Colecţia BIBLIOTECA MEA <titlu>POVEŞTI DE PAŞTI</titlu> Copyright Editura Dacia, 1999 EDITURA DACIA CLUJ-NAPOCA, 1999

Coperta de VASILE BEUDEAN Ilustraţiile de IOAN GOTIA LEGENDA SĂLCIEI PLÂNGĂTOARE ISBN 973-35-0810-1 <titlu>CUPRINS</titlu> Legenda sălciei plângătoare / 5 Pe când umbla Dumnezeu pe pământ / 7 îngerul şi cei trei fraţi /14 Măcăleandrul /18 Palatul de aur / 23 Târgul zânelor / 29 Copacul care cântă, pasărea care vorbeşte şi apa de aur/32 Căpcăunul cu un ochi / 38 Căţelul şi anticarul / 43 Domniţa Voichiţa / 45 Mult zgomot pentru un lucru de nimic / 52 Ceasornicul fermecat / 54 <titlu> Salcia plângătoare </titlu> a fost odată un copac mândru, care îşi înălţa cu trufie ramurile spre cer. După ce Pilat chemă pe Isus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mâna ostaşilor, care îl schingiuiră. Oştenii se duseră în grădină ca să-şi caute nuiele şi numaidecât îşi puseră ochii pe ramurile zvelte ale sălciei, care stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime. Salcia nu bănuia la ce aveau să slujească ramurile sale. Dar văzu îndată cum Isus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi smulseră haina, îl legară de un copac şi-l loviră cu nuielele până ce ţâşni gele. 5 Isus îndură toate chinurile fără ca din gura lui să iasă o vorbă de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adâncă, îi era ruşine că-şi oferise ramurile pentru un lucru atât de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albastru; jelind, ea îşi aplecă frunzele şi ramurile la pământ. Oamenii începură de atunci să planteze salcia pe morminte. Şi aşa se făcu, dintr-o mândreţe de copac, salcia aplecată şi plângătoare. 6 <titlu> PE CÂND UMBLA DUMNEZEU PE PĂMÂNT </titlu> Umblând odată Dumnezeu cu sfântul Petru pe pământ, au ajuns seara târziu într-un sat, în care multă vreme nimeni n-a voit să le dea adăpost. După umblet găsiră un ţăran care-i primi. Acesta le aşternu nişte paie în şură şi înainte de culcare se îngriji să le dea o mâncare bună. Sfântului Petru, care se necăjise că nu voia nimeni să-i primească, i-a plăcut purtarea ţăranului şi nu înceta cu laudele. - Când lauzi pe cineva, Petre, nu lăuda prea tare, zise Domnul. Cum se crăpă de ziuă veniră treierători în şură. Pe atunci nu erau maşini de treierat. Sfântul Petru se trezi din somnul dulce şi se necăji că ţăranul îi supără aşa de dimineaţă. - Sculaţi-vă! le zise ţăranul şi haideţi să ne ajutaţi! Cine vrea să mănânce trebuie să muncească. Sfântul Petru nu se mişcă însă din loc, mai ales că i se părea că bunul Dumnezeu doarme încă dus. Treierătorii începură munca. După ce au treierat de trei ori împrejur, ţăranul zise: 7

- Nu trebuie să îi lăsăm pe leneşii aceştia să doarmă! Dac-au mâncat, de s-au săturat, să ne ajute şi la muncă. Atingeţi pe unul cu băţul. Sfântul Petru dormea la margine şi deodată se pomeni cu o lovitură în spate. Dar nu se mişcă, cu atât mai mult cu cât i se părea că Dumnezeu doarme dus. - Dar bine mai dorm ăştia! - zise ţăranul. Atunci Dumnezeu îi şopti lui Petru: - Petre, vino încetişor în locul meu, căci altfel de la ăştia o să mai capeţi una. Petru se mişcă bucuros din loc. - Oho! ăştia-s ca nişte beţe! strigă ţăranul, chiar să trăsnească lângă ei, nici atunci n-ar auzi nimic. Să-i dăm deci una şi celui de lângă perete. Şi deoarece Sfântul Petru se mutase din loc, mai căpătă o lovitură zdravănă. Nu zise nici de data asta nimic. După un timp Dumnezeu se sculă şi binecuvânta pe ţăran, încât acesta treiera acum de două ori mai mult decât înainte. Pe drum, Sfântul Petru îl întrebă pe Dumnezeu de ce l-a binecuvântat pe ţăran, după câte avusese el de îndurat. Atunci Domnul a spus: - Petre, tu ai meritat cele două lovituri, una pentru că n-ai vrut să o ajuţi pe gazdă, a doua, pentru mine, fiindcă ai fost egoist şi te-ai mutat în locul meu. 8 Altă dată, când ajunseră în alt sat, li se făcuse foame. Zise Dumnezeu: - Petre, du-te şi cumpără lapte. - Nu lapte Doamne, mai bine "căşcior", se rugă Sfântul Petru, căruia îi plăcea tare mult brânza. - Fă cum ştii, uite banii, cumpără trei căşuleţi. Sfântul Petru se duse şi cumpără trei căşuleţi. Unul îl mancă imediat şi se întoarse la Dumnezeu numai cu doi căşuleţi. - Unde este al treilea? întrebă Dumnezeu. Petru se făcu că nu aude şi-şi văzu de drum. Ajungând într-o pădure se odihniră. Zise Domnul atunci către Sfântul Petru: Petre, nu mai am bani şi vom avea nevoie. Aici sub pom, unde stăm noi, este o comoară, ia un par, scoate pomul din pământ şi ia comoara. Sfântul Petru se puse pe treabă, scoase pomul din pământ şi găsi într-adevăr o comoară. Luă banii de aur şi făcu din ei o grămadă înaintea lui Dumnezeu. Domnul îi numără şi făcu din ei trei grămezi egale. Una o dete Sfântului Petru, una o ţinu pentru sine iar a treia o lăsă acolo. - A cui este a treia grămăjoară, Doamne? întrebă Sfântul Petru, - Este a aceluia care a mâncat al treilea căşuleţ. 9 Sf. Petru şi-a mărturisit îndată fapta: - Doamne, eu am mâncat căşuleţul. Dumnezeu îl privi serios şi spuse: - Petre, tu n-ai mărturisit pentru căşuleţ, ci pentru bani. în bani stă Satana, ia toţi banii şi împarte-i la săraci! Sfântul Petru roşi, luă banii şi făcu aşa cum i s-a poruncit. Mergea odată Sfântul Petru pe lângă Dumnezeu adâncit în gânduri. Deodată se opri şi spuse: - Minunat lucru e să fii Dumnezeu. Dacă aş putea fi Dumnezeu numai pentru o jumătate de zi, apoi iar să fiu Petru. Domnul, auzindu-l, zâmbi şi spuse: - Să fie după gândul tău. Din clipa aceasta eşti Dumnezeu până diseară. Tocmai se apropiau de un sat, din care o fată de ţăran scotea un cârd de gâşte. După ce le-a mânat pe câmp, le-a lăsat acolo şi s-a întors în sat. - Vrei să laşi, îi spuse Sfântul Petru, gâştele singure? - Nu pot să îngrijesc astăzi gâştele. Astăzi se face sfinţirea bisericii, spuse fetiţa. - Dar cine va îngriji gâştele? întrebă Sf. Petru. 10 - Ei! astăzi trebuie să le păzească bunul Dumnezeu, spuse copila şi alergă spre sat. - Petre, zise Dumnezeu, ai înţeles? Bucuros m-aş fi dus cu tine în sat la sfinţirea bisericii... dar gâştele se pot rătăci şi tu eşti Dumnezeu până diseară, deci trebuie să le păzeşti. Ce era să facă Sf. Petru. A trebuit să păzească gâştele. S-a jurat, însă, că niciodată nu va mai dori să fie Dumnezeu. *** Odată ajunseră târziu seara într-un sat. Dumnezeu voia să caute adăpost într-o casă mai săracă, Sf. Petru, însă, îl rugă să poposească într-o casă mai bogată. Domnul nu se împotrivi, îl lăsă să meargă, dar el se opri în faţa unei colibe. Sfântul Petru merse în casa care era cea mai frumoasă dintre toate. - Aici este îmbelşugare, aici vom căpăta masă bună şi un pat bun, se gândea Sf. Petru, dar s-a înşelat.

