1.

PERIODIZAREA OPEREI PUBLICISTICE

EMINESCIENE

Publicistica lui Eminescu ocupă în contextul operei sale ponderea

cea mai mare ca extindere. Poetul a fost în stare să gloseze, informat, pe
marginea unor concepte cum ar fi: civilizaţie, cultură, educaţie, instrucţie,
literatură, artă, ştiinţă, caracter naţional, personalitate, talent, fantezie,
sentiment, creaţie populară, teatru, limbă, etc. Şi toate acestea le dezvoltă
în articolele sale fără să rămână însă la formulări generale.Tânăr sau mai
puţin tânăr, Eminescu are superioritatea omului de bun simţ care îşi ia ca
aliat logica şi cunoaşterea esenţei fenomenului. Copleşit de bogăţia şi
frumuseţea fără egal a textelor eminesciene necunoscute, mereu şi mereu
scoase la iveală, fie că erau „scrieri ale lui pierdute prin ziare” , fie
autentice creaţii ascunse în cele peste 13000 de pagini ale caietelor,
Nicolae Iorga declara că a apărut „un nou Eminescu”.
Eminescu îşi desfăşoară activitatea publicistică între 1870 şi 1889,
cu o întrerupere între iulie 1883 şi septembrie 1888.Intrarea poetului în
domeniul presei are loc însă mult mai devreme, cu poezii, şi e continuată
cu proza literară.
Există în activitatea publicistică a lui Eminescu trei perioade
distincte.Criteriul de bază pe care întemeiem această periodizare îl
constituie schimbările intervenite în statutul personal al poetului,
schimbări care hotărăsc în fond orientarea şi caracterul activităţii sale
scriitoriceşti. Cele trei perioade sunt: activitatea de la „Albina”, perioada
în care este redactor la „Curierul de Iaşi” şi activitatea la redacţia
„Timpul”. Ziaristica poetului cunoaşte şi un epilog care se constituie din
cele câteva articole publicate în „România Liberă” şi „Fântâna
Blanduziei” spre sfârşitul vieţii.
Eminescu colaborează mai mulţi ani cu poezii la „Familia” lui
Iosif Vulcan; apoi, în perioada studiilor de la Viena îşi începe activitatea
publicistică propriu-zisă. Activitatea sa ziaristică este inaugurată cu
articolul O scriere critică, publicat în „Albina” în ianuarie 1870 şi care
reprezintă un răspuns în numele studenţimii române din Viena la
atacurile lui D. Petrino împotriva instituţiilor culturale din Bucovina.
Eminescu intenţiona să-şi facă intrarea în publicistică cu articolul
Repertoriul nostru teatral, publicat în „Familia” în 18/30 ianuarie 1870.
Articolul Să facem un congres inaugurează publicistica politică,
fiind publicat în „Federaţiunea” în 5/17 aprilie 1870. Acestuia îi
urmează la intervale scurte altele două : În unire e tăria, în 10/22 aprilie
1870, şi Echilibrul în 22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai 1870.
Problema fundamentală pe care o pune Eminescu în discuţie este aceea a
dualismului austro-ungar, încheiat în 1867 între clasele conducătoare din
Austria, şi cele din Ungaria. Eminescu trimite articole „Federaţiunii”
pentru faptul că acest ziar era organul de presă al românilor din Imperiul
Austro-Ungar în lupta împotriva dualismului. Poetul pleda pentru
solidarizarea românilor din Imperiul Austro-Ungar cu celelalte popoare
oprimate din imperiu şi încadrează lupta lor în mişcarea europeană pentru
cucerirea de libertăţi şi independenţă naţională. Eminescu se identifică în
anii de studenţie cu aspiraţiile şi lupta generaţiei sale şi pune în discuţie
teze care formează materia publicisticii sale de mai tîrziu.
Eminescu îşi reia activitatea publicistică în 1874, după o
întrerupere de trei ani, şi ea reflectă preocupări exclusiv cărturăreşti şi
culturale. La 1 septembrie 1874 poetul este numit, la propunerea lui Titu
Maiorescu, bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi. În acest climat
scrie articolele Constantin Bălăcescu şi „Pseudo-cynegeticos” de A.I.
Odobescu , publicate în „Convorbiri literare”. Eminescu achiziţiona
manuscrise şi tipărituri vechi româneşti, făcea rapoarte pentru
îmbogăţirea colecţiilor teatrale. Maiorescu îi comunică în iunie 1875 că
trebuie să părăsească lumea cărţilor şi să treacă în postul de revizor
şcolar.
După ce este destituit din postul de revizor şcolar, Eminescu intră
în anul 1876 în redacţia „Curierului de Iaşi”. În 28 mai 1876 publică
articolul Flori stilistice din ziarele româneşti, în care se foloseşte de
materiale din „Românul” ca să satirizeze „stricătorii de limbă
românească”. Intrarea lui Eminescu în redacţia „Curierului de Iaşi”
marchează un moment de răscruce în biografia sa. Poetul îmbrăţişează
cariera de ziarist profesionist, mai potrivită cu structura personalităţii sale
decât cea de bibliotecar ori revizor şcolar. Eminescu lucrează în redacţia
„Curierului de Iaşi” până în ultima săptămână din octombrie 1877.
Maiorescu îi trimite lui Eminescu, la Iaşi, telegrama din 17
octombrie 1877 prin care îi propune să colaboreze la „Timpul” şi îi cere,
în numele său şi al lui Th. Rosetti, să primească invitaţia de a veni la
Bucureşti. Eminescu intră în redacţia „Timpului” ca ziarist profesionist.
Acestei epoci îi aparţine suita de articole Icoane vechi şi icoane nouă şi
studiile Basarabia şi Chestiunea izraelită. Este perioada în care poetul
optează pentru comentarea vieţii politice interne şi externe şi se opreşte
incidental şi la viaţa culturală.
Din februarie 1880 începe o nouă etapă în activitatea sa la
„Timpul”, cînd ia conducerea ziarului. Va rămîne în fruntea sa până în
decembrie 1881. Aceasta este perioada căreia îi corespunde opera de
maximă intensitate din activitatea sa publicistică. Este adus la redacţie şi
Ion Luca Caragiale care, împreună cu poetul şi cu Ioan Slavici, formează
cea mai strălucită echipă ziaristică pe care o întâlnim în presa românească
din secolul al XIX-lea.
Eminescu este acuzat că transformă „Timpul” în organul de presă
al Partidului Conservator. Adevărul e că el tinde nu să-şi aservească
