Invaţă-mă să mă rog! (Luca 11.

1)

Textul biblic povesteşte această întâlnire în foarte puţine cuvinte.

Deşi scurtă, povestirea conţine însă una din învăţăturile cele mai
surprinzătoare din Evanghelie.

Acel ucenic crezuse până atunci că ştia să se roage. Se ruga de mai

multe ori pe zi, chiar din cea mai fragedă copilarie. Rugăciunea făcea
parte din rutina sa zilnică. Pronunţase mii de rugăciuni la serviciile
religioase, în cadrul familiei sau în particular.

Deşi rugăciunile păreau să reprezinte mult în viaţa sa, în realitate

aproape că ar fi putut să renunţe la ele fără ca existenţa sa să se schimbe
prea mult.

Rugăciunea în sine îi insufla respect. Îi dădea inclusiv un plăcut

sentiment de pace. Când se afla în pericol şi apela la Dumnezeu, lucru pe
care-l făcea aproape fără să îşi dea seama, simţea o senzatie
reconfortantă că cel puţin îşi făcuse partea sa. Şi până atunci nu avea
probe clare că acele rugăciuni n-ar fi servit la ceva. Pentru el, aceasta
însemna a te ruga.

Acum după ce văzuse pe Isus rugându-se, descoperise că acelea

erau doar pseudorugăciuni. Că a te ruga cu adevărat era altceva.

De-a lungul vieţii sale cu Isus, avea să înveţe că atunci când trebuie
să renunţi la anumite faţete ale vieţii spirituale şi să rămâi doar cu
esenţialul, ceva ce se poate păstra chiar şi în cea mai mare singurătate,
sau în închisoare, când nu e posibil să te bazezi pe nimeni şi nimic, atunci
se poate face abstracţie de tot, cu excepţia rugăciunii, adevărata alinare a
sufletului.

Experienţa sa avea să-i demnonstreze, într-un mod din ce în ce mai

clar, că în faţa rugăciunii totul este secundar.
 Este posibil să fii credincios fără să te înscrii intr-o confesiune
religioasă. Este posibil să accepţi scara de valori a unei religii fără să
împlineşti ritualurile ei. Dar nu este posibil să ai o viaţă spirituală
autentică fără să te rogi.

Între credincioşii care rămân în societatea noastră sunt mulţi cate

practică încă cremoniile religiilor lor. Unii inclusiv asistă în mod regulat la
serviciile religioase. Dar câţi sunt cei care trăiesc în mod profund
rugăciunea.

Dacă religia = relaţie, rugăciunea este trăirea care concretizează

această relaţie.

De aceea în timpul lucrării Sale Isus insistă mult asupra importanţei

rugăciunii.

Scopul ei principal este să ne aproprie de Dumenzeu. Astfel spus,

lucrul acesta pare foarte uşor, dar nu este chiar aşa. Pentru că dacă
această comunicare nu se produce, rugăciunea rămâne doar o formulă, o
rutină, o închinare. Nimic mai mult. Continuă să fie bună, ca orice obicei
bun, chiar dacă se practică în mod automat. Dar, în realitate, dacă ceea ce
numim rugăciune nu ne pune în relaţie cu cineva, nu este decât
autosugestie, iluzie, o terapie ca oricare alta. Şi este dureros că, în loc de
a intra într-o comuniune privilegiată, ne găsim în faţa unui gest care nici
măcar nu reuşeşte să ne pună în contact cu noi înşine.

În schimb, dacă rugăciunea este o întâlnire, atunci se transformă în

ceva deosebit de important, pentru că nu se încearcă altceva decât
contactul cu izvorul de energie al universului. Izvorul valorii si dragostei.

În aceste sens, a mă ruga înseamnă să recunosc că nu sunt centrul

lumii mele. Că centrul existentei mele se află infinit în afara şi deasupra
mea, dar, în acelaşi timp, atât de aproape şi atât de înlăuntrul meu, că pot
intra în contact cu el, în orice moment, într-o clipă. Astfel, a mă ruga
înseamnă să recunosc că viaţa mea este mai mult decât ceea ce eu percep
în experienţa mea de fiecare zi.

Cine nu se roagă nu-şi dă seama de ceea ce pierde. Viaţa sa poate fi

din punct de vedere moral curată, plină de valori. Dar îi va lipsi
profunzimea.

Atunci de ce nu ne rugăm?

Lipsă de timp, lipsă e chef şi lipsă de concentrare. Nu sunt acestea şi

problemele noastre?

O povestire plină de umor ilustrează ceea ce vreau să spun. În

povestire, agenţii infernului încredinţează unui biet diavol începător
prima sa misiune. Trebuie să încerce să atace un tânar bun prin natura sa
şi excepţional de sănătos.

