FLORIAN COMAN RALUCA BUGHEA CONTANU

DREPT
COMUNITAR

1
 CAPITOLUL 1

ISTORIC AL UNIUNII EUROPENE

1.1. Aparitia primelor forme de federalizare europeană

Nu se poate vorbi de Uniunea Europeană, de Noua Ordine Mondială, de

ultraliberalism, fără a aminti ideile politice, sociale şi economice ale genovezului
Mazzini, care la Conventul masonic de la Geneva, din 1843, preciza că trebuia
creată: „o conştiinţă de apartenenţă la Europa‖ şi conceput „un model european‖
care, induse prin învăţământ şi presă, să uniformizeze mentalitatea „societăţii
civile‖. Din proclamaţia de la Geneva, se distinge calitatea de precursor al U.E. a
lui Mazzini, dar şi a conceptului de globalizare1. Mazzini, gândea, la vremea
aceea, realizarea unei Europe federale, pas cu pas. În ceea ce priveşte România,
dorea crearea unei „societăţi de emancipare balcanică‖, pe care o vedea militând
pentru o confederaţie sud-dunăreană, care, cu timpul, se va extinde spre nord
pentru a cuprinde şi celelalte state de civilizaţie bizantină. Genovezul a gândit
chiar şi o hartă a Noii Europe2.Mazzini merge mai departe, dorind vehement
crearea Statelor Unite ale Europei, Asiei şi Africii şi realizarea globalismului
economic.
Uniunea Europeana in ansamblul ei nu este o federatie de state asa cum
sunt Statele Unite ale Americii, de asemenea nu este doar o simpla organizatie
internationala care presupune cooperarea intre guverne precum este Organizatia
Natiunile Unite (O.N.U.). Statele membre ale Uniunii Europene raman in cadrul
acesteia natiuni suverane si independente, dar isi comaseaza suveranitatile pentru a
putea deveni o forta cu influenta la nivel mondial, o forta pe care nici una dintre
ele luate separat nu ar putea-o avea. La nivelul Uniunii Europene aceasta
comasare presupune delegarea de catre statele membre a unei anumite parti din
puterea lor de decizie catre institutiile create in cadrul Uniunii, astfel incat deciziile
in anumite domenii de interes comun sa poata fi luate la nivel european.
Winston Churchill, continuator al ideilor lui Mazzini, la 19 septembrie 1946,
în Aula Universităţii din Zürich, declara: „Noi trebuie să creăm ceva de felul
1
Emanuel Bădescu - „Ideea federală europeană‖, în Revista „Lumea magazin‖,
nr.11(79)/1999, pag.68
2
Europa trebuia să cuprindă: Peninsula Iberică, Franţa, Confederatia ţărilor de Jos şi Belgia,
Statele britanice, Scandinavia, cuprinzând Suedia, Norvegia şi Uanemarca, Confederaţia germană,
Confederaţia Alpilor formată din Elveţia, Savoia şi Tirolul german, Italia, Grecia care cuprindea
insulele arhipelagului, Epirul, Macedonia, Rumelia şi Constantinopolul, Iliria (lugdslavia),
Confederaţia Română, Confederaţia formată din Boemia, Moravia şi popoarele slovace din
Ungaria, Polonia şi Rusia.
2
Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei.‖
Ideea de a crea o uniune a statelor Europei este detul de dificil de plasat in
timp. Inca din timpul formarii statelor nationale apar astfel de proiecte; in 1795,
Immanuel Kant redacteaza un model federal, pornind de la premisa ca pacea in
Europa ar putea fi asigurata doar de o federatie de state, constituite pe un model
republican. In secolul al XIX-lea cooperarea intre statele Europei incepe sa se
dezvolte prin incheierea unor conventii multilaterale cu caracter tehnic in
domeniile postei, transporturilor si telegrafiei1.

1.2. Extinderea conceptului de comunitate europeană

Această problemă nu poate fi înţeleasă decât făcând o minimă retrospectivă,

aducându-ne aminte de noţiunea şi clasificarea organizaţiilor internaţionale, ca
subiecte derivate ale dreptului internaţional public.
Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor pe lângă organizaţiile
internaţionale interguvernamentale caută să definească organizaţiile internaţionale,
ca fiind „asociaţii de state, constituite prin tratate, datate cu constituţii şi organe
comune şi având personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre‖.
Elementele care definesc o organizaţie internaţională au în vedere urmă-
toarele:2
 reprezintă o asociere de state suverane;
 iau naştere pe baza acordului de voinţă a statelor fondatoare prin tratate
de constituire;
 sunt stabilite mijloacele prin care se realizează scopurile propuse;
 reprezintă o formă instituţională de cooperare permanentă între state;
 organizaţia devine subiect derivat şi limitat al dreptului internaţional public.
Ţinând cont de cele expuse, considerăm că organizaţiile internaţionale
reprezintă asociaţii ale statelor în care acestea cooperează în diferite domenii,
asociaţii create prin liberul consimţământ al statelor şi constituite în baza unor
tratate, prin care sunt stabilite: obiectul, scopurile, structura şi funcţiile
organizaţiei.
Organizaţiile internaţionale pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii.
a) După obiectul lor: organizaţii economice, politico-militare, ştiinţifice etc.;
b) După aria de cuprindere a statelor:
- organizaţii internaţionale de cuprindere generală (la care pot fi membri
toate statele lumii - O.N.U.);
- organizaţii regionale (cuprind numai statele dintr-o anumită regiune a
globului Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane,

1
Ghica, Luciana-Alexandra (coord.) – Enciclopedia Uniunii Europene, Bucuresti, 2007, p.30
2
Marţian Niciu - Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Editura Fundaţiei „Chemarea‖
laşi, 1992, pag. 5.
3
 Liga Arabă, Consiliul Europei).
c) În funcţie de vocaţia acestora;
- organizaţii cu vocaţie universală, cel mai elocvent exemplu fiind
O.N.U.1:
- organizaţii cu vocaţie particulară, adică cele care îşi desfăşoară
activitatea într-un anumit domeniu (ca exemple sunt, în special,
instituţiile specializate ale O.N.U., F.A.O., O.I.M., O.M.S., U.M.M.,
F.M.I. etc.).
d) Din punct de vedere al calităţii membrilor, organizaţiile internaţionale pot
fi următoarele:
- organizaţii guvernamentale - acele organizaţii create prin acordul de
voinţă al statelor şi care implică răspunderea acestora; ele fac obiectul de
studiu al dreptului internaţional public (exemple: Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa - O.S.C.E., Organizaţia Mondială a
Comerţului - O.M.C., O.U.A., (O.N.U., etc.)
- organizaţii internaţionale neguvernamentale, acestea nu sunt create de
către state, ci de către persoane fizice sau juridice şi nu implică
răspunderea statelor; ele nu fac obiectul de studiu al dreptului
internaţional public, ci al altor ramuri de drept: Drept internaţional privat,
Dreptul comerţului internaţional etc. (exemple: Amnesty International,
Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală - O.I.P.C., Interpol etc.)
- organizaţii internaţionale suprastatale, care sunt create de către state, dar
organele lor instituţionale, acţionează ca organele puterii, administraţiei
şi judecătoreşti ale unui stat - ca de exemplu Uniunea Europeană.
e) După posibilitatea de participare la organizaţiile internaţionale, acestea se
pot clasifica în:
 organizaţii cu caracter deschis (la care, după constituirea lor, pot
participa toate statele membre ale O.N.U.);
 organizaţii cu caracter închis (la care, după constituire nu mai pot adera
şi alţi membrii noi (ca exemple: Tratatul de la Varşovia, C.A.E.R., înainte
chiar şi N.A.T.O. aveau un astfel de caracter), în prezent nu mai întâlnim
astfel de organizaţii2.
După cum am observat, aceste organizaţii iau naştere printr-un tratat de
constituire, în care se prevăd:
 scopurile organizaţiei;
 principiile care guvernează activitatea acesteia;
 proceduri de primire a noilor membrii şi de sancţionare a părţilor;

1
O.N.U. are vocaţie universală, deoarece, pe de o parte, ea este deschisă tuturor statelor lumii
- din totalul de 194 de state independente şi suverane existente în lume la ora actuală, 189 sunt
membre O.N.U. - iar pe de altă parte, caută să cuprindă toate sferele de activitate (social-economic,
monetar-bancar, ştiinţific etc.).
2
Florian Coman - Drept internaţional public, vol.II, Editura „Sylvi‖, Bucureşti, 1999,
pag.40-43
4
  structura, funcţiile şi puterile organelor organizaţiei.
Trebuie să facem distincţie între organizaţiile internaţionale şi congresele şi
conferinţele internaţionale, care au constituit formele incipiente ale primelor forme
de manifestări internaţionale. Ele se deosebesc de organizaţiile internaţionale prin
caracterul lor temporar, prin obiectivele limitate pe care le au şi prin lipsa unui cadru
organizatoric instituţional (organele acestora fiind alese ad-hoc)1.
Congresele şi conferinţele internaţionale reprezintă, astfel, reuniuni de
delegaţi ai diferitelor state, convocate în scopul examinării unor probleme de
interes comun2.
În urma realizării acestei clasificări, în funcţie de diferite criterii, a
organizaţiilor internaţionale, putem înţelege mai bine apariţia şi evoluţia
comunităţilor europene. Astfel; imediat în anii de după cel de-al doilea război
mondial, statele îşi diversifică relaţiile şi constituie unele organizaţii internaţionale
cu vocaţie în diferite domenii. Aflate încă sub spectrul războiului, se înfiinţează în
1948, prin Tratatul de la Bruxelles, Uniunea Europei Occidentale, sau, un an mai
târziu, 1949, prin Tratatul de la Washington, ia naştere Pactul Organizaţiei
Atlanticului de Nord. Aceste organizaţii militare se păstrează până în prezent, când
ele şi-au schimbat radical politicile de funcţionare.
Dar, ţările lumii au statornicit relaţii şi în domeniul economic, politic şi în
alte sfere de activitate.
În domeniul politic, europenii, la 5 mai 1949, prin Congresul de la Haga,
care a avut loc un an mai devreme, pun bazele unei organizaţii cu o activitate
preponderentă în domeniul drepturilor omului, şi anume Consiliul Europei.
Această organizaţie, la care România, de altfel, este membră cu drepturi depline
are, în epoca actuală, un rol deosebit în menţinerea unui climat sănătos de pace şi
cooperare, pe bătrânul continent.
Nu întâmplător am lăsat la urmă, apariţia organizaţiilor economice, deoarece
acestea sunt precursoarele comunităţilor economice europene. Astfel, în vederea
gestionării ajutorului dat de S.U.A., prin Planul Marshall, statelor europene care au
avut de suferit în urma războiului, ia fiinţă, prin Tratatul de la Paris, Organizaţia
Europeană de Cooperare Economică (O.E.P.E.), care ulterior devine Organizaţia de
Cooperare şi Dezvoltare Economică (D.C.D.E.).
În urma creării acestor organizaţii, europenii, simt tot mai mult nevoia,
realizării unei pieţe comune, care să le faciliteze unele avantaje, în primul rând în
domeniul economic, dar şi în alte domenii: comercial, fiscal, social, protecţia
drepturilor omului şi a mediului etc. Apare tot mai mult ideea creării unei pieţe
comune, a unei integrări economice şi chiar politice.
Începând din anul 1949, Franţa, care va avea principalul cuvânt de spus, în
crearea viitoarei Uniuni Europene, prin Michel Debré, propune un proiect de tratat
prin care să apară pe eşicherul european Uniunea Statelor Europene Debré vedea

1
M. Sibut- Traité de droit international public, tome II, Paris 1951, pag. 96-179.
2
Grigorie Geamănu, op.cit. pag. 552
5
această uniune bazată pe un sistem de federalizare europeană, condusă de un
arbitru. Era un fel de Senat format din miniştrii aparţinând tuturor statelor membre,
o Adunare Europeană, care să întrunească în componenţa sa un număr de delegaţi,
în conformitate cu numărul populaţiei din fiecare stat. Arbitrul putea stabili un
anumit număr de comisari europeni, uniunea beneficiind şi de o Curte de Justiţie1.
Alţi doi influenţi oameni politici şi de stat francezi, Robert Schuman şi Jean
Monnet, în 1950 propun realizarea unei Comunităţi europene, în domeniul
cărbunelui şi oţelului, care la vremea aceea reprezentau pentru industrie o
necesitate stringentă.
Ei propuneau exploatarea şi producţia în comun a acestor materii de bază,
Uniunea urmând să cuprindă Franţa, Germania şi alte state doritoare să se integreze.
În acest sens, la 10 iunie 1950, încep la Paris, între Franţa şi Germania
negocieri, asupra unui proiect pe care-l prezintă Franţa, negocieri care durează
până la 18 aprilie 1951, când se finalizează negocierile, prin semnarea Tratatului
de la Paris, prin care se instituie prima verigă a viitoarei uniuni, şi anume –
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.).
Tratatul intră în vigoare la 25 iulie 1952, C.E.C.O. având în componenţa sa,
ca membri, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Iată că un vis
mai vechi al europenilor începe să se concretizeze, prin apariţia acestei prime
comunităţi europene.
Important este că apariţia acestei organizaţii europene a însemnat
constituirea unor organe supranaţionale, cu competenţă de a lua decizii în anumite
domenii şi de a le impune statelor membre2.
Tratatul a rămas deschis şi pentru alte state care doreau să adere. Însă, în
condiţiile date, Anglia, prin excelenţă un stat conservator, nu intră în jocul
celorlalţi europeni şi nu acceptă să renunţe la unele prerogative ale suveranităţii,
deci nu doreşte să adere la C.E.C.O.
Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, în afara faptului că
reprezintă piatra de temelie a viitoarei Uniuni Europene, are marele merit de a
dezvolta nu numai relaţiile dintre state din punct de vedere economic, ci şi de a le
apropia, din punct de vedere politic, cum s-a procedat în cazul celor două mari
rivale Franţa şi Germania.
Tratatul de la Paris creează, ca elemente de structură a comunităţii, patru
categorii de organe, şi anume:
- Înalta Autoritate - care reprezintă principalul organ pentru rezolvarea
intereselor comunitare;
- Consiliul Special de Miniştri - organ cu caracter interguvernamental;
- Adunarea Comună - care are, preponderent, sarcina de a controla atât
activitatea celorlalte organe cât şi activitatea organizaţiei în ansamblu;
- Curtea de Justiţie - aceasta ca principal organ jurisdicţional, asigura

1
Michel Debré - Projet de Pacte pour une Unione d’Etats Eurapéennes, Paris, Hegel, 1950, pag.61
2
Viorel Marcu - Drept instituţional comunitar, Editura Hora Tipcom, Bucureşti, 1994, pag.18
6
 respectarea normelor juridice instituite în cadrul comunităţii. De
principiu, această structură instituţională se păstrează şi pentru celelalte
două comunităţi care vor lua fiinţă ulterior.
Următorul pas pentru integrarea europeană îl constituie Conferinţa Miniştrilor
Afacerilor Externe din ţările membre ale C.E.C.O. din 1956 de la Veneţia, care
pregăteşte proiectul a două tratate semnate la Roma în 1957 pentru constituirea
Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii Economice a Energiei
Atomice (Euratom). Aceleaşi state membre ale C.E.C.E. pun bazele acestor două
comunităţi. Tratatele de la Roma intră în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Din această perioadă europenii încep să folosească sintagma „Piaţa
Comună‖, în special pentru Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), piaţă
care, deja întrezăreşte o comunitate nu numai economică, ci şi politică. C.E.E. se
dorea a fi o piaţă comună pentru scutire de taxe, impozite, accize, vizând crearea
unor avantaje în relaţiile de import-export.
Euratomul a luat fiinţă tocmai pentru a contribui la crearea condiţiilor necesare
stimulării şi dezvoltării rapide a energiei nucleare, în primul rând pe cale paşnică1.
Astfel că, instituţia acestor trei comunităţi reprezintă doar începutul unui
proces complex şi anevoios către Uniunea Europeană de astăzi, către tratatele de la
Maastricht şi Amsterdam.
Nu putem aborda, în continuare, evoluţia comunităţilor europene fără a
aminti de un moment important petrecut în 1952, la Paris, când se încearcă crearea
unei comunităţi în domeniul apărării europene. Astfel, se semnează Tratatul de
constituire a Comunităţii Europene de Apărare (C.E.A.), la care ulterior Franţa se
opune, şi cu toate că celelalte state ratifică tratatul, acesta eşuează, fapt care aduce
perturbaţii şi întârzieri în procesul de integrare europeană. Considerăm că acum
avem de-a face cu primul moment de criză în evoluţia Uniunii Europene.
Uniunea Europeană este fundamentată pe valorile respectului pentru
demnitatea umană, libertate, democratie, egalitate, primatul legii si respectul
pentru drepturile omului. Conform Constitutiei Europene, aceste valori sunt
comune statelor membre, într-o societate în care predomina pluralismul, non-
discriminarea, toleranta, justitia, solidaritatea, si egalitatea intre femei si barbati2.
Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt:
- sa promoveze pacea, propriile valori si bunastarea cetatenilor sai;
- sa ofere cetatenilor sai un spatiu de libertate, justitie si securitate fara
bariere interne, si o piata interna in care competitia sa fie libera si
nedistorsionata;
- sa contribuie la dezvoltarea sustenabila a Europei prin crestere economica
echilibrata si stabilitatea preturilor, o economie sociala de piata competitiva
care sa urmareasca ocuparea deplina a fortei de munca si progresul social,

1
Louis Carton - Communautés Européennes, Edit. Dalloz, Paris 1991, pag.32-38.
2
Voinea, Liviu Institutii ale Uniunii Europene.Integrare, Europenizare, Regionalizare‖,
Bucuresti, 2005
7
 si un nivel inalt de protectie si imbunatatire a calitatii mediului. Uniunea va
promova coeziunea economica, sociala si teritoriala si solidaritatea intre
membrii.
- in relatiile cu exteriorul, Uniunea isi va promova valorile si interesele,
contribuind la pace, securitate, dezvoltare sustenabila, comert liber,
solidaritate si respect, eradicarea saraciei, protectia drepturilor omului,
respectul fata de principiile Cartei Natiunilor Unite.
- in indeplinirea obiectivelor sale, Uniunea va folosi mijloace compatibile cu
competentele care ii sunt atribuite prin Constitutie.
Principiile fundamentale dupa care se ghideaza Uniunea Europeana sunt:
- principiul transferului de competente: Uniunea actioneaza in limitele
competentelor stabilite prin Constitutie de statele membre; competentele
care nu sunt atribuite Uniunii ramân apanajul statelor membre.
- principiul subsidiaritatii: in domeniile care nu cad in competenta sa
exclusiva, Uniunea va actiona numai daca si in masura in care obiectivele
actiunilor propuse nu pot fi suficient atinse de statele membre. Altfel spus,
subsidiaritatea lasa la nivel national tot ce poate fi mai bine implementat la
nivel national, in domeniile car enu tin de competenta exclusiva a Uniunii
Europene.
- principiul proportionalitatii: actiunile Uniunii nu pot depasi ceea ce este
necesar pentru a atinge obiectivele propuse1.

Categoriile de competenta ale Uniunii Europene sunt:

- competenta exclusiva, pentru domeniile: politica vamala; politica de
concurenta necesara pentru functionarea pietei unice; politica monetara
pentru zona euro; conservarea resurselor biologice marine prin politica de
pescuit; politica comerciala. Competenta exclusiva a Uniunii intr-un anumit
domeniu inseamna ca numai Uniunea poate legifera in acel domeniu.
- competenta comuna cu statele membre, pentru domeniile: piata interna; politica
sociala; coeziune economica, sociala si teritoriala; agricultura si pescuit (cu
exceptia conservarii resurselor biologice marine); mediu; protectia
consumatorilor; transport; retele trans-europene; energie; libertate, securitate,
justitie; sanatate. In domeniile de competenta comuna, atât Uniunea cât si statele
membre pot legifera – acestea din urma in baza principiului subsidiaritatii.
- competente paralele, pentru domeniile: cercetare, dezvoltare tehnologica si
spatiala, ajutoare umanitare. In domeniile de competenta paralela,
exercitarea competentelor Uniunii nu poate impiedica statele membre sa isi
exercite propriile competente.
- coordonarea politicii economice si de ocupare a fortei de munca: statele
membre trebuie sa isi coordoneze aceste politici cu Uniunea, si sa urmeze

1
Voinea, Liviu Institutii ale Uniunii Europene.Integrare, Europenizare, Regionalizare‖,
Bucuresti, 2005
8
 liniile directoare trasate de Consiliul de Ministri.
- competenta in materie de politica externa si securitate: statele membre
trebuie sa sprijine Uniunea in politica sa externa si de securitate, si sa se
abtina de la actiuni contrare intereselor Uniunii.
- competente pentru actiuni de sprijin, de coordonare sau complementare:
industrie, cultura, turism, educatie, tineret, sport, formare vocationala,
protectie civila, administratie1.
In ceea ce priveste sitemul de drept al Uniunii Europene acesta este unul
complex, creat in special in jurul normelor institutiilor comunitare si jurisprudentei
aferente. Unul dintre termenii cei mai cunoscuti introdusi de limbajul juridic
european este notiune de acquis comunitar.Acquis-ul comunitar reprezinta
drepturile si obligatiile statelor membre ale Uniunii Europene.
Acquis-ul comunitar reprezinta totalitatea principiilor, legilor, politicilor, si
practicilor din Uniunea Europeana. El include tratatele constitutive ale Uniunii
(tratatul de la Roma amendat de tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa) si
urmatoarele tipuri de acte legislative: regulamente, directive, decizii, recomandari
si opinii. De asemenea, actele Bancii Centrale Europene si deciziile Curtii
Europene de Justitie sunt parte a acquis-ului comunitar2.
Structura acquis-ului comunitar

Acquis comunitar

Tratate constitutive

Regulamente Tratate internationale

Directive urisprudenta CEJ
Decizii Actele BCE

Recomandari si opinii
Sursa: Liviu Voinea (Institutii ale Uniunii Europene.Integrare, Europenizare,
Regionalizare‖, Bucuresti, 2005)

Acquis-ul comunitar este constituit din toate actele adoptate in cadrul celui
de-al doilea si al treilea pilon al Uniunii Europene, precum si din obiectivele
comune fixate prin tratate. Statele candidate la integrarea in Uniunea Europeana
trebuie sa accepte acquis-ul comunitar inainte de a adera la Uniunea Europeana.
Uniunea Europeana are ca principal obiectiv mentinerea integralitatii acquis-ului
1
Voinea, Liviu Institutii ale Uniunii Europene.Integrare, Europenizare, Regionalizare‖,
Bucuresti, 2005
2
Voinea, Liviu Institutii ale Uniunii Europene.Integrare, Europenizare, Regionalizare‖,
Bucuresti, 2005
9
comunitar precum si dezvoltarea acestuia1.

1.3. Evoluţia comunităţilor europene; Asociatia Europeana a Liberului

Schimb (A.E.L.S.)

Marea Britanie, care a refuzat să fie membru al celor trei comunităţi, tocmai
pentru a contrabalansa ponderea acestora în economia europeană, constituie
împreună cu alte state europene, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(A.E.L.S.), în baza Convenţiei de la Stockholm, din 1960. Alte ţări de tradiţie au
aderat, cu acest prilej, la această uniune care, în timp, avea să devină una dintre
cele mai proeminente în plan european2.
La începutul şi pe parcursul anilor 1960, respectiv între anii 1961 şi 1967, se
produce o schimbare de atitudine a Marii Britanii, care depune cereri de aderare la
comunităţile deja existente. În ambele cazuri, Franţa se opune aderării, astfel încât
englezii sunt nevoiţi să mai aştepte un timp la uşa mai marilor Europei.
La Conferinţa de la Haga a şefilor de state şi de guverne, din 1969 se
rediscută problema aderării Marii Britanii la U.E., care se produce la 1 ianuarie
1973, dar devenind viabilă mult mai târziu, şi anume în 1977.
Încet, încet, numărul statelor membre ale U.E. se măreşte, ajungându-se, în
prezent, la 15 membri, cu posibilităţi, în continuare, de extindere 3. Inclusiv
România, în decembrie 1999, în urma summit-ului de la Helsinki, se numără
printre statele care în februarie 2000 au început negocierile de aderare.
În ceea ce priveşte evoluţia comunităţilor, vom observa că, în timp, acestea
se schimbă o dată cu realităţile economice şi sociale din Europa. Astfel, datorită
creşterii importanţei petrolului în economie, rolul C.E.C.O. scade, iar Franţa,
începe să fie reticentă faţă de Euratom. Cele două devin organizaţii de strictă
specializare4, important rămânând rolul C.E.E. iar executivele acestora, în urma
Tratatului de la Bruxelles, din 1965, fuzionează.
Pe fondul realizării unei uniuni politice în domeniul extern, cultural şi de
apărare, apare un nou moment de criză în evoluţia uniunii. Astfel, Christian
Fouchet, fost Ministru francez de Externe, iniţiază două proiecte de statut al
Uniunii Politice Europene, dar care nu au fost adoptate, datorită abordării pe plan
contrar a problematicii din partea celorlalţi membri ai comunităţilor.
Proiectele prezentate în 1961 şi 1962 propuneau, prin conţinutul lor,
respectarea independenţei statelor comunitare, precum şi realizarea în comun a
politicii externe, a celei de apărare, precum şi a unei politici culturale.
Problemele financiare privind schimburile agricole provoacă în 1965 un alt
1
Fuerea, Augustin, Drept comunitar European. Partea generala, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003
2
Din A.E.L.S. făceau parte alături de Marea Britanie, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia,
Portugalia şi Suedia.
3
Bradley - L'acte unique de la Constitution islandoise, Revue du Marché Commun, no. 2,
Fevrière, 1998, pag.87.
4
Viorel Marcu - op.cit., pag.24.
10
moment de criză, având ca protagonist principal tot pe Franja, care dorea ca două
dintre instituţiile comunităţilor - Comisia şi Consiliul - să nu-şi confunde
prerogativele.
În sfârşit, un alt diferend, pe care dorim să-l amintim aici, este acela pricinuit
tot de Franţa, în ceea ce priveşte modalitatea de luare a deciziilor în cadrul
Consiliului European.
După discuţii aprinse între partizanii unanimităţii şi cei ai majorităţii, s-a
ajuns în 1966 la „Compromisul de la Luxemburg‖, atunci când s-a instituit dreptul
de „veto‖ în activitatea Consiliului.
Aşa după cum am arătat mai înainte, drumul către Uniunea Europeană de
astăzi, a fost lung şi anevoios, presărat cu momente de criză, momente, care, chiar
dacă au fost rezolvate parţial pozitiv, le vom mai întâlni şi de acum înainte.

INTEGRAREA TÂRZIE A MARII BRITANII

ÎN COMUNITATEA EUROPEANĂ 1973

Este un fapt bine cunoscut că, în anii '60, Charles de Gaulle urma să
trântească uşa în faţa intrării Marii Britanii în Piaţa Comună, şi nu numai o dată, ci
chiar de două ori. Însă, ceea ce este mai puţin cunoscut, este motivul pentru care
considera el că era imperativ să procedeze astfel, ca principal punct de program al
politicii sale interne pentru Franţa.
Din perspectiva britanică, versiunea general acceptată a evenimentelor din acei
ani începe cu acceptarea formală a cererii de integrare a Marii Britanii, de către
Consiliul de Miniştri al Comunităţii Economice Europene, în 26 septembrie 1961. In
următorul an, după cum susţine aceasta variantă, Edward Heath a dovedit un mare
talent de a negocia termenii de intrare ai ţării sale. Apoi, însă, tratativele s-au
împotmolit. În luna ianuarie a anului 1963, spre surprinderea tuturor, de Gaulle şi-a
anunţat decizia personală de veto faţă de aderarea Marii Britanii, afirmând că aceasta
nu avea vederi suficient de „europene‖ şi era prea strâns legată de S.U.A. aceasta a
fost o grea lovitură pentru Macmillan, pe atunci conducătorul Marii Britanii, la
începutul unui an în care guvernul lui urma să se dezintegreze.
În 1965, după ce guvernul laburist preluase puterea, sub conducerea lui
Harold Wilson, Heath a devenit liderul Partidului Conservator – nu în ultimul rând,
datorită reputaţiei pe care o câştigase ca negociator din partea Angliei la Bruxelles.
Când Wilson a făcut o nouă încercare de a intra în Piaţa Comună, în 1967, de
Gaulle a blocat din nou accesul Marii Britanii, evocând motive similare ca prima
dată. Abia în 1969, după ce de Gaulle a părăsit scena politică şi i-a succedat
Georges Pompodou, atitudinea Franţei s-a schimbat. Astfel, în 1970, când acesta
din urma a devenit prim ministru, cea de-a treia cerere a Marii Britanii a fost
încununată de succes.
Problema Marii Britanii

11
 În 16 octombrie 1961, Edward Heath a mers la Bruxelles pentru a obţine o
declaraţie introductivă despre motivele pentru care Marea Britanie dorea să intre în
Piaţa Comună. Trei săptămâni mai târziu, pe 8 noiembrie, au început negocierile
formale pentru admiterea Marii Britanii.
O neînţelegere comună privind negocierile care au loc atunci când o nouă
naţiune intră în Comunitatea Europeană este aceea că ţara candidată ar putea să
schimbe regulile conform propriilor ei interese. Dar unul dintre principiile
fundamentale pe care Monnet îşi întemeiase „guvernarea Europei‖ era acela că,
odată ce corpului supranaţional i s-a acordat o anumită putere sau competenţă,
aceasta nu mai poate fi returnată niciodată.
Puterea nu poate fi delegată decât de statele individuale entităţii
supranaţionale, şi nicidecum invers. Odată ce aceste puteri sunt cedate, printr-un
tratat sau emiterea unor legi vizând un anumit domeniu, ele constituie averea
fundamentală a Comunităţii: „acquis communitaire‖. Aceasta reprezintă suma
tratatelor şi a legilor care s-au format de-a lungul timpului ca posesiune inalielabilă
a Comunităţii.
Prin urmare, tot ceea ce pot realiza ţările care acced în Comunitatea Europeană
sunt derogări temporare sau concesii tranzitorii, menite să uşureze adaptarea la
cerinţele acquis-lui, cărora în cele din urmă va trebui să li se conformeze pe deplin.
Când Heath a sosit la Bruxelles, nu încăpea nici o îndoială că dificultatea cea
mare urma să constea în obţinerea aranjamentelor tranzitorii pentru
Commonwealth (organizaţie care grupează fostele colonii britanice, dependinţe şi
alte teritorii): „Sunt sigur că veţi înţelege că Marea Britanie n-ar putea intra în
Comunitatea Economică Europeană aşa cum a fost croită această reţea comercială,
care ar aduce mari pierderi şi chiar ruinarea unora dintre ţările Commonwealth-
ului‖. Cea mai mare problemă era aceea că Marea Britanie şi partenerii din
Commonwealth stabiliseră o proporţie mult mai mare a comerţului între ei decât
cu alte ţări. În 1961, 43% din exporturile britanice se duceau în Commonwealth,
faţă de numai 16% spre ţările Pieţei Comune, iar în ceea ce priveşte importurile,
aceasta prelua mai mult de jumătate din exportul Noii Zeelande şi a altor câteva
ţări ale Commonwealth-ului. Esenţa intrării Marii Britanii în Piaţa Comună era
aceea ca aceasta trebuia să ridice bariere tarifare în faţă importurilor, pe când noii
ei parteneri aveau să-şi poată exporta în curând bunurile în Anglia, fără tarife.
Acest lucru crea dificultăţi cu care nu se mai confruntase nici o altă ţară din
Piaţă Comună. Ca preţ al integrării, Marea Britanie şi Commonwealth-ul trebuia să
abandoneze o mare parte din comerţul lor reciproc. Principala sarcină a delegatului
britanic era să se asigure că pagubele produse partenerilor din Commonwealth
aveau să fie cel puţin atenuante, prin obţinerea unor derogări de la noii parteneri de
perspectivă. Dar aceştia din urmă nu erau dispuşi să facă nici un fel de concesii,
acesta era tocmai testul care să arate că Marea Britanie era gata să-şi abandoneze
vechiul rol tradiţional în lume şi să-şi demonstreze bunăvoinţa de a-şi asuma
loialităţi complet noi. Ceea ce, însă, delegatul britanic nu a înţeles, a fost că unul
dintre cei şase membrii nu numai că ezită să facă concesii, dar chiar se împotrivea
12
intrării Marii Britanii încă dinaintea începerii negocierilor.