gândirea sa conservatorilor ci, propriu-zis, să transforme „Timpul” într-
un organ de presă personal, mai bine zis pentru exprimarea convingerilor
proprii. În această perioadă începe seria de articole împotriva liberalilor,
admirabilă operă pamfletară.
În Icoane vechi şi icoane nouă relatase, cu vădit dispreţ, cum
familiile ultraliberale trăgeau la sorţi care dintre ele să fie
„conservatoare” pentru a le merge bine afacerile, indiferent cine era la
putere. Perpessicius avea dreptate când declara că, de fapt, Eminescu era
atât împotriva liberalilor, cât şi a conservatorilor, repudiind „cloaca
politică” în general.
G.Păncescu, susţinător al orientării politice a „tinerilor liberali”,
este cel căruia Eminescu îi transferă conducerea „Timpului”. Eminescu
rămâne prim-redactor pentru partea politică. Articolele sale ne relevă
acelaşi ziarist de înaltă ţinută intelectuală, dar remarcăm o diminuare a
activităţii sale sub raport cantitativ. Obligaţia sa era de a publica trei
articole pe săptămână fără prezenţa zilnică în redacţie.
La 24 ianuarie 1882 un grup de tineri transilvăneni înfiinţează
„Carpaţii”, în care intră şi Eminescu. Societatea sprijinea unitatea
naţională şi spiritul acesteia va influenţa scrisul eminescian din această
perioadă. Poetul ia atitudine faţă de propaganda catolică din ţara noastră
şi faţă de intensificarea politicii de maghiarizare din Transilvania. Este
momentul în care apar Luceafărul şi Doina, manifestul crezului său
politic.
În iunie 1883, la prima criză a bolii, Eminescu îşi întrerupe
activitatea publicistică. „Timpul” mai apare doar până în 17 martie 1884.
Cu articolul Iconarii d-lui Beldiman, urmat de Iar iconarii,
publicate amândouă în 1888 în „România Liberă”, poetul reintră în
publicistică. Ziarul menţionat, apărut la 15 mai 1877, se declara în
ianuarie 1885 organ de presă al grupării junimiste din Partidul
Conservator. În articolele sale din „România Liberă” poetul se ocupă de
propaganda religioasă prin mijloace artistice reprobabile.
Urmează colaborarea cu ziarul „Fântâna Blanduziei”, întemeiat
de un grup de intelectuali, mare parte transilvăneni, în 4 decembrie
1888.Poetul redactează articolul Fântâna Blanduziei, articol cu care se
deschide noua publicaţie. Aici tratează despre regresul cultural şi
nemulţumirea care erau dominante în ţări europene ca Germania, Rusia,
Franţa, Italia, Anglia, Austria, despre lupta dintre guverne şi
popoare,despre militarismul în ascensiune, despre pesimismul
predominant în arte, literatură şi filozofie. În antiteză cu acestea este pusă
arta antică şi cea latină care „erau lipsite de amărăciune şi de dezgust,
erau un refugiu în contra grijilor şi durerilor”. Literatura şi arta ar
trebui „să sacrifice inteligenţele de această boală a scepticismului” şi de
aceea denumirea noului ziar este „Fântâna Blanduziei”,”numele
izvorului ce răsărea de sub un stejar în vecinătatea oraşului Tibur,
izvor care întinerea şi inspira”.1 Ca o concluzie, Eminescu adaugă:
„Dacă în autorii antichităţii plini de adevăr, de eleganţă, de idei
nimerite şi cari vor rămâne pururea tineri, găsim un remediu în contra
regresului intelectual, nu vom uita că şi în timpurile noastre există un
asemenea izvor pururea reîntineritor, poezia populară, atît cea de la
noi, cît şi aceea a popoarelor care ne înconjoară. De aceea am dat şi
acestei literaturi un loc larg în coloanele noastre.” 2
În această perioadă, cea a maturităţii depline, problemele
valorificării folclorului şi cele ale limbii formau o singură, vitală
preocupare în direcţia realizării tocmai a specificului naţional în
literatură. Idei asemănătoare găsim într-un articol publicat în „Curierul
de Iaşi” (nr. din 10 august 1877): „literatura populară nici nu se poate
numi altceva decât sau cugetarea şi productele poporului însuşi, care
devin literatură în momentul în care se produc prin scriere, sau
produse ale clasei culte, care se potrivesc însă aşa de bine cu gândirea
poporului, încât dacă acestea nu le-au făcut, le-au putut face”.Însă
aceeaşi părere o găsim şi într-un articol publicat în „Timpul” (28 martie
1882),în care Eminescu recenza elogios nuvelele lui Slavici : „Credem
că nicio literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine
spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi la
rândul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a
geniului naţional. Aceasta nu e adevărat numai pentru literatură, ci se
aplică tot atât de bine la legiuitor, la istoric, la omul politic.”.
Articolul Ziua de mâine, publicat în „ Fântâna Blanduziei” la 1
ianuarie 1889 încheie activitatea publicistică a lui Eminescu. Dovedind
clarviziune, poetul prevedea o epocă de pace pentru anii următori.
Fie că este vorba de gazetăria cotidiană, fie că tratează teme
generale, publicistica sa este orientata spre viitor. Eminescu este un
cetăţean profund îngrijorat de viitorul poporului său. Ziaristica lui
Eminescu este o continuă luptă pentru asanarea relelor care subminau
societatea românească. Nimeni înaintea sa nu a criticat cu mai multă
energie corupţia, ignoranţa, nepotismul, lipsa de merit în promovarea
ierarhiei sociale.
Poetul acuzat de xenofobie se apără singur prin scrisul său, care
străbate veacurile: „…străinul care se ridică prin invidie dă naştere
unei invidii analoge. Străinul care se ridică prin muncă nu dă naştere
invidiei.”
În concluzie, o constantă a firii şi a oricăror demersuri
eminesciene este a nu vorbi neadevărat, a nu dispreţui propriul popor,
alte culturi, alte popoare şi „a nu începe ceva ce le-ar dăuna altor etnii,
minorităţilor naţionale de la noi, potrivit convingerii că e în felul de a
fi distinctiv al românilor de a nu face <<niciodată ceea ce dorim să nu
ni se facă nouă>>.”