Ţăranca îl primi rău şi îi spuse că ea nu are mâncare şi adăpost pentru pierde-vară. Sfântul Petru se necăji, dar nu-şi pierdu curajul. Se duse la altă casă dar şi de acolo a fost gonit. La fel şi la a treia. Amărât, se întoarse la 11 Dumnezeu. - Vino să încercăm în coliba aceasta, spuse Domnul şi intrară înăuntru. Găsiră o femeie cu copii tocmai la masă. Sărăcia se vedea peste tot. - Aici am nimerit-o foarte bine, căci femeia nu are nimic, gândea Sf. Petru, dar se înşela. După ce Dumnezeu ceru de mâncare şi se rugă să le dea un adăpost, femeia, o văduvă, le răspunse:. Dacă sunteţi mulţumiţi cu ceea ce am, bucuros vă ospătez. Dumnezeu era mulţumit. Văduva le aduse o farfurie cu ciorbă şi se rugă s-o ierte că supa nu e mai grasă, căci nu are ulei. - Petre, numără steluţele care înoată în ciorbă! spuse Dumnezeu. Petru numără steluţele. Erau şaizeci. După ce mâncară, Domnul numără pe masă atâtea monede de aur câte steluţe înotaseră deasupra ciorbei şi le dădu văduvei, după care se duseră la culcare. A doua zi dimineaţă, femeia se duse la casa cea frumoasă după lapte, ca să pregătească drumeţilor ceva bun de mâncare şi povesti vecinei ce bine au răsplătit-o drumeţii pentru ciorba cea slabă. Vecina ei, o femeie foarte lacomă, spuse văduvei să nu pregătească nimic căci vrea să-i poftească ea pe drumeţi la o ciorbă mai bună. Văduva le spuse aceasta drumeţilor care plecară în vecini, la casa cea mare, întovărăşiţi de 12 mulţumirile văduvei. Ţăranca cea bogată le pregăti o ciorbă foarte grasă. - Dacă au plătit o ciorbă rea aşa bine, cum au să plătească ciorba cea bună?, gândi ea. - Petre, numără steluţele care înoată în ciorbă, spuse Domnul. - O Doamne, spuse Sf. Petru, căruia îi plăcea ciorba, este atât de bună ciorba aceasta încât tot uleiul de pe ea este adunat într-o singură stea. Când au plecat, Dumnezeu dărui ţărăncii numai un ban de aur. Ţăranca nu era mulţumită însă Domnul nu i-a dat mai mult. Câte steluţe atâţia bani! Pe drum Sf. Petru îl întrebă pe Dumnezeu de ce i-a dat atât de puţin femeii bogate. Acesta spuse: - Petre, darul nu se preţuieşte după mărimea lui, ci după gândul celui care-l face. Ciorba slabă a văduvei a fost mult mai preţioasă decât cea a ţărăncii bogate. 13 <titlu> ÎNGERUL Şi CEI TREI FRAŢI </titlu> Erau trei fraţi care n-aveau altă avere decât un păr. Pe când unul păzea pomul, ceilalţi se duceau la lucru. într-o zi, bunul Dumnezeu porunci unui înger să meargă la ei şi să le îmbunătăţească viaţa. îngerul luă chipul unui cerşetor şi se rugă de paznicul părului să-l miluiască cu o pară. Tânărul rupse una, care era a lui, şi dându-i-o spuse: - Asta e a mea; de celelalte pere, care sunt ale fraţilor mei, nu mă pot atinge. îngerul îi mulţumi şi se duse. în zilele ce urmară îngerul căpătă de asemenea câte un dar şi de la ceilalţi doi fraţi. în ziua a patra, îngerul se prefăcu în călugăr şi se duse la cei trei fraţi miloşi şi le spuse: - Veniţi cu mine să vă dau o hrană mai bună. Tinerii îl urmară fără să zică o vorbă. Sosiră la un râu şi îngerul îi ceru celui mai mare să-i spună dorinţa lui. - Aş vrea ca pe râul acesta să curgă de aici înainte vin şi să fie al meu. îngerul făcu semnul crucii cu băţul şi deodată 14 curse vin în loc de apă. De asemenea ieşi din pământ şi un sat, cu locuitori cu tot. îngerul lăsându-l pe fratele mai mare pe pământul acela, îi spuse: - Dorinţa ta s-a împlinit! Trimisul lui Dumnezeu merse mai departe cu ceilalţi doi fraţi. Dând de o câmpie plină de porumbei, îngerul îl întrebă pe fratele mijlociu ce dorinţă are. - Aş vrea, spuse acesta, ca porumbeii să se prefacă în oi care să fie ale mele. îngerul făcu semnul crucii cu băţul şi porumbeii se transformară în oi. De asemenea, mai ieşi din pământ şi un sat în care toţi locuitorii tundeau oile, frământau brânză sau vindeau carne. Atunci îngerul spuse: - iată, dorinţa ta s-a împlinit!. îngerul merse mai departe cu cel mai mic dintre fraţi şi pe drum îl întrebă ce ar dori. Acesta îi răspunse: - Aş dori o nevastă dar să aibă sânge creştinesc. - Ei! spuse îngerul. Asta nu e lucru uşor, căci nu este decât o fată pe lume şi aceasta are doi peţitori.

După cale lungă, ajunseră într-un oraş stăpânit de un împărat a cărei fată era de sânge 15 curat creştinesc. Ei se înfăţişară ca s-o ceară de nevastă, însă acolo erau deja doi prinţi care veniseră în peţit. - Ce facem? spuse împăratul, cei doi sunt prinţi iar al treilea este un om sărac. Călugărul - adică îngerul - spuse: - Ai să faci aşa: spune fetei să sădească în grădină trei viţe de vie, pentru fiecare dintre ei câte una. Fiecare viţă să poarte numele peţitorului. Fata va fi nevasta celui a cărei viţă va face struguri chiar mâine dimineaţă. Toată lumea se mulţumi cu această rânduială, căci credeau că aşa ceva nu era posibil. Dar se înşelară, căci Dumnezeu era cu cel sărac. A doua zi se găsiră struguri pe viţa tânărului sărac. împăratul, fiindcă îşi dăduse cuvântul, a fost nevoit să-şi dea fata după cel sărac. Făcură nunta chiar atunci; dar n-au rămas în palatul împărătesc, ci îngerul i-a luat şi i-a dus într-o pădure unde trăiră fericiţi un an. Tocmai când se împlini anul, Dumnezeu spuse din nou îngerului să coboare pe pământ şi să vadă ce făceau cei trei fraţi. îngerul se făcu iar cerşetor şi se duse la cel pe al cărui râu curgea vin. Se prefăcu chinuit de sete şi ceru de băut. Stăpânul - adică feciorul cel mare - răspunse: - Dacă aş da câte un pahar cu vin la toţi care 16 mi-ar cere, n-aş mai avea în curând nici pentru mine. îngerul, auzind acestea, făcu o cruce cu băţul iar pejâu începu să curgă din nou apă, ca altădată, îngerul îi spuse atunci: - N-ai meritat bunătatea lui Dumnezeu, du-te şi păzeşte-ţi perele! Acelaşi lucru se întâmplă şi cu feciorul mijlociu, care se arătase la fel de nerecunoscător. La urmă, îngerul se duse la cel mai tânăr dintre feciori, pe care îl găsi într-un bordei sărăcăcios, împreună cu soţia lui. Când îngerul le ceru adăpost, aceştia îl primiră cu braţele deschise, cerân-du-şi iertare că nu-i pot da mai mult din cauza sărăciei. - Nu contează, răspunse trimisul lui Dumnezeu, eu mă mulţumesc cu ce aveţi. Aceştia făcură o turtă din tot felul de plante şi femeia o puse să se coacă în cuptor. Când scoaseră turta, se minunară că din cuptor ieşise o pâine adevărată, gustoasă şi rumenă, îşi ridicară braţele la cer şi mulţumiră lui Dumnezeu că vor putea găzdui cum se cuvine pe bietul cerşetor. Aduseră apoi un ulcior cu apă şi când băură li se umplu gura de vin. Atunci cerşetorul - adică îngerul - făcu semnul crucii cu băţul şi bordeiul se prefăcu într-un palat minunat. De atunci ei trăiră fericiţi şi fără griji până la adânci bătrâneţi. 