c
c

c
c
Sistemul politic conform teoriei despre sisteme politice este cel mai important din sistemele
sociale, deoarece in cadrul lui se desfasoara cele mai importante procese , se adopta deciziile ce
influenteaza soarta societatii si a fiecarui individ. Acesta constituie un organism politic integru
prin intermediul caruia se infaptuieste conducerea , dezvoltarea politica, economica, culturala a
societatii : Temelia sistemului politic o formeaza relatiile politice ce se stabilesc intre diferite
clase sau grupuri sociale, determinate de puterea politica si mai ales de puterea de stat.
Institutiile politice constituie o componenta importanta a sistemului politic , indicînd nivelul de
organizare politica a societatii respective. Institutiile centrale ale sistemului politic sunt: statul ±
nucleul sistemului, partidul , grupul de presiune, grupul de interes etc.

Sistemul politic in S.U.A. este un sistem de tip anglo-american, fiind caracterizat de un inalt
nivel al diviziunii rolurilor si functiilor intre participantii la procesul politic : institutii de stat ,
partide , grupuri de interes . Puterea si influenta sunt repartizate intre diferite niveluri ale
sistemului politic. Sistemul politic functioneaza in baza hegemoniei culturii politice , orientate
spre apararea valorilor liberal-democratice : libertatea , securitatea ,proprietatea.

Instaurat dupa castigarea independentei si consolidat in timp, regimul politic din S.U.A a fost
unul republican democratic. El s-a bazat pe constitutia adoptata in 1787 care, cu unele
amendamente ulterioare, s-a mentinut in vigoare pana astazi. Aceasta prevede separarea puterilor
in stat, respectarea drepturilor si libertatilor cetatenilor, suveranitatea poporului , pluralismul
social, economic si politic ca conditie sine-qua-non a democratiei. După cum se observă, nu
există o perfectă egalitate între cele trei puteri principale ± din punct de vedere al atribuţiilor şi al
controlului ± ci un echilibru necesar. Acesta poate fi mai mult sau mai puţin strict, de exemplu în
SUA avem de-a face cu o separaţie mai rigidă, în ţările continentale cu una mai suplă, dar şi între
ele sunt diferenţe după cum regimul e parlamentar ± în sens restrâns ± sau semi-prezidenţial.

Din punct de vedere al structurii sale, statul american este o federatie, acest caracter fiind
exprimat prin 2 principii constitutionale: principiul participarii, conform caruia fiecare stat al
uniunii este reprezentat in Senat prin 2 senatori si prin principiul organizarii federative care
stipuleaza ca puterile care nu sunt delegate Statelor Unite de catre Constitutie si nici nu sunt
interzise de aceasta statelor, sunt rezervate statelor respective sau poporului.
Ca în orice stat federal, in SUA functioneaza principiul autonomiei juridice si politice,
administrative si institutionale. Fiecare stat al federatiei beneficiaza de o Constitutie proprie, de
norme juridice locale, de dreptul de a-si infiinta institutii publice ca si de buget local propriu. Pe
de alta parte, institutiile si legile federale au întaietate in raport cu cele locale, avand dreptul de a
interveni in zona de competenta a acestora pentru a asigura solutionarea problemelor de interes
national.
De la data elaborarii Constitutiei si pana astazi, autonomia locala a statelor ei componente s-a
diminuat treptat prin intarirea autoritatii centrale, prin concentrarea ei la Washington, iar
raporturile dintre puteri au evoluat in directia cresterii fortei puterii executive.
Modalitatea prin care regimul constitutional s-a adaptat permanent a reprezentat-o tehnica
amendamentelor (celor 7 articole ale Constitutiei si s-au adaugat 27 de amendamente adoptate
intre 1791 si 1992) care furnizeaza si una dintre explicatiile longevitatii constructiei
constitutionale americane.

c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
J
c

c
 
c

cc   c
c
a 4 iulie 1776 s-a adoptat ³Declaratia de Independenta´ conceputa de Jeffenrson din care au
c
fost scoase anumite formulari cum ar fi cea referitoare la desfiintarea sclaviei.
Principiile erau iluministe si dadeau expresie idealurilor de libertate, dreptate, democratie etc.In
anul urmator a fost obtinuta prima biruinta semnificativa la Saratoga care a dat incredere
colonistilor in posibilitatea biruintei.In 1781 a fost obtinuta victoria decisiva la Yorktown.In
1783 s-a semnat pacea de la Paris care a consacrat un nou stat independent: S.U.A. Proclamarea
S.U.A. se facuse la 1781 printr-un act constitutional numit ³Articolele confederatiei´. Cele 13
state urmau sa alcatuiasca o uniune condusa de Congres, institutie cu atributii legislative,
executive si judiciare.In anul urmator au avut loc ample dezbateri privind organizarea noului stat.
In 1787 s-a adoptat Constitutia S.U.A. care este in vigoare si astazi.Potrivit acestui ducoment.
S.U.A. formeaza o federatie deschisa in frunte cu un presedinte ales pe 4 ani cu posibilitatea
innoirii mandatului.Organul suprem de conducere era Congresul format din Camera
Reprezentantilor ( 2 persoane alese din fiecare stat) si Senat.Alegerea senatorilor a avut la baza
sistemul cenzitar.Puterea judecatoreasca este incredintata Curtii Supreme care are ca atributie
verificarea si declararea constitutionalitatii legilor.
Puterea centrala era insemnata in cateva domenii (economie,finante,politica externa).Puteri
insemnate reveneau administratiilor locale.Constitutiei s-au adus o serie de amendamente,
indeosebi in privinta drepturilor si libertatilor fundamentale(ecoul revolutiei franceze).Aceste
amendamente sunt cunoscute sub denumirea de ³a II-a declaratie americana´.
In perioada urmatoare s-au constituit si partidele care a disputat conducerea uniunii Partidului
Republican si Partidului Democratic.
Primul presendinte a fost George Washington urmat de Jefferson.Din 1787 s-a adoptat ca
moneda unica dolarul.S.U.A. Tot in acest an s-a adoptat si Costitutia SUA.Ea consacra principiul
separarii puterilor in stat si este pentru prima data cand doctrina politica si filosofia ³uminilor´
trece din faza discutiilor teoretice in practica.Constitutia poate fi actualizata oricand si imbogatita
cu ajutorul amendamentelor Organele conducerii federale si locale se intemeiaza, in structurarea
si functionarea lor, pe principiile: suveranitatii poporului, proprietatii, libertatilor, cetatenesti si
individuale, contractului social, suprematiei vointei nationale, separarii lor, echilibrului si
controlarii reciproce a puterilor.
In conformitate cu textul Constitutiei, fiecare stat membru are dreptul de a se conduce dupa
propiile legi, are un guvernator ales si institutii proprii in plan judecatoresc si financiar.
Conducerea federala are atributii in planul politicii externe, reprezentand natiunea in relatiile cu
alte state.Ea poate introduce impozite, poate reglementa comertul si bate moneda nationala.Se
ocupa de armata si de marina.
Presedintele, investit cu puterea executiva, este ales pentru un mandat de 4 ani de catre un
colegiu de electori, desemnati in fiecare stat in proportie cu numarul de reprezentanti in
Congres.El este, in acelasi timp, sef al statului si al guvernului, comandant-sef al armatei, cu
largi puteri in caz de conflict armat.