2. TEMATICA PUBLICISTICII – ROD AL

PERSONALITĂŢII SCRIITORULUI

Publicistica eminesciană cunoaşte cea mai mare extindere, sub

aspect tematic, în cadrul operei autorului. Însă se impune o precizare :
aceleaşi teme majore conţinute în opera poetică şi în proza literară le
regăsim abordate şi în publicistica sa. Determinantă pentru această stare
de fapte este personalitatea unitară, plenară şi constantă a artistului.
Aflat sub pecetea romantismului, a şcolii germane romantice de
care Eminescu„se pătrunsese atât de mult de felul de simţire al acestei
şcoli, încât foarte adesea ne face impresiunea de a fi un contemporan
al sensitivului Novalis;…” 3 este imposibil să nu luăm în discuţie
problema omului de geniu. În spirit romantic, poetul, geniul,demiurgul
propriei sale opere este, prin definiţie, un inadaptat măcinat continuu şi
ireversibil de tendinţe contrarii şi nelinişti mai presus de uman. El se află
în conflict cu lumea în care trăieşte, conflict ce izvorăşte dintr-un acut
sentiment de dualitate, dualitate ce se proiectează pe „un plan cosmic, în
care nemulţumirea şi dezechilibrul, ca sâmburi ai revoltei şi
melancoliei romantice, au cauze infinit mai mici decât pura reacţiune
omenească a sensibilităţii în ordinea vieţii cotidiene cu mizeriile şi
brutalităţile ei”.4 Inadaptabilitatea nu este o poză, nu e simulată, ea
provine din neliniştea demoniacă, din singurătatea tragică la care geniul
este condamnat. Romanticul, trăind într-un univers fantastic, este în
căutarea absolutului, „idealul suprem către care se îndreaptă întreaga
fire e completarea, adică ideea de totalitate”.5 Caietele lui Eminescu au
fost comparate de către Constantin Noica cu cele ale lui Leonardo, poetul
fiind „ o conştiinţă de cultură dindărătul nostru, o conştiinţă de cultură
deschisă către tot.” 6
Noţiunii de geniu i se adaugă acelea de titanism, prometeism,
satanism sau demonism, toate ducând la conturarea sensului de revoltat
etic şi social, dar şi de creator şi iniţiat. Poetul, filosoful, sunt meniţi, în
viziunea eminesciană, a descătuşa energiile latente necesare renaşterii
morale şi intelectuale. El este deci un profet, un luptător. Realitatea
epocii contemporane lui Eminescu, pe care acesta o percepe ca pe o criză
spirituală, îl va determina să formuleze soluţii de îndreptare în sensul
unei dezvoltări organice, în concordanţă cu spiritul naţiunii în mijlocul
căreia trăia. Se resimţea lipsa unor idei majore, capabile să se
contopească într-o formă unitară : „ceea ce e etern nu e esenţial pentru
om – cercul activităţii sale, ţintele sale sunt îndreptate pur şi simplu
asupra formelor, în cel mai larg înţeles al cuvântului , dezvoltarea
acestora,mobilizarea lor spirituală – iată misiunea lui, dacă o putem
numi misiune.” 7
Revolta eminesciană cunoaşte accente specific romantice, e
întreţinută toată viaţa şi se reflectă atât în creaţia literară propriu-zisă, cât
şi în publicistica sa în care „autorul este prezent în chip direct ca
personaj implicit în istorie.” 8 Toată această revoltă vine dintr-o nevoie
cumplită de adevăr, geniul nu poate accepta ceea ce îi este dat; el
„ oscilează tragic între negaţie şi afirmare, între demon şi înger” 9, iar
„apetiturile colosale ale spiritului sunt (…) nesatisfăcute ( limitele
cunoaşterii !) , iar idealul moral e în chip brutal infirmat pe planul
vieţii obişnuite.” 10 Trăind în „temniţa vieţii”, demonul îşi caută
identitatea spirituală, tinzând să ajungă într-un orizont fără margini, etern,
simţindu-se străin în această lume ostilă şi mărginită. Geniul caută o
valoare stabilă, chiar şi dragoste. De obicei , geniul reuşeşte să se
detaşeze în urma unei experienţe erotice ratate, trăită acut, împinsă spre
limitele cele mai de sus ale suferinţei. Astfel, femeia, are rol catalizator,
hotărând, prin inducerea acţiunilor geniului, direcţia frământărilor
esenţiale ale acestuia. Durerea resimţită de geniu în urma eşecului este
proporţională cu capacitatea exacerbată a acestuia de a percepe. Sub
influenţa lui Eros, poetul capătă puteri titanice; este capabil chiar să
depăşească hotarele morţii. Erotica este pentru Eminescu o cale supremă
de comunicare cu tainele naturii, ale sufletului uman, o experienţă în
absolut. Odată încheiată această experienţă, geniul se întoarce la creaţie,
această valoare stabilă, cu maturitate stabilă. Geniile sunt denumite de
Eminescu „naturi catilinare”, denumind astfel spiritele revoltate şi
sceptice, meditative (într-o primă fază, ca apoi, în epoca gazetăriei
bucureştene, noţiunea „catilinar” să sufere o importantă modificare de
sens numind indivizi fără trecut, oameni de nimic).
Rezumând trăsăturile personalităţii eminesciene putem afirma,
fără să greşim, că artistul Eminescu a fost o personalitate copleşitoare,
cu o inteligenţă şi o memorie surprinzătoare, cu o curiozitate intelectuală
permanent alimentată de o cultură de nivel european, purtând, după
spusele lui Titu Maiorescu, „ semnul celor aleşi”. Ca poet s-a remarcat
prin forţa de sinteză a izvoarelor autohtone şi universale, prin imaginaţia
bogată şi, mai ales, prin viziunea cosmică şi mitologică asupra omului.
Poet, prin vocaţie, şi ziarist, prin profesiune, aparţinând
romanticilor, Eminescu n-a fost totuşi un romantic contemplativ pierdut
într-o visare lirică. El a fost omul timpului său : omul Eminescu a avut
o fire imprevizibilă, neobişnuită, cufundat într-o taină impenetrabilă;
sociabil, dar şi însingurat; detaşat, dar şi preocupat de mizeria vieţii;
boem, dar muncind enorm; grăbindu-se să înfrângă soarta prin creaţie. S-
a implicat prin toate fibrele gândirii sale în viaţa poporului său şi s-a
preocupat de destinul şi buna existenţă, nu doar ale românilor, ci ale
întregii omeniri. A dorit întotdeauna binele universal şi pentru aceasta,
uneori, metodele alese de el pentru a critica şi sancţiona sunt aspre, chiar
dure, ele variind în diferite registre: de la uşoara ironie romantică, trecând
prin parodie şi, în final, culminând cu polemica virulentă şi satira.
Există în opera lui Eminescu, fie că vorbim de poezie, de proză
sau de publicistică, câteva mari teme. Supratema operei este cea a
TIMPULUI, cu cele trei dimensiuni ale sale: timpul mitic, timpul
organic şi timpul declinului. O altă temă majoră este ISTORIA – temă
care întotdeauna se întrepătrunde cu cea a TIMPULUI în funcţie de care
au loc şi schimbările de optică din viziunea autorului. În cadrul temei
istorice distingem motive care fac obiectul nu doar al poeziei şi prozei, ci
şi al activităţii publicistice a lui Eminescu: patria şi patriotismul, ideea
de naţiune divină, misterul etnogenezei, meditaţia patriotică,
inechitatea socială şi societatea coruptă, condiţia geniului, a omului
de cultură şi a artei, în general.
La o primă lectură a articolelor de presă eminesciene vom observa,
cu mare uşurinţă , că în ele regăsim toate aceste motive. Însă lucrul cel
mai interesant ni-l oferă o lectură mai atentă, căci toată publicistica
eminesciană este construită pe un substrat politic, iar toate problemele
supuse atenţiei de către Eminescu gravitează în jurul unei ideologii
politice, care încearcă să îmbine sau să detaşeze, să extragă, după caz,
formulele cele mai corecte de încadrare a naţionalului în universal şi de
aplicare a universalului ţinând cont de condiţiile naţionalului.
Secolul al XIX-lea este considerat secolul deşteptării naţionale, al
efortului fiecărei naţiuni europene de a-şi descoperi şi impune
personalitatea. Ideea de personalitate o implică pe cea de valoare şi de
specific. Pe urmele cronicarilor şi mai ales ale corifeilor Şcolii Ardelene,
generaţia de la 1848 şi cele următoare, înţeleg să nu izoleze exclusivist
formula naţională, ci să o încadreze, ca variantă , într-un sistem
existenţial umanist reprezentativ. Epoca Luminilor relansase conceptul de
cetăţean al luminii, de cosmopolit, idee de actualitate şi în epoca
romantică, dacă ar fi să-l amintim pe Victor Hugo care visa la „statele
unite ale Europei”, idee preluată pe toate meridianele, inclusiv de noi.
Proba decisivă ne-o oferă Eminescu însuşi în Geniu pustiu, când Toma
Nour precizează: „aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură,
strălucită, pătrunsă de lumină, care are încă atâtea culori. O prismă cu
mii de culori , un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât
nuanţele prismatice ale Omenirei şi deosebirea dintre ele e atât de
naturală, atât de esplicabilă cum putem esplica din împrejurări
asemenea dintre individ şi individ.. Faceţi ca toate aceste culori să fie
egal strălucitoare, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le
formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei, căci în
întunericul nedreptăţii şi a barbariei toate naţiunile îşi sunt egale în
abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate, şi cînd lumina
abia se reflectă în ele , ea formează culori prismatice.” 11
Geniu pustiu a fost scris, probabil, prin 1868-1869, când autorul
respira adevăruri cunoscute în periplul său transilvănean şi când
experienţa încercată de Revoluţia lui Avram Iancu avea încă ecouri
proaspete în sensibilitatea românească. Prin numeroasele semnificaţii ale
romanului, prin simbolurile sale, putem descifra atitudinile ideologico-
politice ale lui Eminescu. Exprimate metaforic, în formulele lui Toma
Nour, ele vor fi reluate curând în articole.
Din paginile gânditorului politic Eminescu răzbate o întreagă
filozofie politică,însă el nu a făcut şi nici nu putea să facă politică
meschină de partid, ci a reprezentat o puternică individualitate, a fost un
„idealist pe culmile realităţii”.12
3. ATITUDINEA FAŢĂ DE DOCTRINELE ŞI
IDEOLOGIILE POLITICE DIN EPOCĂ

