Cărţile pe care le cauţi!

Explicarea coperţii
Mănăstirea Rousanou, pictură de
Pantelis Zografos. Rousanou se află la sud-
est de Marele Meteor, între Mănăstirile
Varlaam şi Sfânta Treime, pe o stâncă
verticală dură şi abruptă a pădurii de piatră.
Trecând pe la poalele acestui imens masiv de
piatră, un puternic sentiment de teama îl
zguduie pe vizitator când privirea sa cuprinde
laturile aproape verticale, atât ale stâncii cât şi
ale mănăstirii. Mănăstirea, mândră, şade pe
vârful stâncii pe o suprafaţă care abia o încape.
Până în anul 1897, la mănăstire urcai pe scări
de sfoară. Mai târziu, două poduri din lemn
serveau atât pe călugări, cât şi pe vizitatori.
Din anul 1936, două poduri pitoreşti solide,
de pe coasta muntelui care reduce înălţimea
stâncii, au acelaşi rol.
Izvoare istorice menţionează că Mănăstirea
Rousanou s-a întemeiat la anul 1288, de către Ai o idee inspirată despre cum ar trebui să
continue mesajul din imaginea de mai sus?
călugării Nicodim şi Benedict. Mănăstirea de
aici este un ansamblu încântător, cu patru
etaje, care a căpătat forma arhitectonică de
bază în deceniul trei al secolului al XVI-lea.
Trimite-ne un mail la orthograffiti@yahoo.com.
Biserica şi câteva chilii se situează la parter, iar Cele mai inspirate 10 idei
la etaj arhondaricul cu camerele de primire,
chilii şi alte încăperi auxiliare. vor fi publicate şi premiate.

GrupArEA rEviSTEi
Ana Abronov, Ierom. Savatie Baştovoi, Ierod. Grigorie
Benea, Gigel Chiazna, Bogdan Nicolae Ciocîrlan, Octavian Dărmănescu,
Pr. Cornel Dragoş, Elena Dulgheru, Laurenţiu Dumitru,
Mădălina Grosu, Radu Hagiu, Miruna Ionescu,
Bogdan Mateciuc, Camelia Mîlcomete, Bogdan MunteanUK,
Ierod. Serafim Pantea, Ramona Pop, Maica Siluana Vlad, Ciprian Voicilă.
Sfântul Martin de Tours, protectorul revistei OrthoGraffiti

2 Revista apare cu binecuvântare arhierească. Materialele trimise spre publicare nu se returnează. Redacţia are dreptul luării deciziei
de publicare şi stabilirii datei şi formei de apariţie, integrală sau parţială, după caz, a materialelor primite.
 Editorial
Do something!
uhovnicul mi-a spus cândva că generaţia tânără,
D chiar dacă se lasă uşor prinsă în mreaja păcatului,
are o calitate de aur – nu îmbrăţişează cauze pierdute! Aşa
a fost întotdeauna. Mi-a amintit că Iulian Apostatul, când
a vrut să reînvieze păgânismul, a crezut că se va baza pe
tineri. Însă ei n-au crezut în el. Nu era o cauză care merita
efort.
in păcate astăzi, într-o Românie aflată în bătaia
D crizei şi în derută totală, doar tinerii mai au curajul
să spere, să lupte, să se implice. Asta îmi aminteşte de
superioritatea morală şi efortul lui Don Quijote de a stărui
în lupta pentru atingerea idealului.
evolta tinerilor seamănă a contaminare cu ideea de
R a lupta împotriva răului social şi nu numai, lucru
care i se întâmplă, în cele din urmă şi lui Sancho Panza,
semn că idealul nu moare, ci se transmite de la personaj la
personaj, de la om la om. Este visul către care năzuim şi
noi: contaminarea. Azi tu, mâine altul şi aşa, puţin câte
puţin, vom izbuti în toate. Implicarea este necesară,
esenţială. Laurenţiu Dumitru
ăzuinţa aceasta de a trăi împreună, măcar o clipă,
N în apropierea idealului este un chip al dorului
nostru după Cer şi cumva ne antrenează şi spre alte lupte,
speriate şi se lamentau: „Săracii de noi, cuiburile noastre
distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră... copacii
cu noi înşine, cu întâmpinările vieţii, cu neputinţele noştri... ce dezastru, ce dezastru!...”. Doar o pasăre colibri
noastre. nu s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de
e curând, colaboratoarea noastră, Ramona Pop, a râu şi a luat în cioc un strop de apă.
D tradus o fabulă africană care mi-a mers la suflet
(vezi mai jos). Plecând de la ideea fabulei, aş vrea să scrieţi D upă aceea a zburat deasupra focului şi-a lăsat să
cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat
gândurile voastre bune şi să ni le trimiteţi pe adresa de multe alte zboruri, până când unul dintre animalele
mail a revistei. Am dori să publicăm şi să ne molipsim cu plângăcioase a observat-o şi i-a strigat din urmă:
optimismul vostru, cu frânturi de vise frumoase. „Visătorule! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale
ată fabula: «În marea pădure a izbucnit cel mai furios de apă împotriva acestui incendiu violent?”. Pasărea
I şi devastator incendiu care a existat vreodată. Toate
animalele şi-au găsit scăparea la marginea râului şi strigau
colibri s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă,
şi i-a răspuns: „Fac ceea ce pot să fac!” ».

3
 GRAFFITI ORTHODOXE
Doamne, mi-e dor
de Tine ca de-o fată!
Când eram mai mic, am
suferit câteva depresii amoroase
adolescentine parcă desprinse din
filme şi după ce durerea se mai atenuase,
am putut să cuget puţin la ce înseamnă
dragostea. Nu înţelegeam ce fel de
dragoste e aceea care se termină. Chiar
la un nivel superficial de înţelegere, nu
poţi să nu te miri cum e posibil ca ceea
ce denumesc oamenii prin cuvântul
dragoste să se sfârşească brusc într-o zi.
Ceva mai târziu, am descoperit poate cel
mai frumos fragment scris vreodată
despre dragoste, în capitolul
treisprezece din prima epistolă către
Corinteni. Am aflat că prorociile se vor
desfiinţa, darul limbilor va înceta şi
ştiinţa se va sfârşi, însă dragostea nu cade
niciodată. Sfântul Apostol
Pavel mi-a confirmat, aşadar,
părerea că dragostea
adevărată nu are sfârşit.
În toate visele şi speranţele
mele care se legau de o fată
sau alta, voiam să nu ne mai
despărţim niciodată. Nu mă
gândeam pe atunci la moarte
şi nici măcar la îmbătrânire.
Nu aveam, deci, o vedere în
perspectivă prea dezvoltată.
Se poate spune că într-o
asemenea simţire, eşti orbit:
ai impresia că totul va sta
într-un echilibru perfect, şi
tinereţea şi intensitatea
iubirii şi fidelitatea celuilalt,
timpul va îngheţa încât vei
putea păstra mereu acea
stare de bine pe care o are
cineva când iubeşte şi când
este iubit. „Am o prietenă,
îmi zic, pe care o îndrăgesc
acum şi trebuie să sorb şi
ultima picătură a
nesfârşitei dulceţi din
această ciudată şi
ameţitoare clipă
care a dat peste
mine... Aş
putea muri
acum de
4
atâta fericire...”. Dacă m-ar fi întrebat Dar acel timp, care dezgheţându-se,
cineva cum mă cheamă, nici nu i-aş fi treptat, a revenit în vieţile noastre, acum
auzit întrebarea. Nu-ţi mai trece nimic a năvălit cu totul peste noi. Acea
prin gând, te pierzi cu totul când eşti „dragoste” care de atâtea ori m-a înşelat,
îndrăgostit. Realmente, pentru tine nu din pricina atâtor minciuni şi
mai există timp... deşi timpul se scurge dezamăgiri, iarăşi s-a sfârşit. Prietena m-
în continuare pentru oamenii obişnuiţi. a părăsit. La fel şi următoarea. Pe
Totul devine altfel când iubeşti. Cum cealaltă, probabil că am părăsit-o eu.
spunea un scriitor, doar rostind „te Toată beţia mea ca de vin, s-a terminat
iubesc”, este ca şi cum ai spune: tu nu într-o mahmureală cumplită. M-am
vei muri niciodată. Toată veşnicia o ai în trezit, mă doare capul şi-mi vine să
această clipă care nu se mai termină a vomit... de la cât am iubit până ieri! Ce
dragostei. Rămâi mut şi orb şi surd, iar nefericită absurditate trăiesc. Ce
singurul simţ pe care-l mai ai este acela credeam că era veşnic, s-a terminat. Ce
al dragostei, cu care captezi precum socoteam a fi viaţă, a murit. Fericirea mi
captează stetoscopul bătăile inimii din s-a preschimbat în nefericire. Frumosul
piept, bătăile îngereşti ale inimii îl văd acum ca pe urât. Binele de
îndrăgostite... odinioară mă vatămă atât de mult acum.
Asta nu poate fi
dragostea nemuritoare,
pe care atâta au cântat-
o poeţii, ci lepra şi
năpasta lui Iov! Am fost
înşelat, iar o durere mai
mare nici că poate fi.
Suferim adesea
despărţirea, e adevărat.
Lamentările artiştilor
moderni pe care-i
ascultă adolescenţii,
sunt totuşi un mare
adevăr: „Mi-ai spus că
mă iubeşti şi m-ai
părăsit. M-ai înşelat. Te
urăsc”. Cum se poate
ca doi oameni să nu se
mai iubească, după ce
s-au iubit, întreb din
nou? Din nefericire,
această lume propune
un medicament
nevindecător, un
calmant al decepţiilor
în dragoste: o nouă
amorezare. „Mai sunt
băieţi”, îi zice mama
fetei care plânge. „Lasă,
că lumea e plină de
fete”, îi spune tatăl
băiatului care nu mai
mănâncă nimic de două
zile. Sau „viaţa merge înainte, trebuie să-
ţi refaci viaţa (?) alături de altcineva”,
auzim adesea în jurul divorţurilor. Dar
îmbătându-ne mereu şi mereu cu
această apă rece greşit numită dragoste,
ajungem într-un fel de comă, ne
pierdem cunoştinţa cu totul şi toate
puterile sufleteşti şi trupeşti. Ajungem
nişte morţi vii, care mai trăiesc doar
pentru că sunt conectaţi la aparate. Prin
urmare, deşi trăim cu trupul, suntem
morţi cu sufletul. Chiar din acest motiv,
Dumnezeu a dat potopul în vremea lui
Noe: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea
în oamenii aceştia, pentru că sunt numai
trup”. (Facerea 6, 3)
Despărţirile prin moarte sau banalele
„nepotriviri de caracter”, devenite
obişnuinţa zilelor noastre, moderne, nu
există în Hristos! Toate aceste răutăţi se
topesc ca un cub de îngheţat în faţa
Soarelui Dreptăţii, pentru cei care caută
mai întâi Împărăţia (şi apoi, toate
celelalte li se adaugă).
Doar prin Hristos se poate iubi cu
adevărat, chiar şi dincolo de moarte.
Împărtăşindu-ne din dragostea lui
Dumnezeu, ne îndrăgostim la rândul
nostru, prin Dumnezeu, de oameni: de
soţie, de copii, de rude, de prieteni, de
vrăjmaşi. Dragostea lui Hristos topeşte
toată răutatea şi îmbrăţişează în ea pe
toată lumea, pentru că este o dragoste
De ce suntem
nefericiţi
Poţi reproşa cuiva, toată viaţa,
nefericirea ta...
Poţi găsi nenumăraţi „ţapi ispăşitori”
pentru ratarea ta, poţi afla motive foarte
întemeiate logic, pentru eşecul tău...
Şi totuşi...
Trăim într-o lume în care toţi
aruncăm vina nefericirii noastre asupra
celor din jur: soţi, părinţi, rude, şefi,
condiţii sociale etc.
Şi totuşi, dacă e să fim, o clipă, lucizi şi
sinceri, oricât am face asta, „simţim” că
VINA nu se dezlipeşte de noi, de inima
noastră... Ci dimpotrivă, se lipeşte şi mai
strâns, se afundă în lăuntrul nostru, se
interiorizează: se retrage, tot mai mult,
nepătimaşă şi nemărginită. Cu această
dragoste nu vei muri niciodată.
Dar ce să-i faci, că eros, viermele
neadormit, ne serveşte în fiecare clipă
un surogat contrafăcut al dragostei.
Precum ne-am revolta împotriva unor
mărfuri expirate, aşa ar trebui să ne
revoltăm împotriva acestui demon al
iubirii pătimaşe dintre bărbat şi femeie,
cu care se otrăvesc oamenii mai tare ca
de muşcătura viperei. Căci vremea
diavolului a expirat... odată cu Învierea
lui Hristos, Cel Care a zdrobit capul
şarpelui şi a călcat moartea cu moartea
Sa. Asemenea unui negustor care înşeală
la cântar, diavolul îi aduce pe oameni
odată şi odată, la faliment, adică la
moartea de veci alături de el în iad.
„Nu mi-e frică de moarte, ci de veşnicia
ei”, spunea Vlahuţă. Aşa şi eu, vreau să
zic că nu m-a încântat niciodată
dragostea, ci veşnicia ei, de care m-a
încredinţat Hristos: acea dragoste
adevărată care nu cade niciodată şi este
bucuria tuturor. Numai prin Hristos am
putut iubi vreodată cu adevărat un om...
cu toate calităţile lui, cu toate defectele
lui, bucurându-mă însă doar de adevăr,
nu şi de nedreptate. Dragostea este
Dumnezeu Însuşi care ni se dăruieşte.
Dar nu-L putem primi pe Dumnezeu
decât într-un potir sfinţit ce devenim
curăţindu-ne toată fiinţa – trupul şi
spre originea ei... Şi rana ivită din reculul
acuzelor noastre, din VINA tot mai
respinsă, mai nerecunoscută, mai
neasumată, ne face din ce în ce mai
agresivi cu cei din jur şi cu noi înşine...
Adevărul este că celălalt îţi poate face
orice: te poate lovi, te poate tortura, te
poate înşela, te poate vinde: te poate face
să suferi în fel şi chip... Dar, nefericit,
nu, nefericit nu te poate face nimeni!
Fericirea şi nefericirea nu ţin de
împrejurările exterioare: a fi sau a nu fi
fericiţi ţine cu totul numai şi numai de
noi înşine. În puşcăriile comuniste, au
fost oameni care erau fericiţi şi în
mijlocul celor mai cumplite torturi...
Pagini de Marius Iordăchioaia
sufletul – de răutăţi.
GRAFFITI ORTHODOXE
Aşa cum se îmbracă mirii în
haine albe şi curate la nuntă, la
fel trupul şi sufletul care îmbracă
duhul trebuie să fie nepătate,
pentru a intra în Cămara
Mirelui, la nunta cerească a
Fiului de Împărat. Dragostea lui
Dumnezeu nu varsă numai
lacrimi, ci chiar şi sânge, încât n-
ar putea-o suferi cineva în trup şi
să rămână viu. Aceasta e
adevărata fericire de care nu mai
poţi să trăieşti... ci numai să mori
şi să învii în fiecare zi...
Pe numele ei cel mai frumos şi mai
sfânt, fericirea e numită: ÎMPĂRĂŢIA
CERURILOR.
Dumnezeu ne spune că ea este
înlăuntrul inimii noastre şi că Uşa ei
este Iisus Hristos... Şi că numai de noi
depinde să intrăm sau nu, că numai noi
înşine suntem SINGURUL
OBSTACOL în calea fericirii noastre....
Şi de ce, totuşi, în mod tragic, cei mai
mulţi dintre noi, refuză să fie fericiţi?
Mi s-a părut că răspunsul l-a dat un
celebru cantautor, membru al faimoasei
trupe de muzică pop, ABBA. Întrebat de
un reporter despre secretul succesului pe
care l-au avut compoziţiile sale,
zâmbind melancolic, a răspuns:
- E... atât de plăcut... să fii...
nefericit...
Mai multe texte de acelaşi
autor aici: http://oameni-si-
demoni.blogspot.com/
5
 CânD
niMEni
ESEU
nu CrEDE
în TinE
De multe ori renunţăm la
visele noastre, renunţăm să
mai luptăm pentru că cei din
jurul nostru nu vor să creadă
în reuşita noastră. Nu vor să
creadă în noi. Doar atât
avem nevoie... de puţină
credinţă pentru a ne
încuraja.
Idealurile noastre se
spulberă atunci când ceilalţi
nu ne lasă să luptăm pentru
ele, descurajându-ne.
Indiferenţa şi necredinţa în
puterile pe care Dumnezeu
ni le poate da, omoară visele
noastre. Totul se năruie când
nimeni nu îţi dă nicio şansă,
când nimeni nu crede în
tine... şi uşor, uşor, îţi pierzi
şi tu încrederea în forţele
proprii.
De cele mai multe ori,
când ratăm fie o manifestare
în public, fie că ratăm pur şi
simplu... nu mai e loc de o a
doua şansă. Nimeni nu mai
crede în tine dacă ai ratat...
Eşti respins. Atunci
deznădejdea te doboară şi îţi
vine să renunţi la tot.
Dar oare ne gândim de
câte ori Îl respingem noi pe
Dumnezeu? Oare El renunţă
la câta necredinţă avem? Ce
s-ar întâmpla dacă ar renunţa
şi Dumnezeu la visul Său, aşa
cum facem noi cu visele
noastre? Ce s-ar întâmpla
dacă ar renunţa la visul de a
fi cu noi şi de a împărtăşi
dragostea noastră cu
El?
6 Pagină de Mădălina Grosu, elevă
Condamnare
şi compătimire
mat ideea de judecare a aproapelui... a
Mentalitatea actuală a omului a transforface păreri despre cineva, în ideea de a
cosmetizat-o în inocenta noţiune de a-şi vorbele, îmbrăcămintea sa ş.a.m.d. Pe
învinui omul pentru comportamentul, tru acţiunile noastre, dar suntem traşi la
bună dreptate, suntem responsabili pen noastră atunci când ne concentrăm mai
răspundere mai cu seamă de conştiinţaa ce facem noi. Adică mai pe scurt, când
mult pe faptele celorlalţi, decât pe cee bârna din ochiul nostru.
vedem paiul din ochiul altuia şi nu vedemo părere despre cineva după felul în care
Totul pare corect. E normal să îţi faci cluzii întemeiate pe faptele aproapelui
con
acela se prezintă; e normal să ajungi la ambiguizarea aproapelui în dorinţa de a-
tău, în fond aceste concluzii duc spre dez ta
defini. Însă ace astă dor inţa duc e spre condamnarea aproapelui. Când opinia o
l ată de către oamenii ce au primit deja
este formată, cu greu mai poate fi schimblor insignifiante... în general născută din
etichetă născută din faptele lor, vorbele
cauze mărunte. mizerabil, iar tu nu poţi să nu îţi faci o
Ce vină ai tu că unii se comportă atât dela caracterul lor... la acel mod de „a fi”,
ii
părere despre ei, nu poţi să închizi ochatului. Nu poţi să taci, nu poţi să nu vezi şi
ajuns în păturile cele mai de jos ale păc că
nu con dam ni oam enii pen tru starea de degradare în care au ajuns... aşa uiţi
să
şi tu eşti la fel. Acelaşi pământ. od a aproapelui... pentru că el este
Este justă această ceremonie spre eşaf altora se îndreaptă spre tine, când eşti
vinovat, e prea clar. Însă când priviriledin jur se lipesc pe fruntea ta, vrând să te
arătat cu degetul, când cuvintele celorşi nici nu a fost. Atunci îţi dai seama că
definească... nimic nu mai e drept... inată de lucruri exterioare, fiind prea
imensitatea umană nu poate fi determ i. Atunci izbucneşte în tine ideea şi
superficiale pentru profunzimea omuluci că omul poate fi caracterizat printr-o
realitatea că dacă tu ai crezut până atunÎn umbra acestui exterior fugitiv, căruia
haină sau prin înfăţişare... te-ai înşelat.află oameni... istorii ale vieţii, suferinţe şi
noi îi acordăm o importanţă vitală, se freamătă în bezna celorlalţi. Dacă bezna
speranţe întrupate, o sumă de trăiri care u, atunci se naşte în om capacitatea delui
a
este pătr uns ă de lum ina lui Du mn eze
a răspunde acestuia, la fel cum ar face-o
simţi ceea ce simte cel de lângă el şi de
însuşi. Compătimirea.