17 <titlu> MĂCĂLEANDRUL </titlu> Bunul Dumnezeu făcuse lumina, isprăvise cerul şi pământul, plantele şi animalele şi acum stătea în rai şi vopsea penele păsărilor şi împodobea făpturile. Din mâinile lui porneau fluturi, porumbei, răsăreau crini, trandafiri şi lăcrămioare. Spre seară, veni rândul să facă o păsărică sură. - Ţine minte - grăi Domnul cu bunătate - pe tine te cheamă "măcăleandru" (guşă roşie). Şi punând păsărica în palmă, o lăsă să zboare în lume. Măcăleandrul zbură voios să vadă pământul cu frumuseţile lui. în oglinda unui pârâiaş ce curgea printre flori, îşi văzu chipul şi băgă de seamă că e sur pe tot corpul. Nu avea nici o pană roşie, nici măcar pe guşă. Atunci se duse înapoi la Dumnezeu şi, zburând în jurul lui, spuse cu sfială: - Doamne, pentru ce să mă cheme măcăleandru (guşă roşie), când n-am nici o pană roşie? Dumnezeu îi spuse cu blândeţe: - Măcăleandru ţi-am pus numele şi aşa trebuie 18 să te cheme! Poţi să-ţi câştigi singură pene roşii pe guşă. Pasărea începu să se gândească în ce fel ar putea să-şi facă penele roşii. Văzând o tufă de măceş îşi făcu cuibul între ramurile ghimpoase ale acestuia, sperând că poate vreo petală din florile lui i se va lipi pe guşă şi va rămâne acolo o pată roşie. Dar nu se întâmplă nimic. A trecut multă vreme şi păsărică a iubit cu foc, sperând că de para dragostei i se vor înroşi penele. A cântat cu foc, sperând că de focul cântecului i se vor înroşi penele. A luptat cu ardoare împotriva altor păsări, crezând că de vitejia ce-i ardea inima i se vor colora penele, dar n-a izbutit. N-a izbutit nici primul măcăleandru şi nici urmaşii lui. Povestea aceasta o ciripea puilor ei un măcăleandru ce-şi avea cuibul într-un măceş pe o colină din faţa oraşului Ierusalim. De-odată se opri, căci pe poarta Ierusalimului ieşea o mulţime de oameni ce înainta repede spre colina unde era cuibul ei. Erau călăreţi pe cai mândri, oşteni cu suliţe lungi, slujitori cu ciocane şi cuie, preoţi mândri şi

judecători cu faţa aspră, femei care plângeau şi tot felul de oameni care strigau. Biata pasăre tremura de groază pe marginea cuibului. Dar uită de primejdia care o pândea pe ea şi pe puii ei, ce puteau fi călcaţi în picioare în orice moment, îngrozindu-se de ceea ce făcea 19 mulţimea cu cei trei oameni care erau osândiţi. - Ce răi sunt oamenii! - îşi spuse ea. Nu-i destul că i-au bătut în cuie pe aceşti nenorociţi, dar pe capul celui din mijloc au mai pus şi o cunună de spini. Ghimpii i-au înţepat fruntea şi ţâşneşte sângele. Cât e de frumos omul acela şi ce blând se uită. Mi se rupe inima când îl văd cum se chinuie. - Dacă aş fi eu tare ca frate-meu vulturul - se gândi ea - i-aş rupe cu ghearele piroanele din palme. Văzând cum curge sângele din fruntea răstignitului care avea o cunună de spini, măcăleandrul se hotărî să facă ceva pentru a-i uşura puţin suferinţa. Zbură drept la răstignit şi trase cu ciocul un spin ce i se înfipsese acestuia în frunte. Când spinul ieşi, din fruntea celui ce pătimea sări o picătură de sânge pe pieptul păsării şi se lăţi repede, încât toate penele de pe guşă i se înroşiră. Atunci răstignitul spuse: - Pentru mila ce porţi în suflet ai dobândit ceea ce neamul tău întreg a căutat să câştige străduin-du-se mereu, fără rezultat până acum. Când pasărea se întoarse la cuib, puii începură să strige: - Ţi-e guşa roşie! Penele de pe guşa ta sunt mai roşii decât floarea trandafirului! - E o picătură de sânge din fruntea sărmanului 20 <poza>Iisus</poza> 21 răstignit - răspunse ea - şi are să se spele îndată ce mă voi scălda în vreun izvor. Dar oricât s-a scăldat măcăleandrul, roşul de pe guşa lui nu s-a mai şters. Ba când îi crescură puii, se ivi culoarea roşie şi pe penele de pe guşa lor. De atunci, din ziua răstignirii Domnului, a căpătat măcăleandrul guşa roşie. 22 <titlu> PALATUL DE AUR </titlu> A fost odată un împărat şi o împărăteasă care şedeau într-un palat de aur. împărăteasa era însă o vrăjitoare. Printre alte multe lucruri avea şi o oglinjoară. Când pleca împăratul, ea se uita în oglinjoară şi putea vedea unde se ducea şi ce făcea; în acelaşi timp avea şi puterea să-l facă să se ducă peste tot unde avea ea poftă, într-o zi împăratul se plimbă până ce ajunse la ţărmul mării, întâiul lucru ce-l văzu acolo fu un marinar înecat pe care valurile îl aruncaseră la mal. Hainele lui i se părură aşa de ciudate încât îi veni poftă să le ia; îl dezbrăcă aşadar pe marinar, se îmbrăcă cu hainele lui şi îşi văzu de drum. în acest timp, împărăteasa se dusese în odaia de alături; când s-a întors şi s-a uitat în oglinjoară, văzu în locul bărbatului ei un marinar; vă puteţi 23 închipui spaima ei. Nu mai puţin neliniştit era acum şi împăratul căci nu mai ştia cum să se întoarcă acasă. La un moment dat întâlni o femeie bătrână pe care o întrebă: - Spune-mi te rog, mătuşă, pe unde e drumul la palatul de aur? - La palatul de aur? zise femeia. N-am auzit niciodată de aşa ceva şi nu se poate să fie prin partea locului. Vino însă cu mine la crăiasa animalelor târâtoare, poate că te va îndruma ea. împăratul se duse cu baba şi ajunseră la palatul crăiesei animalelor târâtoare. O broască veni de deschise poarta şi îl duse pe împărat la crăiasă. Aceasta şedea pe un jilţ înconjurată de melci, şerpi, broaşte, şopârle şi altele, împăratul făcu temenele înaintea ei şi apoi o întrebă frumos dacă nu ştie pe unde este palatul de aur. - Palatul de aur? zise crăiasa mirată, nici n-am auzit de aşa ceva. Poate ştie vreunul din supuşii mei. Fluieră de trei ori şi o mulţime de şerpi, scoici şi viermi veniră din toate părţile, dar nici unul din ei nu ştia unde era palatul de aur. - îmi pare rău, spuse crăiasa, că nu pot să-ţi dau nici o lămurire. O să-ţi dau însă o călăuză care să te ducă la crăiasa animalelor alergătoare. Ea este mai puternică decât mine şi mai degrabă o să-ţi poată spune unde este palatul de aur. Făcu semn unui şarpe care să-i slujească de 24 călăuză, împăratul mulţumi şi plecă cu şarpele. După ce merseră multă vreme, şarpele se opri la un castel şi împăratul bătu în poartă. Un câine îi deschise şi îl duse pe împărat în palat, în faţa unui jilţ împodobit cu cele mai frumoase blănuri. Pe el şedea o crăiasă, înconjurată de curtea ei: lei, urşi, tigri, cerbi, lupi şi alte animale, împăratul salută şi întrebă dacă i-ar putea spune unde este palatul de aur.

