Relaţia dintre centru şi periferie în sistemele unitare

I. Introducere

Relaţia dintre centru şi periferie în statele unitare merită studiată întrucât se

observă că astăzi, în cadrul acestor state, din ce în ce mai multe regiuni şi comunităţi îşi
revendică dreptul de a se autoguverna, îşi cer autonomia sau solicită măcar puteri care să
le facă independente mai mult sau mai puţin faţă de autorităţile centrale. De aceea, în
ultimi ani, în statele unitare sau realizat reforme administrative care să ducă la un aparat
de stat descentralizat, în care mai multe puteri sunt transferate de la nivelul central la
nivelurile locale.
Lucrarea de faţă îşi propune să arate că, asemenea statelor federale, şi în stale
unitare organizarea administrativă este la fel de complexă şi problematică. Lucrarea este
structurată pe două părţi, prima parte propunându-şi să contureze un cadru teoretic în care
sunt prezentate principiile organizării administrative: principiul centralizării,
deconcentrării şi principiul descentralizării. A doua parte analizează relaţia centru-
periferie în cazul României şi îşi propune să arate că România este un stat unitar aflat în
plin proces de descentralizare şi în care există un anumit grad de autonomie locală dar
care ar trebuii extinsă pe viitor.

II. Relaţia centru-periferie în sistemele unitare-cadru teoretic

Din punctul de vedere al structurii constituţionale statele aveau o formă de guvernare

unitară, federală sau în unele cazuri confederală. Administraţia sistemelor unitare este
împărţită pe două niveluri, nivel central şi nivel local, spre deosebire de sistemul federal
care are trei niveluri, nivel statal, regional şi local. Această divizare teritorială
influenţează modul în care se desfăşoară relata dintre centru şi periferie.1
În ceea ce priveşte relaţia administraţie centrală - administraţie locală există trei
concepţii teoretice tradiţionale. Prima se referă la modul administrativ centralizat de tip
francez în care statul este puternic înfiltrat în teritoriu prin intermediul unor sisteme
1
Chirleşan, Dan, Administraţia publică: sisteme, Editura Universităţii „Al. I.Cuza”, Iaşi, 2007, p. 458

1
deconcentrate, autorităţile locale având o putere de decizie redusă. Al doilea model este
cel britanic în care politicile naţionale sunt încredinţate autorităţilor locale care sunt
înzestrate cu atribuţii sporite. Astfel în concepţia engleză, descentralizarea este înţeleasă
într-un sens larg, acela de autoadministrare (self-government). Libertatea unităţii
administrative locale de a decide şi acţiona pe baza propriei iniţiative şi responsabilităţi
constituie caracteristica esenţială a guvernării locale. Ultimul model este cel al sistemului
federal (SUA, Germania) prin care competenţele sunt împărţite între statul federal şi
statele contemporane.2

1. Statul unitar

În cazul statului unitar sau simplu, competenţele statale nu sunt divizate, ci există un
singur centru de putere, de impulsionare politică şi guvernamentală, puterea fiind
reprezentată de un titular unic, o comandă unică transmiţându-se pe întregul teritoriu de
stat. Există, asupra populaţiei şi teritoriului, o singură organizaţie politică şi juridică, un
singur aparat de stat, singură această organizare statală unică dispunând de plenitudinea
suveranităţii. Statul unitar sau simplu se caracterizează prin existenţa: unei singure
formaţiuni statale, unei singure ordini constituţionale ţi unei singure legislaţii, unui singur
aparat de stat, deci a unui singur sistem de organe centrale ale celor trei puteri, unei
singure cetăţenii, unei singure calităţi de subiect de drept internaţional. Statul simplu este
un stat centralizat din punct de vedere politic, guvernanţii lui fiind singurii în contact
direct politic şi juridic, atât cu subiectele de drept internaţional, cât şi cu cetăţenii şi
colectivităţile teritoriale locale.
Un stat unitar este un stat centralizat din punct de vedere politic, însă din punct de
vedere administrativ se poate vorbi de mai multe regimuri juridice în relaţiile dintre
centru şi teritoriu şi anume un regim de centralizare administrativă, un regim de
deconcentrare administrativă şi un regim de descentralizare administrativă, de autonomie

