PERIOADA ADULTĂ MIJLOCIE (35-40 ani – 60-65 ani)

Există două interpretări contradictorii ale naturii vârstei mijlocii: una e de opinie că vârsta
adultă mijlocie este o perioadă de „conflict şi criză”. Cercetătorii au utilizat termenul de „criza de
la mijlocul vieţii” pentru a descrie perioada când oamenii de vârstă mijlocie devin conştienţi (şi
deseori deprimaţi) de schimbările ce au loc în viaţa lor, cum ar fi efectele somatice şi psihologice
ale îmbătrânirii, ajustările ocupaţionale şi plecarea copiilor de acasă. O altă opinie mai optimistă
reliefează că vârsta mijlocie este perioada când oamenii sunt mai îngăduitori cu ei înşişi şi sunt
gata să abordeze viaţa cu o vigoare renăscută. Unii oameni se percep ca fiind mai tineri sau de
vârstă mijlocie la 60 de ani, în timp ce alţii se consideră de vârstă mijlocie la 35 de ani.

Una dintre întrebările cele mai uzuale referitoare la această vârstă este: „Există într-adevăr criza
de la mijlocul vieţii?”. Levinson a raportat că bărbaţii între 40 şi 45 de ani au trăit o criză în
timpul tranziţiei de la tinereţe la vârsta adultă mijlocie. El consideră că aceste sentimente de
agitaţie şi autoevaluare constituie o componentă normală a dezvoltării şi permit individului să
obţină o nouă stabilitate în viaţă. Eşantionul lui Levinson era mic şi limitat la tipuri particulare de
bărbaţi dintr-o singură societate. Vaillant argumentează că majoritatea perioadelor de viaţă sunt
trăite cu dificultate de unii oameni. Baruch şi colaboratorii săi au ridicat unele întrebări cu privire
la direcţia vieţii unei persoane şi la valoarea achiziţiilor, deseori experimentate mai degrabă la
începutul carierei profesionale decât la vârsta mijlocie. Mai multe studii au depistat că un număr
mare de persoane de vârstă mijlocie au sentimente pozitive despre acest stadiu al vieţii lor decât
despre cele anterioare. Farrell şi Rosenberg (utilizând un eşantion mai larg decât Levinson) au
arătat că în timp ce numeroşi oameni afirmă că au experimentat o anumită reevaluare la vârsta
mijlocie, numai aproximativ 12% au simţit că au trăit o criză. Durkin (1995) sugerează că
perioada şi gradul în care oamenii fac autoevaluări incomode variază în funcţie de personalitate
şi contextul social: „În ansamblu, miezul vieţii este o perioadă de schimbare şi reajustare, dar…
natura şi consecinţa schimbărilor sunt integral întreţesute cu relaţiile sociale şi rolurile
individului.” (Durkin, 1995, p. 638)

Personalitatea şi dezvoltarea socială

O întrebare principală care a fost adresată de către cercetători este: „Aspectele personalităţii, cum
ar fi valorile şi credinţele, se schimbă sistematic pe măsură ce oamenii trec de la perioada adultă
dominată de tinereţe la vârsta mijlocie şi a bătrâneţii, sau personalitatea este stabilă în toate
aceste perioade?”. Răspunsul la această întrebare nu este uşor de obţinut. Totuşi, în general,
dovezile empirice susţin opinia de stabilitate a personalităţii în perioada adultă. În particular,
studiile longitudinale arată că unele dintre cele mai stabile caracteristici includ valorile (sociale,
politice, economice, religioase şi estetice) şi interesele profesionale.

Studiile personalităţii de-a lungul timpului au făcut diferenţa între stabilitatea relativă şi
stabilitatea absolută.

1
• stabilitatea relativă: o dimensiune a personalităţii ar fi relativ stabilă dacă rangul dintre
subiecţi a rămas acelaşi de la o perioadă la alta, independent de creşterea sau scăderea de
ansamblu a scorurilor.