- N-am auzit niciodată de acest palat, răspunse crăiasa, poate ştie vreunul dintre supuşii mei. Ea fluieră de trei ori şi din toate părţile alergară câini, pisici, iepuri, şobolani şi şoareci şi Dumnezeu mai ştie câte feluri de animale veniră. Nici unul n-a ştiut să spună unde era palatul de aur. Atunci împăratul se întrista foarte tare. Crăiasa îl mângâie şi spuse: - O să-ţi dau o călăuză care să te ducă la crăiasa animalelor zburătoare, care este mai puternică decât mine. Dacă nu va şti nici ea, atunci nimeni pe lume nu te poate ajuta, îi făcu semn unei pisicuţe să meargă cu împăratul. Acesta mulţumi şi plecă împreună cu pisica. După ce merseră cât merseră ajunseră la palatul crăiesei animalelor zburătoare. Pisica miorlăi şi o lebădă frumoasă, albă, deschise poarta şi îl conduse pe împărat la crăiasă. Aceasta stătea pe un jilţ măreţ, împodobit cu pene frumoase de tot felul de culori, iar pe cap 25 purta o coroană de pene şi mai frumoase, în jur stăteau tot felul de păsări: vulturi, păuni, pasărea paradisului, lebede, porumbei şi privighetori, împăratul se înclină şi spuse: - M-am rătăcit şi nu mai ştiu să mă întorc la palatul de aur. - Palatul de aur? întrebă crăiasa mirată, animalele mele nu mi-au vorbit niciodată despre aşa ceva şi ele zboară prin lumea întreagă. Dar am să le mai întreb o dată. Fluieră şi o mulţime de păsări umplură sala. Crăiasa întrebă: - Care din voi ştie unde este palatul de aur? Nu răspunse însă nici una. Crăiasa mai fluieră o dată şi o mulţime mare de păsări veni, dar nici ele nu putură să spună nimic. Crăiasa fluieră a treia oară şi în jurul ei se adunară cele mai ciudate păsări. De trei ori întrebă ea «Care din voi ştie unde este palatul de aur?». Toate tăcură şi se uitau mirate unele la altele, căci nu auziseră niciodată de palatul acesta. Bietul împărat era deznădăjduit. Când iată că una din păsări văzu pe cer un punct care se apropia tot mai mult şi se făcea tot mai mare şi când fu foarte aproape văzură că era o barză. Crăiasa se supără că n-a venit la prima fluierătură şi o întrebă unde a rămas aşa de mult. Barza a răspuns: - Nu vă supăraţi, vin de departe. Şedeam pe palatul de aur, când aţi fluierat prima dată. 26 împăratului îi tresări inima de bucurie.Nu ştia cum să-i mulţumească crăiesei. Ea îi dete barza ca să-l călăuzească, împăratul se sui călare pe barză, care se ridică cu el în văzduh. Aproape de palatul de aur barza se lăsă tot mai jos până ce coborî pe acoperiş. Vă puteţi închipui bucuria împărătesei cînd îşi văzu bărbatul pe care de mult îl credea mort. Nici bucuria împăratului n-a fost mai mică când s-a văzut în sfârşit acasă. După ce au plâns de bucurie, împăratul i-a spus berzei: - îţi mulţumim de mii de ori, barză dragă, că m-ai adus aici. Spune-mi acum cu ce să te răsplătesc. - Nu-ţi cer nimic decât pe fiul tău cel mare; am să vin să-l iau peste şapte ani. Şi barza pieri, împăratul şi împărăteasa rămaseră locului ca trăsniţi. Şi aşa s-a şi întâmplat. Trecu un an şi împărăteasa născu un fecior peste măsură de frumos. Cu cât creştea cu atât se făcea mai frumos şi mai deştept. Veni şi al şaptelea an şi toată lumea din palat era cu inima cernită; cu toate acestea împăratul făcu pregătiri pentru a primi cum se cuvine pe barză. Şi ea veni. Cu lacrimi în ochi şi cu durere în suflet împăratul şi împărăteasa înfăţişară berzei copilul şi o rugară numai să nu-l omoare. Văzând barza aşa, bătu veselă din aripi şi le zise: 27 - Ţineţi-va fecioraşul; crăiasa animalelor zburătoare este foarte mulţumită că v-ati ţinut de cuvânt. … Bucuria şi veselia ce a urmat după aceea în palat nu o poate spune graiul omenesc. împăratul făcu o masă mare la care şezu şi barza, având înaintea ei un blid cu peşti şi broscuţe. După câteva zile barza plecă împăratul, împărăteasa şi feciorul lor trăiră de atunci fericiţi şi mulţumiţi. Şi dacă palatul de aur nu s-o fi năruit, stă şi azi în picioare. Dar unde? -întrebaţi barza. 28 <titlu> TÂRGUL ZÂNELOR </titlu> Odată zânele au făcut pe vârful unui deal un târg minunat, care era deschis numai noaptea la lumina lunii. Ce nu se găsea în această piaţă!... Inele care te făceau nevăzut, covoare pe care dacă te aşezai te duceau în zbor la locul dorit, feţe de masă pe care era destul să le întinzi pentru ca masa să fie încărcată cu toate bunătăţile, pungi veşnic pline cu bani etc. Dar ce podoabe fără seamăn erau: ţesături de aur cu diamante, perle mari ca oul, brăţări lucrate dintr-un rubin, cercei cu briliante care îţi luau ochii prin strălucirea lor. într-o seară, o fată se întorcea acasă de la oraş şi ca să scurteze drumul o luă pe cărarea ce trecea peste câmpii. Stelele străluceau pe cer, aerul era parfumat de mirosul fânului de curând cosit şi privighetorile cântau. Fata însă nu vedea şi nu auzea nimic. Mergea încetişor gândindu-se la minunăţiile care le văzuse în oraş. I se înşirau în

faţa ochilor toate câte ar fi dorit să aibă şi al căror şir nu se mai termina. Ah! dacă aş putea să fac ce vreau! Dacă vreo 29 zână mi-ar da o putere să pot cumpăra tot ce visez. Ajunse în marginea satului. Luna lumina colina. Aici zânele îşi aşezau, după răsăritul lunii, tarabele pline de tot felul de minunăţii. Fata se sperie când văzu toate acele bogăţii dar zânele o chemară să-i arate comorile lor. - Cumpără, cumpără, ziceau toate într-un glas, arătându-i pietrele scumpe şi ţesăturile strălucitoare. - Iertaţi-mă, frumoase vânzătoare, dar pentru ca să pot cumpăra aceste lucruri mi-ar trebui o avere. - Noi îţi vom cere o plată mică. Câte un fir de păr pentru fiecare lucru. Fata crezu că zânele îşi bat joc de ea, dar ele stăruiau să o îndemne să cumpere. Nici nu-i venea să creadă! Un fir de păr pentru orice lucru! Imediat începu să se plimbe prin piaţă ca să vadă ce i-ar plăcea. Cu cât cumpăra mai mult cu atât dorea mai mult. După inele şi-a luat brăţări, apoi mărgele şi multe altele. Şi plătea, plătea mereu, fără să bage de seamă că părul i se rărise de tot. Deodată dete un ţipăt, căci ducându-şi mâna la cap simţi că nu mai avea nici un fir de păr. Era prea târziu! Cel din urmă fir de păr îl dăduse pentru un pieptene cu diamante. 30 Se lumină de ziuă şi zânele dispărură într-un hohot de râs batjocoritor, lăsând în locul frumuseţilor înşelătoare, pentru care fata îşi dăduse o podoabă naturală, numai frunze veştede şi iarbă uscată. Soarele se arăta pe cer, iar biata fată plângea, plângea mereu. în zadar, căci acum nu-i mai rămăsese decât părerea de rău. 31 <titlu> COPACUL CARE CÂNTĂ, PASĂREA CARE VORBEŞTE ŞI APA DE AUR </titlu> Odată un împărat îşi luă rămas bun de la viaţă, lăsând în urma sa o fată pe care o chema Măria şi doi băieţi; pe cel mare îl chema Lucian iar pe al doilea Radu. Toţi trei copiii locuiau cu mama lor într-un vechi castel. Mama era bolnavă de multă vreme. Toţi doctorii de la curte, din toată împărăţia şi de prin ţări străine au fost chemaţi să o vindece. Unii spuneau una, alţii alta, dar nici unul nu putu să-i ghicească boala într-o zi, un călător care trecea prin oraşul acela află de la un hangiu cum că împărăteasa văduvă este pe moarte. Străinul se înfăţişă înaintea împărătesei şi spuse cu sfială. - Măria Ta, nu se află decât o singură scăpare pentru viaţa ta. Dacă vei izbuti să pui mâna pe cele trei