SUA este o republica prezidentiala.Puterea legislativa apartine Congresului SUA, parlament

bicameral format din Senat si Camera Reprezentantilor.
Congresul se intruneste la date fixe fara a fi convocat de presedinte.Presedintele are, insa, drept
de veto.Congresul examineaza, admite sau respinge actele de guvernare, voteaza legile, adopta
bugetul, fixeaza liniile politicii externe, ratifica tratatele internationale.Are posibilitatea da a-l
demite pe presedinte.

c
0 c  c
cc 


"
   

  
  ". Institutia care realizeaza potentialul
legislativ al S.U.A. este Congresul (în engleză {

 






) este
adunarea bianuală a ramurii legislative a guvernului federal al Statelor Unite ale
Americii.Congresul este o entitate legislativă bicamerală, constând din 
 






sau Camera Reprezentanţilor, camera inferioară, şi din 


sau Senat, camera sa superioară.
Membrii camerelor inferioară şi superioară se întrunesc în sesiuni reunite, formând Congresul
SUA; ei se numesc oficial 


, cu denominarea specifică 




 pentru un bărbat, respectiv 


 
 pentru o femeie. Membrii
Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi prin vot direct pentru doi ani, iar membrii Senatului pentru
şase ani.

Numărul total al membrilor Congresului este de 535, la care nu se poate adăuga

vicepreşedinteleStatelor Unite (cu anumite excepţii notabile), deşi, prin lege, acesta este
preşedinte al Senatului. Acest număr de 535 rezultă prin sumarea celor 435 de membri ai 

 





, reprezentând cele 435 de districte electorale din Statele Unite, care sunt
periodic ajustate proporţional cu distribuţia populaţiei în teritoriu, cu numărul de 100 de senatori,
întotdeauna câte doi pentru fiecare din cele 50 de state ale SUA.Constituţia Statelor Unite ale
Americii desemnează explicit că toate puterile legislative ale guvernului federal sunt doar ale
Congresului. Puterile Congresului sunt limitate la cele enumerate de Constituţie; toate celelalte
puteri fiind rezervate statelor federaţiei şi poporului. Prin intermediul "Actelor Congresului"
(conform originalului, 
 
), Congresul poate reglementa comerţul interstatal şi
internaţional, taxarea, poate organiza funcţionarea curţilor de justiţie, menţine forţele militare ale
ţării, declara război, precum are şi alte puteri necesare şi corecte, conform originalului 


 

.Senatul şi Camera Reprezentanţilor sunt camere complementare, ca atare
manevrând puteri complementare şi similare. Astfel, există domenii de exercitare ale puterii
specific nuanţate pentru fiecare din ele. Senatul este camera care are împuternicirea numită "de a
aviza şi aproba" ( 
 

), care este necesară pentru ca preşedintele şi/sau oficialităţi
importante să poată participa la întâlniri de rang înalt, poziţiile judiciare înalte să fie ocupate şi
pentru ca tratatele internaţionale să fie ratificate. Proiectele de legi privind creşterea salariilor
precum şi procedurile de 
 

pot fi iniţiate doar de Camera Reprezentanţilor.

Congresul Statelor Unite ale Americii se întruneşte în clădirea Capitoliului din Washington,
D.C..
0 Jc
cc
c  

În următoarele texte este vorba despre caracterul de la sine inţeles al partidelor din SUA, despre
cele mai importante trăsături ale sistemului american de partide, şi despre organizarea internă a
partidelor din SUA .

De citeva ori, şi alte partide au reuşit să clatine puterea deţinută de cei doi coloşi politici,
abordind cu curaj subiecte sensibile şi atrăgind astfel voturile care aparţineau electoratului
democrat sau republican. Cele două partide mari s-au văzut astfel nevoite să reacţioneze,
elaborîd modele alternative de soluţionare a problemelor şi răspunzînd astfel la aceste noi
provocări.

(...) În ansamblu, sistemul bipartidist nu s-a confruntat însă niciodată cu probleme majore.
Democraţii şi republicanii au reuşit să "aspire" temele şi programele propuse de partidele
terţe, atunci cînd aceste partide păreau să ia prea mult avint. Cele două partide mai puternice
au reuşit să-şi integreze chiar şi baza de personal a acestora. Sistemul bipartidist din SUA este
flexibil, descentralizat şi apt de compromisuri, de aceea a reuşit sa îndeplinească cu succes
această "funcţie de aspirare"; el a conferit sistemului de guvernare o mare măsură de
stabilitate, permiţînd schimbări de direcţie politică în fazele de 


şi respectînd, prin
alternanţa la guvernare, prevederile constituţionale ale echilibrului puterii şi controlului
organelor de conducere.

Caracterul de la sine inteles al partidelor

Cele două mari partide cultivă mituri diferite, în spatele cărora se ascund divergenţe de ordin
ideologic şi sociologic .