Eminescu, prin personajul său Toma Nour din Geniu pustiu, vede
alcătuirea ideală a lumii sub forma unei lumi cosmopolite, în care omul
deţine cetăţenia universală, iar lumea nu e altceva decât o mare patrie în
care guvernează libertatea şi civilizaţia.
Vom vedea în cele ce urmează că, de fapt, cosmopolitismul despre
care vorbeşte Eminescu este situat doar în plan ideatic, căci lumea
cosmopolită a Europei secolului al XIX-lea nu e deloc conformă
definiţiei cosmopolitismului. Observarea realităţii imediate îi dezvăluie
scriitorului o altă faţă a ceea ce se vrea cosmopolitismul, o faţă – mască
sub care se ascund interese meschine de parvenire, de înavuţire şi chiar
de dominare a unor naţiuni în defavoarea altora. Din această cauză lui
Eminescu îi va repugna ideea de cosmopolit. Afirmaţia este susţinută atât
de însemnările din manuscrise, cât şi de articolele publicistice.
Iată ce spune scriitorul în manuscrisul 2257-[32] :
„Cosmopolitul consideră omenirea (s.a.) ca unitate încât fiecărei
fracţiuni i se atribuie aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii, cu un
cuvânt… patriotul consideră rasa naţională pe teritoriul ei istoric (…)
ca singurul obiect al preocupaţiunilor lui. Faţă cu restul omenirii el se
poartă ca orice organism – atrăgând sau respingând – sumando ( +)
sau minuendo ( - )… după ură şi iubire, simpatie sau antipatie.
Dar o seamă de politici cosmopoliţi pretextează numai a fi
umanitari. Ei pun umanitatea (…) dar nu înţeleg în favorizarea lor…
- pe jidani sau pe nemţi, pe cari ar vrea să-i introducă cu drepturile
omenirii în mijlocul naţionalităţii.”13
După cum lesne se poate vedea, Eminescu respinge
cosmopolitismul pe motiv că, sub masca umanitarismului, promova
interesele purtătorilor de capital străin. Poetul avea în vedere şi unele
stări de lucruri din ţara noastră. Mulţi dintre purtătorii de capital străin
(evrei, germani şi turci) se puneau la adăpostul consulatelor străine din
ţară sustrăgându-se de la toate obligaţiile către stat. Poetul îi numeşte în
articolele sale sudiţi şi supuşi austrieci. Pentru aceştia egalitatea cu
populaţia autohtonă reprezenta libertatea de a o exploata, fără vreo
îngrădire prin legile ţării: „D.R[osetti] vrea ca negustorii care afară de
puţini olteni, ardeleni şi macedo-români, sunt străini în ţară să fie
politiceşte şi sociali cu românii. Nu de geaba li se zice burtă verde.” 14
Ca ideologie politică, Eminescu nu poate fi suspectat de niciun fel
de apartenenţă la vreun partid politic ori la vreo doctrină politică ce se
manifesta în epocă. Sistemul său ideologic înţelege să extragă din
doctrine şi sisteme politice doar ceea ce poate fi util în folosul
progresului general al societăţii, în folosul general al omenirii cu
repercusiuni directe asupra individului.
În ciuda faptului că sistemul filozofic al scriitorului se situează în
descendenţa gândirii filozofice schopenhaueriene (nu vom reţine aici şi
influenţele altor filozofi) şi ne-am aştepta la o atitudine conservatoare din
partea acestuia şi în ciuda faptului că, prin funcţiile ocupate în cadrul
redacţiei „Timpului”, Eminescu făcea parte din tabăra Partidului
Conservator, am greşi dacă am afirma că scriitorul a aderat la doctrina
conservatoare.
Într-o lumină mult mai clară ne apare poziţia lui Eminescu faţă de
liberali, faţă de guvernul liberal pe care îl acuză de duplicitate în viaţa
politică. Aceeaşi părere proastă o are şi faţă de Parlament care este
descris ca „un stabiliment de alienaţi mintali” 15: „ Cine a fost de faţă
la şedinţa de sâmbăta trecută, 1 aprilie, a Camerei, a avut fericirea de a
vedea o a doua ediţiune, revăzută, însă nu îndreptată a adunării din
balamucul vienez.” 16, iar asupra legilor liberale emite părerea că, prin
caracterul lor, „orientat” spre o anume categorie de indivizi, lasă liberă
ascensiunea „elementului rău” : „Legi liberale duc la naţiuni bunome
(cum sunt în genere cele romanice), la domnia celor răi. Elementul rău
e izvorul voinţei, energiei, puterei – el ajunge la guvern când vrea să
ajungă, ceilalţi înşelaţi prin succes şi fraze sunt dominaţi şi duşi fără
de voinţă pe marea întîmplărilor.” 17 Cu toate acestea Eminescu nu ezită
să se declare liberal, nu în sensul apartenenţei la doctrina politică a
Partidului Liberal, ci în sensul apărării Constituţiei şi libertăţilor
cetăţeneşti de influenţele partidelor politice.
Despotismul şi demagogia sunt alte două concepte asupra cărora
Eminescu se opreşte şi pe care le va discuta în mai multe articole apărute
în cotidianul bucureştean „Timpul” , dar şi în manuscrisele sale. Opiniile
scriitorului în legătură cu aceste două concepte au ridicat semne de
întrebare cu privire la consecvenţa sa referitor la ceea ce reprezintă
demagogia şi despotismul (cf. D. Vatamaniuc în Publicistica lui
Eminescu, p. 71).
Ţinând cont de ceea ce am afirmat anterior, că Eminescu este de
acord cu orice doctrină politică atâta timp cât ea serveşte interesului şi
progresului general al societăţii, avem dovada că scriitorul nu poate fi
acuzat de inconsecvenţă în poziţia adoptată.
Alte două ideologii care nu i-au rămas necunoscute lui Eminescu
sunt socialismul şi comunismul. El a urmărit îndeaproape aceste două
doctrine şi a luat cunoştinţă de lucrările socialiştilor şi comuniştilor
vehiculaţi în epocă : Carl Marx şi lucrarea lui Das Kapital, Eugen
Dűhring, profesor de filozofie şi economie politică ale cărui cursuri
Eminescu le audiase în timpul studiilor berlineze şi prin intermediul
cărora cunoscuse şi ideologia promovată de Friedrich Engels, cunoscuse,
de asemeni, şi tezele socialistului August Bebel, militant al mişcării
muncitoreşti germane, care se număra printre fondatorii Partidului Social
Democrat din Germania.
Ceea ce reţine atenţia în legătura cu poziţia lui Eminescu faţă de
cele două ideologii este faptul că ziaristul este cu totul împotriva
acestora, afirmând despre ideile comuniste că „nu sunt dependente de
voinţa oamenilor. Ele sunt rezultate a unei prea mari înmulţiri a
populaţiei şi a colesiunii acesteia cu trebuinţa mijloacelor de
esistenţă.”18 , iar „comunismul în forma în care ne apare azi, e negarea
a tot ce esistă în societatea de azi şi (consecvent) cu drept cuvânt.” 19 De
asemeni Eminescu vede în comunism nu invenţia unor persoane, ci
rezultatul unui proces istoric şi că se justifică chiar prin acest fapt apariţia
sa în istoria omenirii.
Este clar că prin aceste afirmaţii autorul lor este contra unor
ideologii ca aceea comunistă, însă faptul că Eminescu frecventase
cursurile profesorului Duhring, va face ca adversarii săi să-l suspecteze
de apartenenţă la socialism. Eminescu îşi prezintă ferm poziţia, motivând
că simpla cunoaştere a doctrinei nu înseamnă nici apartenenţa la ea şi nici
aplicarea ei : „Am fi socialişti numai atunci când am propune o
soluţiune socialistă(s.a.). Departe de noi asta. Din contră, soluţiunea ce
o propunem nu poate fi decât conservatoare, reacţionară chiar.” 20 şi în
continuare în acelaşi articol din „Timpul” ediţia din data de 6 septembrie
1881 el pune în vedere soluţia ce trebuie adoptată şi care trebuie centrată
pe principiul muncii.
 4. NAŢIONALISMUL LUI EMINESCU

