ALT CUIB

De cum a dat un pic căldura, e mare agitaţie printre guguştiuci. Toată iarna le-am
aruncat miez de pâine în grădiniţa din faţa balconului şi veneau mereu să mănânce,
fiind alungaţi din când în când de câte un grup de vrăbii gureşe şi răutăcioase. Acum,
dacă le mai arunc pâine, nu se mai uită la ea. Au alte treburi, mai importante.
În faţa ferestrei sunt două sălcii sănătoase, înalte. Într-o zi mi-a atras atenţia
zborul şuierător, de neconfundat, al unui guguştiuc. O dată, de două ori, de mai multe
ori. Era atât de preocupat că nici nu mă mai băga în seamă, chiar dacă eram la doi metri
de el. Bărbătuşul culegea câte o crenguţă de pe pământ, o ciugulea bine, stabilind dacă
e bună pentru ce îi trebuia lui, apoi zbura cu ea într-una dintre sălcii. Sus, la încheietura
unor crengi, îl aştepta femela, care se pregătea să construiască un cuib pentru urmaşii
pe care îi aştepta.
Nu i-am mai băgat în seamă două zile, poate nici nu au mai fost prin zonă, dar
într-o dimineaţă i-am auzit din nou, de data asta chemându-se unul pe celălalt. Femela
îşi schimbase locul. Probabil prima locaţie aleasă de ea pentru construirea cuibului nu
corespundea cu criteriile ei de constructor. Se mutase pe cealaltă salcie, mai sus, dar
într-o poziţie care niciodată nu i-ar fi permis să pună trei surcele ca bază pentru cuibul
dorit.
I-am urmărit pe parcursul întregii zile. Bărbătuşul culegea câte un beţişor, zbura
cu el în cioc şi se aşeza pe o creangă deasupra femelei. "Vorbeau" ceva, ea se gudura,
primea beţişorul din ciocul capului familiei, după care încerca să-l strecoare sub ea.
N-am mai văzut niciodată cum se începe construcţia unui cuib şi speram că pasărea ştie
mai bine ca mine ce trebuia să facă. Din păcate, ori nu ştia, ori era la prima încercare,
fapt e că toată ziua aceea nu a reuşit să facă să stea pe locul dorit măcar un beţişor.
Masculul însă şi-a făcut datoria, umplându-mă de mirare; toată ziulica nu au mâncat,
nici unul, nici celălalt, el aducând mereu materiale de construcţie, ea stând pe locul ales
şi aşteptând răbdătoare şi încrezătoare.
Cu toate că ştiu că nu e bine să te amesteci în natură, am hotărât să dau o mână
de ajutor. Îmi părea tare rău de acele păsări pentru care sosise un moment important şi
pe care se părea că nu ştiu cum să-l depăşească. Am tăiat nişte joarde de salcie
mlădioase şi am construit scheletul unui cuib. Intenţionam să-l plantez cât mai sus pe
una dintre sălcii, dar nu am reuşit pe deplin ceea ce-mi propusesem. Abia am reuşit să-l
plantez la vreo patru metri de sol. Doar până acolo am ajuns eu. Nu mai sunt nici tânăr
şi căţăratul în copaci n-a fost niciodată punctul meu forte. M-am urcat până unde am
putut şi am plantat scheletul de cuib, ancorându-l bine.
Pe seară, masculul s-a aşezat pur şi simpu în cuibul pe care îl plantasem eu şi de
acolo a început să-şi cheme cu insistenţă perechea. După un timp, femela a binevoit să
răspundă, cu un glas nu tocmai melodios. Mi-am închipuit că traducerea ar fi fost ceva
de genul "nu vreau să vin acolo, nu te mai prosti, nu vezi că e prea jos, e mai bine aici,
unde spun eu". După vreun sfert de oră de chemări insistente din partea lui, masculul a
renunţat la cuibul pe care îl găsise şi a continuat să aducă materiale de construcţie în
locul ales de femelă.
 Seara dispăreau, nu ştiu unde. Când dădea soarele a doua zi, erau din nou pe
"şantier", ea aşteptând "cărămizile", el aducându-le cu aceeaşi râvnă. Dar după alte trei
zile, cu toată munca, acolo unde femela dorea să-şi facă cuibul nu se vedea nimic.
Între timp a mai apărut în zonă o pereche de guguştiuci, îşi făceau cuib într-un
prun la vreo douăzeci de metri distanţă. S-au iscat certuri, căci materiale de construcţie
nu erau chiar din abundenţă; până la urmă intruşii au plecat să caute crenguţe în alte
părţi.