2
Filip, Gheoghe, Onofrei, Mihaela, Administraţie publică, Editura Fundaţiei „Gheorghe Zane”, Iaşi, 1999,
p.104

2
locală.3 Oricare din aceste regimuri juridice este un regim administrativ teritorial, deci el
nu priveşte decât administraţia publică, fără a pune în discuţie unitatea politică a statului.
Prin urmare regimurile administrative există în interiorul statului unitar, iar nu în afară
sau împotriva lui.4

2. Nivelul central
Într-un stat unitar există un organ central, Guvernul. Organul administraţiei publice
centrale, Guvernul, are ca şef un prim ministru. Acesta conduce şi orientează activitatea
membrilor guvernului, asigurând coordonarea ministerială. Această coordonare este
consecinţa exercitării atribuţiilor de conducere şi de control dând conţinutul noţiunii de
administraţie. Prin atribuţia de coordonare, primul ministru realizează în ansamblu,
unitatea de acţiune a tuturor ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, precum şi armonizării politicii efectuate de diferite
ministere.5
Ministerele sunt organele administrative de specialitate sau de resort, deoarece
înfăptuiesc activitatea statului într-un domeniu sau ramură, iar repartizarea sarcinilor între
ministere se poate face pe o structură verticală sau pe una orizontală. Într-un sistem
structural vertical, fiecare minister este competent să soluţioneze toate problemele privind
un domeniu sau un grup de domenii de activitate ale administraţiei statului. Acest gen de
structură este cel mai răspândit. El permite o specializare tehnică, indispensabilă epocii
moderne, dar reprezintă dificultăţi privind coordonarea. În cazul structurii orizontale,
fiecare minister este competent să rezolve una sau mai multe probleme comune tuturor
domeniilor de activitate. Sistemul structurii orizontale focalizează coordonarea
problemelor, dar el nu poate fi generalizat, ponderea fiind deţinută de structura verticală.6
În cazul sistemelor de guvernare unitare care sunt şi cele mai numeroase, o singură
instituţie sunt şi cele mai numeroase, o singură instituţie este investită cu puterea

3
Popescu, Corneliu-Liviu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 1999,
p.44
4
Idem, p.45
5
Chirleşan, Dan, op. Cit,pp. 458-459
6
Filip, Gheoghe, Onofrei, Mihaela, op. Cit., pp97-99

3
suverană, de obicei această instituţie fiind parlamentul. Datorită faptului că supremaţia
constituţională este atribuită exclusiv centrului, orice sistem de guvernare periferică sau
locală există doar în măsura în care centrul doreşte acest lucru. Deşi la o primă vedere se
crează premizele unei centralizări necontrolate, în practică relaţia dintre centru şi periferie
în cazul sistemelor unitare sunt la fel de complexe ca în cazul sistemelor federale. 7

3. Nivelul local

Aparatul administrativ local are mai multe funcţii: administraţiile locale transmit la
centru informaţii asupra situaţiei existente în teritoriu şi şi asupra efectului politicilor
publice aplicate în teritoriu. Administraţia locală aplică pe plan local politicile publice
definite la nivel central şi încearcă să le adapteze la contextele locale. În plus, prin
tratarea locală a unor probleme se evită aglomerarea excesivă a aparatului central.8
Existenţa unor colectivităţi teritoriale locale în cadrul sistemului de descentralizare
administrativă, nu aduce atingere caracterului unitar al statului, deci centralizării sale
politice, întrucât acestea sunt instituite de stat, prin lege, care le fixează şi limitele
competenţelor, iar normelor juridice pe care acestea sunt împuternicite să le emită nu sunt
decât concretizarea, ţinând cont de particularităţile locale, a normelor naţionale. Unităţile
administrativ teritoriale ale statului unitar nu dispun nici de organe administrative, nici de
jurisdicţii proprii, nici de organe guvernamentale, ci doar de autorităţi administrative,
elementul unitar rămânând preponderent, iar cel de descentralizare fiind exclusiv
administrativ. 9
Administraţia publică teritorială este organizată pe baza a trei principii: principiul
centralizării, al deconcentrării şi al descentralizării.Prin aceste principii se încearcă
rezolvarea celor două tendinţe care se manifestă în guvernarea şi administrarea unei ţări:
unitatea şi diversitatea. Tendinţa de unitate are caracter naţional şi este determinată de
7
Idem, p. 103
8
Preda, Mircea, , Legea numărul 215/2001a administraţiei publice locale,Editura Wolters Klumer,
Bucureşti, 2008, p. 18
9
Popescu, Corneliu-Liviu, op. Cit. pp19-20