• stabilitatea absolută se referă la probabilitatea ca participanţii să obţină acelaşi scor pe o

dimensiune a personalităţii, de la o testare la alta. De exemplu, este cunoscut faptul că
oamenii îşi sporesc nivelul conştiinţei de sine între copilărie şi vârsta mijlocie.
Stabilitatea absolută a acestei dimensiuni a personalităţii este aşadar scăzută.

Stabilitatea în timp a personalităţii

Haan şi colaboratorii (1986) au executat un important studiu longitudinal asupra

personalităţii şi sănătăţii fizice şi mentale la câteva grupuri de adolescenţi până la vârsta
mijlocie. Rezultatele au fost următoarele:

1). În general dimensiunile personalităţii erau relativ stabile;

2). O stabilitate mai mare s-a observat între adolescenţă şi perioada tinereţii şi, între tinereţe
şi perioada adultă mijlocie.

3). Erau mai stabile acele dimensiuni ale personalităţii care interesau îndeosebi eul (de
exemplu încrecerea de sine).

4). Personalităţile femeilor tindeau să fie mai stabile decât ale bărbaţilor.

5). Personalităţile bărbaţilor s-au schimbat cel mai mult în perioada de la adolescenţă la
tinereţe, întrucât şi-au dezvoltat cariera profesională şi independenţa financiară.

6). Oamenii şi-au dezvoltat, din adolescenţă până la vârsta bătrâneţii, investiţia cognitivă,
deschiderea spre sine şi spre ceilalţi, încrederea în sine; adică exista un grad scăzut de
stabilitate absolută a acestor dimensiuni.

Concluzii

Deşi apar unele transformări evolutive, personalitatea adultă nu constituie subiectul unor
schimbări ample şi globale, în raport cu credinţele, atitudinile şi valorile. Transformările care
apar în cadrul personalităţii probabil provin din circumstanţe ce forţează persoana la
schimbare (oamenii îşi ajustează personalităţile ca răspuns la evenimentele de viaţă cum ar fi
căsătoria sau creşterea unui copil.

Teorii privind dezvoltarea perioadei adulte mijlocii

Conflictul central al vârstei mijlocii, considera Erikson este acela de generativitate versus
stagnare. Individul este interesat să contribuie la formarea şi orientarea noii generaţii. Acest

2
instinct nu se relaţionează în mod necesar la proprii copii, ci poate lua forma contribuţiilor
creative sau a orientării şi consilierii (counselling) tinerilor.

Persoana care nu achiziţionează aceste abilităţi de generativitate va trăi o pauperizare

personală şi un interes excesiv pentru propria persoană.

Peck a descris patru ajustări psihologice majore necesare persoanelor de vârstă mijlocie:

1). Să înveţe să aprecieze înţelepciunea mai mult decât puterea fizică şi atractivitatea; aceasta
implică declinul inevitabil al puterii fizice şi obţinerea satisfacţiei din înţelepciunea care vine
din experienţă, cunoştinţe şi abilităţi mentale.

2). Bărbaţii şi femeile trebuie să se aprecieze între ei mai degrabă ca personalităţi individuale
decât ca obiecte sexuale.

3). Ei trebuie să dezvolte capacitatea de a-şi schimba investiţia emoţională de la o persoană

sau activitate la alta. Flexibilitatea emoţională are o importanţă particulară la vârsta mijlocie.
Întrucât copiii părăsesc casa, rudele sau prietenii mor, iar anumite activităţi nu mai sunt
posibile, este important să se concentreze asupra satisfacţiei şi s-o obţină de la diferite
persoane sau din diverse activităţi

4). La vârsta mijlocie este importantă conservarea flexibilităţii mentale şi a receptivităţii faţă
de noile idei şi modalităţi de a face ceva.

