FENOMENE DE TRANSPORT

Introducere

Spre deosebire de sistemele izolate, studiate in termodinamica clasică,

organismele vii se caracterizează prin schimburi permanente de materie şi
energie cu mediul încojurător. Astfel, ele reuşesc să se “opună” principiului 2 al
temodinamicii, adică evoluţiei spontane spre o stare echilbru caracterizată prin
entropie (dezordine) maximă, şi printr-o distribuţie uniformă a parametrilor
macroscopici intensivi (presiune, temperatură, potenţiale chimice ale diferitelor
specii de molecule, etc.). Această menţinere a unei structuri ordonate,
improbabile din punct de vedere termodinamic clasic, are loc la nivel local,
molecular, prin aşa-numitele procese cuplate, în care energia furnizată prin
hidroliza unor legături macroergice este folosită pentru sinteza elementelor
structurale ale materiei vii: aminoacizi, acizi nucleici, monozaharide, acizi graşi, şi
a compuşilor macromoleculari derivaţi: acizi nucleici, proteine, polizaharide,
fosfolipide, etc. Astfel, compuşii de catabolism eliminaţi din organism au entropia
mai mare decât alimentele ingerate, o parte din această diferenţă regăsindu-se
în entropia redusă a elementelor structurale sintetizate iar alta în căldură, lucru
mecanic, etc. E. Schrödinger descria acest fenomen prin formula: “organismele
vii importă din mediul extern “entropie negativă” sau ordine, acest aspect fiind
mai important decât importul de substanţă sau energie”.

Existenţa unor zone de ordine în organismele vii presupune şi existenţa unor

bariere care să le delimiteze de mediul înconjurător. Acestea sunt membranele
biologice (membrana celulară şi membranele organitelor intracelulare). Studiul
structurii şi funcţiilor acestor membrane a căpătat o amploare deosebită în
ultimele decenii, constituind una din principalele ramuri ale biofizicii şi biologiei
moleculare, poate cea mai importantă.

Forţe (gradienţi) şi fluxuri termodinamice – formularea locală a ecuaţiei

fundamentale a termodinamicii – ecuaţii fenomenologice, legea Onsager

Am văzut că reacţiile biochimice în organismele vii au un caracter local,

desfăşurându-se în compartimente de dimensiuni foarte reduse (nişe sau
clustere formate adeseori dintr-un număr redus de molecule: zeci, sute sau mii),
şi nu omogen în întregul volum al soluţiei ca într-un vas de reacţie sau un
bioreactor. Acest caracter local duce la apariţia unor gradienţi (de potenţial
chimic, temperatură, presiune – în sisteme închise, potenţial electric, etc.) faţă de
zonele înconjurătoare. La rândul lor, aceşti gradienţi tind să fie anulaţi prin
apariţia unor fluxuri (de substanţă, căldură, sarcină electrică, impuls mecanic,
etc.), conform tendinţei spre echilibru. Aceste fluxuri termodinamice generalizate
constituie fenomenele de transport pe care le vom prezenta în acest curs.
Forţe termodinamice
Forţele termodinamice se notează generic cu X , fiind mărimi vectoriale
(gradienţii unor câmpuri scalare). De exemplu:
X i = −grad µi
reprezintă gradientul de potenţial chimic al compusului i;
X e = −grad Ψ
reprezintă intensitatea câmpului electric, gradientul potenţialului electric.

Fluxuri termodinamice
Fluxurile termodinamice se notează generic cu J . Exemple:
 1 dni 
Ji = i = ci s
A⊥ dt
fluxul difuzional al compusului i, reprezentând numărul de moli de substanţă i
care trec în unitatea de timp prin elementul infinitezimal de suprafaţă d A ;
dξ
J ch =
dt
fluxul de producţie sau consum al unui compus prin reacţii chimice (raportat la
coeficientul stoichiometric al reacţiei); observaţi că această mărime locală este
un scalar, pentru că nu exprimă un proces de transport, deci nu are o direcţie
preferenţială în spaţiu;
Je
fluxul de energie internă; întrucât energia nu poate fi creată sau distrusă
(principiul I al termodinamicii), singura modalitate de variaţie locală este prin
transport sau reacţii chimice;
Js
fluxul de entropie.