4
necesitatea de a trai în colectiv. Tendinţa de diversitate, descentralizatoare corespunde
diversităţii grupurilor sociale şi este determinată de consideraţii de ordin geografic şi
istoric. Ea necesită adoptarea de măsuri particulare pentru fiecare grup social. Astfel
opoziţia unitate-diversitate se traduce prin construcţia unei structuri duale de tipul centru
- periferie (centrală-locală). Aparatul administrativ central care nu se prezintă ca un bloc
omogen şi este subdivizat într-un anumit număr de nivele verticale ce corespund
diferitelor domenii administrative. Această diviziune a mâncii este completată de
mecanisme de integrare ce asigură menţinerea unităţii de acţiune.10
Centralizarea
Centralizarea este principiul fundamental al organizării administraţiei publice locale şi
presupune exclusiv dependenţa organelor locale de organele centrale. Din punct de
vedere juridic, organele centrale sunt singurele care adoptă decizii aplicabile în teritoriu,
iar autorităţile locale au doar competenţa executării acestora. Centralizarea este susţinută
întrucât duce la o unitate naţională, la o uniformitate în ceea ce priveşte legile şi serviciile
publice, la egalitatea regiunilor şi la o prosperitate economică a acestora.11
Regimul administrativ centralizat recunoaşte existenţa unei singure persoane morale
de drept public politico- teritorială, şi anume statul, deci o singură colectivitate teritorială,
şi o singură categorie de interese publice, cele ale statului. Există o categorie de organe
ale administraţiei publice, administraţia de stat. În teritoriu există structuri ale
administraţiei de stat, organizate, numite, răspunzătoare, revocabile şi subordonate faţă de
centru.12
Structurile administrativ teritoriale ale administraţiei statului reprezintă doar simplii
agenţi ai centrului, supuşi puterii ierarhice, iar nu autorităţii administrative distincte,
neavând atribuţii proprii. Agenţii administrativi teritoriali au doar rolul de a raporta
centrului situaţia din teritoriu şi de a executa în teritoriu ordinile primite de la centru, fără
nici un fel de iniţiativă personală.13
Deconcentrarea
10
Filip, Gheoghe, Onofrei, Mihaela, op. Cit.,p.102
11
Idem. p.103
12
Chirleşan, Dan, op. Cit., p.479
13
Popescu, Corneliu-Liviu, op. Cit. pp 46-47

5
 Principiul deconcentrării, opus celui al concentrării, este în realitate o formă a
centralizării şi constă în recunoaşterea pentru agenţii statului, repartizaţi pe întreg
teritoriu al ţării, a unei anumite puteri de decizie. Practic centralizarea există în orice
moment, deoarece pe de o parte agenţii sunt subordonaţi ierarhic puterii centrale, iar pe
de altă parte, deciziile lor sunt imputabile exclusiv statului. Astfel pot exista două tipuri
de autorităţi locale concentrate: structura verticală sau administraţia locală deconcentrată
şi administraţia locală integrală sau prefectorală. 14
Printr-un regim administrativ deconcentrat, se menţine o administraţie unitară, dar care
nu mai păcătuieşte prin uniformitate, autorităţile deconcentrate adaptând la
particularităţile locale măsurile şi ordinile generale ale autorităţilor centrale. 15
Descentralizarea
Principiul descentralizării presupune însă existenţa unor persoane publice locale
intervenind direct în gestionarea şi administrarea afacerilor colectivităţii. Astfel, organele
descentralizate se referă la guvernarea locală a unei comune, a unui oraş sau a unui
district. Descentralizarea, ca proces special semnifică un proces fundamental de deplasare
a puterii de la centru la periferie. Astfel relaţiile periferice în mediul local se regrupează
modificând raţiunea despre raţionalitatea administraţiei iar localizarea ţi intersectarea
acestor relaţii determină apariţia unui sistem administrativ specific pe care se sprijină
puterea locală. În plus, politica de descentralizare generează transferul de competenţe,
determină întărirea activităţii şi dezvoltarea solidarităţii locale, creând un nou cadru, în
jurul căruia diverşi actori vor fi incitaţi să se mobilizeze.16
Regimul descentralizării în administraţia publică este specific statului de drept şi
presupune rezolvarea problemelor locale (nu numite de la centru), care nu se
subordonează ierarhic autorităţilor centrale, funcţionând autonom, în condiţiile legii, iar
actele lor nu pot fi anulate decât de autorităţi din sfera altei puteri a statului, respectiv a
instituţiilor judecătoreşti.17