Tânărul duce o viaţă spirituală autentică. Cazul este atât de dificil că

diavolul învăţăcel apelează la ajutorul unchiului său, un demon expert.
Demonul recomandă nepotului său să-şi concentreze în special atacurile
asupra momentelor de rugăciune ale tânărului după urmatoarea
strategie:

 În primul rând trebuie să încerce să-l facă pe tânăr să nu se roage,

să fie atât de ocupat, făcând chiar şi lucruri bune, încât să nu-i
rămână timp. Şi când totuşi se va ruga, să fie atât de grăbit să
termine, încât rugăciunea sa să fie cât mai rapidă şi rutinară, în aşa
fel învât să nu reuşească să intre în contact cu „Duşmanul”, căci
dacă intră în comuniune cu Dumnezeu, nu există demon care să se
pună cu el.
 În al doilea rând, dacă nu reuşeşte să-l facă pe tânăr să nu se mai
roage, trebuie să încerce să-l facă să-şi piardă cheful. Să se simtă
obosit sau descurajat în aşa fel încăt să lase rugăciunea pentru alt
moment.
  În final, dacă în ciuda tuturor încercărilor nu reuşeşte, trebuie să
încerce să-l distragă oricum ar fi pentru a nu se putea concentra.

Să ne imaginăm un prieten care niciodată nu doreşte să stea de

vprbă cu noi şi care, atunci când o face, pierde firul conversaţiei sau nu
ascultă ceea ce îi povestim.
L-am putea suporta mult timp? Totuşi această atitudine, care ni se
pare insuportabilă în relaţiile cu oamenii, apare normală în relaţia noastră
cu Dumnezeu.

Când copii, învăţam să ne rugăm, făceam confuzie între timpul si

conţinutul rugăciunii. De mai multe ori seara, înainte de culcare, ne
plecam pe genunchi şi ziceam:
-- Mulţumim Doamne pentru aceste daruri de mâncare...
Sau, tot aşa, aşezându-ne dimineaţa la micul dejun ne rugam:
--Păzeşte-ne în această noapte pentru ca să ne putem odihni...