Problema Franţei

În acest timp, negocierile pentru aderarea Marii Britanii la Comunitatea

Economică Europeană continuau, în ciuda schimbărilor fundamentale de concepţie
faţă de viitorul unui proiect. Totuşi, ironia era aceea că, atunci când se credea că de
Gaulle începuse să se distanţeze de ideea supranaţionalismului, el de fapt aştepta
ca mecanismele Comunităţii Economice Europene să rezolve o problemă care
ameninţă însăşi existenţa statului francez.
În acea perioadă, pentru Franţa, agricultura sa dobândise o importanţă
existenţială; în 1961 agricultura încă mai reprezenta 25% din totalul locurilor de
muncă. În anii de după război, toate ţările europene introduseseră subvenţii de stat
pentru agricultură, pentru a evita orice repetare a penuriilor de alimente din timpul
războiului sau al crizei agricole din anii '30, dar în nici o ţară sistemul de
subvenţionare nu ajunsese să fie considerat mai important pe plan politic decât Franţa.
Deşi efectul subvenţiilor asupra agriculturii franceze constase într-o stimulare
enormă a producţiei, aceasta dusese la presiuni persistente de a reduce preţurile,
care la rândul lor ameninţaseră viabilitatea economică a fermelor franceze. Situaţia
a provocat în minţile oamenilor politici francezi un coşmar: gândul că milioane de
agricultori vor fi dislocaţi de pe pământurile lor, ajungând să graviteze spre oraşele
care nu le puteau oferi nici slujbe, nici locuinţe.
În 1958, când de Gaulle a preluat puterea, surplusurile agricole ale Franţei
atinseseră deja punctul de criză, iar încercările de a reforma sistemul întâmpinaseră
o opoziţie acerbă, aceasta văzându-se obligat de a continua plăţile, pe o scară pe
care guvernul francez nu şi-o mai putea permite.
De Gaulle şi consilierii lui îşi dădeau seama că nu mai existau decât două
moduri de a remedia această criză. Primul era acela de a găsi noi pieţe de export
pentru surplusurile masive ale Franţei. Cealaltă constă în identificarea unei surse
suplimentare de finanţare pentru subvenţii. Răspunsul la amândouă se putea găsi în
Comunitatea Economică Europeană. Devenise, astfel, vital, să folosească organizaţia
pentru a stabili o politică agricolă care să deschidă fermierilor francezi accesul atât
la pieţele externe, cât şi la finanţarea suplimentară, în primul rând din Germania.
Rezultatele nici nu au întârziat să apară, astfel, la sfârşitul anului 1961, s-a
hotărât aplicarea „planului Mansholt‖, care propunea înlocuirea subvenţiilor
naţionaledirecte pentru agricultură cu un sistem de preţuri de sprijin şi taxe
variabile, sub controlul centralizat al Comisiei. Iniţial acest plan a fost constant
blocat de către Germania, ale cărei subvenţii agricole erau cele mai mari dintre
toate statele membre ale Comunităţii.
După ce se aprobaseră principiile de bază, urma elaborarea mecanismelor
financiare. La insistenţele Franţei, principalele surse de venit aveau să fie taxele pe
bunurile de import, prevedere care îi favoriza în mod special pe francezi, întrucât
importurile erau minime. Sistemul avea să asigure nu numai o contribuţie maximă
13
din partea celorlalţi membri, ci şi o contribuţie majoră a Angliei, care importa o
proporţie de alimente mult mai mare decât oricare dintre cele 6 state. Mai mult,
întrucât principala ei sursă de aprovizionare, Commonwealth-ul, fusese eliminată,
Marea Britanie le putea furniza agricultorilor francezi cea mai mare piaţă de export
din toate.
Problema centală a Franţei, însă, era aceea că Marea Britanie, cu productivitate
mult mai ridicată a propiului ei sector agricol, n-ar fi vrut să preia sarcina de a plăti
agricultura franceză. Mai mult, se stabilise că după 1966, deciziile despre viitorul CAP
să fie luate prin votul majorităţii calificate. Dacă Marii Britanii i se permitea să intre
inainte ca aranjamentele financiare pentru Politicile Agricole Comune să se finalizeze,
existau toate riscurile ca ea să se alăture Germaniei pentru a bloca propunerile Franţei.
Cu orice preţ, Marea Britanie trebuia să rămână în afara Comunităţii Economice
Europene până terminau acele ultime aranjamente pentru CAP.
În acest sens, una dintre acţiunile întreprinse de de Gaulle a fost
fundamentarea relaţiei franco-germane. Într-o vizită făcută cancelarului german, de
Gaulle şi-a exprimat îndoielile cu privire la aderarea Marii Britanii, îndoieli pe
care Adenauer nu le-a contrazis, dându-i primului sentimentul că are sprijinul
Germaniei. Pe 5 septembrie, în cadrul unei alte întâlniri dintre cei doi, în urma
unor discuţii private, au convenit ca Marea Britanie trebuia exclusă. Astfel, pe 28
ianuarie 1963, în urma unei decizii luate de membrii Comunităţii, cererea Marii
Britanii a fost formal respinsă, urmând ca a doua cerere emisă de britanici pentru a
intre în Comunitatea Economică Europeană să fie respinsă la sfârţitul anului 1967
în acelasi mod ca în 1963 şi bazându-se pe aceleasi argumente fundamentale.

1.4. Actul Unic European

Un moment de cotitură în evoluţia comunităţilor, il reprezinta adoptarea Actului

Unic European; semnat la 17 februarie 1986 de 9 state membre si la 28 februarie 1986
de celelalte 3 (Italia, Danemarca, Grecia) şi ratificat, în cursul aceluiaşi an, de către
unsprezece state, notă discordantă făcând Irlanda, care mai întâi a trebuit să-şi
modifice Constituţia şi abia după aceea să subscrie statutului Uniunii Europene1
Ca momente premergătoare Actului Unic European vom remarca:
- Declaraţia şefilor de state şi de guverne de la Haga, din octombrie 1970,
cunoscută sub denumirea de „Raportul Davignon‖ şi care nu era altceva
decât o reluare, din alt punct de vedere, a Planului Fouchet, privind
politica externă comună a statelor comunitare;
- Raportul Comisiei Europene asupra Uniunii Europene, redactat în urma
întâlnirii de la Paris din 1972 a şefilor de state şi de guverne, unde se
prezintă trei variante de cooperare a instituţiilor legislative şi executive:
de tip statal, federativ şi comunitar;

1
L acte unique de la Constitution islandoise, Revue du Marché Commun, no.2, fevrière,
1988, pag.87
14
 - Adoptarea la Stuttgart, în 1983, a „Declaraţiei Solemne asupra Uniunii
Europene‖, de către Consiliul European;
- Adoptarea de către Parlamentul European a unui proiect de tratat privind
Uniunea Europeană, la Strasbourg în septembrie 1984, în care se avea în
vedere acordarea unor competenţe lărgite pentru Uniune, comparativ cu
cele ale comunităţilor, precum şi modificarea sistemului instituţional.
Tot în 1984, dar şi în 1985, Consiliul European, respectiv la Fontainbleau şi
la Milano, aveau ca obiectiv perfecţionarea instituţională a comunităţilor, chiar
revizuirea tratatelor de instituire a acestora, precum şi crearea unei pieţe comune şi
realizarea unor politici externe şi de securitate comune.
Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, având marele merit
de a uni sub o singură umbrelă toate dispoziţiile privind reforma instituţiilor
europene. Acesta a coincis cu momentul creării unei pieţe comune viabile, si
stabileste ca data pentru realizarea definitiva a Pietei interne 31 decembrie 1992.
Tot din acest moment se recunoaşte existenţa Consiliului European şi se creează
Tribunalul de Primă Instanţă.
În ceea ce priveşte structura, Actul Unic European cuprinde un preambul şi
patru titluri (Titlul I „Dispoziţii comune‖, titlul II „Dispoziţii pentru modificarea
tratatelor instituind Comunităţile europene‖, titlul III „Dispoziţii asupra cooperării
europene în domeniul politicii externe‖ şi titlul IV „Dispoziţii generale şi finale‖).
Actul Unic European introduce principiul coeziunii economice si sociale,
care are ca obiectiv reducerea decalajelor de dezvoltare intre diferitele regiuni ale
statelor membre, prin introducerea fondurilor structurale.
Privitor la modificarea tratatelor de instituire a comunităţilor europene, în
timp ce tratatele C.E.C.O. şi C.E.E.A. (Euratom) nu sunt afectate decât prin
modificările relative la Curtea de Justiţie, tratatul C.E.E. comportă modificări de
substanţă atât sub aspectul dispoziţiilor instituţionale, cât şi cel al dispoziţiilor
referitoare la rolul şi atribuţiile Comunităţii1.
Astfel, Actul Unic European are, pe lângă, meritul de a fi consacrat Consiliul
European ca organ comun şi de a oferi posibilitatea creării unei jurisdicţii de primă
instanţă şi de a simplifica procedurile de revizuire a Statutului Curţii de Justiţie, şi
pe acela de a realiza o congruentă piaţă internă. Această piaţă internă comportă un
spaţiu fără frontiere în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor este asigurată2.
In materie institutioanala, Actul Unic European extinde votul cu majoritate
calificate si la alte domenii, care pana atunci erau reglementate prin decizii luate in
unanimitate. De asemenea, consultarea Parlamentului European este intarita, prin
introducerea procedurii de cooperare in anumite domenii. Pentru prima data este
mentionata intr-un tratat international Uniunea Europeana ca obiectiv al statelor

1
Roxana Munteanu - Drept european, Oscar Print, Bucureşti, 1996, pag.86
2
Roxana Munteanu - op.cit., pag. 89.
15
membre1.

1
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, editia a III-a, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2006, pg.41-43
16
 Capitolul 2

CREAREA UNIUNII EUROPENE MODERNE

2. 1. Tratatul de la Maastricht

La 7 februarie 1992, douăsprezece state - Franţa, Germania, Belgia, Olanda,

Luxemburg, Italia, Grecia, Danemarca, Spania, Portugalia, Irlanda şi Regatul Unit
al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord -, membre ale comunităţilor europene,
semnează la Maastricht, Tratatul care pune bazele unei Uniuni Europene moderne.
Momentul 1 noiembrie 1993, când Tratatul intră în vigoare, produce o serie
de polemici în rândul specialiştilor în domeniu. Noi considerăm că Tratatul
modifică şi nu înlocuieşte documentele anterioare de constituire a comunităţilor
europene, Uniunea nou creată, având la bază aceste comunităţi instituite prin
Tratatele de fa Paris şi Roma.
De asemenea, credem că nu este greşit să folosim, în continuare, denumirea
de comunităţi europene1.
Ca evenimente care au precedat accelerarea construcţiei europene, în vederea
uniunii economice şi monetare care să completeze piaţa unică, au fost:
- bineînţeles Actul Unic European, care nu a constituit numai o cale de
tranziţie pentru instituirea Uniunii Europene, ci a dus fa apariţia unor
reforme necesare integrării;
- lucrările Consiliului European, care au avut loc în 1988 la Hanovra, şi
care au desemnat un comitet, condus de preşedintele din acea vreme a
Comisiei, Jaques Delors, pentru a realiza un studiu concret şi a finaliza
concluzii viabile, pentru o uniune economică şi monetară;
- prezentarea Raportului Delors, un an mai târziu, în 1989, care prevedea
realizarea uniunii în trei etape;
- serie de alţi factori, în plan european, care au dus la declanşarea
seismului politico-social din anii 1989-1991, când în statele din Centrul
şi Sud-Estul Europei s-a prăbuşit sistemul comunist.
După lucrările Consiliului European de la Dublin, din 1990, 28 aprilie
(Dublin I) şi 24-25 iunie (Dublin II), la Consiliul European de la Maastricht (9-10
decembrie 1991), şefii de state şi de guverne, reuniţi într-o Conferinţă intergu-
vernamentală, au ajuns la un acord asupra proiectului de tratat asupra Uniunii
Europene.
La 7 februarie 1992, la Maastricht, miniştrii de externe şi de finanţe ai celor
doisprezece ţări au semnat Tratatul asupra Uniunii Europene.
Ratificarea Tratatului a ridicat o serie de noi probleme, datorate în primul
1
De aceeaşi părere este şi Octavian Manolache în lucrarea Drept comunitar, Editura All,
Bucureşti, 1996, pag.9.
17
rând referendumului negativ al danezilor la 2 iunie 1992, ezitărilor britanicilor şi
necesităţii revizuirii constituţiilor pentru Franţa, Spania, Portugalia şi Germania.
Tratatul, încheiat pe o perioadă nedeterminată, care cuprinde, ca anexe, un
preambul, şapte titluri, 17 protocoale şi 33 de declaraţii, are următoarele obiective:
 promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, în
special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea
coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi
monetare, adoptând la termen o monedă, în conformitate cu dispoziţiile
din tratat;
 afirmarea identităţii Uniunii pe scena internaţională, în special, prin
punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună,
inclusiv definirea la termen a unei politici de apărare comună, care ar
putea să conducă, la momentul potrivit, la o apărare comună;
 întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre
prin instaurarea unei cetăţenii prioritare a Uniunii;
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne;
 menţinerea integrală a realizării comunitare (l’acquis communautaire) şi
dezvoltarea acesteia, cu scopul de a examina, conform procedurii vizate
la articolul N, paragraful 2, în ce măsură politicile şi formele de
cooperare instaurate de tratat ar trebui să fie revizuite1.
Spre deosebire de Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, aduce nou
pentru Uniunea Europeană, trei componente:
- existenţa, în continuare a comunităţilor;
- politica externă şi de securitate comună;
- cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.
Pe lângă aceste trei componente, denumite şi cei trei piloni ai U.E., tratatul
defineşte şi unele principii fundamentale creând, totodată, un cadru instituţional
unic pentru Uniune.
Astfel, Tratatul prevede că instituţiile Uniunii sunt comune, dar acestea îşi
exercită competenţele după procedurile fiecărei comunităţi în parte, instaurând,
totodată şi o „cetăţenie a Uniunii‖. EI mai stipulează şi proceduri unice în vederea
aderării altor state.
În urma Tratatului de la Maastricht, Uniunea se prezintă ca un concept
politic coerent, ea neavând personalitate juridică, deci neputând încheia tratate. În
ceea ce priveşte cadrul instituţional unic al Uniunii, se poate spune că numai o
singură instituţie este cu adevărat a Uniunii, şi anume Consiliul European. Toate
celelalte instituţii sunt instituţii comunitare2. În concluzie, sistemul instituţional
unic3 este format pe de o parte din Consiliul European, iar pe de altă parte din

1
Roxana Munteanu - op.cit., pag.111.
2
Roxana Munteanu - op.cit., pag.108.
3
Articolul C, aliniat 1 din Tratat.
18
instituţiile comunitare1.
Totuşi, consider că două instituiţii sunt prin excelenţă comunitare, şi anume
Consiliul European şi Comisia, potrivit cu competenţele pe care le au în toate
sferele de activitate, inclusiv în crearea unei uniuni de politică externă.
Aşa după cum am precizat mai sus, din Tratat reies o serie de principii, care
guvernează activitatea Uniunii Europene. Aceste principii în număr de trei, prevăd:
- Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, ale căror
sisteme de guvernământ sunt bazate pe principiile democratice2;
- Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de
Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
sale fundamentale, şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale
comune statelor membre, ca principii generale de drept comunitar3.
- Principiul subsidiarităţii4. Comunitatea acţionează în limitele competentelor
ce-i sunt conferite şi a obiectivelor ce-i sunt stabilite prin Tratat. În
domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea nu intervine,
conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care
obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate suficient de statele
membre şi pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar. Acţiunea Uniunii
nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele Tratatului5.
Din aceste principii rezultă că Uniunea nu exclude identităţile naţionale, iar „
statele care doresc aderarea trebuie să aibă la bază un sistem democratic. În altă
ordine de idei, constatăm importanţa pe care o acordă Uniunea respectării şi
garantării drepturilor omului din fiecare ţară care aderă.
Tratatul aduce unele modificări în ceea ce priveşte competenţa Curţii de
Justiţie. Aceasta neavând prerogative privind politica externă şi securitate comună
(PESC), i se atribuie unele competenţe limitate în cadrul cooperării în domeniul
justiţiei şi al afacerilor interne.
Încă o problemă demnă de semnalat este cea referitoare la dorinţa altor state
europene de a adera la Uniune. Ca o noutate adusă de Tratat, statele care doresc să
adere trebuie să ceară acest lucru, Uniunii şi nu comunităţilor. Etapele procedurii
de aderare propuse de tratat sunt următoarele:
- cererea adresată Uniunii, din partea statului solicitant, cerere care este
înaintată Consiliului European;
- Consiliul, consultă Comisia şi primeşte avizul din partea Parlamentului
European; Consiliul se pronunţă cu unanimitate de voturi;
- statul solicitant încheie cu membrii cu drepturi depline ai Uniunii unele
acorduri privind condiţiile admiterii;
1
Consiliul european nu trebuie confundat cu Consiliul de miniştri devenit după Tratat
„Consiliul Uniunii Europene‖ .
2
Articolul F, paragraful 1.
3
Articolul F, paragraful 2.
4
Articolul 3B din Tratat.
5
Roxana Munteanu - op.cit., pag.129.
19
 - în cele din urmă acordul este supus spre ratificare de către toate statele
contractante.
Dar meritul cel mai important al Tratatului este acela că accentuează tot mai
pregnant problema extinderii, lărgirii Uniunii Europene1.
Consiliul European, în sesiunea pe care a ţinut-o în iunie 1993, la
Copenhaga, a stabilit trei criterii principale pentru statele care doresc aderarea la
Uniune2.
- existenţa unor instituţii democratice stabile;
- existenta unei economii de piaţă, viabile;
- capacitatea de a-şi asuma obligaţiile Uniunii (l’acquis communautaire).
În anul următor, 1994, la Essen, Consiliul stabileşte strategia de preaderare,
care urma să fie finanţată prin programul comunitar PHARE, constând dintr-un
ajutor de 1 miliard de euro pe an, pentru 11 state candidate3. Fiecare din aceste
state, urmau, ca în 1995 să prezinte o „Carte Albă‖ cu privire la realizările din
statele respective, la pregătirile acestora de a se integra în Uniune. În anul 1997,
Comisia a publicat avizele sale în legătură cu acest lucru.
În decembrie 1997, Consiliul, la Luxemburg aprobă începerea negocierilor
de aderare pentru ţările: Cipru, Polonia, Cehia, Ungaria, Estonia, Slovenia, care
urmau să devină membre la o dată nedeterminată, dar apropiată. Statele care au
început negocierile, dar şi celelalte care au rămas să aştepte al doilea val (printre
care şi România), au beneficiat împreună, începând din 1998, în cadrul strategiei
de preaderare de un ajutor în valoare de 1,5 miliarde Euro pe an până în 2000, şi
apoi de 3 miliarde până în 20064. Aceste sume au fost date, tocmai pentru a sprijini
candidaţii la aderare, în domeniul economic, administraţiei, infrastructurii,
protejării mediului etc.
Întorcându-ne la Tratatul de la Maastricht, în acesta sunt înscrise în mod
expres pentru Uniunea Europeană următoarele misiuni5:
 să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor
economice în interesul U.E.;
 să depună eforturi eficiente şi durabile în vederea protejării mediului pe
continentul european;
 să folosească în mod judicios forţa de muncă şi să contribuie la realizarea
unei protecţii sociale reale;

1
Jean Yves Potel - Les Cent Fortes de l'Europe centrale et orientale, Enseignant l'institut
Paris – VIII, Edition de l’Atelier, Paris, 1998.
2
Jaques Berthelot - Imposer le droit des peuples à se nourrir eux-mêmes - dans Le Monde
diplomatique de novembre, 1998.
3
Datele sunt extrase din Agenda 2000, buletin al U.E., supliment 5/97; candidaţii erau
următorii: Estonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, România, Bulgaria,
Cipru.
4
Michel Foucher - La Republique europeénne, Berlin, Paris, 1998.
5
Jean Yves Potel - Enjeux et risgues d'un Union europeénne elargie, Le monde diplomatique,
février 1999, pag. 8
20
  să dezvolte programe concrete pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii;
 să sprijine cooperarea şi solidaritatea între membrii Uniunii.
Tratatul asupra Uniunii Europene, considerăm, mai prezintă şi alte probleme
importante:
- cetăţenia uniunii
- uniunea economică şi monetară (U.E.M.)
- politica externă şi de securitate comună (PESC)

a) Cetăţenia uniunii
Termenul de cetăţean, apărut prima dată în Tratatul de la Roma, are, acum un
alt înţeles. În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, este cetăţean al Uniunii
orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru1. Cetăţenii Uniunii îşi
exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile prevăzute în Tratat. Acesta prevede şi
alte noi drepturi specifice:
- dreptul de a circula şi de şedere în mod liber pe teritoriul statelor membre;
- dreptul de vot şi de eligibilitate la alegerile locale şi la alegerile . europene;
- dreptul de protecţie diplomatică în terţe ţări;
- dreptul la protecţia juridică, dreptul de petiţionare şi cel de a se adresa
mediatorului.

b) Uniunea economică şi monetară (U.E.M.)

Componenta economică şi cea monetară, care constituie Uniunea Economică
şi Monetară, se întemeiază pe de o parte pe politica economică a statelor membre,
respectiv pe o politică monetară unică, prin crearea unei monede unice. Această
monedă purta denumirea de ECU. Uniunea Economică şi Monetară a avut trei faze
de evoluţie:
- Consiliul European de la Madrid, din iunie 1989, stabileşte că prima fază
începe de fa 1 iulie 1990, când statele membre trebuiau să realizeze o
convergenţă progresivă a politicilor şi performanţelor economice;
- cea de-a doua fază, considerată ca o perioadă de tranziţie, s-a desfăşurat
între 1 ianuarie 1994 şi 1 ianuarie 1999, când se ' creează şi Institutul
Monetar European, care a înlocuit Comitetul Guvernatorilor;
- cea de-a treia fază începe la 1 ianuarie 1999, când moneda ECU a fost
înlocuită de Euro. Cu acest prilej, Marea Britanie şi Danemarca, prin
încheierea unor protocoale speciale, şi-au rezervat dreptul de a nu
participa la U.E.M. la începutul fazei a treia. Danemarca urmează ca în
primăvara anului 2000 să supună printr-un referendum aderarea la
moneda unică europeană.

1. Istoricul Uniunii Economice şi Monetare (UEM)

1
Art.8, paragraf 1, alin. 2 din Tratat.
21
 Istoricul Uniunii Europene şi Monetare (UEM) începe la summit-ul de la
Haga din 1969al conducătorilor celor şase state mebre fondatoare, unde
preşedintele francez Georges pompidou a lansat această idee (care fusese propusă
anterior de Giscard d’Estaing in calitate de ministru de finanţe, dar fusese respinsş
de preşedintele De Gaulle). Acest lucru este carcteristic pentru rolul conducător
avut de-a lungul timpului de liderii politici francezi în privinţa UEM. Rezultatul a
fost Comitetul Werner privind UEM, care şi-a preyentat raportul în 1970. A fost
primul din cele două comitete privind UEM (al doilea a fost Comitetul Delors din
1988-89) şi din punct de vedere istoric este interesantă compararea acestora.
Raportul Wernera fost mai curând de inspiraţie keynesistă decat monetaristă: de
exemplu, nu menţiona necesitatea unei bănci centrale europene independente si
acorda mare ateţie echilibrului dintre un pilon economi, cu o autoritate fiscală, şi
un pilon monetar implicând coordonarea băncilor centrale naţionale.
Raportul a împărtăşit soarta keynesismului în anii’70. Tensiunea crescândă din
cadrul sistemului bretton Zoods de cursuri de schimb şi prăbuşirea acestuia, şocul
inflţionist al criyei petrolului din 1973 şi ‚stagflaţia’ care a urmat (o combinaţie de
inflaţie mare şi şomaj ridicat) au subminat credibilitatea şi au pregătit calea unei noi
paradigme economice bazate pe monetarism. Astfel că planul Werner pentru UEM
şi-a găsit repede sfârşitul. Nu mai puţin grav, negociatorii germani erau sceptici cu
privire la seriozitatea propunerii franceze. Aceştia argumentau – din propria
experienţă istorică a uniunii monetare germane din secolul al nouăsprăzexilea – ca o
uniune monetară nu ar putea funcţiona fără o uniune politica (iar test al acesteia ar fi
o autoritate fiscala la nivel CEE). Aceasta era aşa-numita teorie a ‚încornorării’
UEM: uniunea monetară ar fi fost punctul final într-un proces de uniune economică
si politică ce ar fi asigurat un cadru de solidaritate pentru a-i asigura durabilitatea.
Negociatorii francezi au arătat că nu sunt dispuşi accepte transferul catre nivelul
CEE al suveranitaţii asupra politicii fiscale. Astfel că negociatorii germani şi-au
pirdut increderea. Principala moştenitoare a acestui episod a fost un sistem de
coordonare a ratelor de schimb numit‚ şarpe’. Totuşi nici Franţa, nici Italia nu au
reăuşit să-şi menţină participarea la aceasta.
Următoarea realizare principală a fost rezultatul conducerii franco-germane,
prin cancelarul Helmut Schmidt şi preşedintele Valery Giscard d’Estaing:
mecanismul ratelor de schimb (ERM) din 1979. Aceştia l-au considerat ca o primă
etapă in procesul creării UEM, prin instituirea unei zone de schimb bazat pe o
unitate de cont europeană artificială. Totuşi, în urma negocierilor tehnice dintre
bşncile centrale, s-a ajuns la un sistem cental în jurul mşrcii germane, o aşa-numită
zonă ‚D-Mark’. Parităţile erau fixate în funcţie de marca germană. Aceasta
înseamnă că în realitate banca centrală germană (Bundesbank) stabilirea parametri
politicii monetare a membrilor ERM. Aranjamentul avea o justificare în sensul că
Germania avea cea mai stabilă şi mai credibilă monedă din CEE. Astfel că fixarea
de aceasta asigura stabilitatea economică. Totuşi înseamna şi un rol german
privilegiat. În mod surprinzător, Bundesbank a insistat de la început că va stabili
politica monetară ţinând cont numai de Germania, nu şi de ERM. Astfel că, dacă o
22
monedă avea probleme, şinea de respectivul stat membru să ia măsuri corective,
nu de Bundesbank.
ERM este extrem important în istoria UEM. A fost terenul de antrebament
pentru UEM: o etapă in care statele membre îşi puteau demonstra pregătirea pentru
UEM pen capacitatea de a susţine paritatea fără tensiuni sau devaloriyare (o
formulă preluată în criteriile de convergenţa pentru intrrarea de la Maastricht).
ERM în sine a evoluat. O datî cheie a fost criza franceză a ERM din martie 1983Ş
când politicele economice reflaţioniste ale preşedintelui Francois Mitterand au la
criză, acesta a optat pentru rămânerea in ERM şi trecerea la o politică de
deyinflaţie competitivă. Politica franceză a fost de a asigura că francul era la fel de
stabil ca marca germană. Iar acest lucru necesita o politică antiinflaţionistă fermă.
Tăria politicii franceze a fost tentată din nou cu ocazia crizei ERM din ianuarie
1987, moment in care negociatorii fracezi s-au convins că era nevoie de un nou
efort hotărât pentru a realiza UEM.
Elementul cheie a venit din partea Germaniei, ca si in cazul ERM, propulsat
de Schmidt. S-a recunoscut în totdeauna că din punct de vedere strategic existenţa
UEM depindea în întregime de Germania. Germania avea cea mai puternică şi mai
stabilă monedă din CEE. Marca german şi a avut o importantă simbolică imensă în
constituirea identitaţii postbelice pentru germani, fiind un obiect al mândriei
acestora. Ministrul de Externe german Hans-Dietrich Genscher a utilizat
preşedenţia germană a CEE de la începutul anului 1988 pentru a relansa ideea
UEM, ca fiind oportună, odată cu începerea programului pieţei unice. UEM era
complementul logic al pieţei unice si finalizarea acesteia prin eliminarea riscului
valutar şi realizarea transparenţei preţurilor şi costurilor.
Cancelarul Helmuth Kohl a prealuat această idee şi a prelucrat-o împreună
cu Jacque delors, preţedintele Comisiei Europene (care fusese ministru de externe
in franţa în cursul criyei ERMdin 1983 ţi era un avocat fidel UEM). Summit-ul de
la Hanovra din 1988 a fost folosit pentru a înfiinţa Comitetul Delors privind UEM.
Acesasta a fost o miţcare politică inteligentă. Delors a asigurat o conducere
favorabilă ideii de UEM; mandatul Comitetului era de a lua în considerare numai
modalitaţile de realiyare a UEM, nu şi oportunitatea acesteia (care cădea in sarcina
şefilor de stat şi de guvern); si, un aspect esenţial, embrii săi erau in cea mai mare
parte guvernatorii băncilor centrale naţionale. Ei au fost cooptaţi pentru a fi
angrenaţi in procesul de creare UEM, implicându-se astfel ca aceştia să devină
critici tehnici şi foarte convingători.
Delors s-a s-a concentrat pe realizarea unui raport unanim. Acest proces are
o importanţă viatală pe termn lung. Conducerea polică a UEM a fost obţinută cu
un preţ: detaliile esenşiale instituşionale şi de politică ale UEM a fost delegate
unor tehnograţi/ăn special conducătorilor băncilor centrale. Astfel că in chestiunile
esenţiale se poate vorbi de o „UEM pentru băncile centrale‖. Principiul de baza
inscris în Raportul Delors din 1989 era german – noua bancă centrală europeană
trebuia să fie independentă si să aiba un singur mandat, asigurarea stabilitaţii
preţurilor. Raportul Delors a fost acceptat la summit+ul de la Madrid , prima etapă
23
a UEM urmând să inceapă in iunie 1990, urmând apoi o conferinţă
interguvernamentală (CIG) asupra UEM.
Procesul creării UEM a fost accelerat, iar conducerea politică a fost
consolidată prin unificarea germană din 1989-90. Kohl era decis să asigure
continuitatea politicii europene a Germaniei şi să demonsterze aceasta prin
urmărirea activă a principalului proiect european de la acea dată, UEM. Cu
cuvintele sale, împrumutate de la Konrad Adenauer, „unificarea germană si
unficarea eurpeană sunt două feţe alea aceleiaţi monede‖. Astfel, s-a decis
convocarea CIG privind UEM ţi a unei CIG paralele privind uniunea politică (care
era susţinută puternic de germani), incepând din decembrie 1990. Diferenţa dintre
ce le două CIG era că CIG privind UEM fusese pregatită foarte bine de Comitetul
Delors si de numeroase activitaţi tehnice din Comitetul Monetar al CE si
Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale ale CE. Acesta din urmă comitet a
pregătit Statutul Sistemului European al Bîncilor Centrale (care nu a fost modificat
de CIG), precum si de Statutul Monetar European care urma să pregatească faza a
treia a UEM, de la 1 ianuarie 1994. Criteriile de convergenţă de la Maastricht şi
procedura privind deficitele excisive au fost elaborate în Comitetul Monetar al CE.
Dispoziţiile privind UEM din Tratatul privind Uniunea Europeană care au
fost schiţate la summit-ul de la Maastricht din decembrie 1991 erau în cea mai
mare parte uşor de anticipat
 Un proces în trei etape;
 Bancă Centrală Europeană (BCE) independentă;
 Criterii de convergenţă care să evalueye pregătirea statelor
 Derogări pentru Marea Britanie si Danemarca;
 Procedură privind deficitele excesive;
 Un proces de coordonare a politicii macroeconomice (orientări generale
alea politicilor economice).
Elementul supriyă a fost acordul în privinţa unui termen limită final pentru
etapa a treia: daca nu 1996, atunci cel târziu 1 ianuarie 1999. Acest lucru
corespundea obiectivului central al lui Kohl – utilizarea Maastricht-ului pentru a
face „ireverdibile‖ UEM şi integrarea europeană. De asemenea, UEM a fost în
esenţa o construcţie monetaristă, foarte îndepartată de filosofia economicî a
Raportului Werner. În plus, contazicea teoria‖încornorării‖ în sensul că progresul
în domeniuluniunii politice era slab. Acest ultim aspect urma sî devinî critic, dat
fiind progeresul lent obţinut prin tratatele de la Amsterdam si Nisa, urma apoi de
criza ratificarii tratatului constituţional european. UEM nu avea un cadru stabil de
solidaritate. Astfel, au rămas dubii cu privire la durabilitatea acesteia.

c) Politica externă şi de securitate (P.E.S.C.)