14
Filip, Gheoghe, Onofrei, Mihaela, op. Cit.,p.104
15
Popescu, Corneliu-Liviu, op. Cit. p. 48
16
Chirleşan, Dan, op. Cit., p.474
17
Preda, Mircea,op. Cit., p.24

6
 Principiile pe baza cărora se desfăşoară procesul de descentralizare şi regulile acestui
proces sunt: principiul subsidiarităţii (exercitarea competenţelor de către autoritatea
administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel ai apropiat de cetăţean şi
care dispune de capacitate administrativă necesară), principiul asigurării resurselor
corespunzătoare competenţelor transferate, principiul responsabilităţii autorităţii
administraţiei publice locale în raport cu competenţele ce le revin (impune obligativitate
realizării standardelor de calitate în furnizarea serviciilor publice şi de utilitate publică),
principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii şi
reguli obiective, care să nu constrânsa activitatea administraţiei publice locale sau să
limiteze autoritatea locală financiară, principiul echităţii (implică asigurarea accesului
tuturor cetăţenilor la serviciile publice şi de autoritate publică) şi principiul constrângerii
bugetare care interzice utilizarea de către autoritatea administraţiei publice centrale a
transferurilor speciale sau a subvenţiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor
locale.18
Devoluţia
În afară de descentralizare şi deconcentrare, devoluţia este o altă formă a relaţiei dintre
centru şi periferie. Devoluţia reprezintă transferul puterii de la guvernul central către
instituţiile regionale. Organismele devoluate constituie un nivel intermediar al guvernării
între nivelul central şi cel local. Devoluţia diferă de federalism prin aceea că, deşi
jurisdicţia teritorială poate fi similară, organismele devoluate nu posedă suveranitate,
responsabilităţile şi puterile lor provin de la centru şi sunt conferite de către acesta.
Devoluţia administrativă implică doar faptul că instituţiile regionale implementează
politici decise în altă parte. În forma devoluţiei legislative devoluţia implică stabilirea
unor adunări regionale investite cu atribuţii în domeniul politicilor publice şi cu o
anumită independenţă fiscală.19

4. Autonomia locală

18
Idem, pp. 29-30
18
19
Xaxier, Frege, Descentralizarea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp 197-199

7
 Regimul administrativ centralizat mai este numit şi regim administrativ de autonomie
locală. Convenţia Europeană a Autonomiei Locale defineşte autonomia locală ca
principiu stabilit prin constituţie sau prin legile statelor părţi care conferă colectivităţilor
locale dreptul şi capacitatea de a rezolva şi gestiona, în cadrul legii, sub propria lor
răspundere şi în interesul populaţiei acestora, o parte importantă a treburilor publice.20
Statul nu este singura colectivitate teritorială recunoscută, ci, alături de acesta, şi
colectivităţile teritoriale locale care au capacitatea de drept publică proprie şi interese
publice proprii, distincte de interesele publice ale statului. 21
Autonomia locală nu înseamnă dreptul unei colectivităţi de a se guverna singură în
orice problemă, fără a ţine seama de raporturile cu colectivităţi similare sau cu cele
situate la niveluri superioare sau la centru. Colectivităţile locale sunt integrate material
(teritorial) şi juridic statului suveran care le asigură autonomia necesară gestionării
treburilor specifice dar numai măsura în care acestea se integrează în ordinea juridică a
statului. 22
Autorităţile administrative locale sunt autonome dar nu suverane. Prin urmare, pe de o
parte, autonomia este exclusiv la nivel administrativ, iar nu legislativ, de guvernare sau
judiciar, ea nefiind o autonomie politică (descentralizare politică), precum în cazul
federalismului. Pe de altă parte, autorităţile administrative locale autonome, deşi
subordonate autorităţilor administraţiei de stat, sunt supuse unui control administrativ
specific, controlul de tutelă administrativă, din partea administraţiei de stat, centrale sau
teritoriale. El vizează protejarea intereselor publice ale statului, respectarea legilor fiind,
prin urmare, în regulă generală, un control de egalitate iar nu unul şi de oportunitate.23
În cazul regimului administrativ de autonomie locală, statul rămâne un stat unitar, dar
un stat unitar complex, recunoscând existenţa şi a altor subiecte de drept public investite
cu putere de comandă asupra populaţiei de pe un anumit teritoriu şi dispunând de

