You are on page 1of 92

CUPRINS

Introducere pag.
Cap. 1 – Repere istorice în devenirea Psihologiei Animale......3.
Cap. 2 – Comportament şi reglaj psihic ....................................8.
Cap. 3 – Inteligenţa animală ....................................................15.
Cap. 4 – Comunicarea la animale ...........................................24.
Cap. 5 – Agresivitatea animală ................................................30.
Cap. 6 – Sensibilitatea animală la cutremurele de pământ.....37.
- Stimuli posibili ai sensibilităţii bioseismice ..............42.
- Date privind identitatea fiinţelor prevestitoare de
cutremure .....................................................................46
Cap. 7 – Coordonate psihoecologice ale raportului oamenilor
cu animalele ................................................................56.
Cap. 8 – Sociobiologia ..............................................................61.
Cap. 9 – Valenţa psihoterapeutică a relaţiei om – animal, o
temă actuală într-un program doctoral .....................66.
- Valenţe personologice ale psihoterapiei cu
utilizarea animalelor ....................................................74
- Avantajele utilizării animalelor în terapia AAT ........77.
- Specificul utilizării animalelor în cadrul demersului
terapeutic ......................................................................81.
- Psihoterapie intermediată de cal. Caracteristici şi
modalităţi .......................................................................83.

1
Introducere

Similar vederii binoculare ce surprinde a treia dimensiune a spatiului,


studiul reglajului psihic al vietii de relatie in lumea animala confera
Psihologiei Generale perspectiva adâncimii geneticii sau progresului în
milioane de ani a comportamentelor esenţiale vieţii.
Raportul om-animal a insemnat expansiunea potenţialului uman pe
multiple dimensiuni ale cognitiei, muncii, ludicului, forţei fizice şi sufletesti,
spiritualitatii si sensului vietii.
A doua jumatate a a secolului al XX-lea marchează o inedită mutaţie în
conştiinţa de sine a umanităţii. Razboiul Mondial se încheiase ca o repetare
paradoxală a risipei de experienţă, energie, inteligenţă, patrimoniu şi
demnitate. O iluminare în întunericul milenar al agresivitaţii trebuia să se
producă : studiul potenţialului creativ şi a sufletului animal promitea omului
o nouă imagine de sine utilă în raportarea la noua forţă nucleară, noile
modalităţi de mobilitate, comunicare şi instrumentare digitală a actvităţilor
fundamentale. În societatea umană, vectorii forţelor de subjugare au slăbit,
cei ai păcii s-au stabilizat, globalizarea a devenit factor de civilizţie şi
permisivitate în lumea diversificată a culturilor.
Relaţiile intra şi interspecifice în fauna terestră au devenit carte
deschisă, oracol modern.
Cursul de Psihologie animală, prin invocarea marilor descoperiri, tratate
şi personalităţi de referinţă, oferă studenţilor orizont şi profunzime în
cunoaşterea principiilor de psihoecologie, etică, cogniţie, afectivitate şi
socializare.
De la prima instrumentare a raportului omului cu natura, - adăpostul
construit şi unealta de piatră, - au trecut două milioane de ani. Îndemânarea
şi extazul aprinderii focului s-a petrecut în urmă cu cinci sute de mii de ani.
Liniile de evoluţie ale reglajului psihic uman pot fi mai bine identificate
pe fondul evoluţiei spontane a lumii animale: abolirea sclaviei, cultura
demnităţii în munca salariată şi în relaţiile dintre genuri, diminuarea
agresivităţii prin interveţia raţiunii, recunoaşterea identităţii vârstelor,
prelungirea vieţii active, cultul originalităţii şi al egalităţii şanselor. În toate
aceste sfere, au fost identificaţi factori de progres şi se aplică tehnici de
ameliorare şi dezvoltare.

2
Repere istorice în devenirea Psihologiei Animale

Lucrările ştiinţifice asupra comportamentului animal din a doua jumătate


a secolului trecut se lamentau asupra începuturilor modeste în studiul
reglajelor psihice ; nici denumirea nu era unanim recunoscută, nici profilul
şi nici disciplinele conexe nu erau bine conturate.
Autorul francez al cărţii „Les societes animales. De l’abeille au gorile“,
Remy Chauvin, biolog cercetător, ţinea la începutul anilor ’60 cursul
„Comportamentul animal” la Universitatea din Strassbourg . În 1966, în
programul celui de-al XVIII –lea Congres Internaţional de Psihologie a fost
şi simpozionul „Ecologie şi etologie” ; primul termen desemnează habitatul
biopsihic al animalelor, iar cel de-al doilea comportamentul propriu zis,
evident în perspectivă comparativă şi evolutivă.
În anii 1949 – 1957, M. Beniuc ţinuse la Universitatea din Bucureşti
cursul de Psihologie evolutivă şi comparată. Speculaţiile asupra sufletului
animalelor au fost teme frecvente în filosofia antică, în medicina şi ştiinţele
naturii . Începuturile benefice pentru identitatea unei Psihologii a lumii
animale ţin de Biologie şi Zoologie. Cele două lucrări ale lui Charles
Darwin sunt de referinţă: „On the origin of species”, London, Murray, 1859;
„On the expression of emotions”, London, Murray, 1873. Cu Darwin, în
gândirea ştiinţifică s-a instituit o continuitate animal – om; pe cât de
benefică şi firească ni se pare astăzi această viziune, pe atât de tulburătoare a
fost în secolul al XIX – lea (chiar autorul a avut grave tulburări de
sănătate). Pregătirea acestui nou mod de gândire, evoluţionist, începuse o
dată cu secolul respectiv. În 1909, împăratul Napoleon, la ceremonia de

3
recepţie a lucrărilor ştiinţifice la Academia Franceză, se exprimă umilitor
faţă de savantul Lamarck: „Numai părul dumitale alb mă face să-ţi accept
lucrările”. În acel an se năştea Ch. Darwin ! Metafizica şi teologia au avut
un şoc dar, treptat, s-a înţeles că şi ştiinţa însăşi este un dar divin; combustia
ei infinită este analogia adevăr – lumină .
Studiul, înţelegerea şi acceptarea realităţii sufletului animal nu a
estompat mândria omului; dimpotrivă, a înnobilat-o cu criterii care, în
trecut, nu fuseseră valorificate nici în definirea statutului fiinţei umane.
Dacă astăzi, prin legislaţia europeană nu se admite sacrificarea unui animal
în prezenţa partenerilor de curte, în secolul al XIX-lea execuţiile
condamnaţilor la moarte se făceau în public, ca spectacol popular amuzant !
Revenind la traiectul evoluţionist fundamentat în sec. al XIX-lea, în spirit
istoric trebuie să apreciem intuiţiile gânditorilor antici . Poetul Lucreţiu, care
a trăit în prima jumătate a sec. I î.e.n. , discipol al lui Epicur, formula perfect
„taina naturii” de a genera diferenţe şi a le selecta şi păstra după criteriul
utilităţii („ceea ce are un rost”) . Identitatea sufletului la animal şi om era
afirmată ca sigură, cu distincţia raţionalităţii în favoarea omului . Trecuseră
cinci secole de când mirificul Pitagora credea în metempsihoză, migrarea
sufletului de la animal la animal ; un discipol al lui Pitagora, Empedocle
(490 – 430 î.e.n. ) vedea toate fiinţele vii înzestrate cu simţire, memorie şi
viaţă spirituală ; tocmai ferocitatea cu care omul a nimicit animale, zicea
filosoful, a făcut să se piardă caracterul divin al sufletului omenesc .
Socrate aderă la opinia identităţii, sesizând diferenţe : vorbirea, munca şi
utilizarea experienţei proprii . Platon introduce criteriul : suflet este la orice
fiinţă a cărei mişcare îşi are originea în ea însăşi. Prin cultură, omul se
domesticeşte şi capătă atributul nemuririi .