DrAGOSTE
şi DurErE
Cineva care ţine foarte mult la mine,
mi-a spus acum ceva vreme că nu
putem să-i rănim cu adevărat decât pe
cei pe care-i iubim. Şi, aş zice eu acum,
se aplică şi invers, adică nu pot să ne
rănească cu adevărat decât cei pe care-i
iubim.
Cum ar putea să te dezamăgească
până la durere şi până la lacrimi cineva
care-ţi este indiferent? De ce l-ar durea
pe cel care nu te iubeşte că tu ai căzut
între tâlhari? Îi este mult mai simplu să
treacă pe alături. Da, orice venetic
poate să arunce cu pietre şi unele
dintre pietrele aruncate e posibil să te
mai şi lovească, dar loviturile astea fac
parte din gama „ceea ce nu ne omoară,
ne face mai puternici”. Dureri care trec
şi care nu lasă decât o vânătaie repede
uitată şi vindecată. Dar dacă mama îţi
dă o palmă pe care ştii că nu ai meritat-
o, sentimentul de nedreptate pune
stăpânire pe tine şi doare mai mult
decât palma. Iar dacă ai meritat-o,
ideea că ai făcut ceva ca s-o meriţi te
roade şi mergi să-ţi ceri iertare. Nu-ţi
ceri iertare de la oamenii de care nu-ţi
pasă dacă-i superi sau îi răneşti în vreun
fel, ci de la cei care-ţi sunt dragi şi pe
care-i iubeşti.
Spuneam uneori că dragostea
adevărată doare. Cea care nu doare
este păcăleală. Doare pentru că este o
foarte mare apropiere între oameni
diferiţi, fiecare cu asperităţile lui,
fiecare modelându-se după celălalt şi
Foto: Iulian Nistea animale, dar chiar şi asta se
modelându-l pe celălalt. Doare pentru
că nu ni se pare niciodată că am avea
destul din persoana iubită. Doare
pentru că simţim că nu putem iubi cât
am vrea. De aceea şi spunem că ne este
dor de cineva, arătând legătura între
dragoste, dor şi durere pentru că „dor”
vine de la „durere”. Durerea lipsei
celuilalt. Uneori această durere devine
atât de puternică, încât spunem că ne
este dor chiar şi când suntem lângă
cel/cea iubit(ă). Multe feluri de dureri
pentru multe forme de manifestare a
dragostei. Pentru cele trupeşti, trupeşti,
pentru cele sufleteşti, sufleteşti.
Formarea şi educarea unui om se
face cu multă dragoste. Şi este nevoie şi
de dragostea celui care predă şi de a
celui care primeşte. Iar cel care
primeşte, de bunăvoie se şlefuieşte ca
să fie pe placul celui care-i arată. Iar
această şlefuire este dureroasă pentru
că înseamnă de multe ori renunţarea la
lucruri pe care ni le consideram proprii.
În mănăstire, asta se numeşte ascultare
de bunăvoie. Există şi teoria care spune
„nu vrei, te obligăm”, reducând omul la
o stare de animal. Dar diferenţa cea mai
mare şi mai importantă din acest punct
de vedere între om şi animal este
voinţa liberă a omului. Atâta vreme cât
Dumnezeu l-a creat pe om cu voinţă
liberă, nimeni nu poate să i-o ia. E
drept că unii oameni uită că nu sunt
Ierodiacon Serafim Pantea
întâmplă până la o vreme. Cine
a citit „Colţ Alb” a văzut
frumoasa alegorie a omului
abuzat în piele de câine-lup.
„As good as it gets”, un film
ESEU
apărut în 1997, arată cât de mult
se schimbă un om când iubeşte
şi ce durere implică această
schimbare. Dar nu e nevoie să
ne limităm la cărţi sau la filme,
fiecare om ştie, pentru că a
simţit pe propria piele cât de
dureroasă e dragostea de orice
fel. Şi ca să nu mai sufere, ca să nu
mai rabde durere, sunt oameni care
preferă să se închidă, să nu se mai
expună, să nu mai iubească.
Ştiu pe cineva care duce o adevărată
campanie împotriva antinevralgicelor
şi calmantelor. Spune că durerea ne
este necesară ca să trăim. Şi eu spun că
are dreptate. O viaţă fără durere, fără
dragoste, fără nimic, de ce ar mai
merita trăită? Pentru plăcere? Am fost
construiţi în aşa fel încât plăcerea
continuă ajunge să nu ne mai satisfacă.
De aceea, orice fel de droguri ajung să
nu-şi mai facă efectul după un timp şi
trebuie crescută doza pentru a simţi
ceva şi toate astea până la moarte. E
uşor să iei un lucru, să nu-i cunoşti
scopul şi să spui că rostul lui e cel pe
care l-ai imaginat. Am văzut mai
demult o fotografie cu nişte oameni
dintr-un trib care foloseau componente
de calculator ca să spargă nuci de
cocos. Lor le rezolva o problemă, dar
asta nu înseamnă că ştiu care este
rostul real al acelor componente. O
anumită organizaţie sau stat au raportat
că au ajutat tribul respectiv cu o sumă
mare, pentru că, evident,
componentele de calculator sunt mult
mai scumpe decât ciocanele la aceeaşi
greutate. Şi nouă ne este uşor să lansăm
filosofii de genul „viaţa e făcută pentru
plăcere”, dar în cele din urmă ajungem
să vedem lipsa de conţinut. Omul este
făcut să fie cu Dumnezeu. Dumnezeu
este iubire. Iubirea doare. Orice facem
eliminând iubirea ne duce la goliciune.
Altfel spus, un adevărat kenendrum,
dacă o iei pe una, te trezeşti şi cu
cealaltă, dacă încerci să scapi de a
doua, îţi pierzi rostul în viaţă.
Atunci care e rezolvarea unei
astfel de situaţii? Răbdare.
Răbdare. Răbdare.
7
 Autenticitate
E atât de frumos să te poţi
trezi cu răsăritul soarelui şi să
GRAFFITI ORTHODOXE
spui: „Mulţumesc, Doamne, că
am mai trăit o zi!”. E minunat să
auzi păsările cum dau slavă lui
Dumnezeu, să vezi oamenii cum

versus
merg kilometri la biserica din
vârful dealului pentru a-i
mulţumi lui Dumnezeu pentru
binefacerile primite. Aceşti
oameni au o credinţă profundă,
primită din moşi strămoşi, care