20
Preda, Mircea,op. Cit., p.21
21
Popescu, Corneliu-Liviu, op. Cit. p. 20
22
Preda, Mircea,op. Cit., p.20
22
23
Popescu, Corneliu-Liviu, op. Cit. pp. 51-52

8
propriile autorităţi administrative. 24

III.Relaţia dintre centru şi periferie în România

România este un stat unitar şi potrivit prevederilor constituţionale distribuţia teritorială

a puterilor se realizează pe două niveluri: central şi local. Conform titlului III din
Constituţia României, în cadrul autorităţilor publice întâlnim. Parlamentul, preşedintele
României, guvernul, administraţia publică şi autoritatea judecătorească. Parlamentul
poate adopta reglementări cu un caracter general şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii şi
pentru toate autorităţile publice dar nu poate dispune la modul în care preşedintele îşi
exercită atribuţiile sau manierei în care organizaţiile administrative publice locale îşi
exercită atribuţiile proprii în cadrul autonomiei locale.25

1. Nivelul central

Guvernul se află în fruntea birocraţiei centrale, el asigurând realizarea politicii interne

şi externe a ţării precum şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice.
Guvernul îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriu al ţării în toate domeniile de activitate a
administraţiei publice deoarece dispune de o competenţă materială generală. Guvernul îşi
exercită sarcina de punere în executare a legilor cu ajutorul administraţiei publice centrale
şi locale. 26
În cadrul administraţiei publice centrale se înscriu ministerele şi alte organe de
specialitate care se pot afla în subordinea guvernului ori a ministerelor ori pot fi autorităţi
administrative autonome. La nivel central sunt organizate şi alte autorităţi ale
administraţiei publice de specialitate (agenţii, autorităţi naţionale, comisii, oficii etc.).
Dintre acestea unele se află în subordinea guvernului (de exemplu Agenţia Română
pentru Investiţii Străine, Autoritatea Naţională pentru Protecţia consumatorilor etc.) iar
24
Idem, p.55
25
Chirleşan, Dan, op. Cit., p.458
26
Stănciulescu, Gabriela, Androniceanu, Armenia, Sisteme comparate de administraţie publică europeană,
Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.48

9
unele în subordinea ministerelor (de exemplu Agenţia Naţională de Administrare fiscală,
Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane etc.). La acest nivel există şi
autorităţi administrative autonome cum ar fi: Consiliul Suprem de Apărare al Ţării,
Serviciul Român de Informaţii, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Banca Naţională
etc. Atât ministerele cât şi celelalte autorităţi ale administraţiei centrale au personalitate
juridică. Spre deosebire de guvern ele nu au o competenţă materială specializată dar
dispun de o competenţă teritorială generală (pe întreg teritoriul ţării). În funcţie de natura
atribuţiilor, unele ministere pot avea compartimente în străinătate sau pot dispune în
subordinea lor de servicii publice care funcţionează în unităţile administrative
teritoriale.27