4
Ilustrul său elev Aristotel (384 – 322 î.e.n.) preia aceste idei ca
cercetător, studiind o mulţime de specii animale ca anatomie, fiziologie,
reproducere, obiceiuri, calităţi psihice . În „Historia Animalium”, în cărţile a
VIII-a şi a IX-a, sesizează calităţi şi atitudini psihice comune la om şi
animale, dar de intensităţi diferite: agresiune şi blândeţe, împotrivire şi
obedienţă, teamă şi curaj, josnicie şi nobleţe ; în planul inteligenţei,
animalele se descurcă prin perspicacitate. Viziunea evoluţionistă este
respectată în toate secolele următoare. Sunt delimitate palierele vegetativ,
sensitiv şi intelectiv. Omul are capacitatea de a acţiona liber, ceea ce-l
deosebeşte de animale; capacitatea sufletească subiacentă acestei calităţi
este intelectul activ. Tocmai la acest potenţial face trimitere Aristotel când
afirmă, cu precauţia unui cercetător naturalist: „se pare că o parte a
sufletului uman este de natură spirituală şi nemuritoare”. Este ideea cu cea
amplă rezonanţă în istoria gândirii umane, laică şi religioasă. Ultimul
gânditor al lumii vechi, Augustinus, spre finalul veacului al IV-lea e.n.
conciliază gândirea „materialistă” a lui Aristotel cu Teologia . „Entelehia”,
potenţa în act, - cum a definit Aristotel psihicul, dă de gândit şi astăzi, când
modelarea digitală a inteligenţei impune un exerciţiu de izofuncţionalitate ce
obligă pe psihologi să apeleze la conceptele de Subiect, Experienţă, Trăire,
Sine, triada Satisfacţie – Stare de bine – Fericire .
Curioasă este poziţionarea centrală în Psihologie a conceptului de
instinct. Animalele ajung la rezultate spectaculare fără calcul, conştiinţă,
dresaj sau imitaţie, doar printr-un automatism, pe cât de economic şi
stereotip, pe atât de util menţinerii speciei pe o perioadă de peste un milion
de ani . În memoria personalităţii, gândirii şi operei poetice a profesorului
Mihai Beniuc, redăam o mirare a sa formulată la cursul de Psihologie

5
animală, pe care îl audiam în anii 1967-1970, pe când eram doctorand la
Universitatea Bucureşti sub coordonarea profesorului de formaţie germană
Gh. Zapan: „o specie durează circa un milion de ani şi dispare datorită
apariţiei parazitismului în cadrul ei” . Psihologul are vocaţia generalizării în
materie de funcţionalitate şi se întreabă dacă şi regimurile politice, partidele,
prieteniile, familiile nu se destramă atunci când în cadrul lor apare
parazitismul . Faptul, replica şi conceptul aduc un omagiu muncii, activităţii
cu motivaţie intrinsecă, ce reprezintă o dimensiune majoră a vieţii . Dar de
ce automatismul atât de generos a dat prilej renascentiştilor să nege
existenţa sufletului animal ? Descartes (1596 – 1650), dar şi Loeb, Bethe,
Beer, Uexkull şi Bohnan au respins ideea sufletului animal . Pavlov (1849 –
1936) sancţiona cu amendă cercetătorii care foloseau conceptul de „psihic”,
dar ironia soartei, celebritatea sa ştiinţifică se perpetuează datorită
descoperirii reflexului de orientare şi a dinamicii proceselor activităţii
nervoase superioare, controlate prin forţă, echilibru şi mobilitate .
I. P. Pavlov a învins ofensiva renascentistă a disjuncţiei om-animal,
primul termen fiind definit ca raţional şi nemuritor, iar al doilea ca automat,
mecanicist, iraţional. Behaviorismul (Watson, Jenings, Yekkes şi
Thorndike) şi Reflexologia pavlovistă au creat o bază pentru obiectivitatea
studiului Psihologiei animale. M. Beniuc remarcă o primă lucrare în
domeniu, în limba română : Scorţeanu, P. , „Sufletul animalelor”, Bucureşti,
„Adevărul”, 1914. În fapt, toate tratatele de Psihologie apărute de-a lungul
deceniilor au referiri la reglajul reflex, instincte, pattern-uri
comportamentale, învăţare. Însuşi Mihai Beniuc, după doctoratul în
Germania, a publicat o serie de studii în revistele de profil. Cărţile sale în
materie pot fi enumerate: 1934, Învăţare şi inteligenţă la animale, Cluj,

6
Inst. de Psihologie; 1938, Mediu, preajmă, vatră. Principii de psihologie
infraumană, Bucureşti, Societatea Română de Cercetări Psihologice, 1968,
Ce simt şi pricep animalele, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.
Dimensiunea istorică a devenirii Psihologiei Animale ca ştiinţă cu
identitate bine definită poate fi urmărită, într-o frământare dramatică, între
inaugurarea Collosseumului din Roma, în anul 80 e.n., când s-au sacrificat
în arenă 5.000 de animale (şi, ulterior a devenit scenă pentru masacrarea
miilor de creştini martiri) şi legislaţia europeană actuală ce interzice
masacrarea animalelor în faţa celorlalte animale de coabitat.
Nu este o întoarcere la antropomorfism, ci un exerciţiu de decentrare,
umanizare a raportului psihoecologic, a depăşirii condiţiei de ostilitate şi
pradă.
„Modulul antropomorfist” în istoria Psihologiei animale radiază şi
astăzi sugestii benefice. Ideaţia a derivat din ostilitatea faţă de evoluţionism,
manifestă de un adept şi amic al lui Gh. Darwin: G.J. Romanes (1848-
1894). Cartea sa „Animal intelligence”, 1882, a înnobilat reprezentarea
umană despre sufletul animal, descriindu-l în termeni de subiectivitate,
inteligenţă şi raţiune. Concepţia sa a nuanţat-o în două lucrări ulterioare
(„Evoluţia inteligenţei animalelor”, 1883; „Evoluţia inteligenţei umane”,
1888), având comparaţiile pe calitativ şi cantitativ, concret şi abstract,
simplu şi complex. În tratatul său de „Istoria Psihologiei”, Iaşi, 2007,
M.I.Mihai, colaborator al prof. M. Beniuc, etichetează metoda lui Romanes
ca anecdotică, continuată de altfel cu cercetările pe insecte, minunat
efectuate de Le Fabre.
Un fapt istoric curios, consemnat de psihologul experimentator pe
delfini, M.J. Mihai: „valul” antropomorfist a fi zăgăzuit de tratatul

7
„Introducere în Psihologia Comparată”, de C.L. Morgan, 1894: un
comportament este explicabil nu comparativ, ci prin componente structural-
funcţionale proprii.

Comportament şi reglaj psihic

Diversitatea comportamentelor animale este atât de vastă, încât te miri


cum reuşeşte planeta Pământ să o găzduiască atât de generos. În răgazul
optimismului păcii de după al II lea Război Mondial, apăreau lucrări
minunate de scrutare a lumii de dincolo de omul contrariat de distrugeri
provocate de specia sa în prima jumătate a veacului. Astfel, în 1951 apare o
„Geografie a animalelor”, de N.A. Dobrinski. Autorul prezintă distribuţia în
lumea animală a circa un milion şi jumătate de specii. Cele două niveluri de
organizare celulară în biosferă au următoarele valori numerice în materie de
specii :
I. protozoarele (amoebe, parameci) etc. – 30.000 ;
II. Metazoarele :
a) spongii – 5.000 ;
b) celenterate – 9.000 ;
c) viermi – 15.000 ;
d) moluşte – 80.000 ;
e) artropode, distinct de insecte – 55.000 ;
f) insecte – 1.000.000 ;
g) echinoderme – 5.000 ;
h) vertebrate – 35.000 de specii.

8
Studiile comparative relevă, pe fondul unor diferenţe comportamentale,
şi analogii sau asemănări până la identitate. Conceptul de „tipar
comportamental” a devenit familiar în analize, numit mai târziu schemă sau
pattern, dovedindu-se că şi experienţa individuală, a fiecărui membru al unei
specii ajunge la tablouri stabile şi predictibile ; uneori acestea sunt nu numai
rezultat al învăţării, prin explorare şi condiţionare, ci şi al imitaţiei.
Evident, viaţa de relaţie a fiinţei cu mediul şi cu alţi parteneri are mai
multe niveluri de reglaj ; morfologic, biochimic, fiziologic, senzoriometric,
orientare în câmpuri de stimulaţie, problem solving, comunicare, conlucrare
în cadrul anumitor roluri.
O arie de cauzalitate ce a atras cercetătorii este cea a raportului dintre
masa cerebrală şi masa corpului la diferite specii. În literatura biologică sunt
redate astfel de date : asin – 419 g/187,9 Kg; balenă – 7.000 g / 73.900 Kg ;
cal – 587 g / 260 Kg ; castor 36 g / 20 Kg; cimpanzeu – 345g/22,5Kg ;
elefant (indian) – 5.000 g / 2.547 Kg ; gibon – 130 g / 9,5 Kg ; gorilă –
425g/90,5Kg ; lemur – 24 g / 1,8 Kg ; lup – 120 g / 36,3 Kg ; pisică – 30 g /
3,7 Kg ; ren canadian – 446 g / 260 Kg ; rhesus – 190 g / 3,7 Kg ; şoarece
0,5 g / 0,025 Kg ; urangutan – 400g/63,4 Kg ; urs – 407 g / 197 Kg ; vulpe –
50 g / 4,23 Kg .
Deşi disponibilitatea cerebrală a omului este mai mare decât a balenei ( la
unitatea de masă corporală la om revine 0,021 greutate cerebrală, pe când la
balenă – 0,001 ), ne contrariază faptul că este egală cu a şoricelului ( 0,020 )
şi mai mică decât a pisicii ( 0,080 ) ; urangutanul este în deficit, ca şi noi, cu
un raport de 0,006 ! Deci, referirea la acest calcul nu poate explica
dezvoltarea ontogenetică a speciei umane, capabilă de a învăţa din