O altă întrebare care se naşte asupra concepţiei politice a lui

Eminescu este dacă putem vorbi în cazul lui de naţionalism sau nu.
Refuzând cosmopolitismul, a trecut în extrema cealaltă, îmbrăţişând o
atudine naţionalistă ? Pentru a răspunde obiectiv la această întrebare
trebuie ţinut cont de momentul istoric când se definea gândirea politică
eminesciană. Atât în spaţiul european, cât şi în cel naţional. Europa se
afla în plin secol al eliberării naţiunilor, iar în România evenimentele
stăteau sub presiunea faptului că o mare parte a teritoriului naţional se
afla încă sub stăpânire străină, în pofida independenţei de la 1877 care se
înfăptuise în Principate.
Judecând ideologia eminesciană în funcţie de acest context istoric
găsim că punerea naţiunii în prim-plan este cât se poate de firească.
„Ideile-forţă” ale scriitorului se rezumau la naţiune şi tărănimea, văzută
drept clasa productivă, încât „orice tentativă de a se desface acest binom
creează pericolul speculaţiilor şi, prin asta, al denaturării adevăratei
gândiri a lui Eminescu.” 21 Din această poziţie rezidă importanţa majoră,
esenţială, pe care Eminescu o acordă păstrării fiinţei naţionale.
Greşeala de a-l considera pe Eminescu naţionalist se datorează
ideologiilor de dreapta care îşi fondează argumentele pe considerente
lingvistice şi nicidecum ideologice. În multe din articolele sale gazetarul
foloseşte expresia de „rasă” substituind-o celei de naţiune astfel încât
celor care l-au catalogat naţionalist ori rasist pe Eminescu le-a fost foarte
uşor să speculeze limbajul folosit de ziarist. Sub nici o formă nu i se
poate atribui lui Eminescu concepţia marxistă care opune conceptului de
„naţiune” pe cel de rasă, în timp ce pentru ziarist „rasă” şi „naţiune” sunt
unul şi acelaşi lucru.
La Eminescu, lupta pentru apărarea rasei româneşti echivalează
cu lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, a statului naţional românesc
care, de-a lungul istoriei nu o dată şi-a văzut ameninţată existenţa. Pentru
scriitor elementul românesc include pe oricine luptă pentru apărarea
fiinţei naţionale, a unităţii limbii române naţionale, a culturii. Acestea
sunt garanţiile statului românesc, ale poporului român a cărui dispariţie
Eminescu o leagă de moartea fizică, singura în măsură de a anihila
naţiunea.
Adăugând acestei ideologii şi concepţia eminesciană potrivit
căreia statul naţional este unul bazat pe clasele sociale productive, în care
realizarea armoniei statale pleacă de la principiul muncii, credem ca
acuzaţiile de rasism şi naţionalism aduse lui Eminescu sunt nejustificate.
Nu principiile xenofobe, nu principiile naţionalist - rasiste stau
fundament ideologiei eminesciene, ci principii social-economice.
 Refuzarea cosmopolitismului se face tot de pe poziţia socio-
economică, în elementul cosmopolit Eminescu văzând elementul
exploatator, o „simulaţiune”,o „faţărnicie” şi un paravan al intereselor
egoiste: „element cosmopolit şi egoistic, ceea ce drept vorbind este unul
şi acelaşi lucru, căci cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic
pentru dezvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv
s-a însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg”.22 De aici
vine reticenţa şi mai ales, revolta ziaristului faţă de elementul străin. El
nu poate accepta acele elemente care văd în patria strămoşească a
românilor un mijloc facil de îmbogăţire rapidă, un loc al traiului lipsit de
griji pe spinarea „claselor pozitive”. Această „îngrămădire la porţile
privilegiilor şi ale slujbelor” contravine principiului pe care se
fundamentează existenţa statului naţional eminescian, principiul muncii
productive.
La fel de străin ca şi adevăraţii străini sunt membrii societăţii
româneşti care se eludează de la acelaşi principiu al muncii, eludare care
are ca rezultat „înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor
productive, iată răul organic”. În aceste clase consumatoare el vede
„pătura superpusă” despre care G. Călinescu spunea: „Numele lui
Eminescu a fost foarte legat de teoria <<păturii suprapuse>>,
interpretată injust, ca o atitudine xenofobă. De fapt, folosind un stil
polemic, violent şi plastic,poetul nu ieşea din poziţiile sale economice”.
23
Garabet Ibrăileanu punctează şi el atitudinea lui Eminescu : „ Din
cauza urii sale împotriva formelor străine, el urăşte nu numai pe cei
care au introdus acele forme, ci şi clasa care s-a născut de pe urma
acestor forme nouă şi ,pentru a înfiera mai puternic pe cei care au
introdus formele străine ,precum şi pe cei care au fost creaţi de ele,
Eminescu îi declară ,şi pe ei ,de străini…” 24.Faţă de aceste forme
străine Eminescu se exprimă metaforic în articolul [„ Drumurile s-au
troienit...”] din „Timpul”-11 decembrie 1877, unde le denumeşte
„palat de hârtie franţuzească” în locul căruia ziaristul preferă „o casă
veche de piatră, dar cam strâmtă” care „e totuşi mai bună pentru
vreme de iarnă şi pentru nevoi”. Tot în acelaşi articol numeşte şi
cuvintele „mântuitoare” pe care se întemeiază binele unui popor :
„munca” şi „economia”.
Răspunsul cu privire la naţionalismul lui Eminescu ni-l dă chiar
scriitorul în ms. 2264—[398] : „Naţionalismul este un semn rău la un
popor. Nimeni nu ţine atâta la esistenţa sa decât acela ce are s-o piardă
în curând (şi aceasta se simte instinctiv ) şi nimeni nu-ngrijeşte mai
mult pentru ţinerea la un loc a individului său, decât cel ce are să se
desfacă prin moarte. Nicăiri nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare
decât acolo unde viaţa este periclitată sau prin boală sau prin pericol
estern.” 25 Iată de ce Eminescu pledează în nenumărate rânduri pentru
 apărarea elementului naţional, fără a fi naţionalist,căci dispariţia
elementului autohton care formează clasele pozitive ar putea duce la
„îmbolnăvirea” poporului, îmbolnăvire căreia i-ar urma moartea fizică,
adică dispariţia românilor ca naţie.
Mihai Eminescu credea că societatea franceză a vremii era decăzută şi
deplângea faptul că tocmai acolo se duc tinerii să-şi facă educaţia, spre
a reveni apoi în ţară cu pretenţia de întâietate şi autoritate. Poetul
numeşte „păsărească” jargonul franco-român vorbit de „franţuziţi” şi
vede în el semnele unei înstrăinări de neamul propriu, cu istoria şi
tradiţiile sale.