27
Chirleşan, Dan, op. Cit., p.460

10
2. Nivelul local

În cazul României nivelul local este reprezentat de comune, oraşe şi judeţe iar în unele
condiţii unele oraşe sunt declarate municipii. În afară de împărţirea pe judeţe, România
este împărţită în opt regiuni de dezvoltare de diviziuni ale UE, dar fără a avea o capacitate
administrativă. Comunele, oraşele şi judeţele sunt unităţi administrative teritoriale în care
se exercită autonomia locală şi cu care se organizează şi funcţionează autorităţi ale
administraţiei publice locale. România cuprinde 2686 de comune şi 205 de oraşe,
teritoriul ţării fiind împărţit în 41 de judeţe, plus municipiul Bucureşti.28
Comunele oraşele şi judeţele au organe proprii de conducere care se ocupă de
rezolvarea problemelor de interes local, respectiv judeţean. La nivelul comunelor şi
oraşelor, consiliile locale reprezintă autorităţi deliberative iar primarii sunt autorităţi
executive.
La nivel judeţean, consiliile judeţene sunt cele care controlează activitatea consiliilor
comunale şi orăşeneşti în vederea soluţionării problemelor de interes judeţean. Ca
circumscripţie administrativ teritorială intermediară între autorităţile centrale şi cele
locale din municipii, oraşe, comune şi sate, judeţul are sarcina principală de a îndruma,
coordona şi controla activitatea administraţiei. Prin coordonare se obţin raţionalizarea şi
simplificarea activităţii autorităţilor locale, evitarea paralelismelor şi încălcării de atribuţii
între organele administraţiei. Rolul coordonator al judeţului privind autoritatea
autorităţilor locale din cadrul său, constituie unul din temeiurile care îi justifică existenţa.
Totodată este de dorit ca judeţul să înfăptuiască un control al întregii activităţi
administrative ce se realizează în limitele sale. La nivelul judeţului se pot asigura
colaborarea şi cooperarea circumscripţiilor administrativ teritoriale din cadrul său, în
scopul înfăptuirii unor sarcini de interes comun sau de o mai mare amploare. Totodată se
pune problema introducerii anumitor forme organizatorice şi a unui sistem de relaţii pe
verticală ţi pe orizontală, astfel încât administraţia judeţeană să funcţioneze mai raţional,
soluţionându-se eficient şi operativ, problemele ce se ridică în cadrul judeţului.29

28
Idem, p. 453
29
Ibidem, pp.463
11
 3. Relaţia dintre nivelul central şi nivelul local în România

Consiliile comunale, orăşeneşti municipale şi judeţene se află în relaţii de autonomie,

ceea ce presupune fundamentarea lor pe principiul colaborării şi legalităţii, cu excluderea
relaţiilor de subordonare. O particularitate este aceea a relaţiilor dintre consiliile
comunale, orăşeneşti şi municipale, pe de o parte, şi cele judeţene, pe de altă parte,
acestea din urmă coordonând serviciile publice de interes judeţean.30
În plan local actul administraţiei publice se realizează atât la nivel urban cât şi la nivel
rural. Autorităţile comunale şi orăşeneşti (consiliul local şi primarul) nu se află într-un
raport de subordonare faţă de vrea autoritate judeţeană sau centrală, Însă, aceasta nu
exclude exercitarea de către consiliul judeţean a prerogativelor sale de autoritate
coordonatoare, de către prefect a dreptului său de control al legalităţii sau de către guvern
a sarcinii sale de conducător al administraţiei publice. Prefectul este reprezentantul
guvernului pe plan local fiind numit de către acesta şi exercitând capacitatea juridică de
drept a instituţiei prefectului. Prefectul este o persoană apolitică, având mai multe
atribuţii. El asigură realizarea intereselor naţionale la nivel local şi aplicarea şi
respectarea actelor normative şi a ordinii publice. În plus, conduce activităţile serviciilor
deconcentrate şi verifică calitatea actelor administrative emise de autorităţile locale.31
Raporturile în care se găseşte guvernul cu autorităţile din administraţia publică pot fi
de mai multe feluri: raporturi de subordonare (faţă de ministere, organe de specialitate din
subordinea guvernului, prefecţi), raporturi de colaborare (autorităţi administrative
autonome ca BNR, Consiliul Legislativ, Consiliul Naţional al Audiovizualului), raporturi
de tutelă administrativă (primari, consilii locale, consilii judeţene). În relaţiile dintre
consiliile locale şi/sau consiliile judeţene, nu există raporturi de subordonare, acestea
bazându-se pe principiile autonomiei legalităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea
problemelor întregului judeţ. De raporturi de subordonare nu poate fi vorba nici în cazul
relaţiilor dintre autorităţile administraţiei publice locale şi cele ale administraţiei centrale.

