Epistolele Sf Ignatie Teoforul

Cele şapte scrisori care au rămas de la sfântul Ignatie l-au făcut să fie
considerat ca cel mai important dintre Părinţii apostolici.

Pe Sfântul Ignatie l-a cinstit cu un cuvânt de laudă şi cel între sfinţi părintele
nostru Ioan Gură de Aur.

Scrierile

De la sfântul Ignatie au rămas 7 scrisori, de o deosebită importanţă. Acestea

au fost traduse şi publicate în limba română de către preotul profesor
universitar Dumitru Fecioru, în volumul: Scrierile Părinţilor apostolici,
traducere, note şi indice de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, colecţia "Părinţi şi
scriitori bisericeşti (PSB) 1"

* Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Efeseni

* Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Magnezieni

* Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Tralieni

* Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Romani

* Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Filadelfieni

* Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Smirneni

* Sf. Ignatie Teoforul - Epistola către Sfântul Policarp al Smirnei

Didahia

Didahia (gr. Διδαχη), numită şi Învăţăturile (sau Doctrina) celor

Doisprezece Apostoli, este o lucrare care datează din vremea
Bisericii primare şi care este considerată de unii Părinţi ca fiind
imediat după Sfânta Scriptură. A fost scrisă, probabil, în Siria în a
doua jumătate a secolului I, cu toate că anumiţi savanţi sugerează
ca ar fi o compoziţie din secolul al II-lea.

Prima parte a Didahiei este un tratat moral care descrie cele 2 Căi,
Calea Vieţii şi Calea Morţii. A doua şi a treia parte conţin instrucţiuni
referitoare la Botez, Euharistie, post, rugăciune, probleme de
disciplină şi organizare bisericească, apostoli şi învăţători, profeţi,
episcopi şi diaconi. Didahia este probabil cel dintâi text care a
adăugat doxologie finală Rugăciunii Domneşti Tatăl Nostru : "...că a
Ta este puterea şi slava în toată vremea."

Cu toate că parţial a fost parafrazată în alte documente antice,

precum Didascalia Apostolorum (vezi mai jos), Didahia a fost practic
pierdută până la redescoperirea şi publicarea lui Filoteu Vrienios[1],
Mitropolit ortodox grec de Nicomidia, în 1873/1883.

Nu trebuie confundată cu Didascalia Apostolorum, Învăţături ale

celor Doisprezece Apostoli şi Discipoli ai Mântuitorului nostru, un
text din secolul al III-lea care se bazează pe Didahia

Teologia liturgică a părintelui A. Schmemann

Înaintea noastră se găseşte o lucrare a protopopului Alexander Schmemann,

Introducere în Teologia Liturgică. Cartea este oferita ca introducere la un curs
special in teologia liturgica, planuit de autor. In ea sunt indicate
fundamentele unui nou sistem teologic propus, oferindu-se apoi un contur
istoric al elaborarii Tipicului slujbelor divine. Această a doua parte, istorică,
are caracterul unei investigatii stiintifice.