9
experienţa altora, a modela şi simboliza, a descoperi invariante categoriale
şi a inventa.
Este unanim acceptat că edificator pentru diferenţele comportamentale
majore este un alt raport : cel dintre masa cerebrală şi măduva spinării. Iată
ordinea descrescătoare redată de M. Beniuc în cursul universitar editat în
anul 1970 : omul – 49,0 ; elefantul – 18,0 ; cimpanzeul – 15,0 ; ariciul –
10,0 ; câinele – 5,0 ; pisica – 3,0 ; calul, taurul, oaia şi porumbelul – 2,5 ;
cocoşul – 1,5 ; broasca ţestoasă – 1,0.
Distincţia absolută dintre instinct, învăţare, inteligenţă, cu înclinaţia de a
recunoaşte tiparelor ereditare o funcţionalitate specifică, spontană şi
imuabilă, nu mai este acceptată de cercetători. Reglajul comportamentului
este o tranzacţie dintre mediul intern şi cel extern, astfel că aceleaşi
mecanisme morfo-funcţionale asigură „punerea în operă” a mai multor
instincte. Obiectivele, mijloacele şi condiţiile pentru comportamentul de
succes se află în modul de viaţă, într-un habitat bine definit spaţio-temporal,
cu stimuli, raporturi intra şi interspecifice. De aceea funcţionarea bazei
instinctuale este de tip ierarhic, cu declanşări şi durate dictate de priorităţi
(unele evident învăţate).
Cunoscutul cercetător al comportamentului animal, N.Tinbergen ( „Social
behaviour in animals”, 1956 şi „The herring gull’s world”, 1953) şi
remarcabilul coleg de breaslă W.H.Thorpe („Learning and instinct animals”,
1956) reprezintă, printr-o schemă figurală, ierarhia neurofiziologică în
reglarea activităţii instinctuale: niveluri de energizare, blocaje şi declanşare
de reacţii ce vizează obiective de supravieţuire şi relaţionare. Schema
precizează I.R.M.-ul, Inate Releasing Mechanism, - mecanism ereditar de
ridicare a blocajelor.

10
Exemple de instincte majore: teritorialitatea (ce se declanşează primăvara
la unele specii de păsări, când individul se separă de grup şi îşi delimitează
un teritoriu pentru cuib, apărare, acuplare, îngrijirea puilor; în final,
părăseşte teritoriul folosit şi se întoarce la „neam”).
Evoluţia sistemului nervos, de la forma stratificată (la echinoderme), la
mamiferele cu scoarţă cerebrală, are cea mai directă contingenţă cu
complexitatea comportamentală, respectiv cu disponibilitatea adaptării.
Pattern-urile de reglaj sunt instinctive şi învăţate ( supuse observării şi
cercetării în natură şi în laborator). De 4-5 decenii, Psihologia generală
recunoaşte valoarea metodologică a criteriului introdus A.N. Leontiv :
psihismul în universul reglajelor este apariţia unor forme, oricât de
rudimentare de învăţare ; prima „legătură nervoasă temporară” (formă labilă
în timp a reflexului condiţionat) este învăţarea valorii de semnalizare a unui
stimul (ce fusese indiferent, anterior) sau a unei reacţii ; se admite astfel că
menirea majoră a reglajului psihic este anticiparea faptului nou de mediu,
prin cunoaşterea valorii lui pentru viaţă. Experimentele cu râme, la care s-a
aplicat repetat, de peste 180 de ori, contingenţa succesivă ”lumina”-„curent
electric”, au demonstrat superioritatea majoră a acestei specii de viermi faţă
de protozoare (ca amoeba sau paramecium): lumina provoacă reacţia de
apărare, constricţia corpului, ca şi când ar fi fost electrocutat.
Pentru a avea o reprezentare asupra ritmurilor în evoluţia sistemului
nervos, zoologii recunosc că în 200 de milioane de ani, de la trecerea
vertebratelor de la mediul acvatic la cel terestru (cazul amfibiilor şi
reptilelor), nu se vădeşte o superioritate semnificativă în capacitatea de
învăţare. (Dupa H.F.Harlow, „Behaviour and evolution”, 1958). Aceasta
pentru că protozoarele nu au sistem nervos, pe când celenteratele au; dacă

11
evoluţia continuă la viermii laţi (platiminţi) cu mecanisme neurale, râma
reprezintă un salt spre o nouă organizare structurală, - ganglionul cefalic; de
aici sistemul cefalic se dezvoltă în acelaşi sens, al mărimii numărului de
neuroni, cu concentrare în partea frontală a creierului, maximum fiind atins
la homo sapiens.
Unele analogii sunt surprinzătoare prin sugestiile euristice oferite
cercetătorilor. Ceea ce întâlnim la ariciul de mare, un fel de „republică de
reflexe” cu coordonare reciprocă, fără un centru de dictatură (după
J.Uexcull), găsim şi la coloniile de furnici şi albine, - un ansamblu colectiv
cu indivizi – părţi funcţionale ale întregului.
Fenomenul se explică evoluţionist prin diversificare – selecţie – fixare
genetică a ceea ce s-a dovedit benefic pentru supravieţuire şi putere. În 4-5
săptămâni de viaţă activă, îndeplinind mai toate rolurile dintr-un stup, cu
micuţul ei ganglion de 2,5 mg, albina îşi îmbogăţeşte comportamentul mai
mult decât reuşeşte „regina” în 4-5 ani de viaţă ; aceasta nici nu se preocupă
de supravieţuire, fiind hrănită de un „anturaj” de albine tinere ; nici de
cercetare, aprovizionare, de ceară şi faguri ; „zborul nupţial” pentru căutarea
unui nou adăpost pentru roiul desprins de familie, are cercetaşi, ghizi,
lucrătoare. Misiunea reginei este majoră pentru stup, dar minoră pentru
dezvoltarea propriei capacităţi de tranzacţie cu mediul ( ce se extinde pe o
rază de 6 Km. de stup ) : vizitează celule şi depune până la 3.000 de ouă pe
zi, în întunericul absolut al interiorului stupului.
Succesiunea şi complementaritatea rolurilor într-un stup sunt un model
atractiv pentru studiul reglajelor comportamentului într-o viziune
psihoecologică, a valorificării fondului genetic în tranzacţia cu mediul.
Cităm din M.Beniuc: „Oricine ştie că dintr-o sămânţă de fag nu va ieşi

12
niciodată un portocal, dar tot aşa de bine ştie că oul de găină, odată
fecundat, are nevoie de un mediu biologic specific, pentru ca să se dezvolte,
şi că, după ieşirea din ou, puiul are nevoie de condiţii de temperatură, hrană
şi relaţii intraspecifice specifice” (p.250). Acest citat urmează după
afirmarea rolului A.D.N.-ului în definirea parametrilor speciei, a şanselor, al
succesului comportamentului adaptativ; producerea efectivă a evenimentului
depinde însă de „tranzacţia cu mediu” în exerciţiul de adaptare. În fapt,
animalul îşi organizează mediul prin comportamentul său.

Pavlovismul, pornit din „capitala” vitală a digestiei şi în ciuda temerii


că ideea de „psihic” înseamnă un mentalism subiectiv, a dat psihologiei
două criterii existenţiale de neclintit: anticiparea şi reflexul de orientare.
Comparativ cu palierul biologic şi cu reactivitatea biochimică, reglajul
psihologic depăşeşte condiţia fizică a „acţiunii directe”, plasând în hardul
vieţii de relaţie învăţarea anticipării şi mobilizarea psihofiziologică la nou.
Astfel, un sunet sau o lumină, contingente repetat cu un stimul natural
semnificativ pentru viaţă, capătă funcţia de semnalizare a proximei apariţii a
stimulului necondiţionat. Un sunet sau o lumină poate declanşa reacţia de
salivare sau de fugă la un pericol, deşi ele însele nu au asemenea valenţe
decât prin asociere repetată.Valoare de semnalizare poate căpăta şi o reacţie
( din arsenalul spontan al animalului, precum apăsarea unei pedale sau
deplasare la dreapta într-un labirint). Pavlov a fost surprins de această
posibilitate, improvizănd sintagma „aşazisele reacţii voluntare”. Totuşi a
continuat să sancţioneze colaboratorii cercetători ori de câte ori foloseau
conceptul de „reglaj”, „mecanism”, „determinism”, „sistem psihic”. Câinele,
principalul subiect al experimentelor sale cu incizii dureroase la glandele