Sursa de entropie
După cum ştiţi din cursurile anterioare, în procesele ireversibile spontane variaţia
de entropie este mai mare decât cea rezultată prin schimbul de căldură între
sistem şi mediu; cu alte cuvinte, există o producţie de entropie (numită de
Clausius “căldură necompensată”). La nivel local se poate defini o “densitate de
entropie” sv, a cărei variaţie în timp reprezintă suma dintre transportul de entropie
şi producţia locală de entropie (numită şi “sursa de entropie”), σ. Un succes
deosebit al termodinamicii sistemelor deschise l-a reprezentat calcularea acestei
surse de entropie, pornind de la forma locală a ecuaţiei fundamentale a
termodinamicii. Astfel:
1  µ  A
σ = J e • g r a d + ∑ J i • g r a d− i  + J c h = ∑J •X
i i
T  T T
Prin câteva prelucrări matematice ale acestei formule se poate trece de la
grad 1/T la grad T, obţinând expresia funcţiei de disipaţie Rayleigh, Φ:
Φ = Tσ = J s • g ra d(− T ) + ∑ J i • g r a d(− µ i ) + J c h A

Ecuaţii fenomenologice
La începutul secolului, Onsager a arătat că într-un sistem termodinamic, între
gradienţii unor parametri (numiţi şi forţe termodinamice generalizate) şi fluxurile
pe care le generează există relaţii liniare pe un anumit interval de valori (zona
numită “aproape de echilibru”). Mai mult, un anumit gradient poate genera mai
multe fluxuri, iar fiecare flux poate genera mai mulţi gradienţi. De exemplu, un
gradient de temperatură generează un flux de căldură, dar poate genera şi un
flux de substanţă, de sarcină electrică, etc. Astfel, fiecare tip de flux din sistem
poate fi exprimat în funcţie de toate tipurile de gradienţi din sistem, factorii de
proporţionalitate purtând numele de coeficienţi fenomenologici. Ei alcătuiesc
matricea coeficienţilor fenomenologici, care este o matrice simetrică, după cum a
demonstrat Onsager.
n
J i = ∑Lik X k (i =1,..., n) Lik = Lki i≠k
k =1

Transport pasiv şi activ

În afară de fenomenele de transport care tind să
anuleze gradienţii care le generează, deci se
desfăşoară spontan, fiind denumite generic
transport pasiv, în organismele biologice există
fluxuri orientate împotriva acestor gradienţi, pe
care tind să-i amplifice. Ele poartă numele de
transport activ şi nu se desfăşoară spontan, ci
sunt cuplate la nivel microscopic cu hidroliza
unor compuşi macroergici sau cu alte fluxuri
pasive.

Tipuri de transport
Particularizând, distingem 4 tipuri de gradienţi ce
dau naştere la 4 tipuri de transport:
a. difuzia, migrarea unei substanţe de-a lungul
unui gradient de concentraţie (sau, dacă
vreţi, de potenţial chimic)
b. conducţia termică, transferul de căldură de-a
lungul unui gradient de temperatură
c. conducţia electrică, migrarea de sarcini
electrice de-a lungul unui gradient de
potenţial electric
d. vâscozitatea, transferul de impuls mecanic
de-a lungul unui gradient de viteză.
În continuare ne vom concentra atenţia asupra difuziei, însoţită, în cazul ionilor,
şi de conducţie electrică, întrucât aceste fenomene joacă cel mai important rol la
nivelul membranelor biologice.

Difuzia şi electrodifuzia

Ecuaţia de difuzie
Prima abordare ştiinţifică a fenomenului de difuzie se datorează savantului
german Adolf Fick, care stabileşte în 1855 relaţia de proporţionalitate directă
între fluxul molar al unei substanţe S pe o anumită direcţie într-o soluţie şi
gradientul de concentraţie al acelei substanţe pe direcţia respectivă:

dcS
M S = −DS
dx

relaţie cunoscută sub numele de prima lege a lui Fick. Coeficientul de

proporţionalitate DS poartă numele de coeficient de difuzie; unitatea de măsură în
S.I. este m2 s-1 iar valorile caracteristice au ordinul de mărime 10-9 m2 s-1 la
temperatura camerei.