Autorul isi considera cartea ca fiind intemeitoarea unui nou domeniu al

stiintei teologice – „Teologia liturgica”, asezand dinaintea acestei stiinte, si
implicit a sa, sarcina extraordinară „de a pazi puritatea slujbelor divine... de a
le feri de denaturare si interpretare gresită” (p. 10). Această nouă teologie ar
trebui sa fie un ghid pentru „re-examinarea materialului liturgic nemarginit
cuprins in Mineie si Octoihe” (dintr-un anume motiv, ultimul cuvant este pus
la plural). Pe lângă aceasta sarcina privind slujbele, mai exista una, privind
teologia: structura istorico-liturgica a teologiei noastre ar trebui cercetată,
pentru a se determina valorile si defectele asa-numitei teologii academice
obisnuite a noastră. Autorul scrie: trebuie „sa cercetăm din punct de vedere
istoric si sa descoperim cheia catre teologia liturgica. Trebuie sa restabilim
intunecata [acum] constiintă ecleziologica, sobornicească a Bisericii, prin
mijloacele acestui studiu teologic”. Planurile acestea sunt extrem de serioase,
responsabilitatea este enorma, cerand o Ortodoxie deplină in alcatuirea
stiintei propuse, pentru a putea sta cu adevarat „in apararea” atat a
Dumnezeiestilor slujbe, cat si a teologiei.
Partea fundamentala a Introducerii in Teologia Liturgica – istoria Tipicului – se
bazeaza mai ales pe investigatii stiintifice apusene din franceza, engleza si
germana, si partial pe surse rusesti. Autorul este convins ca a reusit, dupa
cum se exprima, sa „scape din captivitatea apuseana” in timp ce foloseste
surse ne-Ortodoxe. El evita afirmatiile extreme ale istoricilor protestanti.
Scrie: „Respingem cu tarie intelegerea Pacii lui Constantin (adica a erei lui
Constantin cel Mare) ca pe o «pseudo-victorie» a Crestinatatii – biruinta
cumparata cu pretul compromisului” (p.86). In orice caz, astfel de informatii
nu sunt suficiente prin ele insele, atunci cand vorbim despre un subiect ce
are o asemenea importanta precum s-a demonstrat istoriceste. Prin urmare,
ignorand incarcatura carturareasca a cartii, trecand peste structura lucrarii,
consideram ca fiind de obligatia noastra sa atragem atentia asupra
cuprinsului cartii, dintr-un anume punct de vedere: a scapat cu adevarat
autorul din captivitatea apuseana? Aşa cum marturisesc numeroase din
afirmatiile sale, de fapt nu a scapat.

Metamorfozele Anticristului la Parintii Bisericii - Cristian

BadilitaTel:click aicinone

Prin aceasta lucrare remarcabila si monumentala, Cristian Badilita acopera o

lacuna in istoriografia teologiei crestine a primelor veacuri. (Enrico Norelli)

Parintii Bisericii au formulat diverse teorii despre natura si momentul venirii

in lume a Anticristului. Lucrarea analizeaza textele biblice fundamentale cu
privire la acest subiect si interpretarile pe care le dau Parintii Bisericii care s-
au ocupat de aceasta tema. Volumul mai cuprinde sectiuni despre istoria
precrestina a mitului (de la Cartea lui Daniel pina la Urcarea la cer a lui Isaia),
despre Ciprian, Tertulian, Ieronim si scrierile apocrife, precum si doua
anexe.Editura: PoliromTraducator: Teodora IonitaAn de aparitie: 2006Numar
de pagini: 384Format: 145X225 mmISBN: 973-46-0145-8Cuprins:
Anticristologia stiintifica moderna; scurta prezentare Cartea lui Daniel si
preistoria crestina a mitului, de la Evanghelia dupa Marcu, 13 la Iustin
Irineu al Lyonului: Incipit uita Antichristi Anticristul vrajitor si pseudoexeget
la Origen Nero Anticrist: Victorin, Commodian si pozitia critica a lui Lactantiu
Comentariul la Apocalipsa al lui Victorin de Poetovio Apocalipsa dupa
Commodian Metamorfoza lui Lactantiu Anticristul la Chiril al Ierusalimului
Anticristul la Ieronim, intre filologie si traditie Antichristus africanus :
Augustin si cei doi predecesori ai sai, Tertulian si Ciprian Manualul de
anticristologie al lui Theodoret al Cyrulu iInformatii generale: Lucrare distinsa
cu Premiul Salomon Reinach pentru cea mai buna monografie pe tema
Anticristului.

Sfantul Vasile cel Mare

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n.
330, Cezareea, Cappadocia - d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost
un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii şi unul din
cei patru doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz
(«Teologul») şi Ioan Gură de Aur.