Modernitate
te zguduie până la lacrimi. La ei
nu există „De ce?”, există „Slavă
Ţie, Doamne, pentru toate!”.
La început, mă mira diferenţa gigantică
dintre generaţii. Vedeam că, deşi acei
oameni nu sunt la curent cu toate ştirile,
cu toate noutăţile, totuşi au o credinţă
puternică, ce-i face să „zboare” către
Dumnezeu. Simplitatea lor valorează mai
mult decât ştiinţa modernă. Modul în
care ei acceptă Voia lui Dumnezeu în
viaţa lor îi ajută în viaţa aceasta şi îi va
ajuta şi dincolo. Acum am înţeles de ce
vorbea atât de frumos Părintele Ioanichie
Bălan despre mamele creştine de
odinioară. Păi exista la vremea aceea „nu
să faci alta. Oamenii înţelegeau va izbăvi. Într-adevăr, acest Pământ este o
pot posti” sau „nu pot să lupt”? Să citiţi
necesitatea vieţii creştine şi veneau din vale a plângerii şi multe necazuri vom
cum a fost crescut Părintele Cleopa, când
dragoste la Hristos, încercând după cum avea, dar Dumnezeu care poartă de grijă
nici nu se pomenea să mănânce cineva
putea fiecare, să urmeze Evanghelia. Şi tuturor făpturilor Sale oare ne va lăsa? Da,
înainte de Sfânta Liturghie, de exemplu.
noi avem multe cărţi folositoare şi Vieţile avem motiv să fim trişti şi să plângem
Comoditatea cu care ne-am obişnuit noi
Sfinţilor. Din păcate, nu prea le mai citim pentru păcatele noastre. Până şi marii
nu ne duce decât la indiferenţă şi
şi nu ne mai preocupă aspectul practic – sfinţi cereau vreme de pocăinţă şi
superficialitate. Am uitat demult de lupta
pocăinţa şi întoarcerea noastră către Milostivirea Celui Preaînalt pentru
cu patimile, cu eul şi cu păcatele noastre.
Dumnezeu. Aveau credinţă puternică, se sufletele lor şi ale lumii întregi. Ar fi bine
Dacă se poate să ne aducă cineva
rugau cu puţine cuvinte, multe lacrimi şi dacă pocăinţa ar fi motivul tristeţilor
mântuirea la uşă ar fi minunat, însă
multă nădejde. Noi ne încurcăm în noastre, dar nu prea este. Tristeţea
„Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă
cuvinte filozofice, iar la rugăciune venim multora dintre noi este pricinuită de
şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei
dacă ne trebuie ceva ori dacă avem vreun altceva. Noi spunem că de lipsurile
11, 12). Ne încurcăm atât de mult în
necaz. Mamele de atunci îşi încredinţau pământeşti şi necazuri, dar de fapt avem
cuvinte înalte şi frumoase, dar care nu ne
copiii lui Dumnezeu, crescându-i în „mari lipsuri cereşti”. Suntem prea legaţi
ating inima noastră cea împietrită şi nu
credinţă. Mamele de astăzi îşi dau copiii de cele materiale şi inima noastră nu
reuşesc să ne întoarcă pe calea cea bună.
diavolului, crescându-i în „libertatea” poate zbura către ceruri. Suntem prea
De ce aceşti oameni trăiesc atât de
lumească, neştiind că este robie raţionalişti ca să-l putem iubi pe Hristos
frumos, pe când tinerii noştri nu mai iau
diavolească, sau îi omoară folosind „din tot sufletul şi din toată inima
aminte la nimic? Am căutat cărţi ortodoxe
metode contraceptive. Oamenii de atunci noastră”. Credinţa noastră este prea slabă
vechi de câteva zeci de ani, să văd
aduceau mulţumire lui Dumnezeu pentru ca să fim vii. Încă suntem morţi. Încă ne
deosebirea între ce este astăzi şi ce-a fost
roadele muncii lor, pentru ei nu exista târâm în patimi şi în păcate. Să ne
atunci. Ce i-a făcut pe oameni să creadă
rutină. Pe oamenii de astăzi îi ridicăm, fraţilor!
atât de puternic şi să-l iubească
caracterizează oboseala, plictiseala, rutina, Să ne apucăm de treabă! Citiţi Vieţile
necondiţionat pe Hristos, dincolo de
ignoranţa, tristeţea, nemulţumirea. Ce Sfinţilor, citiţi Cuvintele Părinţilor şi alte
necazurile existente (războaie, foamete,
motiv ai sa fii trist, omule? Prin Jertfa lui cărţi folositoare pentru suflet. Căiţi-vă,
boli)? Ce aveau ei şi nu avem noi? Aveau
Hristos ai înviat şi prin Botez te-ai curăţit. spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă cu Trupul şi
duhovnici iscusiţi pe care-i ascultau. Şi
Ai căzut şi haina cea albă a sufletului tău Sângele Domnului şi străduiţi-vă să
noi avem, ce-i drept mai puţini, dar nu-i
este acum neagră? Aleargă la Hristos cu „faceţi curat” în inima şi sufletul vostru.
mai ascultăm. Aveau cărţi
căinţă şi rugăciune din inimă, El se va Dezrădăcinaţi patimile una câte una, cum
duhovniceşti care explicau clar, pe
milostivi şi vei primi iertare. E grea lupta ne învaţă Sfinţii Părinţi: Mândria prin
înţelesul tuturor, esenţialul – ce
cu potrivnicul? Împotriveşte-te Smerenie, Iubirea de Arginţi prin
trebuie să facă omul să se
gândurilor şi patimilor, cere ajutorul Milostenie, Desfrânarea prin Înfrânare,
mântuiască. Aceste cărţi nu
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi te Lăcomia prin Post.
lipseau din casa
creştinului şi atunci nu
8 exista să spui una şi Alexandra Nadane, elevă
 Cine ştie ce este Facebook-ul,
mâna sus! Aşa… Tu nu ai auzit de
Facebook sau n-ai auzit întrebarea?
Am înţeles, deci fii atent! E clar,
toată lumea ştie ce e Facebook!
Dacă ăsta e un lucru bun sau rău ne
vom dumiri fiecare în parte, mai
devreme ori mai târziu.
Sunt activ de mulţi ani pe net,
ţinând mai multe bloguri cu
conţinut ortodox, cu un trafic
Facebook. Filmul. viaţa
constant şi mulţumitor. Cum
activitatea mea este îndreptată spre
tineri, la un moment dat, prin vara
acestui an, pe când eram în vacanţă,
am cedat „ispitei” (deşi mergea şi
fără ghilimele) de a mă updata
modelor online şi mi-am făcut
cont pe Facebook. Mai apoi, la
câteva zilei, am făcut o pagină pe
reţea şi revistei OrthoGraffiti.
În aceste condiţii, e limpede că
nu puteam rata noua producţie
intrată în cinematografe -
„Reţeaua de socializare” (The
Social Network), un film despre
începutul şi evoluţia site-ului
fenomen Facebook.
Filmul, care are la bază carte
„The Accidental Billionaires” de
Ben Mezrich, se vrea de fapt o
biografie a lui Mark Zuckerberg,
creatorul celei mai populare
reţele de socializare de pe net. Ce
e adevărat şi ce nu din această
ecranizare, e deja de acum parte a
controversei şi, totodată, a
reclamei Facebook, care nu se
termină odată cu filmul. Dincolo
de nuanţe, nume şi locuri, este
ştiut că Facebook o ţine din
scandal în scandal. Aşa că filmul
nu mi s-a părut că ar bate supărător
spre ficţiune.
Am văzut un film despre lăcomie,
minciună, trădare, putere şi ambiţie.
Despre ce este prietenia sau mai
bine zis, ce nu este. Un film despre o
maturizare care nu mai vine. Un film
cu băieţi isteţi, care se pricep la IT, şi
fete drogate, de decor. Un film
despre cum se câştigă faimă şi
miliarde de dolari, jucând murdar şi
trecând prin viaţă ca un rechin
înfometat. Un film care, dacă nu
atrage prin subiect, atrage prin
prezenţa lui Justin Timberlake, care
joacă aici rolul lui Sean Parker, co-
fondatorul Napster-ului, celebrul
site de muzică la liber spre
download.
În ciuda jocurilor murdare
prezentate în film şi a controverselor
mai vechi sau mai noi legate de
încălcarea vieţii private de către
Facebook, observ că Mark
Zuckerberg este şi rămâne un erou,
un învingător, un idol. Asta ne învaţă
azi societatea noastră secularizată şi
consumistă. Am uitat să mai
conjugăm verbul „a fi” în defavoarea
lui „a avea”. Nu mai contează ce eşti,
ci contează ce ai. Însă, ceea ce este şi
mai interesant e că aproape 500
milioane de persoane suntem
complici acestei poveşti. Din care,
pare-se, 1,5 milioane sunt români.
Vă puteţi întreba, pe bună
dreptate, de unde atâta ipocrizie la
un membru Facebook şi încă unul
foarte activ, cu 2.740 prieteni şi 1.084
like-uri pe pagina revistei în
momentul în care scriu articolul de
faţă.
Îngăduiţi-mi să vă explic
paradoxul. Iubesc şi detest
Facebook-ul.
Îl iubesc pentru că mi-a dat
posibilitatea de a interacţiona şi
cunoaşte oameni interesanţi. Îl
iubesc pentru că mi-a dat şansa să
reîntâlnesc, măcar şi virtual, colegi de
generală, liceu sau facultate, despre
care nu mai aveam nicio veste. Îl
iubesc pentru că îmi îngăduie să
popularizez blogul sau revista şi să
citesc deseori texte deosebit de
interesante, pentru că îmi îngăduie să
Laurenţiu Dumitru
scriu prietenilor şi să aflu
noutăţi despre ei. Îl iubesc
pentru că îmi oferă ocazia să
cROnIcă FIlm
ascult muzică bună sau să mă
informez despre câte un
eveniment care mă interesează.
Îl detest însă pentru că a
furat viaţa tinerilor, făcând din
ei nişte sedentari feroce, parcă
legaţi cu lanţul de conexiunea
web. Îl detest pentru că a
mutat aşa-zisa socializare din
viaţa reală în spaţiul online,
făcând pe mulţi să nu se mai
întâlnească la un suc în oraş, ci pe
chat, la poveşti. Îl detest că dă o
dependenţă greu de imaginat
pentru cine încă nu s-a conectat.
Îl detest pentru aplicaţiile şi
jocurile cronofage prin excelenţă,
gen FarmVille, care-i fac pe mulţi
dintre cei ce nu au cules poate
niciodată o roşie sau un castravete
din grădină, campioni la arat şi
cultivat pământul în virtual. Detest
găinile, vacile, prăjiturile care
zburdă din multe pagini Facebook
ale pasionaţilor de aplicaţii. Îl detest
pentru aplicaţia „Causes”, pentru că
nu are niciun efect practic, în afară
de îmbunătăţirea „self-esteem”-ului.
Încerc să mă obişnuiesc cu tag-uirea
în fotografii în care nu sunt şi cu
aplicaţiile gen „Adevăr şi
provocare” pe care, tacit, le şterg.
Dar stai aşa! Am o cerere nouă
de prietenie. De la cineva cu care
am 112 prieteni în comun. Nu o
cunosc, dar dau accept. Sunt
bucuros de prieteni noi…
Hmmm… 112 prieteni în comun şi
totuşi nu o cunosc…
Azi voi ieşi pe afară să mă plimb,
să privesc covorul de frunze risipit
sub bătaia vântului molcom al serii,
să privesc cerul înstelat, să ascult
glasul pământului acoperit cu roade.
Apoi mă voi juca puţin cu mâţa Micki
şi căţelul Bruno… orice aş face, aşa
ceva nu găsesc pe Facebook.
Celor ce sunt pe Facebook le
recomand, ca un păţit care se
tratează, să aibă mare grijă cu ce
se îndeletnicesc şi cât timp
consumă în reţea. Credeţi-
mă pe cuvânt, Viaţa e în
altă parte! Scapă cine
poate! Cu mila
Domnului!
9
 GRAFFITI ORTHODOXE
Post şi libertate
Ce poate fi mai absurd decât
postul, într-o religie care se
grozăveşte că-i redă omului
libertatea? Cum poţi să te
numeşti liber, când trebuie să
te abţii de la lucrurile care îţi
plac, când trebuie să faci ceea
ce nu vrei! Postul este abţinerea nu
doar de la mâncăruri, ci şi de la toate
plăcerile trupeşti. Cum să nu vezi în
aceasta un atentat la cel mai nobil
instinct din câte are omul – libertatea?
Dacă postul este o obligaţie, atunci
Evanghelia este o capodoperă a
literaturii absurdului. Conştientizând
aceasta, protestanţii au hotărât să
renunţe la post. Însă, oricât de multe
citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel
şi chiar din cuvintele Mântuitorului
însuşi, îndemnul la postire stă ca un
ghimpe în ochiul celui care cunoaşte cât
de cât Scriptura. Toţi drepţii de până la
Hristos au postit. Postul era
premergător întâlnirii cu Dumnezeu
sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe
munte după patruzeci de zile de
nemâncare şi aşa a vorbit cu
Dumnezeu. Noul Testament nu este
deloc altfel, el începe cu un postitor –
Ioan Botezătorul. Mântuitorul însuşi a
postit înainte de a ieşi la predică. Nu
putem, aşadar, să dăm la o parte postul
pornind de la câteva versete biblice,
atunci când chiar cei care le-au rostit au
fost ei înşişi nişte mari postitori; mi se
pare mai decent să punem la îndoială
puterea noastră de înţelegere a acelor
versete.
Hristos a fost întrebat odată de ce
ucenicii Lui nu postesc (Matei 9, 14).
De aici, mulţi au înţeles că apostolii şi
Mântuitorul însuşi erau nişte
mâncăcioşi (Matei 11, 19). Însă
întâmplarea în cauză ne
descoperă, de fapt, că apostolii
şi Mântuitorul umblau tot
timpul flămânzi. Aceasta
se vede foarte bine şi
10
din conflictul pe care l-au avut cu
Iudeii, din cauză că ucenicii au mâncat
spice sâmbăta. Apostolii erau atât de
ocupaţi cu predica, încât uitau să
mănânce, iar faptul că au rupt spice
arată cât erau de flămânzi şi că
obişnuiau să mănânce pe unde apucau.
Mântuitorul însă nu a mâncat cu ei,
reproşul fiind îndreptat numai
împotriva ucenicilor; El era pildă de
postire. Că ucenicii mâncau puţin,
reiese şi din scena înmulţirii pâinilor, de
unde aflăm că aveau numai cinci pâini şi
doi peştişori. Deşi erau departe de
localitate, în imposibilitate de a-şi
procura hrana, ei sunt gata să dea şi
acest puţin mulţimilor (neştiind că ele
vor fi înmulţite!), ceea ce ne descoperă
că ei erau obişnuiţi cu foamea mai mult
decât oamenii de rând. Aşadar,
Mântuitorul şi apostolii posteau, atâta
doar că ei nu numărau zilele ca fariseii.
La întrebarea lor, Hristos, totuşi, le zice
că, deşi „fiii nunţii nu au motive să
postească, atâta vreme cât Mirele este
cu ei, vor veni zile când Mirele se va lua
de la ei; în zilele acelea vor posti”. (Luca
5, 34-35). Zilele „acelea”, în care Mirele
S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii, şi
vineri, ziua răstignirii. La anul 50,
Pagini de Ieromonah Savatie Baştovoi
apostolii convoacă un sinod la
Ierusalim, unde stabilesc postul în
aceste zile pentru credincioşi.
Aşa că, protestanţii au înţeles bine că
postul nu este o obligaţie. Postul de silă
nu are motivaţie, ca orice lucru gratuit
şi lipsit de sens. Acesta, însă, nu este
motiv de a blama postul. Postul trebuie
înţeles în toată nobleţea lui, pentru că el
este manifestarea supremă a libertăţii
umane. Anume aşa înţelegeau postul
primii creştini, sens care s-a pierdut în
Foto: Olga Vuscan
zilele noastre. „A mânca – scrie Sfântul
Efrem Sirul în veacul al IV-lea –, ţine de
legile firii, dar a posti ţine de libertate”.
Cine se poate lăuda că mănâncă doar
pentru că „aşa vrea el”? Nu, tu mănânci
pentru că nu poţi să nu mănânci, voinţa
ta reiese din instinctul firesc, nu din
libertate. Sigur că nu este niciun rău în
aceasta, niciun păcat, dar nu este nici
virtute. Virtutea este rod numai al
libertăţii. „Orice lucrare care nu se face
dintr-o desăvârşită libertate – spunea
părintele Sofronie Saharov († 1993) –,
nu poate avea valoare veşnică”. Postirea
este alegerea liberă de către om a unei
vieţi mai nobile, care are în ea ceva din
realităţile vieţii veşnice.
 1. străvechi de tot
Dumnezeu se iveşte
ca un iepuraş de lumină
în ochiul unui copil. Ivirea când încă nu aveau
sânge
ci lumină