Pornind de la această relaţie simplă, Fick a reuşit

să exprime variaţia în timp a concentraţiei unei
substanţe S aflată sub acţiunea unui gradient de
concentraţie liniar dcS/dx. Pentru aceasta, să
considerăm un interval de volum foarte subţire (o
felie) de grosime l şi suprafaţă transversală A,
întinzându-se de la poziţia x la poziţia x + l de-a
lungul gradientului de concentraţie. Volumul feliei va
fi Al, iar variaţia de concentraţie în unitatea de timp
dcS/dt poate fi calculată cu ajutorul legii de
conservare a masei, adunând cantitatea adusă de
fluxul prin suprafaţa de la poziţia x, MS, şi scăzând
Fig. 1 Legea a doua a lui cantitatea extrasă de fluxul prin suprafaţa de la
Fick poziţia x + l, MS’ :
∂c 1 ( M S A∂t − M S′ A∂t ) M S − M S′ 1  ∂c ∂c′ 
= = =  − DS S + DS S =
∂t ∂t Al l l ∂x ∂x 
1 ∂cS ∂ ∂cS  ∂ 2 cS
= − DS + DS  cS + l  = DS
l ∂x ∂x  ∂x  ∂x 2

Această importantă relaţie poartă numele de a doua lege a lui Fick sau ecuaţia
de difuzie. Ea exprimă faptul că orice neliniaritate a gradientului spaţial de
concentraţie tinde să fie anulată în timp, la fel ca netezirea unei suprafeţe. Într-o
exprimare metaforică, natura are oroare de riduri.

Difuzia unidimensională ca mers aleator

Ecuaţia de difuzie este o ecuaţie diferenţială de ordinul 2 în raport cu spaţiul şi de
ordinul 1 în raport cu timpul. Ea poate fi rezolvată analitic în anumite cazuri
simple, punând corect condiţiile la limită. Să
presupunem că iniţial (t = 0) un număr n0 de moli
dintr-o substanţă se află localizaţi în acelaşi plan, pe
o suprafaţă A, la distanţa x = 0 (de exemplu, un strat
subţire de zahăr aflat pe fundul unui vas adânc cu
apă). După un anumit timp t, concentraţia la distanţa
x va fi:
n0 2
c ( x, t ) = e −x / 4 Dt
A(πDt )1/ 2

ceea ce reprezintă o distribuţie de tip Gauss din ce în

ce mai aplatizată. Cu alte cuvinte, în timp moleculele
tind să se distribuie uniform în întreg spaţiul. Deci
gradientul de concentraţie nu reprezintă o forţă reală,
aşa cum este gradientul de potenţial electric, ci o
Fig. 2 Soluţia ecuaţiei pseudoforţă statistică, respectiv tendinţa de mişcare
de difuzie pentru un caz dezordonată, aleatoare, a moleculelor. O
unidimensional demonstraţie convingătoare a acestui fapt a fost
furnizată de Albert Einstein într-unul din cele trei
articole celebre publicate în Annalen der Physik în 1905, care au marcat
naşterea fizicii moderne. Einstein consideră difuzia unidimensională a unei
particule drept un proces aleator, în fiecare interval infinitezimal de timp τ
aceasta putându-se deplasa pe o distanţă infinitezimală λ, cu egală probabilitate
spre stânga sau spre dreapta. În aceste condiţii, după un interval de timp t
(corespunzător a
N = t/ τ paşi elementari), probabilitatea ca particula să se afle la o distanţă x faţă
de punctul de plecare poate fi determinată dintr-o distribuţie binomială, raportând
cazurile favorabile (în care diferenţa între numărul de paşi la stânga şi la dreapta
NR – NL = x/ λ) la numărul total de cazuri posibile (2N):
1/ 2
 2τ  2 2
P =  e − x τ / 2 tλ
 πt 

Comparând exponentul acestei relaţii cu exponentul din formula precedentă,

putem determina echivalentul microscopic al coeficientului de difuzie (aşa-numita
ecuaţie Einstein-Smoluchowski):
λ2
D=
2τ
De aici putem deduce distanţa medie de difuzie unidimensională a unei molecule
într-un interval de timp t (egală cu deviaţia standard a distribuţiei gaussiene):
 x = 2 Dt