lucruri minunate care se află în ţara lui Moş Crivăţ, şi anume: Copacul care cântă, Pasărea care vorbeşte şi Apa de aur. Atunci se va 32 întoarce veselia şi sănătatea în casa Măriei Voastre. împărăteasa îl răsplăti pe străin şi apoi se gândi pe cine să trimită să le aducă. Ea îi chemă la dânsa pe cei mai viteji voievozi dar toţi se lepădară de aşa ceva. - Dacă-i vorba pe aşa, spuse Lucian, băiatul cel mare, mă duc eu să le caut. Mâine dimineaţă plec şi să ştiţi că, dacă nu mă întorc în trei luni, să nu mă mai aşteptaţi. A doua zi încalecă pe calul cel mai voinic şi înarmat până-n dinţi se îndreptă spre ţara lui Moş Crivăţ. După opt zile, ajunse pe o câmpie întinsă şi pustie; nu se afla nimic pe ea; dar mai încolo se ridicau nişte stânci înşirate de parcă erau aşezafe de mâna omului. Şi totuşi se auzea vorbă omenească: - Degeaba, craiule Lucian! Tu n-ai să te întorci din călătoria ta. Degeaba ai venit! Neliniştit, craiul dădu pinteni calului spre stâncile din depărtare, dar glasurile se ţineau după dânsul, strigând întruna: "Degeaba ai venit până aici!". Deodată auzi în urma lui galopul unui alt cal. Se întoarse şi zări un bătrân care avea o barbă albă până la brâu. - Ce vrei de la mine, bătrânelule? 33 - Am o socoteală cu tine; să te întreb încotro alergi pe câmpia asta pustie? - Mama mea este bolnavă, iar eu mă duc în ţara lui Moş Crivăţ ca să iau de acolo trei lucruri care o vor însănătoşi pe mama mea: Copacul care cântă, Pasărea care vorbeşte şi Apa de aur. - Dar ştii, flăcăule, că întreprinderea ta e plină de primejdii? Stâncile acelea pe care le vezi în depărtare sunt voinici ca şi tine care au încercat să fure acele lucruri fermecate şi care au fost' preschimbaţi în stane de piatră, însă tu îmi placi; doresc să te ajut. Iată ce trebuie să faci: când ai să treci pe lângă călăreţii de piatră ei au să te strige pe nume. Tu să nu răspunzi; au să dea în tine, au să te scuipe, dar tu să nu cumva să întorci capul. Dacă vei

ţine seama de sfaturile mele vei ajunge nevătămat aproape de lucrurile fermecate pe care le cauţi. Craiul Lucian îşi luă rămas bun de la bătrân mulţumindu-i. Apoi ajunse în dreptul stâncilor despre care vorbise bătrânul. - Craiule Lucian, craiule Lucian, încotro te duci? strigară sute de glasuri. Dar el nu răspunse. Mai departe auzi alte strigăte şi începură să cadă pietre asupra lui. Nemaiputându-se stăpâni, el se întoarse şi fu prefăcut în stană de piatră. 34 *** Cele trei luni trecură repede şi craiul Lucian nu se mai întoarse. Fratele său, Radu, îşi luă rămas bun de la mama şi sora lui şi încalecă pe cel mai bun cal rămas şi plecă să-şi caute fratele şi cele trei lucruri fermecate. Ca şi fratele său ajunse pe câmpia cea pustie şi auzi aceleaşi glasuri care strigau: "Degeaba călătoreşti pe aici, craiule Radu!". Mergând mai departe se întâlni şi el cu bătrânul care-i dădu aceleaşi sfaturi ca şi fratelui său. Când trecu printre stânci suferi câtva timp toate încercările la care îl supuneau stâncile, dar la un moment dat nu a mai putut răbda şi s-a întors prefăcându-se şi el în stană de piatră. *** După ce trecură alte trei luni de la plecarea celui de-al doilea fiu, Măria, fiica împăratului, luă calul care mai rămăsese şi îmbrăcată voiniceşte merse în ţara lui Moş Crivăţ. Trei săptămâni trecură până să ajungă pe câmpia cea pustie. - încotro te duci, gingaşă crăiasă? încotro te duci? Degeaba călătoreşti! spuneau neîncetat glasurile. 35 Bătrânul îi ieşi şi ei în cale şi o învăţă ca să nu cumva să întoarcă capul orice s-ar întâmpla. Măria promise că aşa va face şi porni cu hotărâre spre stâncile vrăjite. începură ocările, loviturile cu pietre, scuipăturile. Dar Măria, înţeleaptă, îşi vedea de drum lăsând glasurile să urle şi să verse venin în urma ei. După ce trecu de stânci îl întâlni din nou pe bătrân care îi arătă unde se găsesc cele trei lucruri vrăjite. - Iată fântâna cu apa de aur, umple-ţi plosca şi, când te vei întoarce, aruncă câte o picătură pe fiecare stâncă şi atunci ai să vezi lucruri minunate. - Pasărea care vorbeşte să o iei cu colivie cu tot, ea se află sub arborele care cântă. Mai taie şi o ramură din copac, pe care trebuie s-o sădeşti în grădina mamei tale! După aceea bătrânul plecă iar fata făcu ce îi spusese el. Când ajunse la stânci aruncă câte o picătură de apă pe fiecare şi voievozii, călăreţii, domnitorii, craii şi împăraţii care fuseseră transformaţi în stane de piatră, înviară. Lucian şi Radu se întoarseră la palat împreună cu sora lor, care nu voise să se căsătorească cu nici unul dintre voievozii pe care îi scăpase de blestem. Cu ajutorul celor trei lucruri fermecate 36 împărăteasa se însănătoşi. Toată lumea vorbea de Măria că este o fată ce n-are pereche în lumea aceasta. După un an ea se mărită cu bătrânul pe care îl întâlnise în ţara lui Moş Crivăţ şi se povesteşte că după nuntă soţul s-a transformat într-un prinţ tânăr şi frumos. 37 <titlu> CĂPCĂUNUL CU UN OCHI </titlu> Un om odată, simţindu-şi sfârşitul aproape, i-a chemat lângă sine pe cei doi fii ai lui şi le-a spus: - Feţii mei, mult nu mai am de trăit. Vă las cu limbă de moarte să nu mergeţi la vânat în pădurea cea neagră şi deasă ce se vede spre miazănoapte. Dacă însă veţi fi nevoiţi să urmăriţi vreun vânat în acea pădure, să nu înnoptaţi acolo şi să plecaţi cât mai repede. Dacă însă fără voia voastră veţi fi siliţi să înnoptaţi în pădure, atunci fiţi cu ochii în patru şi să nu răspundeţi la nici o întrebare ce vi s-ar pune, indiferent de unde ar veni ea. Acestea fiind spuse, bătrânul îşi dădu sfârşitul. După ce l-au îngropat, fii lui îşi împărţiră sculele şi armele şi primul lor gând a fost să se ducă la vânătoare chiar în pădurea în care tatăl lor îi oprise să meargă. Tainica pădure îi infioră, dar cu toate acestea vânară toată ziua iepuri şi diferite păsări. Pe seară, fratele cel mic îi spuse fratelui său să asculte de sfatul tatălui lor şi să părăsească pădurea înainte de asfinţitul soarelui. Cel mare însă răspunse că e obosit. 38 Stătu sub un copac mare şi pregăti un foc ca să frigă vânatul ce-l împuşcase ca să-l mănânce. Când se înnopta bine şi băieţii erau gata să mănânce, auziră un glas văitându-se:

"Măi oameni buni, măi, care sunteţi aici, scă-paţi-mă că mă prăpădesc în pădurea aceasta." Fratele cel mare spuse: - Auzi? E vreun vânător rătăcit, hai să-i răspundem să vină la noi. Fratele cel mic zise: - Să nu-i răspundem. Ştii ce ne-a spus tata, să nu răspundem nimănui, să nu fie cineva care să vrea să ştie unde suntem ca să vină la noi să ne facă rău. Glasul se auzi din nou şi mai jalnic şi mai disperat. - Hai să-i răspundem, săracul, să nu moară, zise fratele cel mare. Când glasul se auzi a treia oară, mai stins, fratele cel mare răspunse: - Aici, măi, suntem aici! Vino aici! Nu apucară însă bine să mănânce cei doi fraţi că se pomeniră cu o namilă cu înfăţişare groaznică care avea numai un ochi. - Bună, flăcăi, zise el aşezându-se lângă cei doi fraţi care îngheţaseră de frică. Cât ai clipi din ochi uriaşul le şi mancă tot vânatul fript. Apoi le spuse: - Nu vă fie teamă de mine că nu vă fac nici un 39 rău. Puteţi să vă culcaţi şi eu vă voi păzi. Fraţii se ghemuiră unul lângă altul mai mult morţi de spaimă. Pe la miezul nopţii căpcăunul îi luă pe fiecare la câte o subţioară şi dispăru cu ei în întunecimea pădurii. Departe, într-o poiană frumoasă îşi avea uriaşul locuinţa înconjurată de ziduri groase şi înalte. Pe fratele cel mare căpcăunul îl puse să păzească vacile iar pe cel mic, oile, dar prin curtea. casei. Ca mâncare le dădea numai pâine şi nuci ca să se îngraşe. După o vreme fratele cel mic băgă de seamă lipsa fratelui mai mare. îl căută peste tot dar nu-l găsi. Când îl văzu pe căpcăun că-l mânca pe fratele său pe care îl fiersese într-o căldare, băiatul se îngrozi şi fugi în curte la oiţele lui. Seara uriaşul îi spuse că l-a trimis pe fratele său cu o scrisoare la o rudă a sa, dar băiatul ştia ce se întâmplase. Ce se gândi atunci copilul ca să scape de primejdie şi să-şi răzbune fratele, îl întrebă pe căpcăun cum se face că e aşa de voinic şi de tare şi are numai un ochi. Uriaşul oftă şi-i răspunse că a pierdut un ochi într-o luptă cu zmeii. Copilul îi povesti că o babă l-a învăţat să vindece orice boală de ochi cu nişte buruieni. 