posesia unei veritabile
tehnici a muncii intelectuale.Asemenea altora e un aotodidact insetat de meri
escapade intelectuale care parodiaza lesne cu argumente de eruditie si mai mult
adulmeca ideile decat sa le descopere prin studiu sistematic.Bolliac nu e un adept
oarecare al esteticii pasoptiste,ci e unul din principalii ei protagonisti.E o reala in
aceasta remarcabila intelegere a fenomenului poetic ,materializata intr-un fel de
iluminari succesive.Chiar daca n-a atins mari atitudini lirice, Bolliac e vadit sa simta
poezia si ii percepe esenta.Romantic impenitent,si-a croit drumul incercand mereu
sa se sincronizeze cu o actualitate mobila,careia accelerarea ritmului istoric i-a
impus dese schimbari.Romantic dar crescut din radacini iluministe,n-a izbutit sa
opteze literar intre rigoare si ambiguitate,intre didacticism si liberul zbor al
fanteziei,intre vibratia adanca a inimii si bogatia senzuala a lumii.Nu i-a lipsit nici
elanul meditatiei ,nici fiorul luminilor de bezna ce ne inconjoara,nici cutezanta
marilor escapade lirice.
Bibliografie
George Ivascu, Istoria literaturii romane, (capitolul Indrumatori si programe
literare)
Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane
Introductie la “Dacia literara”, de M. Kogalniceanu
Ion Heliade-Radulescu, Gramatica Romaneasca (prefata)
Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii romane
moderne
Operele scriitorilor pasoptisti…
www.wikipedia.ro