13
salivare pentru a cuantifica reacţia necondiţionată şi pe cea condiţionată, era
supus controlului riguros al stimulilor.Pavloviştii i-au fost recunoscători
primului prieten care a sfidat sălbăticia pentru a da omului siguranţa
habitatului şi eficienţa vânătorii: i-au construit la Petrograd o statuie pe un
piedestal înalt de granit. Astfel, Psihologia, ştiinţă a sufletului, -
complementară Astronomiei, ştiinţă a macrocosmosului, şi-a însuşit din
Psihologia animală două „pietre de temelie”: conceptul de inteligenţă din
experimentele lui W. Kohler asupra cimpanzeilor şi criteriul psihismului,
anticiparea şi reflexul la nou, din laboratorul („20 de ani”, dar de fapt 36 de
ani de studii!) lui I. P. Pavlov asupra câinilor. Conchidem că omul şi-a
completat atributele de superioritate asupra animalelor domesticindu-le şi
studiindu-le.În rest, instrumentarea continuă, neobosită şi multilaterală,
deservită de funcţia imaginativă (pusă de Pascal la capitolul păcate), cu
produsul ei benefic, - simbolizarea, - au creat treptat civilizaţia (la singular)
şi culturile (la plural). „Spectacolul lumii” este unul psihologic şi, după
Tofler şi Al Gore, de nu va rămâne aşa, va fi involuţie catastrofală.
Respectul omului pentru unealtă şi automatism, dominanţa utilităţii in
conservarea vieţii au fost doi vectori care au impus un set specific de
raportare la trăirea psihică: ar fi un epifenomen pentru raportul Subiect –
Obiect, precum zgomotul la un motor sau culoarea sfidătoare pentru un
peşte în perioada de acuplare. „Epifenomen”, - conceptul-oază pentru
confortul intelectiv din toate timpurile: circulaţia sângelui (descoperită de
Harvey), undele electromagnetice (Hertz), imunitate biologică (Pasteur),
efectul penicilinei (Al. Fleming), gândirea laterală (Ed. de Bono) au fost
epifenomene .... în momentul în care au fost cunoscute ca natură, geneză şi
emergenţă. Sufletul, - creatorul tainic al mediului tehnic şi cultural, - a fost

14
deci subînţeles ca epifenomen în tranzacţia fiinţă-mediu. Behaviorismul
(Watson, Thorndike) şi reflexologia (Secenov, Pavlov, Gh. Marinescu,
Kreindler) au pornit de pe platforme investigative diferite, dar au oferit
Psihologiei o viziune „binoculară”, delimitând „reacţia” şi „mobilul intern”
(cognitiv, afectiv, volitiv). Prin aceasta, Psihologia nu mai este „studiul
comportamentului”, ci ştiinţa „reglajului psihic al comportamentului”.
Fără previziune finală, fără scop, cu un „apetitus naturalis”, care le
împinge spre acţiune, - aceasta era imaginea animalului la Toma D`Aquino
(1225-1274), un pilon ideatic al Evului Mediu. Descartes (1596-1650)
absolutizase această viziune mecanicistă asupra animalului, ca, automate,
fundamental deosebite de om, - raţional şi nemuritor.
Ch. Darwin a promovat o nouă eră a zoo-psihologiei, punând omul în
ordinea evoluţiei fireşti a vieţii pe pământ; reflexologia pavlovistă şi
skineriană au dezvăluit mecanisme comune comportamentului uman şi
animal; antropomorfismul a rămas tot mai stingher odată cu definirea
inteligenţei behavioriste (W. Köhler), cu noua „adresă” precizată de
gramaticile generative (N. Chomsky), creatologie (J.P. Guilford ş.a.) şi
psihoecologie (habitatul biopsihic, - J. von Uexkull, K. Lorenz).

Inteligenţa animală

Abordarea acestui gen de comportament are consistenţă în coordonatele


util-inutil, stupid–eficient, instinct–inteligenţă, filogenetic–ontogenetic
(ereditar–dobândit), viabil–neviabil. Profesorul Mihai Beniuc avea această
viziune filosofic-globalistă, ca o eflorescenţă naturalistă pe solul mişcător al
artei poetice în care a excelat. Evoluţia speciilor a exclus componentele

15
neviabile, accidente risipitoare de efort şi energie. Actul inteligent este astfel
definit ca antientropic, ca vector al economiei, organizării şi eficienţei în
viaţa de relaţie.
Pe fondul perceptiv-motric „tradiţional”, rezolvarea inteligentă apare ca
o reorganizare a câmpului de semnificaţii şi reacţii, în fond o nouă ordine în
raportarea Subiectului la situaţia problematică. Reacţia la nou (reflexul de
orientare, necondiţionat sau condiţionat) o au toate fiinţele, dar problem-
solving-ul inteligent constituie o elaborare, nu o reacţie, urmare a
reconsiderării situaţiei problematice (ca o iluminare, o restructurare pentru
simplitate, eficienţă şi noutate, intuiţie autentică).
Tocmai prin acest ultim concept, W. Köhler a făcut opoziţie faţă de
behaviorism, de schema „încercare şi eroare”, prin care se încerca explicarea
„Inteligenţei la animale” (titlul cărţii lui E. L. Thorndike, „Animal
intelligence. An experimental stady of the associative processes in animals”,
Psych. Monogr., 1898).
Conceptul de „inteligenţă” detronează pe cel de „instinct”, care însemna
misterul performanţelor predictibile ale animalelor.
Este memorabil acest aport ştiinţific al cercetătorului german W. Köhler:
în timpul primului Război Mondial, când Europa sfida istoria prin cea mai
mare risipă de inteligenţă umană (tancuri, aviaţie, gaze toxice), un cercetător
german, provoca cu minuţiozitate potenţialul intelectiv al antropoidelor în
liniştitele Insule Canare, din Oceanul Atlantic.
Ne aflăm la palierul superior celui Stimul-Reactie, la „Problemă-
Rezolvare”. Cimpanzeul Sultan se află într-o cuşcă familiară, dar într-o
situaţie nouă: în afara cuştii, pe podea, la o distanţă mai mare decât să poată
întinde braţul său, se află o banană, plasată special de către experimentator.

16
Folosirea beţelor de bambus era o practică obişnuită a lui Sultan. Şi acum se
află la dispoziţia sa. Preocupat de obţinerea bananei, foloseşte băţul avut la
îndemână. Numai că acesta are un clenci, care încurcă manipularea spre
banană. O dată îl introduce, clenciul are însă o poziţie paralelă cu barele
cuştii; a doua oară însă, clenciul devine piedică; după mai multe eforturi,
„rezolvitorul” se înfurie şi rupe cu dinţii clenciul buclucaş, distrugând
obstacolul în calea rezolvării problemei. Din acest moment putem vorbi de
un act inteligent, adică o rezolvare cu considerarea condiţiilor, a structurii
situaţiei. Peste un deceniu şi jumătate, K. Duncker preciza definiţia acestui
gen de rezolvare prin distincţia „sumă”-„gestalt”: numai în al doilea caz,
prin surprinderea structurii, demersul rezolutiv se axează pe „legea de
organizare a situaţiei problematice”. Subiectul are o iluminare (Einsight) şi,
prin aceasta, detensionare şi rezolvare inteligentă. Acest moment de
Intelligere (înţelegere, încheiere, alegere, asamblare) este comun cu orice act
de învăţare în situaţie dificilă, „alterată” de o piedică (fie un neajuns, fie un
obstacol, ceva nedorit, ce ne încurcă). Citându-l pe Frish, Mihai Beniuc se
întreabă dacă nu şi comunicarea la albine are momente în „surprindere a
structurii”, între instinctul dansului albinei cercetaşe şi deplasarea efectivă a
lucrătoarei care depăşeşte forme de relief şi alte obstacole. Psihologul
cercetător trebuie să facă distincţie între natura şi cazuistica inteligenţei:
coloniile de insecte, peştii combatanţi ce iau poziţie de atac când îşi văd
chipul într-o oglindă plasată în drumul spre hrană, maimuţele isteţe, oul lui
Columb, mărul lui Newton, determinarea circumferinţei Pământului de către
Eratostene, - un univers al „descurcărilor”, al iluminărilor şi victoriilor în
luptă cu obstacolele.

17
O caracteristică a actului inteligent este achiziţia lui ca experienţă de tip
imprinting (întipărire, fără repetare). Aici se impune atenţiei diferenţa dintre
om şi animale: datorită verbalizării denominative, omul poate transmite
propria experienţă şi altor indivizi. Cazurile din lumea animală sunt
spectaculare, chiar în lipsa posibilităţilor umane de modelare verbală.
Exemplul cimpanzeului Sultan cu care a experimentat Köhler este amuzant
şi instructiv: rezolvând problema apropierii bananei prin asamblarea a două
beţe de bambus, a devenit un „învăţător”; într-o altă zi, o colegă de cuşcă se
căznea să apuce banana, în timp ce el era ghiftuit şi se scărpina după ureche;
la un îndemn al experimentatorului, Sultan ia cele două elemente de
bambus, introduce unul în altul şi-i oferă partenerei o unealtă pe măsură.
Este o cale ocolită dar „înţeleasă” şi apreciată la valoarea ei funcţională,
necunoscută de Subiect în propria-i experienţă anterioară.
O premiză a acestui potenţial de a surprinde (engl. – to grasp)
organizarea structurală a problemei este învăţarea latentă şi spontană a
echivalenţelor (valorile absolute ale variabilelor rămânând în subsidiar). Tot
W.Köhler descoperise că dacă puii de găină sunt învăţaţi (prin întărire
reflexă) că bobiţele pot fi ciugulite de pe plarforma mai închisă la culoare,
când aceasta este plasată alături de alta şi mai închisă, ea este ignorată şi
preferată cea din urmă. Termenul „orientare” devenit generic în Psihologia
învăţării de după 1960 se apropie mai mult de natura procesului de rezolvare
inteligentă, valorificând şi experienţa anterioară şi intuiţia şi aspectul
productiv al cogniţiei. Un animal sau pasăre în faţa unui grilaj ce opreşte
accesul la o hrană atrăgătoare nu apelează la drumul ocolit oferit de o
deschidere mai în stânga sau mai în dreapta. Prin tehnica întăririi
instrumentale (numite şi operante), animalul poate învăţa şi practica eficient