40 Uriaşul se învoi să fie vindecat de băiat. Copilul strânse la întâmplare câteva buruieni şi le fierse într-o oală, după care îi spuse căpcăunului să stea culcat şi să se lege la ochiul cel sănătos ca să nu fie stropit de acele leacuri. între timp, băiatul băgă în foc un cui mare de fier. Când cuiul se înroşi, cu scântei, iar uriaşul stătea liniştit legat la ochi, băiatul înfipse cuiul, prin cârpe, în ochiul cel sănătos al uriaşului. - Aoleo! M-ai orbit, hoţule, strigă căpcăunul întinzând mâinile să-l prindă pe băiat. Acesta fugi repede, dar uriaşul se ţinea după el auzind cum se ciocneau în sânul copilului nucile ce le avea la el. Băiatul aruncă nucile şi se opri iar uriaşul trecu pe lângă el. în curte băiatul căuta un mijloc de a scăpa dar poarta era încuiată şi zidurile erau înalte. După câteva ceasuri, căpcăunul se aşeză la poartă şi-i spuse băiatului să ia oile şi să plece la păşune. Avu însă grijă să pipăie fiecare oaie pe spinare. Băiatul, văzând că oile se vor termina şi va fi osândit să moară de foame, tăie repede o oaie, o jupui, îşi puse pielea oii pe spinare şi trecu astfel de controlul căpcăunului. Văzându-se liber, aruncă pielea oii şi strigă: - Mi-am răzbunat fratele pe care l-ai mâncat. - Ah! mi-ai scăpat pui de lele, scrâşni uriaşul. Fie, acum, uite, ca să-ţi dovedesc că nu sunt 41 supărat pe tine îţi dau acest inel de aur să-l ai de la mine. - Aruncă-l încoace, răspunse băiatul voios. - L-ai luat, întrebă uriaşul, să-l pui pe degetul inelar. - L-am pus, spuse copilul, şi acum rămâi cu bine. - Stai că n-am isprăvit încă, strigă căpcăunul. Şi începu să strige: - Ineluş, unde eşti? - încoace, încoace, răspundea inelul care era fermecat. Copilul o luă la fugă dar căpcăunul mergea după el, după glasul inelului fermecat. Băiatul se căznea să scoată inelul de pe deget, dar nu putea. Uriaşul întindea mâinile să-l prindă când deodată copilul scoase briceagul şi fără să stea prea mult pe gânduri tăie degetul cu inel şi-l aruncă într-o prăpastie din apropiere. Când uriaşul întrebă încă o dată unde se află inelul, acesta răspunse din fundul prăpastie!. Orbul, înaintând repede, căzu în prăpastie unde-şi găsi moartea. Băiatul scăpă, luă cirezile de vite şi se duse acasă.

îşi răzbunase fratele, dar multe păţise pentru că nu ascultase de sfatul părintelui său. 42 <titlu> CĂŢELUL ŞI ANTICARUL </titlu> Un negustor de antichităţi umbla într-o zi pe la ţară, spre a găsi câte ceva de cumpărat. Trecând pe lângă o casă ţărănească, el văzu un sătean bătrân care trăgea voios din pipă. Lângă el zări un căţeluş care mânca dintr-o străchinuţa. Dintr-o singură privire, anticarul băgă de seamă că străchinuţa era făcută dintr-un porţelan vechi şi foarte preţios. - Ce frumos căţeluş! Nu cumva o fi de vânzare? îl întrebă el pe sătean. - Ba aş putea să-l vând, răspunse săteanul cu ironie. - L-aş putea lua chiar acum? - De ce nu! Bineînţeles, dacă ne înţelegem la preţ. - Cât să-ţi dau pentru el? E încă mic. - Se va face mare şi frumos, aşa că dă-mi 3 franci. 43 - Bine, îţi dau cât ceri. Apoi dădu ţăranului banii, luă căţelul, se făcu că pleacă, apoi se opri şi spuse: - Dar cum să-l hrănesc? Eu mă duc cu trenul acasă şi n-am să am în ce să-i dau de mâncare! Cât să-ţi plătesc ca să-mi dai şi străchinuţa aia a lui? - Nu! spuse ţăranul mai şiret. Străchinuţa n-o dau căci cu ajutorul ei am vândut până acum peste o sută de căţei! Anticarul a rămas tablou. 44 <titlu> DOMNITA VOICHIŢA </titlu> într-o pădure întunecoasă, pe o stâncă înaltă, se afla un vechi palat. Aici trăia un împărat cu fiica sa, Voichiţa. Aceasta îi dădea multă bătaie de cap tatălui său pentru că, din toţi prinţii care o ceruseră de nevastă, ea nu alesese nici unul. Dorea însă să se mărite cu un prinţ de seamă şi cu inimă bună. într-o zi domniţa stătea în grădină şi citea nişte poveşti, căci îi plăceau foarte mult poveştile, în una dintre ele citi că un prinţ a plecat în lume ca să-şi caute o soţie. "Ah! am să fac şi eu la fel!" îşi zise ea şi se gândi ce trebuie să facă. îi era teamă că tatăl ei n-o va lăsa să plece şi îşi spuse: "Ei, când o vedea şi-o vedea că nu-i alt chip, o să mă lase!" Se duse în camera unde se păstrau armele familiei şi luă armura fratelui său, care murise în floarea vârstei. Bătrâna ei doică îi spusese multe despre el şi anume că semănase cu ea şi fusese cam tot aşa de înalt. Fără să stea pe gânduri, îşi tăie părul, îmbrăcă 45 armura fratelui său, se încinse cu sabia şi îşi puse coiful pe cap. Aşa îmbrăcată alergă la tatăl său care se sperie la vederea ei, crezând că era feciorul său mort. Auzind însă râsul argintiu al Voichiţei, se linişti. Când înţelese însă ce avea de gând să facă fata, se întrista foarte tare. Toate rugăminţile au fost în zadar căci Voichiţa ţinea morţiş la hotărârea ei. Peste câteva zile îşi luă rămas bun şi porni în lume. Merse ea o zi de vară până-n seară, dar când soarele asfinţi o cam prinse frica, îşi făcu însă curaj şi, punând sabia lângă dânsa, se culcă în iarba moale şi adormi dusă. A doua zi porni mai departe şi a treia zi ajunse la un palat mare. Auzind că împăratul căuta un copil de casă ca să-l dea tovarăş feciorului său, Voichiţa se înfăţişă împăratului şi acesta o primi la curtea lui. Voichiţei îi spuneau acum Voicu. Avea să-l însoţească peste tot pe prinţul Radu, dar în curând văzu că acesta era îngâmfat, răutăcios şi nedrept. Ar fi vrut să plece de acolo dar nu era lucru uşor. Radu nu-l putea suferi pe frumosul copil de casă şi Voicu avea să îndure multe din cauza aceasta. într-o zi Radu se prefăcu că îi lipseşte un inel preţios şi puse vina pe Voicu, că el i l-ar fi furat. Bietul Voicu se jura pe ce avea el mai scump că nu l-a luat, că nici nu l-a văzut măcar. Radu însă nu-l luă în seamă şi, căutând în buzunarul lui 46 Voicu, scoase de acolo inelul. Săracul Voicu rămase năucit şi nici nu mai încercă să se apere cunoscând sufletul hain al prinţului. Acesta se plânse tatălui său iar sărmana copilă se pomeni aruncată într-un turn întunecos unde o păzea o babă. Vă puteţi închipui ce chin era pentru Voichiţa, veselă şi plină de viaţă, în turnul acela pustiu. Când mai vedea şi chipul înfiorător al zgripţuroaicei, nenorocirea ei nu mai avea margini. Baba o certa şi era mereu nemulţumită.