Sf. Vasile episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanţi părinţi ai
bisericii ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini. S-a născut în
Pont în jurul anului 329 şi a murit în Cezarea în ziua de 1 Ianuarie 379. El
provine dintr-o familie creştină binecunoscută: tatăl său Sf. Vasile cel Bătrân
a fost un renumit învăţător în Pont, iar sora sa Macrina şi fratele său Grigore
din Nyssa au devenit deasemenea sfinţi.

Sf. Vasile a studiat la Cezarea şi la Constantinopol şi Atena, remarcându-se

încă de tânăr prin profunde cunoştinţe în filosofie, astronomie, geometrie,
medicină şi retorică. La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de
Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligenţa şi spiritul său
profund. Sf. Vasile a devenit apoi un strălucit profesor în NeoCezarea.

Sub influenţa sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar
episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să
accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecţiune, Vasile
vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina şi Mesopotamia. La
întoarcerea în Pont, el înfiinţează o mănăstire pe malul Iris-ului. Scrierile sale
din acea perioadă pun bazele vieţii monahale sistematice şi de aceea Sf.
Vasile este considerat părintele monahismului oriental.

După moartea lui Dianius, Eusebius devine episcop şi care la rândul său
încearcă să-l convingă pe Vasile să devină preot, şi în cele din urmă îi oferă o
înaltă slujbă în cadrul episcopiei, care îi dă ocazia să-şi arate în plenitudine
deosebitele sale calităţi spirituale şi intelectuale. În acest timp , Sf.Vasile
exercită o mare influenţă atât în rândul conducătorilor imperiului cât şi al
populaţiei şi clerului.

El începe o aprigă polemică împotriva arianismului şi a altor mişcări eretice.

La 14 iunie 370, Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii, cel mai important
susţinător al său fiind Grigore Nazianzus. În această înaltă funcţie, el era
totodată Mitropolit al Cappadociei şi Exarh al Pontului, autoritatea sa
întinzîndu-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee şi până la Eufrat. El a
depus un enorm efort la organizarea bisericii şi a luptat pentru drepturile
clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică şi
spirituală a preoţilor.

O mare atenţie a acordat Sf. Vasile păturii sărace şi a celor oprimaţi, iniţiind
nenumărate acte de caritate. Începând din anul 373, o serie de evenimente
întristează viaţa sa, începând cu moartea fratelui său Grigore şi ruptura cu
Grigore Nazianzus. La acestea se adaugă situaţia generală din Imperiul
Roman şi atacurile goţilor. Sf. Vasile moare în anul 379, iar la înmormântarea
sa participă un imens număr de creştini, evrei, păgâni, localnici şi străini, ca
dovadă a marii sale popularităţi.

Scrierile sale au o mare importanţă teologică şi au fost traduse pe tot globul.

Sf. Vasile a scris cîteva cărţi împotriva lui Eunomius şi a arianismului în
general, în care apără teza Trinităţii. În "De Spiritu Sancto", Sf. Vasile
tratează chestiunea Sfântului Duh şi combate anumite mişcări din Macedonia
care negau existenţa Duhului Sfânt. El a scris deasemenea un mare număr de
lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia şi Iov, 24 de predici şi a ţinut multe
discursuri. Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele,
Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie şi 366 de epistole, multe cu
caracter dogmatic iar altele apologetice.

Alte importante scrieri sunt Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Molitfele Sfântului
Vasile cel Mare.

Sf. Vasile este unul dintre "Cei Trei Cappadocieni" (alături de Grigore de Nisa
şi Grigore de Nazianz) fiind totodată şi cel mai important dintre ei.

Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie şi deasemenea pe 30 ianuarie

împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) şi Sf. Grigore (Nazianzus)
(Sfinţii Trei Ierarhi - sărbatoare hotărâtă în 1081 de către Ioan Patriarhul
Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinţi şi teologi ortodocşi).