• ROMANTISMUL

• Romantismul este o miscare literara si artistica, aparuta in Europa la sfarsitul secolului

al XVIII-Iea si inceputul secolului al XIX-Iea, cu
• influente puternice si in filozofie, istorie, drept, lingvistica, economie politica etc.
• Romantismul a luat nastere in Anglia, de unde s-a extins in Germania si Franta, apoi in
intreaga Europa. Acest curent cultural, care s-a manifestat nu numai in literatura, ci si in
artele plastice si in muzica, s-a ridicat impotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a
ratiunii reci si a ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si abstract. Romantismul
a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a originalitatii,
spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarea libertatii de expresie. Altfel spus,
romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului.
• Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a trasat si a
identificat directiile si trasaturile acestui curent cultural in "Prefata" de la drama
"Cromwell" (1827), un adevarat program-manifest.
• Printre reprezentantii europeni ai romantismului literar, se pot enumera scriitorii:
Victor Hugo, Lamartine, Vigny, Musset (Franta) Schiller, Heine, Grimm (Germania),
Byron, Shelley, Keats, Scott (Angiia) Manzoni, Leopardi (Italia), Puskin, Lermontov
(Rusia).
• Literatura romantica si-a gasit sursele ideatice si de expresie in operele sociologice
sau filozofice ale lui J.J.Rousseau, Kant, Shelling, iar romantismul tarziu a fost dominat
de infiuenta ideilor metafizice ale lu Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard si altii.
• In literatura romana se pot identifica trei etape: preromantismul romantismul si
postromantismul.
• Romantismul a fost precedat de o formula literara de tranzitie de la iluminism spre
romantism, numita preromantism, reprezentat de Vasile Carlova, Ion Heliade Radulescu,
Grigore Alexandrescu, Vasilt Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, scriitori cunoscuti si sub
numele de pasoptisti.
• Romantismul romanesc a fost reprezentat in mod stralucit dt Mihai Eminescu, care este
considerat ultimul mare romantic european incheind, asadar, romantismul universal.
• Caracteristicile romantismului
•  
• Introducerea unor noi categorii estetice: uratul, grotescul fantasticul, macabrul, pitorescul,
feericul, precum si a unor specii literare inedite: drama romantica, meditatia, poemul
filozofic, nuvela istorica;
• Cultiva sensibilitatea, imaginatia si fantezia creatoare minimalizand ratiunea si luciditatea;
• Promoveaza inspiratia din traditie, folclor si din trecutu istoric, pe care il considera opus
realitatii contemporane, de care era dezamagiti, fiind preocupati de reflectarea in opere a
specificului nations (culoarea locala);
• Evadarea din lumea reala se realizeaza prin vis sau somn (miti oniric), intr-un cadru natural
nocturn;
• Contemplarea naturii se concretizeaza prin descriere peisajelor sau a momentelor
anotimpurilor in pasteluri si prin reflect asupra gravelor probleme ale universului in
meditatii,
• Acorda importanta deosebita sentimentelor omenesti, ca predilectie iubirii,
trairile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau
participative;
• In genul liric se manifesta inovatii prozodice si suprematia subiectivismului, a
pasiunii inflacarate, a fanteziei debordante;
• Construirea eroilor exceptionali, care actioneaza in imprejurari iesite din comun,
precum si portretizarea omului de geniu si conditia nefericitii a acestuia in lume;
personajele romantice nu sunt dominate de ratiune, ci de imaginatie si de
sentimente;
• Preocuparea pentru definirea timpului si a spatiului nemarginite, ca proiectie
subiectiva a spiritului uman, conceptie preluata din lucrarile filozofilor idealisti;
• Imbogatirea limbii literare, prin includerea cuvintelor si expresiilor populare, a
arhaismelor, a regionalismelor, specifice oralitatii;
• Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza ocupa locul
principal atat in structura poeziei, cat si in construirea personajelor, situatiilor,
ideilor sau atitudinilor exprimate;
• Ironia romantica dobandeste, adesea, accente satitice sau pamfletare, fiind un
mijloc artistic folosit atat in specia literara cu nume sugestiv, satira, cat si in
poeme filozofice, asa cum se manifesta in "Scrisoarea I" de Mihai Eminescu.
 Victor Hugo
• Victor Hugo (n. 26 februarie 1802 - d. 22 mai 1885) a fost un poet,
dramaturg, romancier și uneori pictor, de origine franceză. Scriitor
romantic, a fost pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al
Academiei Franceze din 1841. Printre operele sale cele mai cunoscute pot
fi numite Mizerabilii și Notre-Dame de Paris.