5. PUBLICISTICA EMINESCIANĂ MARCATĂ DE

REVOLTA PRIN SATIRA ŞI PAMFLET

În cadrul operei eminesciene nu se pot opera niciun fel de

disocieri vizând tematica abordată, rod al uneia şi aceleiaşi personalităţi
unitare.Şi opera literară, şi cea publicistică sunt părţi ale unui întreg văzut
ca un tot unitar cu mult mai valoros decât dacă ar fi privit ca o îmbinare
de componente diferite. Din acest motiv e cu totul greşit să ne gândim la
o „ competiţie” între poetul şi prozatorul Eminescu, pe de o parte, şi
ziaristul Eminescu pe de altă parte. Vorbind despre Eminescu, nu
descoperim „ atuuri” ale creatorului de operă literară în detrimentul
publicistului şi nici invers, pentru că cele două moduri de manifestare se
află într-o puternică interdependenţă determinată de personalitatea
FENOMENULUI Eminescu .Tocmai acest lucru dorea să-l sublinieze D.
Murăraşu atunci când afirma: „Istoricii literari şi esteticienii vor stabili
într-o bună zi cât de unitară a fost existenţa materială şi sufletească a
poetului, câtă prezenţă artistică şi ideologică este în articolul său de
ziar ca şi în poema cea mai hieratică …”26
Disocierea asupra căreia exegeza s-a pus de acord vizează
traiectoriile pe care le-au luat opera literară, respectiv opera publicistică a
lui Eminescu, sub influenţa destinului uman al scriitorului. Astfel Al.
Oprea remarca : „… paradoxal, în raport cu evoluţia creaţiei poetice,
care ajunge treptat la o apolinizare a fondului dionisiac, cursul
gazetăriei pare a fi invers : în prima perioadă domină trasături apolinice
– este un Eminescu majestos, patetic dar de o siguranţă suverană, c-o
ţinută polemică elevată, de o expresie demnă, nobilă, trăsături care se
vor surpa treptat sub năvala unor reacţii intempestive, pătimaşe, a unei
subiectivităţi exasperate.” 27
Dincolo de evoluţie, de modificările de traiectorie survenite de-a
lungul anilor, în publicistică primează o constantă: adânca implicare a
scriitorului angajat şi mereu aplecat asupra naţiei românilor în al cărui
purtător de cuvânt se autoproclamă. Sunt evidente implicarea lui Eminescu
cu absolut toată simţirea sa, pasiunea cu care îşi trăieşte şi îşi comunică
toate convingerile şi identificarea la modul absolut cu ideile sale. Surprinde
uşurinţa cu care reuşeşte să îmbine trăsăturile scriitorului romantic cu
jurnalismul văzut ca o profesie căreia i se dedică, fără a cădea în rutină şi
ridicând simpla pagină de ziar la problematică de conştiinţă menită a
deştepta aceeaşi frământare în gândirea publicului cititor.
O altă constantă, de această dată din punct de vedere tematic, este
istoria, care în publicistică ridică o dată în plus problema neamului
românesc.Ca şi în poezie, istoria implică dihotomia clară dintre cele două
dimensiuni ale ei : vârsta de aur a naţiunii divine dintr-un timp mitic, pe de
o parte, şi istoria contemporană din timpul organic a cărei dominantă este o
societate supusă unui proces de degradare datorat unor interese meschine,
de cealaltă parte. Alăturarea celor două epoci se soldează cu adâncă ironie
şi dispreţ, cu satira otrăvitoare la adresa societăţii contemporane.Dacă în
poezie Eminescu dispreţuieşte şi satirizează de pe poziţia geniului
marginalizat de societate, acelaşi lucru se întâmplă şi în publicistică doar
că demonismul geniului este transferat asupra patriotului înflăcărat care
vorbeşte cu dezinteresată dăruire în numele poporului său a cărui existenţă,
în primul rând spirituală, o vede ameninţată.Iubirea frivolă şi interesată
dintre bărbat şi femeie , pe care o supune tăişului ascuţit al satirei în
Scrisori o înlocuieşte în publicistică cu o altfel de iubire – cea pe care
pângăritorii de neam şi ţărână strămoşească o afişează cu gratitudine şi
falsitate.Patriotismul sincer reclamă suferinţa pricinuită de aceleaşi
comportamente ipocrite şi interesate.
Parcurgerea articolelor publicistice ale lui Eminescu din
„Curierul de Iaşi” evidenţiază mai mult aspectul de foiletoane al acestora,
cu o arie a subiectelor diversă ( cultură, literatură, artă, politică, fapt divers
etc.) , o diversitate a mijloacelor gazetăreşti folosite (elogiul prin idealizare
poetică, ironia muşcătoare garantată de întrebuinţarea materialului
umoristic de factură populară ), şi în primul rînd, o subtilitate a limbajului
scriitorului.
În schimb, articolele de la „Timpul” ne relevă un altfel de
gazetar – pamfletistul violent. Simpla lecturare a articolelor din aceasta
perioadă ar putea periclita înţelegerea adevăratelor sensuri pe care ziaristul
le converteşte aici, căci la prima vedere nu remarcăm decât polemica
virulentă, ironia grotescă şi caustică, satira ucigătoare a atacurilor verbale
adresate societăţii liberale. Pătrunzând însă în esenţa acestor articole
decoperim că, de fapt, Eminescu nu-şi îndreaptă atenţia asupra unor anume
indivizi ori grupuri de indivizi. Revolta sa este direcţionată asupra unei
societăţi întregi neconformă idealităţii şi sistemului de principii pe care şi-l
construise ziaristul. Nominalizarea acestor indivizi nu mai are rolul de a-i
individualiza, ci mai degrabă alcătuieşte o gamă de eufemisme menite să
desemneze răul general instituit, capătă o valoare generală.Dată fiind
adâncimea ideologiei eminesciene cât şi unitatea tematică a operelor lui
Eminescu, va trece drept firească aprecierea că, dincolo de subiectivismul
pamfletarului vindicativ, dincolo de satira ad personam, trebuie văzută
satira mult mai profundă la adresa unei societăţi în termenul ei cel mai
general şi nu neapărat la adresa societăţii liberale. Dezaprobarea societăţii
liberale este doar o chestie de conjunctură căci inadaptarea demonului din
Eminescu s-ar simţi oricare ar fi numele purtat de această societate.
Vinovată e atitudinea duală, afirmativ-negatoare a unei personalităţi
conştiente de superioritatea propriului său eu, predispus, nu o dată, spre
cugetare, spre afirmarea ideilor generale. De aceea articolele eminesciene
prezintă o ambivalenţă, etalând întotdeauna o faţă a concretului care,
paradoxal, conferă exemplului forţă generalizatoare, focalizând întreaga
atenţie a cititorului spre cealaltă faţă, a abstractului. „Sunt cazuri în care
Eminescu simte nevoia unor clarificări cu caracter programatic, ca în
Icoane vechi şi icoane nouă. Altă dată, şi de cele mai multe ori, se
etalează aspectul concret al disputei, lăsându-ne doar să întrevedem
orizontul mai adânc, problematic – ca în metafora cunoscută cu
aisbergul.” 28
Spuneam că satira este determinată de confruntarea celor două
percepţii ale ziaristului în legătură cu istoria. Monica Spiridon afirmă că :
„Jurnalistica eminesciană dispune totdeauna de o scenă plasată între
două vaste orizonturi simbolice, Paradisul şi Infernul. Mai precis,
trecutul istoric şi, respectiv prezentul decăzut din vechea demnitate. Între
ele, gazetarul face ritual naveta…” 29 astfel încît „ pendularea canonică
între trecutul de aur şi prezentul construit după tiparele lumii pe dos şi
populat cu monştrii apocaliptici…” 30 îi va da posibilitatea de a zugrăvi
portrete groteşti împinse spre limita minimă a veridicităţii : „… vezi
răsărind câte un chip ciudat şi baroc, câte-o stârpitură radicală în a
cărei fiziognomie se concentrează oarecum toate trăsăturile neplăcute
ale tuturor naţiilor barbare din Orient, vezi tipuri atât de pocite încât