Evident, în cazul difuziei bidimensionale x = 4 Dt , iar în cazul difuziei

tridimensionale x = 6 Dt . Pentru a estima cantitativ această relaţie, putem
calcula distanţa medie de difuzie într-o dimensiune a unei molecule al cărei
coeficient de difuzie este 2 x 10-9 m2 s-1: 1 μm în 250 μs, 10 μm în 25 ms, 100 μm
în 2.5 s, ş.a.m.d. În cazul difuziei tridimensionale, timpii reprezintă o treime din
aceste valori. Astfel înţelegem necesitatea existenţei unui sistem circulator la
organismele pluricelulare, pentru că prin simplă difuzie timpul necesar parcurgerii
unor distanţe de ordinul centimetrilor sau metrilor ar fi inacceptabil de lung. Şi
într-adevăr, un studiu filogenetic relevă apariţia sistemului circulator practic
simultan cu apariţia organismelor macroscopice. Deci natura şi-a luat măsuri de
precauţie pentru a contracara lentoarea difuziei. O altă aplicaţie bio-medicală
este înţelegerea fiziologiei şi patologiei schimburilor de gaze la nivel pulmonar.
Între aerul din alveolele pulmonare şi hemoglobina din interiorul eritrocitelor se
interpun nu mai puţin de 5 membrane, constituind bariera alveolo-capilară, însă
distanţa de difuziune este doar de câţiva μm, ceea ce permite un schimb de gaze
rapid, în fracţiunile de secundă pe care le petrece eritrocitul în capilarele
pulmonare. În bolile numite fibroze pulmonare are loc o formare de ţesut
conjunctiv între peretele alveolei şi al capilarului, cu îngroşarea barierei alveolo-
capilare şi creşterea distanţei de difuziune. Consecinţele sunt grave: alterarea
schimbului de gaze, cu scăderea concentraţiei de oxigen în sânge (hipoxemie) şi
creşterea concentraţiei de dioxid de carbon (hipercapnie), ducând la o serie
întreagă de manifestări clinice.

Conducţia electrică în soluţii

Definiţii
Tot în secolul 19 sunt studiate fenomenele legate de trecerea curenţilor electrici
prin soluţii. Într-un articol de referinţă din 1834, Michael Faraday descrie
descompunerea acizilor, bazelor, sărurilor şi apei la trecerea curentului electric,
stabilind denumirile folosite şi astăzi în acest domeniu: ion (în greacă, cel care
merge), electrod (drumul electronului), anod (electrodul pozitiv) şi catod
(electrodul negativ), cation şi anion, electrolit, electroliză. El introduce şi
echivalentul electrochimic (numit şi constanta Faraday, F), ce reprezintă sarcina
necesară pentru a descompune un mol dintr-o sare monovalentă:
F = e × N A = 1.6 ×10 −19 C × 6.023 ×10 23 mol −1 = 96368 C / mol

Echivalentul electrochimic a permis prima estimare a valorii sarcinii electrice

elementare prin măsurarea cantităţii dintr-un metal depus pe un electrod la
trecerea unei anumite cantităţi de sarcină (ulterior experienţa lui Millikan a stabilit
o valoare mai precisă a sarcinii electrice elementare).
 Conductivitatea molară la diluţie infinită
După Faraday, alţi cercetători, între care se
remarcă Hittorf şi Kohlrausch, au studiat prin
diverse metode conductivitatea electrică a
soluţiilor. Conductivitatea electrică a unei soluţii
depinde de numărul de ioni prezenţi, deci este
logic să definim conductivitatea molară Λm
raportând conductivitatea la concentraţie.
Kohlrausch a stabilit existenţa a două tipuri de
electroliţi, slabi şi puternici; pentru aceştia din
urmă, conductivitatea molară variază
proporţional cu rădăcina pătrată a concentraţiei:
Λm = Λ0m − Kc1 / 2