Democraţii apelează mai ales la mari personalităţi americane intrate ɨn legendă precum
Jefferson, Jackson, Wilson sau al doilea Roosevelt, pentru a se prezenta ca un partid al
democraţiei, al libertăţii şi progresului, ca un veritabil ³partid popular´

Republicanii , se intituleaza GOP- Grand Old Party .Bineinţeles că republicanii contestă această
imagine; în ceea ce ii priveşte, Partidul Democrat este construit dintr-un potpuriu de grupări
radicale ³de stinga´, a cărui politică economică şi socială a avut permanent consecinţe
dezastruoase pentru sistemul socio-politic american.Ei se auto-definesc un partid al first
principles, al valorilor americane ² individualism, spirit de pionierat, anti-centralism şi anti-
birocraţie, familie şi vecinătate etc. ² ceea ce democraţii consideră a fi o caricatură a realităţii,
marcată de egocentrismul GOP, de parvenitismul şi de spiritul elitist al clasei superioare.

Principii de organizare

Partidele din SUA dovedesc particularităţi specifice şi în ceea ce priveşte ordinea internă. Ele nu
au o bază organizată de membri şi nici nu participă în mod riguros la formarea voinţei politice.
Dar ce presupune calitatea de membru a unui partid din SUA?

"Domnului A. îi place să creadă despre sine că este un democrat; domnul B. pretinde că este
republican, iar domnul C., socialist, deseori prin acestea înţelegîndu-se că cei trei domni sunt
,membri' ai partidelor respective. Pentru majoritatea lumii, calitatea de membru a unui partide
este un concept destul de vag şi de greu de definit. Dacă o persoană aparţine de o altă organizaţie
² fie ea biserică, lojă sau organizaţie profesională ², atunci presupunem că ea s-a asociat
acestei organizaţii prin semnarea unei adeziuni, că plăteşte cotizaţii sau alte tipuri de contribuţii,
că poate activa într-un anumit comitet, că ocupă o anumită funcţie sau că ia parte activă la viaţa
internă a acestei organizaţii. În cazul marilor partide politice nu putem lua ca sigure nici una din
faptele descrise mai sus. Partidele nu au reguli de procedură şi nici ceremonii care atestă calitatea
de membru. De regulă, partidele nici nu au o bază de membri. Partidele nu se obligă să respecte
un anumit program, nu se finanţează din cotizaţii (chiar dacă au existat încercări în sensul
întroducerii cotizaţiilor de membri), ele nu au nici un fel de statut şi nici instrumente care să
reglementeze poziţia unui membru sau altul, cu excepţia refuzului acestora de a susţine o
persoană atunci cînd aceasta aplică ɨn vederea ocupării unei funcţii publice. O persoană este
democrată sau republicană prin simplu fapt că susţine că este aşa ceva şi în tot cazul atunci cînd
această persoană îşi susţine partidul prin votul său cu ocazia alegerilor. Şi asta este tot ce se
poate spune despre acest lucru. În plus, opţiunea politică poate fi schimbată de oricîte ori. Se află
la latitudinea fiecăruia să-şi bată capul cu întrebări de genul "cîţi membri are un partid?" - mai
ales într-o situaţie în care nu există criterii de bază pentru determinarea apartenenţei unei
persoane la un partid.

În trecut însă, fidelitatea persoanelor şi a grupărilor pentru un anumit partid era considerat a fi un
factor important în evaluarea stabilităţii sistemului politic. Originea, educaţia şi profesia,
apartenenţa etnică şi religioasă, localitatea şi regiunea de reşedinţă erau criterii extrem de
relevante pe baza cărora societatea îşi declara opţiunea pentru unul dintre cele două mari partide.
În timp ce în suburbii, în Vermont, în Pennsylvania sau în Kansas alegătorii erau mai degrabă
republicani, în centrele metropolelor, în South Carolina, Alabama sau în Georgia trăiau
democraţi "înnăscuţi". Clasa socială superioară vota prin tradiţie cu republicanii, cu Grand Old
Party (GOP), la fel şi oamenii de afaceri, pe cînd clasele inferioare se identificau mai degrabă cu
democraţii, cu "măgarul" - animalul de pe stema democraţilor, la fel şi muncitorii din industrie.
Calitatea de WASP, adică apartenenţa la clasa socială albă anglosaxonă protestantă, presupunea
automat şi opţiunea pentru Partidul Republican (a cărui stemă este împodobită cu un elefant), în
schimb, evreii, slavii, italienii şi irlandezii catolici se simţeau atraşi de Partidul Democrat.
Persoanele cu o educaţie mai bună şi mai înaintaţi în vîrstă îi alegeau pe republicani, în vreme ce
persoanele cu educaţie medie şi tineretul îi prefera pe democraţi.

Realitatea politică de astăzi este caracterizată de o desfiinţare a criteriilor tradiţionale pe baza

cărora se opta pentru un partid sau altul, de o inconstanţă crescută ɨn relaţiile dintre partide,
grupări şi indivizi, de o creştere a numărului celor care ɨşi schimbă votul la alegeri (floating
vote) şi de independents, cetăţeni care nu se identifică cu nici unul din cele două partide.
Ştiinţele politice nu au reuşit încă să identifice cu exactitate cauzele acestor schimbări şi nici să
stabilească repercusiunile acestor schimbări asupra vieţii politice.