4. Descentralizarea şi autonomia locală în România.

30
Popa, Eugen, Autonomia locală în Românoa, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pp. 23-24
31
Chirleşan, Dan, op. Cit., p.465
12
 Potrivit actului constituţional, administraţia publică în unităţile administrativ teritoriale
se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale,
deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale,
legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional,
unitar şi indivizibil al României.32
Apare posibilitatea desconcentrării serviciilor publice care presupune posibilitatea
exercitării doar a unei tutele administrative din partea centrului şi configurarea unor zone
de autonomie pentru aceste servicii, în funcţie de situaţiile existente. Principiul
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale se referă la faptul că aceste
autorităţi se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Principiul
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit se referă la
faptul că, cetăţenii, prin intermediul referendumului pot să-şi exprime opinia cu privire la
soluţionarea unor probleme locale de interes deosebit.
Principiul descentralizării se referă la procesul transferului de autoritate şi
responsabilitate administrativă şi financiară de la nivelul central la cel local. Aplicat
României, principiul descentralizării serviciilor publice prevede înfiinţarea unor servicii
publice în comune sau oraşe şi desfiinţarea lor la nivelul judeţean sau central.
Autonomia locală semnifică dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei
publice locale de a soluţiona şi gestiona treburile publice în condiţiile legii. Autonomia
locală este numai administrativă şi financiară, neputând aduce atingere caracterului de
stat naţional unitar şi indivizibil al României. Principiul autonomiei locale stă la baza
raporturilor dintre autorităţile comunale şi orăşeneşti sau judeţe, pe de o parte şi
autorităţile statale guvernamentale sau departamentale, pe de altă parte.33
Constituţia României vorbeşte de aceste două principii ca fiind distincte deşi în ştiinţa
dreptului administrativ, descentralizarea administrativă, teritorială şi autonomia locală
sunt termeni sinonimi. Astfel, în realitate, constituţia instituie ca principii de bază ale
administraţiei publice în unităţile administrativ teritoriale, principiul autonomiei locale

32
Preda, Mircea,op. Cit., p.26
33
Filip, Gheoghe, Onofrei, Mihaela, op. Cit.,p.102
13
(descentralizării administrative teritoriale) şi principiul deconcentrării administrative. 34
Cele două concepte aparţin sistemului organizării descentralizate semnificând
modalităţile distincte de diminuare a concentrării puterii executive din mâinile organelor
centrale, ele având astfel atât elemente comune cât şi elemente distincte. Ambele
concepte reflectă diminuarea concentrării activităţii executive existentă la nivelul
organelor centrale, prin transferul de atribuţii în plan local sau prin crearea serviciilor
publice comune. Atât Constituţia cât şi Legea administraţiei publice locale conferă
descentralizării înţelesul larg de diminuare a concentrării puterii la nivel central prin
transferul de atribuţii la nivel local. 35
Elementul de distincţie este dat de utilizarea unor procedee diferite de realizare a
descentralizării. Autonomia locală scoate în evidenţă că descentralizarea se
fundamentează pe criteriul unităţilor administrativ-teritoriale, cărora li se conferă
personalitate juridică, organe reprezentative alese şi un patrimoniu propriu, care le
permite să se organizeze, să funcţioneze şi să se gestioneze ele singure, independent.
Descentralizarea pe servicii semnifică o diminuare a concentrării puterii executive pe
baza autonomizării serviciilor publice, acesta fiind scos din competenţa centrală sau
locală şi i se conferă personalitate juridică, organe de conducere şi un patrimoniu propriu.
36

IV.Concluzii

În concluzie, se poate spune că statele unitare, din punctul de vedere al organizării şi

funcţionării administraţiei, sunt la fel de complexe ca şi cele federale, ele fiind din ce în
ce mai mult caracterizate de principiile autonomiei locale, deconcentrării şi
descentralizării.
România , după '89 a încercat prin reforma administrativă să se apropie de modelul
statului descentralizat prin cedarea mai multor puteri de către nivelul central nivelurilor
locale. Existenţa unei administraţii caracterizate de un nivel ridicat al descentralizării este
necesară în România ţinând cont şi de presiuniile exercitate şi de regiunile cu o

34
Popescu, Corneliu-Liviu, op. Cit. pp
35
Popa, Eugen, op. Cit., p.178
36
Idem, p.178
14
majoritate a minorităţiilor naţionale care îşi cer în mod vehement autonomia.

Anexă

Structura administraţiei publice a României

I. Administraţia centrală:
a) organele supreme ale administraţiei publice:
Preşedintele României şi Guvernul
b) organele centrale de specialitate:
- ministere şi alte organe subordonate
Guvernului
- autorităţi autonome
c) instituţii centrale subordonate ministerelor
sau autorităţilor autonome ( inclusiv cele
organizate ca regii sau societăţi comerciale)

Structura
administrativă
externă

15
II. Administraţia de stat din teritoriu:
a) Prefectul
b) Comisia administrativă
c) Serviciile ministerelor şi a
celorlalte organe

16