Disocierea electroliţilor
Λ0m este o caracteristică a fiecărei substanţe
care poartă numele de conductivitate molară la
Fig. 3 Dependenţa diluţie infinită. Kohlrausch a demonstrat că
conductivităţii molare de această mărime reprezintă suma contribuţiilor
concentraţie ionilor care compun substanţa respectivă:
unde ν+ şi ν- reprezintă numărul de cationi şi
anioni din formula substanţei. Astfel, el a demonstrat disocierea completă a
electroliţilor în soluţii şi migrarea independentă a ionilor.
Λ0m = ν +λ+ +ν −λ−

Mobilitatea ionilor
Forţa electrostatică care acţionează asupra unui ion cu valenţa z aflat într-un
câmp electric de intensitate E este:
dΨ
F = zeE = ze
dx
Ei i se opune o forţă de frecare (rezultată prin coliziunea ionului cu alte
molecule) egală şi de sens contrar, astfel încât la echilibru, după o accelerare
iniţială, ionul se va deplasa cu viteza constantă s. Forţa de fricţiune este
proporţională cu viteza şi se poate determina cu ajutorul formulei Stokes:
F fric = fs = 6πηas
considerând ionul o sferă de rază a care se deplasează într-un mediu cu
coeficient de vâscozitate η.
Putem defini o altă mărime caracteristică unui ion, mobilitatea electroforetică (uS)
definită ca factorul de proporţionalitate între viteza ionului în soluţie şi intensitatea
câmpului electric aplicat:
s = uS E
Din formulele anterioare se deduce că:
ze ze
uS = =
f 6πηa
Mobilitatea se măsoară în m2V-1s-1.

Legătura între mobilitate şi coeficientul de difuzie

În 1888, Nernst a remarcat că mobilitatea şi coeficientul de difuzie exprimă
aceeaşi calitate: uşurinţa unui ion de a se mişca într-un fluid, sau inversul
rezistenţei fricţionale la înaintare. Legătura între cele două mărimi se numeşte
relaţia Nernst-Einstein:
kT RT
DS = = uS
fS F
Demonstraţia porneşte de la o definire a mobilităţii pentru difuzie prin analogie cu
formula pentru conducţie:
 RT
s = −ui grad µi = −ui gradc i
ci
 
ci s = J i = −ui RTgradc i = −Di gradc i
Astfel obţinem relaţia Planck-Einstein:
Di = RTu i
Proporţionalitatea între mobilitatea electroforetică şi cea difuzională se obţine
observând că ambele mărimi exprimă o rezistenţă fricţională la înaintare, ducând
la forţe proporţionale cu viteza:
1
E = X e = grad Ψ = s
uS
1
X i = grad µi = s
ui
uS X J / mol ⋅ m
= i = F C / mol
ui X e J /C ⋅ m

Ecuaţia de electrodifuzie (Nernst-Planck)

Cu ajutorul ei se poate exprima densitatea de curent a unei specii ionice S în
funcţie de cei doi gradienţi care o generează, gradientul de concentraţie şi
gradientul de potenţial electric. Relaţia poartă numele de ecuaţia de
electrodifuzie Nernst-Planck:
 dc Fz c dΨ 
I S = − zS FDS  S + S S 
 dx RT dx 

Potenţialul Nernst
Cu ajutorul ei putem demonstra două ecuaţii de importanţă fundamentală în
electrofiziologie.

Să considerăm, pentru început, o membrană semipermeabilă care separă două

compartimente, în care se află soluţii ale unui singur ion la concentraţii diferite.
Intrucât membrana este permeabilă pentru ionul respectiv, acesta va tinde să
treacă din compartimentul cu concentraţie mai mare în cel cu concentraţie mai
mică, în virtutea mersului la întâmplare. Dar deplasarea de ioni prin membrană
reprezintă un transport de sarcină electrică, deci între cele două feţe ale
membranei va apare o diferenţă de potenţial electric care se va opune trecerii
ionilor. La echilibru, fluxul ionic net prin membrană va fi zero, deci:
dc S Fz S cS dΨ
+ =0
dx RT dx
de unde rezultă:

dΨ RT 1 dc S RT d
=− =− (ln cS )
dx zS F cS dx z S F dx
Prin integrarea potenţialului pe toată grosimea membranei putem afla valoarea
potenţialului de echilibru electrochimic al ionului S, numit şi potenţial Nernst:
RT c
ES = − ln 1
zS F c2
Pentru aplicarea formulei, este util de reţinut valoarea constantei RT/F: 25 mV la
temperatura camerei (25 ºC).