în nenorocirea sa fata îşi aduse aminte de tatăl ei, de grădină şi de castel şi vărsa lacrimi amare. într-o zi auzi nişte zgârieturi în perete, întor-cându-şi ochii, văzu o labă care se căznea să facă o gaură în perete şi nu peste mult timp se pomeni în odaie cu un căţel care se gudura pe lângă ea. Din lătratul lui parcă se înţelegea: "Hai cu mine! hai cu mine!" Voichiţa se gândi o clipă, apoi îşi zise: - Ei, ce are să fie! Mai rău ca aici nu va fi! şi ieşi prin gaură, luându-se după câine. N-apucă să iasă bine că o auzi pe zgripţuroaică, ţipând ca din gură de şarpe. Voichiţa porni după câine pe un gang îngust şi scund şi se pomeni deodată într-o peşteră mare unde totul era de aur, sclipitor: pereţii, mesele, scaunele, până şi patul şi perdelele erau de aur. - Să nu pui mâna pe nimic! latră câinele. Voichiţa, deşi ar fi vrut să ia ceva din minunăţiile 47 acelea, se stăpâni şi, lipindu-şi mâinile de trup, aşteptă să vadă ce se întâmplă. Era tare obosită şi încercă să se aşeze pe jos să doarmă, dar câinele lătra aşa de tare încât Voichiţa se opri imediat. Câinele sărea şi dădea mereu târcoale patului. Voichiţa, curioasă, se apropie să vadă ce este. în pat era un tânăr prefăcut şi el în aur, numai faţa era vie. Tânărul deschise ochii şi murmură: - Azi este cea din urmă zi. Dacă nu mă scapă nimeni, sunt pierdut! La vederea tânărului, inima Voichiţei se umplu de milă. Ar fi dat totul ca să-l scape. Dar ce putea face? în acel moment, unul din pereţii de aur se nărui şi înaintea ochilor domniţei apăru o grădină minunat de frumoasă, încântată, Voichiţa vru să alerge în grădină. Dând însă cu ochii de tânărul care pălea din ce în ce mai tare se opri. Câinele lătra: - Nu pleca! Nu pleca! Apoi prinse a vorbi omeneşte: - Mântuieşte pe stăpânul meu! Dacă azi apune soarele, el nu mai poate fi scăpat, căci atunci se duce din el cea din urmă scânteie de viaţă. Un vrăjitor ne ţine fermecaţi aici. Vrăjitorul acesta ceruse de soţie pe preafrumoasa soră a prinţului. Acesta nu voise să i-o dea şi îl îmbiase cu aur. Lacomul vrăjitor primi aurul şi 48 <poza>Domnita Voichita si doica ei </poza> 49 făgădui că nu o va mai supăra pe sora prinţului, în curând însă se răzgândi şi ca să se răzbune îl vrăji pe prinţ să rămână în acea peşteră şi să se prefacă încetul cu încetul în aur. Această vrajă s-ar fi destrămat numai dacă înainte de un an ar fi venit un om care să iubească mai mult oamenii decât aurul. Căci vrăjitorul îşi închipuia că acest lucru era cu neputinţă. "Azi se împlineşte anul, spuse câinele, şi din această seară peştera nu se va mai deschide. Dacă vrei să ne scapi, grăbeşte-te. Uite acolo afară, un şarpe păzeşte un fel de praf. Smulge-i-l, dar să nu scoţi o vorbă, şi presară-l pe aici. Voichiţa nu stătu mult pe gânduri, căci voia să-l scape pe prinţ. Ieşi încet din peşteră şi văzu un şarpe mare care stătea culcat la soare şi se uita ţintă la ea iar lângă şarpe cutia de aur în care era praful. Cu mult curaj, ea sări sprintenă ca o pisică într-un pom înalt. Şarpele văzând-o vru să o mănânce. Luă cu colţii cutia de aur şi se căznea să se urce la Voichiţa. Deodată şarpelui îi căzu cutia din gură. Dintr-o săritură Voichiţa fu jos, înhaţă cutia şi fugi în peşteră. Şarpele, după ea. Voichiţa stătea cu cutia în mână şi nu ştia cum s-o deschidă. Mâinile îi tremurau, dar până la urmă reuşi, deschise cutia şi împrăştie praful pe jos. Auzi o detunătură şi, când se trezi din leşin, îl văzu pe prinţ şi pe drăgălaşa sa soră care se aple50 cau cu iubire deasupra ei. Aceştia îi povestiră ce se întâmplase, în faţa palatului, unde se pomeni după dezlegarea farmecelor, poporul se veselea căci prinţul era foarte iubit. Iar când acesta o ceru de soţie, ea răspunse din toată inima "Da!". Bucuria mare a fost când Voichiţa s-a întors acasă la tatăl ei, unde până şi florile din grădină strigară care mai de care: - Bine ai venit! Bine ai venit! 51 <titlu> PREA MULTĂ VORBĂ PENTRU UN LUCRU DE NIMIC </titlu> Un măgăruş şedea odată nemişcat, gânditor, cu botul sprijinit de un par al gardului. - La ce s-o fi gândind prostuţul? întrebă iedul, care, de câtăva vreme, îl privea mirat. - Numai eu ştiu! interveni mânzul. El se gândeşte la loviturile pe care le-a primit ieri, din pricina stângăciei lui.