Levinson sugera (în 1978) că de la aproximativ 40-45 de ani, persoana se confruntă cu

tranziţia de la mijlocul vieţii. Sarcina majoră a perioadei adulte mijlocii constă în evaluarea
succesului sau eşecului la îndeplinirea scopurilor stabilite în perioada adultă tânără. Această
autoevaluare se naşte din conştientizarea deplină a propriei morţi şi din dorinţa de a folosi cu
înţelepciune timpul rămas. O altă sarcină a vârstei mijlocii constă în ajustarea elementelor
negative ale vieţii şi stabilirea bazelor pentru o nouă structură de viaţă. Proporţia de
schimbare făcută în acest timp va diferi considerabil de la persoană la persoană. Pentru unii
poate apărea o schimbare radicală, cum ar fi divorţul sau o schimbare importantă în ocupaţie.
Alte persoane pot trăi schimbarea din perspectiva socială, valori sociale sau convingeri
interioare.

Teoreticienii consideră vârsta mijlocie ca fiind o perioadă de provocări semnificative în

timpul căreia persoanele trebuie să se adapteze atât la schimbările interioare, cât şi la cele
exterioare.

Evenimentele de viaţă stresante reprezintă unul dintre factorii din viaţa adulţilor de vârstă
mijlocie, care s-a bucurat de atenţia cercetătorilor. Studiul realizat de Theorell şi Rahe (1974)
a indicat o relaţie pozitivă între incidenţa atacurilor cardiace, numărul şi tipul evenimentelor
de viaţă stresante cum ar fi, decesul unuia dintre soţi, pierderea locului de muncă sau
divorţul.
3
Măsurarea „stresurilor” vieţii: de-a lungul timpului psihologii au elaborat modalităţi de
măsurare a nivelului de stres asociat cu evenimente de viaţă particulare precum şi nivelul
general de stres trăit de persoană. În tabelul de mai jos prezint o astfel de modalitate de
măsurare, numită scala de evaluare a reajustării sociale (SERS), concepută de Holmes şi
Rahe în 1967:

Scala de evaluare a reajustării sociale (după Holmes şi Rahe)

Evenimentul de viaţă Valoarea medie

1 2

Decesul soţului 100

Divorţul 73

Separarea conjugală 65

Pedeapsa cu închisoarea 63

Decesul unui membru apropiat de familie 63

Accident sau îmbolnăvire 53

Căsătoria 50*

Concedierea 47

Reconcilierea conjugală 45

Modificarea sănătăţii unui membru de familie 44

Mărirea familiei cu un nou membru 44

Sarcina 40

Probleme sexuale 39

Reajustarea activităţii comerciale 39

Schimbări în starea financiară 38

Decesul unui prieten apropiat 37

Divergenţe între soţi 35

Împiedicarea împrumutului sau a dreptului de răscumpărare a 30

ipotecii

Schimbarea responsabilităţilor profesionale 29

4
 1 2

Fuga copilului de acasă 29

Probleme cu rudele soţiei sau ale soţului 29

Realizarea profesională excepţională 28

Soţia începe sau renunţă la serviciu 26

Începerea sau terminarea şcolii 26

Schimbarea condiţiilor de trai 25

Revizuirea obiceiurilor personale 24

Probleme cu superiorul 23

Schimbarea condiţiilor sau a programului de muncă 20

Schimbarea domiciliului 20

Schimbarea şcolii 20

Schimbarea modului de petrecere a timpului liber 19

Schimbare în activităţile bisericeşti 19

Schimbare în activităţile sociale 18

Schimbarea programului de somn 16

Schimbarea numărului de întruniri ale familiei 15

Schimbarea programului de masă 15

Vacanţa 13

Crăciunul 12

Violare minoră a legii 11

*căsătoriei i s-a fixat în mod arbitrar o valoare a stresului de 50. Nu s-a identificat nici un
eveniment care să fie de două ori mai stresant ca un altul. Valorile prezentate aici se
micşorează proporţional, începând de la valoarea 100.
Nivelul de stres al unei persoane este calculat în felul următor: subiectului i se dă să descrie
evenimentele de viaţă specifice trăite într-o perioadă anume, de exemplu în ultimii 2 ani, apoi
se stabileşte valoarea stresului corespunzătoare fiecărui eveniment de viaţă, iar indicele total
al stresului se obţine prin adunarea tuturor valorilor stresului.