Particularităţile partidelor americane se regăsesc şi în structura lor organizatorică. Toate nivelele,

de la organizaţiile locale, la cele districtuale (county) şi pînă la organizarea statală, activează sub
forma unor comitete autonome, constituite de membri de partid prin delegaţie sau alegeri interne.
Ierarhiile sunt elemente necunoscute. Şi pentru că partidele funcţionează mai ales ca asociaţii
electorale care urmăresc dobîndirea de funcţii publice pentru proprii candidaţi (acesta fiind
motivul pentru care partidele au fost organizate încît din anii 1870 în circumscripţii sau districte
electorale [voting districts]), chiar şi organizaţiile locale şi county committees devenind foarte
importante, pentru că majoritatea poziţiilor de ocupat în urma alegerilor se află la nivel comunal
şi districtual. a nivelul statelor, partidele coordonează îndeosebi "afacerea" alegerilor pentru
Congres, ele elaborează proiecte politice şi strîng bani în vederea finanţării diverselor activităţi.

a nivel naţional, partidele americane au dezvoltat trei nuclee de cristalizare: preşedintele

partidului (national chairman), comitetul de conducere a partidului (national committee) şi
Adunarea Generală (national convention). Acestea nu se află însă la vîrful unei ierarhii, aşa cum
o cunoaştem în Europa şi Germania, care să dispună "de sus în jos". Preşedintele partidului,
funcţie îndeplinită de regulă de candidatul la preşedinţie al partidului este numit de comun acord
cu comitetul de conducere a partidului. El trebuie să coordoneze activităţile partidului la nivel
federal, să se ocupe de promovarea mass-media, să întreţină contacte cu organizaţiile la nivelul
statelor şi să pregătească alegerile la nivel naţional. El este susţinut în această activitate de un
comitet de conducere care se reuneşte foarte rar, care este compus din delegaţi din toate cele
cinzeci de state şi care reprezintă un complex extrem de eterogen.
Adunarea Generală (national convention) indeplineşte funcţii foarte importante. Ea
nominalizează candidaţii partidului pentru funcţia de preşedinte şi vice-preşedinte, elaborează
atit programul-platformă (party platform) cît şi statutele partidului. Adunările Generale ale
ambelor partide se intrunesc o dată la patru ani şi reunesc delegaţi din toate statele SUA.
Numărul acestor delegaţi este stabilit printr-un calcul extrem de complicat: ɨn 1992, Adunarea
Generală a democraţilor număra 4282 de delegaţi (şi 1170 de delegaţi de rezervă, aşa numiţii
alternaties), cea republicană, 2206 de delegaţi şi tot atit de mulţi alternaties. Federalismul este
aşadar deosebit de dezvoltat şi la nivelul intra-partinic. Partidele se fac remarcate ca forţe
supraregionale de abia cu ocazia alegerilor prezidenţiale, asta dacă nu luăm la socoteală şi
reprezentanţa permanentă a fracţiunilor democrate şi republicane din Congres.

Există legi în fiecare stat care reglementează la modul general cadrul legal al partidelor,
garantînd un minimum de democraţie intra-partinică şi desemnînd procedurile de urmat în cazul
nominalizării candidaţilor pentru funcţiile din cadrul partidului şi, împreună cu prevederile
federale, încercînd să confere o bază legală domeniului dificil al finanţării partidelor. Bugetul
partidelor este constituit aproape în exclusivitate din donaţii, cu excepţia finanţelor puse la
dispoziţie de stat cu ocazia alegerilor prezidenţiale.

0 0c
c
c
c
cc

Europenii sunt cei care înţeleg cel mai puţin cum funcţionează sistemul de partide şi procesul
electoral din SUA. În Europa, în Republica Federală Germania, partidele şi alegerile sunt
descrise în Constituţie. Partidele dispun de organizaţii regionale bine organizate cu o bază de
membri stabilă. Ele au platforme elaborate, care conţin orientarea lor ideologică. Ele dispun de o
anumită ierarhie de funcţionari, în al cărei vîrf se află un preşedinte ales care, în cazul partidului
majoritar, este de cele mai multe ori şi şeful guvernului sau, în cazul partidului minoritar, liderul
opoziţiei. Aşa ceva nu există în SUA. Constituţia americană nu suflă nici un cuvînt despre
partide. Partidele din SUA au apărut în decursul activităţilor de elaborare a unei Constituţii
proprii, schimbîndu-şi numele de nenumărate ori în cei aproape 200 de ani de existenţă. Ele nu
au un aparat de partid organizat. Ele sunt alcătuite de cele mai multe ori dintr-un mare număr de
comitete locale de partid care duc o viaţă relativ independentă în statele de origine, reunindu-şi
forţele numai cu ocazia alegerilor. De aceea nu există nici o ierarhie. Mai mult, nu există nici
vreun program-platformă promulgat de organismele de conducere ale partidelor, care să
promoveze perspectivele ideologice ale acestora. a alegeri se discută mai ales despre
problemele de actualitate şi despre modurile de soluţionare ale acestora. După alegeri, partidele
se fărîmiţează din nou.
De 200 de ani, alegerile au loc respectînd principiul majorităţii. Acest lucru înseamnă că un
candidat va fi ales dacă va obţine cele mai multe voturi dintr-o circumscripţie. Astfel, doar
candidaţii marilor partide au o şansă. Iar asta înseamnă că încă de la începuturi, doar două
partide au avut un cuvînt de spus cu privire la viaţa politică. Acest lucru explică stabilitatea de
durată a statului.

Ambele partide trebuie să respecte ordinea constituţională şi să adere la valorile democraţiei

liberale. Ele au o atitudine deseori conservatoare, astfel încît ele nu pot provoca schimbări
majore în cadrul societăţii. Candidatul ales de partid trebuie să se străduiască să depăşească sfera
organizaţiilor de partid locale şi să cîştige de partea lui grupările de interese, asociaţiile şi
societăţile de tot felul (inclusiv etnice), precum şi alegătorii neinformaţi, pentru că participarea la
vot este destul de redusă (cca. 50 %). Deseori se slujeşte de mită şi manipulare. Toate acestea au
ca urmare faptul că candidatul ales se simte mai îndatorat alegătorilor din circumscripţia sa,
urmărind mai degrabă interesele acestora decît pe cele ale partidului. Iar acest lucru nu este greu
în fond, pentru că în parlament nu există nici conceptul de disciplină de partid şi nici cel de
presiune exercitată de fracţiuni, aşa cum o înţeleg europenii. Astfel nu este de mirare că
preşedintele trebuie să se străduiască să capete votul fiecărui deputat în parte, fie el din propriul
partid sau din opoziţie, pentru a obţine majoritatea de voturi în vederea adoptării unui proiect de
lege. În plus, el nu se va bucura de susţinerea deputaţilor din propriul partid dacă va încerca să
adopte vreo lege mai nepopulară.