abia [o] fantezie de caricaturist le-ar putea inventa, punându-se într-
adins să le iscodească, iar etnologul ar sta cu braţele încrucişate
înaintea acelor specimene, neştiind, nu între ce oameni, dar în genere
între ce soi de fiinţe organice să le claseze.” 31 Membrii societăţii prezente
sînt catalogaţi drept „stârpituri ale Fanarului”, „hidoasa pocitură”.
„cucuvaia pripăşit[ă] de ieri alaltăieri în această ţară”, „luceferi negri”,
„dolicodactili”, “guşaţi cretinizaţi neaude, neavede, neagreul
pămîntului.”Mai toate articolele publicistice eminesciene sînt populate de
satira ad personam (mai ales în articolele politice).Găsim o multitudine de
nume cărora le este adresată aceasta satiră: C.A.Rosetti – omul numărul
unu al grupării „roşiilor” ,V.A.Ureche, Pseudo-Ureche,cum îl numeşte
Eminescu, I.C. Brătianu, dar şi nume cu care gazetarul a ajuns să
denumească o adevărată tipologie a „roşilor”- Mihăleştii, Pandravii, Stan
Popeştii, Orăşenii. Dar,după cum am mai afirmat,forţa distrugătoare cu
care este învestită satira, puterea deformatoare a limbajului eminescian şi
grotescul fac ca din portretele zugrăvite de scriitor să se piardă
argumentele satirei ad personam în favoarea celor ad rem . Toate aceste
nume sunt supuse unei forţe care le dezindividualizează, lipsindu-le astfel
de orice importanţă. Cine pierde teren în faţa lui ce. Nu persoana, ci fapta
acesteia este neconformă idealului absolut, dorit de „demonul” Eminescu.
Toata „gaşca roşilor” este uniformizată aşa încât membrii ei pot fi numiţi
oricum; sunt „tot unul şi unul, ejusdem farinae, din acelaşi aluat
protoplasmatic” 32 nivelat de „calităţi” precum prostia, lenea, nulitatea etc.
Eminescu reuşeşte prin forţa demonică a personalităţii sale să
mute accentul de la individual la universal. Iată de ce afirmaţia că „poetul
ajunge să se războiască cu proiecţiile fantastice ale propriei
imaginaţii.”33 este cum nu se poate mai adevărată, căci demonul din
Eminescu oscilează între două lumi : cea a trecutului glorios zugrăvit în
culori edenice şi cea a prezentului văzut în negrul hidoşeniei sale de
coşmar. Între acestea două nu există cale de mijloc pentru că idealul de
trăire plenară al poetului nu admite compromisul. Din acest punct de
vedere, al „setei de completitudine”, Monica Spiridon îl aseamănă pe
ziaristul Eminescu cu Gianbattista Vico spunînd că „ambii se arată
alergici la ideea de mutilare disociativă a Totului.”(s.a.) 34Aflat sub marca
setei de absolut, de ideal, Eminescu aşterne în paginile sale de publicistică
aceleaşi trăsături pe care el le imprimă operei literare astfel încât,aşa cum
am mai spus-o, dincolo de valoarea pur gazetărească, opera publicistică se
ridică pe aceeaşi treaptă valorică ocupată de creaţia artistică a autorului.
Într-adevăr nu se poate tăgădui că din publicistică transpar calităţile
jurnalistului, ale retorului de prestigiu în care se regăsesc deopotrivă
precursorii, cît şi urmaşii „momentului Eminescu”. În acest sens Monica
Spiridon spune : „… << momentul Eminescu>>îşi dovedeşte
disponibilităţile indiscutabile de afiliere. Cum anume? Pe de o parte,
modelându-şi precursorii şi plasându-i într-o ecuaţie <<legitimantă>>.
Pe de alta, situându-se în memoria generică a urmaşilor şi lăsându-se la
rândul lui iluminat de ei. Căci Iorga ( cel care l-a relansat ca gazetar
între războaie ), Pârvan sau Arghezi se repercutează tipologic asupra lui
Eminescu, tot atât cât acesta din urmă asupra predecesorilor săi de la
1848.”(s.a.) 35
Pentru Eminescu gazetăria a fost o profesiune în care, însă, a
investit aceeaşi forţă creatoare, demiurgică, pe care aspiraţia de dobândire
a Totului l-a determinat să o investească şi în creaţia literară şi, din această
cauză, operei publicistice nu-i poate fi refuzată valoarea, în primul rând,
literară, prin reducerea ei la simplu exerciţiu gazetăresc. Poate mai mult
decât o meserie, jurnalismul a fost o altă modalitate de manifestare a
spiritului eminescian, a aspiraţiei sale spre plenitudine. Probabil că intuiţia
propriului geniu l-a determinat pe scriitor să-şi direcţioneze demonismul şi
spre acest domeniu, simţind că şi aici îşi poate afla terenul propice pe care
să poată etala, în toata măreţia splendorii, dualismul personalităţii. Că
Eminescu a reuşit pe deplin acest lucru o dovedeşte uşurinţa cu care
articolele publicistice fac dovadă de acea „navetă între grav şi comic,
între scena de moravuri şi alegoriile mistice, aducând de-a valma în
scenă îngeri şi diavoli, regi şi tâlhari.” 36, de acele „raiduri narative unde
execută salturi bruşte spre spaţii culturale sau exotice”.37 Trebuie spus
că în realizarea articolelor publicistice Eminescu rămâne consecvent
aceloraşi principii pe care le afirmase în legătura cu săvârşirea oricărui act
literar. Specialiştii eminescologi stabilesc o unitate a valorii creaţiei
eminesciene, atât cea literară, cât şi cea publicistică, plecând de la unitatea
tematică, de la circulaţia aceloraşi motive şi teme majore în tot cuprinsul
scrisului eminescian. De asemeni se pleacă şi de la identităţile de limbaj
prezente în opera scriitorului. Cu un astfel de inventar al expresiilor şi
sintagmelor operează D. Vatamaniuc atunci când stabileşte paternitatea
unor articole eminesciene, subliniind în acelaşi timp şi unitatea scrisului lui
Eminescu. El stabileşte circulaţia unor termeni, expresii şi sintagme
dinspre publicistică spre proză şi poezie, cât şi dinspre acestea din urmă
spre proza publicistică, reliefând organicitatea scrisului eminescian şi odată
cu ea valoarea operei scriitorului.
Fără a nega această orientare în studiile despre Eminescu,
Monica Spiridon propune o abordare nouă şi diferită de a celorlalţi
specialişti, supunând atenţiei un alt punct de vedere : „Compartiment de
sine stătător – însă nu insular – al creaţiei, gazetăria eminesciană
trebuie aşezată în zarea operei întregi , aşa încât să se vadă articulaţiile
solide ale întregului. Analiza poate demara, convergent, dinspre
publicistică şi restul operei şi invers.”(s.a.) 38
Însă poate cea mai concludentă este relaţia poezie-presă, care
poartă cel mai mult amprenta elocvenţei scriitorului. Formele specifice
discursului liric marchează discursul retoric din articolele publicistice ale
lui Eminescu, articole care se liricizează ajungând, prin exploatarea la
maximum a lexicului, la transmutarea mesajului din planul concret în cel
al reprezentării abstracte, contribuind astfel la realizarea acelei părţi
nevăzute a „aisbergului” ideilor. Este, poate, argumentul cel mai în
măsură să probeze faptul că satira ucigătoare practicată de ziarist
depăşeste nivelul circumstanţialului şi trece în planul abstractizării, al
ideaticului, încifrând ori lăsându-şi mesajul intuiţiei cititorului, care va
trebui să descopere în acest mesaj manifestarea unui sistem de principii
(cel eminescian) împotriva altuia care se situează, antitetic, la polul opus,
poezia îşi infiltrează discursul liric în alcătuirea mesajului adânc din
articolele publicistice, astfel încât este îndreptăţită afirmaţia că: „Avem
aici o dovadă certă că retorismul este unul dintre elementele esenţiale
ale formulei eminesciene.Vocaţie a creatorului şi forţă centripetă a
operei întregi, colorând inconfundabil poezia şi proza, elocvenţa îşi află
teatrul ideal de operaţii în gazetărie.”(s.a.)