lui Dumnezeu

pOEzIE
Dumnezeu se iveşte 10.
ca un cuib de rândunică Fericit cel ce a murit
într-o casă nouă. şi a înviat

Dumnezeu se iveşte Că a văzut moartea

ca o rană dureroasă Ca o vorbă şi se uită, şi, bucurându-se, prăbuşindu-se beată
pe un trup neprihănit. neînţeleasă beau peste cer
şi spaima picurând
Dumnezeu se iveşte Ca un obraz O, el este ca o mână de din stele ca şi ceara.
de pretutindeni fără alt obraz ţărână
în fiecare. pe care o arunci Că el şi-a văzut sufletul
Ca un sărut peste omul iubit. tremurând în văzduh
2. fără cel ce sărută ca un zmeu de hârtie
Dumnezeu se iveşte 9. ţinut de mâna unui mort
ca o frunză Aşa este şi sufletul Sufletul pătimaş
pe o apă stătătoare celui ce nu-L are e ca o cârtiţă nebună Fericit este că şi-a văzut
pe Dumnezeu. care râmă grădinile trupului. toată viaţa
ca pe o cămaşă uitată în iarbă
Mai cuminte 6. Şi ca un cerb mut
decât lutul El e ca un mormânt care umblă noaptea singuratic Că nu mai pune preţ
pe care îl calci. ce te umbreşte pe gândurile
din înălţimi. omeneşti
Mai uşor decât care ca nişte
sărutul 7. mărgeluţe de balegă
de pe fruntea unui mort. Dumnezeu este curgând dintr-o
ca un nisip de căldură capră răpusă
Pe Dumnezeu care se surpă în tine ne părăsesc în
e mai uşor să-L ţii ceasul de amară
decât să-L alungi. şi ca un cântec certitudine
care răneşte dulce
3. buzele celui care îl Moartea îl cunoaşte
Ca un viteaz cântă pe el
ucis fără luptă şi el cunoaşte
Ca o rană moartea
Ca o şopârlă care se adânceşte şi ştie casele şi
de lumină pururea locurile
şi pururea se vindecă pe unde umblă ea
Ca un oraş
care se surpă în jurul căreia Însuşi Împăratul Luminii
ne adunăm noi oamenii Tristeţea este iarba lui l-a găsit pe el, pe când zăcea
Aşa este sufletul celui ca muştele. şi soarele lui răspândeşte fără suflare
ce L-a văzut pe Dumnezeu. nebunie. şi i-a spălat rănile cu lumină
8. şi i-a dat să mănânce fagurii
4. Sufletul care a cunoscut Animale de lumină spintecă înţelepciunii
Ca o veveriţă pe Dumnezeu nopţile lui
Din copilărie. e ca prima ninsoare dar se împrăştie şi acestea Lumina a căzut cu timpul
când cade într-o poiană ca nişte păpădii ca o pojghiţă de pe rană
Ca o şoaptă neumblată în furtună.
În întuneric şi înţelepciunea s-a făcut
Ca o clipă Acesta picoteşte ca o găină pe în mâinile lui ca un cuţit
Ca un licurici de care se sprijină gard cu care s-a tăiat până la os
lângă cărare două tâmple. până vine moartea şi-l ia
şi-l duce cu ea, Dar fericit este el
Ca un peşte ce sare şi ca un cuvânt dormind. pentru că în clipele de linişte
înaintea pescarului pe care îl poţi duce răsare pe apele sufletului
cu mâna. O, suflete al meu său
Aşa trece şi Dumnezeu de câte ori ai scăpat chipul Împăratului
pe dinaintea minţii. Sufletul care a cunoscut pe din braţele morţii Milostiv
Dumnezeu fugind ca un mistreţ de foc! ca un lotus al
5. e ca un strigăt de bucurie nădejdii
Ca o noapte care se poartă deasupra văilor. Rănile tale picurau lumină ca o făgăduinţă
fără stele rănind întunericul, ca şi cum de iubire.
Morţii şi cei din vechime ai fi devenit pentru o vreme
se adună la el ca ciutele străvechi
11
 cOnSIlIERE
Maica Siluana vă răspunde
De ce îndrumaţi toţi tinerii
să apuce calea Bisericii?
Maica Siluana, de ce îndrumaţi
toţi tinerii să apuce calea Bisericii,
când ei au nevoie de prieteni care
să-i facă să uite un rău, cu ajutorul
lor să întâlnească noi persoane, nu
să stea închişi în casă sau, mai rău,
în biserică şi să se roage.
Rugăciunea îi face să rupă legătura
cu realitatea şi să se „închidă” în ei. E ăsta
un lucru bun?! Pentru mine, sunt doar nişte
ciudaţi, fără supărare. Sper să nu vă fi jignit
cu acest mesaj, sau să vă fi supărat, da’ eu
asta cred.
Alex
Dragul meu Alex,
Nu, nu m-ai jignit cu acest mesaj.
Dimpotrivă! Îţi mulţumesc pentru
atenţie şi pentru că, scriindu-mi, n-ai
urmat doar gândul de a mă certa, ci şi o
dorinţă ascunsă de a înţelege de ce fac ce
fac. Eu văd în chiar mesajul tău
răspunsul: pentru a uita acel rău, care
uneori e ucigător de dureros, avem
nevoie de un Prieten Care să fie bun şi
iubitor la modul absolut şi Care să ne
ajute nu doar să uităm răul acela (ceea ce
nici nu se poate, pentru că acela e scris în
adâncul sufletului nostru şi face ravagii
de acolo în mod ascuns), ci să ne
eliberăm de puterea lui ucigătoare!
Acel Prieten este Dumnezeu şi, deşi e
pretutindeni şi-i iubeşte şi ajută pe toţi
oamenii, numai în Biserică e Viu în
Trupul Său Cel îndumnezeit şi ni se oferă
ca Mâncare pentru Viaţa adevărată!
Numai cu această Viaţă în noi, nu doar
în gândul nostru, ci şi în trupul nostru,
vom putea birui răul care ne chinuie şi cu
care, la rândul nostru, îi chinuim pe
ceilalţi!
Desigur, cine nu crede în Acest
Dumnezeu, nu are de ce să meargă la
Biserică şi nu-i va înţelege pe cei ce merg!
Dar tu, văd că eşti deschis să înţelegi ce e
cu aceşti „ciudaţi” şi de aceea te dau pe
mâna lor, adică îi rog pe ei să-ţi
răspundă.
Eu voi publica aici răspunsurile
lor. Dacă nu-ţi va răspunde
nimeni, mai vorbim noi doi!
Eu îţi mulţumesc încă o
dată că mi-ai scris şi te rog,
să ai bunăvoinţa de a
face loc în mintea ta şi
eventualităţii că în
12 Biserică e altceva
decât crezi sau ştii tu. La vremea
potrivită, vei afla mai mult. Domnul te
iubeşte şi te aşteaptă cu răbdare şi dor!
Curaj, om drag!
Maica Siluana
***
Mă întreb ce este
prietenia
Sărut mâna!
Mă întreb ce este prietenia... sau ce nu
este ea. Cum era Cain? Dar Abel? Cineva
mi-a zis că s-ar putea ca Abel să fi fost un
tip antipatic, nesuferit, iar Cain să fi fost un
tip foarte sociabil şi plăcut tuturor. M-a pus
pe gânduri o astfel de ipoteză şi nu ştiu
unde să caut să găsesc răspunsul.
Claudia
Draga mea Claudia,
Prietenia este în primul rând respect şi
loialitate. Cine trădează nu poate fi
prieten. Prietenia este dăruire de sine ca
împărtăşire reciprocă de valori. Iubirea
nu aşteaptă nimic în schimb. Prietenia e
întotdeauna un schimb, dar niciodată un
târg! E schimbul dăruirii dintr-un prea
plin care poate fi: de bucurie, de uimire,
de durere, de nedumerire, de nelinişte!
Nu este prietenie: schimbul de plăceri,
lipsa reciprocităţii în dăruire, ignorarea
defectelor reciproce, compararea
competitivă, folosirea celuilalt pentru: a
nu fi singur, pentru a fi admirat, pentru a
avea cui spune ce te doare, pentru a-ţi
atribui meritele lui, pentru renume, adică
din interese meschine...
Prietenia adevărată e un dar al lui
Dumnezeu. Prietenii te aşteaptă de-a
lungul vieţii, pe la răscruci, ca să înaintaţi
împreună o bună bucată de drum pe
Calea devenirii întru demnitatea de om,
dincolo de vieţuirea bio-psiho-socială
obişnuită!
Da, se poate ca acel cineva să fi avut
dreptate: întotdeauna invidioşii, adică cei
ce pot merge, chiar şi numai cu gândul,
până la uciderea fratelui plăcut lui
Dumnezeu, au fost percepuţi de ceilalţi
ca fiind „sociabili şi plăcuţi”! Aşa se şi
explică succesul în gaşcă şi insuccesul la
şcoală, unde cei silitori sunt numiţi şi
trataţi ca „tocilari” sau „îmbâcsiţi”!
Nu uita, fetiţa mea dragă, proba
calităţii noastre de om o dăm
întotdeauna în felul în care ne raportăm
la ce e mai bun în cel de lângă noi! Putem
admira un VIP la TV, dar nu si pe colegul
meu de bancă sau pe fratele meu!
Grea, grea povară invidia!
Caută în sufleţelul tău şi, dacă o afli, să
o stârpeşti acum, cât e pui!
Cu drag şi respect şi încredere,
Maica Siluana
***
Fustă? pantaloni?
Dragă Măicuţă Siluana,
Aş vrea să vă întreb dacă la sport pot
purta pantaloni. Dacă nu, sper că tricourile
lungi, care ar putea arăta cât de cât ca o
rochie mai scurtă, sunt în regulă (că îmi iau
şi pantalonii de trening pe sub aşa-zisa
fustă). Dacă nici soluţia asta nu e bună,
atunci vă rog să-mi daţi un sfat despre cum
aş putea rezolva problema.
Aş vrea să vă mai întreb dacă noaptea
pot purta pantaloni de pijama. Nu am
văzut niciodată prin oraş cămăşi de noapte,
deci nu ştiu dacă se găsesc.
Cu drag, Elena
Fetiţa mea dragă, Elena mea,
Am şi râs, dar am şi plâns citind
mesajul tău!
Doamne, oare cine-i alungă pe copii
de la Tine cu asemenea sfaturi sau
cerinţe?
Păi cum să faci sport în fustă, omule?
Cine ţi-a cerut asta? Treningul nu e doar
decent, ci chiar duhovnicesc pentru un
costum de sport!
Sigur că poţi purta pijama în pat! E
chiar mai protectoare decât o cămăşuţă
care se poate duce în toate direcţiile în
timpul somnului!
Poţi purta pantaloni fără grijă şi pe
stradă, şi chiar la Biserică dacă e frig şi
pantalonii sunt decenţi, fără să scoată
formele în relief pentru a provoca pe
cineva.
Nu pantalonii sunt de vină, Copila
mea, ci indecenţa cu care ne
îmbrăcăm şi gândul pe care îl avem
când ne expunem goliciunea
trupului. Şi lipsa gândului e păcat,
pentru că ar trebui să ştim ce simt şi
fac bărbaţii care sunt împătimiţi de
păcat cu imaginile pe care le oferă o
femeie care se îmbracă indecent şi
nu se acoperă cu rugăciune şi
sfială...
Te îmbrăţişez cu duioşie şi te rog
să-mi mai scrii!
Cu rugăciune şi binecuvântare,
Maica Siluana
***
Maică, puteţi să mă
ajutaţi? vă rog...
Maică, mii de scuze pentru deranj,
dar aş vrea din tot sufletul să vă cer o
favoare! Mă numesc Ana-Maria şi am
13 ani, şi aş dori să vă cer o mătanie
sfinţită sau măcar o pietricică din
partea dumneavoastră. M-ar face să
mă simt mult mai bine, deoarece am
trecut prin nişte clipe grele, în care m-
am decis că dintr-o păcătoasă, doresc
să mă transform într-o credincioasă!
Vă mai rog să-mi daţi nişte sfaturi
cum să mă apropii de Domnul, cum să
mă rog, cum să nu-mi fugă gândul la
pofte trupeşti şi păcate?
Vă mulţumesc din suflet!
Domnul să ne ierte pe toţi!
Ana-Maria
Copila mea iubită,
Te rog să ne trimiţi adresa ta ca să-ţi
trimitem ce ne rogi!
Ca să te apropii şi mai mult de
Domnul ai mare nevoie să te Spovedeşti
des şi să te împărtăşeşti cu Trupul şi
Sângele Domnului, care te şi curăţă şi-ţi
dă şi putere ca să te vindeci de toate
bolile sufleţelului tău drag. Acum
păcatele tale sunt încă boli mici, pentru
că sunt ca nişte plăntuţe fragede ce pot fi
uşor smulse. Ai citit „Micul Prinţ”? Dacă
da, ai văzut că el, dacă n-ar fi smuls
boababii când erau mici, ar fi rămas fără
planetă... Ai grijă, micuţa mea prinţesă,
de planeta care este trupul tău şi vei
creşte frumos, fără traume mai mari şi
mai multe.
Dacă n-ai citit cartea, te rog s-o citeşti
şi să-mi scrii ce ai mai învăţat de la Micul
Prinţ!
Apoi, te rog să te împrieteneşti cu
Domnul şi să vorbeşti cu El mereu şi să-I
arăţi ce şi cum trăieşti tu, ca să te înveţe
să trăieşti toate cu acea putere a Lui care
Prieteni ai revistei noastre,
octombrie 2010 - Fălticeni
se numeşte Har! El, Domnul, înţelege cât
de greu e pentru voi, copiii acestor
vremuri, să nu fiţi „ca toată lumea” şi nu
se supără când greşeşti, ci vă trimite înger
de pază şi ajutor şi vă învaţă cum să fugiţi
de capcane şi de primejdii!
Acum, ce trăieşti tu şi numeşti „pofte
trupeşti” să ştii că sunt mai mult furtuni
de gânduri: citeşti multe, vezi filme,
discutaţi între voi despre „dragoste” şi
plăceri şi asta vă zăpăceşte mintea. Ar fi
tare de folos dacă ţi-ai alege prietenele şi
prietenii din Biserică şi ai amâna gândul
la dragostea pentru băieţi pentru vremea
potrivită căsătoriei. Că acum, ce să faci cu
o „dragoste ca-n filme”? Acum ai nevoie
să te bucuri de bucuriile specifice vârstei
tale adevărate şi Domnul te va ajuta să le
descoperi dacă fugi de prietenii care nu
mai sunt copii.
Cu drag mult şi recunoştinţă că mi-ai
scris,
Maica Siluana
***
De ce unii părinţi
au ură pe copiii lor?
De ce unii părinţi au ură pe copiii lor, iar
acei copii tot cu ură tratează situaţia? E
bine ca copii, dacă sunt
urâţi de părinţi, să se
poarte la fel ca ei?
cOnSIlIERE
Eu sunt fiica unor astfel
de părinţi şi mă macină
gândurile şi mă întreb
dacă tot cu foc să tratez
focul ce-l văd în ochii lor...
Mulţumesc
V.
Draga mea Copilă,
Motivele şi cauzele
acestei uri despre care
mulţi copii şi părinţi se
plâng acum sunt, pe de o parte, multiple
şi diferite de la om la om, iar pe de altă
parte, au o singură rădăcină: viaţa trăită
departe de Dumnezeu şi de
Poruncile Lui dătătoare de viaţă.
Copiii, dacă nu vor folosi ocaziile
pe care Dumnezeu le oferă oricărui
suflet de a-L cunoaşte şi urma
pentru a ieşi din iadul urii, o vor
duce mai departe după ce o vor fi
învăţat şi practicat în relaţia cu
părinţii.
Dacă însă, vor auzi glasul Celui
Care ne spune. „Opriţi-vă şi
cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu!” şi
vor crede în El şi în făgăduinţele
Sale, vor primi puterea de a deveni
fii ai lui Dumnezeu, adevăratul
nostru Părinte şi puterea de a se
elibera de ură prin iubire.
Dacă tu, Copil drag, vei începe să te
rogi pentru părinţii tăi, să rogi pe
Domnul să-i binecuvânteze şi să-ţi dea
putere să nu răspunzi la ură cu ură, vei
trăi minuni de neînchipuit pentru mintea
care e prizonieră gândurilor de care te
plângi.
Încearcă. Nu va fi uşor, dar nici viaţa