18
drumul ocolit, experienţă ce o va şi transfera în alte situaţii. În această
viziune psihologică a „explorării pentru a lua în seamă”, încercările şi
erorile nu mai apar stupide, ci prilej de „aflare”, „potrivire”, „inovaţie”.
Un program de studii de Psihologie genetică, cu urmărirea simultană a
dezvoltării puilor de maimuţă şi a copiilor, a întreprins cercetătoarea rusă
N.N. Lodâghina – Kots („Dezvoltarea psihicului în procesul evoluţiei
organismelor” în lb. Rusă, Moscova, Sovetskaia Nauka, 1956). După ce
urmăreşte vizual mai multe corpuri geometrice (cuburi, cilindri, conuri ş.a.)
pe care laboranta le pune într-un săculeţ, la provocarea acesteia, când ia în
mână un anumit corp, maimuţa scoate din sac, prin identificare tactilă, un
corp geometric de acelaşi fel. Este o „echivalare” a set-ului de proprietăţi ale
corpului geometric, din modalitatea perceptivă vizuală, în cea tactilă, cu
confirmare imediată a corectitudinii. Deci, noutatea pentru Subiect a
situaţiei problematice şi răspunsul prompt (eficient şi corect) sunt indicatorii
reglajului psihic de tip inteligent.
Comportamentul explorator a îmbogăţit experienţa ontogenetică,
constituind o stare de pregătire pentru „înţelegere” şi „insight”. Sunt
edificatoare în această privinţă experimentele cu şobolani în labirint
efectuate de H.F. Harlow, la începutul anilor 30: o generaţie a fost împărţită
aleatoriu în două grupuri, - experimental şi de control. Primul a făcut o
plimbare „fără rost” prin labirint, transportaţi în nişte vagonete. Ulterior,
când Subiecţii celor două loturi au fost puşi în situaţii problematice (de
găsire a hranei sau a ieşirii din incintă), lotul”plimbat” a învăţat semnificativ
mai repede, dovedindu-se mai inteligentă. P.I. Galperin, psihiatru şi
psiholog (recunoscut pentru teoria orientării) aprecia la cursuri valoarea
activităţii de orientare (nu în sensul ecologist de „îndreptare spre”, ei ca

19
„luare în seamă”, ca un reflex necondiţionat şi condiţionat la Nou) (vezi în
lb. Română „Studii de psihologia învăţării”, trad. Grigore Nicola, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1973).
Cimpanzeul Sultan, Subiect în studiul lui Köhler ia în seamă aspectele
situaţiei care-l „scoate din sărite” (banana este în câmpul său vizual, dar nu
o poate ajunge cu mâna şi nici cu vreunul dintre cele două beţe de bambus).
În trecutul lui ludic sau truditor a manipulat asemenea beţe, chiar a privit
prin câte unul, deoarece este gol, tubular. Şi introducerea unui tub în altul
este o treabă care a mai făcut-o. Acum se cere o sinteză, o structură menită
să „învingă” distanţa până la fructul dorit. Soluţia este un baston prelungit
iar un „Aha” poate să apară în tensiunea creată şi accentuată până la
„explozie”. În spectrul conceptului „orientare”, învăţarea şi rezolvarea de
probleme apar ca două feţe ale aceleiaşi file; într-o comunicare ştiinţifică pe
această izofuncţionalitate, autorul acestui curs a invocat modelul „Banda lui
Möbius”: matematicianul german a luat o bandă de hârtie în formă de
brăţară, a rupt-o într-un anumit loc, a sucit un capăt la 1800 şi a lipit
capetele, obţinând o brăţară nouă; dacă pe vechea bandă deplasarea unui
punct pe una din suprafeţe nu putea atinge cealaltă suprafaţă, acum mişcarea
devine infinită.
I-am justificat lui E.P. Torrance că „Coloana Infinitului”, brâncuşiană,
exprimă perfect nestăvilita evoluţie a raportului convergent-devergent în
cogniţia umană, în planurile individual şi social. Creatologul american a fost
plăcut surprins şi, probabil ca un omagiu conex acelui Insight, în 1998, când
mi-a editat la Centrul de Studii Creative al Universităţii din Athens cartea
despre mentorat în cultura românească, a plasat pe copertă „Coloana

20
Infinitului”, „Poarta sărutului” şi o biserică de pe plaiul atât de plin de
istorie al Ardealului.
După ce s-a parcurs capitolul despre comportamentul-ritual (din acest
curs), se poate accepta că atunci când un animal este ameninţat de un intrus
în habitatul său (plin de griji) şi, în loc să treacă la o agresivitate distructivă,
începe să smulgă mânios iarba cu ciocul: este o mutaţie utilă, economică şi
„înţeleaptă”, - o ameninţare – substitut al atacului. Este o simetrie în
calitatea salturilor în planurile filogenetic şi ontogenetic.
Succesor secolului „evoluţionist”, deosebit de provocator datorită
„Reflexelor creierului” (Secenov), descoperirii asimilaţiei clorofiliene
(parteneriat între soare şi pământ, Timiriazev), a generării curentului electric
din câmpul magnetic (Faraday) ş.a., descoperiri cu efecte emergente în
câmpul civilizaţiei lumii, secolul al XX-lea s-a impus prin cruzime şi
psihologism: două războaie mondiale ce au sfidat agresivitatea animalelor în
cadre intraspecifice şi preocuparea pentru distincţia „potenţial” –
„performant”. Promisiunile oferite de tehnicile de măsurare a inteligenţei,
dar poate şi automobilul, avionul şi noile tehnici de instruire nepunitive, au
sugerat ca sec. al XX-lea să se numească, încă de la început, „secolul
copilului”. Cei care au trăit în sec. XX şi XXI au fost intrigaţi de titlul cărţii
„Marele şoc din finalul unui secol scurt” şi au reacţionat „psihologist”,
propunînd pentru sec. al XX-lea titlul istoric de „secol al ipocriziei”. Multă
ştiinţă şi multă distrugere, multe promisiuni şi rezultate dezastruoase prin
cel mai mare număr de invalizi şi orfani de război. Pe acest fond al
disperării, actul inteligent s-a ridicat ca un obelisc sau ca o „Coloană a
Infinitului” ce leagă Pământul cu Cerul printr-o succesiune de momente

21
„divergent” – „convergent”, adică producţie de diversitate şi valorificare a
diversităţii într-un vector al acţiunii eficiente, superioare trecutului.
Recunoaşterea legăturii noastre filogenetice cu lumea animală dă prilej
la noi comparaţii şi noi conceptualizări. Etologia, mult respectată după
aportul lui Konrad Lorenz, pune accentul pe moştenirea caracteristicilor de
specie, deci pe determinarea genetică.
O dimensiune comună psihismului animal şi uman, este „rezerva” de
experienţă polivalentă obţinută prin învăţarea latentă sau explorativă,
etichetată cândva „gratuită”. Valoarea acesteia a fost tot mai apreciată în
contextul ideaţiei despre raportul potenţial-performanţă, în privinţa
inteligenţei şi creativităţii; în toate tehnicile de antrenare a creativităţii este
practicat jocul liber cu alternative, într-un diapazon larg între straniu,
derizoriu şi elevat. Văzându-i originile în lumea animală, îi înţelegem acum
şi forţa efectelor în cele mai complexe funcţii umane.
În modelul tridimensional rezultat din studiul structurii inteligenţei
umane (25 de ani de cercetări ale Institutului de Psihologie din Sudul
Californiei). J.P. Guiford defineşte un gen de operativitate mintală, numită
„producţie divergentă”. Este, evident, un continum între explorarea
ambientului nou la animale şi generarea de alternative la om, lucrând cu
orice conţinuturi, - figurale, simbolice, semantice şi comportamentale,-
realizând unităţi de informaţii, clase, relaţii, transformări, implicaţii şi
sisteme („The structure of human intelligence”, New York, Mc Gram Hill,
1967).
Modelul „structurii inteligenţei” este o contribuţie majoră pentru
fundamentele Psihologiei prin relevarea unei note distinctive în natura
psihicului uman: dacă viaţa de relaţie la orice nivel evolutiv poate fi descrisă