Europenilor nu le este uşor să recunoască deosebirile dintre Partidul Democrat şi cel Republican.
În mare am putea spune că Partidul Democrat este mai degrabă partidul celor mai săraci, al
minorităţilor, impunîndu-se din acest motiv mai mult pentru soluţionarea unor probleme sociale.
Alegătorii acestui partid se regăsesc printre populaţia mai săracă a statelor din sud şi în
metropolele cu un număr crescut de muncitori şi locuitori de culoare. Partidul Republican tinde
să reprezinte mai mult interesele economice, el se impune pentru liberul joc al puterilor şi mai
puţin pentru dezvoltarea statului social. Alegătorii acestui partid fac parte mai degrabă din clasa
de mijloc, albii şi protestanţii.

Europenii recunosc însă imediat punctele slabe ale acestor partide politice: structura lor
descentralizată, cu prea puţini membri, interesele lor preponderent locale, dependenţa lor de
anumite grupări de interese şi simţul limitat de răspundere în ceea ce priveşte unele legi
necesare, chit că nepopulare. Americanii consideră politica un factor negativ, politicienii fiind
consideraţi a fi de neîncredere. Faptul că participarea la vot oscilează mereu între 40 şi 60% nu
poate decît confirma această atitudine.
Dacă programul existent este doar superficial, iar partidele nu au un cuvînt prea greu de spus în
ceea ce priveşte politica, atunci "cine conduce de fapt America?". Această întrebare mereu
recurentă reflectă îngrijorarea oamenilor şi face loc bănuielilor cum că ar exista anumite grupuri
de interese foarte puternice care i-ar controla pe politicieni şi chiar şi pe preşedinte. În fond,
deputaţii contează pe susţinerea lor în alegeri de către aceste grupuri de interese şi este evident că
aceaste legături nu vor fi ruptă odată ce se vor fi încheiat alegerile. Instituţia lobby-ului a preluat
sarcinile acestora (termenul de "lobby" provine din limba engleză, de la holul Parlamentului, ɨn
care vizitatorii pot sta de vorbă cu deputaţii). Doar la Washington se află reprezentanţii a 3000 de
grupuri de interese, aflaţi permanent în contact cu politicienii şi încercînd să influenţeze deciziile
luate de aceştia. Acest lucru poate fi considerat legitim atîta vreme cît aceste persoane pot oferi
servicii de consultanţă de specialitate funcţionarilor din ministere şi oamenilor politici în vederea
elaborării textelor de lege. Încercarea lor de a încerca să mituiască sau să corupă ɨn orice alt fel
politicienii, chiar să-i supună presiunilor pentru a-şi impune interesele este însă cu siguranţă
îndoielnică. Ne gîndim aici pe de o parte la "big business", la puternicele consorţii economice, şi,
pe de cealaltă, la "big labour", la sindicate, la asociaţiile fermierilor, veteranilor, medicilor,
profesorilor etc. Numărul persoanelor care fac parte din aceste organisme infinit mai mare decît
cel al politicienilor din parlament.

0 c

c
c
cc
  
c

ccc

¦
    


Partidele indeplinesc in cadrul sistemelor politice din democraţiile occidentale patru funcţii
principale:

a) Funcţia de identificare a obiectivelor: Partidele au ideologii şi platforme-program. Ele

dezvoltă strategii şi atrag atenţia cetăţenilor asupra alternativelor.

b) Funcţia de articulare şi agregare a intereselor sociale: partidele prezintă (»articulează«, la fel

ca grupurile de interese) unele interese, le cumulează (»agregă«) în schimb, altfel decît interest
groups,într-o formă care le face să cîştige o putere de influenţă deosebită şi directă asupra
procesului de formare a voinţei politice al organelor centrale de conducere.

c) Funcţia de mobilizare şi socializare a cetăţenilor: partidele doresc să mobilizeze cetăţenii în

vederea participării politice a acestora şi a desfăşurării de către aceştia de activităţi politice,
formind atitudini politice de durată (ele trebuie însă să-şi împartă această sarcină cu mass-media
care devine din ce în ce mai influentă).

d) Funcţia de recrutare a elitelor şi de formare a guvernului: partidele pun la dispoziţia

alegătorilor persoane cu potenţial politic de conducere, guvernare şi administraţie, ba mai mult:
ele deţin astăzi monopolul asupra selecţiei de personal pentru practic toate funcţiile publice.

Dacă utilizăm acest catalog ideal de funcţii pentru a face o comparaţie intre rolurile socio-
politice pe care le deţin partidele americane şi cele din Europa occidentală, vom constata din nou
că există unele diferenţe majore, atit din punct de vedere istoric, cît şi din punct de vedere al
politicilor actuale.

Theodore J. owi a rezumat aceste diferenţe folosindu-se de atributele 




şi 


Partidele ³constitutive´influenţează mai ales structura, alcătuirea şi modul de funcţionare al
sistemului politic, în timp ce partidele ³responsabile´ se obligă în faţa electoratului prin
intermediul unor platforme-program, care le motivează acţiunile politice şi din care rezultă
modele coerente (alternative în cadrul sistemului de partide) de soluţionare a problemelor, aceste
partide obligîndu-se să le transpună într-o formă legală atunci cînd, la alegeri, obţin majoritatea
legislativă. După owi, partidele din SUA nu au apărut în istoria americană niciodată ca nişte
program innovators, neglijind astfel funcţia de identificare a obiectivelor. Mai mult, ele se
prezintă ca nişte instrumente ale conducerii, de recrutare de personal de conducere, de organizare
a alegerilor şi de angrenare a unor interese disparate. În realitate însă, partidele din SUA
îndeplinesc mai degrabă funcţia de recrutare de candidaţi pentru posturi publice (la toate nivelele
sistemului politic, mai multe la nivel inferior şi mai puţine la cel superior).