M-am uitat lung la înălţimea la care ar fi trebuit plantat un nou cuib. Erau vreo
opt metri până acolo, şi pe un traseu întortocheat şi plin de capcane. Am făcut o
încercare de a mă urca, măcar până la primul loc unde se despărţea trunchiul salciei în
două. N-am avut nici un succes. Am amânat "escaladarea" până când voi face rost de o
scară, măcar prima etapă s-o depăşesc mai uşor. Am pregătit cel mai frumos şi rezistent
cuib, pe care ar fi putut cloci şi o pasăre mai mare şi mă tot rugam de guguştoaică să
renunţe la locul pe care îl alesese şi să treacă la cuibul pe care deja îl plantasem eu mai
jos.
De parcă mi-ar fi ascultat rugăminţile, într-o zi s-a coborât de pe unde voia ea să
aibă casa. Masculul s-a plantat imediat în scheletul de cuib şi a început s-o cheme
insistent, mişcându-se în toate părţile, de parcă îi arăta că scheletul pe care îl găsise el
era foarte bun pentru ceea ce doreau amândoi să aibă. Femela s-a plimbat din creangă
în creangă, când mai sus, când mai jos, dar după un timp a stabilit că totuşi nu e bine
să-şi facă cuib acolo unde dorea masculul. Cine ştie ce criterii avea ea pentru
construcţie.
A revenit la locul iniţial în care tot încercase să-şi facă cuibul şi nu reuşise, parcă
mai hotărâtă ca nicicând. S-a foit vreotrei ceasuri, s-a dat mai într-o parte, mai în alta,
până ce a găsit o poziţie bună, cât de cât. Două crengi nu prea groase şi elastice porneau
paralele, dintr-una groasă. Pe ele a plantat cu grijă trei-patru beţişoare lungi. Când am
văzut-o că stă deasupra acelor beţişoare, am ştiut că va reuşi să-şi facă cuibul mult
visat.
În ziua următoare am avut treabă şi nu m-am uitat la zona cuibului decât pe
seară. Fericire mare, cuibul avansa vizibil. O grămăjoară de crenguţe şi chiar nişte
sârme de cupru strălucind în soare erau plantate după un plan numai de ei ştiut, între
cele două crengi elastice. Cuibul începea să capete formă.
A doua zi construcţia a mai avansat puţin, apoi, brusc, s-a terminat. Cuibul era
cam rarefiat, mic şi nu prea sigur, dar guguştiucii stabiliseră că ajungea atât. Ştiam că
nu sunt nişte constructori de talia artiştilor ţesători sau a berzelor, dar tot mă minunam,
întrebându-mă cum vor cloci ouăle, dacă pe fundul cuibului nu puneau ceva pene sau
fire de iarbă moale…
Masculul a dispărut brusc. Printre zecile de guguştiuci de prin zonă era greu să-l
disting, dacă se va fi aflat cumva printre aceia. A rămas în cuib numai femela, probabil
ca să depună ponta obişnuită de două ouă. Îşi schimba poziţia în cuib mai la fiecare oră,
dar nu pleca de acolo, de parcă era lipită. Din când în când, rar, o auzeam gungurind,
dar până ajungeam să deschid geamul să privesc, nu mai era nimeni altcineva în zonă.
Chemarea ei îmi spunea însă că fusese pe acolo masculul ei pereche.
 După vreo două zile, pe seară, a început să plouă. Cu gândul la seceta care ne
ameninţă anul acesta, m-am bucurat. Şi ploua torenţial, câineşte, şi a început să bată şi
vântul, ca la viscolele de februarie. M-am gândit şi la guguştiuca aşezată în cuibul ei,
pe care nu-l va părăsi, şi mi-o închipuiam udă bine şi tremurând de frig. Dimineaţa însă
ea era aceeaşi, hotărâtă şi încrezătoare în destinul ei.
Destin care se putea schimba într-o clipă, când un copil de la ultimul etaj a
început să arunce cu cartofi, încercând să nimerească biata pasăre. La primele lovituri
nu a nimerit, dar a insistat până când am auzit pasărea luându-şi zborul, scoţând un
strigăt speriat. Am ieşit afară şi l-am surprins pe băiat pregătindu-se să lovească din
nou. Sunt un tip calm, dar răutatea copilului şi dramatismul situaţiei m-au făcut să
debitez invective cam ca la uşa cortului, care au avut efect imediat. Băiatul, crescut la
oraş, nu ştie că natura înseamnă şi altceva decât betoane şi asfalt, şi că această natură
trebuie protejată, nu distrusă. Dacă până atunci sufeream numai la gândul că natura
însăşi nu-i va ajuta pe guguştiucii "mei" să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea, acum mă mai
gândeam şi că un gest necugetat şi plin de răutate al vreunei fiinţe umane ar putea să le
scurteze etapa de înmulţire sau, de ce nu, chiar viaţa…
Dar speranţa e mare. Mila Domnului e mare şi sper că cei doi guguştiuci au şi ei
un loc scris în ceaslovul acela mare în care suntem scrişi cu toţii…

VALERIU CIUCULIN
str. Plevnei, bl. 11, sc. A, ap. 5
Slatina, cod 230122
mail: valeriu_ciuculin@yahoo.fr