22
ca activitate utilă speciei şi individului (pentru supravieţuire şi dezvoltare),
în cazul omului, flexibilitatea raportului Subiect – Obiect este asigurată de
prezenţa unei entităţi specifice, subiacentă şi racordată în reţele omogene şi
heterogene: - celula bazală a activităţii umane este acţiunea; divizarea
acesteia în unităţi mai mici, - operaţii, reacţii, reflexe, - înseamnă palierul
pur tehnic, care de altfel se poate şi transfera la unelte şi mecanisme
materiale, energetice, digitale. Prin aceasta, Modelul SI (al structurii
intelectului uman), elaborat de cercetătorii coordonaţi de Guilford este atât
de convingător: el surprinde într-o sistematică remarcabilă tipologia acţiunii
umane; preluându-i structura generică a acţiunii, obiect-ţel-transformare,
prin studii diagnostice şi statistice s-au determinat 4 tipuri de obiecte
(conţinuturi: figural-obiectual, simbolic, semantic şi comportamental), 5
genuri de operaţii (cognitiv-categorial, memorare, evaluare, operare
convergentă, operare divergentă) şi 6 tipuri de rezultate (unităţi, clase,
relaţii, sisteme, transformări şi implicaţii).
Apelul la „Psihologia acţiunii” este o tradiţie instituită de Sociologia
franceză clasică, ce s-a testat în zilele noastre în rezolvarea a două mari
probleme relative la natura reglajului psihic, în evoluţia sa de la animal la
om: conştiinţa şi inteligenţa multiplă. Reprezentarea activităţii umane ca
reţea (înlănţuire succesivă sau în serii paralele) explică actul conştiinţei
(conştiinţa ca act): surprinderea relaţiei dintre ţelul acţiunii şi scopul
activităţii, respectiv drenajul motivaţiei activităţii spre dinamica fiecărei
acţiuni, fie în fluxul direct, sau în unul derivat, ocolit, instrumentat de
Subiectul însuşi sau de un „colaborator”.
Problema inteligenţelor multiple (D. Goleman, H. Gardner) este
formulată şi abordată prin raportare la transcedenţa intelectului uman (a

23
modulului „activ”, Aristotel). Omul preia experienţa altor generaţii din
câmpuri problematice mereu în expansiune (generative). Unele au
încărcătură predominant cognitivă, altele emoţională, existenţială (în
materie de sensuri ale vieţii), spirituală, religioasă, mistică ş.a.
În tratatul de „Psihologie animală”, la pag. 214-230, Mihai Beniuc, ca
cercetător al comportamentului animal, dar şi ca poet şi filosof compară
elaborarea unui poem în versuri, cu şofatul şi truda cimpanzeului din
laboratorul din Tenerife al lui Köhler; analiza vizează palierele
senzoriomotorii, învăţare, înţelegere, noutate, rutină, nativ, dobândit.
Demersul este productiv şi interesant, deşi nu beneficiase de Modelul SI şi
de clarificările aduse de raportul (flexibil, cultural, personologic) dintre
activitate şi acţiune.

COMUNICAREA LA ANIMALE

Exclusivitatea umană a comunicării, ca idee, este de domeniul trecutului .


Atât intraspecific cât şi interspecific, „schimbul de informaţii” are o
diversitate enormă de conţinuturi şi forme . Studiile de analiză comparată au
dus chiar la o înţelegere mai corectă a limbajului uman . Putem vorbi de
comunicare atunci când comportamentul unui individ (care joacă, în acest
caz, rolul de emiţător) influenţează comportamentul unui alt individ (căruia
îi revine rolul de receptor) . În termenii teoriei informaţiei, comportamentul
emiţătorului are conţinut comunicaţional în măsura în care reuşeşte să
reducă incertitudinea în comportamentul receptorului .
Această definiţie poate fi aplicată oricărei specii . În cazul animalelor, ne
referim la existenţa unor comportamente spontane care nu au caracter

24
propoziţional sau simbolic . Ele îşi semnalizează conţinutul informaţional
într-o relaţie ce se fundamentează pe resorturi strict biologice .
Atât mecanismele de emitere, cât şi cele recepţionare au trecut printr-un
proces de evoluţie filogenetică, surprins de viziunea darwinistă .
O privire umană asupra diversităţii comportamentelor de semnalizare ne
relevă înainte de toate aspecte bizare de atribuire de semnificaţii
(„semanticizare”, Ed.O.Wilson, p. 183). Evoluţia unui sistem de comunicare
începe cu transformarea unei secvenţe comportamentale din repertoriul
comun în semnal eficient : o mişcare, o caracteristică anatomică sau o
reacţie fiziologică, funcţionale într-un context, dobândesc o valoare de
semnalizare (deci secundară faţă de cea primară). Din perspectiva noastră
culturală, noua funcţionalitate apare ca un ceremonial, în formă stereotipă,
simplificată şi exagerat de specifică: gura deschisă ca ameninţare,
întoarcerea spatelui ca supunere; epoleţii, coifurile, vipuştile la militari, ca
distincţie în ierarhie. Funcţiile iniţiale s-au pierdut: incertitudinea,
agresiunea, acuplarea dezordonată, au fost atenuate prin amortizoare
comportamentale. Într-o situaţie conflictuală ce declanşează agresiunea,
subiectul înfuriat atacă o piatră, o plantă sau un partener; omul face la fel,
bătând cu pumnul în masă, se ia de cap, se răsteşte la cei din apropiere. În
comportamentul de curtare, se giugiuleşte, mimează construirea unui cuib,
hrănirea şi băutul apei. Sunt deci acte redirecţionate, înlocuitoare. Contactul
ciocurilor la păsări desemnează împăcarea dar şi curtarea; masculul de
papagal mignon hrăneşte efectiv femela pentru a o lăsa la cuib să clocească
ouăle; acelaşi lucru fac rândunelele de mare ca invitaţie la acuplare. Că
zâmbetul, gestul maiestuos al împăcării şi receptării umane, a fost la
ancestrali rânjet, nu mai comportă îndoială.

25
În tratatul „Sociobiologia” (vezi Bibliografie), Ed.O.Wilson
argumentează că ritualizarea, cu efectele sale, înseamnă modelarea oricărui
proces biologic util, chiar combină mai multe, în scopul maximizării
potenţialelor energetice şi de comunicare. Este un gen de oportunism „de
dragul” evoluţiei sistemelor de comunicare.
În literatura de specialitate, mai veche şi mai nouă, sunt definite şi
concretizate cinci modalităţi senzoriale (în fond, canale de transmitere a
informaţiilor).
a) Comunicarea vizuală. Cuplată adesea şi cu modalitatea senzorială
auditivă, transmite urgent stările şi intenţiile în comportamente
fundamentale cum ar fi agresivitatea, teritorialitatea, hrănirea, curtarea,
îngrijirea progeniturii . Direcţionalitatea şi poziţia în spaţiu sunt funcţii
hotărâtoare în comunicarea vizuală . Iată o comparaţie : albina meliferă, cu
ochii ei mari, sesizează o spaţialitate subântinsă de circa un grad, în timp ce
omul are o acuitate de 100 de ori mai mare. Pe un diapazon de timp variabil,
cromatoforii în contracţie şi expansiune, dau colorit şi umbrire contingente
diferitelor stări, situaţii, statute în ierarhii .
Limitele comunicării vizuale sunt dictate de gradul de iluminare şi de
posibilitatea de întâlnire a receptorilor. În condiţii de întuneric, intră în
lucru semnalele bioluminiscente .
b) Comunicarea auditivă. Avantajele acestei modalităţi sunt majore:
indiferent de momentul zilei, condiţiile atmosferice, obstacolele fizice şi
capacitatea de efort fiziologic, semnalele sonore se transmit la sute şi mii de
metri, chiar prin mediul acvatic . În ambientul impetuos al înălţimilor,
cocoşul de munte emite semnale sonore ce sunt receptate la peste un
kilometru ; la fel şi maimuţele urlătoare ; un cocoş de preerie din America

26
de Nord trimite efecte sonore şi la 3-5 Km. Chemarea partenerilor şi a
puilor, mobilizarea la veghe şi la luptă, schimbarea gărzilor, înseamnă şi
dozarea intensităţii comunicării sonore pentru evitarea prădătorilor şi
asigurarea intimităţii .
Zoologii apreciază valenţele unice ale organului vocal în raport cu alţi
„analizatori”: poate modifica spontan volumul, tonalitatea, structura
armonică şi combinaţiile structural-armonice, toate cu rapiditate
incomparabilă .
c) Comunicarea tactilă. Este funcţional contingentă cu nevoia de contact
fizic: în colonii, curtare, tranzacţie sau conciliere, relaţii de habitat paternal -
maternal. Incertitudinea, teama, frenezia căutării se reduc prin contactul
direct în bancurile de peşti, stoluri, hibernări la insecte şi vertebrate .
Contactul tactil produce modificări fiziologice şi chiar somatice, atât de
hotărâtoare pentru existenţa speciei, încât separrea de colonie a unor indivizi
duce la dispariţia lor fizică, la imposibilitatea trăirii . (Este cazul coloniilor
de lăcuste, cărăbuşi, păsări, dar şi câini de stepă ) .
d) Comunicarea chimică. Substanţele de schimb în comunicarea
intraspecifică sunt feromonii, probabil forma primară a schimbului de
informaţii (la bacterii, alge şi, ulterior la protozoare). După feromoni, stadiul
ulterior superior l-au reprezentat hormonii. La metazoare au apărut sisteme
de recepţie vizuală şi auditivă. La plante inferioare şi microorganisme au
fost descoperite sisteme chimice de schimb şi influenţă, devenind universale
în evoluţie şi chiar diverse precum sistemele auditive şi vizuale . Important
este că semnalele chimice sunt semnificative şi interspecifice.