Căci ştiţi ce-a făcut? A răsturnat ca un neghiob căruciorul cu zarzavaturi la care era înhămat! De altfel aceasta i se citeşte destul de bine pe faţa lui mohorâtă... - Fac prinsoare că nu-i aşa, zise la rândul ei o puicuţă moţată. El visează cât e de fericit că se află cu noi aici. Nu citiţi asta în ochii lui? Aceste diferite păreri atraseră atenţia câtorva 52 cai care şedeau priponiţi în apropiere. Fiecare dându-şi câte o părere şi ţinând morţiş la ea, de la o vreme se iscă o ceartă aprinsă. O vacă, intrând şi ea în vorbă, avu ideea că cel mai bun lucru ar fi să se ducă cu toţii la măgăruş, să le spună el la ce se gândeşte, fiindcă nimeni n-ar putea să ştie aceasta mai bine decât el. Se duseră deci şi-l întrebară: - Hei, cumetre, de un ceas ne certăm aici ca să aflăm la ce te gândeai dumneata adineaori şi fiecare dintre noi a avut câte o părere. N-ai putea să ne dumireşti chiar dumneata, ca s-o ştim mai bine? Măgăruşul, dând de câteva ori din cap, greoi, ca un gânditor, le răspunse: - Drept să vă spun, domnilor, eu nu mă gândeam la nimic!... 53 <titlu> CEASORNICUL FERMECAT Poveste cehoslovacă </titlu> A fost odată un om foarte bogat care avea trei copii. Pe cel mare îl trimise să colinde lumea; băiatul îşi luă lumea în cap şi timp de trei ani nu se mai ştiu nimic de el. După trei ani, se întoarse îmbrăcat ca un prinţ. Tatăl lui, pentru a-l răsplăti pentru purtarea lui cea bună, dădu în cinstea lui un ospăţ mare, la care chemă toate neamurile şi toţi prietenii. După ospăţ, băiatul mezin îl rugă pe tatăl lui să-l lase şi pe el să se ducă în lume. Tatăl, auzin-du-l, se bucură mult, îi dete tot ce-i trebuia pentru drum, iar la plecare îi spuse: - Dacă ai să te porţi bine ca fratele tău cel mare, la întoarcere am să-ţi fac aceeaşi cinste ca şi lui. El făgădui tatălui său că îşi va da toată silinţa. Purtarea lui timp de trei ani fu foarte bună, aşa că se reîntoarse acasă îmbrăcat prinţ. Tatăl lui fu foarte mulţumit şi dădu în cinstea lui un ospăţ şi mai mare. 54 Fratele cel de-al treilea era un nerod, îl chema Ionică. Nu făcea altceva decât să se murdărească cu cenuşa din vatră. Ceru şi el voie tatălui său să se ducă în lume. Tatăl îi spuse: - Du-te, dacă vrei, nerodule! Dar ce ai să câştigi tu în lume? Ionică se făcu că nu ia în seamă vorbele tatălui lui şi se hotărî să plece. Tatăl îl lăsă să plece, bucuros că scapă de el, şi îi dete din belşug tot ce-i trebuia pentru drum. Merse el până ce văzu pe o câmpie nişte ciobani, care voiau să omoare un câine, îi rugă să nu-l omoare şi să i-l dea lui. Ciobanii se învoiră. Ionică îşi văzu de drum înainte, urmat de câine. Mai departe Ionică văzu nişte oameni care voiau să omoare o pisică; se rugă şi de ei să n-o omoare şi să i-o dea lui. Apoi plecă mai departe urmat de câine şi de pisică. După o vreme, Ionică se întâlni cu nişte oameni care voiau să omoare un şarpe. El se rugă de ei să-l cruţe şi să i-l dea lui. Ionică îşi continuă drumul urmat de câine, de pisică şi de şarpe. Venind toamna, când toţi şerpii se ascund în găuri, şarpele îi spuse lui Ionică. - Trebuie să mă duc la regele nostru care mă va întreba unde am stat atâta vreme pe afară, căci toţi şerpii s-au întors acasă, numai eu nu. Am să-i 55 spun că am fost în primejdie de moarte şi că numai tu m-ai scăpat. Regele te va întreba ce vrei ca răsplată. Tu săi ceri ceasul care este atârnat de perete. E un ceas fermecat: cum îl întorci, ţi se împlineşte tot ce doreşti. Lucrurile se întâmplară aşa cum se învoiră şi acum Ionică avea ceasul. Cum ieşi din gaura regelui şerpilor, Ionică dori să încerce puterea ceasornicului. îi era foame. Ionică întoarse ceasul. Se gândi ce bine i-ar prinde să zărească în livadă în care se afla o bucată de pâine, o bucată de carne şi o sticlă de vin. Cât ai clipi din ochi, toate acestea erau în faţa lui. Vă închipuiţi bucuria sa. Se făcu noapte. Ionică întoarse ceasul şi se gândi ce bine i-ar prinde o cameră cu un pat cu aşternuturi curate, şi pe deasupra şi o cină bună. Cât ai clipi din ochi, tot ce gândi Ionică se înfăptui ca prin minune. A doua zi Ionică se gândi să se întoarcă la tatăl său, gândindu-se deja la ospăţul ce-l aştepta. Dar cum se întoarse cu hainele cu care plecase, tatăl său nici nu-l băgă în seamă, ba chiar era supărat pe el. Ionică se aşeză lângă vatră şi se murdări din nou cu cenuşă.

A treia zi, cum se plictisea foarte tare, Ionică scoase din buzunar ceasornicul şi începu să-l întoarcă. Se gândea ce bine ar fi să aibă un palat mare şi în palat mese cu mâncăruri alese. Cât ai 56 <poza>Ceasornicul fermecat, o pisica si un caine</poza> 57 clipi din ochi toate se făcură după voia lui. Ionică se duse la tatăl lui şi îi spuse: - Tu nu mi-ai dat nici un ospăţ, îngăduie-mi să-ţi dau eu unul. Vino să-mi vezi casa şi masa. Tatăl rămase uimit şi dori să afle de unde atâta bogăţie pe capul fiului său, dar ionică nu-i răspunse. La urmă îi spuse să cheme toţi prietenii şi toate neamurile la ospăţ. Toată lumea se minună de atâta bogăţie, în mijlocul ospăţului Ionică spuse tatălui său să-i cheme la masă şi pe rege şi pe domniţă, fiica acestuia, întoarse apoi şurubul ceasului şi numaidecât răsări ca din pământ o caleaşca împodobită cu aur şi argint. Regele şi fiica lui fură foarte miraţi de frumuseţea caleştii şi primiră bucuroşi să vină la masă la Ionică. Ionică întoarse şurubul ceasornicului, dorind ca drumul până la uşa palatului său să fie pavat cu marmură. Regele, regina şi domniţa se mirară foarte tare de acest drum minunat şi de palatul unde îi aştepta Ionică. După masă, regele îi propuse lui Ionică să se căsătorească cu domniţa. Cum spuse, aşa se şi făcu. Domniţa se căsători cu Ionică. Dar Ionică era cam prost şi nevasta lui se plictisea, într-o zi ea îl întrebă în ce îi stă puterea de a ridica din nimic palate minunate şi de a dobândi atâtea lucruri preţioase. Ionică îi spuse povestea ceasornicului. Ea nu se mai gândea decât cum să 58 pună mâna pe ceasornicul fermecat. într-o noapte fură ceasornicul şi îi ceru o caleaşca cu patru cai şi plecă spre palatul tatălui ei. Ajungând la malul mării, întoarse ceasornicul şi îi porunci să întindă un pod iar în mijlocul mării să înalţe un castel minunat. Cum dori aşa se şi făcu. Domniţa intră în castel, întoarse ceasornicul şi podul dispăru. Ionică rămas singur era tare amărât. Toată lumea îşi bătea joc de el. Nu-i mai rămăsese decât câinele şi pisica, cărora le scăpase odinioară viaţa, îi luă cu el şi plecă departe, cât mai departe de toţi cei care râdeau de el. Ajunse într-un pustiu şi văzu un stol de corbi care zburau spre un munte. El auzi cum un corb întârziat le spunea celorlalţi că a rămas în urmă. din cauză că a văzut în mijlocul mării un palat minunat şi a poposit puţin acolo. Ionică se gândi că trebuie să fie palatul nevestei lui şi porni spre mare. La ţărmul mării el spuse câinelui: - Tu ştii să înoţi, iar tu, pisico, eşti uşoară, încalecă pe câine şi duceţi-vă la castelul din mijlocul mării. Acolo căutaţi ceasornicul, puneţi mâna pe el, şi aduceţi-l la mine. Cum spuse aşa se făcu, dar domniţa îi văzu, duse ceasornicul în pivniţă şi îl încuie într-o ladă. Pisica se strecură şi ea în pivniţă. Cum plecă domniţa, pisica zgârie lada până când făcu o 59 gaură. Pisica apucă ceasornicul cu dinţii şi aşteptă să vie domniţa. Când aceasta deschise uşa, pisica o zbughi afară cu ceasornicul în gură. Găsindu-l pe câine, îi spuse că trebuie să treacă marea, dar să nu cumva să-i vorbească în timpul drumului. Acesta se abţinu până ajunseră aproape de mal, când o întrebă pe pisică dacă a luat ceasornicul. Pisica răspunse "Da" şi ceasornicul căzu în mare. Când ei se certau pentru prostia care o făcuseră, iată că apare un peşte lângă mal. Pisica hăţ! îl înhaţă. - Lăsaţi-mi viaţa se rugă peştele, că am nouă copilaşi. - Ţi-o lăsăm, răspunse pisica, dacă ne găseşti ceasornicul. Peştele le aduse ceasornicul. Ionică îi întoarse şurubul, poruncind ca marea să înghită castelul domniţei împreună cu tot ce se găsea în el. Ionică se întoarse acasă cu ceasornicul, câinele şi pisica şi trăiră cu toţii nedespărţiţi şi fericiţi. 60

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful