Professional Documents
Culture Documents
LA CE SERVEŞTE SUFERINŢA?
Am citit şi alte mărturii – puţine – ale foştilor prizonizeri. Printre ele două
texte mi se par capitale, anume cărţile scrise de Radu Mărculescu, Pătimiri şi
Convorbiri literare, Iaşi, nr. 9, Septembrie 2010.
1
Anton Nicolescu, Note asupra lagărelor sovietice, manuscris inedit terminat în 20 martie 1978.
1
iluminări din captivitatea sovietică2 şi de Nicolae Cojocaru, Filmul unei
existenţe3. Pe Domnul Radu Mărculescu am avut de altfel plăcerea să îl cunosc
la sfârşitul anului trecut.
Analiza mea va fi axată pe documentul lăsat de tatăl meu dar atunci când
va fi necesar voi confrunta şi completa mărturia sa cu cele ale lui Radu
Mărculescu şi Nicolae Cojocaru, care au trecut şi ei prin lagărele din Oranki şi
Mânăstârca. Voi folosi desigur şi alte documente. Dar trebuie spus că nu sunt
decât la începutul explorării mele, tema aleasă deschizându-se spre un extrem de
larg orizont.
2
Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, Editura Universal Dalsi, 2007.
3
Nicolae Cojocaru, Filmul unei existenţe (text găsit pe Internet, 432 de pagini).
2
Călătoria fără sfârşit începe cu un vis. Pe 19 ianuarie 1942 tata visează că
sovieticii îl iau prizonier.
3
patru lovituri de tun – scrie, la rândul lui, Radu Mărculescu, în descrierea
convoiului său (p. 49). Acestea, explodând în plină mulţime (eram aproape om
lângà om), produseră un cumplit carnagiu. Urletele de durere ale sutelor de răniţi
- ca să nu mai vorbesc de morţi - subliniară dimensiunile acestui asasinat, pe cât
de laş şi de crud, pe atât de inutil. »
După puţin timp, gardienii se aruncă asupra prizonierilor pentru a efectua o
aşa-zisă „percheziţie”, în fond pentru a le lua ceasurile, tot ce era în aur,
cojoacele, mănuşile îmblănite şi mai ales cizmele, sovieticii având bocanci de
pânză gumată sau pâslari. Au fost scene tragice, prizonierii apărându-se unul pe
altul. Furtul cizmelor echivala, desigur, cu o condamnare la moarte, nimeni
neputând efectua drumul desculţ în infernalele condiţii climatice ale iernii
ruseşti.
4
bidoanele întinse spre unda potolitoare de sete, alţii eu capetele în apă pentru
ultima înghiţitură, clătinându-le mustrător, cu fiece ondulare de val. »
Cei care, bolnavi, bătrâni, epuizaţi, nu mai puteau ţine pasul erau imediat
executaţi de gardienii convoiului cu un glonţ în frunte. Convoiul lui Radu
Mărculescu era condus de o namilă înveşmântat de o imensă şubă şi care era
însoţit de un câine roşu pitic, cu picioarele strâmbe, dresat să lingă imediat
sângele de pe fruntea celui împuşcat, într-un straniu ritual. Această scenă de
coşmar revine neîncetat în visurile lui Radu Mărculescu, ani după cele
întâmplate.
5
Trebuie ţinut seama că prizonierii români nu au fost înregistraţi decât şase
luni după căderea lor în captivitate. Mii şi mii de militari români au murit astfel,
cadavre anonime pentru totdeauna. Numărul total al prizonierilor de război
români a fost de 445153. Au ajuns acasă doar 884004.
Convoiul tatei ajunge, în sfârşit, într-o gară, unde sunt îmbarcaţi în bou-
vagoane. Începe o altă săptămână de calvar (30 noiembrie – 6 decembrie 1942).
Prizonierii sunt înghesuiţi la extrem în aceste bou-vagoane şi trebuie să
inventeze stratageme ingenioase pentru a se putea mişca, cel puţin pentru pentru
a-şi satisface nevoile elementare ale trupului.
Hrana consta invariabil din peşte sărat şi pesmeţi uscaţi, dar cantitatea de
apă distribuită era infimă. Tata descrie, în manuscrisul său, manifestări
demenţiale ale captivilor din cauza setei. Unii îşi răceau urina în bidon pentru a
o bea. Alţii (printre care şi tata) lingeau capetele niturilor de la vagon, acoperite
de o pojghiţă de gheaţă. La oprirea în staţii prizonierii strigau, urlau, cerând
ajutorul paznicului şi localnicilor. Paznicul le azvârlea printre gratii un bulgăre
de zăpadă care învăluia excremente. Copii şi tineri de pe peron înjurau
prizonierii numindu-i „fascişti”.
Au fost mulţi, foarte mulţi morţi dar, bine înţeles, nimeni nu era înregistrat.
Morţi erau despuiaţi de veşmintele lor de camarazi şi cadavrele, trupuri goale,
erau stivuite lângă staţii, un rând în lung, un rând în lat.
LIBIDOANSK
4
Ilie Schipor, « Prizonieri români pe Frontul de Est »
www.once.ro/sesiuni/sesiune_2007/10%20prizonieri.pdf
6
Peste câteva zile după sosire, prizonierii au fost trimişi mai departe. Dar
tata şi alţi doi ofiţeri declaraţi bolnavi, intransportabili, au fost duşi la aşa-zisul
„spital”: o încăpere cu paie pe podea, unde se aflau un doctor, o soră şi alţi 15
ofiţeri români.
„În prima zi, - scrie tata – cum nu mai mâncasem pe săturate de mult, am
mâncat ca un animal, burta luând forma unei mingi umflate cu pompa! În circa
15 minute de la această masă copioasă, am simţit că burta se umflă mereu şi că
mi se taie respiraţia, căzând pe podea! Un camarad şi subofiţerul m-au scos la
aer şi au inceput să mă târască prin zăpadă, incet-încet incepând să prind viaţă.
Iar n-am murit!...”
Mare fumător, tata fuma paie sau plante uscate. Rar li se dădea „mahorcă”,
cu foiţa făcută din ziar. Într-o seară au primit ţigări şi unii au plâns de fericire.
7
face, dar va raporta că a făcut-o!” Soldatul i-a dat câteva ţigări, fiind impresionat
de calmul tatei.
8
Între timp tata a fost decorat ca dispărut, dar nu am reuşit să regăsesc
decoraţia. Probabil că a fost distrusă de familia mea, de frica represiunii
regimului totalitar din România.
Basarab Nicolescu