27
În transmiterea chimică, întunericul şi obstacolele fizice nu contează,
distanţele sunt variabile, până la nici un metru, cu persistenţă considerabilă
(de ore şi zile) .
Comunicarea chimică are dezavantajul latenţei în transmisie, atenuare şi
modulare. În procesul de evoluţie, aceste dificultăţi au fost diminuate prin
apariţia mai multor glande biosintetizatoare, menite a realiza diverse
semnificaţii. Un exemplu este specia de cerbi „cu coadă neagră” care are
şapte modalităţi de emanare a feromonilor. „Vocabulare” chimice au multe
insecte. Albina meliferă, socială prin excelenţă, este prevăzută cu 11 glande;
plasarea lor, substanţele produse şi funcţiile asigurate sunt prezentate în
„Sociobiologia” lui Ed. Wilson la pag. 190.
e) Comunicarea prin mesaje electrice. Este vorba de un voltaj redus şi o
frecvenţă joasă (în fapt este un curent electric static, sau continuu sau
faradeic, alternativ . Emiterea de câmpuri electrice are funcţia de a detecta
prada . Care este generatorul de electricitate? Peştii electrici generează
câmpuri electrice prin activarea ţesutului musculos. Cu un fel de feedback,
peştii simt prezenţa prăzii în câmpul electric, iar cu partenerii comunică în
privinţa poziţiei, satisfacţiei, succesului în căutare şi pradă . Sunt pulsuri
normale şi pulsuri accelerate, creşteri bruşte la schimbarea habitatului prin
apariţia unor intruşi.
Ca şi în comunicarea auditivă, câmpurile electrice sfidează obstacolele şi
întunericul şi au o specificitate benefică; dezavantajul acestei modalităţi este
limitarea posibilităţilor de comunicare: numai în ape liniştite şi pe distanţe
mici .
În plan evolutiv, se dovedeşte că, cu cât organismul este mai simplu, cu
atât comunicarea chimică are prioritate .

28
Analiza comparativă relevă aspecte surprinzătoare : fluturii, atât de
tăcuţi şi ornamentaţi color, îşi fac efectul mai mult asupra vertebratelor, cu
comportament axat pe vedere : substanţele otrăvitoare emise împotriva
atacatorilor vertebraţi produc dezgust, scoaterea în afara sferei
comestibilului . Intraspecific, pentru toate treburile private de subzistenţă, au
dezvoltat semnale în spectrul ultraviolet, nesesizate de vertebrate . Corpul
delicat al fluturilor n-a putut dezvolta mecanisme pentru semnale acustice
precum păsările, care domină distanţe .
O diagramă prezentată de Ed. Wilson la pag. 194 a tratatului său,
structurează pe un triunghi isoscel disponibilităţile de comunicare ale
diferitelor specii : pe dimensiunea „acustic” – „chimic” excelează greierii,
ţânţarii şi insectele sociale (precum albinele), pe latura acustic – vizual,
focile, omul, maimuţele, păsările şi şopârlele arboricole ; pe a treia
dimensiune, chimic – vizual , se situează microorganismele bine cunoscute
ca moliile şi fluturii .
O atât de îndelungată evoluţie a mijloacelor de comunicare conferă
omului o suveranitate în multiplicarea funcţiilor schimbului de informaţii :
persuasiune, alarmă, curtare, protecţie, împăcare, agresivitate etc . Omul, cu
potenţialul său de comunicare, se confruntă în planul analizei comparative,
cu zece milioane de specii de fiinţe.
Potenţialul uman de a comunica este infinit. Omul posedă un foarte mare
număr de cuvinte, cu înţelesuri specifice, care se pot combina pentru a
genera noi înţelesuri, unele chiar fanteziste, fără corespondent în planul
existenţial.
Un surprinzător sistem de comunicare în lumea insectelor a fost descifrat
de Karl von Frisch, în 1945, studiind albinele . Dansul sinuos, în formă de

29
opt, repetat insistent în mulţimea albinelor partenere lucrătoare, indică hrana
găsită sub un anumit unghi faţă de soare, direcţia faţă de soare, distanţă ( de
exemplu, o linie dreaptă trasată într-o secundă indicând 500 de metri, în
două secunde, 2 Km.). Albinele lucrătoare îşi întind antenele spre
dansatoare, ca apoi, în câteva minute să-şi însuşească mesajul şi să se
îndrepte spre ţintă . Succesul deplasării are o eroare de 20 %. Deci, distanţa
şi direcţia reprezintă principalul conţinut al mesajului, a doua dimensiune
fiind de două ori mai precis indicată.

AGRESIVITATEA ANIMALĂ
Agresivitatea animală este modelul „experimentului natural” pe care
se probează diferite ipoteze asupra agresivităţii umane, atât de extinsă, încât
a devenit dimensiune istorică, socială şi personologică, factor prezumtiv de
autodistrugere. Instrumentarea activităţilor pentru supravieţuire a constituit
factor de progres pentru atingerea supremaţiei umane, în lupta
interspecifică; în planul agresivităţii intraspecifice a luat direcţia aberantă a
autonimicirii.
Sunt numeroase situaţiile de viaţă care generează lupta dintre două sau
mai multe fiinţe. Invariantele sunt însă două motive: stăpânirea unei zone
teritoriale şi ocuparea poziţiei avantajoase într-o ierarhie socială. Cele două
dimensiuni, “teritoriul” şi “ierarhia”, apar în viaţa reală ca variabile
independente: sunt specii ce-şi duc viaţa în comunităţi ierarhice fără a fi
stabilite permanent într-un teritoriu şi altele, fără structurări ierarhice, ci
doar cu statute şi roluri, ce trăiesc doar cu preocuparea pentru teritoriu. A
treia categorie: speciile mereu frământate atât teritorial, cât şi ierarhic. Omul
aparţine acestei “mişcări”, deopotrivă pentru şefie şi pentru spaţiu.

30
Masculul-şef în lumea maimuţelor are putere, prestanţă şi chiar
“ferchezuire” atrăgătoare, îngrijind de grup împreună cu o suită de
subalterni. „Nervul” dominaţiei şi răspunderii este atât de activ încât, la
bătrâneţea liderului, un altul mai tânăr, prin robusteţe şi atractivitate, îi ia
locul, chiar fără confruntări spectaculoase, doar prin acceptare colectivă.
Evident, asprimea conducerii poate fi de diverse grade, de la toleranţă şi
ocrotire, la pedepse drastice. Hrănirea, vânătoarea, acuplarea, deplasarea,
igienizarea, joaca, apărarea – sunt treburi vitale ale grupului şi cineva
trebuie să le modereze.
Modelul fiziologic al agresivităţii este bine cunoscut astăzi; este
interesant de urmărit pentru a se înţelege că, din momentul declanşării
ostilităţii, resorturi obiective intră în lucru (dincolo de a place sau nu, a vrea
sau nu). Odată receptată situaţia conflictuală, sistemul nervos simpatic
pregăteşte acţiunea violentă a Subiectului. Acest vector este moderat de
sistemul nervos parasimpatic, nu atât pentru a-l frâna, cât pentru a
economisi şi regenera energia, pentru a preîntâmpina epuizarea. Primul
sistem declanşează intrarea adrenalinei în sânge pentru a-l mobiliza spre
inimă, muşchi, creier; sistemul digestiv este înhibat, precum şi cel renal;
oxigenarea creşte printr-o respiraţie mai intensă, oboseala scade; apare un
plus de energie necesar luptei; producerea globulelor roşii se intensifică,
glandele sudoripare se activează, părul se ridică.
Ca spectacol comportamental: atacul nu începe imediat ce apare
adversarul; în această confruntare cu necunoscutul, complementarul
agresivităţii este teama. De aceea intervine un buffer: ameninţarea, semnale
şi contrasemnale, un fel de tranziţie cu feedback-uri prompte. Intensitatea
pericolului poate crea stări de şoc, poze cataleptice.