Aceasta în contextul anecdotic al copilăriei, ne face să zâmbim. Dar

ne demonstrează un început greşit al prespectivei de ceea ce înseamnă să
te rogi. Copilul recită o formulă. Răspunde la un reflex condiţionat,
punând caseta cu rugăciune şi nimic mai mult. Nu are clar în conştiinţă că
trebuie să intre în contact cu cineva.
Nouă ni se întâmplă la fel. De multe ori când ne rugăm , pierdem
firul, pentru că ne lipseşte acelaşi concept. Uităm că rugăciunea este mai
mult decât un text care se spune; este o întâlnire care se trăieşte. Este
mai mult comuniune decât comunicare.
Dacă am fi conştienţi de această realitate, rugăciunea nu ar fi
rutinară, apăsătoare şi nici forţată. Dacă ne-am da seama ca în acel
moment privilegiat Creatorul universului acceptă să ne asculte, să
vorbească cu noi şi să ne ofere atenţie tot timpul cât dorim, viaţa noastră
spirituală s-ar transforma complet.
 Una dintre descoperirile cele mai umilitoare şi în acelaşi timp care
m-a îmbogăţit, pe care am facut-o analizănd Evanghelia, a fost să-mi dau
seama că unele din rugăciunile mele sau altele pe care le-am auzit, sunt
păgâne. Păgînii din antichitate oferau sacrificii împreună cu rugăminţi
dumnezeilor lor pentru a le cere ceva, a-i îmbuna sau a-i face să-şi
schimbe atitudinea. Oare rugăciunile noastre nu par a fi decât niste
eforturi pentru a-L sensibiliza pe Dumnezeu cu privire la situaţiile care
parcă nu-L afectează?
Multe din rugăciunile noastre mi se par păgâne pentru că se exprimă
la modul imperativ. Toate sund ordine si comenzi Ne rugăm ca şi când ar
trebui să-L schimbăm pe Dumnezeu, uitând că cei care trebuie schimbaţi
suntem noi. Cerem, rugăm şi suplicăm, într-o încercare aparentă de a-L
influenţa să acţioneze. Asta înseamnă să-L tratăm ca păgânii. Sau chiar
mai rău.
În acest sens, unele din rugăciunile noastre ar putea să pară
jignitoare:
-Doamne, pleacă-te să asculţi pe copiii Tăi...
Îndraznim să tratăm pe Dumnezeu, care s-a sacrificat pentru a veni
la întâlnirea cu noi, pe Dumnezeu pe care Îl rănim în mod constant cu
respingerile şi aroganţa noastră, ca pe un tiran distant pe care-l poţi
scoate din indiferenţa sa doar cu suplicii.
- Te rugăm pentru pacea lumii.
Ca şi când ar fi necesar să-I trezim interesul pentru pace, când El de
mii de ani încearcă să ne convingă de stupiditatea discordiilor noastre.
Dacă am înregistra unele din rugăciuniele noastre şi le.am analiza la
rece, ne-ar lăsa impresia că ne credem mai buni decât Dumnezeu:
- Doamne, ai milă de copiii care suferă ... Ai milă de cei săraci şi în
nevoi.
De fapt, îi spunem lui Dumnezeu să fie mai uman, să reacţioneze şi
să ia măsuri. Ca şi când El ar fi marele obstacol care împiedică lucrurile să
funcţionze mai bine. Pentru că, raportat la noi, se pare că-I lipseşte
sensibilitatea sau că nu are suficientă milă.
Cu alte cuvinte, atunci când o rază din dragostea Sa infinită, din
teribila Sa suferinţă pentru mizeria din lume, în sfârşit ne ajunge şi ne
mişcă, fugim cu durerea noastra şi-I spunem:
- Mişca-te, fă ceva pentru aceşti nenorociţi.
În inconştienţa noastră îi cerem să intervină în locul nostru. Pentru
că e mult mai uşor să zici: „Doamne, adu-ţi aminte de săraci”, decât sa
faci ceva pentru ei. Ni se pare că zicând: „Ai grijă de cei în nevoi”, ne-am
împlinit partea pe care o aveam de făcut. Şi că cererea noastră este chiar
de mare valoare. Oare problema este străinăde noi, fiinţeleumane? N-ar fi
mai onest să zicem: „Doamne, gândindu-mă la săracii care mă
înconjoară, te rog să mă ajuţi să descopăr ce pot să fac pentru ei, pentru a
repara această situaţie de nedreptate pe care Tu o urăştişi de care şi eu
sunt vinovat, din cauza lipsei mele de solidaritate?” E grotesc să constaţi
că a te ruga s-a transformat în a-i aminti lui Dumnezeu datoriile Sale.
- Doamne, nu părăsi biserica Ta!
Cine oare riscă lucrul acesta? El sau noi?
Din fericire, în mila Sa ne ascultă şi ne înţelege în ciuda a ceea ce Îi
spunem. Dar dacă vrem să aprofundăm relaţia noastrăcu El, nu putem să
ne mulţumim cu repetarea unor pomelnice superficiale. Trebuie să-L
rugăm să aibă răbdare şi să ne înveţe să ne rugăm. Pentru că aşs cum
spune Pavel, „nu ştim să ne rugăm cum trebuie” şi avem nevoie de Duhul
Sfînt, care să ne ajute să rectificăm rugăciunile. (Rom 8,26) Cu cât suntem
mai conştienţi de nevoia noastră de a reînvăţa să ne rugăm, cu atât mai
sensibili vom fi la vocea Duhului. Iar când vom începe să ne rugăm într-un
mod superficial şi negândit, acesta ne va ajuta să ne schimbăm tonul şi să
ne concentrăm. Astfel, rugăciunea noastra va începe să semene cu o
conversaţie adevărată cu o Fiinţă inteligentă, care ştie foarte bine ce
nevoi au ceilalţi şi în primul rând de ce picior şchiopătăm noi.
 Şi rugăciunea nu înseamnă atât a vorbi cât a asculta. Nu atât acere,