trăită în ură nu e mai uşoară şi e cu totul
lipsită de orice bucurie. Calea cea strâmtă
a iubirii însă e aducătoare de bucurie
sfântă încă de la primii paşi pe ea!
Încearcă să-ţi vindeci sufletul învăţând
iertarea şi binecuvântarea pe care ni le
porunceşte Domnul, dându-ne pentru
asta chiar puterea Sa, Trupul şi Sângele
Său şi Viaţa Sa!
Cu dragoste şi încredere,
Maica Siluana
Aşteptăm întrebările,
propunerile şi, în general,
scrisorile voastre către Maica
Siluana Vlad, pe adresa de
e-mail a revistei:
orthograffiti@yahoo.com
13
 GRAFFITI ORTHODOXE
ÎnTâmplăRI cUTREmURăTOARE
cu părintele paisie Aghioritul
Nişte vizitatori cu duh
lumesc l-au întrebat pe
părintele Paisie: De ce nu
coborâţi în lume ca să ajutaţi
mai activ şi mai practic? Lumea
are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi
atunci cine se va ruga pentru fraţii mei
pakistanezi, pentru indieni? Cine se va
ocupa şi se va interesa de ei? Părintele
Paisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu
rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga
lume şi prinosul lui era incomparabil
mai mare decât cel pe care i-l
propuneau închinătorii respectivi. Şi
este cunoscută tuturor puterea
rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor,
mai vechi şi mai noi.
Este foarte cunoscut şi următorul
eveniment minunat. Cu câţiva ani în
urmă, un copil a scăpat de sub
supravegherea părinţilor lui şi a ajuns
sub roţile unui camion. Însă copilul a
fost salvat, precum a mărturisit el
însuşi, din cauza intervenţiei unui
bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel
a dispărut. Salvarea copilului de la
moarte sigură a rămas un mister. Când
copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte
Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în
persoana părintelui Paisie pe
salvatorul lui. Părintele Paisie a
obiectat că în acea vreme el se afla în
Sfântul Munte. În fine, a întrebat de
ora la care s-a petrecut întâmplarea şi
a recunoscut că la acea oră el se roagă
pentru accidentele rutiere!
Asemănătoare cu aceasta este şi
următoarea întâmplare:
Părintele Paisie dedicase noaptea
întreagă rugăciunii; numai în zori se
odihnea vreo două ore, ca să poată
iubirea lui să răspundă lumii
îndurerate care îl vizita. Noaptea se
ruga foarte mult pentru tinerii care
sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care
îşi pierd nopţile în diversele centre
de distracţie şi îşi pun viaţa în
pericol. Întâmplările care arată
că rugăciunile părintelui
Paisie îi apără pe mulţi de
impasuri sunt foarte
multe. El însuşi,
desigur, niciodată nu
14
recunoştea că a făcut ceva. Una dintre
aceste întâmplări o vom povesti aici ca
mic exemplu al marii lui iubiri:
Un tânăr... din Atena, era om de
distracţie, nu avea absolut nicio
legătură cu Biserica şi cu religia, nici
părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3
noaptea, gonea cu motocicleta lui cu
viteză ameţitoare şi urca pe strada
Kavala, îndreptându-se de la Atena
spre Dafni. Pe când gonea ameţitor,
dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân
monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul
de pe acceleraţie a redus viteza,
apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a
dispărut din faţa ochilor lui în mod
misterios, exact aşa cum apăruse. În
aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva
care i-a tăiat respiraţia: în locul unde
apăruse bătrânul monah, din dreapta,
a trecut un camion de mare tonaj,
nerespectând culoarea roşie a
semaforului şi trecând cu viteză foarte
mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte
apariţia bătrânului monah, tânărul ar
fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut
peste el camionul! Tremurând, aşadar,
şi-a continuat drumul, în vreme ce
inima lui s-a umplut de gânduri de
nedumerire şi de mirare pentru
inexplicabila întâmplare.
După mult timp, nişte prieteni de-ai
lui l-au obligat să meargă cu ei în
Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ
care, după cum spuneau aceştia – a
făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul
Munte, iar când au ajuns la Panaguda
(chilia părintelui Paisie), tânărul a
rămas... mut de uimire! În faţa lui l-a
văzut clar pe bătrânul monah care, cu
apariţia lui misterioasă, îi salvase
viaţa! A povestit întâmplarea
bătrânului şi acesta – aşa cum făcea
întotdeauna – a încercat să îi strice
părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a
întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe
tânăr să nu creadă nici el însuşi că
bătrânul Paisie fusese cel care i se
arătase. Dar acesta era ferm convins şi
nu putea să nege ceea ce văzuse cu
proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în
acelaşi timp de smerenia bătrânului,
care pentru nimic nu a vrut să
recunoască adevărul.
Şi bătrânul avea dreptate din
punctul lui de vedere, căci potrivit
părerii lui corecte înţelegea că Altul
era cel care lucra faptele cele
minunate şi nu el însuşi. Concret, el
zicea:
Singurul lucru pe care pot să-l fac,
cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă
rog cu durere, smerit, toată noaptea
pentru toţi cei care se află pe drumuri
şi sunt în primejdii. Bunul Dumnezeu,
aşadar, încearcă să găsească motiv ca
să îi salveze pe copiii Lui cei
neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca
pretext rugăciunea mea proprie şi
acţionează El Însuşi. Însă Domnul,
pentru că este smerenia în sine, nu
vrea să Se arate, ci – considerând
drept cauză rugăciunea mea – pune un
înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi
astfel... eu dau de bucluc! (Ieromonah
Hristodulos, Vasul ales, pp. 29-30)
Traducere de
Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu
 S-a umanizat maimuţa?
„Mărturia” cromozomilor
De-a lungul timpului, problema originii omului a generat
discuţii aprinse între evoluţionişti şi creaţionişti. Conform
corifeilor darwinişti, „homo sapiens” ar fi provenit dintr-o
specie de maimuţă printr-un proces de evoluţie lentă, de
câteva milioane de ani, trecând prin mai multe „verigi
intermediare”, susţinute de câteva „dovezi” paleontologice. La
o analiză mai atentă, s-a constatat că fosilele considerate
„verigi lipsă” între maimuţă şi om erau ori false (încă în
paleontologie persistă falsuri), ori greşit interpretate (cazul
omului din Neanderthal, considerat iniţial om-maimuţă,
dovedit a fi de fapt tot un „homo-sapiens”). Deşi mulţi
evoluţionişti au acceptat la ora actuală că nu dispunem de
fosile autentice ale „oamenilor-maimuţă”, dar speră să fie
descoperite în viitor, vom arăta că avem motive întemeiate să
nu le împărtăşim speranţa: cercetarea comparativă a
numărului de cromozomi la om şi maimuţă contrazice teoria
evoluţionistă cu privire la originea fiinţei umane.
Din clasele liceale am reţinut că la mamifere, animalele cu
reproducere sexuată, numărul cromozomilor este par.
Determinările arată că toate speciile de maimuţe au 48 de
cromozomi, în timp ce omul are numai 46. Din cauza acestei
discontinuităţi nu putea avea loc o evoluţie continuă de la
maimuţă la om, deoarece nu poate exista nicio specie de
mamifer cu 46,5 cromozomi (sau alt număr neîntreg) şi nici
măcar cu 47 de cromozomi. Există şi autori, apărători ai
ideilor evoluţioniste, care susţin că transformarea maimuţă-
om s-ar fi realizat brusc, prin contopirea unor cromozomi ai
GRAFFITI ORTHODOXE
maimuţei. Lipsiţi de cunoştinţe solide referitoare
la mutaţiile genetice, ei „uită” că la mamifere nu
este posibilă apariţia unui individ viabil şi fertil,
care să prezinte o mutaţie atât de radicală. Alţi
susţinători ai umanizării maimuţei afirmă
transformarea lentă (în milioane de ani) a
mamiferului în om, concomitent cu transformarea
cromozomială bruscă. Să mai risipim cerneala pentru a
comenta o asemenea atitudine „ştiinţifică”?
Să presupunem totuşi că, printr-o minune, o maimuţă cu 48
de cromozomi ar fi dat naştere unui om cu 46 de cromozomi
sau măcar unui semi-om cu 47 de cromozomi. Se ridică
întrebarea: cu cine ar fi putut acesta să dea naştere la urmaşi?
În niciun caz cu o maimuţă: număr diferit de cromozomi i-ar
face incompatibili. Ar fi fost, aşadar, necesară o nouă
intervenţie miraculoasă. În acelaşi timp şi loc trebuia să apară
un alt individ de sex opus, prezentând aceeaşi mutaţie.
Suntem nevoiţi să împingem şirul minunilor cam departe! Şi,
întrucât evoluţioniştii susţin că toate speciile de vieţuitoare ar
fi evoluat unele din altele, în marea diversitate a lumii vii ar
trebui ca astfel de „miracole” să fie destul de frecvente. În
ciuda timpului îndelungat de observaţii sistematice în
domeniu, până acum niciun caz de acest gen nu s-a
descoperit… Să mai căutăm ipoteticele „verigi intermediare”?
Ar fi mai înţelept să renunţăm la erorile evoluţioniste.
Preot Cornel Dragoș
15
 GRAFFITI ORTHODOXE
Cum să ne
Mult prea adesea, viaţa pe
care o ducem este împotriva
rugăciunii pe care o oferim lui
Dumnezeu şi numai atunci
când reuşim să armonizăm
cuvintele rugăciunii noastre cu
felul de a trăi, rugăciunea
noastră dobândeşte puterea,
splendoarea şi eficienţa pe care
le aşteptăm să se producă. Mult prea
adesea ne adresăm Domnului,
sperând că va face ceea ce noi înşine ar
trebui să facem în numele şi în slujba
Lui. De cele mai multe ori, rugăciunile
noastre, care sunt elegante, discursuri
bine pregătite, care au rezistat
secolelor, le oferim Domnului zi de zi,
ca şi cum ar fi suficient să repetăm an
de an, cu o inimă rece şi cu o minte
mecanică, cuvinte arzătoare născute
în deşert şi în pustie, din cele mai
adânci suferinţe umane, în cele mai
aprigi situaţii pe care istoria le-a
cunoscut vreodată. Într-una din
predicile sale, mitropolitul Antonie de
Suroj ne învaţă cum să ne rugăm.
De multe ori repetăm rugăciuni
care poartă numele Sfinţilor Părinţi
şi credem că Dumnezeu le ascultă,
că ia aminte la conţinutul lor, în
timp ce singurul lucru care contează
înaintea Lui este inima persoanei
care I se adresează, dorinţa
neabătută de a face voia Lui.
Noi spunem „Doamne, nu ne
duce pe noi în ispită”; apoi, cu un
pas vioi, dornici şi plini de speranţă,
ne îndreptăm direct spre locul
unde ispita e în aşteptarea noastră.
Alteori strigăm: „Doamne, inima
mea este gata”. Dar pentru ce?
Dacă Domnul ne-ar pune această
întrebare într-o seară, când i-am fi
spus aceste cuvinte înainte de a
merge la culcare, am fi obligaţi să-i
spunem câteodată: „gata de
terminat capitolul pe care l-am
început din acest roman poliţist”.
În acel moment, acesta este
singurul lucru pentru care
inimile noastre sunt pregătite.
Şi sunt atât de multe
momente în care
rugăciunea noastră
rămâne literă moartă,
care mai degrabă
16
ucide, pentru că de fiecare dată când
lăsăm ca rugăciunea să fie moartă, în
loc să ne facă vii şi să trezească în
noi energia pe care o conţine în ea
însăşi, devenim din ce în ce mai
insensibili la sensul, impactul ei, şi
din ce în ce mai incapabili de a trăi
rugăciunea pe care o rostim.
Această situaţie ridică o problemă
care trebuie rezolvată de fiecare
dintre noi în parte; trebuie să
transformăm toate cuvintele
rugăciunii noastre în reguli de viaţă.
Dacă I-am spus Domnului că Îi
cerem ajutorul ca să rezistăm ispitei,
trebuie să evităm cu toată puterea
sufletului, cu toată tăria pe care o
avem, orice ocazie de a păcătui.
Dacă i-am spus Domnului că ne
doare gândindu-ne că cineva este
flămând, însetat sau singur, trebuie
prin urmare să ascultăm glasul
Domnului care ne întreabă: „Pe cine
să-ţi trimit?”; să stăm înaintea Lui,
zicând: „Aici sunt Doamne” şi să
trecem la fapte, nepermiţând
vreunui gând să se furişeze în buna
noastră intenţie, să se insinueze
între porunca lui Dumnezeu şi fapta
pe care suntem gata să o facem.
Gândul care se strecoară ca un
şarpe, ne va sugera imediat: „Mai
târziu” sau „Chiar trebuie să o fac?”,
„Nu poate Dumnezeu să găsească
pe cineva care este mai liber să facă
aceasta decât sunt eu”? Şi în timp ce
ne învârtim în jurul problemei,
energia şi răspunsul pe care
Dumnezeu ni le-a dat vor dispărea şi
vor muri în noi.
Aici avem de-a face cu un lucru
esenţial, anume, să stabilim o
legătură între viaţă şi rugăciune
printr-un act de voinţă, un act pe
care trebuie să-l săvârşim noi înşine,
care niciodată nu se va împlini de la
sine şi care totuşi va transforma
profund vieţile noastre. Citiţi
rugăciunile de dimineaţă şi de seară.
Alegeţi oricare dintre aceste
rugăciuni şi faceţi-o regulă de viaţă.
Veţi vedea atunci că această
rugăciune nu va deveni niciodată
plictisitoare sau învechită, ci cu
fiecare zi care trece se va adânci, va
deveni o rugăciune vie.
Odată ce I-aţi cerut Domnului să
vă păzească pe parcursul zilei de
nevoi, ispite sau greutăţi, este şi
datoria voastră de a le birui cu toată
puterea şi în ciuda slăbiciunii
voastre omeneşti; atunci fiinţa
voastră va fi ca o pânză de catarg
umflată de suflare dumnezeiască şi
de putere şi veţi avea multe lucruri