5
Scalele SERS au fost preluate şi integrate în studii ulterioare, însă au fost şi criticate din
motive cum ar fi:
- de exemplu, Brown şi colaboratorii (în 1973) au sugerat şi subliniat faptul că persoanele
diferă în ceea ce priveşte răspunsurile la evenimentele stresante: ceea ce este traumatic
pentru o persoană, poate fi în realitate benefic pentru o altă persoană.
- Lazarus a sugerat că problemele minore zilnice (daily hassles) vor cauza mai mult stres
decât evenimentele de viaţă. Problemele de zi cu zi se pot acumula, iar persoana nu le
mai poate controla. Există şi alţi factori (în afară de stresul determinat de evenimentele de
viaţă), care pot duce la agravarea sănătăţii.
- O corelaţie între cele două variabile (nivelul de stres şi evenimentul de viaţă particular)
nu indică în mod necesar un raport cauzal: este posibil ca schimbările survenite în
sănătatea fizică să constituie mai degrabă cauza decât efectul evenimentului de viaţă
stresant. De exemplu o problemă de sănătate poate cauza persoanei probleme la locul de
muncă, mai degrabă decât orice altceva.
Şomajul la vârsta adultă mijlocie: o circumstanţă extrem de stresantă pentru adolescenţi
şi adulţi; dar ratele şomajului determinate prin recesiune au consecinţe mult mai serioase
la adulţii mai în vârstă. Adulţii maturi şi vârstnici, o dată rămaşi fără locul de muncă
rămân în această situaţie cu aproximativ 70% mai mult decât muncitorii mai tineri.
Consecinţele psihologice ale şomajului pentru adulţii de vârstă mijlocie sunt la fel de
serioase. În timpul perioadei de şomaj, adulţii trec prin 4 stadii psihologice:

• Relaxarea şi uşurarea: persoanele trăiesc un sentiment de mulţumire cu noul lor statut

mai relaxat. Speranţa şi încrederea în abilitatea lor de a găsi un nou loc de muncă duc la
faza a doua.
• Efort concentrat pentru obţinerea unui loc de muncă: majoritatea persoanelor – în acest
stadiu – se plictisesc din cauza timpului liber disponibil, dar sunt optimişti în ceea ce
priveşte găsirea unui loc de muncă. Dacă eforturile depuse pentru găsirea unui serviciu
sunt în continuare fără rezultat (reuşită) persoana intră în cea de a treia fază.
• Ezitare şi îndoială: persoana începe să se îndoiască în legătură cu găsirea unui loc de
muncă, iar eforturile depuse în acest sens sunt neregulate, dezorganizate. În această etapă
relaţiile cu familia pot deveni mai încordate.
• Ultima fază putem spune că se caracterizează prin apatie şi indiferenţă: mulţi dintre cei
studiaţi au afirmat că se simt neajutoraţi, inadecvaţi şi îşi imaginează cu greu faptul că
vor mai munci vreodată.

Întrebări de (auto)evaluare:

6
1. Ce înţelegeţi prin „criza de la mijlocul vieţii?” Din punctul dvs. de vedere există această
criză cu adevărat? Argumentaţi.

2. Ce concluzii puteţi trage din investigarea stabilităţii în timp a personalităţii? Faceţi

distincţia între stabilitatea relativă şi stabilitatea absolută.

3. Descrieţi pe scurt o teorie privind dezvoltarea psihosocială a perioadei adulte mijlocii.

4. În ce scop a fost utilizată scala de evaluare a reajustării sociale (SERS)? Pentru ce s-au
adus critici acestei scale?