6. ÎN EUROPA FĂRĂ EMINESCU?

Din spirit revanşand pentru sacrilizările din perioada comunistă,

exacerbând ranchiuna, anumite cercuri, aşa-zis elitiste, vântură ideea că,
nedespărţiţi de un Eminescu „xenofob” şi „naţionalist” – virtuţi ori
defecte, în orice caz distincţii care nu se mai pot escamota – nu ne va fi
uşor să intrăm în Europa, în comunitatea euroatlantică fără graniţe şi
fără prejudecăţi naţionale.
De ce să intrăm în Europa fără Eminescu?Nimeni nu poate nega
valoarea de reprezentativitate naţională, de lucrare în specific a lui
Eminescu, românitate fundamentală. Şi atunci, să intrăm în Europa fără
Eminescu?
Nu. Nu se poate. Noi intrăm în Europa cu Eminescu şi cu toţi
făuritorii noştri de cultură, indiferent de atitudinile lor conjuncturale faţă
de una sau alta din naţiile europene. Cultura românească e o structură
armonizată care nu se poate dispensa de niciunul dintre pilonii ei
fundamentali, şi nici chiar de ei, reprezentanţii oneşti şi fireşti, integraţi
într-o alcătuire organic indestructibilă. Nimeni nu ne poate dicta cu cine
să edfilăm într-o Europă declarată sectară şi imperativă, înainte de a fi
coerentă şi selectivă şi foarte departe de a se arăta şi axiologică. Trebuie
să admitem că această falsă idee – în Europa fără Eminescu- a devenit o
motivaţie contextuală pentru o nouă mitologizare eminesciană.
Acum, când şi românii pot să se ducă în Europa, Europa devine
deodată prohibitivă românilor rămaşi săraci în ţară săracă. Dar noi
putem pretinde, cu foarte multe argumente, că Europa ne-a sărăcit.
Eminescu a fost în anii ’50, prima fază a comunismului, această
dureroasă secvenţă semicentenară, unul din elementele care au susţinut
integritatea fiinţei naţionale. Dar, ieşind din internaţionalismul comunist
nu evoluăm spre altă formă de europeism, la fel de duşman al
românităţii? Căci spunea cineva, tot din Basarabia aproape bolşevizată şi
rusificată, dar cu egală semnificaţie şi pentru România mică: în perioada
comunismului Eminescu l-a înlocuit pe preot, pentru că, în majoritatea
cazurilor preotul a fost izgonit ori băgat la puşcărie; Eminescu l-a
înlocuit şi pe oştean – căci cei mai buni militari în frunte cu Mareşalul,
au fost ucişi; Eminescu l-a înlocuit şi pe învăţător pentru că învăţătorul a
trebuit să abdice de la funcţiile sale pentru a deveni doctrinar al
regimului; Eminescu l-a înlocuit pe filosof, pentru că doctrina comunistă
ţinea loc şi de „ filosofie”.
Deci, Eminescu a reprezentat o „summa” a structurilor de
rezistenţă ca limbă şi fiinţare naţională. Eminescu ne-a fost biserică,
şcoală şi doină de cătănie într-in timp de orpimare şi descompunere
morală, a fost cea mai clară formă de opoziţie la comunism a poporului
românesc despre care se spunea că din oportunism acceptă fără
rezistenţă toate regimurile, ca „boicotează istoria”. Poate că o boicotează
şi acum când intrăm în Europa cu Eminescu în toate conştiinţele şi chiar
fertilizează spiritul european. Şi un Eminescu – componentă a
suveranităţii naţionale- descoperă într-un alt context politic noi forme de
mitologism.
După ce Gorbaciov a dat semnalul demolării comunismului,
Eminescu a devenit cea mai revoluţionară instituţie românească, pentru
ca imediat după aceasta Poetul Naţional să devină, pentru unii, un
obstacol în calea integrării europene a României.

AURELIU GOCI

Cu Eminescu noi am intrat în Europa încă din secolul al XIX- lea,

nu doar la 1 ianuarie 2007! Avem convingerea că mitul lui Eminescu –
care va rămâne pe mai departe cel mai important mit în cultura română –
va fi respectat, alături de noi, în întreaga Europă Unită, cum priveghează
Dante, Shakespeare şi Goethe în lirica universală pe bătrânul nostru
Continent!
NOTE BIBLIOGRAFICE:
1
Fântâna Blanduziei (11 decembrie 1888 „Fântâna Blanduziei”) –
Eminescu Mihai, Despre cultură şi artă, Editura Junimea, Iaşi, 1970, p.
89
2
Ibidem, p. 29
3
Sanielevici, H., Sărmanul Dionis în „Viaţa românească”, IV, 1909, nr.
6, iunie, pp. 399-425
4
Drăgan, Mihai, Mihai Eminescu, Interpretări, 2, Editura Junimea, Iaşi,
1986, p. 53
5
Ralea, Mihai, Scrieri din trecut ( în literatură ), I, E.S.P.L.A., 1957, p.
166
6
Noica, Constantin, Eminescu sau gândiri despre omul deplin al
culturii româneşti, Editura Eminescu, 1976, p.p. 18-21
7
Eminescu, Mihai, Opere, IV, ediţie îngrijită de Ion Creţu, Editura
Cultura Naţională, Bucureşti, 1939, p. 625
8
Drăgan, Mihai, Mihai Eminescu, Interpretări, 2, p. 149
9
Simion, Eugen, Postfaţă la M. Eminescu: Sărmanul Dionis. Proză
fantastică, Editura Minerva, Bucureşti, seria „Arcade”, 1970
10
Ibidem
11
Eminescu, Mihai, Geniu pustiu, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1978, p. 356
12
Apud Popovici, A.C., Naţionalism sau democraţie, Editura Minerva,
Bucureşti, 1910
13
Eminescu, Mihai, Fragmentarium, ediţie de Magdalena D.
Vatamaniuc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.p.
114-115, ms. 2257-[32]
14
Ibidem, p. 142, ms. 2264-[381]
15
Vatamaniuc, Dimitrie, Publicistica lui Eminescu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1996, p. 60
16
Eminescu, Mihai, Opere, X .Publicistică. 1 noiembrie 1877-15
februarie 1880. „Timpul”, ediţie critică întemeiată de Perpessicius,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 72
17
Eminescu, Mihai, Fragmentarium, p. 129, ms. 2287-[35]
18
Eminescu, Mihai, Fragmentarium, p. 67, ms. 2285-[152]
19
Ibidem, p. 68
20
Eminescu, Mihai, Opere, XII.Publicistica 1 ianuarie/31 decembrie
1881. „Timpul”, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1985, p. 323
21
Oprea, Al., Studiu introductiv la Opere, IX. Publicistică. 1870-1877.
„Albina”, „Familia”, „ Federaţiunea”, „Convorbiri literare”,
„Curierul de Iaşi”, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 30
22
Eminescu, Mihai, Influenţa austriacă asupra românilor din
Principate
23
Călinescu, G., Studii eminesciene, EPL, Bucureşti, 1965, p. 58
24
Ibrăileanu, Garabet, Spiritul critic în cultura românească, Editura
Junimea, Iaşi, 1970, p. 140
25
Eminescu, Mihai, Fragmentarium, p. 129, ms. 2264 – [398]
26
Murăraşu, Dumitru, Prefaţă la Mihai Eminescu, Scrieri politice,
Editura
Minerva, Bucureşti, 1972, p. 47
27
Oprea, Al., Studiu introductiv , p. 8
28
Ibidem, p. 44
29
Spiridon, Monica, O anatomie a elocvenţei, p. 84
30
Ibidem, p. 88
31
Eminescu, Mihai, Opere, X , p. 211
32
Idem, Opere, XI, p. 105
33
Oprea, Al., Studiu introductiv, p. 46
34
Spiridon, Monica, O anatomie a elocvenţei, p. 26
35
Ibidem, p. 143
36
Ibidem, p. 39
37
Ibidem, p.42
38
Spiridon, Monica, O anatomie a elocvenţei, p. 133
39
Ibidem, p. 139