de spus Domnului când veţi sta
înaintea Lui seara. Veţi mulţumi
atunci pentru ajutorul pe care l-aţi
primit, veţi fi ruşinaţi de acest ajutor
şi vă veţi bucura că El v-a dat
puterea de a face voia Lui cu slabele
şi neputincioasele voastre mâini
omeneşti, v-a îngăduit să fiţi ochiul
Lui care priveşte, urechea Lui
atentă, pasul Lui, iubirea Lui,
întruparea Lui, mila Lui.
Foto: Anamaria Maranda
rugăm eficient?
Este ceva ce poate fi dobândit
numai prin efort personal şi, dacă
acest efort nu este făcut, viaţa şi
rugăciunea vor fi străine una de
cealaltă. Pentru un timp, viaţa
continuă ca de obicei şi rugăciunea
lâncezeşte, devenind din ce în ce
mai slabă, cu o conştiinţă din ce în
ce mai adormită. Stăruinţa în
rugăciune scade şi, în
timp ce viaţa de zi cu zi
ne acaparează, rugăciunea
va dispărea, pentru că ea
vine de la Dumnezeu, un
Dumnezeu timid şi
iubitor de oameni care ne
cheamă şi care nu ni se
impune prin forţă. Atunci
ne vom mulţumi
spunându-ne că am
întrupat rugăciunea în
acţiune; lucrul mâinilor
noastre reprezintă slujirea
noastră.
Aceasta nu este
atitudinea pe care o avem
faţă de prietenii, părinţii
sau cei pe care îi iubim.
Într-adevăr, uneori sau
poate întotdeauna, am
face orice de dragul lor;
asta înseamnă oare că i-
am uitat în inimile
noastre şi gândurile nu se
îndreaptă către ei?
Desigur, nu! Se poate
ca doar Dumnezeu să Se
bucure de privilegiul de a
fi slujit fără a primi
vreodată o privire de la noi, fără ca
inimile noastre să devină fierbinţi şi
iubitoare la auzul numelui Său?
Poate fi numai Dumnezeu slujit cu
indiferenţă?
Această întrebare este un motiv
de cugetare asupra a ceea ce e de
împlinit.
Există încă un aspect al rugăciunii
împletite cu viaţa. Acesta reprezintă
chiar integrarea rugăciunii în însăşi
viaţa noastră. În fiecare moment ne
confruntăm cu situaţii greu de
depăşit. Numai de-am chema
rugăciunea să poarte aceste greutăţi,
am afla, cu fiecare zi şi oră care
trece, mai multe posibilităţi decât
ne-am imaginat vreodată, să facem
ca rugăciunea să devină şi să rămână
neclintită. Ne amintim oare că
vocaţia noastră umană transcende
toate atributele omeneşti? Nu
suntem oare chemaţi să fim
mădulare vii ale Trupului lui Hristos
şi să fim, într-un fel, atât în
comunitate, cât şi fiecare în parte, o
prelungire în timpul nostru a
prezenţei lui Hristos întrupat? Nu
suntem chemaţi să ne împărtăşim de
firea dumnezeiască? În aceasta
constă vocaţia omenească exprimată
în forma ei deplină; dincolo de asta
este voinţa şi lucrarea lui
Dumnezeu. Suntem chemaţi să fim
prezenţa Dumnezeului Celui Viu în
întreaga lume. Putem oare împlini
această lucrare fără ca Dumnezeu să
o facă în noi şi prin noi? Cu
siguranţă, nu.
Cum altfel am putea deveni
mădulare vii ale Trupului lui
Hristos? Cum am putea primi
Duhul Sfânt ca temple în care să
sălăşluiască fără a fi mistuiţi de focul
dumnezeiesc? Cum am putea
GRAFFITI ORTHODOXE
deveni cu adevărat părtaşi
ai dumnezeieştii firi? Şi
cum noi, păcătoşi fiind,
am putea săvârşi lucrarea
milosteniei, a dragostei
divine, pe care suntem
chemaţi să le împlinim?
Rugăciunea constituie
nu doar un motiv de a
înainta sau o chemare
spre desăvârşire, ci şi un mod de
a fi altoiţi pe viţa cea dătătoare
de viaţă.
Un fapt trebuie să ne atingă
dintru bun început. Dacă nu
dorim ca rugăciunea şi viaţa
noastră să fie despărţite şi ca
rugăciunea să dispară treptat,
zdrobită de nevoile vieţii grele şi
crude, de strădania
stăpânitorului acestei lumi,
trebuie să împletim rugăciunea
cu tot ceea ce înseamnă viaţa
noastră, să o aruncăm precum
drojdia în acel aluat ce reprezintă
viaţa noastră în ansamblul ei.
De ne-am trezi dimineaţa şi
am sta înaintea Domnului,
spunând: „Binecuvintează-mă,
Doamne, şi binecuvintează zorii
acestei zile”, de am realiza numai
că începem o nouă zi a creaţiei,
aşa cum nu a existat alta înainte,
răsăritul unei zile ca o comoară
neexplorată şi infinită. De am
realiza doar sub binecuvântarea
lui Dumnezeu că ne avântăm în
această nouă zi pentru a împlini
menirea noastră de creştini,
purtând în minte toată puterea şi
slava cuvântului „creştin”, cu ce
respect, seriozitate şi bucurie, cu ce
speranţă şi duioşie am trăi
dezvăluirea fiecărui ceas din zi. Cu
fiecare oră care trece am primi totul
ca un dar al lui Dumnezeu. Am
primi fiecare moment al vieţii ca
venind din mâna lui Dumnezeu.
Traducere şi adaptare: E.
Palade după Mitropolitul
Antonie de Suroj,
„Sermons.
Prayer and Life”
17
 REcEnzIE cARTE
SFÂNTUL NECTARIE
MINUNI ÎN ROMÂNIA
Cartea de faţă reuneşte tată de preoţi în Imediat ce am încheiat
mărturii despre minunile „Ar fi bine să fie prezencătre profesorii de rugăciunea şi m-am închinat
săvârşite de Sfântul parohiile lor, şi chiar de Sfântul mi-a sunat telefonul, colega
Nectarie în România, religie elevilor. Copiii vor afla în ă la care îmi dăduse Acatistul
minuni din zilele noastre. Nectarie un prieten. Un prieten care îi ajut transmiţându-mi informaţia că
numai copiii
Mare parte dintre ele au avut
toate examenele vieţii… Dar nuprieten. Ci toţi examenul se va da grilă în loc
loc la Mănăstirea Radu Vodă din
Bucureşti, această „Eghina pot afla
în Sfântul Nectarie un de sinteză şi că, de asemenea,
are două grile cu întrebări
ruga cu cr ed in ţă ”.
românească”, cum inspirat a numit-o cei care i se vor (Ciprian Vo icilă , ed ito r) posibile pe care mi le trimite
un cunoscut teolog. prin e-mail. Am apucat să îmi
Astăzi, din pricina lipsei de arunc ochii pe întrebări şi apoi
credinţă, unii spun că minunile scrise a trebuit să plec la examen, dar întrebările
în Vieţile Sfinţilor sunt poveşti de adormit au fost din ce ştiam mai bine, astfel că am
copiii. Dar cei care semnează aceste luat nota 9. Am trecut cu bine şi de
mărturii sunt oameni care trăiesc, şi sunt celelalte examene.
dovezi vii că cele scrise de ei sunt reale. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui
Multe cazuri i-au uimit până şi pe medicii Sfântului Nectarie, la care m-am rugat
care au fost nevoiţi să îşi recunoască zilnic şi al cărui acatist l-am citit cu multă
neputinţa şi nepriceperea, fiind covârşiţi de dragoste şi credinţă, am reuşit ca în cele
ajutorul dumnezeiesc primit de bolnavi. două săptămâni rămase până la licenţă să
Cititorii vor înţelege că, în aceste vremuri acopăr mare parte din materie, astfel că am
de criză, de tulburare, de dezbinare, pot luat şi acest examen important. Chiar dacă
afla în Sfântul Nectarie un ajutor, un nu a fost o notă foarte mare, Îi mulţumesc
grabnic ajutător. lui Dumnezeu că am reuşit să reţin
Aproape fiecare tip de problemă cu care suficient cât să pot cu mintea şi puterea
se confruntă omul zilelor noastre este mea să iau acest examen în condiţii nu
descris în această carte. Şi, de fiecare dată, tocmai din cele mai favorabile.
se vede şi modul în care sfântul reuşeşte să Am povestit multora această experienţă
răstoarne situaţia, chiar dacă nu se mai a mea cu binefacerea Sfântului Nectarie, în
vedea nicio scăpare. Aşa cum nu există speranţa că şi ei vor crede şi vor fi ajutaţi în
oameni fără necazuri, tot aşa nu există problemele personale. Chiar mai mult,
oameni care să ceară ajutorul Sfântului m-am oferit să merg cu cei ce au dorit la
Nectarie – sau altor mari sfinţi făcători de Mănăstirea Radu Vodă pentru a le da curaj
minuni – şi rugăciunile lor să rămână fără examenului de licenţă. Am avut patru şi a le fi alături.
răspuns. examene restanţă din anul II şi încă unul Această experienţă, mai presus de toate,
Cartea de faţă vrea să fie un fel de ghid din anul I, şi am făcut tot posibilul să învăţ m-a făcut să mă întorc către mine, să văd şi
pentru cei care, aflându-se în momente ca să le iau, cu convingerea însă că am să să recunosc lucruri care nu îmi sunt
grele sau chiar în situaţii disperate, nu se amân examenul de licenţă pentru sesiunea plăcute, şi să mă gândesc serios la cum îmi
lasă biruiţi de deznădejde, ci aleargă la din februarie, 2011. Menţionez că nu a fost doresc să îmi trăiesc viaţa.
ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi. aşa simplu, fiind şi mamă şi având şi un Tot datorită Sfântului Nectarie am
Între care Sfântul Nectarie străluceşte ca serviciu solicitant, unde eram implicată de reuşit ca pentru prima dată în viaţa mea să
un luceafăr… dimineaţa până seara la ora 19:00. Astfel că mă spovedesc cu adevărat, m-am rugat
*** orele cele mai potrivite să învăţ erau pentru curajul şi gândul bun de a spune tot
noaptea. ce aveam pe suflet, de a-mi lua
„Am primit Acatistul Sfântului Nectarie, Înaintea uneia din restanţe, care pentru angajamentul să nu mai fac lucruri care mă
deosebit într-adevăr, şi o iconiţă de la o mine era cel mai greu examen din cele făceau să plec ochii în pământ în faţa lui
colegă de facultate în semn de cinci, fiind sinteză şi o materie complexă, Dumnezeu. Prima dată când am fost la
mulţumire pentru un ajutor pe care i- cu cincisprezece minute înainte de a pleca moaştele Sfântului Nectarie mi-a fost
l dădusem la nevoie, alături de alţi spre facultate am ales să citesc Acatistul ruşine să mă apropii fiindcă mă simţeam
colegi. Sfântului Nectarie pentru mângâiere şi mult prea departe de atâta sfinţenie, dar
Se întâmpla în 2010, în încurajare, şi de asemenea, în încheiere m- apoi am înţeles că am avut ocazia să
luna aprilie cred, înainte de am rugat şi la Sfânta Paraschiva, Sfântul realizez asta şi şansa să mă îndrept.
sesiunea de restanţe de Antonie, Maica Domnului şi Domnul Doamne ajută!”.
dinaintea nostru Iisus Hristos. (Lavinia Oprescu)
18
viaţa Sfântului
nectarie
din Eghina
Acest sfânt, unul dintre cei mai noi
sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în
acest secol, s-a născut la 1 octombrie
1846, în Silivria, un orăşel situat în
provincia Tracia din nordul Greciei, pe
malul mării Marmara. Părinţii săi au
fost oameni săraci, dar foarte evlavioşi.
Din botez a primit numele de
Anastasie, bucurându-se din pruncie
de o aleasă educaţie creştinească.
La vârsta de douăzeci de ani, intră în
nevoinţa monahală în vestita chinovie
numită „Noua Mănăstire” (Nea
Moni), primind tunderea în monahism
la 7 noiembrie 1876, sub numele de
Lazăr. După câteva luni, pe 15
ianuarie 1877, este hirotonit diacon
de către mitropolitul de Hios,
Grigorie, ocazie cu care primeşte
numele Nectarie, pe care avea să-l
poarte toată viaţa.
După ce-şi termină studiile
teologice, în anul 1886, părintele
Nectarie este hirotonit preot, iar
după câteva luni este ridicat la
treapta de arhimandrit şi trimis la
Cairo, în calitate de consilier
patriarhal. La 15 ianuarie 1889,
patriarhul Sofronie îl hirotoneşte
mitropolit onorific de Pentapole, o
veche eparhie ortodoxă din Libia
Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul
mitropolit a slujit ca responsabil cu
problemele patriarhiei pentru oraşul
Cairo şi predicator la biserica Sfântul
Nicolae din capitala Egiptului,
devenind un iscusit slujitor şi
povăţuitor de suflete, fiind dăruit de
Dumnezeu cu multă răbdare,
smerenie şi blândeţe. De aceea, era
mult căutat de credincioşi şi iubit de
toţi.
Văzând diavolul că nu-l poate
birui cu mândria şi iubirea de sine, a
încercat să-l lovească pe fericitul ierarh
Nectarie cu o altă armă, tot aşa de
periculoasă, adică cu invidia celorlalţi
ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei
Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău
către patriarh, cum că doreşte să-i ia
locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai
1890, în urma unei ordonanţe date de
patriarhul Sofronie, să fie eliberat din
cinstea arhierească în care se afla,
permiţându-i-se să slujească mai
departe în biserica Sfântul Nicolae.
După mai puţin de două luni însă,
părintele Nectarie primeşte de la
patriarh o scrisoare prin care i se cere
să părăsească Egiptul. Cerându-şi
iertare de la toţi, cu toate că nu greşise
nimănui cu nimic, dovedind o adâncă
smerenie, sfântul se supuse, dând slavă
lui Dumnezeu. S-a retras la Atena,
sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în
seamă, având toată nădejdea numai în
Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii
Domnului.
În taina inimii sale, fericitul ierarh
Nectarie era un adevărat isihast şi un
mare lucrător al rugăciunii lui Iisus,
care îi dădea multă pace, bucurie,
blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu
aceste arme el biruia neîncetat pe
diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din
jurul său şi avea întotdeauna pace si
bucurie în Hristos, nebăgând în seamă
defăimarea şi osândirea celor din jurul
său.
Dorind la bătrâneţe să se retragă la
mai multă linişte, a construit între anii
1904-1907, cu ajutorul multor
credincioşi si ucenici, o frumoasă
mănăstire de călugăriţe, în insula
Eghina, din apropierea Atenei,
rânduind aici viaţă desăvârşită de
obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi.
Apoi se retrage definitiv în această
mănăstire şi duce o viaţă înaltă de
smerenie şi slujire, de dăruire totală şi
rugăciune neadormită, arzând cu
duhul pentru Hristos, Mântuitorul
lumii şi pentru toţi care veneau şi îi
cereau binecuvântare, rugăciune şi
Pagini îngrijite de Miruna Ionescu
cuvânt de folos sufletesc. Mulţi
bolnavi se vindecau cu
GRAFFITI ORTHODOXE
rugăciunile fericitului Nectarie,
căci se învrednicise de darul
facerii de minuni. Trăind ca un
înger în trup şi iubind neîncetata
rugăciune, tăcerea, smerenia,
postul şi milostenia, Sfântul
Nectarie trăgea pe mulţi la
Hristos, revărsând în jurul lui,
pacea, bucuria şi lumina cea
necreată a Duhului Sfânt, prin
care mângâia şi odihnea pe toţi
care veneau la chilia lui. Din
această cauză, diavolul,
nerăbdând nevoinţa lui, până la
sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva
Sfântului multe calomnii şi vorbe rele
din partea multor clerici şi ierarhi
greci, care, din cauza invidiei, îl
cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi
mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le
răbda pe toate, în numele lui Hristos,
Care locuia în inima sa.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe
când făcea un pelerinaj cu icoana
Maicii Domnului în insula Eghina,
Sfântul Nectarie a descoperit
ucenicilor săi că în curând va pleca la
Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a
fost dus la un spital din Atena. El
răbda cu tărie toată boala şi ispita,
aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii
sale din această viaţa.
După aproape două luni de
suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat
sufletul cu pace în mâinile lui Hristos,
la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de
toate ispitele acestei vieţi, pentru care
s-a învrednicit să se numere în ceata
Sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi,
după ce l-au plâns mult, l-au
înmormântat, după rânduială, în
biserica zidită de el, făcând multe
minuni de vindecare cu cei bolnavi,
care alergau cu credinţă la ajutorul
lui.
Trecând mai bine de douăzeci de
ani, trupul său s-a aflat în mormânt
întreg şi nestricat, răspândind multă
mireasmă. În anul 1961, Sinodul
Bisericii din Grecia, văzând
numeroasele minuni care se făceau la
moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi
de prăznuire la 9 noiembrie, devenind
astfel cel mai venerat Sfânt din această
binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic
credincioşii se închină la moaştele
Sfântului Nectarie şi la mormântul său,
făcând din mânăstirea sa din insula
Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj
din toată Grecia.
Cu rugăciunile Sfântului Ierarh
Nectarie, Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-ne pe noi. Amin.
19
 GRAFFITI ORTHODOXE
Leagănul ramurilor desfrunzite
- fragmente din jurnal -
Omul devine incapabil de
a vedea lucrurile în
perspectivă, de a se detaşa, de
a îndepărta neliniştea şi
lucrurile mărunte care îi
împovărează viaţa şi îi pot
devora inima. De fapt, cauza
este aceeaşi aroganţă care
încearcă să mă convingă că totul
depinde de mine, totul mă
priveşte pe mine. Şi atunci „eu”-l
umple întreaga realitate şi începe
prăbuşirea.
Greşeala majoră a omului
modern este identificarea vieţii cu
activismul, cu gândirea etc. şi de
aici, incapacitatea de „a trăi” pur
şi simplu, adică de a simţi, de a
preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.
Să păşeşti spre gară în lumina
primăverii sub stropii de ploaie, să
poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază
de soare ce odihneşte pe un perete –
toate acestea constituie realitatea
vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale
activismului sau ale gândirii, nu sunt
doar un fundal insignifiant, ci sunt
Sfinţenie şi păcat
Păcatul e anticamera sfinţeniei şi-a
mântuirii. Ne naştem cu stigmatul
păcatului strămoşesc, umbrim o viaţă
pământul sub apăsarea infernală a
greşelilor săvârşite, dar totul e să nu
murim în păcat. Iar un creştin trăieşte
fiecare secundă având conştiinţa
acestei responsabilităţi. Un bun
creştin ştie că trebuie să îşi sfinţească
viaţa în fiecare împrejurare.
Cu toate acestea, sfinţenia în
înţelesul ei clasic este mai degrabă un
reper, decât un ideal practic pentru
credinciosul de rând. Sfinţii sunt
modele axiologice, călăuze
morale, ajutători lumeşti.
Sfinţii, canonizaţi sau
necanonizaţi, sunt lăsaţi de
Dumnezeu pentru
mântuirea lumii, prin
exemplu de căinţă,
20
motivul pentru care cineva
acţionează şi gândeşte. Doar în
această realitate a vieţii, Dumnezeu
Se revelează iar nu în acte şi gânduri.
Din această cauză, Julien Green are
dreptate când afirmă: „Totul este
altundeva” – „Singurul adevăr stă în
leagănul ramurilor desfrunzite“. La fel
se întâmplă şi în comunicare. Nu se
comunică prin discuţii şi polemici.
Cu cât comunicarea este mai
profundă şi mai însufleţită cu atât este
mai puţin condiţionată de cuvinte.
Mai mult, ne temem de cuvinte,
smerenie şi credinţă.
Am scris odată că sfinţii-s nişte
păcătoşi duşi la service. Nişte păcătoşi
„reparaţi” de Dumnezeu, dacă vreţi.
Poate părea o afirmaţie
ireverenţioasă, însă ea este în realitate
un elogiu al bunătăţii Divine, care ne
strigă: „Veniţi să ne judecăm, zice
Domnul. De vor fi păcatele voastre
cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi,
şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le
voi face.” (Isaia 1, 18).
Bineînţeles că noi, ca oameni
simpli, nu ne permitem să aspirăm la
perfecţiunea sfântului, fiindcă
raţiunea şi condiţionările lumii,
interioare ca şi exterioare, ne şoptesc
că e imposibil. Corect, noi nu putem
fi sfinţi, dar putem să le urmăm!
Sfânta Maria Egipteanca a fost mai
înainte o hetairă, Sfântul Ciprian a
fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot
îndepărta bucuria.
Am simţit aceasta în ajunul Anului
Nou, stând în mansarda lui
Adamovich din Paris. Auzisem că îi
plăcea să discute despre
evenimente lipsite de
importanţă. Adevărat. Dar nu
pentru că nu am fi avut despre ce
să vorbim, ci pentru că între noi
se realiza tocmai această
comunicare. De aici şi
dezaprobarea mea faţă de
conversaţiile „profunde” şi, mai
ales, spirituale. A stat de vorbă
Hristos cu cei doisprezece
apostoli mergând pe drumurile
din Galileea? Le-a rezolvat El
problemele şi dificultăţile?
Creştinismul este continuarea acestei
comunicări, realitatea, bucuria şi
eficacitatea ei. „E bine să fim aici”.
Alexander
Schmemann
fost vrăjitor, iar Sfântul Apostol Pavel
i-a persecutat, pe când era încă Saul
din Tars, pe creştini. Sunt poate cele
mai semnificative exemple de mari
păcătoşi transformaţi în sfinţi ai lui
Dumnezeu. Exemple care trebuie să
ne bucure, pentru că arată că păcatul
nostru este albit de Mântuitor, iar cel
mai mare păcătos poate câştiga
Împărăţia, luptând cu armele căinţei,
smereniei şi credinţei. Măreţia
sfinţilor constă în aceea că ei nu se
percep pe sine ca sfinţi, ci insistă că
sunt cei mai mari păcătoşi.
Când încercăm să zburăm cu
aripile sfinţeniei, trupul ne trage în
jos. Ferice de cei care au învăţat să îşi
abandoneze trupul. Eu însă, ca un
păcătos ce încă mă lupt cu nevoinţele
lumii, îmi anunţ penitenţa cu o
formulă uşor adaptată: „Cred,
Doamne, ajută neputinţei mele!”.
Teodor Burnar
 Sfântul Willibrord
apostolul Olandei
Englezii, după convertirea lor la
creştinism, au pornit o imensă lucrare de
încreştinare a fraţilor lor germani de pe
continent. Au început cu pământurile
Olandei de azi, care pe atunci se numea
Frisia şi era locuită de frisieni (strămoşii
olandezilor). Sfântul Willibrord a fost cel
dintâi care a propovăduit credinţa creştină
acestor popoare.
S-a născut în regatul Northumbria din
partea de nord a Angliei, în anul 658, din
părinţi foarte credincioşi (tatăl său, Wilgils,
avea să fie cinstit ca sfânt). Când era de doar
câţiva ani, părinţii săi l-au trimis la
mănăstirea Ripon din apropriere, unde era
stareţ Sfântul Wilfrid, pentru a învăţa carte.
Însă tânărul copil a fost atras de viaţa
călugărească şi a hotărât să rămână la
mănăstire, fiind tuns monah la vârsta de
doar 15 ani. Apoi, în anul 678, Willibrord a
plecat în Irlanda, la marile mănăstiri de
acolo, vestite pentru asprimea vieţii
monahale şi pentru mulţimea de părinţi
sfinţi. S-a aşezat la mănăstirea Rathmelsigi,
unde era stareţ tot un englez, Sfântul
Egbert. Vreme de 12 ani a rămas sub
povăţuirea lui, sporind în virtute şi în
sfinţenie.
Însă dorul de a-L propovădui pe Hristos
între păgâni i-a aprins inima şi, în anul 691,
Willibrord şi-a părăsit mănăstirea,
îndreptându-se spre pământurile Frisiei. A
debarcat la gurile Rinului şi a mers mai
întâi la curtea regelui franc Pepin, pentru a-
i cere ajutorul. Timpul era cât se poate de
potrivit, deoarece francii tocmai cuceriseră
partea de apus a Frisiei, care devenise
prielnică pentru misiune. Pepin l-a primit pe
Willibrord şi i-a îngăduit cu bucurie să
vestească frisienilor Evanghelia.
Vreme de trei ani, Willibrord a
propovăduit credinţa creştină între păgâni,
reuşind să aducă mult popor la Hristos. Dar
pentru că nevoile tinerei Biserici creşteau,
sfântul a hotărât în anul 695 să meargă la
Roma, pentru a cere binecuvântarea şi
ajutorul Patriarhului Apusului. Papa Serghie
al II-lea l-a primit cu bunăvoinţă şi, aflând
despre lucrarea sa misionară, a hotărât să-l
hirotonească arhiepiscop pentru noile
pământuri venite la credinţă. Deşi la
hirotonie numele i-a fost schimbat în
Clement, Willibrord a rămas cunoscut mai
departe cu vechiul său nume. Apoi, încărcat
cu cărţi, vase de slujbă şi sfinte moaşte, noul
arhiepiscop a pornit din nou la
propovăduire. I se dăduse în păstorire întreg
pământul Frisiei.
Şi-a aşezat scaunul episcopal în vechea
cetate romană Trajectum, oraşul Utrecht de
azi, unde a pus temeliile unei catedrale
închinate Mântuitorului Hristos. La
chemarea sa, mulţi englezi au trecut marea
pentru a-l ajuta. Dintre ei pomenim pe
sfinţii fraţi preoţi Ewald cel Blond şi Ewald
cel Brunet, care au fost omorâţi de păgâni în
apropiere de Dortmund şi ale căror moaşte
odihnesc la Köln. Un alt englez a fost şi
Sfântul Swithbert, episcop de Dorestadt, ale
cărui moaşte se găsesc la Düsseldorf. Prin
aceşti ucenici englezi, Willibrord a putut
desăvârşi încreştinarea ţării. El însuşi
călătorea neobosit, vorbindu-le oamenilor
de Hristos, botezându-i, zidind biserici şi
hirotonind preoţi. Primise darul facerii de
minuni, prin care arăta păgânilor puterea
credinţei în adevăratul Dumnezeu. A
întemeiat şi o mulţime de mănăstiri, dintre
care cea mai importantă la Echternach (în
Luxemburg-ul de astăzi). Acolo avea
Ierodiacon Grigorie Benea
obiceiul să se retragă adesea pentru
SFInţI ORTODOcşI DIn ApUS
post şi rugăciune, şi în curând
mănăstirea a devenit un adevărat
centru al lucrării sale de
propovăduire.
Însă în anul 716, peste tânăra
Biserică din Frisia s-a abătut
furtuna: Radbod, regele păgân al
frisienilor, a reuşit să recucerească
partea de apus a ţării. Păgân
înverşunat şi om de o rară cruzime,
el a distrus toate bisericile şi a înălţat
peste tot altare idoleşti. A izgonit
preoţii din ţară, omorând mulţime
de călugări şi creştini. În faţa acestei
nenorociri, sfântul arhiepiscop a hotărât să
meargă să-i vorbească lui Radbod însuşi.
Deşi l-a lăsat nevătămat, regele i-a poruncit
lui Willibrord să părăsească de îndată ţara.
Atunci sfântul s-a îndreptat spre nord, în
Danemarca, cu gândul de a propovădui în
acele părţi. Însă şi de acolo a fost izgonit, şi
astfel s-a retras la mănăstirea sa din
Echternach, aşteptând schimbarea
vremurilor.
Într-adevăr, în anul 719 Radbod a murit,
iar arhiepiscopul a putut astfel să-şi reia
misiunea. Tot ce zidise în atâţia ani fusese
distrus. Însă Dumnezeu nu l-a lăsat lipsit de
ajutor, trimiţându-i-l tocmai atunci pe
compatriotul său, Sfântul Bonifatie, care
avea să ajungă mai târziu apostolul
Germaniei. Cei doi misionari, unul bătrân şi
experimentat, celălalt tânăr şi plin de râvnă,
au început din nou să vestească peste tot
cuvântul mântuirii. Iar Dumnezeu le-a
binecuvântat lucrarea, încât în scurt timp,
Biserica din Frisia a ajuns la o înflorire mai
mare decât înainte.
Vreme de încă 20 de ani Willibrord a
rămas în Frisia, ostenindu-se neîncetat să
aducă întreaga ţară la Hristos. În cele din
urmă, la 7 noiembrie 739 a murit în
mănăstirea sa din Echternach, fiind cinstit
ca sfânt încă din viaţă. După adormirea sa,
trupul i-a fost aşezat în biserica din
Echternach, unde odihneşte până azi. Multe
minuni au avut loc la mormântul lui, încât
mănăstirea a ajuns un mare loc de pelerinaj.
De acolo, sfântul se roagă neîncetat pentru
lumea întreagă, şi mai ales pentru Olanda,
pe care a adus-o la Hristos, şi pentru
Luxemburg, al cărui ocrotitor ceresc este.
Pentru rugăciunile Sfântului Willibrord,
arhiepiscop de Utrecht şi apostolul
Olandei, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Amin!
21
 CânD OMul A FOST OM
pIlDă

Un băiat veni la tatăl său voind să se joace.
Acesta însă nu avea timp şi nici chef să se joace
cu copilul. Aşa că, se gândi cum ar putea să
ocupe copilul. El găsi într-o revistă o fotografie
complicată şi detaliată a pământului, o rupse în multe
bucăţele şi i-o dădu copilului să o refacă, gândindu-se
că este un puzzle atât de complicat,
încât copilul va fi ocupat o vreme.
Băiatul se retrase într-un colţ şi începu
să facă puzzle-ul. Abia trecuseră câteva
minute că el veni la tatăl său şi îi arătă
fotografia completă. Tatălui nu-i veni să
creadă şi îl întrebă pe copil cum de
reuşise să o refacă atât de repede.
Copilul răspunse: „Pe partea cealaltă
era fotografia unui om. Am făcut omul
şi când omul a fost om, atunci a devenit
şi lumea, lume”.
Ramona Pop

Se caută o colaborare cu un scriitor cu talent, proactiv, care să îşi

împlinească vocaţia alături de o organizaţie editorială pentru copii, care
realizează cărţi şi reviste de benzi desenate şi poveşti ilustrate.
Candidatul potrivit va scrie pentru copii, realizând poveşti şi
scenarii fermecătoare şi constructive care îi vor amuza şi îi vor
ține cu sufletul la gură pe cei mici. Colaborarea se va realiza la
distanță. Vei scrie poveştile la tine acasă, de unul singur, alegând
din mai multe variante pe cele mai atractive şi respectând o serie
de paşi dovediți atunci când este nevoie. După ce vei fi scris un
text care îți place în primul rând ție ni‐l vei trimite şi nouă (via
internet). Vei primi feedback pozitiv de la colegi şi va fi aprobat
de către Directorul de Creație. Poveştile tale vor fi asemănătoare
cu ceea ce este pe piață din punct de vedere al interesului pe care
îl suscită dar cu totul altfel în ceea ce priveşte mesajul şi
conținutul. Poți să îți imaginezi firul roşu şi, pornind de la el, să
construieşti detalii exacte şi secvențe. Ştii să scrii atractiv, cu
umor, să creezi acțiuni dinamice şi poți demonstra toate
acestea.
Primul pas este să suni acum pentru toate informațiile
la numărul de telefon 0756 100 892.
22
 ABOnAMEnTE
la revista „OrthoGraffiti“
Până acum, revista OrthoGraffiti se
distribuia aproape exclusiv prin licee, foarte
puţin pe la pangare şi librării ortodoxe. La
solicitarea multor cititori din spaţiul online, dar
nu numai, vă oferim acum posibilitatea de a
face ABONAMENT.
Costul unui abonament:
Pentru România:
40 RON – pentru 10 numere consecutive
20 RON – pentru 5 numere consecutive
Pentru străinătate:
15 EURO – pentru 10 numere
consecutive
8 EURO – pentru 5 numere consecutive
Banii se depun în contul S.C. Pridvor
Media Press AG S.R.L., CUI 24588375,
J03/2088/10.10.2008
În RON:
RO32BRDE030SV86254530300
În Euro (pentru străinătate):
RO32BRDE030SV86254700300
COD SWIFT: BRDEROBU
IMPORTANT: După plată, trimiteţi
numele, prenumele şi adresa completă la care
doriţi să vă fie trimise revistele, pe adresa de
mail:
og.abonamente@yahoo.com sau prin sms
sau apel la numărul de telefon: 0764.665.249.
Pentru detalii, ne puteţi contacta la adresa
de mail sau la numărul de telefon de mai sus.
PRECIZĂRI: Taxele de expediţie sunt
incluse în preţul abonamentului. Ele vor fi
onorate începând cu luna efectuării plăţii, dacă
banii s-au depus până la data de 20. Nu
dispunem de colecţia completă a revistei.
Pentru câteva numere mai vechi disponibile,
anterioare abonării, veţi discuta separat, via
email sau telefon, cu responsabilul nostru.
Revista OrthoGraffiti apare deocamdată doar
pe perioada anului şcolar, de aceea am precizat
„numere consecutive”. Puteţi face mai multe
abonamente pe un singur nume (parohii,
fundaţii etc.). Puteţi face abonament/e şi
pentru alte persoane (cadou), dându-ne
adresa/adresele unde revista trebuie expediată.

Conturile sunt deschise la BRD, Laurenţiu Dumitru,

sucursala Piteşti Editor Coordonator OrthoGraffiti

programe speciale pentru elevi, condiţii deosebite pentru organizatori

Agenţia Viva Turism ( http://www.vivaturism.ro/ ) Tel: 0745 395 777
Publicaţie editată de S.C. Pridvor Media Press AG S.R.L.
CUI 24588375, J03/2088/10.10.2008, ISSN 1844 - 9867

Adresa de corespondenţă:
Geamăna, nr. 555, Com. Bradu, jud. Argeş
orthograffiti@yahoo.com www.orthograffiti.ro

Coordonator: prof. laurenţiu Dumitru

Membru al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini
www.laurentiudumitru.ro
redactor principal: Miruna ionescu, Art design: Bogdan nicolae Ciocîrlan
Tipar: Accent Print, Suceava 23