Ecuaţiile Goldman-Hodgkin-Katz
Pornind tot de la ecuaţia Nernst-Planck,
putem deduce o formulă mai generală,
aplicabilă în cazul unei membrane permeabile
pentru mai multe specii ionice, presupunând
că ele traversează membrana independent.
Astfel, putem considera iniţial curentul generat
de fiecare tip de ion în parte, şi îl putem
exprima sub forma unei ecuaţii cinetice de
ordinul I, asemănător unei reacţii chimice:
 k 
I S = k 2 [ S ] i − k1 [ S ] o = k 2  [ S ] i − 1 [ S ] o 
Fig. 4 Model de permeabilitate  k2 
pentru demonstrarea ecuaţiei Ratele “de reacţie” se pot exprima în funcţie
GHK de variaţia de energie liberă Gibbs, la care
trebuie să adăugăm contribuţia reprezentată
de deplasarea în câmpul electric transmembranar până în poziţia de maximă
energie, aflată la o fracţiune α din grosimea totală a membranei (l):

 ∆G + αz S FΨ  şi  ∆G − (1 − α ) z S FΨ 
k1 = B exp −  k2 = B exp − 
 RT   RT 
deci:
presupunând o variaţie uniformă
k1 a potenţialului
z FΨ  transmembranar, cu alte cuvinte
= expconstant.
un câmp electric transmembranar − S Rămâne să aflăm valoarea absolută
k2
a ratei k2. În acest scop, să 
considerăm
RT 
situaţia în care anulăm gradientul de

 k  Fz S [ S ] − Ψ
I S = k2 [ S ]1 − 1  = − zS FDS
 k2  RT l
concentraţie al lui S aplicând concentraţii egale [S} de ambele părţi ale
membranei. Putem exprima acest curent şi prin ecuaţia Nernst-Planck, anulând
termenul de difuzie şi păstrând doar termenul electroforetic:
de unde rezultă (folosind prescurtarea νS=zSFΨ/RT):
z F Ψ 1
k2 = z S FDS S
RT l 1 − exp( −υS )
Raportul DS/l poartă numele de permeabilitate a membranei (PS), noţiune
derivată din vechile teorii de solubilitate-difuzie (Ernst Overton, 1899). Asfel
obţinem ecuaţia de curent Goldman-Hodgkin-Katz:
ΨF 2 [ S ]i − [ S ] o exp( −ν S )
I S = PS z S2
RT 1 − exp( −ν S )
În care recunoaştem cei doi termeni,

I S = −PS z S Fν S
[ S ]o exp( −ν S )
1 − exp( −ν S )

I S = PS z S Fν S
[ S ]i
1 − exp( −ν S )

influxul şi efluxul:
Aşa cum s-a demonstrat
experimental, în membranele
biologice principalele componente ale
permeabilităţii sunt pentru ionii
monovalenţi, Na+, K+ şi Cl-. Astfel
putem obţine valoarea potenţialului
de repaus al membranei (EM), punând
condiţia ca suma influxurilor să fie
egală cu suma efluxurilor:
RT PNa [ Na ] o + PK [ K ] o + PCl [ Cl ] i
EM = ln
Fig. 5 Soluţia ecuaţiei GHK pentru F PNa [ Na ] i + PK [ K ] i + PCl [ Cl ] o
diferite raporturi de concentraţii o/i

Bibliografie

1. Atkins, PW: Physical Chemistry, 6th ed., Oxford University Press, 1998
2. Katchalsky, A, Curran, PF: Nonequilibrium Thermodynamics in Biophysics,
Harvard University Press, 1965
3. Onsager, L, Phys. Rev. 37: 405 (1931), 38: 2265 (1931)
4. Prigogine, I: Étude Thermodynamique des Processus Irreversibles, Desoer,
Liège, 1947
5. Hille, B: Ionic Channels of Excitable Membranes, 2 nd ed., Sinauer Associates
Inc., Sunderland, MA, 1992