(...) Nu in ultimul rind, partidele americane s-au văzut mereu confruntate cu sarcina de a asigura
eficienţa şi legitimitatea sistemului politic, adică de a menţine increderea societăţii in
performanţele şi sensul instituţiilor de conducere. In structura de conducere a SUA, cu instituţii
foarte bine delimitate, concentrate mai degrabă pe păstrarea puterii decit pe eficienţă, ³funcţiei
de formare a guvernului´ i-a fost conferită foarte multă greutate, ɨntr-un mod exagerat, după
cum au afirmat unii sociologi americani (Edward C. Banfield et al.): partidele aveau rolul de a
funcţiona ca nişte curele de transmisie, ele erau cele care creau conexiunile dintre organele -
indivizi sau instituţii - separate ale executivului şi legislativului, dintre preşedinţie şi Congres,
contribuind la surmontarea în cea mai mare parte a deadlocks, a blocajelor din cadrul procesului
de decizie şi de formare a voinţei politice.
Cele mai importante trăsături ale sistemului american de partide pot fi rezumate după cum
urmează: partidele sunt adesea simple carteluri electorale, instanţe de partid foarte diferite între
ele; ele sunt "maşinării" care facilitează ascensiunea la putere a anumitor indivizi. Ele nu sunt
organizate ierarhic (instanţe partinice autonome, posibilitate limitată de control din partea
conducerii partidului). Ele sunt organizate în mod federalist (organele de partid la nivel naţional
au puţină putere de influenţă). Partidele din America nu au o bază stabilă de membri, aceştia
neplătind contribuţii. Partidele nu sunt finanţate de candidaţi (influenţă crescută a grupărilor de
interese...). Nu se celebrează ziua partidului. Programele politice ale partidelor (platforms) nu se
elaborează decît înaintea alegerilor prezidenţiale; nu există partide programatice. Alegerile
preliminare preiau din ce în ce mai mult funcţia de nominalizare pe care o deţineau partidele;
împreună cu mass-media, acestea sunt problemele cu care se confruntă partidele şi care le
limitează puterea de înfluenţă. Candidaţii şi deputaţii sunt mult mai legaţi de circumscripţia
electorală decît de partid (drept de vot; finanţarea campaniei electorale).

Avantaje: Dezavantaje:

structura lejeră şi deschisă oferă indivizilor sărăcie ideologică a organelor oficiale de

şi grupărilor mai multe şanse de participare
(mai puţine bariere în calea participării
cetăţenilor la viaţa politică)
expresie diferenţiată a voinţei poporului
(se articulează diversitatea intereselor)
se oferă spaţiu de manevră diferitelor idei
venite din partea alegătorilor
spectrul larg de interese acoperit de partide
dă şanse absorbţiei protestelor
Principiul separarii puterilor în stat
partid ² conformitate cu opinia publică
nu partidul participă la formarea voinţei
politice, acest lucru se întîmplă doar la
diversele nivele ale acestuia
capacitate deficitară de acţiune a partidelor
(formarea de fracţiuni şi aripi, eterogenitate)
rol influent al finanţatorilor din afara
partidelor (asociaţii economice, sindicate...)

În Statele Unite deşi există semnul egal între Preşedinte şi Congres, printr-o interpretare
extensivă a anumitor pasaje din Constituţie, Preşedintele S.U.A. se bucură de o putere ceva mai
mare decât Congresul. Exemplul cel mai potrivit în acest sens este cel al art. 1, Secţiunea 8 din
Constituţia S.U.A. potrivit căruia dreptul de a declara război revine Congresului; dar, în acelaşi
timp, Preşedintele S.U.A. este comandantul suprem al forţelor armate; astfel creându-se o
oarecare confuzie, mai mulţi preşedinţi din istoria S.U.A. s-au folosit de acest aspect atunci când
au trimis trupe militare americane să lupte în afara graniţelor ţării3.
  c cc 


Statele Confederate ale Americii, conform originalului în engleză, The Confederate States of
America (o uniune de state federale cunoscute de asemenea şi sub numele de Confederate States,
CSA, sau doar ca the Confederacy) a fost un stat federal independent autoproclamat care a
existat între 1861 şi 1865 în America de Nord, pe teritoriul actual în sudul Statelor Unite ale
Americii, constând din 11 state care susţineau sclavia şi care au secesionat din Statele Unite ale
Americii de atunci.Deşi în mod aparent, cauzele secesiunii CSA din USA sunt legate de
menţinerea sclaviei, menţionându-se în documentele vremii frica ca "drepturile statelor" să
prevaleze asupra drepturilor deţinătorilor de sclavi, în realitate majoritatea istoricilor
contemporani sunt de acord că secesiunea Sudului din Statele Unite ale Americii, a fost mult mai
complexă şi că Războiul Civil American, care a urmat (1861 - 1865), opunând Sudului
subdezvoltat forţa industrială şi umană copleşitoare a Nordului, a fost extrem de devastator
pentru ambele tabere, marcând decisiv până azi societatea americană.Statele Unite ale Americii
("Uniunea" sau "Nordul") a refuzat să recunoască Confederaţia ca stat independent sau să
negocieze independenţa sa, blocând încercările unor ţări (printre care s-au numărat şi Marea
Britanie) de a recunoaşte Confederaţia. Războiul Civil American a izbucnit atunci când
preşedintele confederat Jefferson Davis a ordonat asaltul asupra bazei militare a Uniunii, din
Charleston, South Carolina, în aprilie 1861.Toate bătăliile majore ale războiului, cu excepţia a
două dintre ele, au avut loc pe teritoriul confederat, care era copleşit de Uniunea care era
superioară din toate punctele de vedere materiale, la care s-a adăugat continua blocadă a
Nordului, care a sugrumat din faşă orice încercare a Sudului de a scăpa din cercul care se
strângea mereu. Când generalul Robert E. ee a decis capitularea în primăvara anului 1865,
Confederaţia s-a prăbuşit de la sine, sclavii au fost eliberaţi şi lungul şi dificilul proces al
Reconstrucţiei a început.

c
  c
c

Guvernul federal american, numit Administraţie, este condus de Preşedintele Statelor Unite.
Preşedintele este ales o dată la 4 ani, aceeaşi persoană putând ocupa maximum 2 mandate.
Deciziile executive sunt luate de preşedinte, iar membrii cabinetului sunt oficial consideraţi
consilieri ai preşedintelui pe domeniile legate de responsbilităţile oficiilor lor. Cabinetul include
Vice-preşedintele şi 15 şefi ai departementelor executive. Aceştia sunt Secretarii pentru
Agricultură, Comerţ, Apărare, Educaţie, Energie, Sănătate şi servicii umane, Securitatea patriei,
ocuinţe şi dezvoltare urbană, Interne, Muncă, de Stat, Transport, Finanţe, Afacerile veteranilor,
şi Justiţie.

Departamentele pot fi create doar prin legi organice, astfel încât preşedintele nu poate schimba
numărul lor fără a trece printr-un proces legislativ intens. Ultima dată aceasta s-a întâmplat ca
urmare a atacurilor din 11 septembrie 2001, când a fost creat Departamentul pentru Securitatea
Patriei (Homeland Security). Precedentul departament (al Energiei) a fost creat cu 50 de ani în
urmă. Secretarul pentru Justiţie este numit în engleză Attorney General (literal Avocatul
General), el fiind responsabil de numirea şi suspendarea procurorilor federali, precum şi de
reprezentarea legală a Statelor Unite. Departamentul de Stat are aceeaşi funcţie ca şi Ministerul
de Externe în alte ţări. Departamentul Securităţii Patriei are unele prerogative similare celor ale
Ministerelor de Interne din alte ţări. De exemplu, FBI (poliţia federală) este formal parte din
acesta. Departamentul american de interne şi cel al educaţiei au prerogative destul de diferite şi
mai mici decât ministerele cu aceleaşi nume din alte ţări. Spre deosebire de alte ţări, în SUA nu
se foloseşte cuvântul minister.

P

 


 
!



Conform Constitutiei SUA, puterea executive la nivel national este incredintata unui presedinte.
Articolul II, sectiunea 2 prevede ca puterea executiva apartine Presendintelui SUA (³The
executive power shall be vested in a President of the United States of America´).
Presedintele american este ales în baza unui sistem electoral majoritar relativ, pentru un mandat
de patru ani, printr-un procedeu mixt, care combina metoda votului popular cu cea a votului
exercitat de catre un Colegiu de mari electori alesi, la randul lor, prin vot universal. Colegiul
electoral este format din 538 de mari electori, fiecarui stat revenindu-i un numar de mari electori
egal cu cel al congresmenilor statului respectiv, plus 3 mari electori din Washington D.C. Marii
electori sunt alesi prin vot universal direct prin scrutin majoritar.
Presedintele american este ³dublat´ de un vicepresedinte, însa acesta nu are nici un rol politic in
sistemul politic american, atata vreme cat presedintele ales îsi exercita mandatul. De altfel,
pentru vicepresedinte nu se organizeaza alegeri separate. Explicatia acestei ³dublari´ a postului
de presedinte rezida tot in spiritul pragmatic american. Utilitatea vicepresedintelui devine
evidenta în conditiile vacantei presedintelui ales. Cand acesta nu-si mai poate indeplini atributiile
constitutionale, vicepresedintele devine Number One pana la încetarea mandatului, asigurandu-
se în acest fel continuitatea administratiei.
Cea mai importanta consecinta politica a acestui tip de organizare a puterii executive o reprezinta
evitarea crizelor politice. În SUA nu se poate vorbi de potentialitatea crizei guvernamentale
datorita faptului ca seful executivului este ales prin vot universal de catre cetateni, si nu numit de
reprezentanta nationala. Totodata, alegerile anticipate prezidentiale sunt evitate prin ³activarea´
vicepresedintelui în cazul vacantei postului de presedinte. În acest sens, sistemul politic american
probeaza o functionalitate maxima.
Un rol important în desemnarea presedintelui statului american îl joaca partidele politice. Fiecare
partid îsi desemneaza candidatul in cadrul unei proceduri respectate cu rigoare, în care sunt
angajate mai multi aspiranti si care se întinde practic pe durata unui an. În prima etapa, în paralel
cu competitia locala din fiecare stat al federatiei care stabileste ierarhia aspirantilor la
candidatura prezidentiala, sunt alesi delegatii la Conventia Nationala a fiecarui partid. În a doua
etapa, acest for va acorda investitura aspirantului celui mai bine plasat.
Prerogativele presedintelui american, desemnate de Constitutie pot fi incluse in doua categorii:
prerogative expres mentionate de catre Constitutie si prerogative neenumerate. Astfel, chiar prin
Constitutie puterea Presedintelui este mai mare comparativ cu cea a Parlamentului.

Şeful de Cabinet al Preşedintelui (White House Chief of Staff, adică şeful funcţionarilor Casei
Albe) are, de asemenea, rang de membru al Cabinetului (Administraţiei). Sub preşedintele
George W. Bush, patru alţi oficiali au primit rang de membri ai Cabinetului. Aceştia sunt
Administratorul Agenţiei de Protecţie a Mediului, Directorul Oficiului pentru Organizare şi
Buget, Directorul Oficiului Naţional de Control al Medicamentelor şi Negociatorul-şef pentru
Comerţ al Statelor Unite (U.S. Trade Representative).

Actualul preşedinte american este Barack Obama.

c
- 

c
c   c

Influentat de-a lungul istoriei de dominatia colonial britanica , chiar si dupa unirea statelor în
federatie , cele trei puteri legislativa , executiva si judiciara au fost impartite prin Constitutia
între Federatie si statele component .Baza sistemului judiciar American o reprezinta tribunalele
constituiete la nivelul fiecarui stat si doar o mica parte din litigii sunt solutionate de tribunalele
federale. Practic exista 50 de sisteme judiciare fiecare propriu statului care l-a elaborat , singura
constanta fiind acordarea lor cu dispozitiile Constitutiei. Ca regula a organizarii sistemului
judiciar statal , acesta cuprinde tribunal de prima instant , curti de apel si o curte suprema ca
tribunal de ultima instanta , majoritatea constituindu-se pe trei grade de jurisdictie . Exista in
fiecare stat si alte tribunal si curti cu o componenta atît , jurisdictie limitata . Tribunalele de
prima instanta au o larga competenta atît in materie civila cît si penala si este principal instant în
fond.Denumirea acestei instante difera de la stat la stat fiind cunoscuta ca ³tribunal de district´
sau ³ tribunal de circuit´. Ele administreaza toate probele necesare pentru solutionarea cauzei.
Fiecare stat are insa serie de instante locale , în a caror competent intra litigii cu o valoare mica
sau de o mica importanta , instante subordinate tribunalelor de prima instanta. Curtile de Apel au
rolul exercitarii unui control judiciar asupra hotaririlor pronuntate de tribunalele statale. Fiecare
stat are o instant suprema , numita Supreme Judicial Court.Organizarea sistemului judiciar
federal American .Sistemul judiciar federal este alcatuit din curti federale de district , curti
federale de apel si Curtea suprema de Justitie , structurata pe trei niveluri , toate aceste instante
fiind create prin insasi Constitutia. Curtile de district exista cel putin cite una în fiecare stat ,
judecînd cause civile , administrative , comerciale si penale care privesc legislatia federala- avînd
deci o competenta teritoriala nationala. Hotarîrile pronuntate de aceste curti de apel nu pot fi
atacate decît în mod exceptional la Curtea Suprema a SUA ± instant din virful piramidei
sistemului federal. egiuitorul i-a conferit o competenta originala , stabilita expres de constitutie,
care nu poate fi limitata de forul legislative, care însa poate organiza tribunale inferioare dar si
limita competenta altor instante federale , membrii ei fiind desemnaţi de Preşedintele SUA, cu
acordul Senatului. Nu este fixat constituţional câţi judecători pot fi membri ai Curţii Supreme, de
tradiţie recentă fiind 9, număr fixat de legislativ. Curtea Supremă este curtea de ultima instanţă
pentru toate cazurile privind Constitutia SUA şi, în anumite cazuri limitate, este curtea de
jurisdicţie de primă instanţă . Curtea Supremă supraveghează direct toate celalte curţi civile şi
criminale şi, indirect, şi sistemul militar de justiţie.

În SUA functioneaza si alte instante special , cu o competenta material limitata fie la litigii in
material a taxelor si impozitelor federale , sau a actiunilor ce tin de chestiunile dreptului vamal .
â   c
cc 


cc


Statele Unite ale Americii este un stat federal. Fiecare stat deţine suveranitate legală, are propriul
parlament (în general numit adunare - assembly), adesea bicameral, guvernator ales prin vot
direct de populaţia statului, guvern condus de acesta şi sistem juridic propriu, inclusiv curte
supremă de justiţie.

Foarte multe responsabilităţi (de exemplu, poliţia, justiţia civilă şi criminală, educaţia), care, în
alte ţări, sunt prerogativa autorităţilor centrale, în SUA sunt de prerogativa statelor. Fiecare stat
are şi sistem fiscal propriu. Impozitul pe venit plătit de fiecare american este de două tipuri,
federal şi de stat. Unele state aleg să nu perceapă impozit pe venit, preferând să aducă la buget
bani din impozitul pe vânzări (sales tax). În SUA nu există TVA. Totuşi, veniturile bugetelor
statelor sunt adesea insuficiente şi autorităţile federale alocă statelor sume pentru anumite
destinaţii. Alocarea acestora este adesea condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii, în acest
fel autorităţile federale asigurându-se, indirect, că statele urmează în acele domenii politica pe
care o vrea guvernul federal. Sunt şi cazuri când unele state refuză aceste alocări şi îşi menţin o
politică economico-socială independentă. Statele adesea pendulează între a duce o politică
proprie şi a primi suplimentar fonduri federale.

c

c

Bazele sistemului politic din Statele Unite ale Americii au fost puse in urma cu mai bine de 200
de ani, practic odata cu constituirea statului nord-american, fiind forma de oraganizarea politica
cu cea mai mare stabilitate in timp si totodata, un model pentru alte state.
Din perspective ale tipologiei bazate pe criteriul raporturilor dintre puterile statului, sistemul
politic al SUA apartine tipului prezidential clasic, însa particularitatile sale fac din sistemul
politic american un model de referinta pentru studiile din domeniu, dar si un etalon pentru
practica politica a altor state. Astfel, pe de-o parte, autoritatile statului, Congresul (puterea
legislativa), Presedintele (puterea executiva) si Curtea Suprema (puterea judecatoreasca) sunt
practic independente functional, fiecare in parte reglementand o fractiune din puterea politica. Pe
de alta parte, Presedintele, ale carui atributii au sporit de la an la an, se bucura de o larga
autonomie în domenii majore ale guvernarii, situîndu-se in varful ierarhiei administratiei de stat.c

Functionalitatea si supravietuirea sistemul politic in SUA - indiferent de arhitectonica

institutionala interna - este conditionata de exercitarea de catre acesta a unor functii concrete
(în conceptia lui Almond si Powell): selectie politica, socializare politica , comunicare politica,
articularea intereselor, agregarea intereselor, elaborarea si luarea deciziei politice, aplicarea
deciziei politice. Primele trei functii sunt considerate a fi ³functii sistemice ³ intrucat asigura
supravietuirea , functionarea sau schimbarea unui sistem politic. Celelalte functii vizeaza
procesul de elaborare si implementare a deciziei politice, iar analiza lor poate fi detaliata , intr-o
alta lucrare.

c
ƒ
 
c

'c Hartmut Wasser; din: Informationen zur politischen Bildung 199, "Politisches System der
USA", Bonn BpB 1997.
'c Rosca udmila,´Stiinta Politica´, Chisinau 2005.
'c D.Baltag, A.Guţu ÄTeoria generală a dreptului´ Chişinău, 2002
'c Wikipedia.org
 £
c
  c
c c£  
c

 cc
 c




cc
c



ccc
c

 £c   c
c

 c
c
c
£ c
c     c
c

c !c "#c#$£$c
% c c
c

c&!c#c'#c %
c "(c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
c
cccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc ) %
*c+c,-$-cc
  c
c
!"#
$"$c
J
$"$c#!!"$c!$%c#!cc   c
0 #&"$c!!$#"c!$c$c%$"c
0 J"!
$$cc  c
0 0"!
$$cc$&$"$cc  c
0 !$c"!
$#"cc
"c!$%c#!cc  c
 !$"$c$'$! c
- !!cc  c
â !!$$c!$c$c%$"cc$
$"!$c
($$"$c
))#&"$c