Crizele apărute în spaţiul fostei Iugoslavii după prăbuşirea sistemului
comunist au relevat atât incapacitatea Uniunii Europene de a formula o politică
externă coerentă şi unitară, cât şi precaritatea ei din punct de vedere militar. Ca

24
argument, în acest sens, este suficient să amintim două aspecte din timpul
conflictului kosovar: opoziţia Greciei faţă de bombardarea Serbiei şi faptul că doar
un sfert din capacităţile militare folosite de Alianţa Nord-Atlantică au fost
europene. Situaţia a reuşit să neliniştească până şi Londra, convinsă că NATO
constituie „piatra unghiulară a întregii capacităţi de apărare‖ a continentului.
„În Kosovo, ne-am găsit faţă în faţă cu viitorul european şi acesta se arată
înfricoşător‖ - declara, la începutul lunii mai, ministrul de atunci al Apărării
britanice, George Robertson, acceptând necesitatea unei „politici eficiente de
securitate şi apărare europeană‖. Avansată de omologul său german Rudolf
Scharping, ideea a fost înscrisă sub această formulare în raportul miniştrilor
Afacerilor externe şi ai Apărării din cele zece state membre ale Uniunii Europei
Occidentale (UEO), prezentat Consiliului european reunit la Köln, în 3-4 iunie.
La acest sfârşit de secol, Europa unită îşi propune, prin urmare, completarea
dimensiunii economice cu una de politică externă şi de apărare. Obiectiv ambiţios,
pentru realizarea căruia trebuie depăşite atât reticenţele aliatului transatlantic, cât şi
cele interne, legate îndeosebi de chestiunile suveranităţii naţionale şi de cheltuielile
militare.
Procesul integrării europene a fost unul dintre cele mai mari succese
înregistrate pe continent în a doua jumătate a secolului care se încheie, în
gestionarea divergenţelor apărute între statele membre. Rezolvarea celor externe,
încadrate, în cea mai mare parte, în conflictul general Est-Vest, a rămas în
competenţa Alianţei Nord-Atlantice, organizaţie dominată copios de americani.
După prăbuşirea sistemului comunist, apariţia unor noi tipuri de conflicte,
hegemonia Statelor Unite şi apoi conturarea unui sistem multipolar, dar şi
dinamismul intern al Comunităţii au amplificat importanţa dimensiunii externe.
Dincolo de cooperarea economică, crearea Uniunii Europene (UE); marchează
primul pas semnificativ pe această cale.
Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, stipulează definirea şi
punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comună (PESC), acoperind
„toate aspectele referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv eventuala formulare a
unei politici comune de apărare, care, cu timpul, ar putea conduce la o apărare
comună.‖ Obiectivele PESC sunt: conservarea păcii şi întărirea securităţii
internaţionale în concordanţă cu principiile Cartei ONU, Actului iniţial de la
Helsinki şi Cartei de la Paris, dezvoltarea şi consolidarea democraţiilor şi statului de
drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale.
Rememorând istoria ultimei jumătăţi de veac, ideea creării unui sistem
definitiv comun pentru ansamblul ţărilor europene a fost conceptualizată imediat
după încheierea celui de-al doilea război mondial. Aceasta viza pe atunci
anihilarea unei eventuale reluări a politicii de agresiune din partea Germaniei.
Încredinţarea apărării europene Alianţei, impusă de gravitatea ameninţării, nu s-a
tradus însă printr-o abandonare totală a ideii de securitate comună, iar
supravieţuirea Uniunii Europei Occidentale (UEO), înfiinţată în 1954, este cea mai
bună dovadă; chiar dacă, pusă sub primatul NATO, ea a fost redusă la nivelul de
25
simbol, de „gardian al templului ideii de apărare europeană‖, iar în teren a avut o
prezenţă minoră (în general pentru operaţiuni de poliţie, precum administrarea
Mostarului şi aplicarea unui embargo pe Dunăre împotriva fostei Iugoslavii).
UEO este considerată de analişti ca fiind „nucleul fondator al identităţii
militare europene‖, marcând prima mutaţie de la conceptul de suveranitate
naţională; şi, ca unică organizaţie exclusiv europeană în, materie de apărare, un
punct de referinţă obligatoriu în proiectul PESC. De altfel, Raportul Reuniunii de
la Köln nu opune integrarea cât mai rapidă a UEO în UE, Scharping avansând ca
termen limită sfârşitul anului 2000. Dar de aici şi până la crearea unei armate
europene - „următoarea etapă logică‖ a punerii în aplicare a unei politici externe şi
de securitate comune, potrivit preşedintelui executiv UE, italianul Romana Prodi -
calea este lungă.
Enumerând câteva dintre riscurile acestui sfârşit de secol - tentaţia unui
izolaţionism american şi noile tensiuni dintre Washington şi Beijing -, preşedintele
francez Jaques Chirac sublinia recent că un sistem cu adevărat multipolar „nu
poate exista decât dacă Uniunea Europeană devine ea însăşi o putere reală‖. După
crearea EURO, continentul trebuie să deschidă al doilea mare „şantier‖, cel al
Europei Apărării. „Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea şi chiar urgenţa
afirmării unei Europe a Apărării, care să acţioneze ţie în sânul Alianţei Atlantice,
fie de manieră autonomă, în funcţie de natura crizelor‖, mai sublinia preşedintele
Franţei. Lecţia kosovară este invocată şi de fostul consilier al preşedintelui
american Jimmy Carter. Relevând slaba capacitate militară a Uniunii Europene, în
ciuda unui buget ce reprezintă două treimi din cei al SUA, Zbigneiew Brzezinsky
afirmă că, „pentru a fi partener al Americii în sistemul internaţional care se naşte,
Europa trebuie să se unească, să se integreze nu numai din punct de vedere
economic, ci şi politic şi militar.‖
Procesul este dificil nu numai pentru europeni, dar şi pentru americani, care
vor trebui să facă „ajustări severe‖. Brzezinsky se referă la viitoarele raporturi între
UE, UEO şi NATO, complicate de compoziţia diferită a acestor trei organizaţii.
Dorinţa europenilor de a se afirma în mod propriu în domeniul securităţii şi
apărării se loveşte nu numai de rezistenţa americanilor - care nu se arată prea
încântaţi de posibilitatea apariţiei unui pol pur european în NATO, ci şi de
concepţiile divergente existente în rândul UE, unele state europene preferând
protecţia SUA cheltuielilor de modernizare a armatei.
În absenţa soluţiilor la aceste probleme complexe, liderii Uniunii Europene au
înscris în Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam formulări care balansează între
contradictoriu şi ambiguu. Mai recent, au recurs la subtilităţi precum numirea lui
George Robertson în funcţia de secretar general al Alianţei Nord-Atlantice şi
desemnarea lui Javier Solana ca şef al diplomaţiei UE - „domnul PESC‖.
Preluându-şi mandatul, Robertson a ţinut să liniştească atât temerile
americanilor - „legătura transatlantică rămâne calea eficacităţii NATO‖ -, cât şi ale
europenilor - „nu este vorba de a cheltui mai mulţi bani pentru apărare şi

26
securitate, ci de a-i cheltui mai bine‖1.

2.2. Tratatul de la Amsterdam

Modificări aduse Tratatului de la Maastricht

Procesul integrării europene a fost conceput, încă de la bun început, ca un p
proces evolutiv, astfel încât Tratatul de la Amsterdam poate fi considerat astăzi ca
un moment semnificativ, care se înscrie întru totul pe linia de gândire ce fusese
avută în vedere de cei care au conceptualizat, la timpul respectiv, ideea integrării
europene. Nu trebuie uitat că integrarea a fost privită chiar de precursorii săi ca un
proces ce trebuia, în final, să se extindă asupra acţiunii politice, apreciată ca fiind
indispensabilă atât pentru securitatea continentului, cât şi pentru menţinerea unor
relaţii paşnice, de siguranţă şi de încredere între state.
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 18 iunie 1997, a fost rezultatul unor
îndelungate negocieri. Nu este un secret pentru nimeni că el a fost apreciat de unii
comentatori ca fiind un pas important pe drumul integrării politice, în timp ce a
fost criticat de alţii, nemulţumiţi fie de ritmul integrării, fie de concesiile făcute
elementului supranaţional.
O analiză atentă a prevederilor Tratatului de la Amsterdam se impune, de
aceea, după părerea noastră, cu toată seriozitatea şi obiectivitatea, pentru a putea
detecta ceea ce este într-adevăr nou în cadrul acestui document.
În primul rând, la nivelul filosofiei comunitare, se constată o modificare a
concepţiei cu privire la ritmul şi obiectivele integrării. Astfel, Tratatul de la
Amsterdam înscrie principiul flexibilităţii, acesta constând în dreptul unor anumite
state de a instaura între ele o colaborare mai strânsă. Cu alte cuvinte de a admite un
regim mai înalt al integrării cu condiţia ca să nu creeze, prin aceasta, discriminări
or i să fie afectate domenii ce ar ţine de competenţa exclusivă a Comunităţii. S-a
trecut, prin urmare, de la viziunea unei Comunităţi care se dezvoltă în mod
spontan, ascendent şi uniform, la viziunea unei Comunităţi „cu două viteze‖,
pentru a se da satisfacţie intereselor unor anumite ţări mai puternic dezvoltate
decât altele. Pe de altă parte, o importantă inovaţie, ce ţine de filosofia comunitară;
este prevederea pe care o consacră Tratatul de la Amsterdam prin art.F1(7), în
conformitate cu care Consiliului, cu participarea şefilor de state sau de guverne,
poate, la propunerea Comisiei sau unei treimi din ţările membre, cu avizul
Parlamentului European, în cazul unei violări grave şi persistente a drepturilor
omului cu majoritate calificată să dispună suspendarea unora dintre drepturile
ţărilor în cauză, recurgând la aplicarea Tratatului, inclusiv dreptul de vot al
reprezentanţilor Guvernului statului respectiv în cadrul Consiliului.
O a doua idee asupra căreia dorim să atragem atenţia este modul în care se
înfăţişează în cadrul Tratatului de la Amsterdam raportul dintre elementul
supranaţional, comunitar, şi cel naţional. Astfel, potrivit Tratatului de la

1
Dinu Moraru - în Revista „Lumea-magazin‖, nr. 11/1999, pag.47.
27
Amsterdam, este modificată ordinea obiectivelor Uniunii înscrise în art.F (6). De
unde în forma iniţială, stabilită la Maastricht, primul obiectiv ai Uniunii era de a
respecta „identitatea naţională a statelor membre ale căror sisteme de guvernare
sunt fondate pe principiile democratice‖, acest obiectiv este trecut pe locul trei,
primul obiectiv devenind respectul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
ca şi al statului de drept - principii comune statelor membre. Este de remarcat,
totodată, pe de altă parte, că în anumite domenii, competenţele Comunităţii cresc
faţă de cele rezervate statelor naţionale (de pildă, protecţia mediului înconjurător) -
identitatea naţională suferind, astfel, vizibile prejudicii.
În schimb, în ceea ce priveşte cetăţenia Uniunii art.8 (17) a introdus
precizarea potrivit căreia „Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu
o înlocuieşte‖, idee care nu există anterior în Tratatul de la Maastricht.
Observăm, cu alte cuvinte, că în ceea ce priveşte relaţia dintre elementul
supranaţional şi cel naţional se constată, pe de o parte, tendinţa introducerii pe
primul plan a obiectivelor comune în dauna celor naţionale, dar şi, pe de altă parte,
a rezistenţei unor valori ce ţin de ordinea statală, cum ar fi cetăţenia naţională, care
- aşa cum se precizează în Tratat - nu înlocuieşte ci doar completează cetăţenia
Uniunii.
Tot pe linia „rezistenţei‖ faţă de normele comunitare se poate cita şi
atitudinea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei faţă de Acordul Schengen
(Protocoalele 3, 4, 5 la Tratatul privind Uniunea Europeană) sau cele opt
„Declaraţii‖ anexate la Actul Final al Conferinţei care s-a încheiat cu semnarea
Tratatului
Un al treilea aspect asupra căruia merită să ne oprim este acela al măsurilor
instituţionale. În acest sens, Tratatul de la Amsterdam aduce o serie de precizări în
ceea ce priveşte Parlamentul European - cifra deputaţilor acestora neputând depăşi
700-, în ce priveşte dreptul de „codecizie‖, precum şi în legătură cu reprezentarea
statelor în cadrul Parlamentului European.
Sub raportul funcţionării Consiliului, se aduc precizări în ceea ce priveşte
majoritatea calificată. Deşi Consiliul rămâne un organ eminamente interstatal, iar
nu supranaţianal, într-o serie de decizii importante el urmează să decidă cu
majoritate calificată, prin aceasta înţelegându-se că ţările membre dispun, în cazul
utilizării acestui procedeu de vot, de un număr diferenţiat de voturi. Astfel, Italia,
Franţa, Germania şi Marea Britanie dispun de câte 10 voturi, Spania de 8, Belgia,
Grecia, Olanda si Portugalia de câte 5, Suedia şi Austria de câte 4, iar Finlanda,
Danemarca şi Irlanda de câte 3. Pe de altă parte, Tratatul de la Amsterdam include
în componenţa sa şi aşa numitul „Compromis de la Ioannina‖ din 1994, potrivit
căruia dacă membri ai Consiliului reprezentând un total de 25 de voturi îşi
manifestă intenţia de a se opune adoptării de către Consiliu a unei decizii cu
majoritate calificată, Consiliul va trebui să depună toate diligenţele ca să poată fi
promovată o soluţie satisfăcătoare cu cel puţin 65 de voturi.
În al patrulea rând, sunt de remarcat prevederile noi introduse cu privire la
vize, libera circulaţie şi cooperarea vamală. În acest sens, în cadrul Tratatului au
28
fost introduse două Titluri noi: Titlul IIIA(IV) şi Titlul VIIA,(X). În legătură cu
aceeaşi problemă, Tratatul încorporează acquis-ul Schengen din 1985, care creează
o frontieră externă a Uniunii, dar desfiinţează, practic, în schimb, frontierele
interne.
O a cincea problemă care se cuvine a fi menţionată în legătură cu Tratatul de
la Amsterdam ţine de prevederile legate de forţa de muncă şi politica socială. Este
de remarcat că însuşi preambulul Tratatului face vorbire despre Carta Socială
Europeană, semnată la Torino în 1961, şi Carta Comunitară a drepturilor sociale
fundamentale ale angajaţilor, din 1989. Politica socială este introdusă printre
obiectivele fundamentale pe care Tratatul urmează să le înfăptuiască, acesta
referindu-se la o „strategie coordonată‖ a statelor membre în această problemă, şi
creând şi alte instituţii noi, cum este Comitetul pentru ocuparea forţei de muncă.
În sfârşit, o a şasea idee la care dorim să ne referim este cea referitoare la
unificarea tratatelor comunitare. Această idee este menţionată în mod expres într-o
declaraţie, „Declaraţia nr.42 asupra codificării tratatelor‖, adoptată de Conferinţă,
care face vorbire despre continuarea lucrărilor pentru efectuarea unei codificări a
tuturor tratatelor pertinente, inclusiv a T.U.E. În Declaraţie se subliniază că statele
contractante convin asupra faptului că rezultatul definitiv al acestui „exerciţiu
tehnic, care va fi făcut public cu titlul de exemplu‖, sub responsabilitatea
Secretariatului General al Consiliului, nu va avea valoare juridică. Observăm, în
legătură cu acest aspect, că în literatura noastră juridică se manifestă două puncte
de vedere. Potrivit unui prim punct de vedere, tratatele care pun bazele
Comunităţilor Europene au fost înlocuite de la 1 ianuarie 1993 de Tratatul asupra
Uniunii Europene, ceea ce face necesar ca în loc de mai multe comunităţi să se
vorbească despre o „singură comunitate‖. Potrivit unui punct de vedere, cele trei
comunităţi şi-au păstrat individualitatea, tratatele comunitare nefiind înlocuite, ci
numai modificate (sau codificate) prin Tratatul de la Maastricht.
După părerea noastră, faptul că în Tratatul de la Amsterdam se vorbeşte
despre „codificarea tratatelor‖ demonstrează că autorii săi au avut în vedere nu
numai o firească corelare între Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam şi cele
anterioare, din anii '50 şi '60, pe de o parte, dar şi faptul că opera de codificare
urmează să vizeze ansamblul tratatelor comunitare, privite în unitatea şi
complexitatea lor. Cele două opinii îşi păstrează valoarea lor, fireşte, cu corectivul
că prima opinie are în vedere etapa de „încheiere‖ a codificării tratatelor, iar a doua
etapă, actuală, a păstrat, din anumite puncte de vedere, deşi structural modificate,
vechile instituţii comunitare.
Am stăruit, cum era şi firesc, în această prezentare pe care am făcut-o asupra
elementelor noi pe care le aduce Tratatul de la Amsterdam care, în mod firesc,
ridică întrebarea dacă aceste modificări afectează sau nu interesele ţării noastre.
După cum se cunoaşte, România a încheiat încă din 1980 un Acord
comercial cu C.E.E., acesta fiind primul document de acest gen încheiat de
Comunitatea Economică Europeană după Acordul încheiat de aceasta cu
Iugoslavia. În 1991 a fost încheiat un nou Acord de comerţ şi cooperare, expresia
29
cea mai vizibilă a relaţiilor de cooperare cu C.E.E. constituind-o Programul
PHARE - de care România beneficiază încă din 1991.
În prezent, între România şi ţările Comunităţii este în vigoare Acordul
European de asociere sau „Acordul Europa‖, semnat la 1 februarie 1993.
Reuniunea de la Copenhaga a stabilit că toate ţările care au încheiat asemenea
acorduri, de tipul respectiv, pot deveni - în perspectivă - membre ale Uniunii
Europene.
Reuniunea de la Luxemburg, din decembrie 1997, a hotărât lansarea
procesului de aderare pentru toate cele 10 state foste comuniste, deşi în ceea ce
priveşte negocierile practice de aderare, a fost menţinută propunerea Comisiei
făcută în iulie 1997 - în cunoscutul document „Agenda 2000‖ - ca acestea să se
desfăşoare în primul rând cu un grup limitat de state: Polonia, Ungaria, Cehia,
Slovenia, Estonia şi Cipru.
În ceea ce priveşte ţara noastră, amintim că încă din luna martie a anului
1998 a fost elaborat şi adoptat Programul Naţional de Aderare a României la
Uniunea Europeană, urmând a fi perfectată în toamna acestui an „Strategia
naţională de aderare‖.
Obţinerea de către ţara noastră a calităţii de membru al Uniunii Europene -
obiectiv pe care îl acceptă toate forţele politice din România - presupune însă
îndeplinirea unor condiţii exigente economice, politice, privind drepturile omului,
minorităţile şi politicile sectoriale. Dacă în ceea ce priveşte criteriile politice se
poate considera că acestea sunt realizate, cele economice urmează a fi obţinute -
nu fără anumite eforturi - dată fiind stricteţea prevederilor comunitare (deficitul
public nu trebuie să depăşească 3% din P.I.B., iar datoria publică să nu fie mai
mare de 60% din P.I.B. pe anul 1997)
Este evident că intrarea în vigoare a unor prevederi cum ar fi acordul
Schengen, în condiţiile în care ţara noastră nu este încă membră a Uniunii Europene,
afectează interesele cetăţenilor români. Modificările tratatului în ansamblu, efectuate
la Amsterdam, nu schimbă însă cu nimic concepţia de principiu a ţării noastre cu
privire la necesitatea aderării la Uniunea Europeană, afirmată în repetate rânduri, ci
cel mult nuanţează anumite programe şi direcţii de acţiune.
În acest context, un capitol extrem de important, care ne interesează în mod
deosebit este domeniul juridic, al sincronizării unor elemente legislative şi al
adaptării legislaţiei româneşti la normele juridice comunitare.
Acest domeniu presupune din partea juriştilor un efort sporit, solicitând
găsirea unor formule optime, care să permită pe de o parte respectarea standardelor
europene, care sunt indispensabile, iar pe de altă parte, prezervarea unor interese
naţionale, aşa cum au făcut, la timpul respectiv, majoritatea covârşitoare a statelor
care sunt astăzi membre ale Uniunii Europene.
Procesul de integrare a României, deloc uşor, complex şi uneori e
contradictoriu, se cere efectuat cu maximă responsabilitate. El este necesar
deoarece răspunde intereselor de perspectivă ale poporului român. Înfăptuirea
integrării implică însă eforturi graduale de adaptare, chemate să evite orice
30
disfuncţionalităţi, asigurând în mod treptat racordarea structurilor economice şi a
întregului mecanism legislativ la ordinea juridică comunitară. De avantajele
acesteia România va trebui să beneficieze în final, cu drepturi egale, la fel ca toate
celelalte ţări europene, de care este atât de legată prin interese, prin aspiraţii şi prin
tradiţii1.

2.3. Tratatul de la Nisa

Consensul politic asupra Tratatului de la Nisa a fost atins în dimineaţa zilei

de 11 decembrie 2000, şi Tratatul a fost semnat oficial la data de 26 februarie
2001. Înainte de a intra în vigoare va trebui ratificat de către Statele Membre. Însă
dacă primul val de lărgire va avea loc în 20032 noul Tratat va trebui să fie efectiv
implementat până cel târziu în 2002.
Tratatul de la Nisa este cel de-al patrulea Tratat european în 13 ani3. Cu alte
cuvinte, încă din 1987 a fost o revizuire a Tratatelor la fiecare trei ani. Aceasta ne
poate indica atât o aliniere la schimbări în UE cât şi dificultatea partenerilor de a
ţine pasul cu acestea.
Tratatul de la Amsterdam nu a putut rezolva trei probleme cruciale pentru
viitorul comunităţii lărgite4: compunerea Instituţiilor şi mai ales dimensiunea
Comisiei, numărarea voturilor în Consiliu şi extinderea votului prin majoritate
calificată legat de procedura codecizională (în ciuda progresului semnificativ atins în
ultima parte). Era clar deja din start că prioritatea noii Conferinţe Interguvernamentale
(CGI), inaugurată pe 14 februarie 2000, era clarificarea acestor trei probleme,
neterminate la Amsterdam, sau aşa-zisele resturi ale Amsterdam-ului.
Mărimea agendei era, în acest context, prima luptă între Instituţii şi Statele
Membre. Ce volum trebuia inclus pe lista elementelor de discutat şi rezolvat?5
Tratatul de la Nisa apare la mai puţin de doi ani după intrarea în vigoare a
predecesorului său, Tratatul de la Amsterdam (1 mai 1999), într-un moment când
rezultatele sale nu fuseseră încă complet consolidate. În acelaşi timp, Tratatul de la
Nisa extinde Tratatul de la Amsterdam în chestiunile pentru care anteriorul oferise

1
Citat după Victor Duculescu - Noi elemente de integrare europeană, în Tratatul de la
Amsterdam, 1999, Bucureşti, pag.2-7.
2
Data menţionată în summit-ul franco-german de la Vittel pe 11 noiembrie 2000.
3
După Actul Unic European din 1987, Tratatul de la Maastricht din 1993, şi Tratatul de la
Amsterdam din 1997.
4
Această lărgire este fără precedent în istoria UE. Două valuri de candidaţi bat la uşile UE:
primul constă din Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovenia, Estonia, Cipru şi posibil Malta, care
ar trebui să se integreze în jurul 2003/4, pe când ascensiunea celui de-al doilea grup, constând din
Slovacia, România, Bulgaria, Latvia, Lituania şi posibil Turcia, este mai problematică şi planificată
pentru sfârşitul decadei. Prin 2010, UE va număra 28 State Membre, lăsând la o parte fostele
Republici Yugoslavia şi Albania, care vor satisface cu siguranţă ambiţiile europene în momentul în
care îşi vor fi stabilit guverne democratice. Iar problema frontierelor geografice ale Europei nu a
fost rezolvată încă...
5
A se vedea mai jos, p. 7-9.
31
soluţii adecvate, dar a eşuat în aplicarea acestora. Cele două Tratate ar trebui
interpretate în paralel pentru a determina arsenalul instituţional disponibil UE la
intrarea în secolul 21 şi instrumentele de luare a deciziilor care pot fi folosite în
atacarea schimbărilor continentale de care ne lovim.
Prezenta lucrare are două părţi: la început vom prezenta detaliile negocierilor
anterioare şi pe parcursul CGI, examinând poziţiile diferiţilor actori (Instituţii,
State Membre) asupra elementelor cheie (Secţiunea A). Apoi vom comenta
rezultatele realizate în diferite domenii şi vom discuta dacă mai sunt încă probleme
de soluţionat (Secţiunea B). Pe baza acestei analize vom trage concluzii referitoare
la noul echilibru de putere din cadrul UE şi consecinţele acestuia asupra integrării
europene în cazul a 22 şi 28 de State Membre.
Vom considera de asemenea natura arhitecturii instituţionale a Comunităţii,
după cum apare în urma procesului de revizuire succesivă a Tratatelor, care
modifică continuu echilibrul între actori într-un proces permanent de dezvoltare
constituţională.
În final, vom încerca să evaluăm dacă noul sistem poate face faţă lărgirii fără
precedent a UE şi să privim către noile etape ale procesului de integrare.
Este necesar să începem cu un comentariu general, fundamental înţelegerii
negocierilor care au condus la Tratatul de la Nisa. Originile pregătirilor ne fac să
ne întoarcem în 1999, când Comisia era într-o perioadă de criză în urma demisiei
întregii Comisii Santer pe 19 martie şi greutăţile noii Comisii Prodi, care trebuia să
dea prioritate reformei administrative şi să se organizeze1.
Considerând rolul important al Comisiei, nu numai în lansarea şi
desfăşurarea CGI, a apărut un gen de vacuum, ceea ce explică de unde noţiunea că
rezultatele Amsterdam-ului nu erau decât o credibilitate mai mare câştigată din
punct de vedere tehnic. Cele trei probleme nerezolvate la Amsterdam (extinderea
procedurii co-decizionale, ponderea voturilor în Consiliu şi compunerea Comisiei),
când sunt privite în afara contextului, apar drept probleme procedurale necesitând
un compromis bazat aproape pe formule matematice. De fapt, apar în centrul
balanţei puterilor în UE: o problemă de echilibru instituţional şi echilibrul puterii
între Statele Membre şi între acestea şi Instituţiile Europene. Cu alte cuvinte, sunt
elemente pur constituţionale care vor afecta natura, întreprinderea şi structura
comunitară în anii ce vor veni.
Discursul lui Joschka Fischer2 a avut meritul de a recunoaşte importanţa
problemelor în chestiune, şi, în acest sens, a acţionat ca un catalizator pentru
dezbatere şi atrăgând nu numai leaderii, dar şi publicul în general3.

1
A se vedea comunicarea lui Neil Kinnock, în acord cu Preşedintele, asupra Reformării
Comisiei, 1 martie 2000.
2
―Thoughts on the finality of European integration‖. Discurs la Universitatea Humboldt din
Berlin, 12 mai 2000.
3
A se vedea, printre alţii, Jacques Chirac: ―Our Europe‖, discurs către Bundestag în iunie
2000, şi discursul lui Carlo Azeglio Ciampi când şi-a acceptat doctoratul onorific de la
Universitatea din Leipzig pe 6 iulie 2000.
32
 În continuare, vom examina legătura între climat şi actori în desfăşurarea
CGI în cinci secţiuni: 1. Fundamente şi agenda; 2. Munca pregătitoare şi progresul
tehnic; 3. Punctele cheie; 4. Punctele de vedere ale Instituţiilor, şi 5. Punctele de
vedere ale Statelor Membre şi a ţărilor candidate.
În 1997, Tratatul de la Amsterdam a impus o limită maximă de 700 în ceea
ce priveşte numărul membrilor Parlamentului European. Dat fiind faptul că,
membrii actuali sunt 626, distribuţia locurilor între toate Statele Membre trebuie să
fie revizuită dacă membrii vor rămâne la acest prag după aderări ulterioare. Mai
mult, soluţia trebuie să respecte criteriul ―reprezentării adecvate a cetăţenilor‖
stabilit prin Articolul 190 a Tratatului.
Exista un număr mare de opţiuni posibile. Comisia a statuat că Parlamentul
European ar trebui să propună un nou sistem pentru distribuţia locurilor, cum
procedase în 1992. Parlamentul European şi-a exprimat preferinţa pentru
proporţionalitatea regresivă, pe baza minimului inferior (4 locuri pentru Statele
Membre mai mici), în creştere pentru celelalte. Dar o altă posibilitate ar fi să
extrapolăm prezentul sistem cuplat cu o reducere liniară în ceea ce priveşte
numărul locurilor afectate de către un coeficient reducându-le după fiecare lărgire
în scopul de a păstra un prag de 700. Totuşi Statele Membre mari, ar prefera o
proporţionalitate strictă între populaţie şi numărul locurilor alocate.
Oricare ar fi metoda de distribuţie adoptată, Comisia a propus ca un number de
de MPE să fie aleşi pentru listele UE, astfel creând un stimulent în dezvoltarea de
adevărate partide politice europene.
Posibilitatea unei cooperări mai apropiate între câteva State Membre nu este o
idee nouă. Chiar în cadrul Tratatului original, astfel de posibilităţi existau în afara
ordinii juridice comunitare (Articolul 306 / paradigma Benelux). Începând cu 1985
înlăturarea controlului frontalier intern a fost organizat de către Înţelegerea
Schengen, iniţial între cinci State Membre (care au fost apoi mărite la 13).
Noutatea Tratatului de la Maastricht constă în referirea explicită la o cooperare
mai strânsă între Tratate, dar de o manieră negativă, permiţând anumitor State
Membre să opteze asupra unor politici comune (de ex. danezii şi britanicii optând
pentru o monedă unică).
Tratatul de la Amsterdam a furnizat, pentru prima dată, posibilitatea unei
cooperări mai strânse în cadrul unui cadru instituţional unic supus unor condiţii
stricte1. Conform acestor condiţii, Statele membre pot stabili o cooperare strânsă în
primul şi al treilea pilon în cadrul cadrului instituţional al EU (Articolul 11 Tratatul
EC şi Articolele 40, 43-45 Tratatul Uniunii Europene).
Mecanismul ―abţinerii constructive‖ a Articolului 23 din Tratatul asupra
Uniunii Europene oferă Statelor Membre aceeaşi posibilitate în cel de-al doilea
1
Este posibil să nu se aplice domeniilor de competenţă exclusivă a Comunităţii, nu trebuie să
existe discriminare între cetăţenii europeni sau restricţiile asupra comerţului inter-comunitar, este
supus controlului de către Comisie şi reviziei de către Curtea de Justiţie, deschis tuturor Statelor
membre care doresc să adere şi supus veto-ului de către Statul Membru care prezintă problema
Consiliului European pentru o decizie unanimă.
33
pilon (politica externă şi politica de securitate).
După lărgirea actuala UE va deveni inevitabil mai eterogenă pentru o
perioadă mai lungă, astfel mărind nevoia de a extinde scopul unei cooperări mai
strânse astfel încât să nu întârzie nejustificat procesul de integrare. Deci, sunt
stipulate argumentele pentru simplificarea condiţiilor menţionate mai sus şi pentru
a nu mai permite unui singur Stat membru să blocheze posibilităţile unei cooperări
viitoare.
În acest spirit, Comisia a propus înlăturarea veto-ului, stabilind numărul
minim de State membre care pot decide asupra unei cooperări mai strânse la o
treime din totalul membrilor UE, şi aplicând aceleaşi principii şi în domeniul
politicilor de apărare şi siguranţă.
Contrargumentele, ridicate mai ales de Statele Membre mici şi de către ţările
candidate, au susţinut riscul unei Europe mai puţin coezive, mai puţin susţinătoare
mutual, şi a faptului că experienţa este destul de limitată în ceea ce priveşte
mecanismele furnizate de către Tratatul de la Amsterdam, care nu au avut încă
şansa de a opera adecvat şi de a avea un impact.
O cooperare mai clară, mai strânsă este o problemă destul de sensibilă cu
implicaţii constituţionale importante, şi furnizează o legătură între CGI şi o
dezbatere mai largă asupra viitoarei forme a UE.