cât a primi. Nu atât a chema pe Dumnezeu, cât a răspunde la chemarea
Sa.
E păcat ca deseori ne limităm la a lansa rapid rugăciunea noastra
fără a aştepta răspunsul Lui. Ne lansăm mesajul pe „robotul telefonic” al
cerului şi ne întoarcem imediat la treburile noastre.
Mă tem că de multe ori rugăciunile noastre sună cam aşa: lansăm
chemarea şi până când Cineva vine să ne răspundă, noi deja am plecat...
A te ruga înseamnă să te încredinţezi lui Dumnezeu. Nu să încerci să-
L manipulezi, nici să-L faci să-şi schimbe planurile, pentru a acţiona după
voia noastră. A te ruga înseamnă să devii conştient de voinţa Sa şi să te
oferi pentru a o împlni.
Rugăciunea care m-a impresionat cel mai mult este cea a unui
bătrânel care zicea:
- Doamne, iată, aici este Ion. Aici mă aflu. Fără îndoială, pentru a
duce mai departe lucrarea Ta există persoane mai experte, mai abile si
mai sigure decât mine. Poate că eu nu-Ţi servesc prea mult, dar sunt aici.
Învaţă-mă ce pot să fac.
Aceasta începe deja să sune a „te ruga aşa cum trebuie”.
Răspunde Dumnezeu întotdeauna la rugăciunile noastre? Unii spun
că aceasta depiunde de credinţa, sinceritatea, umilinţa şi disponibilitatea
noastră. Eu aş zice totuşi că El ne răspunde mereu, dar ca părinte este
prea bun şi prea inteligent pentru a ne da tpt ce-I cerem, chiar daca Îi
cerem cu toată candoarea şi forţa necesară. De multe ori ne dă doar ceea
ce ne trebuie. Şi de multe ori răspunsul Său este NU. Există şi unii care se
plâng şi zic:
- Eu m-am rugat de multe ori, şi de foarte puţine ori am primit
răspuns.
 Nu ştiu dacă s-a răspuns la toate cererile sau nu. Ceea ce ştiu este
că, dacă rămîn cereri fără răspuns, nu sunt mai multe cele pecare le
facem noi lui Dumnezeu, ci cele pe care ni le face El nouă.
Înaintea tăcerii Lui aparente, Isus ne îndeamnă să ne rugăm
neîncetat, adică să menţinem relaţia, ştiind că El ne va ajuta să acceptăm
rewalitatea în care ne-a fost dat să trăim şi s-o depăşim. Pentru că a te
ruga neîncetat nu înseamnă că Dumnezeu va ceda la capătul a unei lungi
şi apăsătoare insistenţe din partea noastră, ci înseamnă că putem să-I
simţim prezenţa în orice împrejurare: spălând farfuriile, conducând
maşina, muncind sau studiind.
„A te ruga neîncetat” nu înseamnă că este necesar să închizi ochii
sau să te aşezi pe genunchi. Importantă este mai degrabă dispoziţia
interioară decât poziţia pleoapelor sau a picioarelor.
„A te ruga neîncetat” este pur şi simplu să te menţii dechis
dialogului, să fii dispus să-L asculţi şi gata să-I serveşti.
Ca urmare, dacă a te ruga înseamna să te aproprii de Dumnezeu şi
să te deschizi influenţei Sale, atunci cele mai eficiente momente vor fi
întâlnirile noastre în singurătate cu El.
Unii obiecteză, cu o anumita ironie, că dacă Dumnezeu ştie totul,
atunci pentru ce să te mai rogi?
Din nou reminescenţe ale ideilor păgâne. Pentru că a te ruga este
mai puţin a informa şi mai mult a împarţi. Este să ducem nevoile noastre
la izvorul tuturor soluţiilor. Să conectăm viaţa noastră la originea vieţii. Să
ne purificăm dragostea omenească, întotdeauna condiţională si egoistă,
în singurul topitor al dragostei necondiţionale şi generoase.
Esenţialul într-o relaţie nu este a monologa înaintea celuilalt, ci a
împarţi trăirile noastre cu el. Acest lucru este adevărat chiar şi în
rugăciunile de mărturisire. Dumnezeu nu ne cere să ne confesăm Lui că
are nevoie. Confesiunea este necesară pentru creşterea noastră
spirituală; nu doar pentru iertarea şi pacea pe care ne-o aduce, ci pentru
că ne oferă ocazia necesară de a ne autoevalua. Deschizându-ne în mod
sincer lui Dumnezeu, meditând la voinţa Sa, vedem mai clar situaţia
noastră. Atunci El poate să-Şi exercite influenţa asupra noastră şi să ne
ajute să depăşim problemele. A te ruga nu înseamnă să meditezi în gol.
Cosmonauţii lansaţi în spaţiu ştiu că este fundamental să menţină
legătura cu baza de lansare. Pentru a realiza cel mai mic gest, depind de
această legătura. A pierde înseamnă dezintegrarea în atmosferă.
Cum în cazul nostru consecinţele unei astfel de rupturi nu se văăd
imediat, acordăm puţină importanţă păstrării sua pierderii contactului cu
centrul energiei universului, baza noastră de lansareşi destinul nostru
final. Din cauza aceasta percepţia noastră spirituală are o rază atât de
scurtă şi se dezintegrează atât de uşor.
Ca şi ucenicul din povestriea noastră, poate că multora dintre noi
ne-ar fi necesar să-L căutăm pe Isus şi să-I zicem:
- Învaţă-mă să mă rog. Ajută-mă să trăiesc o relaţie cu Tine. Învaţă-
mă să vad cât de mult am nevoie de această întâlnire, de această legătură
spirituală pentru a-mi încărca bateriile cu putere, bucurie, dragoste,
pentru ca viaţa mea in contact cu a Ta să fie de fiecare dată mai plină.