III.

18 (Tema familiei într-un text narativ: Moromeţii de Marin Preda)

Tema familiei este una dintre cele mai întâlnite din literatură, permiţând surprinderea unui complex de interrelaţionări umane.
Complexitatea pe care o impune ilustrarea unor astfel de relaţii umane presupune desfăşurări epice ample, fapt ce implică
abordarea acestei teme în specii realiste precum nuvela si romanul.
În literatura română, tema familiei este predilectă în literatura realistă. Una dintre operele literare narative ce abordează acestă
temă este romanul “Moromeţii”, al lui Marin Preda. Pregătit de nuvele care prefigurează motive, întamplări şi personaje din
roman, “Moromeţii” este publicat în două volume, elaborate la 12 ani distanţă: volumul I, 1955, volumul al doilea, 1967.
Prima realitate scriitoricească a rămas constantă în opera lui Marin Preda, cea rurala, a satului românesc din Câmpia Dunării.
În primul volum al romanului, tema familiei este mai precis conturată. Acţiunea se petrece într-un sat din Câmpia Dunării, în
preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Romanul este construit dintr-un număr mare de personaje din planuri diferite, dar
care dobândesc un sens unitar, plasate în universul satului şi al unei familii pe cale să se destrame. Există o legătură strânsă
între incipit şi final, tema romanului putând fi redusă la două cuvinte : omul şi timpul (“se pare că timpul era foarte răbdător
cu oamenii” – “timpul nu mai avea răbdare”). Astfel tema familiei poate fi subordonată celeilalte teme obsedante din opera lui
Preda – relaţia omului cu timpul. Pe parcursul acţiunii romanului, familia are de suferit o serie de transformări, ca urmare a
numeroaselor conflicte ce se declanşează între membrii familiei Moromete, dar şi a tranziţiei suferite de satul românesc în
perioada din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Romanul va urmări, aşadar, procesul destrămării familiei Moromete
sub presiunea unor factori exteriori sau a unor elemente de comportament.
Acţiunea primului volum se desfăşoară în vara anului 1936 şi prezintă viaţa unei familii din satul Siliştea – Gumeşti. Aici este
conturat triplul conflict din cadrul familiei Moromete. În primul rând, conflictul dintre Moromete şi cei trei fii ai săi, Achim,
Nilă şi Paraschiv, este stârnit de modalitatea diferită de întelegere a lumii; astfel, pentru tată , pământul semnifică garanţia
libertăţii, în timp ce cei trei fii ai săi sunt preocupaţi doar de bani. Acest conflict se încheie cu plecarea celor trei fii cu oile la
Bucureşti, în încercarea de a-şi câştiga singuri existenţa. Al doilea conflict este cel dintre Moromete şi soţia sa, Catrina.
Aceasta şi cele două fiice ale sale îi reproşează lui Moromete faptul că nu trece casa pe numele ei, temând-se că ar putea
rămâne pe drumuri. Cel de-al treilea conflict este cel conturat între Ilie şi sora lui, Maria (Guica). Ea se teme că va rămâne
singură la bătrâneţe; sora lui Ilie Moromete nu a fost de acord cu cea de-a doua căsătorie a fratelui său, tot ea fiind cea care îi
îndeamnă pe băieţi să fugă de acasă.
Pe un alt plan, cartea prezintă rânduielile împământenite ale existenţei ţărăneşti, fiind descris un adevarat ritual: plecarea şi
întoarcerea de la câmp, pregătirea secerişului, cina familiei.
Două dintre scenele semnificative pentru reflectarea ideii destrămării femiliei sunt cina şi tăierea salcâmului. Scena cinei este
reprezentativă pentru statutul protagonistului. Fragmentul începe cu un dialog între el şi Catrina, autoritatea sa aparent
incontestabilă manifestându-se prin voce : “Deodată curtea răsună de un glas puternic şi ameninţător, făcându-i pe toţi să
tresară de teamă.”
Catrina mai fusese căsătorită o dată şi are o fiică. Actuala sa familie este una dintre cele mai numeroase din sat şi printre
puţinele care au copii din două căsătorii. Membrii familiei par a fi grupaţi în tabere rivale, în ciuda faptului că stau toţi asezaţi
la o masă rotundă şi foarte mică; acest lucru însa nu ajută la sporirea unităţii familiei. Cei trei fraţi din prima căsătorie a lui
Moromete “stăteau pe partea din afară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară.”
Acest detaliu sugerează ideea că ei nu aparţin familiei, pentru că mama vitregă îi are lângă ea ”pe ai ei, Niculae, Ilinca şi Tita,
copii făcuţi cu Moromete”. Poziţia tatălui reliefează autoritatea sa absolută : “stă deasupra tuturor, în pragul celei de-a doua
odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare.”
Atmosfera conflictuală din cadrul familiei Moromete este evidentă din gesturi şi din priviri : Moromete are în glas “fire de
ameninţare”, îi vorbeşte ameninţător lui Achim, care îi răspunde cu dispreţ, pe Niculae îl fulgeră cu privirea apoi, certându-l
cu “glas îndesat”.
Tot în această scenă ne sunt dezvăluite treptat şi ameninţările ce vor duce, în timp, la destrămarea familiei; şcoala lui Niculae
trebuie achitată, fonciirea a rămas neplătită, iar Achim doreşte să plece cu oile la Bucureşti, fiind necesară şi plătirea ratei la
bancă. Cei trei îşi condamnă tatăl pentru ezitările sale.
Scena salcâmului este construită într-un registru stilistic diferit. E spre ziuă, iar luna “semăna cu un soare mort, ciuntit şi
rece”. Bocetele ce se aud din cimitir pare că “ies din pământ”. Uriaşul salcâm în care “copiii se urcau în orice primăvară şi îi
mâncau florile”, iar iarna “îi îmbrăţişau tulpina”, care “era curăţat de crăci în fiecare an şi creştea la loc mai bogat” domina
întreg satul şi pare nemuritor. Chiar când aşchiile încep să sară din trunchiul său, ele par să se aşeze în jurul lui protector.
Când se prăbuşeşte la pământ, totul dobândeşte un aer tragic, de moarte violentă, ca şi cum cineva ar fi silit să răspundă unui
alt destin, nefast. Protecţia salcâmului nu se mai exercită asupra împrejuruimilor : “cercul deschis şi câmpia năpădeau
împrejurimile” şi “totul se făcuse mic.”
Scena se încheie în aceeaşi atmosferă rău prevestitoare în care începuse, cu stolul de ciori care zboară derutate, căci nu mai
recunosc locul. Salcâmul a reprezentat în lumea vegetală ceea ce reprezintă Ilie pentru familia sa, un “pater familias”. Destinul
unuia este anticipat de destinul celuilalt.
Deşi Moromete ţine la unitatea familiei, aceasta se va destrăma din cauza imposibilităţii de comunicare dintre membrii săi
(tatăl reprezintă mentalitatea tradiţională, în timp ce fiii săi mai mari sunt atraşi de mirajul oraşului, iar fiul cel mic, Niculae,
este dornic de a studia.), dar şi pentru că timpul era nerăbdător cu oamenii. Dacă la începutul romanului lumea era aşezată, în
final lucrurile se precipită, ameninţând liniştea acesteia. În volumul al doilea, Ilie Moromete intră într-un con de umbră.
Moromete face ultima încercare nereuşită de a îşi aduce fiii acasă. Părăsit la bătrâneţe de Catrina, el rămâne doar cu fata cea
mică, autoritatea lui scade, oamenii nu îl mai respectă ca altădată. În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete
nu acceptă ideea că rostul său în lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie “să dispară”. Ultima replică a lui Moromete – crezul
său de viaţă, libertatea morală, - “D-le… eu întotdeauna am dus o viaţă independentă!”
Romanul urmareşte procesul destrămării familiei Moromete, destrămare simbolică pentru “stingerea unei lumi” sub presiunea
unor factori exteriori sau unor elemente de comportament. Pe lângă tema familiei ,care include şi tema paternităţii, se observă
şi tema tercerii timpului, confruntarea omului cu istoria potrivnică. Se insistă pe relaţiile dintre membrii familiei Moromete şi
mai ales pe drama tatălui nepuntincios în a menţine familia unită. Drama paternităţii se grefează pe contextul social – istoric,
care aduce schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Agresiunea istoriei spulberă iluzia personajului : unitatea familiei, libertatea
morală a individului. Risipirea familiei duce la prăbuşirea morală a tatălui.
Aşadar , tema familiei în romanul “Moromeţii” este prezentată într-o manieră modernă, cu realism, valoarea romanului fiind
sporită şi de acest aspect.

III. 57 (temă şi viziune dspre lume într-un roman postbelic: Moromeţii de Marin Preda)

Originalitatea romanului Moromeţii stă fără îndoială în noua viziune asupra lumii rurale. Cele două volume conţin povestea
unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, mai precis, din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte, de-a lungul unui
sfert de secol, o adâncă şi simbolică destrămare.
În volumul I, satul e înfăţişat cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în vara anului 1937, într-o perioadă de
relativă sau iluzorie stabilitate socială, perioadă în care timpul era foarte răbdător cu oamenii.
Spre deosebire de înaintaşi, care au văzut satul din Câmpia Dunării zbuciumat, angajat în acţiuni disperate, Marin Preda
descrie, în primul volum din Moromeţii un sat în care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile răsturnări şi unde nu
clocoteşte răzvrătirea. Traiul populaţiei din Siliştea-Gumeşti nu e uşor deloc, decât pentru câteva familii înstărite, familiile
unora ca alde Aristide, Cotelici, Bălosu sau Iocan, dar nici peste măsura de amărât nu este. Îi apasă pe mulţi impozitele,
„fonciirea” şi alte neajunsuri, dar ele pot fi încă suportate de oameni, care se adună cu plăcere duminica, la taifas, în poiana lui
Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajându-se în adevărate dueluri ale inteligenţei.
Siliştea-Gumeşti este o comună mare, cu două biserici, o şcoală cu patru sute cincizeci de elevi înscrişi şi vreo şapte
învăţători. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restrânse ale ţăranilor şi moşia Maricica, vegheată cu străşnicie
de un paznic. În afară de bogătaşii satului, care au case mari, ţăranii ceilalţi vieţuiesc în case cu două sau trei camere şi chiar
în bordeie.
Gospodăria Moromeţilor pare solidă şi grija conducătorului ei este s-o menţină intactă. E pentru întâia oară când în literatura
română ţăranul nu este stăpânit de ideea de a avea pământ, ca şansă a fericirii sale, ci de a şi-l păstra.
Ilie Moromete este dotat, pe lângă o filozofie asupra vieţii şi cu o voinţă de a rezista la tot ce contravine gustului său de trai
liniştit, confortabil, într-o gospodărie mijlocie. Astfel, dacă Moromete nu face mari speculaţii, el caută să profite de instituţiile
capitaliste – nu se sfieşte să ia bani cu împrumut de la bancă spre a-şi cumpăra oi şi cai, îşi pune la muncă familia, el
rezervându-şi rolul de stăpân, pierde timpul în lungi conversaţii cu prietenii, discută politică – are păreri îndrăzneţe despre
regalitate şi nu se sinchiseşte de legionari. Singura sa grijă e de a-şi achita impozitele şi datoriile contractate, tărăgănând,
amânând cât mai mult scadenţele, fără să înstrăineze ceva din avere. Când îşi dă seama că unul dintre fiii lui din prima
căsătorie, Achim, trimis cu oile la Bucureşti ca să aducă bani, nu se va mai întoarce, Moromete se gândeşte să vândă caii, daţi
în grija altor doi fii, Paraschiv şi Nilă. Aceştia se opun; Paraschiv, bănuind că surorile lui ţin comori ascunse într-o ladă, o
sparge. Scena finală în care, după ce, pentru a-şi îmbuna feciorii, Moromete se razbună pe nevastă, scos din răbdări, îi loveşte
pe Paraschiv şi pe Nilă cu parul, explicând toată tactica sa, atitudinea fată de realităţile crispante din jur: „Atâta timp cât
trăiesc eu, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat pământ ca să trăiţi voi bine! De ani
de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, ca să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte!
Şi […] acum săriţi la mine… că v-am furat munca voastră! Bolnavule după avere!… O să-ţi mănânce capul averea, să ţii
minte de la mine!
Moromete nu e, deci, setos de pământ, averea nu reprezintă pentru el un scop, ci numai un mijloc de a trăi în oarecare tihnă,
cu iluzia, dacă nu cu certitudinea independenţei. Când însă Paraschiv şi Nilă nu înţeleg lupta tatălui cu instrumentele puterii
statului (jandarmul, perceptorul) fug şi ei la Bucureşti cu caii. Moromete e nevoit să vândă mai mult de jumătate din pământ,
cumpără alţi cai, plăteşte impozitul funciar, rata la bancă şi taxa şcolară pentru fiul mai mic, Niculae, şi începe o viaţă nouă.
Cu toate acestea, lucrurile nu mai merg ca altădată când timpul se scurgea fără conflicte mari în Câmpia Dunării: „În următorii
ani gospodăria ţărănească continuă să se ruineze. Moromete intră într-o lungă stare depresivă din care n-avea să fie scos decât
de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Omul vremii sale, lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic, neîncrezător în posibilitatea schimbărilor ordinii
prin violenţă, de altfel ca şi ţăranul sărac Ţugurlan, care, după ce dovedeşte că în braţele lui a mai rămas destulă vigoare spre a
răspunde forţei cu forţă se predă, aproape de bunăvoie, la închisoare.
Asta nu înseamnă că satul lui Marin Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birică şi al Polinei e unul dintre cele mai
semnificative. Polina e adusă acasă la Birică de către acesta, fără ştirea părinţilor. Cearta fetei cu tatăl ia proporţii. Polina îl
sileşte pe Birică să secere grâul de pe pământul ei de zestre. Birică se bate cu socrul, socrul îl dă în judecată, apoi tinerii îşi
pornesc singuri o casă din lut, iar casei lui Bălosu îi dau foc.
În alt episod, Boţoghină, tuberculos, se ceartă cu femeia sa, dacă trebuie sau nu să vândă pământ pentru a intra în spital, ajung
la înţelegerea de a vinde pentru a avea bani de sanatoriu. Dialogul dintre cei doi e în stilul obiectiv al autorului, de un efect
comic savuros:
„- Vreai să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fă, la cimitir? Nu tot trebuie să vinzi?
- Vorbeşti parcă ai fi proastă în târg, răspunde Anghelina […] Parcă am fost din alea care să-ţi puie sula în coastă ca să-i
cumperi marchizeţ şi pantofi de lac […]. N-am să uit până-oi muri iarna de-acu trei ani, când ai pus porcu în căruţă şi te-ai dus
de l-ai dat!… Ai lui Moromete nu plătesc cu anii şi trăiesc şi nici pământ n-au vândut…
- Fă, tu nu vreai să taci din gură?… Când ţi-oi da una acuma, îţi mut fălcile în partea ailaltă.”
Dacă volumul I se încheie cu Ilie Moromete care ia cunoştinţă cu timpul care nu mai avea răbdare, în urma unei experienţe
care îi modifică psihologia şi îl face să alunece în muţenie, în volumul II, eroul, prin isteţimea lui, reuşeşte să-şi refacă starea
economică. Răscumpără pământul vândut, care, însă, în noile condiţii, devine o povară. Încercarea de reconciliere cu cei trei
fii plecaţi din sat eşuează. Aceştia, căpătuiţi şi însuraţi în Bucureşti nu vor să mai audă de sat şi Moromete se întoarce acasă
aproape fără un cuvânt din partea lor. Drumurile lor se vor despărţi. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va sfârşi lovit de o
boală de piept, Nilă va muri pe front, Achim singur se va descurca în comerţ. Catrina îl părăseşte şi ea pe Moromete (îi
reproşează că n-a avut grijă de Niculae şi de cele două fete, Tita şi Ilinca).
Cu toate că Moromete revine în prim-plan la începutul cărţii, atenţia cade acum asupra lui Niculae. Acesta, ajuns activist, este
trimis de la raion să supravegheze în satul natal secerişul şi predarea cotelor către stat. Descrierea peripeţiilor acestei acţiuni
prilejuieşte autorului nu numai o pagină vie de istorie, dar şi o capodoperă de observaţie a psihologiei ţărăneşti într-un
moment de mare încordare, de ezitare între subordonare şi revoltă, între aparenta pasivitate calmă şi brusca izbucnire a
neliniştii, ca în aşteptarea unei catastrofe (încurcătura este datorată unei directive a bazei de recepţie care pretinde că grâul
primit de ţărani la însămânţare cu neghina să n-aibă la predare corpuri străine, ceea ce reclamă trecerea lui prin trioare şi, ca
atare, creşterea cantităţii cotelor). În cele din urmă, baza de recepţie încuviinţează predarea cotelor cu corpuri străine şi
lucrurile se liniştesc.
Niculae Moromete, bănuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este demis din funcţia de activist regional şi, abia
salvat de la excludere de un prieten, trimis la munca de jos. După alte întâmplări pe care romancierul nu le mai înşiră, Niculae
ajunge horticultor (se căsătoreşte cu Mărioara, fiica lui Adam Fântână, care era asistentă medicală). Fiul lui Moromete e un
om al vremii sale, capabil de a face faţă tuturor obstacolelor, după cum Ilie Moromete, fusese la vremea lui, împins acum de
împrejurări fără sens pentru el, om vechi, la periferia istoriei.
Satul tradiţional se deruralizează, mica proprietate ţărănească dispare de pe scena istoriei, timpul îşi consumă fiinţele pe care
le conţine, ca în mitul lui Cronos. Marin Preda a intuit relaţia dintre artă şi istorie şi a pledat, prin Moromeţii, pentru o artă
implicată, deoarece literatura nu poate exista în afara dramelor istorice. Prin personajul principal, Ilie Moromete, Preda a
oferit un model de umanitate, aceea care îşi asumă libertatea morală în luptă cu fatalitatea istoriei.

III. 58 (relaţia incipit-final în „Moromeţii”)

Prin romanul Moromeţii, Marin Preda s-a înscris în tradiţia literară a vremii sale (alături de Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, Zaharia Stancu), însă a propus în acelaşi timp şi o nouă viziune asupra lumii satului şi asupra ţăranului. Ca scriitor
preocupat de umanitate, el a cerut literaturii să surprindă soarta „fiecărui om în parte, în marele curs al istoriei” plecând de la
structuri reale. Marin Preda a intuit relaţia dintre artă şi istorie şi a pledat pentru o artă implicată în problematica istorică,
socială şi politică a vremii. Aceasta implicare a asigurat totodată autenticitatea operei.
Apariţia Moromeţilor (volumul I, 1955) a atras atenţia asupra dimensiunilor talentului său şi a noutăţii pe care o reprezintă
formula sa epică. Cel de-al doilea volum (1967) prezintă aceeaşi tipologie, însă dintr-un unghi diferit şi totodată cu altă
metodă epică. Însă cele două părţi formează o unitate, se susţin şi se luminează reciproc.
Romanul conţine, în aproape o mie de pagini, povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, care cunoaşte, de-a lungul
unui sfert de secol, o adâncă şi simbolică destrămare.
Primul volum este concentrat în jurul lui Ilie Moromete, personajul principal, şi al familiei sale. Personajele sunt construite
într-o aşa manieră încât au timp să gândească şi să se exprime, gesturile lor sunt libere, iar existenţa nu-i terorizează. De pe
„stănoaga” podiştei sale, Ilie Moromete priveşte cu un ochi netulburat oamenii care trec pe drum; în adunarea din poiana lui
Iocan, el citeşte şi judecă evenimentele politice contemporane. Spaţiul este întins, viaţa nu e tulburată şi îşi păstrează acelaşi
ritm vechi şi calm.
Al doilea volum îşi schimbă ritmul epic. În plan social, este surprins procesul colectivizării, existenţa este mai concentrată,
oamenii apar invadaţi de întâmplări şi „evenimente pline de viclenie”, angrenaţi în mersul istoriei. Satul aşezat pe tipare
arhaice cunoaşte un proces de destrămare. Sub puterea istoriei, personajele apar micşorate, nu mai au spontaneitatea din
primul roman. Moromete se retrage de pe „podişcă” în locuri mai obscure, sfera sa de observaţie se micşorează. În cadrul
epicului, autoritatea şi importanţa sa scad. Din romanul unui destin, Moromeţii devine romanul unei colectivităţi (satul) şi-al
unei civilizaţii sancţionate de istorie.
Tipologia este, ca la Slavici şi Rebreanu, ţărănească, însă toate aceste particularităţi structurale îi conferă romanului, în
ansamblu, originalitate şi profunzime. Marin Preda face din ţăranii săi indivizi cu o viaţa psihologică normală, apţi prin
aceasta a deveni eroi de proză modernă.
Relaţiile dintre personaje sunt complexe, în familia numeroasă a Moromeţilor (tatal- Ilie Moromete, mama-Catrina, fiii lui
Moromete-Paraschiv, Achim, Nila, copiii lui şi ai Catrinei-Tita, Ilinca şi Niculae) mocnind nemulţumirile. Un prim conflict
este cel dintre Moromete şi cei trei fii ai săi, izbucnit din dorinţa băietilor de „a face bani” şi, îndemnaţi de Guica, sora lui
Moromete, din cauza fugii lor cu oile şi caii familiei. Fără să ştie, cei trei acţionează în spiritul vremii, în concordanţă cu noile
relaţii de producţie. Însă pentru Moromete pământul înseamnă condiţia etică a individului, îi asigură independenţa în mijlocul
lumii şi al formelor ei înşelătoare. Iar conflictul este cu atât mai adânc din cauza celor doua mentalităţi, cele două moduri de a
înţelege existenţa care se înfruntă ireconciliabil.
Un alt conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina, când Moromete vinde un pogon din cele opt aparţinând soţiei sale, cu
promisiunea că va trece casa pe numele ei, promisiune pe care nu o mai respectă. Neînţelegerile dintre cei doi se vor adânci
mai ales pe parcursul volumul doi al romanului: Catrina îl părăseşte la bătrâneţe, mutându-se „în vale”, la Alboaica, fata ei din
prima căsătorie, refuzând să-i mai vorbească.
Al treilea conflict, mai ascuns, surd, se desfaşoară între Moromete şi sora sa, Maria, poreclită Guica, pentru că aceasta se
simţea nedreptăţită de Moromete de când el s-a recăsătorit, în loc să o lase pe ea să aiba grija de gospodarie şi, mai mult, i-a
cumparat un loc şi i-a construit un bordei departe de curtea lui.
Incipitul, care se defineşte ca prima unitate a textului, are drept funcţii epice anunţarea temei şi captarea atenţiei cititorului,
prin trecerea sa din spaţiul real în spaţiul ficţional al cărţii. Tema centrală în Moromeţii este libertatea morală în lupta cu
fatalităţile istoriei. Textul primului volum începe în mod progresiv, deschizându-se cu o descriere programatică: „În câmpia
Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa
se scurgea aici fără conflicte mari”. Ceea ce urmează în roman contrazice această imagine. Timpul devine chiar un „personaj”,
un laitmotiv, este viclean, iar răbdarea nu-i decât o formă de acumulare pentru o nouă criză.
Finalul, ce desemnează ultima unitate a textului, este exprimat când drama Moromeţilor este narată şi, prin ea, imaginea vieţii
liniştite este spulberată, prozatorul revenind asupra notaţiei despre timp de la început: „Trei ani mai târziu, izbucnea al Doilea
Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Astfel, în primul volum, relaţia dintre incipit şi final este simetrică, circulară, plina de evoluţii închise. Aceasta dă o idee
despre rotaţia procesuală a vieţii, iar demersul epic al prozatorului se înscrie în fatalitatea acestei repetiţii.
Marin Preda revine în cel de-al doilea volum la simbolurile pe care le-a părăsit în cartea anterioară, proza lui trăieşte sub
puterea unei obsesii a întoarcerii la un punct originar. Tema centrală a acestui volum este drama lumii ţărăneşti după
stalinizare, acţiunea având loc în 1949. Însă relaţia incipit-final, în a doua carte, nu mai este atât de bine trasată, nu mai are
circularitate, nici simetrie, ideea centrală fiind dispariţia unei civilizaţii străvechi.
Stilul este eseistic, iar personajele au o ipostaza mediocră social: „În bine sau în rău se schimbase Moromete?” întreabă retoric
naratorul în incipitul celui de-al doilea volum, punând de fapt în discuţie schimbările întregului univers rural. Calităţile
meditative şi ironice ale lui Moromete stau sub semnul unui hotărât tragism, rolul şi autoritatea sa atât în cadrul familiei, cât şi
în sat, au fost de mult subminate şi intrate în umbră. Ultimele capitole ale cărţii relatează agonia lentă, lipsită de măreţie, a lui
Moromete. Bătrân de aproape 80 de ani, tot mai departe de ceea ce se întâmpla, rătăcind pe câmp în neştire, adus de un nepot
acasă cu roaba pentru că nu se mai putea ţine pe picioare, în cele din urmă cade definitiv la pat, având totuşi puterea să-i spună
doctorului, într-o zi: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. Revenit în sat pentru a participa la înmormântarea
tatălui său, Niculaie află de tristeţea acestuia, care închisese ochii fără să aibă niciun fecior alături (Nilă murise în război,
Paraschiv pierise ucis de o boală de piept). Niculaie este mâhnit şi nu-şi află liniştea până când imaginea tatălui nu-i apare în
vis, „în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă”. Finalul acesta, amestec de optimism vag şi de
tragism, lasă intactă impresia amară asupra fatalităţii destinului uman supus „terorii istoriei” (Mircea Eliade)
Romanul Moromeţii în ansamblu este un roman autentic, inovator, produs al unei elaborări exemplare.

III. 59 & 60 (particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un roman postbelic: Ilie Moromete din Moromeţii de Marin
Preda)

Romanul „Moromeţii” continuă tradiţia romanului realist de inspiraţie rurală reprezentată în literatura noastră de capodopere
precum „Baltagul” de M. Sadoveanu, „Ion” şi „Răscoala” de Liviu Rebreanu.
Romanul este o specie a geniului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă, intrigă complicată, personaje
numeroase. Romanul este o specie relativ nouă, apărând acum aproape 200 de ani, odată cu fundamentarea conştiinţei istorice.
Există diverse criterii de clasificare a romanului. Astfel, după gen, romanul este istoric, de dragoste, de aventuri, poliţist. După
curentul literar, există romane romantice („Tainele inimii” de Mihail Kogălniceanu), realiste (Ion de L. Rebreanu), moderniste
(„Patul lui Procust” de Camil Petrescu), postmoderniste („Orbitor” de Mircea Cărtărescu).
În studiul „Arca lui Noe” eseu despre romanul românesc, Nicolae Manolescu clasifică romanele în doric, ionic, corintic.
Romanul doric este romanul de tip tradiţional şi obiectiv în care naratorul omniprezent şi omniscient narează la persoana a III-
a. Obiectivitatea naratorului creează iluzia vieţii, acţiunea este lineară, iar personajul are valoare de tip literar, fiind un
caracter. Compoziţia este circulară şi în cadrul discursului narativ un rol important îl au scenele simbolice şi anticipative.
Perspectiva narativă este auctorială.
Romanul Moromeţii de Marin Preda poate fi interpretat ca o saga (cronică de familie), romanul unei colectivităţi sancţionate
de istorie, meditaţie asupra unui destin, roman realist, obiectiv, doric, rural.
Compoziţional, romanul are două volume apărute la distanţă mare în timp (1955 şi 1967), primul volum fiind constituit din
trei părţi, iar al doilea din cinci, fiecare parte începând cu o prezentare de ansamblu. Pentru volumul I, scenele colective sunt
imaginea familiei aşezate la masă după întoarcerea de la câmp, secerişul, imaginea familiei după fuga feciorilor cei mari.
Ca şi la Rebreanu, compoziţia este circulară, faptele sugerează repetabilitatea existenţei, trecerea din real în ficţiune şi invers.
Volumul I începe şi sfârşeşte cu o consideraţie despre timp. În incipit „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înainte de cel de-al
Doilea Război Mondial, timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”. În final „timpul nu mai avea răbdare”. Cele două
consideraţii sunt pline de substanţă şi ilustrează o anumită viziune asupra vieţii.
Acţiunea principală are în centru familia Moromeţilor alcătuită din: Ilie – tatăl, Catrina – cea de-a doua soţie, Nilă, Achim,
Paraschiv, copiii lui Moromete din prima căsătorie, Tita, Ilinca şi Niculae – copiii făcuţi cu Catrina,Guica (Maria) – sora lui
Moromete.
Ilie Moromete este un personaj principal, realist, rotund şi exponenţial întruchipând o lume pentru care pământul reprezenta o
valoare în sine şi în care viaţa se desfăşura ritualic.
Caracterizarea directă realizată de narator este succintă. Eroul a făcut războiul în contingentul ’911 şi „avea aceea vârstă între
tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Unele personaje îşi spun părerea
despre Moromete. Astfel Catrina îl ceartă că nu merge la biserică şi că nu se gândeşte la viaţa de apoi. Băieţii cei mai îi
reproşează dezinteresul pentru bani.
Autocaracterizarea evidenţiază libertatea interioară în ciuda constrângerilor istoriei „domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă
independentă” (vol. II).
Caracterizarea indirectă se desprinde din faptele, gesturile, vorbele şi gândurile personajului şi din relaţiile cu celelalte
personaje. Naratorul obiectiv consemnează comportamentul, vorbirea, gestica şi mimica personajului dar şi gândurile,
zbuciumul interior.
Spirit superior, ironic şi interogativ, Moromete trăieşte pe rând drama paternităţii rănite, a inadaptării, o dramă de natură
existenţială şi drama contemplativităţii.
La Preda, drama paternităţii e izvorâtă din înfruntarea dintre vechi şi nou, dintre tată şi fii. Astfel Achim, Nilă şi Paraschiv îl
au ca model pe vecinul Bălosu pentru că ştie să facă bani. Şi Niculae se răzvrăteşte pentru că tatăl său nu-i dă bani să meargă
la şcoală.
Moromete se face vinovat pentru că într-o epocă extrem de agitată, el se încăpăţânează să ignore timpul istoric şi să-şi apere
cu înverşunare mica proprietate. Spre deosebire de fiii săi şi de majoritatea consătenilor, trăieşte viaţa calitativ, la nivelul
spiritului. Vinovaţi sunt şi fiii cei mari, pentru că nesocotesc modelul tatălui, valorile morale şi se lasă duşi de patimă şi
instincte. Vinovat este şi „timpul nerăbdător” pentru ca năvăleşte cu violenţă în viaţa oamenilor.
Moromete nu se poate adapta nici situaţiei din familie şi nici schimbărilor social-politice. Inadaptarea îl provoacă să se întrebe
când şi unde a greşit. El se izolează şi intră într-o stare de muţenie.
Eroul cunoaşte lucrurile spiritului, iar problemele materiale le rezolvă fie cu umor şi ironie (plata fonciirii), fie cu moralitate
(vinde porumbul mai ieftin pentru că îi este milă de cumpărători).
Moromete posedă darul „de a vedea faţa nevăzută a lucrurilor” (Eugen Simion). La aceasta se mai adaugă plăcerea
contemplaţiei: priveşte apusurile şi răsăriturile, întinderile de pământ şi se leagănă în iluzia că nimic nu se va schimba.
O altă însuşire a eroului este înclinaţia spre anecdotă. Gustul pentru anecdotă este evident în discuţiile cu vecinul Bălosu sau
în poiana lui Iocan. Întâlnirile din Poiana lui Iocan desăvârşesc portretul eroului. Din discuţiile în care comentează politica
reies anumite trăsături, adevărate voluptăţi ale unui intelectual: plăcere de a vorbi, inteligenţă, spiritul critic, arta disimulării,
exploatează naivitatea şi prostia celorlalţi.
Drama lui Moromete este reprezentată şi în plan simbolic, prin tăierea salcâmului. Astfel salcâmul este „dublul vegetal” al lui
Moromete (Eugen Simion), dar şi simbol al paternităţii autoritare, simbol solar, arhetip al puterii, axă a lumii ce leagă
pământul de cer. Scena tăierii salcâmului are valoarea unui amar simbolic. Moromete taie salcâmul şi-l vinde lui Bălosu
pentru a face rost de bani. Momentul tăierii este acela de dinaintea răsăritului, vreme a umbrelor şi a fărădelegilor. Nilă, cel
mai blând şi mai supus dintre fii lui Moromete, este ales pentru a-şi ajuta tatăl. Tânărul este uimit, nu înţelege hotărârea
părintelui şi încercă să-l oprească spunându-i că salcâmul este al mătuşii Maria. Scena este realizată stilistic prin jocul
imaginilor auditive şi prin funcţiile personificării. Momentul este însoţit de tot felul de zgomote: izbituri în trunchi, bocetul
unei femei în cimitir, glasurile cocoşilor ca o „alarmă nesfârşită”. Prin personificare copacul pare un om. O vreme stă drept şi
liniştit, apoi se împotriveşte ca şi cum nu ar vrea să părăsească cerul, „în cele din urmă se prăbuşeşte” cu un zgomot asurzitor.
Dramatismul întâmplării este atenuat de ironie. Când Nilă îl întreabă pe tatăl său de ce trebuie să taie salcâmul, acesta îi
răspunde „ca să se mire proştii”.
În volumul al doilea, Moromete intră într-un con de umbră. Părăsit de copii şi soţie, Moromete intră „într-o stare de muţenie”.
Vechii prieteni au murit sau l-au părăsit. Un moment de intens lirism îl constituie evocarea poveştii de dragoste dintre
Moromete şi prima sa soţie, Rădiţa.
Când Niculae se întoarce în sat ca activist de partid, tatăl încearcă să-i recâştige bunăvoinţa, simţindu-se vinovat că nu l-a
susţinut cu bani pentru şcoală. Dar fiul îl respinge şi de nenumărate ori cei doi se înfruntă din cauza ideilor diferite în care cred
şi pe care le susţin. Fiul este „apostolul ideilor socialiste”, iar tatăl a crezut toată viaţa în ideile liberale.
Degradarea lui Moromete este iremediabilă şi şocantă. Decrepit, ajunge să fie purtat cu roaba prin sat, într-o lume pe care nu o
mai înţelege şi recunoaşte. Moare singur, trist, neînţelegând ce s-a întâmplat cu ceilalţi şi cu mersul istoriei.
Critica literară a impus termenul de „moromeţianism” pentru a defini o dispoziţie e spirit, un tip uman şi o atitudine de viaţă.
Moromeţianismul presupune o atitudine faţă de pământ, mirajul politicii, spiritul ironic şi demnitate. Nicolae Manolescu îl
numeşte „cel din urmă ţăran”. Moromete se deosebeşte de alţi ţărani din literatura română prin „inteligenţă, ironie şi spirit de
contemplaţie”.
III. 59 & 60 (particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un roman postbelic: Ilie Moromete din Moromeţii de Marin
Preda)

Romanul „Moromeţii” continuă tradiţia romanului realist de inspiraţie rurală reprezentată în literatura noastră de capodopere
precum „Baltagul” de M. Sadoveanu, „Ion” şi „Răscoala” de Liviu Rebreanu.
Romanul este o specie a geniului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă, intrigă complicată, personaje
numeroase. Romanul este o specie relativ nouă, apărând acum aproape 200 de ani, odată cu fundamentarea conştiinţei istorice.
Există diverse criterii de clasificare a romanului. Astfel, după gen, romanul este istoric, de dragoste, de aventuri, poliţist. După
curentul literar, există romane romantice („Tainele inimii” de Mihail Kogălniceanu), realiste (Ion de L. Rebreanu), moderniste
(„Patul lui Procust” de Camil Petrescu), postmoderniste („Orbitor” de Mircea Cărtărescu).
În studiul „Arca lui Noe” eseu despre romanul românesc, Nicolae Manolescu clasifică romanele în doric, ionic, corintic.
Romanul doric este romanul de tip tradiţional şi obiectiv în care naratorul omniprezent şi omniscient narează la persoana a III-
a. Obiectivitatea naratorului creează iluzia vieţii, acţiunea este lineară, iar personajul are valoare de tip literar, fiind un
caracter. Compoziţia este circulară şi în cadrul discursului narativ un rol important îl au scenele simbolice şi anticipative.
Perspectiva narativă este auctorială.
Romanul Moromeţii de Marin Preda poate fi interpretat ca o saga (cronică de familie), romanul unei colectivităţi sancţionate
de istorie, meditaţie asupra unui destin, roman realist, obiectiv, doric, rural.
Compoziţional, romanul are două volume apărute la distanţă mare în timp (1955 şi 1967), primul volum fiind constituit din
trei părţi, iar al doilea din cinci, fiecare parte începând cu o prezentare de ansamblu. Pentru volumul I, scenele colective sunt
imaginea familiei aşezate la masă după întoarcerea de la câmp, secerişul, imaginea familiei după fuga feciorilor cei mari.
Ca şi la Rebreanu, compoziţia este circulară, faptele sugerează repetabilitatea existenţei, trecerea din real în ficţiune şi invers.
Volumul I începe şi sfârşeşte cu o consideraţie despre timp. În incipit „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înainte de cel de-al
Doilea Război Mondial, timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”. În final „timpul nu mai avea răbdare”. Cele două
consideraţii sunt pline de substanţă şi ilustrează o anumită viziune asupra vieţii.
Acţiunea principală are în centru familia Moromeţilor alcătuită din: Ilie – tatăl, Catrina – cea de-a doua soţie, Nilă, Achim,
Paraschiv, copiii lui Moromete din prima căsătorie, Tita, Ilinca şi Niculae – copiii făcuţi cu Catrina,Guica (Maria) – sora lui
Moromete.
Ilie Moromete este un personaj principal, realist, rotund şi exponenţial întruchipând o lume pentru care pământul reprezenta o
valoare în sine şi în care viaţa se desfăşura ritualic.
Caracterizarea directă realizată de narator este succintă. Eroul a făcut războiul în contingentul ’911 şi „avea aceea vârstă între
tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Unele personaje îşi spun părerea
despre Moromete. Astfel Catrina îl ceartă că nu merge la biserică şi că nu se gândeşte la viaţa de apoi. Băieţii cei mai îi
reproşează dezinteresul pentru bani.
Autocaracterizarea evidenţiază libertatea interioară în ciuda constrângerilor istoriei „domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă
independentă” (vol. II).
Caracterizarea indirectă se desprinde din faptele, gesturile, vorbele şi gândurile personajului şi din relaţiile cu celelalte
personaje. Naratorul obiectiv consemnează comportamentul, vorbirea, gestica şi mimica personajului dar şi gândurile,
zbuciumul interior.
Spirit superior, ironic şi interogativ, Moromete trăieşte pe rând drama paternităţii rănite, a inadaptării, o dramă de natură
existenţială şi drama contemplativităţii.
La Preda, drama paternităţii e izvorâtă din înfruntarea dintre vechi şi nou, dintre tată şi fii. Astfel Achim, Nilă şi Paraschiv îl
au ca model pe vecinul Bălosu pentru că ştie să facă bani. Şi Niculae se răzvrăteşte pentru că tatăl său nu-i dă bani să meargă
la şcoală.
Moromete se face vinovat pentru că într-o epocă extrem de agitată, el se încăpăţânează să ignore timpul istoric şi să-şi apere
cu înverşunare mica proprietate. Spre deosebire de fiii săi şi de majoritatea consătenilor, trăieşte viaţa calitativ, la nivelul
spiritului. Vinovaţi sunt şi fiii cei mari, pentru că nesocotesc modelul tatălui, valorile morale şi se lasă duşi de patimă şi
instincte. Vinovat este şi „timpul nerăbdător” pentru ca năvăleşte cu violenţă în viaţa oamenilor.
Moromete nu se poate adapta nici situaţiei din familie şi nici schimbărilor social-politice. Inadaptarea îl provoacă să se întrebe
când şi unde a greşit. El se izolează şi intră într-o stare de muţenie.
Eroul cunoaşte lucrurile spiritului, iar problemele materiale le rezolvă fie cu umor şi ironie (plata fonciirii), fie cu moralitate
(vinde porumbul mai ieftin pentru că îi este milă de cumpărători).
Moromete posedă darul „de a vedea faţa nevăzută a lucrurilor” (Eugen Simion). La aceasta se mai adaugă plăcerea
contemplaţiei: priveşte apusurile şi răsăriturile, întinderile de pământ şi se leagănă în iluzia că nimic nu se va schimba.
O altă însuşire a eroului este înclinaţia spre anecdotă. Gustul pentru anecdotă este evident în discuţiile cu vecinul Bălosu sau
în poiana lui Iocan. Întâlnirile din Poiana lui Iocan desăvârşesc portretul eroului. Din discuţiile în care comentează politica
reies anumite trăsături, adevărate voluptăţi ale unui intelectual: plăcere de a vorbi, inteligenţă, spiritul critic, arta disimulării,
exploatează naivitatea şi prostia celorlalţi.
Drama lui Moromete este reprezentată şi în plan simbolic, prin tăierea salcâmului. Astfel salcâmul este „dublul vegetal” al lui
Moromete (Eugen Simion), dar şi simbol al paternităţii autoritare, simbol solar, arhetip al puterii, axă a lumii ce leagă
pământul de cer. Scena tăierii salcâmului are valoarea unui amar simbolic. Moromete taie salcâmul şi-l vinde lui Bălosu
pentru a face rost de bani. Momentul tăierii este acela de dinaintea răsăritului, vreme a umbrelor şi a fărădelegilor. Nilă, cel
mai blând şi mai supus dintre fii lui Moromete, este ales pentru a-şi ajuta tatăl. Tânărul este uimit, nu înţelege hotărârea
părintelui şi încercă să-l oprească spunându-i că salcâmul este al mătuşii Maria. Scena este realizată stilistic prin jocul
imaginilor auditive şi prin funcţiile personificării. Momentul este însoţit de tot felul de zgomote: izbituri în trunchi, bocetul
unei femei în cimitir, glasurile cocoşilor ca o „alarmă nesfârşită”. Prin personificare copacul pare un om. O vreme stă drept şi
liniştit, apoi se împotriveşte ca şi cum nu ar vrea să părăsească cerul, „în cele din urmă se prăbuşeşte” cu un zgomot asurzitor.
Dramatismul întâmplării este atenuat de ironie. Când Nilă îl întreabă pe tatăl său de ce trebuie să taie salcâmul, acesta îi
răspunde „ca să se mire proştii”.
În volumul al doilea, Moromete intră într-un con de umbră. Părăsit de copii şi soţie, Moromete intră „într-o stare de muţenie”.
Vechii prieteni au murit sau l-au părăsit. Un moment de intens lirism îl constituie evocarea poveştii de dragoste dintre
Moromete şi prima sa soţie, Rădiţa.
Când Niculae se întoarce în sat ca activist de partid, tatăl încearcă să-i recâştige bunăvoinţa, simţindu-se vinovat că nu l-a
susţinut cu bani pentru şcoală. Dar fiul îl respinge şi de nenumărate ori cei doi se înfruntă din cauza ideilor diferite în care cred
şi pe care le susţin. Fiul este „apostolul ideilor socialiste”, iar tatăl a crezut toată viaţa în ideile liberale.
Degradarea lui Moromete este iremediabilă şi şocantă. Decrepit, ajunge să fie purtat cu roaba prin sat, într-o lume pe care nu o
mai înţelege şi recunoaşte. Moare singur, trist, neînţelegând ce s-a întâmplat cu ceilalţi şi cu mersul istoriei.
Critica literară a impus termenul de „moromeţianism” pentru a defini o dispoziţie e spirit, un tip uman şi o atitudine de viaţă.
Moromeţianismul presupune o atitudine faţă de pământ, mirajul politicii, spiritul ironic şi demnitate. Nicolae Manolescu îl
numeşte „cel din urmă ţăran”. Moromete se deosebeşte de alţi ţărani din literatura română prin „inteligenţă, ironie şi spirit de
contemplaţie”.

III. 61 (un personaj feminin dintr-un roman postbelic: Moromeţii de Marin Preda)

Romanul „Moromeţii”, scris de Marin Preda, prezintă povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, mai precis din satul
teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolica destrămare.
Familia Moromete nu este una chiar obişnuită, copiii fiind împărţiţi în două tabere, una formată din copiii din prima căsătorie
a lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă, Achim, şi a doua compusă din fete şi Niculae, copiii făcuţu cu Catrina. Niculae este cel
care va da naştere unui conflict în cadrul romanului, dintre el şi tatăl său, cu consecinţe şi asupra relaţiei dintre Catrina şi
Moromete. Niculae este acela care nu este interesat de oi şi câmp, ci îşi doreşte educaţie. Ironizat de tatăl său, „altă treabă n-
avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”, el găseşte singurul refugiu în braţele mamei lui, singura susţinătoare a deciziei
copilului de a învăţa.
Catrina Moromete este cea de-a doua soţie a lui Ilie. Acesta este unul dintre puţinele personaje ale cărui coordonate, faţă de
primul volum, nu se schimbă în linii mari. Ea mai fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe
front, că era prea tânăr ca să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de apă la plămâni. Murind în timpul războiului,
autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese erou şi Catrina primise un lot de pământ, ca „văduvă de război". Ea îi crescuse
de mici, cu greu, pe cei trei băieţi ai lui Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de
sora mai mare a lui Moromete, Maria – zisă Guica – nemulţumită, la rândul ei, de căsătoria lui Ilie Moromete. Ea ar fi vrut să
îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de copii, ca să poată avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele
casei. Pe Catrina o mai duşmănea şi Tudor Bălosu, tot pentru lotul de casă şi o rudă mai îndepărtată a Iui Moromete, poreclit
Parizianul. Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi împotriva surorilor vitrege, întrucât ele
îşi făceau „ţoale" noi, erau „vesele şi vioaie" şi li se strângea zestre pentru măritiş într-o ladă ce stătea încuiată şi la care
nimeni n-avea voie să umble.
Alt conflict se naşte între Ilie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina revendica, din ce în ce mai insistent, pogonul ei de
pământ, pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei de după primul război. Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte
pe casă, ca ea să nu rămână „pe drumuri", la o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse de cuvânt, ci chiar glumea
batjocoritor când ea aducea vorba despre asta. Acest lucru este un permanent motiv de discordie între cei doi soţi.
Catrina duce o viaţă dublă, în vis şi realitate. Ea este foarte credincioasă, cu frică de diavol, şi din aceasta cauză îl cearta
deseori pe bărbatul ei pe motivul că nu merge la biserică. Îşi găseşte liniştea într-un soi de bigotism amestecat cu spaime, de
care Moromete îşi bate joc neîncetat.
Catrina este supusă bărbatului, luând şi bătaie de la acesta. Însă toate acestea se vor transforma în ură faţă de Moromete.
Multe scene din roman ne-o prezintă copleşită de treburi, împărţindu-şi puterile între muncile câmpului şi gospodărie. Aceasta
produce adesea izbucniri mânioase („Veniţi de la deal şi vă lungiţi ca vitele şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci...”), ce
sunt stopate autoritar de Ilie Moromete.
Liniştea ei întru credinţă, renunţarea la pretenţii („ca să fie linişte în familie, spune“) sunt indicii ale resemnării, peste care se
revarsă, prăpăstioasă, necontrolată (şi de aceea întrucâtva artificială) o „stare lăuntrică de sfinţenie”.
După înmormântarea soţului său, şi ea, ca şi Niculae, îl visează mereu pe Moromete, „dar [acesta] nu raspunde” nimic.
Moromete rămâne pentru ea şi după moarte învăluit în solitudine şi tăcere.
Motivele economice stau la baza tuturor neînţelegerilor. Catrina trăieşte cu groaza că se vor întoarce băieţii şi o vor alunga din
casă, pentru că Ilie Moromete nu trecuse casa şi pământul care i se cuveneau pe numele ei. De aceea îndârjirea ei sporeşte
când vede că s-a dus la Bucureşti ca să-i întâlnească pe băieţii plecaţi („marea îngrijorare a vieţii ei”).
Ura faţă de Moromete ia proporţii. Fuge la fata din prima căsătorie, Mariţa, zisă Alboaica, şi nu se va mai întoarce, mai ales
după ce barbatul o alungă într-o primă încercare de reconciliere. Nu se va întoarce decât spre sfârşitul vieţii lui Moromete. Îl
iubeşte pe Niculae, de aceea îl îndeamnă să fugă de acasă oriunde. Rămâne la fel de bisericoasă, în fapt o dorinţă aprigă de a-
şi spăla păcatele din tinereţe.
Îl ocroteşte pe Niculae, văzându-l bolnav şi neajutorat, iar felul în care îşi exprimă adesea afecţiunea nu-l derutează pe copil,
obişnuit cu asprimile vieţii: „Ia şi mănâncă, ce vrei să ţi-l torn în cap? zise mama supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar
mâine-poimâine iar te apuci să zaci de friguri...”. După ce copilul mănâncă, mama scoate o bucată mică de brânză de prin
oalele de pe poliţă, ascunsă pentru el. Dragostea pentru fiul ei îi fortifică sufletul, o apără de vinovăţie, dovedind că, în vârtejul
evenimentelor tulburătoare, după o viaţă de amărăciuni, insatisfacţii, nu s-a abrutizat, a păstrat în tainele sufletului candoare şi
sete de afecţiune. Întors în sat, deplin matur, bărbat, Niculae dezlănţuie în sufletul mamei emoţii puternice: „Şi când se
apropiară de tot unul de altul ea îi luă mâna dreaptă şi începu să i-o sărute în timp ce Niculae îşi apropia faţa fără să se
oprească”.
Catrina nu este femeia de la ţară tipică, ea înţelege necesitatea educaţiei, nu îndură tot de la Moromete şi ştie când să îşi
impună punctul de vedere. Este un model al emancipării femeii, care cu toate că încă are grijă de casă şi copii, şi munceşte şi
la câmp, are propriile opinii spre exemplu, încurajându-l pe Nicolae să studieze în ciuda ironiilor lui Moromete. În plus, ei nu
îi este frică să îşi părăsească soţul şi să trăiască singură.

III. 62, 63. (eseu despre relaţiile dintre două personaje dintr-un roman de după al doilea război mondial / dintr-un roman de
Marin Preda.)

Continuând tradiţia romanului de inspiraţie rurală, Marin Preda a creat prin Moromeţii un roman original, cu o viziune
modernă asupra lumii ţărăneşti. Scrierea este alcătuită din două volume publicate la doisprezece ani distanţă, primul în 1955,
iar următorul în 1967. Cele două părti se susţin reciproc, reconstituind imaginea satului românesc de-a lungul unui sfert de
secol, prin povestea unei familii din satul Siliştea-Gumeşti.
Una din temele centrale care străbate romanul – anunţata încă din titlu - este cea a familiei, care, din cauza lipsei comunicării
dintre membrii săi, se va destrăma. Eşecul acestei gospodării tradiţionale are drept corespondent în planul simbolic
transformările din satul românesc al vremii, care se va deruraliza, va fi schimbat din înseşi temeliile sale de către regimul
comunist.
Ilie Moromete, personajul principal al romanului, reprezintă un tip aparte de ţăran în literatura noastră. Nu este o fiinţă
rudimentară, ci are o complexitate psihologică ce trădează inteligenţă, ironie sau chiar spirit contemplativ. Este un personaj
exponenţial, reprezentând concepţia tradiţională faţă de pamânt şi de familie, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, cea a
satului tradiţional. Moromete este un pater familias, autoritatea principală în familia sa, pe care încearcă să o întreţină cu
ajutorul cultivării pământului.
Niculae este fiul din cea de-a doua căsătorie a lui Moromete, cea cu Catrina, fiind mezinul familiei. Sarcina principală a lui
Niculae este să aibă grija de oaia neastâmpărată Bisisica, principala lui sursă de suferinţă, prin care Preda distruge mitul
mioritic, aşa cum, prin Niculae, distruge şi mitul copilăriei vesele şi lipsite de griji. Scena cinei din prima parte a volumului I
este revelatoare pentru statutul mezinului în cadrul familiei, implicit în ochii tatălui – acesta era aşezat în dreptul mamei sale,
stând pe jos, pentru că nu avea scaun. Mezinul nu era, aşadar, un membru important al familiei, fapt dovedit şi de conflictul pe
care îl va avea cu tatăl sau în ceea ce priveşte dorinţa lui de a se duce la şcoală. Copilul îşi doreşte cu ardoare să meargă la
scoală şi, în ciuda acordului mamei sale, nu primeşte sprijin din partea lui Ilie, care trebuie să îi plăteasca taxele. Acesta
susţine ca învăţătura nu îi aduce niciun beneficiu şi îl ironizează: „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”.
Relaţia afectivă dintre cei doi este şubrezită de lipsa acută de comunicare. Moromete are impresia că cei din jur îl înţeleg şi că
gesturile sale nu necesită nicio justificare, nicio explicaţie faţă de aceştia. Este un tată autoritar, care nu acceptă să fie
contrazis în vreun fel. Moromete îşi iubeşte însă copiii. Ironia faţă de fiii săi se prezintă sub forma unor observaţii cu scop
corectiv şi nu izvorăşte din dispreţ sau răutate. De exemplu, lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune la un moment
dat: „Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi!” Totuşi, când vine vorba de manifestarea afecţiunii, acesta îşi
cenzurează orice gest. La serbarea de sfârşit de an şcolar, la care Niculae ia premiul I, Moromete vine pregătit sa audă că fiul
său rămăsese repetent. Scena denotă atât lipsa de interes a tatălui pentru preocupările fiului său, pentru viaţa acestuia din afara
gospodăriei, cât şi lipsa de încredere în capacităţile intelectuale ale băiatului. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl
cuprinde în timp ce încerca să recite o poezie îl impresionează pe Moromete, dar gesturile sale de mângâiere sunt schiţate cu
multă stângăcie. Dorinţa sa de a-şi menţine poziţia de autoritate în familie printr-un comportament dur, uneori chiar aspru, a
dus tocmai la slăbirea relaţiilor dintre membrii acesteia, dovadă fiind şi fuga de acasă a fiilor celor mari cu oile şi caii la
Bucureşti.
În volumul al doilea, ce prezintă o perioadă de un sfert de veac, conflictul dintre Moromete şi Niculae trece în prim-plan,
pentru că tatăl şi fiul reprezintă mentalităţi diferite: În Moromeţii, interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el
şi Moromete simbolizează conflictul dintre două concepţii despre ţăran. Tocmai din această cauză, ei devin reflectori:
motivaţiile lor lăuntrice interesează nu numai ca expresie a adaptării sau dezadaptării spontane de o lume, ci şi ca filosofie de
existenţă. ( Nicolae Manolescu )
Moromete îşi va concentra toată energia pentru a-i aduce acasă pe fiii săi cei mari şi îl va retrage pe Niculae de la şcoală pe
motiv că nu îi aduce „niciun beneficiu”. Atunci se va produce o ruptură între tată şi fiu. Îşi va pierde nu doar autoritatea
parentală, ci şi pe cea în sat, fapt care îl face să scadă şi mai mult în ochii lui Niculae, care remarcă: „îl vezi cum îi ia altul
vorba din gură, fără niciun respect şi el lasă fruntea în jos şi nu zice nimic”. Acum un antimoromeţian ca filosofie a existenţei,
Niculae Moromete va ajunge activist de partid, adeptul unei „noi religii a binelui şi a răului”. Disensiunile între tată şi fiu
capătă acum sensul unor maniere diferite de a concepe existenţa; Ilie Moromete reprezintă concepţia tradiţională faţă de
pamânt şi de familie, în timp ce Niculae, „apostol al marilor transformări”, este exponentul unei noi viziuni asupra satului, cea
a socalismului. Apărându-şi principiile modului său de viaţă, Moromete polemizează cu „noua religie” a lui Niculae,
nezdruncinat în convingerile sale: „Că vii tu şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem... Şi
de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?...” Protestul tatălui său, care
apără rosturile ţărăneşti tradiţionale, nu are niciun ecou în sufletul tânărului. Moromete îşi pierde astfel orice urmă de
autoritate parentală şi ajunge sa fie el însuşi ironizat de catre copiii săi. Niculae îi condamnă fără milă trufia: „crede că el
(Moromete) e centrul universului şi cum le aranja el, aşa e bine, toată lumea trebuie să-l asculte”.
Zece ani mai târziu, destituit din funcţia pe care i-o oferise comunismul, Niculae îşi continuă studiile, devine inginer
horticultor şi se căsătoreşte cu o fată din sat. Moromete îşi va trăi ultimii ani din viaţă tot mai departe de tot ce se întamplă, tot
mai rupt de lume. Marea înfrângere a lui Ilie Moromete este însingurarea, dar mai ales înstrăinarea de sine însuşi, criza sa
atingând dimensiuni tragice. La înmormântarea tatălui său, Niculae află de la sora sa, Ilinca, de faptul că Moromete se stinsese
încet, fără de a suferi de vreo boala. Tânarul are remuşcări pentru că îşi părăsise tatăl în ultimii ani şi nu are linişte până când
imaginea acestuia nu îi apare în vis, „în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă”. Conflictul
dintre cei doi va fi soluţionat, se vor împăca în visul lui Niculae. În acest deznodământ tragic, se stabileşte un echilibru care
lipsise de la bun început relaţiei dintre cele două personaje; mezinul reuşeşte în final să îşi înţeleagă tatăl şi îşi dă seama de
afecţiunea pe care i-o poartă.
Relaţia dintre Moromete şi fiul său, Niculae, este una marcată de tragism, căci comunicarea deficitară a dus la o ruptură
nefirească între cei doi. Însa ceea ce dă şi mai mult dramatism situaţiei este tocmai regretul fiului din finalul romanului,
remuşcările pe care le are Niculae pentru faptul că îşi părăsise părintele. Fiul îşi dă seama prea târziu de greşelile sale. Un
consens la care ar fi trebuit să se ajungă mai devreme a fost stabilit numai după moartea lui Moromete. Trufia lui Moromete,
incapacitatea celor doi de a comunica unul cu celălalt, diferenţa dintre concepţiile lor asupra vieţii, precum şi refuzul fiecăuia
de a ajunge la un compromis au dus la un deznodământ tragic, care ar fi putut fi evitat.

III. 62, 63. (eseu despre relaţiile dintre două personaje dintr-un roman de după al doilea război mondial / dintr-un roman de
Marin Preda.)

Continuând tradiţia romanului de inspiraţie rurală, Marin Preda a creat prin Moromeţii un roman original, cu o viziune
modernă asupra lumii ţărăneşti. Scrierea este alcătuită din două volume publicate la doisprezece ani distanţă, primul în 1955,
iar următorul în 1967. Cele două părti se susţin reciproc, reconstituind imaginea satului românesc de-a lungul unui sfert de
secol, prin povestea unei familii din satul Siliştea-Gumeşti.
Una din temele centrale care străbate romanul – anunţata încă din titlu - este cea a familiei, care, din cauza lipsei comunicării
dintre membrii săi, se va destrăma. Eşecul acestei gospodării tradiţionale are drept corespondent în planul simbolic
transformările din satul românesc al vremii, care se va deruraliza, va fi schimbat din înseşi temeliile sale de către regimul
comunist.
Ilie Moromete, personajul principal al romanului, reprezintă un tip aparte de ţăran în literatura noastră. Nu este o fiinţă
rudimentară, ci are o complexitate psihologică ce trădează inteligenţă, ironie sau chiar spirit contemplativ. Este un personaj
exponenţial, reprezentând concepţia tradiţională faţă de pamânt şi de familie, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, cea a
satului tradiţional. Moromete este un pater familias, autoritatea principală în familia sa, pe care încearcă să o întreţină cu
ajutorul cultivării pământului.
Niculae este fiul din cea de-a doua căsătorie a lui Moromete, cea cu Catrina, fiind mezinul familiei. Sarcina principală a lui
Niculae este să aibă grija de oaia neastâmpărată Bisisica, principala lui sursă de suferinţă, prin care Preda distruge mitul
mioritic, aşa cum, prin Niculae, distruge şi mitul copilăriei vesele şi lipsite de griji. Scena cinei din prima parte a volumului I
este revelatoare pentru statutul mezinului în cadrul familiei, implicit în ochii tatălui – acesta era aşezat în dreptul mamei sale,
stând pe jos, pentru că nu avea scaun. Mezinul nu era, aşadar, un membru important al familiei, fapt dovedit şi de conflictul pe
care îl va avea cu tatăl sau în ceea ce priveşte dorinţa lui de a se duce la şcoală. Copilul îşi doreşte cu ardoare să meargă la
scoală şi, în ciuda acordului mamei sale, nu primeşte sprijin din partea lui Ilie, care trebuie să îi plăteasca taxele. Acesta
susţine ca învăţătura nu îi aduce niciun beneficiu şi îl ironizează: „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”.
Relaţia afectivă dintre cei doi este şubrezită de lipsa acută de comunicare. Moromete are impresia că cei din jur îl înţeleg şi că
gesturile sale nu necesită nicio justificare, nicio explicaţie faţă de aceştia. Este un tată autoritar, care nu acceptă să fie
contrazis în vreun fel. Moromete îşi iubeşte însă copiii. Ironia faţă de fiii săi se prezintă sub forma unor observaţii cu scop
corectiv şi nu izvorăşte din dispreţ sau răutate. De exemplu, lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune la un moment
dat: „Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi!” Totuşi, când vine vorba de manifestarea afecţiunii, acesta îşi
cenzurează orice gest. La serbarea de sfârşit de an şcolar, la care Niculae ia premiul I, Moromete vine pregătit sa audă că fiul
său rămăsese repetent. Scena denotă atât lipsa de interes a tatălui pentru preocupările fiului său, pentru viaţa acestuia din afara
gospodăriei, cât şi lipsa de încredere în capacităţile intelectuale ale băiatului. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl
cuprinde în timp ce încerca să recite o poezie îl impresionează pe Moromete, dar gesturile sale de mângâiere sunt schiţate cu
multă stângăcie. Dorinţa sa de a-şi menţine poziţia de autoritate în familie printr-un comportament dur, uneori chiar aspru, a
dus tocmai la slăbirea relaţiilor dintre membrii acesteia, dovadă fiind şi fuga de acasă a fiilor celor mari cu oile şi caii la
Bucureşti.
În volumul al doilea, ce prezintă o perioadă de un sfert de veac, conflictul dintre Moromete şi Niculae trece în prim-plan,
pentru că tatăl şi fiul reprezintă mentalităţi diferite: În Moromeţii, interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el
şi Moromete simbolizează conflictul dintre două concepţii despre ţăran. Tocmai din această cauză, ei devin reflectori:
motivaţiile lor lăuntrice interesează nu numai ca expresie a adaptării sau dezadaptării spontane de o lume, ci şi ca filosofie de
existenţă. ( Nicolae Manolescu )
Moromete îşi va concentra toată energia pentru a-i aduce acasă pe fiii săi cei mari şi îl va retrage pe Niculae de la şcoală pe
motiv că nu îi aduce „niciun beneficiu”. Atunci se va produce o ruptură între tată şi fiu. Îşi va pierde nu doar autoritatea
parentală, ci şi pe cea în sat, fapt care îl face să scadă şi mai mult în ochii lui Niculae, care remarcă: „îl vezi cum îi ia altul
vorba din gură, fără niciun respect şi el lasă fruntea în jos şi nu zice nimic”. Acum un antimoromeţian ca filosofie a existenţei,
Niculae Moromete va ajunge activist de partid, adeptul unei „noi religii a binelui şi a răului”. Disensiunile între tată şi fiu
capătă acum sensul unor maniere diferite de a concepe existenţa; Ilie Moromete reprezintă concepţia tradiţională faţă de
pamânt şi de familie, în timp ce Niculae, „apostol al marilor transformări”, este exponentul unei noi viziuni asupra satului, cea
a socalismului. Apărându-şi principiile modului său de viaţă, Moromete polemizează cu „noua religie” a lui Niculae,
nezdruncinat în convingerile sale: „Că vii tu şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem... Şi
de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?...” Protestul tatălui său, care
apără rosturile ţărăneşti tradiţionale, nu are niciun ecou în sufletul tânărului. Moromete îşi pierde astfel orice urmă de
autoritate parentală şi ajunge sa fie el însuşi ironizat de catre copiii săi. Niculae îi condamnă fără milă trufia: „crede că el
(Moromete) e centrul universului şi cum le aranja el, aşa e bine, toată lumea trebuie să-l asculte”.
Zece ani mai târziu, destituit din funcţia pe care i-o oferise comunismul, Niculae îşi continuă studiile, devine inginer
horticultor şi se căsătoreşte cu o fată din sat. Moromete îşi va trăi ultimii ani din viaţă tot mai departe de tot ce se întamplă, tot
mai rupt de lume. Marea înfrângere a lui Ilie Moromete este însingurarea, dar mai ales înstrăinarea de sine însuşi, criza sa
atingând dimensiuni tragice. La înmormântarea tatălui său, Niculae află de la sora sa, Ilinca, de faptul că Moromete se stinsese
încet, fără de a suferi de vreo boala. Tânarul are remuşcări pentru că îşi părăsise tatăl în ultimii ani şi nu are linişte până când
imaginea acestuia nu îi apare în vis, „în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă”. Conflictul
dintre cei doi va fi soluţionat, se vor împăca în visul lui Niculae. În acest deznodământ tragic, se stabileşte un echilibru care
lipsise de la bun început relaţiei dintre cele două personaje; mezinul reuşeşte în final să îşi înţeleagă tatăl şi îşi dă seama de
afecţiunea pe care i-o poartă.
Relaţia dintre Moromete şi fiul său, Niculae, este una marcată de tragism, căci comunicarea deficitară a dus la o ruptură
nefirească între cei doi. Însa ceea ce dă şi mai mult dramatism situaţiei este tocmai regretul fiului din finalul romanului,
remuşcările pe care le are Niculae pentru faptul că îşi părăsise părintele. Fiul îşi dă seama prea târziu de greşelile sale. Un
consens la care ar fi trebuit să se ajungă mai devreme a fost stabilit numai după moartea lui Moromete. Trufia lui Moromete,
incapacitatea celor doi de a comunica unul cu celălalt, diferenţa dintre concepţiile lor asupra vieţii, precum şi refuzul fiecăuia
de a ajunge la un compromis au dus la un deznodământ tragic, care ar fi putut fi evitat.