• Victor-Marie Hugo a fost al treilea și ultimul fiu al lui Joseph Léopold
Sigisbert Hugo (1773–1828) și Sophie Trébuchet (1772-1821). S-a născut
în anul 1802 la Besançon în regiunea Franche-Comté. Deși a locuit în
Franța, cea mai mare parte a vieții lui, din 1851 până în 1870 a fost exilat
și a locuit în Belgia, în Jersey și Guernsey. Copilăria lui Victor Hugo a fost
marcată de o serie de evenimente deosebite: căderea și revenirea Primei
Republici și apariția primului imperiu sub Napoleon Bonaparte. Acesta s-a
proclamat împărat la doar 2 ani după ce Victor Hugo s-a născut iar până
ca el să împlinească 18 ani, monarhia burbonă a fost restaurată.
• Tatăl lui Victor Hugo era ateist republican și ofițer în armata lui Napoleon,
pe care îl stima enorm, iar mama sa era catolică și regalistă.
• În ciuda dorințelor mamei sale, Victor Hugo s-a îndrăgostit și logodit în
secret cu iubita lui din copilărie, Adèle Foucher (1803-1868), dar abia
după moartea mamei, Hugo s-a căsătorit cu Adèle în 1822. Cuplul a avut 5
copii: Lèopold (în 1823), care a murit la o vârstă foarte fragedă,
Lèopoldine (1824), Charles (1826), François-Victor(1828) și Adèle (1830).
• Totuși, Victor Hugo a avut și o amantă: pe Juliette Drouet, o actriță de
teatru.
• Victor Hugo a murit la 22 mai 1885, iar la funeraliile sale au luat parte mai
mult de două milioane de oameni care l-au admirat și au vrut să-l
însoțească pe ultimul drum. Este înmormântat la Panteon la Paris.
 Mihai Eminescu
• Mihai Eminescu
• Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani
sau Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și
jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă
drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[1] Receptiv
la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, poetul și-a asimilat
viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism târziu.
Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, și a lucrat ca redactor
la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat primul său
poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena.
Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000
de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta
din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la
spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul
Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit
în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la
umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem
(28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
• Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului romanesc si
ultimul mare poet romantic european (in linie cronologica), integrat seriei
de scriitori care au dat stralucire acestui curent: V. Hugo, Byron, Shelley,
Puskin, Lamartine si altii, in opera sa, se intalnesc teme, motive si atitudini
romantice care tin de marea literatura a lumii.
• Luceafarul
 Luceafarul
• Luceafărul este un poem epic ce prezintă alegoria condiţiei omului de geniu, văzut ca o
fiinţă sfâşiată de contradicţii adânci şi în antiteză cu omul mediocru, fără aspiraţii
spirituale.
•  
• Teme secundare întregesc complexul de semnificaţii al poemului: natura terestră şi
cosmică, iubirea în dublă ipostază, pământeană şi împlinită şi cea între două entităţi ce
aparţin unor lumi incompatibile, fragilitatea şi efemeritatea condiţiei umane,
devenirea universală, călătoria la originile universului, în timp şi spaţiu cosmic. Fără a
avea pretenţia de a le enumera în totalitate, motivele specifice imaginarului
eminescian ţin, în cea mai mare parte, de estetica romantismului: aspiraţia spre o stea
sau luceafărul pun în lumină condiţia omului de geniu care doreşte să cuprindă
spiritual universul, visul favorizează accesul la un alt tip de realitate, îngerul şi demonul
se regăsesc în metamorfozările luceafărului în sacrificiul lui suprem de renunţare la
condiţia divină, fortuna labilis şi vanitas vanitatum et omnia vanitas sunt repere ale
existenţei terestre, iar teiul, codrul protector, luna ca astru tutelar, izvorul compun
natura sălbatică pe fundalul căreia se reface cuplul adamic în final.
• Surse de inspiraţie sunt de natură folclorică sau filozofică, ceea ce reprezintă
un element al esteticiii romantice. Cele romantice sunt reprezentate pe de o
parte de basmele româneşti culese de călătorul german Richard Kunisch –
Frumoasa fără corp (tema iubirii incompatibile) şi Fata-n grădina de aur (cu
deosebirea că Hyperion nu alege calea răzbunării, căci contravine esenţei
superioar a geniului), pe de altă parte de mitul Zburătorului, considerat de
Călinescu unul dintre cele patru mituri fundamentale ale culturii române, se
regăseşte în prima parte a apoemului: Luceafărul i se arată fetei de împărat
în vis, are o înfăţişare luminoasă, îi provoacă o stare de melancolie diurnă, se
metamorfozează în tineri cu înfăţişare frumoasă. Influenţele filozofiei lui
Arthur Schopenhauer legate de concepţia despre geniu se regpsesc într-o
notaţie a poetului pe marginea manuscrisului, din care se deduce că geniul
este, în ciuda privilegiului nemuririi, condamnat la nefericire şi singurătate,
idee preluată de la filozoful german.
•  
• Poemul se încadrează în curentul romantic prin tematică, prin motive,
prsonajele excepţionale în situaţii excepţionale, antitezele real-ireal,
terestru-cosmic, masculin-feminin, prin simultaneitatea în planul expresiei a
elementelor populare cu cele savante, prin amestecul de genuri şi specii.
Luceafărul reprezintă, astfel, un punct maxim al creaţiei eminesciene.