34
 Concluzii
La Nisa nu a fost uşor, noul Tratat apărând după o serie de limitări lungi şi
dureroase. Răul a fost evitat, însă încrederea publică în procesul de integrare nu a
câştigat putere. Rezultatele au fost slabe şi nu s-au ridicat la nivelul provocărilor
pe care Uniunea le va întâlni. Nu au rămas probleme tehnice de pe urma Nisei, dar
nu au fost luate nici decizii istorice. Amendamentele făcute Tratatului sunt mai
degrabă ca o pătură cârpită care este destul de mare ca să acopere noile State
Membre decât ca un aranjament ordonat şi raţional proiectat să asigure consistenţa
şi eficienţa instituţiilor europene.
Totuşi, sarcina nu a fost uşoară. În ciuda a ceea ce a părut a fi o agendă pur
funcţională (pentru a pregăti Uniunea pentru lărgire), problema reală a discuţiilor a
fost de fapt balanţa puterii în Europa. În spatele jargonului ezoteric (compunerea
Comisiei şi a Parlamentului, ponderea voturilor şi cooperarea strânsă) rezida
întrebarea fundamentală—pe care nimeni în această etapă nu doreşte să o pună în
aceşti termeni—‖Unde rezidă puterea în UE şi cine o exercită?‖ sau chiar şi mai
direct, ―Unde ar trebui să rezide puterea şi cine ar trebui să o exercite?‖
Într-o piaţă comună limitată acestei întrebări i s-ar fi răspuns foarte uşor, dar
într-o uniune de 27 parteneri este mai dificil. În acest sens, având o agendă
restrictivă cu trei articole funcţionale, fără scopul de a calma tensiunile latente,
însemnă că natura constituţională a dezbaterii era foarte umbrită. Poate ar fi trebuit
plasate resturile rămase de la Amsterdam în contextul potrivit prin încorporarea
acestora într-o dezbatere mai largă asupra viitorului Uniunii, astfel restrângând
scopul compromisului final şi acordând problemelor reale supuse negocierilor o
mai mare rezonanţă publică.
Deoarece a fost aleasă o agendă limitată1, negocierile au fost adesea văzute
ca şi un exerciţiu comercial, în care principiul dominant era quid pro quo. De
exemplu, Germania a renunţat la voturile adiţionale din Consiliu în schimbul a 27
mai mulţi MPE decât celelalte ţări mari, Franţa a trebuit să facă concesii asupra
politicii comune comerciale pentru a-şi asigura paritatea cu Cermania în procesul
de luare a deciziilor; Statele Membre mici au trebuit să accepte o reducere în
ponderea lor relativă în Consiliu pentru a-şi păstra reprezentarea egală în Comisie,
şi aşa mai departe. Dar aparenţele sunt decepţionante - în afara luptei pentru
paritatea voturilor în Consiliu sau cu 27 de locuri mai mult în Parlament, adevărata
problemă era balanţa puterii între Germania şi Franţa.
Lupta în ceea ce priveşte reprezentarea egală în Comisiei ascunde o stare de
echilibru între ţările mari şi mici. Trocul relativ la extinderea votului prin
majoritate calificată este un ecran pentru relaţia între tendinţele supranaţionale în
UE, pe când cooperarea strânsă are de a face cu posibilitatea şi utilitatea de a avea
un grup conducător sau ―Directorat‖ în Europa de mâine. Pe scurt, riscul era
diviziunea responsabilităţilor între Uniune şi Statele membre, şi împărţirea puterii

1
A se vedea mai sus, p.
35
între partenerii Uniunii. Ne aflam deci în mijlocul unei dezbateri constituţionale
nedeclarate. Cât va dura?
Summit-ul de la Nisa a avut toate ingredientele - tensiunea, discuţiile lungi şi
alianţele întretăiate - unor negocieri strategice.
Să aruncăm o privire lecţiilor majore de tras.
În termeni formali, nu au fost realizate multe: am văzut deja un progres modest
în introducerea votului prin majoritate calificată în legătură cu procedura co-
decizională. Cu ponderea voturilor mai complicată decât oricând, suntem îndreptăţiţi
să ne întrebăm dacă acest aranjament este adecvat luării deciziilor într-o Uniune de 27
State Membre. Compunerea foarte generoasă a Instituţiilor, mai ales Comisia, nu
inspiră deloc optimism. Status quo-ul balanţei instituţionale nu contribuie la reducerea
deficitului democratic sau la creşterea legitimităţii Comunităţii. O cooperare mai
strânsă apare ca fiind necesară să împingă locomotiva, dar tensiunile referitoare la
implementarea unei astfel de cooperări, conducând la Europa mai puţin omogenă şi
mai puţin mutual susţinătoare, sunt bine-fondate, mai ales de când, în cadrul
avangardei în care a fost creat, sistemul majorităţii calificate reduce pe viitor numărul
Statelor Membre care iau decizia finală.
Instituţiile, şi mai ales Comisia, nu au fost incluse în luarea deciziilor politice
majore (apărare), şi luptele privind reprezentarea naţională a acestor instituţii este un
semn al neîncrederii Statelor Membre în procedurile de luare a deciziilor
supranaţionale în general. Legătura federala este încă foarte slabă şi există un pericol
foarte real de fragmentare a puterilor Uniunii. În general, balanţa instituţională nu a
suferit schimbări dramatice. La Nisa a fost păstrat status quo-ul instituţional. Se
poate remarca că puterile acordate Parlamentului European îşi vor atinge limitele în
scurt timp. Extinderea competenţelor sale legislative nu este singurul şi poate nici
cel mai adecvat mijloc de a reduce faimosul deficit democratic al UE. Restructurarea
procesului normativ şi redefinirea ierarhiei de norme ar putea constitui o cale mai
bună în vederea democratizării cadrului instituţional european.
A fost realizat un anumit progres în zone specifice (de ex. Tribunale), dar nu
este suficient pentru a compensa imaginea săracă de ansamblu.
Autorii Tratatului, conştienţi de rezultatul deosebit de slab, au încercat să
liniştească publicul şi poate şi pe ei însăşi prin schiţarea unei Declaraţii asupra
viitorului Uniunii, pentru a fi inclusă în actul final al Conferinţei. După ce şi-au
exprimat o satisfacţie măsurată şi au pus accentul pe nevoia unei ratificări rapide în
vederea lărgirii, acest text, care incorporează punctele majore ale propunerii
germano-italiene asupra convocării unei noi CGI, înregistrează dorinţa Şefilor de
Stat şi Guvern cum că ar fi ―o dezbatere mai profundă şi mai largă despre viitorul
Uniunii Europene‖. Fără a folosi cuvintele ―constituţional‖ sau ―federal‖ cu nici o
ocazie, Declaraţia anunţă o noua CGI pentru 2004 şi îşi fixează agenda şi graficul
de timp. Problemele de rezolvat sunt: delimitarea sferelor de competenţă între
Uniune şi Statele Membre, statutul Cartei Drepturilor Fundamentale, simplificarea

36
Tratatelor, şi rolul parlamentelor naţionale în arhitectura europeană1. Aceste
probleme sunt evident de natura constituţională. Declaraţia recunoaşte că ―nevoia
de îmbunătăţire şi de monitorizare a legitimităţii şi transparenţei democratice a
Uniunii şi Instituţiilor sale, să la apropie de cetăţenii Statelor Membre‖.
Graficul de timp este de asemenea foarte interesant, după cum Preşidenţia
belgiană (Statul Membru arătând poziţii federaliste mai avansate) îi va fi dată
sarcina de a pregăti o declaraţie solemnă la summit-ul de la Laeken din decembrie
2001 ―cuprinzând iniţiative adecvate continuării acestui proces‖2. Această
Conferinţă nu va ―constitui nici o formă de obstacol sau precondiţie pentru
procesul de lărgire‖. Din contră, ţările candidate, care au încheiat negocierile de
ascensiune cu Uniunea, vor fi invitate să participe integral la Conferinţa, pe când
cele care nu le-au încheiat vor fi invitate să ia parte ca observatori. Toate
ingredientele unei proclamări constituţionale pot fi regăsite: problemele,
dimensiunea, perioada, participanţii. Nu trebuie să uităm că în 2004, scena politică
europeană va fi complet diferită. Italia participă la alegeri în 2001 pentru a alege
un nou parlament pe cinci ani; vor fi cu siguranţă alegeri anticipate în Marea
Britanie, deoarece Tony Blair este presat de sondajele de opinie şi determinat să-şi
extindă aria de manevră în Europa; în Franţa, alegerile prezidenţiale şi
parlamentare din 2002 vor termina cu siguranţă coabitarea dintre Chirac şi
Jospin—care a avut un efect nociv asupra clarităţii alegerilor sale politice—în
favoarea celui din urma; şi în Germania, Cancelarul Schroder pare a se pregăti
pentru o victorie uşoară la alegerile din toamna lui 2002. Cu un euro solid, cu o
forţă de intervenţie militară consolidată în 2003 şi cu un Prim Ministru britanic
mai dispus să joace un rol hotărâtor pe scena europeană mai degrabă decât să
rămână în culise apar plauzibile negocierile de a da Uniunii o dimensiune
constituţională3.
De fapt, ce a fost important la Nisa nu se rezumă la rezultatele obţinute, cât
la noua balanţă de putere creată.
Cele două evenimente majore ale acestui summit au fost că axa franco-
germană, centrală în era Europei de după război, a lăsat cale liberă unor alianţe
mai fluide bazate pe probleme individuale, şi că Germania însăşi căuta un nou
leadership pe baza unor parteneriate mai strânse şi unei agende mai puţin
interguvernamentale.
Diviziunile între taberele ţărilor mai mici şi mai mari, foarte vizibile pe
1
R. Prodi pare să fi găsit formula adecvată pentru definirea exerciţiului în funcţiune, vorbind
în faţa Parlamentului European despre ―o dezbatere asupra redefinirii UE‖. Agence Europe, 14
februarie 2001, p. 4-5.
2
Nu este necesar să mai menţionăm faptul că Romano Prodi a apreciat public Primul
Ministru belgian, Guy Verhofstadt, pentru că a demonstrat la Nisa rolul ţării sale în inima Europei.
3
Experţii europeni vorbesc deja de un proces în trei faze: a) ―discuţia deschisă‖, practic cu
cea mai mare participare, b) ―discuţia structurată‖, în care parlamentele vor avea un rol central
împreună cu guvernele şi Comisia, şi vor conduce la crearea unui nou Tratat şi c) ―CGI scurtă şi de
luare a deciziilor‖ care nu vor redeschide dezbaterea ci o vor încheia. Ferdinando Riccardi în
Agence Europe, 16 februarie 2001, p.1.
37
perioada negocierilor, par a fi mai degrabă un fenomen trecător. În momentul în
care balanţa a fost restabilită cu mecanismele de luare a deciziilor, este normal şi
de aşteptat ca ţările mici să facă alianţe cu cele mari în ceea ce priveşte probleme
specifice, şi în funcţie de interesele lor materiale. Frontul nord-sud care pierdea
teren la această CGI, unde opera numai pentru a menţine unanimitatea în
administrarea Fondurilor Structurale, va fi erodat în următorii şase ani, înainte de a
dispărea, deoarece Grecia va atinge în curând 75% din nivelul mediu al celor 15
State Membre. Odată cu lărgirea, un nou front al ţărilor mai puţin dezvoltate este la
orizont, dar este mult mai probabil să ia forma unor alianţe suprapuse cu ţările mai
mari, mai ales Germania, decât să devină un ―bloc de ţări slabe‖ statice, care în
orice caz ar fi incapabile de a lărgi ―tortul‖ sau de a lua acţiuni decisive cum să
împartă tortul. În orice caz, reducerea relativă în ponderea ţărilor mici în general şi
tranziţia fostelor ţări mai mici către puteri intermediare va favoriza cu greu o astfel
de dezvoltare.
Cu siguranţă, situaţia este departe de a fi stabilă. Axa franco-germană poate
să recapete din nou putere1, dacă Marea Britanie rămâne în afara UME pentru mult
timp, şi leadership-ul german poate să aştepte că lărgirea nu respecta planul şi să se
simtă mai confortabilă într-o Uniune multipolară decât să urmărească mişcările
vecinului cel mare. Nu poate fi afirmat că, într-o Uniune de dimensiuni
continentale, şi asumând că Balcani s-ar stabiliza foarte repede, vom vedea
formarea de alianţe regionale aducând în joc interese care sunt mai degrabă
geografice decât scop în sine.
Ce este sigur este că UE va pondera în curând următoarea dilemă. Deoarece
în orice caz vom avea o Uniune mai puţin omogenă după lărgire, este mai bine să
folosim aceşti patru ani pentru a stabili o structură instituţională mai solidă pentru
garantarea unui minim de coeziune (opţiunea constituţională), sau ar fi de preferat
să lăsăm lucrurile să se dezvolte singure cu un rezultat de aşteptat cum că Uniunea
va fi mai degrabă o zonă de schimb liber luând iniţiative politice (opţiunea
interguvernamentală)? Este de crezut ca Declaraţia de la Nisa asupra viitorului
Uniunii confirmă că o majoritate de State Membre a ales prima opţiune - pentru
diferite motive. Acest grup, condus de Germania (acum puterea centrală) urmat de
Italia, ţările Benelux şi un număr de alte ţări mai mici (Portugalia şi Grecia), este
foarte probabil să-şi mărească dimensiunile şi puterea după alegeri succesive. Noii
intraţi vor tinde să se alinieze grupului, nu numai din afinitate pentru Germania,
dar din cazul că înţeleg că interesele lor vor fi mai bine protejate într-o Uniune
politică (chiar şi una mai ―soft‖), decât într-o zonă economică deschisa unui grad
de competiţie pe care nu-1 pot atinge sau adopta2.
Dacă toate acestea sunt adevărate, întrebarea de pus este cum şi pe ce scară
temporară Uniunii trebuie să îi fie date o constituţie limitată. Cele patru zone
1
A se vedea, Daniel Vernet: Berlin souhaite convaincre Paris d'approfondir l'integration
europeenne. Le Monde, 21/22 Ianuarie 2001.
2
Jacques Santer; L'Europe apres Nice. Discurs în faţa Uniunii Europene a Federaliştilor,
Bruxelles 23 ianuarie 2001.
38
acoperite de către Declaraţie constituie un punct de plecare prudent. Oricine se
poate gândi la utilitatea, sa zicem, a inserării Cartei Drepturilor Fundamentale în
Tratat1 sau a scopurilor finale ale procesului de integrare europeană, nu există nici
o îndoială că simplificarea Tratatelor, accentuând principiul subsidiarităţii şi
implicând parlamentele naţionale în acest proces toate reprezintă îmbunătăţiri
considerabile ale situaţiei prezente, şi ajută să facă edificiul mai, cuprinzător şi
transparent fără a-i afecta bazele.
Deoarece complexitatea subminează legitimitatea, simplificarea structurii
instituţionale europene poate ajuta la legitimizarea acesteia.
Suntem de acord cu J.H.H. WeiIer, care a repetat constant faptul că în
Tratate, şi în particular aplicarea şi interpretarea lor de către CEJ, deja formează o
Constituţie: ―Europa are acum o astfel de Constituţie. Europa are acum o astfel de
Constituţie. Europa şi-a stabilit propriul său tip de federalism. Funcţionează. De ce
să reparăm?‖2
Este adevărat că în acest experiment fără precedent implicând un transfer
voluntar de suveranitate de către un număr mare de ţări importante din punct de
vedere istoric, este mai bine să se avanseze gradual, fiind de acord cu aderarea la un
pact stabilit la fiecare pas decât să se proclame un ţel constituţional final de la început.
Elementul esenţial pare a fi realizarea obiectivelor individuale succesive mai
degrabă de a se grăbi într-o activitate de legitimitate dubioasă şi rezultate nesigure.
Pentru a vorbi în termeni juridici pragmatici, un Tratat bun este de preferat unei
Constituţii rele.3
Sprijinul public pentru fiecare pas înainte este de asemenea un parametru
vital în acest exerciţiu - un alt motiv de ce o iniţiativă de a crea o constituţie
trebuie cântărită cu grijă. Altfel riscăm să stopăm procesul de integrare, mai
degrabă decât să îl avansăm.
Tratatul de la Nisa nu a avut un succes răsunător. Dar nici nu a fost un eşec
complet: furnizează un cadru minim dar inadecvat pentru a purcede la lărgire, şi
oferă Uniunii posibilitatea de a consolida euro şi de a stabili ―un rol internaţional
relativ puternic, chiar şi în politica de apărare. Nu se poate susţine că noua
administraţie americană, care poate fi slăbită din cauza dubiilor asupra legitimităţii
sale ca şi rezultat al povestii electorale recente, va permite europenilor îndeajuns
spaţiu de respiro pentru a-şi consolida unitatea şi de a-şi revendica independenţa,
pe baza unei economii puternice şi fiabile şi pe baza unor capabilităţi militare.
Condiţiile par a fi adecvate pentru folosirea următorilor patru ani pentru a
îmbunătăţi lucrările Uniunii la toate nivelurile. Sunt mai multe lucruri importante
care trebuie să fie realizate care nu necesită amendamente la Tratate: reorganizarea
internă a tuturor instituţiilor şi restructurarea procesului normativ pentru a îl face
mai cuprinzător, mai atractiv şi mai eficient în ochii publicului sunt două
1
A se vedea mai sus, p.
2
J.H.H.Weiler: Federalism and constitutionalism..., op.cit.
3
După cum a declarat recent J. Delors, în timpul unui dialog cu Preşedintele W. Havel. A se
vedea, Le Monde, 2 februarie 2001.
39
precondiţii vitale pentru îmbarcarea cu succes într-o activitate constituţională.
CGI a anunţat pentru 2004 că se putea purcede în sarcina de simplificare a
Tratatelor, liber de orice agende ascunse. Dacă constituţia existentă a UE devine
mai vizibilă publicului şi nucleul său — dezbrăcat de problemele legislative şi
chiar normative - este mai uşor de revizuit, o altă condiţie importantă va fi
realizată pentru a convoca în consecinţă o Conferinţa Fondatoare reală.
Această CGI nu este nici prima nici ultima. La fel şi în ceea ce priveşte
următoarea deja anunţată a fi pasul final înspre un model al Statelor Unite a
Europei: după cum nu ştim nici numărul exact de State implicate şi nici contururile
geografice - lăsând la o parte cele instituţionale. Integrarea europeană va fi
realizată prin metoda comunitară sau deloc. Forma sa finală va fi produsul unui
proces de dezvoltare constituţională permanentă, în care factorul central în
schimbarea mentalităţilor va fi unica obligaţie la care toate părţile vor adera la
pactul încheiat pentru fiecare pas, purtând la etape din ce în ce mai avansate şi la o
Uniune şi mai strânsă între Statele Membre.1
Meritul Nisei a fost de a confirma încă odată acest fapt, care este poate cea
mai mare şi cea mai notabilă contribuţie a acestui bătrân continent la civilizaţia
contemporană.

2.4 Tratatul de la Lisabona

La 13 decembrie 2007 a fost semnat de către şefii de stat şi de guvern şi

miniştrii afacerilor externe ai UE, Tratatul de la Lisabona.
La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv, Nisa, Tratatul de la
Lisabona este un tratat de amendare a Tratatelor existente - Tratatul Uniunii
Europene (TUE), care îşi va păstra denumirea, şi Tratatul Comunităţilor Europene
(TCE), acesta din urmă urmând să fie redenumit Tratatul privind funcţionarea
Uniunii (TFUE). Cele două tratate, modificate conform prevederilor Tratatului de
la Lisabona, vor reprezenta tratatele de bază ale Uniunii şi vor avea o valoare
juridică egală. De asemenea, va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei
Atomice Europene (Euratom). 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii sunt anexate
Tratatului de la Lisabona2.
Tratatul de la Lisabona conţine aproape in totalitate prevederile Tratatului
Constituţional, aducând însă şi numeroase modificări. Acesta este urmarea firească
a procesului de reformă început in 2001 la Laeken.
Ratificarea tratatului este în curs şi se realizează conform practicilor
constituţionale proprii celor 27 state membre. România este unul dintre primele
state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul României finalizând procedura
de ratificare la data de 4 februarie 2008.

1
A se vedea dezbaterea actuală asupra redefinirii UE. F.Riccardi: A look behind the news,
Agence Europe, 7 martie 2001.
2
Site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe www.mae.ro
40
 La 12 iunie 2008, Irlanda a respins acest document, prin referendum.
Consiliul European de vară (Bruxelles, 19-20 iunie 2008) a luat notă de acest
rezultat, precum şi de faptul că procesul de ratificare va continua în celelalte state
membre. Consiliul European a convenit totodată să revină asupra acestei chestiuni
cu ocazia reuniunii sale din 15 octombrie 2008 pentru a examina calea de urmat în
continuare1.
Stat membru Data ratificării Modalitatea de Data depunerii
ratificare instrumentului de ratificare

Ungaria 17 decembrie 2007 Parlament 6 februarie 2008

Slovenia 29 ianuarie 2008 Parlament 30 aprilie 2008

Malta 29 ianuarie 2008 Parlament 6 februarie 2008

România 4 februarie 2008 Parlament 11 martie 2008

Franţa 8 februarie 2008 Parlament 14 februarie 2008

Bulgaria 21 martie 2008 Parlament 28 aprilie 2008

Polonia 2 aprilie 2008 Parlament

Slovacia 10 aprilie 2008 Parlament 24 iunie 2008

Portugalia 23 aprilie 2008 Parlament 17 iunie 2008

Danemarca 24 aprilie 2008 Parlament 29 mai 2008

Austria 24 aprilie 2008 Parlament 13 mai 2008

Letonia 8 mai 2008 Parlament 16 iunie 2008

Lituania 8 mai 2008 Parlament 26 august 2008

Germania 23 mai 2008 Parlament

Luxemburg 29 mai 2008 Parlament 21 iulie 2008

Finlanda 11 iunie 2008 Parlament 30 septembrie 2008

Estonia 11 iunie 2008 Parlament 23 septembrie 2008

Grecia 12 iunie 2008 Parlament 12 august 2008

Marea Britanie 18 iunie 2008 Parlament 16 iulie 2008

1
Site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe wwww.mae.ro
41
 Cipru 3 iulie 2008 Parlament 26 august 2008

Olanda 8 iulie 2008 Parlament 11septembrie 2008

Belgia 11 iulie 2008 Parlament

Spania 15 iulie 2008 Parlament 8 octombrie 2008

Italia 31 iulie 2008 Parlament 8 august 2008

Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a

Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine
de 490 de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile
aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura
o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor
cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor români.
Printre principalele inovaţii ce sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona, se
numără1:
 Acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor
Fundamentale. Carta este un adevărat compendiu al drepturilor de care
beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia europeană, precum dreptul la
integritate, interdicţia torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante,
dreptul la libertate, respectul vieţii private şi familiale, dreptul la educaţie,
dreptul de proprietate, non-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea
culturală, lingvistică şi religioasă etc.
 Întărirea rolului cetăţenilor (astfel, 1 milion de cetăţeni dintr-un număr
semnificativ de state membre pot solicita Comisiei să înainteze o propunere
într-un domeniu în care consideră că este necesară o acţiune a Uniunii).
 Consiliul European va avea un preşedinte stabil (cu un mandat de doi
ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii), conferind Uniunii mai multă
continuitate şi vizibilitate politică.
 Creşterea rolului Parlamentului European (acesta alege preşedintele
Comisiei Europene şi este implicat într-o măsură mai mare în procesul
legislativ, alături de Consiliu).
 Păstrarea principiului reprezentării în Comisia Europeană în condiţiile
"un stat, un comisar" până în 2014, după care Colegiul Comisiei va fi
restructurat (două treimi din numărul statelor membre, rotaţie egală).

1
Site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe www.mae.ro
42
 Rol întărit acordat parlamentelor naţionale (informarea acestora cu
privire la proiectele legislative iniţiate de Uniune sau asupra cererilor de
aderare; implicarea sporită a parlamentelor naţionale în aspecte privind
spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, consolidarea rolului acestora în
controlul subsidiarităţii).
 Extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu
majoritate calificată (în loc de unanimitate), fie prin aplicarea majorităţii
calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate
(azilul, migraţia, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, iniţiativele
înaltului Reprezentant pentru PESC, politica comună de transporturi,
obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi fondului de coeziune;
etc.), fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii
pentru care nu există baza juridică la acest moment în tratatele în vigoare
(resursele proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism,
protecţie civilă, cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării,
protecţia diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a unui stat membru
din Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de interes economic
general; ajutorul umanitar etc.). Noua modalitate va simplifica procesul
legislativ european, generând o mai mare eficienţă în luarea deciziilor
europene, cu rezultate concrete la nivelul cetăţenilor europeni.
 Menţinerea inovaţiilor aduse în materie de politică externă şi de
securitate comună din Tratatul Constituţional, precum şi în cea de
apărare, prin preluarea majorităţii prevederilor în aceste domenii. Astfel,
este introdusă posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre
interesate în domeniul de securitate şi apărare (cooperarea structurată
permanentă). De asemenea, este asigurată vizibilitatea şi coerenţa acţiunii
europene în aceste domenii, prin înfiinţarea postului de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
securitate, care va prezida Consiliul Relaţii Externe şi va fi în acelaşi timp
unul dintre vice-preşedinţii Comisiei. El va dispune, aşa cum prevedea TC,
de un serviciu diplomatic european.
 Acordarea personalităţii juridice unice Uniunii Europene (aspect care
va permite o coerenţă şi vizibilitate crescute a acesteia pe scena
internaţională, prin capacitatea de reprezentare sau de a deveni membru al
unei organizaţii internaţionale);
 Includerea principiului supremaţiei dreptului comunitar, consacrat în
prezent numai pe cale jurisprudenţială1.

1
Site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe www.mae.ro
43
 Capitolul 3

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Instituţiile Uniunii Europene sunt organizate pe principiul reprezentării
intereselor tuturor statelor membre, acţionând fiecare în limitele prerogativelor ce
le sunt conferite. Cadrul instituţional al Uniunii Europene are la bază ―triunghiul
instituţional‖ format din Consiliul Uniunii Europene, ParlamentuI European şi
Comisia Europeana.
Problematica instituţiilor europene va fi abordată în acest capitol prin
perspectiva creării lor prin Tratatele de la Paris (1954) şi Roma (1957), prin cea a
Tratatului de la Bruxelles din 1965, dar şi în conformitate cu modificările aduse de
Tratatele de la Maastricht (1992), Amstredam (1997) şi Nisa (2001).
Activitatea institutiilor Uniunii Europene este guvernata de trei principii
fundamentale:
1. principiul autonomiei de vointa – conform caruia institutiile
europene isi pot elabora regulamente proprii de organizare si
functionare; ele au autonomie, dar nu au personalitate juridica;
2. principiul atribuirii de competente – conform caruia institutiile
europene actioneaza numai in limita atributiilor care le sunt
atribuite in mod expres;
3. principiul echilibrului institutional – conform caruia competentele
institutiilor europene sunt clar delimitate, dar totodata intre aceste
institutii exista o stransa colaborare, cooperare.
Pe măsură ce competenţele Uniunii Europene s-au extins, instituţiile acesteia
s-au dezvoltat şi numărul lor a crescut, clasificându-se în două categorii:
1. instituţii principale sau organe principale - ParlamentuI European,
Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie, Curtea de
Conturi;
2. organe subsidiare sau comunitare - organele financiare comunitare, alte
organe comunitare - Banca Europeană de Investiţii, Banca Centrală Europeană,
Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor.

44
 3.1. ParlamentuI European
ParlamentuI European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma 1957
―popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene‖, fiind singura instituţie a
Uniunii ai cărei membri sunt aleţi prin vot universal , cu un scrutin proporţional,
fie la nivel regional (Belgia, Franţa, Italia, Polonia, Marea Britanie), fie pe scară
naţională (Austria, Danemarca, Spania, Luxemburg, Republica Cehă), fie în cadrul
unui sitem mixt (Germania) de către cetăţenii statelor membre1. În toate statele
membre ale Uniunii Europene se aplică reguli democratice comune: dreptul de vot
la 18 ani, principiul egalităţii între femei şi barbaţi şi mai ales votul secret. În
Belgia, Grecia, Cipru şi Luxemburg votul este obligatoriu.
Primele alegeri în mod direct au avut loc în iunie 1979. Mandatul deputaţilor
europeni este de 5 ani. Începând cu TratatuI de la Maastricht 1992, orice cetăţean
al Uniunii Europene poate vota sau candida la alegerile europene în ţara unde
locuieşte, indiferent de naţionalitatea sa.
În prezent, membrii Parlamentului European sunt în număr de 732.
Constituţia Europeană prevede faptul că numărul acestora nu va putea depăşi,
indiferent de numărul statelor membre, 750. Numărul de mandate este repartizat pe
ţări, în funcţie de mărimea acestora.
ParlamentuI European se reuneste şi delibereaza în mod public. Deciziile.
lucrarile de poziţie şi dezbaterile din cadrul acestuia sunt publicate în Jurnalul
Oficial al Comunitaţilor Europene2.
Deputaţii beneficiază de imunităţi şi privilegii, ei neputând fi cercetaţi,
reţinuţi sau urmăriţi, datorită voturilor sau opiniilor exercitate în timpul
mandatului. Deputaţii primesc aceeaşi indemnizaţie parlamentară ca şi deputaţii
naţionali ai fiecărei ţări, indemnizaţie care este plătită de statul membru în care au
fost aleşi, acest fapt generând inegalităţi materiale dificil de admis. Deputaţii
europeni au obligaţia de a consemna într-un registru public activităţile lor
profesionale şi orice altă funcţie sau activitate remunerată.
ParlamentuI european, din punct de vedere organizatoric, cuprinde Biroul,
Conferinţa Presedinţilor, comisiile şi grupurile politice parlamentare.
Biroul este format dintr-un preşedinte, 14 vicepresedinţi şi 5 chestori aleşi pe
o perioadă de 2 ani şi jumătate, de către Parlament printr-un scrutin secret.
Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în
relaţiile internaţionale, şi de asemenea prezidează sesiunile plenare al
Parlamentului, precum şi întâlnirile Biroului şi ale Conferinţei Presedinţilor.
Printre responsabilităţile Biroului se numără bugetul Parlamentului, precum şi
activităţi administrative şi de personal.
Conferinţa Presedinţilor, care a înlocuit Biroul lărgit, este organul politic al
Parlamentului, formată din preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupărilor
politice parlamentare. Rolul Conferinţei este acela de a stabili ordinea de zi a

1
Documente oficiale ale Centrului de Informare al Comisiei Europene în Romania.
2
Site-ul Uniunii Europene www.europa.eu.int.
45
şedinţelor plenare, precum şi componenţa şi numărul comisiilor şi delegaţiilor
parlamentare.
Totodată se constituie comisii permanente - în prezent numărul acestora este
de 17, care asigură continuitatea activităţii Parlamentului între sesiuni, comisii
temporare, pentru o perioadă de 12 luni, comisii de anchetă, precum şi comisii
parlamentare mixte.
Deputaţii europeni nu sunt organizaţi în delegaţii naţionale, ci în grupări
politice -în prezent, Parlamentul European cuprinde şapte grupări politice, precum
şi deputaţi neînscrişi. Aceste grupuri politice sunt următoarele: grupul partidului
socialist, grupul partidului popular european, grupul partidului liberal, democratic
şi reformator, grupul verzilor, grupul confederal al stangiilor unite europene,
grupul uniunii pentru Europa naţiunilor, grupul democrat european şi grupul celor
neînscrişi.
Grupurile politice se constituie prin remiterea unei declaraţii a preşedintelui
Parlamentului, declaraţie care cuprinde denumirea grupului, semnătura membrilor
săi şi componenta Biroului. Nici un deputat nu poate să fie în mai multe grupuri
politice în acelaşi timp. Grupurile politice au buget propriu, au propriul secretariat
şi desfăşoară activităţi proprii.
Ca orice parlament, Parlamentul European exercită trei funcţii fundamentale:
funcţia legislativă, funcţia bugetară şi controlul politic asupra instituţiilor europene.
Funcţia legislativa: În cadrul Uniunii Europene, puterea legislativă este
deţinută de către Parlamentul European, alături de Consiuliul Uniunii Europene.
Parlamentul îşi exercită funcţia legislativă prin 4 proceduri de decizie diferite, în
funcţie de propunerea legislativă în cauză:
• procedura de consultare simplă - Parlamentul îşi dă avizul consultativ;
• procedura de cooperare - Parlamentul poate respinge propunerea legislativă
într-o a doua lectură, pe care Consiliul nu o va putea respinge decât în unanimitate
;
• procedura de codecizie - În cazul în care Consiliul nu a ţinut seama de
decizia Parlamentului în adoptare poziţiei comune, Parlamentul poate impiedica
adoptarea propunerii;
• procedura de aviz conform - Parlamentul poate accepta sau respinge o
propunere, dar nu o poate modifica.
Funcţia bugetară: Comisia pregăteşte, anual, un proiect de buget care este
supus aprobării Consiliului. Parlamentul poate propune sau chiar modifica
repartizarea sau sumele alocate în anumite secţiuni ale bugetului. Forma finală a
bugetului Uniunii Europene este adoptată de către Parlamentul European, de
regulă în luna decembrie.
Controlul politic Parlamentul îl exercită în ceea ce priveşte activitatea
Comisiei, prin aprobarea numirii membrilor Comisiei şi a preşedintelui acesteia,
posibilitatea de a demite Comisia Europeană. De asemenea, la cererea unui sfert
din membri săi Parlamentul poate constitui comisii de anchetă.
Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde se reuneşte în plen o
46
săptămână în fiecare lună. În perioadele dintre reuniunie lunare , două săptămâni
sunt consacrate reuniunilor din cadrul comisiilor permanente specializate şi o
săptămână întrunirilor din cadrul grupurilor politice, la Bruxelles. Secretariatul
general al Parlamentului European, precum şi serviciile au sediul la Luxemburg. În
fiecare stat membru al Uniunii Europene îşi are sediul câte un Birou de informare
al Parlamentului. Parlamentul european lucrează în toate limbile oficiale ale
Uniunii.

3.2. Consiliul European

Consiliul European reuneste de doua ori pe an, in lunile iunie si decembrie,

sefii de stat sau de guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene si
Presedintele Comisiei Europene. Acestia sunt asistati de catre ministrii Afacerilor
Externe si de cate un membru al Comisiei. Consiliul European este o structura
suprainstitutionala, el nefiind prevazut in Tratate initiale, fiind rezultatul unui
proces istoric. Aceasta institutie nu trebuie confundata cu Consiliul Europei, care
este o organizatie interguvernamentala continentala ce activeaza in principal in
domeniul drepturilor omului, si nici cu Consiliul Uniunii Europene, care reuneste
reprezentantii statelor membre ale Uniunii Europene la nivel ministerial.

Aceasta institutie a evoluat in ultimii treizeci de ani. Intalniri ale sefilor de

guvern au avut loc inca incepand cu 1960, dar decizia de a institutionaliza aceste
intalniri a fost luata cu ocazia summit-ului de la Paris din 1974. Asemenea intalniri
ale Consiliului European au continuat si in anii ’70 si ’80, chiar daca nu exista nici
o prevedere legala cu privire la aceasta institutie.
Actul Unic European (1986) este tratatul care oficializeaza institutia
Consiliului European. Potrivit acestuia, ca Consiliul European va beneficia de un
suport juridic conventional, va fi compus din sefii de stat si/sau de guvern ai
statelor membre ale Comunitatilor europene, asistati de ministrii afacerilor externe,
precum si de presedintele Comisiei, si se va reuni de doua ori pe an.
Insa statutul oficial este dobandit de Consiliul European odata cu Tratatul
de la Maastricht (semnat in 1992, care a intrat in vigoare in 1993), in conformitate
cu care Consiliul defineste orientarile politice generale, are atributii in ceea ce
priveste politica externa a Uniunii, precum si in ceea ce priveste Uniunea
economica si monetara. Cu toate ca articolul 4 al Tratatului de la Maastricht
prevede faptul ca Consilul European se va intalni de doua ori pe an, Consiliul
European de la Lisabona din anul 2000 a decis ca o a treia intalnire va fi tinuta in
fiecare primavara, in contextul noii strategii economice, de ocupare si de coeziune
sociala1. In 2002, Consiliul European de la Sevillia a decis ca reniunile Consiliului
European sa aiba loc de doua ori pe semenstru (de patru ori pe an).

1
Craig, Paul; De Burca, Grainne, ―EU Law – Text, Cases and Materials‖, Third Edition,
Oxford University Press, 2003, p 72
47
 Relatiile intre Consiliul European si celelalte institutii ale Uniunii
Europene au evoluat de-a lungul anilor. Initial reuniunile sefilor de stat au fost
privite cu o oarecare retinere de catre unele institutii cum ar fi Comisia Europeana,
deoarece, uneori, aceste reuniuni erau tinute in secret, iar membrii Comisiei erau
exclusi. Acum, aceste tensiuni nu mai exista, iar presedintele Comisiei Europene
este membru al Consiliului European1.

Consiliul European are rolul de a defini orientarile politice, economice si

sociale generale, in cadrul acestuia sunt stabilite prioritatile Uniunii, precum si
calendarul constructiei europene, defineste noile sectoare de activitate comunitara.
Consiliul European poate avea initiative in vederea combaterii somajului, cresterii
competitivitatii si promovarii convergentei economiilor statelor membre -
centralizarea aspectelor legate de dezvoltarea economica ducand la vitalizarea
Uniunii.
Cele mai importante probleme abordate in cadrul discutiilor care au loc cu
ocazia Consiliilor sunt legate de dezvoltarea Comunitatilor si a Uniunii Europene
insasi. Modificarile semnificative ale tratatelor unionale sunt precedate de
Conferinte Interguvernamentale. De asemenea, Consiliul European este forul care
confirma cele mai importante schimbari in structura institutionala a Uniunii
Europene. Un exemplu in acest sens il constituie decizia Consiliului European de a
mari numarul membrilor Parlametului dupa unificarea Germaniei2.
Un alt aspect important abordat in cadrul Consiliului il constituie medierea
conflictelor care apar de-a lungul evolutiei Uniunii, un exemplu ar putea fi
discutiile legate de buget – cine si cat contribuie, cui ii revin beneficiile financiare,
subiect care a continuat sa genereze dispute intre statele membre la inceputul si la
sfarsitul anilor 19803.
Deciziile luate in cadrul Consiliului, prin consens, sunt foarte importante
din punct de vedere politic, dar nu au valoare juridica ; pentru a fi puse in aplicare
este necesar sa se urmeze procedura de adoptare a textelor juridice comunitare4.
Activitatea Consiliului European se concretizeaza in adoptarea urmatoarelor
documente:
 Decizii, pentru problemele cele mai importante;
 Decizii de procedura, cu ajutorul carora se realizeaza declinarea de
competenta in favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor
institutii comunitare;
 Orientari si directive;

1
Craig, Paul; De Burca, Grainne, op.cit. p 74
2
Craig, Paul; De Burca, Grainne, op.cit. p 73
3
Idem 18
4
Documente oficiale ale Centrului de Informare al Comisiei Europene in Romania
48
  Declaratii1.

Consiliul European se reuneste in tara care detine presedintia Uniunii

Europene, si se poate reuni de asemenea intr-un Consiliu extraordinar ori de cate
ori este nevoie. Reuniunile Consiliului European dureaza de obicei, doua zile, iar
concluziile finale sunt publicate.
Discutiile din cadrul Consiliilor Europene sunt conduse de seful de stat sau
de guvern al statului care detine Presedintia Consiliului Uniunii. Acesta
actioneaza ca primus inter pares, avand insa si responsabilitatea de a trasa liniile
politice directoare ale reuniunii, dupa ce a luat act de pozitiile statelor membre2 .
Tratatul Constitutional contine o modificare importanta in ceea ce priveste
Consiliul European – infiintarea unei noi pozitii aceea de Presedinte permanent al
Consiliului, mandatul acestuia fiind de doi ani si jumatate.

3.3. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene poartă actuala denumire după intrarea în

vigoarea a Tratatului de la Maastricht în 1993, înlocuind astfel vechiul ―Consiliu al
Comunităţilor Europene‖ care luase fiinţă în 1965 prin Tratatul de la Bruxelles.
Consiliul este compus din reprezentanţi ai statelor membre cu drepturi
depline la nivel ministerial, abilitaţi să angajeze prin voturile lor guvernele pe care
le reprezintă pentru o perioadă determinată. Membrii Consiliului sunt responsabili
din punct de vedere politic în faţa Parlamentului statului din care provin şi în faţa
opiniei publice. Principalii reprezentanţi ai statelor membre sunt miniştrii de
externe, dar alături de aceştia pot participa la lucrări şi alţi miniştri, în funcţie de
importanţa subiectelor dezbătute. În concluzie, componenţa Consiliului se
modifică în funcţie de ordinea de zi: miniştrii Afacerilor Externe se reunesc în
Consiliul Afaceri Generale, având pe ordinea de zi relaţiile externe şi probleme de
politică generală, miniştrii Economiei se reusesc în cadrul Consiliului economie-
finanţe.
Presedinţia este deţinută de fiecare stat membru timp de şase luni, prin
rotaţie, printr-o ordine prestabilită prin tratat, şi are rolul de a organiza şi prezida
reuniunile, dar şi de a veghea la coerenţa şi la continuitatea procesului de decizie.
Consiliul se reuneşte la iniţiativa preşedintelui, fie a unui stat membru, fie a
Comisiei Europene. În îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, Consiliul este asistat de
un Secretariat General, condus de un secretar general, numit de Consiliu cu
unanimitate de voturi. Secretarul general participă la sesiunile Consiliului, are
rolul de a asigura buna funcţionare a Secretariatului şi deţine funcţia de Înalt
Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună.
Consiliul coordonează activităţile Uniunii Europene, politicile economice

1
Augustin Fuerea, op.cit. p 48
2
Enciclopedia Uniunii Europene, p.85
49
generale ale Uniunii, obiectivul său principal fiind acela de a crea piaţa unică, un
spaţiu fără frontiere interne. De asemenea, încheie în numele Uniunii Europene
acorduri Internaţionale, şi aprobă, împreună cu Parlamentui, bugetul comunitar.
Tot în atribuţiile Consiliului Uniunii Europene intră şi cooperarea
interguvernamentală în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună
(PESC), şi coordonarea acţiunilor statelor membre în domeniile care ţin de ordinea
publică şi cooperarea judiciară în materie penală.
Prin Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999,
responsabilităţile Consiliului au fost extinse şi la alte domenii care au fost
asimilate domeniului comunitar cum ar fi suprimarea controalelor la frontierele
interne, lupta impotriva criminalitaţii internaţionale şi impotriva traficului de
droguri, politica în domeniul imigrării.
Atât Tratatul de la Bruxelles, cât mai ales Tratatul de la Maastricht
evidenţiază rolul deosebit pe care îl deţine Comitetul reprezentanţilor permanenţi
ai statelor membre (COREPER), care este compus din reprezentanţii permanenţi ai
statelor membre. Fiecare stat membru al Uniunii Europene are la Bruxelles o
misiune permanentă condusă de un ambasador. Cei 25 de reprezentanţi se reunesc
săptămânal şi pregătesc lucrările Consiliului, pe baza rapoartelor grupurilor de
lucru specializate, formate din experţi din fiecare stat membru. COREPER are
următoarele atribuţii importante: asistă Consiliul în pregătirea deciziilor sale,
examinează toate punctele aflate pe ordinea de zi a lucrărilor Consiliului , creează
comitete şi grupuri de lucru.
Consiliul Uniunii Europene adoptă mai multe tipuri de acte: regulamente,
decizii, directive, recomandări şi avize. În ceea ce priveşte regulile de votare,
Consiliul cunoaşte trei modalitaţi:
1. Votul cu majoritate simplă - se socoteşte în funcţie de numărul de membri
ai Consiliului şi nu în funcţie de numărul celor prezenţi.
2. Votul cu majoritate calificată - este modalitatea cel mai des folosită,
voturile celor 25 au o pondere diferită, stabilită datorită unor criterii de diferenţiere
demografice, politice, economice.
3. Votul în unanimitate - nu este necesar ca toate statele membre să voteze în
favoarea deciziei, abţinerea membrilor prezenţi nefiind un obstacol în adoptarea
hotărârilor Consiliului.
Tratatul de la Nisa (2001) a extins votul în majoritate calificată la
următoarele domenii, în care era necesară unanimitatea - care ar fi fost destul de
dificil de atins în cadrul unui Consiliu format din 27 de membri: coeziunea
economică şi socială, încheierea de acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii
intelectuale şi al serviciilor.
3.4. Comisia Europeană

Comisia Europeană, ca instituţie comunitară, pune în valoare interesele

comunitare dincolo de interesele statelor membre, exprimând interesele fiecarei
Comunităţi. Comisia europeană se substituie Înaltei Autoritaţi instituite prin
50
TratatuI C.E.C.O..
Comisia europeană are sediul la Bruxelles şi este considerată organul
executiv comunitar. Membrii Comisiei, denumiţi comisari europeni, sunt în număr
de 25, aleşi pentru un mandat de 5 ani, criteriul fiind competenţa acestora şi
garanţiile de independenţă. Cu toate că comisarii sunt cetăţeni ai statelor membre,
ei nu reprezintă aceste state, şi nu acceptă influenţa vreunui guvern sau organism
comunitar sau extracomunitar. De asemenea, pe toată durata mandatului lor,
aceştia nu au voie să exercite nici o altă activitate profesională, depunând un
angajament solemn pentru a respecta angajamentele avute. În cazul în care nu îşi
respectă obligaţiile comisarii pot fi demişi din oficiu de către Curtea de Justiţie la
sesizarea Consiliului sau a Comisiei în ansamblul ei. Mandatul comisarilor
europeni poate fi reînnoit. Comisia trebuie să aibă în componenţa sa cel puţin câte
un membru din fiecare stat membru, în conformitate cu prevederile Tratatului de la
Nisa (2001), iar în momentul în care numărul statelor membre va fi de 27, numărul
comisarilor va inferior numărului de state şi aceştia vor fi aleşi pe baza unui sistem
de rotaţie egalitară. Preşedintele Comisiei europene este desemnat de către statele
membre, de comun acord, urmând apoi să primescă acordul Parlamentului.
Presedintele este asistat în pregătirea lucrărilor Comisiei de către un Secretar
general. Funcţia de comisar european poate înceta în una din următoarele situaţii:
• la expirarea mandatului;
• prin demisie voluntară;
• demitere din oficiu;
• în caz de deces;
• printr-o moţiune de cenzură a Parlamentului, când Comisia poate
demisiona în bloc.
În cadrul Comisiei este instituit un sistem de delegare de competenţă, în
sensul că fiecare membru al ei primeşte o responsabilitate, în cadrul unui anumit
sector de activitate, fiind responsabili de pregătirea lucrărilor Comisiei şi de
executarea deciziilor sale.
Comisia europeană este considerată ―gardianul tratatelor‖, asigurându-se că
prevederile Tratatelor şi măsurile luate de celelate instituţii să fie aplicate. În cazul
în care Comisia constată că un stat membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i revin,
în conformitate cu tratele, Comisia poate emite un aviz motivat, iar în cazul în care
statul respectiv nu îşi onorează obligaţia, Comisia sesizează Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene.
Comisia devine dreptul unic de iniţiativă în elaborarea actelor din cadrul
politicilor comunitare şi exercită puterile conferite de Consiliu. Comisia europeană
are, de asemenea, competenţă decizională şi de executare, putând formula
recomandări şi avize în cadrul politicilor comunitare şi al cooperarii în domeniul
justiţiei şi al afacerilor interne. Având calitatea de organ executiv al Uniunii
Europene, Comisia are responsabilitatea de a implementa şi coordona politicile,
contribuind hotărâtor la pregătirea şi conturarea măsurilor luate de Consiliu şi de
Parlament. Una din atribuţiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual
51
al Uniunii Europene şi a Fondurilor Structurale. Comisia europeană are atribuţii de
control şi de impunere a respectării legislaţiei comunitare.
Comisia este autorizată de către Consiliu să deschidă şi să conducă negocieri
cu state terţe sau organizaţii internaţionale, negocierile fiind conduse în
conformitate cu direcţiile trasate de Consiliu. În ceea ce priveste acordurile
încheiate cu statele candidate, rolul de negociator îi revine Comisiei Europene.
Din punct de vedere administrativ, Comisia este cea mai mare instituţie a
Uniunii Europene, având un număr de 15.000 de angajaţi. Limbile principale de
lucru ale Comisiei sunt engleza, franceza şi germana. Comisia Europeană are
Reprezentanţe în toate statele membre ale Uniunii Europene şi Delegaţii în statele
candidate şi în statele terţe.

3.5. Curtea Europeană de Conturi

Curtea de Conturi dobândeşte statutul de instituţie comunitară în urma

Tratatului de la Maastricht, în 1993, până la acea dată ea având statut de organ
complementar comunitar cu caracter tehnic. Curtea de Conturi a fost creată prin
Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 şi funcţională din octombrie 1977.
Curtea de Conturi are un număr de 25 de membri, câte un reprezentant din
fiecare stat membru, aleşi de către Consiliul Uniunii Europene prin vot în
unanimitate, în urma consultării Parlamentului European. Mandatul membrilor
este de 6 ani, cu posibilitatea de reînnoire. Membri Curţii de Conturi îşi desfăşoară
activitatea în deplină independenţă, neacceptând nici un fel de instrucţiuni de la
nici un guvern sau alt organism. Preşedintele Curţii de Conturi este ales din rândul
membrilor acesteia pentru o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii
mandatului şi el are rolul de a reprezenta Curtea de Conturi pe plan extern, precum
şi de a asigura buna funcţionare a activităţilor Curţii. Mandatul membrilor Curţii
de Conturi poate înceta în momentul în care se ajunge la termen, în caz de deces,
prin demisie voluntară sau demisie din oficiu - în caz de nerespectare a obligaţiilor
ce-i revin.
Curtea de Conturi este competentă să verifice conturile totalităţii veniturilor
şi cheltuielilor Uniunii, execuţia bugetului Uniunii Europene, alături de
Parlamentul European şi de Consiliu. Curtea verifică financiar instituţiile Uniunii
Europene, agenţiile, fundaţiile, institutele şi a altor organisme care aparţin de
Uniune, avand un dublu scop, pe de o parte de a îmbunătăţi gestionarea resurselor
financiare şi informarea cetăţenilor Uniunii Europene cu privire la utilizarea
fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.
Curtea de Conturi întocmeşte un Raport anual după încheierea fiecărui
exerciţiu financiar, raport care este transmis celorlate instituţii şi publicat în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Curtea de Conturi îşi poate organiza
independent modul în care să îşi desfăşoare activitatea de audit, precum şi
publicarea rapoartelor.
Curtea de Conturi, în cazul în care auditorii descoperă nereguli, anunţă
52
organismele comunitare competente spre a lua măsurile necesare, ea neavând
prerogative jurisdicţionale.
Sediul Curţii de Conturi de află la Luxemburg.

3.6. Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a fost instituită în urma

Tratatului de la Paris (1952) şi este principala instituţie comunitară care asigură
funcţia jurisdicţională în cadrul Uniunii Europene, şi care veghează la respectarea
dreptului comunitar. Actul Unic European a creat încă o instituţie situată pe lângă
Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă - cu scopul de a consolida
garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel
al autorităţii judiciare.
Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă au sediul la Luxemburg.
Curtea de Justiţie are în componenţa 25 de judecatori - câte unul pentru
fiecare stat membru, şi 9 avocaţi generali, numiţi de statele membre de comun
acord. Atât judecătorii cât şi avocaţii generali sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani; la
fiecare 3 ani se produce o reînnoire parţială a acestora. Judecătorii desemnează
dintre ei pe preşedintele Curţii pentru un mandat de 3 ani care poate fi reînnoit.
Rolul preşedintelui Curţii este acela de a conduce lucrările Curţii, precum şi de a
prezida audierile acesteia.
Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, rolul
lor fiind acela de a prezenta public, imparţial şi independent, concluzii motivate cu
privire la cauzele supuse Curţii de Justiţie.
Curtea îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare, dar datorită volumului
mare de cauze s-a prevăzut posibilitatea creării unor camere compuse din 3 sau 5
judecători;
Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de
judecători.
Cea mai importantă competentă jurisdicţională o reprezintă controlul
legalităţii actelor instituţiilor comunitare, care se poate realiza pe calea recursului
în anulare, a recursului în carenţă şi a excepţiei de ilegalitate.
Recursul în anulare constă în posibiliatea deschisă statelor, instituţiilor
comunitare şi persoanelor fizice sau juridice de a ataca în faţa Curţii un act
obligatoriu şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea acestuia. Recursul în
anulare desfiinţează şi nu modifică un act. Motivele recursului în anulare sunt
încălcarea tratatului sau a oricăror reguli de drept referitoare la aplicarea sa, pentru
incompetenţă. Termenul de recurs este de două luni de la publicarea actului
respectiv în Jurnalul Oficial al Uniunii.
Recursul în carenţă constă în posibilitatea deschisă statelor, a instituţiilor
comunitare, a persoanelor juridice sau fizice, în situaţii limitate, de a ataca refuzul
instituţiilor comunitare de a decide în anumite situaţii în care acestea au obligaţia
de a lua o anumită măsură.
53
 Excepţia de ilegalitate - orice parte poate invoca ilegalitatea unor acte, în
această situaţie Curtea nu anulează actul a cărui identitate este contestată, ci doar îl
declară inaplicabil, cu privire la cel care a făcut reclamaţia.

3.7. Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeana de Investitii (B.E.I.) a fost infintata prin Tratatul de la

Roma, in anul 1958, avand scopul initial de a finanta investitiile majore in
infrastructura statelor membre in vederea realizarii pietei unice si a coeziunii
economice si sociale intre statele membre1. Cu toate ca Banca are o personalitate
distincta fata de Uniunea Europeana, functionand ca oricare alta banca in
conformitate cu statutul sau, ea ramane strans legata de Uniune prin obiectivele
comune.
Principalul scop al Bancii Europene de Investitii este acela de a contribui la
dezvoltarea echilibrata a Pietei comune prin acordarea de imprumuturi si garantii
pentru investitii productive care sa contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale
Uniunii Europene: dezvoltarea regionala, cresterea economica, competitivitatea,
ocuparea fortei de munca, protectia mediului inconjurator.
Banca coopereaza cu institutiile Uniunii, unii dintre reprezentantii sai fac
parte din comitete ale Parlamentului European, iar Presedintele2 Bancii poate
asista la intrunirile Consiliului.
Banca Europeana de Investitii este o banca non-profit si nu primeste bani din
conturile de economii si din conturile curente, si nici nu foloseste fonduri din
bugetul UE. In schimb, B.E.I. este finantata prin imprumuturile de pe pietele
financiare si prin banii primiti de la actionarii bancii acestia fiind reprezentati de
statele membre ale Uniunii Europene. Acestea subscriu impreuna la capitalul
Bancii, fiecare contributie reprezentand ponderea econmica in cadrul Uniunii.
Faptul ca Banca are ca actionari statele membre face ca aceasta sa detina cel
mai mare credit rating (AAA) pe pietele monetare, de unde poate sa stranga sume
foarte mari in conditii foarte bune; datorita pozitiei pe piata de capital, B.E.I. poate
strange fonduri cu dobanzi mici, ceeace ii permite sa acorde credite cu dobanzi
mici pentru realizarea unor investitii compatibile cu domeniile prioritare ale
Uniunii Europene.
Aceasta face ca Banca sa poate investi in proiecte de interes public, proiecte
care altfel nu ar putea functiona, nefiind eligibile pentru alte fonduri – sau le-ar fi
imprumutat cu dobanzi mari.
Banca este o institutie autonoma, care isi ia deciziile independent, bazandu-
se doar pe meritele fiecarui proiect si pe oportunitatile pe care le ofera piata
financiara. Anual Banca Europeana de Investitii prezinta un raport in care sunt
1
Luciana Alexandra Ghica, ―Enciclopedia Uniunii Europene‖, p.111, Ed. Meronia,
Bucuresti, 2006
2
Philippe Maystadt, din Belgia, a devenit Presedintele Bancii Europene de Investitii, la 1
ianuarie 2000.
54
cuprinse toate activitatile care au avut loc.
In ceea ce priveste structura functionala a Bancii, aceasta are trei organisme:
- Consiliul guvernatorilor, ai carui membri sunt ministrii delegati ai statelor
membre ale Uniunii Europene, numarul acestora fiind de 25. Ministrii delegati
sunt in general ministrii de finante din statele membre. Consiliul are rolul de a da
directiile generale ale politicilor ce urmeaza sa fie urmarite de B.E.I.. Astfel, in
cadrul Consiliului se stabilesc politicile de creditare, se aproba bilantul si raportul
anual, sunt autorizate finantarile din afara Uniunii Europene.
- Consiliul Directorilor, care este alcatuit din 26 de directori, cate unul
nominalizat de fiecare stat membru, si unul nominalizat de catre Comisia
Europeana; presedintele si vicepresedintii Consiliului directorilor sunt numiti de
catre Consiliul guvernatorilor, pentru un mandat de 6 ani. Rolul Consiliului este
acela de a pune in aplicare deciziile luate de catre Consiliul Guvernatorilor,precum
si gestionarea curenta a Bancii1.
- Comitetul de management, care reprezinta executivul permanent al Bancii,
si care este alcatuit dintr-un presedinte si 8 vicepresedinti alesi de Consiliul
Guvernatorilor, pentru o perioada de 5 ani,pe baza propunerilor venite de la
Consiliul Directorilor.
- Comitetul de Audit, ai carui membrii sunt de asemenea numiti de catre
Consiliul Guvernatorilor.
Activitatea Bancii se desfasoara pe baza unui document strategic ―Planul
Operational Corporativ‖ care este aprobat de Consiliul Directorilor, si este un
document care defineste politica BEI pe termen mediu si stabileste prioritatile
operationale avand in vedere obiectivele stabilite de Consiliul Guvernatorilor.2
Banca Europeana de Investitii este, de asemenea si actionarul majoritar al
Fondului European de Investitii. Acesta a fost fondat in 1994 – decizia fiind
luata de catre Consiliul European de la Edinburg, in 1992 – si a avut ca scop
sprijinirea infiintarii intreprinderilor mici si mijlocii; rolul sau fiind acela de a
contribui la realizarea obiectivelor comunitare.
Atat Sediul Bancii Europene de Investitii, cat si sediul Fondului European de
Investitii se afla la Luxemburg. Fondul nu acorda imprumuturi investitorilor si nici
nu investeste direct in nici o firma, ci el lucreaza prin intermediul bancilor, sau alti
intermediari financiari, folosind atat fonduri proprii cat si fonduri ale Bancii
Europene de Investitii sau ale Uniunii Europene.
Fondul European de Investitii este activ in statele membre ale Uniunii, dar si in
Bulgaria, Romania si Turcia, si in alte trei state Islanda, Liechtenstein si Norvegia.

3.8. Banca Centrală Europeană

1
Augustin Fuerea, ―Institutiile Uniunii Europene‖p156, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2002
2
Studiu al Institutului European din Romania ―Uniunea europeana : istoric, institutii, procese
decizionale‖, elaborate in cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02, Seria Micromonografii –
Politici Europene www.ier.ro
55
 Banca Centrala Europeana (B.C.E.) a fost infiintata prin Tratatul de la
Maastricht, luand locul Institutului Monetar European in 1998, si este cea mai
noua institutie a Uniunii Europene, avand sediul la Frankfurt. Banca Centrala
Europeana este independenta din punct de vedere institutional si din punct de
vedere financiar, fiind o institutie singulara si complexa. Printre atributiile sale este
si aceea de a autoriza emiterea de bancnote, precum si de a hotara volumul de
monede Euro emise. De asemenea B.C.E. este responsabila pentru implementarea
politicii monetare si economice a Uniunii, principalul obiectiv fiind acela de a
asigura stabilitatea preturilor, astfel incat economia europeana sa nu fie afectata de
procese inflationiste.
Banca este responsabila pentru mentinerea stabilitatii in zona euro,
asigurandu-se ca prin masurile luate cresterea an de an a preturilor de consum este
mai mica de 2%. Acest lucru se realizeaza prin doua actiuni:
1. Controlul ofertei de bani de pe piata – daca oferta de bani este mult mai
mare decat oferta de bunuri si servicii va rezulta inflatie;
2. Monitorizarea evolutiei preturilor – analizand riscul vor sa conduca la
stabilitatea preturilor in zona Euro.
Banca Centala Europeana trebuie analizata prin prisma a doua caracteristici
principale: este o banca centrala – deoarece administreaza incepand cu 1 ianuarie
1999 sistemul monetar in EURO, joaca un rol important in conducerea politicilor
economice, si este o institutie supranationala – deoarece organizeaza relatiile
monetare intre mai multe tari cum a facut si Sistemul Monetar European, este
instanta federala in Uniunea Europeana.
Pentru a-si putea indeplini obiectivele, Banca Centrala Europeana lucreaza
cu Sistemul European al Bancilor Centrale (S.E.B.C.), care cuprinde bancile
centrale ale tututror celor 25 de state membre. Atributiile fudamentale ale SEBC
sunt urmatoarele:
 Definirea si implementarea politicii monetare a Uniunii Europene;
 Desfasurarea actiunilor de schimb;
 Promovarea unui sistem eficient de plati;
 Pastrarea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
Sistemul European al Bancilor Centrale contribuie la buna conducerea a
politicilor promovate de autoritatile competente in ceea ce priveste controlul
prudential al institutiilor de credit si stabilitatea sistemului financiar1.
S.E.B.C. este coordonat de catre organele de decizie ale Bancii Centrale
Europene.
Cele 12 state membre care au aderat la EURO si bancile lor centrale,
impreuna cu Banca Centrala Europeana alcatuiesc Eurosistemul.
Banca Centrala Europeana este independenta, institutiile Uniunii Europene si
guvernele statelor membre trebuie sa respecte acest principiu si nu au voie sa
1
Augustin Fuerea, op.cit.p.160
56
exercite nici un fel de influenta asupra B.C.E. sau bancilor centrale nationale.
Structura organizatorica a Bancii Centrale Europene este alcatuita din
Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Director, Presedintele, Consiliul General al
Bancii Centrale Europene.
 Consiliul Guvernatorilor reprezinta organul suprem de decizie, definind
politica monetara a eurosistemului, reglementeaza limita rezervelor obligatorii. In
componenta sa intra cei sase membri ai Comitetului Director si guvernatorii celor
12 banci centrale ale statelor care formeaza zona euro, fiecare membru dispunand
de un singur vot, iar deciziile sunt luate prin majoritate simpla. Consiliul este
prezidat de presedintele Bancii Centrale Europene, si se intruneste de cel putin
zece ori pe an1.
 Comitetul Director pune in aplicare politica monetara adoptata de
Consiliul Guvernatorilor, are responsabilitatea afacerilor curente ale Bancii
Centrale Europene, are putere de decizie, pregateste reuniunile Consiliului
Guvernatorilor, emite instructiuni pentru bancile centrale nationale ale statelor
membre; Comitetul Director are in componenta sa presedintele, vice-presedintele
si alti patru membri, numiti pentru un mandat de 8 ani, fara posibilitatea de
reinnoire.
 Consiliul General al Bancii Centrale Europene este alcatuit din
presedintele si vicepresedintele B.C.E. si guvernatorii Bancilor Centrale Nationale
ale tuturor celor 25 de state membre. Acesta are atributii in ceea ce priveste
reglementarea procedurilor contabile, redactarea rapoartelor de activitate ale
B.C.E., colectarea informatiilor statistice, consultarea in vederea stabilirii
cursurilor de schimb ale monedelor statelor membre care fac obiectul unor
derogari, stabilirea conditiilor de angajare ale personalului B.C.E..
Presedinte al Bancii Centrale Europene este Jean-Claude Trichet, din Franta, si
a fost numit in aceasta functie in noiembrie 2003. Presedintii si vicepresedintii au
nevoie de aprobarea Parlamentului European si a Consiliului Uniunii Europene.
Pentru indeplinirea sarcinilor care ii revin, Banca adopta regulamente, ia
decizii si emite recomandari si avize.
Banca Centrala Europeana are obligatia de a informa institutiile Uniunii
asupra masurilor luate2, colaboreaza cu Parlamentul European in fata caruia
trebuie sa prezinte raportul de activitate anual.

3.9. Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social (CES) a fost constituit în conformitate cu

Tratatul de la Roma (1957) şi este organismul consultativ european în cadrul
căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi sociale.
Comitetul este consultat în mod obligatoriu de către Consiliul Uniunii

1
Augustin Fuerea op.cit.p 162
2
Documente oficiale ale Centrului de Informare al Comisiei Europene in Romania
57
Europene şi de către Comisia Europeană în domeniile de interes pentru cetăţi cum
ar fi: educaţie, sănătate, industrie, politică socială, formare profesională.
În urma Tratatului de la Nisa numărul membrilor CES a fost limitat la 350,
indiferent de numărul statelor membre ale Uniunii Europene, şi este compus din
reprezentanţi ai diferitelor profesiuni - reprezentanţi ai patronatelor, ai profesiilor
liberale, muncitori, agricultori, comercianţi, ai ONG-urilor cu caracter social. Aceştia
sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, iar preşedintele
este ales pentru un mandat de 2 ani şi asigură bunul mers al lucrărilor CES.
Comitetul se reuneşte fie din proprie iniţiativă, fie la cererea Consiliului sau
a Comisiei, şi are în structura sa secţii specializate, în special o secţie de
agricultură şi una de transporturi. Comitetul are drept de iniţiativă în cazurile pe
care le consideră oportune, iar avizele sunt adoptate în şedinţele plenare lunare şi
sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.
Pe plan internaţional, Comitetul Economic şi Social are legături cu Asociaţia
Internaţională a Consiliilor Economice şi Sociale şi are reuniuni cu reprezentanţi ai
mediilor economice şi sociale din toate zonele lumii.

3.10. Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht, şi a devenit

funcţional începând cu 1994. Comitetul regiunilor este o instituţie care are caracter
consultativ, fiind compus din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale,
care pot astfel participa la elaborarea politicilor comunitare.
Această instituţie este consultată, în mod obligatoriu, de către Comisia
Europeană şi de către Consiliul Uniunii Europene, în domeniile de compentenţa
colectivităţilor locale şi regionale cum ar fi: educaţia şi tineretul, cultura, sănătatea
publică, politica regională (Fondurile structurale).
Tratatul de la Amsterdam a extins domeniile în care consultarea Comitetului
Regiunilor să fie obligatorie, şi chiar a fost introdusă posibilitatea ca Parlamentul
European să consulte Comitetul Regiunilor. Domeniile nou introduse au fost
mediul înconjurător, ocuparea forţei de muncă, formare profesională, Fondul
Social European.
În conformitate cu prevederile Tratatului de la Nisa, numărul membrilor
Comitetului Regiunilor nu va putea depăşi 350. Membri sunt numiţi pentru o
perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului, propuşi de către
statele membre, dar numiţi de către Consiliul Uniunii Europene. Presedintele este
ales pentru o perioadă de 2 ani de către membrii Comitetului reuniţi în plen.
Comitetul Regiunilor are dreptul de a avea iniţiativa emiterii avizelor
adresate Consiliului şi Comisiei.

3.11. Mediatorul european

Instituţia Ombudsman-ului European sau Mediatorului European a fost

58
înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Primul Mediator European a fost
ales însă abia în 1995, în persoana lui Jacob Soderman, din Finlanda.
Mandatul Mediatorului European se intinde pe o perioada de 5 ani, cu
posibilitatea de a fi reinnoit. Mediatorul este investit in functie de catre
Parlamentul European, el putand fi demis doar de Curtea de Justitie, la cererea
Parlamentului, in cazul in care nu-si mai indeplineste atributiile ce-i revin, sau in
cazul in care a savarsit anumite fapte care-i sunt interzise prin natura functiei.
Pe toata durata mandatului, Mediatorului ii este interzis exercitarea oricarei
functii sau alte activitati remunerate sau nu.
Rolul principal al Mediatorului European este acela de a primi reclamatii cu
privire la proasta administrare in activitatea institutiilor sau organismelor
comunitare, de la orice persoana fizica sau juridica care isi are resedinta sau sediul
in unul din statele membre ale Uniunii Europene. Mediatorul investigheaza aceste
cazuri, cu exceptia activitatilor juridice ale Curtii de Justitie si Tribunalului de
Prima Instanta care nu cad sub incidenta activitatii sale.
Pentru a depune o plangere este necesar ca petentul sa fie cetatean sau rezident
al Uniunii Europene, sa fi incercat sa solutioneze diferendul mai intai cu institutia
care face obiectul plangerii, cazul respectiv sa nu fi fost adus in instanta, iar
cererea sa fi fost depusa in termen de maxim doi ani de la savarsirea
incidentului/faptei reclamate1. Mediatorul poate face anchete si investigatii si din
proprie initiativa.
In cazul in care o anumita institutie face obiectul unei plangeri catre
Mediatorul European, aceasta este obligata sa-i furnizeze toate informatiile
solicitate, sa-i permita accesul la dosarele in cauza si sa raspunda la intrebarile
Mediatorului in termen de 3 luni. De asemenea, statele membre sunt obligate sa-i
furnizeze toate informatiile necesare care pot fi de folos in solutionarea
plangerilor.
Mediatorul European nu poate investiga plangeri impotriva autoritatilor
nationale, regionale sau locale, chiar daca plangerile privesc contin elemente
legate de Uniunea Europeana.De asemenea, Mediatorul nu constituie un organ de
apel pentru deciziile luate de tribunale sau de mediatorii nationali; totodata, nu are
atributii in a investiga plangeri impotriva unor activitati sau persoane private.
In urma anchetelor declansate, Mediatorul elaboreaza rapoarte cu constatarile
facute, pe care apoi le prezinta Parlamentului si institutiilor care fac obiectul
sesizarii, dar nu poate impune nici un fel de sanctiuni juridice. Daca plangerea nu
este rezolvata satisfacator pe parcursul investigatiilor, mediatorul va inerca sa
gaseasca o solutie amiabila, iar daca incercarea de conciliere esueaza, el poate
face recomandari de solutionare a cazului.
Mediatorul European prezinta anual, un raport de activitate in fata
Parlamentului European.
Mediatorul investighează cazurile de administrare neproductivă sau

1
Enciclopedia Uniunii Europene, op.cit.,p.107
59
incorectă. Multe din plângerile adresate mediatorului european privesc întârzieri
administrative, lipsa de transparenţă sau refuzul la accesul la informaţii. Câteva se
referă la relaţiile de muncă dintre instituţiile europene şi agenţiile acestora,
angajarea de personal şi desfăşurarea concursurilor. Altele sunt legate de relaţiile
contractuale dintre instituţiile europene şi firmele private.
Dacă mediatorul nu poate investiga plângerea-de exemplu dacă aceasta
priveşte administraţii naţionale, regionale sau locale sau dacă nu este vorba despre
administrare incorectă – el va depune toate eforturile să vă indice un alt organ care
v-ar putea ajuta. Aceasta ar putea fi un mediator naţional sau regional sau un
comitet care soluţionează petiţii.
Orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care
domiciliază sau care îşi are sediul într-un stat membru al UE poate înainta o
plângere către mediator prin poştă, fax sau e-mai. Formularul pentru reclamaţii
poate fi obţiunt de la biroul mediatorului şi poate fi descărcat de pe web-ul său.
Este necesar doar ca mediatorul să informeze instituţia în cauză în privinţa
unei reclamaţii pentru ca acesta să rezolve problema. Dacă cazul nu este rezolvat
satisăcător pe parcursul investigaţiilor, mediatorul va încerca să găsească o soluţie
amiabilă care rezolvă situaţia de administrare incorectă şi satisface plângerea.
Dacă încercarea de conciliere dă greş, mediatorul poate face recomandări de
rezolvare a cazului. Dacă instituţia nu acceptă recomandările acestuia, el poate
înainta un raport special către Parlamentul European.

Exemple
În urma criticilor primite din partea mediatorului, Comisia Europeană a fost
de acord să acopere costul unui proiect de înfrăţire a unor oraşe din Germania şi
Suedia. Comitetul de înfrăţire a primit asigurări verbale că cererea i-a fost
acceptată, dar ulterior au apărut probleme cu finanţarea din partea Comisiei.
Parlamentul European a fost de acord să reclasifice câţiva oficiali
portughezi, chestiune aplicabilă din momentul numirii lor, după ce mediatorul a
descoperit că aceştia au fost victimele unei discriminări. Alţi candidaţi care au fost
admişi în urma aceluiaşi concurs de angajare fuseseră angajaţi pe o poziţie
superioară.
Statwatch, un grup cu sediul în Marea Britanie, care monitorizează libertăţile
civile în UE, a obţinut documente din partea Consiliului după intervenţia
mediatorului. Consiliul refuzase iniţial eliberarea documentelor, dar şi-a revizuit
decizia datorită argumentelor prezentate de mediator.
O broşură conţinând un formular pentru reclamaţii poate fi procurată în toate
limbile oficiale ale Uniunii de la biroul mediatorului sau de pe website-ul său.
Raportul Anual al mediatorului, de asemeneea tradus în toate limbile oficiale ale
Uniunii, poate fi solicitat de la biroul său poate fi descărcat de pe website.
Website-ul conţine de asemenea informaţii detaliate şi la zi privind activităţile
mediatorului. În plus, mediatorul întreprinde vizite oficiale în toate statele
membre. Acest lucru îi permite să îşi prezinte activitatea în mod direct cetăţenilor.
60
 În 1995 Parlamentul European a ales primul Mediator European, în persoana
domnului Jacob Soderman, care a fost avocat al poporului şi ministru al justiţiei în
Finlanda. În octombrie 1999 Parlamentul European l-a reales pe domnul Söderman
pentru un nou mandat de cinci ani.
Soluţionările sesizărilor adresate de către cetăţeni sunt realizate prin
cooperare constructivă cu instituţiile Uniunii Europene. Anual, Ombudsmanul
prezintă un raport Parlamentului European în care descrie finalizările acţiunilor
sale cu privire la plângeri. Poate trimite şi un raport special atunci când instituţiile
nu urmează recomandările sale pentru rezolvarea problemelor (încălcări de
drepturi ale omului, omul fiind privit ca cetăţean al Uniunii Europene).
Sunt nivele la care Ombudsmanul nu poate acţiona şi atunci cetăţenii se
adresează birourilor administrative statale sau regionale de aplicare a legii.
Douăsprezece state membre ale Uniunii au ombudsman naţional, iar alte şase se
pot adresa ombudsmanului regional sau comitetelor pentru petiţii.
În plus, au loc în mod regulat seminarii, unde se dezbat problemele legilor
Comunităţii, şi se încurajează cooperarea între membrii familiei Ombudsmanilor.
Mediatorul european, la rândul său, îşi vizitează omologii la nivel regional sau naţional.
Începând din 1995, de când şi-a început primul mandat, Söderman s-a
confruntat cu nu mai puţin de 10.000 plângeri din partea cetăţenilor, companiilor,
organizaţiilor şi autorităţilor publice. Fiecare conflict soluţionat înseamnă un
cetăţean în plus mulţumit, dar de regulă, beneficiile se extind asupra tuturor
oamenilor Uniunii Europene.
Ombudsmanul luptă să îmbunătăţească modul în care instituţiile lucrează
pentru om, pentru individ. Succesele sale au fost recunoscute în toată Europa.
Profesorul Nikiforos Diamandouros a fost ales in aprilie 2003 drept noul
Ombudsman al Europei. În cel de-al doilea tur de scrutin, domnul Diamandouros a
primit 294 din totalul membrilor care au votat, adică 535. Candidatul Marii
Britanii Roy Perry, a fost singurul contracandidat din turul doi, acesta obţinând un
număr de 215 voturi. Votul a fost secret, şi majoritar. Imediat după aflarea
rezultatelor, ministrul de externe al Greciei, domnul Yannitsis a declarat:
„Pierderea Greciei înseamnă câştigul Europei‖.

Explicaţii ale termenului

Termenul suedez „Ombudsman‖ (1959) s-ar traduce în limba engleză prin

„commission man‖, (în mod special folosit cu referire la biroul de „justiţie
Omubudsmannen‖ care ascultă şi investighează plângerile cetăţenilor (luaţi
individual) împotriva statului. (sursa: On-Line Oxford Dictionary)
o Un om care investighează plângerile şi mediază conflicte în special între
părţile vătămate, precum consumatori sau studenţi şi o organizaţie sau
instituţie.
o Un oficial al guvernului , mai cu seamă în ţările scandinave care
cercetează plângerile cetăţenilor împotriva guvernului sau funcţionarilor
61
 statului.
(sursa:Petit Larousse – Dictionnaire Enciclopedique 1995)
Termenul suedez „Omubudsman‖ are în componenţa sa două elemente,
dintre care unul familiar, şi anume „man‖ (cu aceeaşi semnificaţie ca şi
corespondentul său din limba engleză: om, bărbat), dificultatea intervine însă la
cuvântul antepus „ombuds‖.
„Ombud‖ este derivat din termenul „umbodh‖, care provine din scandinava
veche, limbă moartă în care îşi are rădăcinile Norvegia zilelor noastre. „Umbodh‖
este format din „um‖ (despre, cu privire la) şi „boadh‖ (comandă).
„Umbodsmahr‖-ul era un „negustor de încredere‖. În suedeză, un „ombudsman‖
era acea persoană care apără interesele unei uniuni întreprinzătoare şi se îngrijea
de domeniul legal al acesteia. În 1809, biroul (oficiul) „riksdagens
justiţieOmbudsman‖ a fost creat pentru a acţiona ca justiţiuar în relaţiile dintre
guvern şi cetăţenii săi.
Acest termen precum şi instituţia „Ombudsman‖-ului au fost preluate şi de
alte state, fie ele europene sau americane.
Semnificaţiile termenului au fost extinse din punct de vedere semantic, ele
incluzând acum şi oamenii care au aceleaşi atribuţii (de mediatori, de apărători,
avocaţi) dar care acţionează în mediul afacerilor (pentru corporaţii, campanii,
firme mari), ziarelor, etc.
(sursa: The American Heritage© Dictionary of the English Language, Fourth
Edition, Copyright ® 2000 by Hughton Mifflin Company, Published by Houghton
Mifflin Company).

3.12. Controlorul European pentru Protectia Datelor

Controlorul European pentru Protectia Datelor (C.E.P.D.) este o institutie

noua in cadrul Uniunii Europene, infiintata in 2001 si care are sediul la Bruxelles.
Aceasta institutie reprezinta o autoritate independenta de monitorizare a proceselor
de prelucrare a datelor cu caracter personal de catre institutiile Uniunii.
Conducerea acestei institutii este reprezentata de catre Controlorul European
pentru Protectia Datelor si de catre adjunctul acestuia. Acestia sunt numiti in
functie de catre Parlamentul European si Consiliul Uniunii Europene, pentru un
mandat de 5 ani, dintre peroanele aflate pe o lista intocmita de Comisia
Europeana. In 2004, Parlamenul European si Consiliul Uniunii Europene i-a
numit pe Peter Hustinx, in functia de controlor pentru protectia datelor, si pe
Joaquin Bayo Delgado in functia de adjunct al acestuia.
Atributiile acestora se refera la supravegherea si asigurarea prevederilor
regulamentului corespunzator si a oricarui act comunitar care contine prevederi
referitoare la protectia drepturilor si a libertatilor fundamentale ale persoanelor
fizice cu referire la prelucrarea datelor cu caracter personal de catre o institutie sau
de catre un organism comunitar. Prelucrarea datelor se refera la activitati cum ar fi
colectarea de date, inregistrarea, organizarea si stocarea de informatii, transmiterea
62
sau facilitarea accesului pentru alte persoane, precum si stergerea, blocarea sau
distrugerea datelor1.

Plangerea nu poate fi facuta direct la Controlorul European pentru Protectia

Datelor pana nu au fost epuizate toate mijloacele posibile - plangere directa la
institutia care incalca dreptul la protejarea datelor cu caracter personal, apoi
plangere catre ofiterul pentru protectia datelor de pe langa institutia respectiva.
Controlorul este de asemenea responsabil pentru coordonarea sistemului
Eurodac – mecanism de identificare, prin comparare de amprente digitale, a
refugiatilor care solicita azil sau a persoanelor care au trecut ilegal frontiera
externa a Uniunii Europene2.
Controlorul si adjunctul sau isi desfasoara activitatea in deplina
independenta, fara a fi influentati in nici un fel de vreo institutie. De asemenea
acestia beneficiaza de aceleasi imunitati ca si judecatorii Curtii Europene de
Justitie, si nu pot sa desfasoare nici un fel de activitati remunerate sau nu.
Controlorul si adjunctul sau pot fi destituiti sau privati de beneficii de catre
Curtea Europeana de Justitie la cererea Parlamentul, a Consiliului sau a Comisiei,
in cazul in care isi incalca atributiile sau isi desfasoara activitatea intr-un mod
defectuos.

Controlorul este coordonatorul unei retele de ofiteri pentru protectia datelor

care isi desfasoara activitatea in institutii ale Uniunii Europene, si care asigura
implementarea regulii referitoare la protectia datelor cu caracter personal.

1
Site-ul oficial al Delegatiei Comisiei Europene in Romania, www.infoeuropa.ro
2
Enciclopedia Uniunii Europene, p.108
63
 Capitolul 4

POLITICILE UNIUNII EUROPENE

Politicile comune ale statelor membre au fost elaborate avându-se în vedere

convingerea că în foarte multe domenii de activitate se pot obţine rezultate mai
bune la nivel european decât la nivel naţional. Acestea, au fost elaborate si
adoptate de instituţiile Uniunii Europene având aplicabilitate pe întreg teritoriul
Uniunii. Politicile comune răspund şi unui principiu fundamental al constructiei
europene, acela al solidarităţii şi coeziunii sociale.
Printre domeniile vizate de aceste politici se numără: agricultura, bugetul şi
controlul financiar, cetăţenia Uniunii Europene, coeziunea economică şi socială,
comeţul , concurenţa, extinderea Uniunii Europene, justiţia şi afaceri interne,
mediul înconjurător, ocuparea forţei de muncă si politica socială, pescuitul, piaţa
internă, politica externă si de securitate comună, politica regională, transporturile,
turism, uniunea economică şi monetară, uniunea vamală.

4.1. Piaţa Internă

Piaţa Internă, cu cele patru libertăţi ale sale, reprezintă una dintre piesele de
bază ale construcţiei europene. Din 1993, de la crearea sa, a devenit unanim
recunoscut faptul că, pe ansamblu, Piaţa Internă a produs efecte benefice, de
creştere economică. Efectele Pieţei Interne au fost cuantificate de Comisia
Europeană printr-un număr de 2,5 milioane de locuri de muncă nou create şi o
creştere a PIB-ului comunitar cu 1,8%, reprezentând 165 miliarde euro1.
În literatura de specialitate, se consideră că efectele date de extinderea Pieţei
Interne vor fi, practic, cea mai importantă consecinţă economică a extinderii.
Lărgirea Pieţei Interne cu pieţele ţărilor din Europa Centrala şi de Est, a
determinat numeroase încercări de evaluare a efectelor sale, atât de natură teoretică
(prin modelare economică), cât şi pe baza evidenţelor empirice constatate în cazul
extinderilor precedente.
Cele mai multe estimări s-au concentrat asupra efectelor ce decurg din
circulaţia liberă a mărfurilor. În timp ce rezultatele diferă cantitativ, ideea centrală
a acestora este că extinderea Pieţei Interne va fi benefică atât pentru ţările ce
aderă, cât şi pentru ţările membre actuale. Cuantificarea efectelor pozitive,
realizată într-un studiu al Centre for European Reform2, arată că ţările ce aderă ar

1
Serviciul de presă al Comisiei Europene 7 ianuarie 2003,
http://europa.eu.int/rapid/start/cgi/guesten.ksh?p_action.gettxt=gt&doc=IP/03/7|0|RAPID&Ig=EN
& displays=
2
Rezultatele studiului sunt citate într-un discurs al ministrului de stat belgian pentru afaceri
externe, Annemie Neyts-Uyttebroeck: „Towards an enlarged European internal market‖, iunie 2003.
64
putea beneficia de o creştere economică suplimentară de ordinul a 1-2% din PIB
anual, iar actualele state membre şi-ar mări bunăstarea cu cca. 60-80 miliarde euro.
Numărul locurilor de muncă nou create ar putea ajunge la 1,5 milioane.
Principalele efecte ale extinderii Pieţei Interne vor fi:
Uniunea Europeană va deveni, cu cei 450 milioane de consumatori, a
treia piaţă de pe mapamond, după China şi India, dar înaintea Statelor Unite
(300 milioane), Rusiei (140 milioane) şi Japoniei (130 milioane). Uniunea
extinsă va deţine o cotă de circa 20% din comerţul mondial, şi de peste un sfert din
PIB-ul mondial1. Puterea de influenţă a Uniunii Europene în cadrul Organizaţiei
Mondiale a Comerţului va creşte.
Schimburile comerciale intracomunitare au fost stimulate, ca urmare a
eliminării ultimelor bariere tarifare (în special, pentru produsele agricole primare şi
procesate), dar mai ales a celor non-tarifare, şi anume:
- Barierele administrative (formalităţi la graniţă), a căror eliminare va
determina reducerea costurilor operaţiunilor de comerţ/transport de mărfuri
- Barierele tehnice (cele care decurg din caracteristicile produselor) - eliminarea
lor este consecinţa aplicării acquis-ului Pieţei Interne în noile state membre
- Riscurile/incertitudinea legate de operaţiunile de comerţ (cum ar fi cele
legate de operaţiunile de plată/creditare/asigurare).
Va fi contracarată tendinţa de „relocalizare” a producţiei înspre ţările din
Asia. Acest efect este deosebit de important, întrucât, păstrează în Uniunea Europeană
locuri de muncă care altminteri s-ar fi îndreptat spre ţări asiatice, menţinând în acelaşi
timp şi competitivitatea prin preţ (dat fiind faptul că forţa de muncă este mai ieftină în
ţările ce aderă). Cazul clasic de re-localizare a unor industrii din vest spre est este cel al
industriei confecţiilor şi textilelor. Alte exemple, de dată mai recentă, sunt: industria
construcţiilor de autoturisme, sau a echipamentelor electronice2.
Pentru ca efectele pozitive, de prosperitate economică, să se poată produce
este absolut necesar ca noile ţări membre să aplice regulile Pieţei Interne şi să dea
curs recomandărilor Comisiei Europene prezentate în Raportul său de monitorizare
privind stadiul de pregătire al statelor ce aderă3.
Efectele nefavorabile ale extinderii Pieţei Interne vor fi resimţite mai ales
de firmele mici şi mijlocii din actualele state membre, care deservesc pieţe mici
localizate în zonele de graniţă - şi în special cele din Austria şi Germania. Acest
efect va surveni ca urmare a liberei circulaţii a prestatorilor de servicii între ţări şi
a costurilor mai scăzute cu forţa de muncă din ţările care au aderat la 1 mai. De
asemenea, vor fi afectate şi întreprinderile mici şi mijlocii din ţările ce aderă, ca
urmare a presiunilor concurenţiale crescute şi a dificultăţilor de adaptare la
standardele Pieţei Interne. Tot pentru ţările care aderă, efecte negative vor fi sub
1
Datele provin de la Comisia Europeană - DG Comerţ exterior,
http://europa.eu.int/comm/trade/issues/bilateral/regions/candidates/index_en.htm
2
Comunicarea Comisiei Europene COM 274 final: Fostering structural change: an industrial policy for an
enlarged Europe, http://europa..eu.int/comm/enterprise/enterprise_ policy/ industry/doc/com274_2004_en.pdf
3
COM (2003) 675 final, http://europa.eu.int/eur-iex/en/com/cnc/2003/com2003 0675en01.pdf, 2004.
65
forma costurilor mari determinate de respectarea standardelor de proces - în speţă,
cele privind protecţia mediului şi siguranţa la locul de muncă.
Cetăţenilor noilor state membre li se vor aplica, temporar, restricţii cu privire
la dreptul de muncă în cele 15 state membre. Comisia Europeana a prezentat
recent o propunere de directivă cu privire la migraţia economică şi care, prevede în
esenţă, acordarea cu prioritate a accesului la piaţa forţei de muncă a cetăţenilor din
noile state membre, în detrimentul cetăţenilor din state terţe. Cu toate acestea,
termenii accesului la piaţa forţei de muncă europene sunt prevăzute de Tratatele de
aderare, iar prevederile acestora vor prevala asupra celor din Directiva propusă de
Comisie.
Cetăţenii apatrizi rezidenţi în noile state membre se vor bucura de un statut
similar celor din UE (25), considerându-se că fac parte din piaţa de muncă internă.
Posesorii permiselor de muncă transfrontaliere (spre exemplu cetăţeni ai
Federaţiei Ruse care lucrează în Polonia) se vor bucura de o serie de drepturi
inclusiv de dreptul de a intra pe teritoriul statului membru emitent al permisului de
muncă transfrontalier şi de a tranzita teritoriul unui alt stat membru pentru a-şi
exersa acest drept. Astfel, posesorii unui permis de muncă transfrontalier nu vor
avea nevoie de o viză separată de intrare în statele pe care le tranzitează.
Chiar dacă pe termen scurt şi mediu (cel mult şapte ani) pot fi înregistrate
anumite restricţii la libera circulaţie a persoanelor, se poate aprecia ca în condiţiile
relansării activităţii economice, piaţa forţei de muncă nu va cunoaşte fluxuri
migratorii importante. Astfel, ritmul superior de dezvoltare al noilor membri va
limita plecarea forţei de muncă naţionale doar la acele sectoare mai puţin
performante. Pe ansamblu, există studii care afirmă că în termen de 25 de ani
Uniunea europeană va avea nevoie de forţa de muncă din afara sa.
Ungaria, ca urmare a măsurilor protecţioniste ale ―celor 15‖de limitare a
accesului pe piaţa proprie a forţei de muncă provenind din cele 10 state noi
membre UE, a decis aplicarea unor măsuri de reciprocitate, luându-se în
considerare principiile în domeniu stipulate de Tratatul de Aderare.

4.2. Adoptarea Monedei Unice

Aderarea celor 10 state in mai 2004, precum si a Romaniei si Bulgariei in

2007 presupune adoptarea monedei Euro de aceste state. Adoptarea Euro nu se va
realiza, însă, automat şi nu a fost stabilit un calendar comun în această privinţă. Ca
şi în cazul rundelor anteriore de extindere, fiecare stat va adopta Moneda Unică în
funcţie de propriul său calendar. Nu este posibilă încheierea unor clauze de opt out
privind adoptarea Euro, aşa cum s-a întâmplat în cazul Marii Britanii şi
Danemarcei.
Înaintea adoptării Monedei Unice, noile state membre trebuie să
îndeplinească cerinţele UEM privind deficitul bugetar, datoria publică, rata
inflaţiei şi stabilitatea ratei de schimb.
Există argumente pro şi contra în ceea ce priveşte adoptarea rapidă a Monedei
66
Unice, ponderea acestora fiind dată de interesele naţionale ale fiecărui stat.
Pe de o parte, trecerea rapidă la Euro va asigura stabilitatea monetară, va
încuraja investiţiile interne şi va avea ca efect scăderea ratei dobânzii pentru investitori
şi consumatori. Pe de altă parte, amânarea adoptării Euro permite o mai mare
flexibilitate în administrarea ratelor de schimb, deficitelor şi inflaţiei având ca rezultat
o creştere economică mai mare decât cea care poate fi obţinută în cadrul UEM, unde
se aplică prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere Economică1.
În ceea ce priveşte România, se poate aprecia că va fi consolidat rolul de
referinţă al Euro pentru politica de rate de schimb a leului, întrucât schimburile
comerciale cu noii membri din Europa centrală şi de est se vor face în condiţiile în
care aceştia vor trece relativ rapid (2004-2005) la Mecanismul de Rate de Schimb
II, ce presupune situarea într-o plajă de variaţie limitată în raport cu Euro.
Slovenia este primul stat din cele 12 nou venite in Uniunea Europeana care,
la 1 ianuarie 2007, a adoptat moneda unica Euro. De asemenea, Malta si Cipru au
adoptat Euro incepand cu 1 ianuarie 2008.

4.3. Domeniul economic

În 2000, la Lisabona, Uniunea Europeană şi-a trasat scopul strategic de a

construi, până în 2010, cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe
cunoaştere din lume, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi o mai mare
coeziune socială. Pentru atingerea acestor obiective, UE s-a angajat într-un
program ambiţios şi cuprinzător de reforme ale pieţelor muncii, capitalurilor şi
produselor. Conform acestei strategii, o economie mai puternică va conduce la
crearea de noi locuri de muncă prin aplicarea unor politici sociale şi de protecţie a
mediului înconjurător care vor asigura dezvoltarea durabilă şi o politică socială
echitabilă şi nediscriminatorie.
Datorită stagnării din ultimii ani a economiei europene, în 2003 Preşedinţia
italiană a lansat Planul ―Acţiunea europeană pentru creştere economică‖, ale cărui
obiective au fost preluate şi dezvoltate în ―Iniţiativa europeană de creştere
economică‖ publicată de Comisia Europeană la 1 octombrie 2003 şi adoptată de
Consiliul European de toamnă din acelaşi an. Iniţiativa pentru creştere economică
reprezintă un pachet larg de măsuri concrete de natură financiară şi regulatorie care
urmăresc creşterea investiţiilor în Reţelele transeuropene de transporturi, energie şi
telecomunicaţii (TEN) - Quick Start Programme şi în domeniul cercetării şi
dezvoltării (R&D).
Potrivit Raportului Comisiei Europene Delivering Lisbon, Reforms for the
Enlarged Union (ianuarie 2004), nu există un „model european‖ de politică
economică comun tuturor statelor membre UE. Cea mai semnificativă diferenţă
comparativ cu SUA (în prezent cea mai competitivă economie mondială) este

1
Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică urmăreşte plasarea deficitului bugetar sub
nivelul de 3% din PIB.
67
inconsistenţa mediului de afaceri în statele membre ale UE.
În general, în domeniul economic, media performanţei noilor state membre
este semnificativ mai slabă decât media UE, chiar dacă ele au o creştere
economică medie net superioară celei din UE-15 (aproximativ 3,6% în comparaţie
cu 0,8% în 2003 la nivel UE). În 2005, creşterea economică la nivelul UE-15 a fost
de aproximativ 2,4%, iar la nivelul « celor 10 » de aproximativ 4%.
În 2003, deficitul bugetar la nivel european a fost de 2,6%, iar la nivelul
noilor state membre de 5,7%. Pentru 2005, s-a înregistrat o uşoară scădere a
deficitului pentru UE-15 (2,4%). În schimb, se estimează că prevederile Pactului
de Stabilitate şi Creştere Economică vor fi încălcate atât de către majoritatea noilor
state membre cât şi de Franţa, Italia, Olanda şi Portugalia.
Trebuie menţionat faptul că noile state membre înregistrează o rată mai mică
a producţiei pe angajat decât media comunitară, însă creşterea acestei rate este mai
mare decât media comunitară1.
Nivelul redus al creşterii productivităţii la nivel european este consecinţa a
doi factori esenţiali: contribuţia redusă a tehnologiilor informaţionale şi
comunicaţionale (mai mică decât jumătate din cea din SUA), şi nivelul inadecvat
al investiţiilor. În acest context, au fost lansate, în 2003, Iniţiativa Europeană de
Creştere Economică şi Programul Quick Start2.
La nivelul noilor state membre, cele mai mari deficienţe se înregistrează în
domeniile serviciilor financiare, infrastructurii, stimulării inovaţiei şi investiţiilor
în R&D, şi liberalizării. Interesant este că cea mai mică diferenţă între statele
candidate şi UE-15 viza mediul de afaceri, domeniul cel mai slab performant al
UE faţă de SUA.
Totuşi, Comisia Europeană a preconizat o îmbunătăţire a performanţelor
macroeconomice ale ţărilor în curs de aderare şi candidate în intervalul 2004-2005.
Cererea internă privată rămâne principalul motor al creşterii economice în fiecare
din aceste ţări.
În concluzie, dată fiind ponderea economiei „celor 10‖ nou venite în
economia UE-15 (mai puţin de 10% din PIB-ul UE exprimat în paritatea puterii de
cumpărare), aderarea acestora nu a modificat semnificativ, situaţia economiei
europene.
În aceste condiţii, rămâne de văzut dacă UE-25 va reuşi să atingă, până în
2010, obiectivele ambiţioase fixate la Lisabona.

1
Comisia Europeană Delivering Lisbon, Reforms for the Enlarged Union (ianuarie 2004).
2
Consiliul European din decembrie 2003 a adoptat Quick Start Programme în cadrul căruia
au fost selecţionate, într-o primă etapă, 29 de proiecte de infrastructură care pot demara rapid. Din
cele 29 de proiecte prioritare selectate de Comisia Europeană pentru QSP, Banca Europeană de
Investiţii a identificat 16 proiecte cu potenţial de demarare imediată, pentru care este dispusă să
aloce un total de 16 miliarde de euro în următorii 3 ani. Pe lista de 16 proiecte se regăsesc şi 2
proiecte cu participare românească (autostrada Grecia / Bulgaria - Ungaria, via Sofia şi Nădlac şi
calea ferată Atena - Sofia - Budapesta - Viena).
68
 4.4. Domeniul social

La nivel European, politica socială, aşa cum apare clar stipulat în TCE, este
un domeniu în care UE are competenţe partajate cu statele membre. Nu este
asemeni politicii comerciale comune, de exemplu, un domeniu în competenţa
exclusivă a Uniunii. Prin competenţă partajată se înţelege că statele membre pot
legifera în acest domeniu atâta timp cât, şi în măsura în care Uniunea nu a făcut-o.
În momentul în care UE adoptă norme în anumite sectoare ale politicii sociale
statele membre nu mai pot legifera în respectivele sectoare.
Politica de ocupare a forţei de muncă şi politica de educaţie şi formare
profesională sunt, la rândul lor, domenii în care competenţa legislativă aparţine aproape
integral, statelor membre. Uniunea are competenţe complementare adică poate legifera
doar în scopul de a completa, coordona sau sprijini acţiunile statelor membre.
Datorită faptului că domeniul social este un sector sensibil din punct de vedere
politic, statele membre nu sunt dispuse să renunţe la prerogativele lor în materie.
În urma extinderii, populaţia UE a crescut cu 74,5 milioane persoane 1, ceea
ce reprezintă o provocare importantă pentru Modelul Social European. Acesta va
trebui să-şi dovedească, încă o dată, eficienţa. Mai mult decât atât, problemele
majore cu care se confruntă UE-25 în domeniul social vor rămâne aceleaşi:
îmbătrânirea populaţiei, creşterea şomajului şi stagnarea ratei de creşterea ocupării
forţei de muncă.
După aderarea celor 10 state, a scăzut rata ocupării forţei de munca - de la
64,3% (UE-15) la 61% (UE-25) şi rata de ocupare a femeilor -de la 55,6% (UE-
15) la 54,7% (UE-25), iar rata şomajului a crescut de la 8% la 9%2. În 2004, rata
medie a şomajului în rândul "celor 10" era net superioară (14,8%) faţă de cea a
UE-15 (8%). Această situaţie a pus serios sub semnul întrebării atingerea
obiectivelor fixate la Summit-ul european de la Lisabona, în 2000.
Strategia Lisabona prevede ajungerea, până în 2010, la o rată medie europeană
de ocupare a forţei de muncă de 70% şi la o rată de angajare a femeilor de 60%.
Datorită implicaţiilor pe termen mediu şi lung a fenomenului de îmbătrânire a
populaţiei la nivelul UE, la Summit-ul de la Stockholm s-a hotărât şi atingerea până în
2010, a unei rate medii de ocupare a persoanelor în vârstă (55-64 ani) de 50%.
Extinderea a avut un impact negativ şi în această privinţă, conducând la o
scădere a procentului persoanelor în varstă active de la 40,1% (UE-15), la 38,7°/
(UE-25)3.
La deteriorarea datelor statistice se adaugă şi performanţa mai scăzută a
noilor state membre în ceea ce priveşte politicile sociale, în general: politicile
active de ocupare, păstrarea persoanelor în vârstă pe piaţa muncii, politicile de
ocupare a tinerilor, politicile de protecţie socială şi de combatere a şomajului
1
Comisia Europeană Enployment in Europe 2003 - Recent Trends and Prospects, septembrie
2003, p. 15.
2
Ibid.
3
Ibid., p. 209-211.
69
serviciile medicale şi de îngrijire a persoanelor în vârstă, incluziunea socială (în
special a etniilor rrome), sistemele de pensii, abandonul şcolar, educaţie continuă,
calificarea şi recalificarea profesională.
Pe termen scurt, situaţia actuală va îndepărta şi mai mult statele membre de
atingerea obiectivelor de creştere economică şi bunăstare socială fixate la
Lisabona, în 2000. Totuşi, pe termen mediu şi lung, majoritatea analiştilor sunt de
acord ca extinderea (care va face ca Piaţa Internă să devină cea mai mare piaţă de
desfacere la nivel mondial) va conduce la creştere economică şi la ameliorarea
nivelului de viaţă.
Totuşi, una dintre temerile majore ale populaţiei europene în legătură cu
actuala extindere rămâne creşterea migraţiei forţei de muncă dinspre noile state
membre spre EU-15 şi, în strânsă legătură cu aceasta, creşterea criminalităţii şi
şomajului în rândul populaţiei europene.
Conform Eurobarometrului realizat în toamna anului 2003, unul din doi
cetăţeni europeni considerau că, în 2004, rata şomajului va creşte. Situaţia ocupării
forţei de muncă este preocuparea esenţială a populaţiei, 42% dintre europeni
considerând şomajul problema cea mai importantă cu care se confruntă UE. Pe
locurile următoare se plasează criminalitatea (28%) şi situaţia economică (27%).
Nouă din zece persoane consideră că scăderea şomajului trebuie să fie prioritatea
numărul unu a Uniunii, urmată de menţinerea păcii şi securităţii, combaterea
terorismului, combaterea sărăciei şi excluziunii sociale, combaterea imigraţiei (88
- 89 %). 62% dintre cetăţenii europeni consideră că extinderea nu reprezintă o
prioritate pentru Uniune, faţă de 27% care au un punct de vedere diferit.
În acest context, extinderea în continuare ar putea conduce la amplificarea
sentimentului de nesiguranţă la nivelul cetăţenilor din actualele state membre şi la
revigorarea manifestărilor naţionaliste. Este posibil ca, pe termen scurt, să scadă
sprijinul populaţiei europene pentru extindere.
Politica socială este un domeniu sensibil din punct de vedere politic, iar
temerile cetăţenilor europeni nu pot fi neglijate de către decidenţii din statele
membre.

4.5. Mediu şi dezvoltare durabilă

La nivel European, politica de protecţie a mediului este un domeniu în care

competenţa legislativă aparţine, aproape integral, statelor membre. Uniunea are
competenţe complementare, adică poate legifera doar în scopul de a completa,
coordona sau sprijini acţiunile statelor membre.
Dezvoltarea durabilă este menţionată în Tratatul de la Amsterdam (1996).
Strategia Lisabona (2000), completată de deciziile Consiliului European de la
Goteborg (15-16 iunie 2001), consolidează şi impulsionează activitatea UE în
domeniul protecţiei mediului şi al dezvoltării durabile.
Strategia de dezvoltare durabilă, adoptată la Goteborg şi inclusă în Agenda
Lisabona, urmăreşte patru obiective esenţiale:
70
 - Combaterea schimbării climei (reducerea emisiilor de gaz pentru
combaterea efectului de seră - obiectivul principal al Protocolului de la; Kyoto
(1998)- , cu efect vizibil până în 2005, şi utilizarea energiei obţinută din resurse
reciclabile, în procent de 22%, până în 2010);
- Utilizarea unor forme alternative de transport - transport durabil (reducerea
transportului rutier care cauzează blocaje, zgomot şi poluare, utilizarea unor
mijloace de transport compatibile cu standardele de protecţie a mediului şi crearea
unei infrastructuri ecologice);
- Protecţia sănătăţii consumatorilor prin siguranţa şi calitatea produselor
alimentare şi medicale, şi combaterea bolilor ocupaţionale;
- Asigurarea unui management eficient al resurselor.
În linii generate, decalajul existent între vechile state membre şi grupul
―celor 10‖ era semnificativ din punct de vedere al standardelor europene de
dezvoltare durabilă. Noile state membre şi ţările candidate trebuie să depăşească;
handicapul unor industrii învechite din punct de vedere tehnologic, poluante şi
mari consumatoare de energie (ce provine, în general, din resurse nereciclabile).
Domeniile cele mai sensibile în care noile state membre se confruntă cu
deficienţe serioase sunt: calitatea apei menajere (chiar resursele de apă potabilă în
cazul Ciprului şi Maltei), managementul apelor reziduale folosite în industrie
managementul deşeurilor, infrastructura ecologică şi nivelul poluării.
Deşi, în prezent, noile state membre au încheiat procesul de transpunere a
acquis-ului pe mediu, costurile implementării directivelor europene sunt foarte
ridicate (între 80 şi 110 de miliarde Euro, conform estimator Comisie Europene 1)
şi va fi nevoie de timp pentru ca obiectivele europene în materie inclusiv cele ale
strategiei de dezvoltare durabilă, să fie atinse2.
În acest context, impactul lărgiri asupra UE-15 a fost într-o primă etapă,
negativ.Creşterea competiţiei pe Piaţa Internă extinsă şi a cererii la nivelul noilor
state membre pot conduce la o scădere a interesului producătorilor pentru
respectarea normelor de mediu. Creşterea consumului la nivelul populaţiei şi
revigorarea turismului vor genera mai multe deşeuri şi un consum mai mare de
energie. Conform estimărilor Comisiei Europene, după momentul aderării, traficul
rutier3 din cele 10 state a crescut de şapte ori faţă de nivelul din 2003.
Astfel, pe termen scurt, noile state membre vor trebui să gestioneze atât
chestiunea implementării acquis-ului, cât şi efectele perverse ale extinderii.
La nivel European se vor înregistra trei câştiguri majore: gradul de poluare a
mediului va scădea pe o arie mai extinsă4, noile state membre vor aduce un aport
semnificativ Uniunii în ceea ce priveşte parcurile naturale, flora şi fauna şi nu în
1
Comisia Europeană, Enlargement and Environment, 2002.
2
Pentru implementarea integrală a acquis-ului de mediu, statele în curs de aderare ar trebui să
facă, în următorii ani, investiţii de aproximativ 3% din PIB (pe an).
3
Traficul rutier este unul dintre cele mai poluante forme de transport.
4
Pentru UE-15, doar beneficiile financiare în urma aplicării directivelor privind calitatea
aerului în viitoarele state membre se ridică la aproximativ 6,5 miliarde Euro pe an.
71
ultimul rând, legislaţia europeană pentru protecţia mediului, una dintre cele mai
performante existenţe la nivel mondial, se va diversifica (prin input-urile noilor
membri) şi va căpăta o amploare mai mare.
Deşi, pe termen scurt, schimbarea profilului industriei din noile state
membre poate conduce la o uşoară creştere a şomajului, pe termen mediu şi lung
implementarea tehnologiilor curate va genera noi locuri de muncă şi creştere
economică durabilă1.
De asemenea, odată cu diminuarea poluării, se va ameliora rata
îmbolnăvirilor în rândul populaţiei, va scădea rata mortalităţii, va creşte cantitatea
şi calitatea apei potabile, iar natura va fi mai bine protejată.
În linii generale, România se confruntă cu aceleaşi probleme identificate la
nivelul viitoarelor state membre.
În ceea ce priveşte reducerea emisiilor de gaz cu efect de seră şi a utilizării
surselor reciclabile de energie, România a înregistrat progrese remarcabile.
Energia obţinută prin metode hidraulice acoperă aproximativ 28,8% din consumul
total de energie.

4.6. Dezvoltare regională şi infrastructură

În privinţa coeziunii economice şi sociale, extinderea de la 1 mai 2004 a avut

efecte negative, în sensul creşterii disparităţilor în ceea ce priveşte nivelul de
dezvoltare atât între statele membre UE, cât mai ales între diversele sale regiuni.
Astfel, deşi extinderea a sporit populaţia UE cu aproximativ 20%, PIB-ul UE a
crescut cu doar 5%, iar nivelul mediu al PIB pentru UE25 va fi cu 12,5% mai mic
decât nivelul PIB pentru UE15. În aceste condiţii aproximativ 92% din populaţia
noilor state membre vor locui în regiuni cu un PIB mediu sub 75% din media
UE25 (Obiectivul 1), iar 66% în regiuni cu un PIB mediu sub 50%2.
Impactul negativ al extinderii pentru vechile state membre s-a reflectat în aşa
numitul ,,efect statistic al extinderii‖ care a redus nivelul mediu al PIB pentru UE
25, astfel încât multe regiuni au depăşit pragul de 75% din media europeană a PIB,
ieşind astfel din aria de eligibilitate a Obiectivului 13. Acest lucru se va întâmpla
însă numai începând cu 2007, deoarece pentru perioada 2004-2006, cadrul
financiar stabilit la Consiliul European de la Berlin, pentru statele UE15, a rămas
în vigoare.
În ceea ce priveşte statele care au aderat cu excepţia Ciprului, toate au primit

1
În prezent, adoptarea parţială a tehnologiilor ecologice aduce o contribuţie anuală medie la
PIB-ul ţărilor în curs de aderare de 1,9%, iar numărul persoanelor care lucrează în acest sector este
de aproximativ 770 de mii.
2
European Commission, „Third Report on Economic and Social Cohesion”, Luxembourg,
February 2004, pg. 10-11
3
În propunerea de reformă a politicii de coeziune, prezentată de Comisia Europeană în ―Cel
de-al treilea raport privind coeziunea economică şi socială‖, pentru perioada 2007-2013 se prevede
totuşi acordarea unui sprijin financiar acestor regiuni sub forma unui Obiectiv 1 bis
72
fonduri în cadrul Obiectivului 1, dedicat diminuării disparităţilor în nivelul de
dezvoltare al regiunilor. Pentru perioada 2004-2006 cele 10 noi membre UE vor
primi aproximativ 24,5 miliarde euro prin intermediul fondurilor structurale şi a
fondului de coeziune, dintre care 8,5 miliarde euro vor fi alocate fondului de
coeziune. Prin intermediul fondului de coeziune, noile state membre au
posibilitatea să realizeze investiţii importante atât în infrastructura de transport
(dezvoltarea coridoarelor pan-europene de transport, dezvoltarea transportului
intermodal, modernizarea infrastructurii rutiere şi feroviare) şi reţelele trans-
europene (TENs), cât şi investiţii în infrastructura instituţiilor sociale (şcoli, unităţi
sanitare, aziluri de bătrâni, etc.) şi în infrastructura de mediu (unităţi de tratare a
apei, managementul deşeurilor, etc.).
Investiţii masive vor avea loc, mai ales în primii ani ai aderării, în
dezvoltarea reţelelor de transport rutier, unde se constată un deficit important.
Astfel, densitatea reţelei de autostrăzi pentru noii membri se situează la un nivel de
20% faţă de media europeană. Pentru vechile state membre beneficiare ale
Fondului de Coeziune (Spania, Portugalia, Irlanda şi Grecia), în decurs de 10 ani
(1991-2001), densitatea reţelei de autostrăzi a crescut de la 80% din media
europeană la 110%1.
Deşi beneficiază de sume importante în vederea finanţării programelor şi
proiectelor destinate dezvoltării regionale, totuşi utilizarea acestora în totalitate şi
în mod eficient va fi deosebit de dificil, mai ales în primii ani ai aderării, datorită,
pe de o parte, birocraţiei excesive în domeniul programării şi implementării
programelor şi capacităţii administrative scăzute a statelor care aderă, cu precădere
la nivel local, iar pe de altă parte necesităţii disponibilizării fondurilor interne,
necesare cofinanţării proiectelor (aproximativ între 25 şi 50% din costul total al
proiectului).
În ceea ce priveşte România, situarea la frontiera externă a UE (graniţa cu
Ungaria) a avut efecte pozitive în zonele limitrofe, cu impact asupra impulsionării
activităţii economice şi a schimburilor comerciale şi implicit asupra dezvoltării
zonelor de graniţă. Acest aspect ar putea duce însă la creşterea decalajelor de
dezvoltare între aceste regiuni şi regiunile aflate la extremitatea cealaltă (NE, SE,
SV). În acest sens, ar trebui depuse eforturi în vederea asigurării conectării
întregului teritoriu cu spaţiul UE, prin intermediul infrastructurii de transport, care
ar trebui dezvoltată în mod unitar, în toate regiunile, astfel încât România să nu
devină un punct terminus al infrastructurii europene de transport. Acest aspect este
evidenţiat de politica de vecinătate lansată la nivelul Comisiei Europene, pe
parcursul anului 2003, care prevedea interconectarea şi/sau integrarea reţelelor de
transport, energie, telecomunicaţii şi a zonei de cercetare europene cu cele ale
statelor vecine, incluse în politica de vecinătate (Rusia, Ucraina, Belarus,

1
European Commission, „Third Report on Economic and Social Cohesion”, pg. 15
73
Moldova, statele balcanice şi cele mediteraneene)1.
4.7. Agricultura

Caracteristica generală a agriculturii noilor state membre o constituie

diferenţa apreciabilă dintre potenţialul de producţie (exprimat în suprafaţa arabilă)
şi venitul generat, ceea ce conduce la o profitabilitate scăzută a sectorului. În ceea
ce priveşte factorii de producţie, agricultura acestor state este caracterizată de o
abundenţă a forţei de muncă şi de un capital insuficient, ceea ce duce la un venit
mediu al agricultorilor mai mic decât media pe ţară.
Din punctul de vedere al structurii unităţilor de producţie, agricultura noilor
state membre este caracterizată de natura duală, o majoritate a fermelor mici, care
practică agricultura de sem-subzistenţă şi un număr redus de ferme foarte mari şi
de fragmentarea excesivă a terenului agricol, impactul extinderii acţionând în
sensul reducerii numărului fermelor mici, prin participarea la politica agricolă
comună (acordarea sprijinului financiar, începând cu o anumită suprafaţă de
producţie) şi prin măsuri interne de stimulare a constituirii de exploataţii mari2.
Prin participarea la politica agricolă comună (PAC), fermierii din statele care
adera vor beneficia de plăţi directe, în mod progresiv (25% din valoarea celor
aplicabile în UE15, în 2004, 30% în 2005, 35% în 2006), urmând să atingă
valoarea de 100% în 2013, astfel încât să se asigure, pe de o parte, creşterea
veniturilor şi a standardului de viaţă ale agricultorilor, iar pe de altă parte,
reducerea treptată a populaţiei angajată în agricultură. Având în vedere ca 21% din
populaţia activă este angajată în agricultură (faţă de 4% în UE15), în perioada
următoare va exista tendinţa de reducere a populaţiei care îşi desfăşoară activitatea
în sectorul agricol, în noile state membre, ca urmare a programelor finanţate de
Comisie la care vor participa (de tip Leader+) şi a măsurilor speciale de
reconversie profesională şi pensionare anticipate prevăzute în cadrul PAC.
Absenţa barierelor comerciale vor conduce la o creştere a preţurilor
produselor agricole în noile state membre (apropierea de preţurile de pe piaţa
UE15) şi implicit a veniturilor fermierilor. De asemenea, o altă sursă suplimentară
de venituri pentru noii intraţi în UE o va constitui aplicarea modulării prevăzută de
reforma PAC adoptată de Consiliul agricultură din 26 iunie 2003. Modularea
prevede transferul unui procent din plăţile directe (3% în 2005, 4% în 2006 şi 5%
pentru perioada 2007-2013), către dezvoltarea rurală, în special către zonele de
producţie extensivă, care exercită o influenţă pozitivă asupra mediului. Ţinând
cont de faptul că modularea nu se aplică statelor care aderă, decât în momentul în
care ajung la 100% din valoarea plăţilor directe (2013) şi de faptul că regiunile
vizate în mod deosebit sunt cele montane, ţări precum Cehia, Slovacia, Polonia (cu
regiuni muntoase însemnate) ar putea beneficia de fonduri substanţiale.
1
Com(2003) 104, „Wider Europe - Neighbourhood: A New Framework for Relations with
our Eastern and Southern Neighbours‖, 11.03.2003, pg.13
2
Network of Independent Agricultural Experts in the CEE Candidate Countries, „The Future
of the Rural Areas in the CEE New Member States‖ Bruxells, January 2004, pg. 7.
74
 În ceea ce priveşte aspectele negative se remarcă în mod deosebit
obligativitatea respectării, pentru producătorii şi comercianţii din noile state
membre, a standardelor de siguranţă alimentară, de bunăstare a animalelor şi de
protecţie a mediului. Concordanţa cu standardele europene se va putea realiza şi în
decursul unor perioade de tranziţie (de până la 3 ani), pentru ţările care au solicitat
acest lucru, însă în această perioadă produsele respective nu vor putea fi livrate pe
piaţa europeană, urmând ca după expirarea acestor perioade unităţile care nu
îndeplinesc aceste standarde să fie închise (în special cele de procesare a laptelui şi
a cărnii).
4.8. Justiţie şi Afaceri Interne

Justiţia şi Afacerile Interne sau, mai general, Aria de libertate, securitate şi

justiţie, a devenit unul dintre cele mai importante proiecte politice ale UE. Aceasta
este o consecinţă nu numai a dezvoltării Pieţei Unice Europene şi a eliminării
ulterioare a controalelor la frontierele interne ale UE, dar şi a ameninţărilor
crescânde legate de criminalitatea organizată şi, nu în ultimul rând, de
recrudescenţa fenomenului terorist.
Domeniul este extrem de sensibil din punct de vedere politic, deoarece tratează
o serie de domenii cu impact direct la nivelul cetăţenilor UE (migraţie, combaterea
criminalităţii, combaterea rasismului, a xenofobiei, protecţia copilului, etc.).

Statutul cetăţenilor din noile state membre1

Aderarea la Uniunea Europeană a noilor state membre nu a presupus
automat eliminarea controalelor la frontierele interne. Până la integrarea acestora
în spaţiul Schengen, controlul asupra persoanelor la frontieră între statele
Schengen şi statele non-Schengen se va menţine. Cu toate acestea, cetăţenii noilor
state membre au deveni cetăţeni ai UE, motiv pentru care controlul acestora la
intrarea în spaţiul Schengen se va face într-o formă simplificată (prezentarea unui
document de călătorie valabil va fi suficientă).
Cetăţenii statelor terţe aflaţi pe teritoriul noilor state membre se pot califica
pentru calitatea de rezidenţi pe termen lung dacă vor îndeplini criteriile menţionate
într-o propunere de Directivă, elaborate de Comisia Europeană: cinci ani de
rezidenţă continuă în condiţii de legalitate, resurse adecvate, asigurare de sănătate.
Acestora li se va asigura statutul de rezidenţi pe termen lung şi, de asemenea,
egalitatea de drepturi şi de şanse în cele mai multe aspecte ale vieţii sociale. Se vor
bucura şi de dreptul de a se stabili într-un alt stat membru în scop de studii sau de
muncă, dar numai după ce noul stat membru care i-a acordat calitatea de rezident
pe termen lung va deveni parte la Acordul Schengen.

Măsuri ce trebuie îndeplinite de noile state membre pentru a deveni

parte la Acordul Schenqen

1
Informaţii furnizate de Comisia Europeană pe site-ul UE.
75
 Pentru a se bucura de statutul de parte la acordul Schengen, noile state
membre vor trebui să implementeze toate prevederile acquis-ului Schengen. Aşa
cum este cunoscut, preluarea acquis-ului Schengen se face în două etape (la data
aderării la Uniunea Europeană şi, respectiv, la data intrări în spaţiul Schengen).
Pentru intrarea în spaţiul Schengen sunt necesare măsuri suplimentare privind
managementul frontierelor externe, politica de vize, cooperarea poliţienească,
asistenţa judiciară în materie penală şi la Sistemul de Informare Schengen (SIS).
Aceasta presupune aplicarea unui calendar foarte precis de măsuri, în primul rând
administrative şi logistice, care necesită, conform experienţei actualilor membri
Schengen, pregătiri de cel puţin doi ani de la data intrării în Uniunea Europeană. În
plus, din punct de vedere strict tehnic, eliminarea controalelor la frontierele interne
între noile state membre UE şi spaţiul Schengen nu se va putea face înainte de
sfârşitul anului 2005, din cauza capacităţii limitate a actualului SIS de a include
noi utilizatori.

Efecte ale extinderii în cadrul UE (25)

Datorită sensibilităţii domeniilor abordate, în cadrul UE (15), obiectivele
Agendei Tampere au fost atinse doar într-o măsură limitată. Numeroase propuneri
legislative, în special în domeniul azilului şi migraţiei au fost şi sunt serios
întârziate din cauza dezacordurilor între statele membre. După extindere, din
perspectiva UE. provocarea principală va fi nu numai menţinerea actualului acquis
comunitar, dar şi menţinerea ritmului ulterior de dezvoltare1, în condiţiile în care,
în Consiliile JAI, majoritatea deciziilor se iau cu unanimitate de voturi.
Din punctul de vedere al Justiţiei şi Afacerilor Interne, extinderea generează
în cadrul UE o diversitate şi mai mare din punctul de vedere al organizări
instituţionale, practicilor şi, nu în ultimul rând al intereselor noilor state membre
risc pe care Uniunea a încercat să îl reducă pe cât posibil, prin insistenţa cu care a
promovat adoptarea întregului acquis comunitar înainte de aderare. După 1 mai
2004, acest risc revine în actualitate, deoarece presiunea asupra celor 10 va fi în
scădere, iar noile state vor avea capacitate decizională.
Noile state membre s-au angajat să introducă în legislaţia naţională o serie de
piese de acquis chiar înainte de data aderării. Deşi aceste angajamente au fost
îndeplinite în mare măsură, după aderare, poate fi avută în vedere o scădere a
entuziasmului în implementarea normelor UE. Pe de altă parte, nu se poate spune
că sistemele sau procedurile implementate sunt pe deplin funcţionale. De altfel, şi
efectele măsurilor implementate imediat înainte de aderare vor putea fi percepute
abia după o perioadă de timp. Astfel, extinderea poate genera nu numai o scădere a
încrederii la nivelul cetăţeanului cu privire la sistemul UE, dar şi la o scădere a
credibilităţii în general în legătură cu capacitatea de a asigura o securitate
corespunzătoare a cetăţeanului UE.

1
Jorg Molnar, profesor de studii europene contemporane, Universitatea Sussex - articol din
The international spectator 1/2003.
76
 Un al doilea exemplu poate fi legat de domeniul spălării banilor. O aplicare
strictă a normelor comunitare poate fi percepută ca o barieră în calea fluxurilor de
capital către noile state membre. Iar acestea din urmă nu sunt în măsură să îşi
permită astfel de bariere, spre deosebire de majoritatea economiilor dezvoltate din
Europa (15). Pe de altă parte, menţinerea în funcţiune a unui sistem de control
eficient pentru combaterea spălării banilor necesită resurse financiare ridicate
(finanţarea unor agenţii specializate, resurse umane, sisteme informatice
performanţe, etc.). Astfel, noile state membre, date fiind nevoile financiare în
foarte multe domenii, ar putea, după aderare, să reorienteze o parte din resursele
deja alocate pentru combaterea spălării banilor.
VI. Rolul UE extinse în politica internaţională
Impactul imediat al extinderii UE constă în reorientarea politicii europene prin
consolidarea dimensiunii sale estice cu implicaţii substanţiale asupra priorităţilor
de politică externă ale UE care se va orienta, cu prioritate, spre zonele din imediata
vecinătate a UE lărgite, respectiv Balcanii Occidentali, Ucraina, Republica
Moldova, Belarus, Rusia, şi Caucazul de Sud.
Perspectiva europeană oferită statelor din Balcanii Occidentali la Salonic1
creează premisele unei acţiuni susţinute a UE în regiune în vederea sprijinirii
eforturilor acestora de integrare europeană. Violenţele izbucnite în martie 2004 în
Kosovo au demonstrat dificultăţile existente încă în procesul de stabilizare a
provinciei, determinând deja lansarea unui proces de revizuire a posibilităţilor de
creştere a implicării Uniunii în zonă.
Stabilitatea şi prosperitatea Balcanilor Occidentali rămân o prioritate a UE,
accentuată de apropierea regiunii de Uniunea Europeana. În contextul extinderii
Uniunii, Greciei, Austriei, Italiei şi Germaniei, promotori tradiţionali ai cauzei
Balcanilor Occidentali la nivelul UE li se alătură noile state membre, Ungaria,
Slovenia, Cehia sau Polonia. Este relevant în acest sens cazul Croaţiei, a cărei
candidatură la UE este puternic susţinută inclusiv de noile state membre, situate în
imediata sa vecinătate.
La est Ucraina, Belarus şi Rusia devin vecini direcţi ai UE lărgite. Anticiparea
acestui moment a determinat lansarea, încă din 2003, la nivelul instituţiilor europene,
a unui amplu proces de regândire a modului de abordare a relaţiilor UE cu noii săi
vecini. Rezultatul imediat a fost dezvoltarea conceptului Politici Europene de
Vecinătate, având drept obiectiv principal crearea „unui cerc de prieteni‖ în jurul UE
lărgite, a unei „zone de stabilitate şi prosperitate‖ la graniţele UE2.
Alături de raţiunile geografice şi istorice, consolidarea relaţiilor cu noii vecini
estici ai UE este justificată de argumente de natură strategică şi de securitate,
având în vedere pericolul reprezentat de posibilitatea proliferării, în vecinătatea sa
1
Concluziile Consiliului European de la Salonic 16-17 iunie 2003 privind Balcanii
Occidentali.
2
Comunicarea Comisiei Europene către Consiliul UE cu privire la vecinătatea Uniunii
Europene lărgite (Wider Europe—Neighbourhood: A New Framework for Relations with our
Eastern and Southern Neighbours), Bruxelles, 11 martie 2003.
77
imediată, a crimei organizate, terorismului şi traficului de orice tip.
Aderarea Poloniei, Ungariei şi Slovaciei la UE a oferit un nou impuls
conceptului Politicii Europene de Vecinătate, având în vedere perspective noilor
state membre cu privire la necesitatea consolidării relaţiilor cu vecinii în vederea
evitării apariţiei unor noi linii de diviziune în Europa.
Polonia s-a afirmat deja ca un important contribuitor la dezvoltarea şi
implementarea noii Politici Europene de Vecinătate, susţinând intens interesele
Ucrainei, dar şi ale Belarusului, cărora în viziunea sa nu trebuie să li se refuze
perspectiva de a deveni, pe termen lung, membri ai UE. Principalul argument
invocat este motivaţia puternică pe care perspectiva europeană o oferă statelor
aspirante la aderarea la UE pentru intensificarea eforturilor interne de
democratizare şi reforma economică. Polonia, Ungaria, Slovacia şi-au exprimat în
repetate rânduri susţinerea pentru consolidarea asistenţei UE către statele aflate la
frontiera sa estică şi pentru creşterea interacţiunii dintre UE şi noii săi vecini.
Un aspect major în reconturarea rolului UE în Europa de est îl constituie
relaţia sa cu Rusia, după extindere. Noile coordonate geografice - 2.200 de km de
frontieră comună - constituie un indiciu important cu privire la multiplele aspecte
ale relaţiei UE - Rusia. În relaţiile bilaterale, UE doreşte dezvoltarea unui
―parteneriat strategic echilibrat‖ cu Rusia care să permită intensificarea cooperării
economice dar şi a celei politice în vederea unui dialog deschis şi consistent
inclusiv cu privire la chestiunile sensibile legate de respectarea drepturilor omului
şi libertăţii mass-media, gestionarea crizelor şi problematica ―vecinătăţii comune‖
(a „win - win cooperation‖).
Evoluţiile sunt lente, dar poziţia Uniunii în relaţiile cu Rusia1, aşa cum a fost
andorsată de Consiliul UE, se doreşte, pe viitor, una fermă în sensul evitării unor
concesii unilateral în favoarea Moscovei (în special în domeniul economic şi în cel
al justiţiei şi afacerilor interne) în lipsa unor progrese în zonele de interes pentru
UE.
În vederea unei cooperări constructive UE - Rusia este esenţial ca Uniunea să
poată vorbi cu ,,o singură voce‖, să transmită Rusiei un mesaj clar, agreat de toţi
membrii săi, evitând astfel situaţiile din trecut în care Moscova a valorificat existenţa
unor puncte de vedere neconvergente între statele membre UE. Din această
perspectivă experienţa tradiţională a noilor state membre în abordarea relaţiilor cu
Rusia se poate dovedi benefică. Nu trebuie exclus însă scenariul negativ în care
acestea îşi vor promova, la rândul lor, interesele specifice în relaţia cu Rusia în
detrimentul interesului comun al UE. Evitarea acestei situaţii depinde, în mare măsură,
de capacitatea statelor membre - noi şi vechi - de a face compromisuri în favoarea
interesului general al Uniunii în relaţia cu Federaţia Rusă.
Criza irakiană, dar şi dezbaterile privind dezvoltarea Politicii Europene de
Securitate şi Apărare (PESA) indică o preferinţă a noilor state membre spre

1
Comunicarea Comisiei Europene privind consolidarea relaţiilor UE - Rusia (Communication
relations with Russia), Bruxelles, 9 februarie 2004.
78
menţinerea unei relaţii strategice cu SUA. Fără a se opune dezvoltării Politicii
externe şi de securitate comune a UE (PESC) cu implicaţiile politico –
instituţionale ale acesteia (ex. crearea funcţiei de ministru de externe al UE) sau
cele în domeniul securităţii şi apărării, noile state membre se pronunţă pentru
consolidarea legăturilor politice şi strategice cu SUA şi în favoarea evitării
demersurilor de natură să afecteze NATO.
În domeniul PESA, actuala extindere a UE a condus, alături de procesul
paralel desfăşurat de NATO, la stabilizarea, consolidarea instituţională şi
pregătirea pentru integrarea în familia democraţiilor occidentale a ţărilor
aparţinând unui spaţiu larg, cu un potenţial exploziv sporit, rezultat în urma
destrămării blocului comunist.
De rezultatele acestui proces au beneficiat atât statele candidate, cât şi cele
membre. Din punctul de vedere al securităţii, extinderea reprezintă, prin ea însăşi,
un răspuns la provocările contemporane în domeniu, prin întărirea stabilităţii
politice şi a securităţii economice în Europa.

Capitolul 5

PROCESUL DE NEGOCIERE A ROMÂNIEI

LA UNIUNEA EUROPEANĂ;
VIITORUL UNIUNII EUROPENE

5.1. METODOLOGIA DE NEGOCIERE

Negocierea aderării la Uniunea Europeană a Romaniei a fost un proces

complex, cu o tipologie distinctă prin raportare la negocierile de top clasic, cu
proceduri mai formale.
CRITERIILE DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANA ŞI PROCESUL
NEGOCIERII
Uniunea Europeană evaluează statele candidate în funcţie de un set de
criterii, numit „Criteriile de la Copenhaga‖.
1. Primul criteriu se referă la standardele politice, care include sistemul
democretic, instituţiile, statul de drept, drepturile minorităţilor, etc. De îndeplinirea
acestui criteriu depinde momentul când se decide începerea negocierilor.
2. Al doilea este crearea unei economii de piaţă funcţionale.
79
 Grupul capitolelor „financiare‖ şi unele capitole economice se negociază
după ce UE constată existenţa economiei de piaţă funcţională în ţara candidată.
3. Al treilea capitol include capabilitatea unui actor de a face faţă
competiţiei pieţei Uniunii Europene, dar şi în plan politic, administrativ, social şi
monetar. Constatarea acestui criteriu aduce decizia de finalizare a negocierilor.

CAPITOLELE DE NEGOCIERE, STRUCTURATE CONFORM ACQUIS-ULUI

COMUNITAR
Acquis-ul comunitar este structurat, pentru simplificare, în 31 de capitole,
care radiografiază societatea:
1) Libera circulaţie a mărfurilor
2) Libera circulaţie a persoanelor
3) Libera circulaţie a serviciilor
4) Libera circulaţie a capitalului
5) Dreptul societăţilor comerciale
6) Politica în domeniul concurenţei
7) Agricultura
8) Pescuitul
9) Politica în domeniul transporturilor
10) Impozitarea
11) Uniunea economică şi monetară
12) Statistica
13) Politicile sociale şi ocuparea forţei de muncă
14) Energia
15) Politica industrială
16) Intreprinderile mici şi mijlocii
17) Ştiinţa şi cercetarea
18) Educaţia, formarea profesională şi tineretul
19) Telecomunicaţiile şi tehnologia informaţiilor
20) Cultura şi politica în domeniul audiovizualului
21) Politica regională şi coordonarea instrumentelor
22) Protecţia mediului înconjurător
24) Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
25) Justiţia şi afacerile interne
26) Uniunea vamală
27) Relaţiile externe
28) Politica externă şi de securitate comună
29) Controlul financiar
20) Dispoziţii financiare şi bugetare
30) Instituţii
31) Diverse
În cadrul negocierilor de aderare se respectă mai multe principii:
 Acordurile la care s-a ajuns în timpul negocierilor, chiar şi parţiale, nu vor
80
 fi considerate definitive până când nu se ajunge la un acord final (nici un
capitol de negociere nu este definitiv închis până când toate cele 31 de
capitole nu sunt închise);
 Orice punct de vedere exprimat de oricare dintre părţi asupra unui capitol
de negociere nu va influenţa poziţia cu privire la alte capitole de negociere;
 Toate statele candidate sunt parte a procesului de aderare, pe baze egale şi
vor adera la UE respectând aceleaşi criterii; pregătirea pentru aderare este
evaluat pe baza propriilor merite şi va condiţiona avansul în negociere,
determinând data aderării; acest lucru face posibil ca o ţară candidată să
poată recupera distanţa faţă de alte state, chiar data începerii negocierilor
este diferită.
DOCUMENTE ŞI PROCEDURI DE NEGOCIERE
Documentele de poziţie sunt documente oficiale prin care România îşi
prezintă poziţia faţă de fiecare din cele 31 de capitole de negociere, stadiul de
adoptare a acquis-ului care nu a fost încă implimentat în legislaţia naţională.
Dosarul de fundamentare cuprinde acte de circuit intrn; informaţiile
cuprinse în acest dosar stau la baza elaborării documentelor de poziţie. Dosarul de
fundamentare cuprinde prevederile acquis-ului comunitar la capitolul respectiv,
concordanţa dintre legislaţia românească şi acquis-ul comunitar, strategiile
adoptate de Guvern în domeniu, măsurile necesare a fi luate pentru transpunerea
acquis-ului, precum şi minutele reuniunilor pregătitoare.
Angajamentele asumate prin documentele de poziţie trebuie strict respectate
după transmiterea acestui document către Uniunea Europeană; în cazul în care
aceste angajamente nu sunt respectate, se consideră ca normele de comunitare au
fost incălcate.
În negocierile de aderare la UE, una din problemele cele mai importante
priveşte acordarea perioadelor de tranziţie şi a derogărilor.
PERIOADA DE TRANZIŢIE reprezintă o excepţie cu caracter temporar de
la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis, solicitată de un stat
candidat, prin documentul de poziţie, şi ulterior înscrisă în Tratatul de Aderare.
Perioada de tranziţie intră în vigoare de la data la care un stat devine membru UE
şi se încheie la sfârşitul durate sale, iar din acest moment, normele comunitare se
aplică statului respectiv.
DEROGAREA reprezintă o excepţie permanentă de la aplicarea normelor
comunitare într-un domeniu precis determinat; poate lua sfârşit doar când normele
comunitare de la carea s-a solicitat derogarea sunt abrogate sau modificate, iar
derogarea devine fără obiect.
Perioadele de tranziţie sau derogările trebuie să fie foarte bine argumentate.
Politica Uniunii Europene este de a limita numărul şi durata perioadelor de
tranziţie, precum şi de a exclude, pe cât posibil, derogările. Orice solicitare de
perioade de tranziţie trebuie însoţită, în documentul de poziţie, de un plan care să
asigure aplicarea progresivă a acquis-ului comunitar, astfel încât, la sfârşitul
perioadei de tranziţie, normele de la care s-a solicitat exceptarea temporară să fie
81
aplicate în întregime.

DESFĂŞURAREA NEGOCIERILOR
Spre deosebire de alte tipuri de negociere, negocierile de aderare se
desfăşoară, în principal, în procedura scrisă. Întâlnirile sunt concentrate la nivel de
miniştrii/şefi de delegaţii şi la nivel de negociatori şefi, adjuncţi ai şefilor de
delegaţii. Conform procedurii, au loc cel puţin o întâlnire la nivel ministerial şi una
la nivel de adjuncţi de şefi de delegaţii la fiecare şase luni (în cursul unei
preşesinţii a Consiliului UE), cu posibilitatea ca frecvenţa acestor întâlniri să fie
adaptată necesităţilor.
Baza negocierilor de aderare este reprezentată de documentul de poziţie al
României împreună cu poziţia comună a Uniunii Europene. Documentele de
poziţie şi dosarele de fundamentare, elaborate de către instituţiile adminstraţiei
publice centrale (delegaţiile sectoriale interministeriale) în colaborare cu
Ministerul Integrării Europene, sunt supuse spre aprobare Guvernului României.
Înainte de adoptarea în Guvern, se realizează consultări cu comisiile de specialitate
ale Parlamentului, relevante pentru fiecare capitol de negocieri. Guvernul Năstase
a decis ca, pe parcursul elaborării documentelor de poziţie, să se poarte discuţii şi
cu reprezentanţii sindicatelor, patronatelor, ONG-urilor şi partidelor parlamentare,
în vederea asigurării unei mai mari transparenţe a procesului de decizie. După
adoptarea lor de către Guvern, documentele de poziţie sunt înaintate Consiliului
UE, care le transmite Comisiei Europene.

DESCHIDEREA ŞI ÎNCHIDEREA PROVIZORIE A CAPITOLELOR DE

NEGOCIERE
În cadrul procesului de negociere, deschiderea negocierilor este condiţionată
de atingerea unui nivel considerat minim necesar de adoptare şi aplicare a acquis-
ului, coroborat cu prezentarea unor documente de poziţie care reflectă
corespunzător această stare şi care prezintă programe viitoare de îndeplinire a
cerinţelor de aderare, bine fundamentate şi credibile. Pe baza opoziţiei comune
propuse de Comisia Europeană asupra capitolelor pentru care gradul de pregătire a
ţării candidate permite începerea negocierilor, Consiliul UE adoptă cu unanimitate
decizia cu privire la deschiderea capitolelor cu fiecare candidat. De aici vor urma
negocieri, care se finalizează cu închiderea provizorie a capitolelor.
Aceasta presupune realizarea de progrese semnificative în implementarea
acquis-ului comunitar şi consolidarea capacităţii administrative necesare,
respectarea angajamentelor de poziţie şi elaborarea unor programe detaliate de
implementare.
Rezultatele negocierilor tuturor capitolelor sunt incorporate într-un proiect de
Tratat de Aderare, elaborat de Comisia Europeană în colaborare cu viitorul stat
membru. Acest document este supus spre adoptare Consiliului UE şi spre avizare
Parlamentului European. După semnare, Tratatul de Aderare este ratificat de toate
ţările membre, precum şi de ţara candidată. În unele ţări, înainte de ratificare,
82
tratatul este supus referendumului.

5.2 EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE CU 12 STATE CANDIDATE

U.E. şi-a asumat sarcina istorică de a reunifica Europa după căderea

comunismului, prin extinderea sa către Europa Centrală şi de Est şi către Sudul
Europei.
Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a stabilit că acest
proces este unul global, inclusiv şi evolutiv, menit să-şi aducă o contribuţie
consistentă la consolidarea spaţiului de libertate, securitate, justiţie şi prosperitate
pe care îl reprezintă Uniunea Europeană. De asemenea, a fost adoptat unul dintre
principiile care stau la baza desfăşurării negocierilor de aderare, şi anume ca de
fiecare stat candidat va avansa în cadrul acestui proces în ritmul său, pe baza
propriilor progrese şi a gradului sau de pregătire pentru aderare.

DESCHIDEREA NEGOCIERILOR DE ADERARE CU ŢĂRILE

CANDIDATE DIN „PRIMUL VAL‖
În baza Opiniilor Comisiei Europene asupra cererilor de aderare ale ţărilor
candidate (iulie 1997), Consiliul European de la Luxemburg a decis începerea
negocierilor cu şase dintre ţările candidate (Polonia, Ungaria, Estonia, Republica
Cehă, Slovania şi Cipru), considerate ca având un grad mai avansat de pregătire
pentru integrarea în UE. Deschiderea formală a negocierilor cu ţările candidate din
„primul val‖ s-a produs la Conferinţa de Aderare din martie 1998.
LANSAREA NEGOCIERILOR DE ADERAREA CU TARIFELE DIN „VALUL
DOI‖
În ceea ce priveste cele şase tari candidate din cel de-al „doilea val‖
(România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Slovacia şi Malta), invitaţia la negocieri de
aderare cu UE a fost făcută de Consiliul European de la Helsinki (decembrie
1993), condiţie obligatorie pentru deschiderea negocierilor. Procesul de negociere
cu ţările din „valul doi‖ a fost lansat formal în februarie 2000, la doi ani după
demararea negocierilor cu primele şase ţări candidate.

ŢĂRILE CARE AU DEVENIT MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE ÎN

ANUL 2004
Având la bază evaluările asupra gradului de îndeplinire a criteriilor de
aderare de către ţările candidate, stadiului negocierilor de aderare cu fiecare dintre
acestea, dar şi posibilităţile bugetare oferite de cadrul financiar al UE pentru
perioada 2000-2006,
Stabilit la Consiliul European de la Berlin (martie 1999), Comisia Europeană
a apreciat în Documentul de Strategie privind Extinderea, din noiembrie 2001, ca
numai 10 ţări candidate ar putea fi în măsură să finalizeze negocierile până la
finele anului 2002. Consiliul European de la Laeken (decembrie 2001) a aprobat
strategia Comisiei Europene şi a nominalizat cele 10 ţări candidate ar putea fi
83
incluse în primul val al extinderii. Consiliul European de la Copenhaga a marcat
finalizarea negocierilor cu cele 10 state candidate. La Summit-ul de la Copenhaga
a fost stabilit un cadru clar pentru aderarea României şi Bulgariei la UE, în 2007,
în condiţiile îndeplinirii criteriilor de aderare.

5.3 ROMÂNIA ŞI PROCESUL DE ADERARE LA UNIUNEA

EUROPEANA
DESFĂŞURAREA NEGOCIERILOR ŞI MONITORIZAREA
ANGAJAMENTELOR ASUMATE ÎN PROCESUL DE NEGOCIERE
În iunie 1995, România aplică oficial pentru aderarea la UE, candidatura
acceptată în 1997, împreună cu a celorlalte state central europene. Pregătirea
României în vederea aderării este atent monitorizată de către UE, rezultatele fiind
condensate în forma unui raport de ţară anual.
În perspectiva aderării la UE, politica economică a României stă sub semnul
reformelor necesare îndeplinirii criteriilor economice de piaţa funcţională şi
crearea capacităţii economice din UE. După un deceniu dominat de acţiuni sub
semnul unei viziuni pe termen scurt, politica econoomică începe să aibă un cadru
programatic pe termen mediu. Aceasta evoluţie absolut necesară este, în mare
măsură, o precondiţie a integrării europene. De fiecare dată documentele
programatice au fost elaborate în strânsă legătură cu Comisia Europeană şi,
ulterior adoptării, au fost transmise oficial la Buruxelles.
O preocupare continua a Delegaţiei Naţionale der Negociere, conform unei
metodologii stabilite în anul 2001, a fost strictă monitorizare a îndeplinirii
angajamentelor asumate de România prin documentele de poziţie. Această
activitate se desfăşoară prin elaborarea unor tabele de monitorizare pentru fiecare
capitol de negociere în parte, tabele care sunt actualizate de două ori pe lună şi
chiar mai des dacă este necesar, în vederea stabilirii cu precizie a gradului de
îndeplinire a angajamentelor asumate. De asemenea, planul de măsuri prioritare
pentru integrarea europeană este monitorizat bilunar de Ministerul Integrării
Europene prin intermediul raporturilor periodice primite de la instituţiile cu
responsabilităţi în realizarea măsurilor din plan, respectiv a angajamentelor la
capitolele de negociere.

DIALOG ŞI COOPERARE EXTERNĂ

În vederea eficientizării procesului de negociere, Delegaţia Naţională pentru
Negocierea Aderării României la UE, începând din 2001, au avut loc întâlniri ale
reprezentanţilor Ministerului Integrării Europene şi oficiali din statele membre,
precum şi ambasadorii acestor state acreditaţi la Bucureşti. Au fost elaborate
proiecte de cooperare şi asistenţă binaterală, au fost stabilite grupuri mixte de lucru
la nivel sectorial şi s-au transmis săptămânal informaţii asupra evoluţiilor
înregistrate în procesul de pregătire a aderării şi a negocierilor de aderare. De
asemenea au fost iniţiate activităţi cu cercuri academice şi non-guvernamentale din
Statele Membre, vizite de lucru, participări ale demnitarilor la evenimente
84
organizate în aceste ţări.
O importanţă particulară a fost acordată dialogului cu Preşedinţii Consiliului
UE. De asemenea, a fost desfăşurat un dialog consistent pe problematica
negocierilor de aderare cu Austria, Belgia, Germania, Grecia, Marea Britanie,
Olanda, etc. În perioada 2001-2004, au avut loc o serie de consultări şi cu statele
candidate la aderare, în special cu Bulgaria, Cehia, Polonia, Cipru şi Ungaria.

CONSILIUL EUROPEAN DE LA COPENHAGA (12-13 DECEMBRIE 2002)

Consiliul European de la Copenhaga a reprezentat un moment de turnură atât
pentru procesul de extindere, în ansamblu, cât şi individual, pentru România, în
special prin definirea clară orizontului aderării, fapt cu profunde semnificaţii
politice şi tehnice.
În principal, pot fi enumerate următoarele elemente, care marchează
intrarea într-o etapă distinctă a procesului de negociere:
 Declaraţia intitulată „O Europă Unită‖, care întăreşte caracterul ireversibil,
continuu şi inclusiv al actualului proces de extindere în care este implicată şi
România.
 Confirmarea anului 2007 pentru aderare, ca Obiectiv comun al României şi al
Uniunii Europene, cu condiţia continuării progreselor pe calea îndeplinirii de aderare.
 Angajamentul luat de Uniunea Europeană de a menţine ritmul negocierilor,
inclusiv prin abordarea de către viitoarele preşedinţii a capitolelor financiare.

COSTURILE ŞI BENEFICIILE ADERĂRII

Costurile aderării sunt, în mare parte, costurile schimbărilor necesare pentru
a ieşi din criza generată de colapsul economiei centralizate. Se estimează ca, pe
ansamblul, costurile aderării sunt mai mici decât cele ale ne-aderării. Este evident
însă ca România nu se poate apropia de nivelul de bunăstare al ţărilor din UE fără
a-şi asuma şi costurile acestui proces.
Nu există domeniu al vieţii publice care să nu fie afectat de aderarea la UE,
sau chiar şi numai perspectiva acesteia. Multe din schimbările pe care România ar
fi trebuit să le facă oricum (cu sau fără aderarea la UE) pentru a avea o economie
de piaţă puternică şi o societate democratică, se realizează cu sprijinul financiar şi
cu experienţa Uniunii Europene. Se finanţează, spre exemplu investiţii în
infrastructura, astfel încât oamenii să aibă acces la un mediu mai curat şi mai
sănătos, la drumuri moderne, la un transport modern şi eficient, se sprijină
dezvoltarea unei societăţi civile puternice care să poată rezolva unele probleme
(sociale, economice, de sănătate, educative) ale comunităţilor în care activivează
etc. De asemenea România beneficiaza şi de cele patru libertăţi economice
fundamentale ale UE: libera deplasare a forţei de muncă, a capitalului, a bunurilor
şi serviciilor pe întreg teritoriul UE.
Unele din beneficiile enumerate se vor vedea în timp, dar unele vor însemna
un nivel mai bun de sănătate, de educaţie, de venituri: o calitate mai bună a vieţiisi

85
de o crestere a nivelului de trai pentru populatia Romaniei .

TRATATUL DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANA AL ROMANIEI

La 25 aprilie 2005 Romania a semnat la Luxemburg Tratatul de Aderare la
Uniunea Europeana. Incepand cu acel moment, pozitia Romaniei a inceput sa fie mult
mai importanta in relatiile cu Uniunea Europeana. Desi nu a devenit un stat cu membru
cu drepturi depline, inainte de momentul aderarii, la 1 ianuarie 2007, Romania a inceput
sa fie asociata la procesul decizional din cadrul institutiilor europene.
Semnarea Tratatului a fost incununarea unui indelungat proces inceput de
Romania in iunie 1995, cand a fost depusa candidatura pentru a deveni stat
membru al Uniunii Europene.
Prin Tratatul de aderare, tratatele constitutive ale Uniunii devin parte integrantã
a legislatiei României. În conditiile aderãrii la Uniunea Europeanã, principiul
suprematiei dreptului comunitar asupra dreptului intern se aplica si în România.
Tratatul de aderare este direct aplicabil tuturor cetãtenilor României, creând
atât drepturi, cât si obligatii pentru acestia. Tratatul de Aderare la Uniunea
Europeana al Romaniei a fost ratificat de Parlamentele tuturor celor 25 de state
membre ale Uniunii Europene astfel: Slovacia (21 iunie 2005), Ungaria (26
septembrie 2005), Slovenia (29 septembrie 2005), Republica Cipru (27 octombrie
2005), Republica Elenă (2 noiembrie 2005), Estonia (16 noiembrie 2005),
Republica Cehă (6 decembrie 2005), Spania (14 decembrie 2005), Italia (22
decembrie 2005), Malta (24 ianuarie 2006), Letonia (26 ianuarie 2006), Marea
Britanie (16 februarie 2006), Portugalia (8 martie 2006), Lituania (30 martie
2006), Polonia (30 martie 2006), Suedia (9 mai 2006), Austria (11 mai 2006),
Olanda (13 iunie 2006), Finlanda (19 iunie 2006), Irlanda (21 iunie 2006),
Luxemburg (29 iunie 2006), Franţa (3 octombrie 2006), Belgia (13 octombrie
2006), Danemarca (21 noiembrie 2006), şi Germania (24 noiembrie 2006).

5.4. VIITORUL UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeana are în prezent, 27 de state membre, însă procesul de

extindere nu s-a încheiat, cel putin trei state sunt pe drumul integrarii in Uniunea
Europeana. Extinderea modifica fizionomia Europei si priveste toate domeniile, cu
doua obiective strategice fundamentale: promovarea stabilitatii politice si
consolidarea Europei in pozitia sa de mare putere.
Extinderea mareste dimensiunile pietei unice. Stimuleaza dezvoltarea,
creeaza noi posibilitati in materie de investitii si de schimburi si intareste
capacitatea Uniunii Europene de a face fata unor probleme cum ar fi migratia,
protectia mediului, comertul ilicit si crima organizata1.
Dintre cele trei state Croatia, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei si
Turcia, cea din urma costituie sursa a numeroase discutii in plan european. Turcia a

1
Echkenazi, Jose ―Ghidul Uniunii Europene‖, ed. Niculescu, 2008, p.14
86
dorit sa adere de mult timp, aplicand la statutul de stat membru inca din 1987. De
asemenea, Turcia a facut parte dintr-o uniune vamala cu Uniunea Europeana incepand
cu 1996. Cu toate acestea, Turcia este o tara cu peste 70 de milioane de locuitori,
saraca si predominant islamică, doar cu 3% din teritoriul ei in Europa. Dar, pe lângă
problemele de ordin economic si social, cea mai mare provocare este domeniul
drepturilor omului, drepturile femeii, ale detinutilor iscand scandaluri mari pe scena
internationala. Grecia este unul din statele membre ale Uniunii Europene care s-a opus
în mod constant aderarii Turciei. Uniunea Europeana a acceptat in decembrie 2004 sa
demareze negocierile de aderare cu Turcia.
Aderarea Croatiei va fi un semnal important pentru restul regiunii şi pentru
restul statelor din Fosta Iugoslavie. Un obiectiv al Uniunii Europene este acela ca
pana in 2011 Croaţia să devină membră a Uniunii Europene. Problemele cu care se
confruntă Croţia sunt legate de ameliorarea sistemului judiciar şi eradicarea
coruptiei la nivel înalt; în acelaşi timp, Croaţia trebuie să îşi rezolve problemele
legate de graniţele cu vecinii săi, în special cu Slovenia şi Bosnia-Herţegovina.
Comisia Europeana a acordat Croatiei statutul oficial de candidat la aderare
in 2004, pentru ca apoi în 2005 să înceapa negocierile, însă, a existat o condiţie in
legatura cu care comisarul pentru extindere Olli Rehn s-a dovedit inflexibil: ―Fără
recomandarea pozitivă din partea Tribunalului Penal International pentru fosta
Iugoslavie, Comisia Europeana nu va începe negocierile de aderare‖, spunea
acesta în decembrie 2004. Recomandarea nu a venit, tribunalul fiind nemultumit ca
guvernul croat refuza predarea lui Ante Gotovina, considerat de europeni criminal
de razboi.
Fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei este ţară candidată din 2005, dar
negocierile in vederea aderarii la Uniunea Europeana nu au inceput încă, dar se
speră ca aceastea vor începe în curând datorită rolului important pe care il joacă
acest stat ca factor de stabilitate în regiune. Integrarea Macedoniei în UE este
considerată crucială de către autoritatile ţării pentru redresarea unei economii cu
destul de multe probleme, cu un nivel al şomajului de peste 35% şi o puternică
dependentă în raport cu investiţiile străine.

87
 Sursa: http://www.sustainpack.com/eu_history.html

88
CROAŢIA
Anul semnării Acordului de stabilitate şi asociere: 2001
Capitala: Zagreb
Suprafaţa: 56.542 km²
Populaţia: 4,49 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică
Moneda: Kuna
Limba oficială: Croata

FOSTA REPUBLICĂ IUGOSLAVĂ A MACEDONIEI

Anul semnării Acordului de stabilitate şi asociere: 2001

Capitala: Skopje
Suprafaţa: 25.713 km²
Populaţia: 2,05 milione locuitori
Forma de guvernământ: Republică Parlamentară
Moneda: Denar Macedonian
Limba oficială: Macedoneană, Albaneză

TURCIA

Anul semnării Acordului de asociere: 1963

Capitala: Ankara
Suprafaţa: 773.452 km²
Populaţia: 68,1 milioane locuitori
Forma de guvernământ: Republică Parlamentară
Moneda: Lira turcească
Limba oficială: Turca

89
 BIBLIOGRAFIE

1. Coman, Florian; Bughea Raluca, ―Drept Comunitar European‖, Ed. PRO

UNIVERSALIS, Bucuresti, 2006;
2. Augustin, Fuerea, ―Institutiile Uniunii Europene‖, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2002 ;
3. Ghica, Luciana-Alexandra (coord.), ―Enciclopedia Uniunii Europene‖, Ed.
Meronia, Bucuresti, 2006
4. Craig, Paul; De Burca, Grainne, ―EU Law – Text, Cases and Materials‖,
Third Edition, Oxford University Press, 2003
5. Voinea, Liviu Institutii ale Uniunii Europene.Integrare, Europenizare,
Regionalizare‖, Bucuresti, 2005
6. Voinea, Liviu ―Economie regionala. Europa de Sud-Est si integrarea
europeana‖, Ed. Sylvi, Bucuresti 2002
7. Studiu al Institutului European din Romania ―Uniunea Europeana: Istoric,
Institutii, Procese decizionale ‖, elaborat in cadrul proiectului Phare RO
0006.18.02, Seria Micromonografii – Politici Europene
8. Echkenazi, Jose ―Ghidul Uniunii Europene‖, Ed. Niculescu, Bucuresti,
2008
9. McCormick, John ―Sa intelegem Uniunea Europeana- o introducere
concisa‖, Ed. CODECS, Bucuresti, 2006
10. George, Stephen, Ian Bache, ―Politics in the European Union‖, Oxford
University Press, 2001
11. Smith, Andy, ―Politics and the European Commission‖, Routledge, Londra,
2004
12. Rumford, Cris, ―The European Union: A political sociology‖, Malden:
Blackwell, 2002
13. Smith, Karen, ―Politica externa a Uniunii Europene‖, Ed Trei, Bucuresti,
2004
14. Nugent, Neil, ―European Union enlargement‖, New York: Palgrave
Macmillan, 2004
15. Site-ul oficial al Uniunii Europene www.europa.eu
16. Site-ul Centrului de Informare al Comisie Europene la Bucuresti
www.infoeuropa.ro
17. Site-ul Institutului European din Romania www.ier.ro
18. Site-ul Ministerului Afacerilor Externe www.mae.ro
19. Site-ul Miniterului Integrarii Europene www.mie.ro
20. Site-ul Bancii Centrale Europene www.ecb.org
21. Site-ul Bancii Europene de Investitii www.eib.org

TESTE GRILA
90
1. Romania a semnat acordul de asociere in anul :
a) 1995 ;
b) 1993 ;
c) 1991.
2. Oficiul european al poliţiei (Europol) a fost creat prin tratatul de la :
a) Nisa ;
b) Amsterdam ;
c) Maastricht.
3. Actul Unic European se semneaza în:
a) 1986 ;
b) 1985 ;
c) 1989.
4. Protocolul social, anexat la Tratatul de la Maastricht, nu a fost semnat de :
a) Germania ;
b) Spania;
c) Marea Britanie.
5. Principiul subsidiaritatii este cuprins in cadrul tratatului de la :
a) Nisa ;
b) Amsterdam ;
c) Maastricht.
6. Ungaria a semnat acordul de asociere in anul :
a) 1995 ;
b) 1991 ;
c) 1992.
7. Turcia a semnat acordul de asociere in anul :
a) 1963 ;
b) 1962 ;
c) 1971.
8. Slovenia a semnat acordul de asociere in anul :
a) 1996 ;
b) 1995 ;
c) 1991.
9. Letonia a semnat acordul de asociere in anul :
a) 1991 ;
b) 1993 ;
c) 1995.
10. Este membru fondator al Uniunii Europene :
a) Austria ;
b) Belgia ;
c) Danemarca.
11. Este membru fondator al Uniunii Europene :
a) Portugalia ;
b) Luxemburg ;
c) Spania.
12. Finlanda a aderat la Uniunea Europeana in anul :
91
 a) 1996 ;
b) 1981 ;
c) 1995.
13. Spania a aderat la Uniunea Europeana in anul :
a) 1986;
b) 1985;
c) 1995.
14. Intra in vigoare Actul Unic European :
a) 1985;
b) 1987;
c) 1986.
15. Consiliul European de la Maastricht are loc la data:
a) 9-10 decembrie 1991 ;
b) noiembrie 1991 ;
c) decembrie 1992.
16. Tratatul de la Nisa intra in vigoare :
a) 2003 ;
b) 2000 ;
c) 2002.
17. Tratatul de la Amsterdam intra in vigoare :
a) 1999 ;
b) 1998 ;
c) 1997.
18. Principiul general al non-discriminarii este cuprins in cadrul tratatului de
la :
a) Nisa ;
b) Amsterdam ;
c) Roma.
19. Prin Tratatul de la Nisa a fost stabilit un numar maxim de ….mandate in
Parlamentul European :
a) 734 ;
b) 732 ;
c) 723.
20. Tratatele de la Roma intra in vigoare la :
d) 1 ianuarie 1958 ;
e) 1 ianuarie 1957 ;
f) 1 februarie 1958.
21. Cum arata steagul Uniunii Europene?
a) 12 stele aurii pe un fond albastru;
b) 10 stele aurii pe un fond albastru;
c) 15 stele aurii pe un fond albastru.

22. Stelele semnifica:

a) Numarul de State Membre ale Uniunii;
b) Perfectiunea si unitatea;
c) Numarul statelor fondatoare ale Uniunii.

92
23. Tarile fondatoare ale constructiei care astazi se numeste Uniunea Europeana
sunt:
a) Belgia, Franta, Germania, Italia, Marea Britanie si Olanda;
b) Belgia, Franta si Germania;
c) Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda;
d) Franta, Germania, Italia si Marea Britanie.

24. Ce tara detine in prezent Presedintia Uniunii Europene?

a) Germania;
b) Cehia;
c) Slovacia;
d) Franta.

25. Unde a fost semnat Tratatul care a stat la baza crearii Comunitatii Economice
Europene?
a) Roma;
b) Paris;
c) Amsterdam;
d) Copenhaga.

26. Procesul integrarii europene a inceput:

 la 9 mai 1950, cand ministrul francez de externe Robert Schuman a adresat o
propunere Frantei si Germaniei, precum si altor tari europene care vor dori sa
li se alature, de a pune in comun resursele lor de carbune si otel
 la 18 aprilie 1951, o data cu semnarea Tratatului de la Paris privind crearea
Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO);
 la 25 martie 1957, o data cu semnarea, la Roma, a Tratatelor de constituire a
Comunitatii Economice Europene (CEE) si respectiv a Comunitatii Europene a
Energiei Atomice (Euratom).

27. Tarile fondatoare ale constructiei care astazi se numeste Uniunea Europeana
sunt:
 Belgia, Franta, Germania, Italia, Marea Britanie si Olanda;
 Belgia, Franta si Germania;
 Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda;
 Franta, Germania, Italia si Marea Britanie.

28. Institutiile Uniunii Europene sunt in numar de:

 trei;
 cinci;
 sapte.

29. Institutia financiara a Uniunii Europene este:

 Banca Europeana de Investitii;
 Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare;
 Banca Centrala Europeana;
93
 Institutul Monetar European.

30. Care dintre urmatoarele tari nu face parte din zona euro:
 Norvegia;
 Olanda;
 Danemarca;
 Grecia;
 Suedia.

31. Spatiul Schengen nu include:

 Islanda;
 Norvegia;
 Marea Britanie;
 Austria;
 Irlanda.

32. Comunitatea Economica Europeana a fost redenumita Comunitate Europeana

prin:
 Tratatul de la Roma;
 Tratatul de la Amsterdam;
 Tratatul de la Maastricht.

33. Care dintre conditiile de mai jos nu sunt incluse printre criteriile de
convergenta?
 Existenta institutiilor care garanteaza democratia, statul de drept, respectarea
drepturilor minoritatilor;
 Capacitatea de asumare a obligatiilor de membru al Uniunii;
 PIB pe cap de locuitor nu trebuie sa fie mai mic de 60% din media la nivelul
UE;
 Datoria publica nu trebuie sa fie mai mare de 60% din PIB.

34. Piata Unica inseamna:

 Libera circulatie a bunurilor si tarife vamale comune fata de terti;
 Libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si a capitalului;
 Libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si a capitalului, precum si
moneda unica;

35. Deschiderea negocierilor de aderare cu actualele 13 tari candidate a fost

hotarata de:
 Consiliul European de la Luxemburg;
 Consiliul European de la Copenhaga;
 Consiliul European de la Helsinki;
 Comisia Europeana, prin Agenda 2000.

94
36. Organul executiv al Uniunii Europene este:
 Comisia Europeana;
 Consiliul European;
 Parlamentul European.

37. Comunitatile Europene sunt:

a) Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, Comunitatea Europeana si
Euratom;
b) Uniunea Europeana si Euratom;
c) Comunitatea Europeana si Euratom;
d) Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului si Comunitatea Economica
Europeana

95