31
Agresivitatea umană intraspecifică este o aberaţie în plan biologic,
derivată însă din solidaritatea în activitatea de vânătoare şi de patosul
perfecţionării instrumentelor de distrugere, în privinţa forţei de distrugere şi
a distanţei. Războaiele au evoluat înaintând pe aceste două piste, spărgând
tiparul originar al teritoriului tribal, în care oamenii se confruntau direct,
fără pericol de moarte.
În lumea animală, tehnicile de ucidere a prăzii nu sunt folosite decât
parţial în lupta cu parteneri din aceeaşi specie, iar când se întâmplă, au o altă
motivaţie. Duşmanul din aria intraspecifică are variantele supunerii sau
îndepărtării, comunicând acceptarea învingerii pentru ca atacatorul să se
oprească. Agresivitatea intraspecifică este deci inhibată şi prin remotivare:
învinsul se ghemuieşte şi cerşeşte (hrană, protecţie şi mângâiere), îşi
întoarce dosul, cere o îngrijire paternă sau se oferă s-o acorde
învingătorului.
Este vorba de un ceremonial, în principal învăţat, care dovedeşte
potenţialul de elasticitate al instinctului agresivităţii. Orb, duce la moarte;
elastic, - asigură viaţă.
Mihai Beniuc, primul doctor român în Psihologie animală (Germania,
Hamburg, prof. J von Uexkull, 1932) în cursul său universitar (şi tratatul
respectiv) ia în studiu agresivitatea pentru a releva stabilitatea şi labilitatea
unui instinct. Cercetările proprii, îndelung şi sistematic derulate, vizează
comportamentul combativ la peştele subtropical (acum în acvariu, la
temperatura de 24-28 grade, Betta Splendens). Autorul a fost pasionat de
studiile cercetătorului german H.W. Lissman pe o largă tematică vizând
comportamentul peştilor, consemnându-i în lista bibliografică a tratatului
său, 10 lucrări publicate.

32
Mihai Beniuc a continuat deci să aprofundeze viziunea psihologică
asupra aspectelor spectaculare ale unui celebru bătăuş vedetă a duelurilor
organizate de băştinaşi pentru pariuri.
Peştii Betta Splendens duc o viaţă diurnă; total inofensivi în timpul
nopţii (chiar dacă li se asigură o iluminare perfectă), ziua, luptele se
declanşează exclusiv între masculi, cu finalitate certă: învins şi învingător.
În demersul investigativ, prima problemă ce se pune este „ce stimuli
declanşează agresivitatea?” Aceştia trebuie să fie în primul rând atribute
vizuale contingente adversarului: un ansamblu de linii roşii în degradé, până
la alb. Claritatea acestui tablou condiţionează intensitatea atacului (la
începutul anilor 50, N. Tinbergen studiase agresivitatea în perioada de
împerechere la peştele Rosteus aculeatus; Beniuc face două referiri
bibliografice la acele cercetări).
Betta splendens are 7-8 cm lungime; coada şi aripioarele (ventrale şi
dorsale) şi aşa dezvoltate şi colorate, la furie se desfac în evantai
ameninţător. Înotătoarele sunt dispuse lângă operculele branhiale, au o
transparenţă clară, vibrează mereu pentru deplasare. Pentru a se sprijini pe
fundul apei, se propteşte în două aripioare dispuse sub bărbie. În dirijarea
sigură a înotului intervin toate elementele menţionate.
Duelul aprig, adesea cu sfârşit letal pentru învins, începe între masculi
„înfoiaţi” – cu branhiile desfăcute ca un guler ridicat până peste ochi (ca un
scut), cu aripile şi coada desfăcute în evantai; culoarea acestora devine
puternică, ca şi corpul care capătă culoare metalică strălucitoare. Luptătorii,
cu aer impunător, se apropie cu frunţile, ca nişte berbeci, trec apoi într-o
poziţie paralelă a corpurilor, apoi cap la coadă, revenind cap la cap, cu
respiraţie alertă. Acest ceremonial se repetă de câteva ori, după care încep

33
atacurile: se lovesc cu cozile, cu boturile, apoi încep muşcăturile, rupându-şi
din aripioare, din coadă, din opercule, gura, ochi.
Lupta se încheie prin cedarea de către unul dintre luptători, care coboară
la fund, se agită din colţ în colţ, gâfâie în deficit de oxigen. Învingătorul
înoată pe deasupra celui învins, supraveghindu-l pentru a-l ataca la orice
tentativă de ridicare. Este un fel de condamnare la claustrare şi moarte, căci
cel de la fund poate sucomba fără o aeraţie specială a acvariului sau fără
intervenţia experimentatorului.
Cu un statut de învingător, masculul îşi exercită autoritatea şi faţă de o
femelă ce apare în zonă. Numai după un atac ameninţător se derulează
ceremonialul de „curte”, mai ales că, de regulă, femela nu răspunde dur la
atac, culoarea ei este una defensivă (două dungi negre paralele pe fiecare
parte a corpului), mişcările fiind de permisivitate şi înaintare spre cuibul
pregătit pentru depunerea icrelor.
Motivaţia atacului este studiată introducându-se în bazin modele de
plastic asemănătoare ca formă şi mărime cu Betta; apoi se introduc şi alte
forme, de mărimi şi culori diferite. Se dovedeşte că furia peştelui este
motivată de instinctul de teritorialitate: apărarea „apelor teritoriale”.
Comportamentul poate fi, evident, şi condiţionat, Subiectul învăţând repede
valoarea de semnalizare a unui stimul luminos (o lampă de neon, de
exemplu), ce precede apariţia unui intrus mascul.
Dacă între doi masculi se plasează în acvariu o placă de sticlă
transparentă, violenţa în atac continuă, muşcând din sticlă şi neglijând
mâncarea, chiar viermişorii cei mai preferaţi; dacă se despart prin sticlă doi
combatanţă care s-au luptat deja până la final, cel învins se comportă ca

34
atare, chiar dacă se obişnuieşte a fi protejat împotriva atacului celui mai
puternic.
Experimentând cu exemplare tinere, după câteva zile de habituare se
declanşează combativitatea între masculi; dacă după 30-60 minute lupta nu
este definitivată şi se separă duşmanii prin sticlă transparentă, ostilităţile
continuă cu izbirea geamului; nu rezultă învingător şi învins, fiecare învaţă
care este teritoriul său, fără pericol de intruziune străină. Când se retrage
geamul, fiecare rămâne „în apele lui”, cu gesturi de ameninţare (de lovire şi
muşcare), dar nu se dedau la „conflicte de frontieră”. În zilele următoare
cohabitanţei acvariului încep incursiuni în zona vecină, dar păstrând
distanţă.
Pentru învins, retras modest la fundul apei, vital este aerul, de aceea
îndrăzneşte să se ridice cu precauţie; treptat îşi recâştigă energia. Lupta,
când este reluată, o începe învinsul, nu „suveranul”. Un intrus diferit ca
înfăţişare de învingător este atacat chiar imediat după lupta istovitoare
pierdută. Sunt frecvente şi cazurile când învinsul se restabileşte fizic şi se
răzbună cu o forţă care-l duce la victorie. La această răsturnare de poziţie
poate duce chiar un nou intrus, care-i bate pe cei doi locatari adversari.
Aspecte ale potenţialului de agresivitate, mai ales cele privind latenţa şi
refacerea, se studiază şi cu oglinda coborâtă în acvariu; evident Subiectul îşi
vede imaginea ca pe un adversar şi se comportă ca atare.
„Teritorialitate” înseamnă construirea cuibului, copulaţia, îngrijirea
ouălelor şi a puilor. M. Beniuc afirmă că toate aceste module
comportamentale pot fi instincte bine definite, toate cu utilitate adaptativă
pentru perpetuarea speciei. Astfel, estomparea culorilor vii de la începutul
ostilităţilor, transformarea lor într-un cenuşiu greu observabil, înseamnă

35
camuflare (de frică, pentru supravieţuire). Femela învinsă şi ea de la primul
contact, renunţă efectiv, fără luptă (deşi agresivitatea o caracterizează în
aceaşi măsură ca şi pe mascul), luând un colorit inconfundabil: două dungi
paralele negre în zonele costale, stângă şi dreaptă.
Aşa cum învăţarea optimizează orice modul al vieţii de relaţie, de la
percepţie la asistarea progeniturii, şi agresivitatea este moderată şi
diferenţiată prin experienţe personale, respectiv, raporturi în obţinerea
plăcerii sau înlăturarea neplăcerii. La albine, se ştie, oricât de împovărată de
polen ar veni la urdiniş lucrătoarea, ea este identificată după miros de către
paznici pentru a fi lăsată să intre. Deşi, într-o stupină mişună sute de mii
albine, rolurile lor schimbătoare în decursul celor 4-5 săptămâni de viaţă,
permisivitatea locaţiei, regimul de efort şi relaxare, litigiile, toate decurs
într-o ordine instinctuală, facilitată de învăţare.
Un tablou mai desfăşurat, deci uşor observabil îl reia Beniuc din
lucrarea „Social Behaviour in Animals”, de N. Tinberger: salvgardarea şi
perpetuarea speţei la pescăruşii argintii. Dacă toamna şi iarna aceste păsări
marine duc o viaţă în stoluri, cu relaţii de „club”, amiabile, de semnalizare şi
grijă reciprocă, primăvara ei revin la locurile de obârşie de pe ţărm, pentru a
începe viaţa de familie, în cupluri strict autonome. După rotiri în zbor şi
tatonări, la iniţiativa femelei care-i face curte masculului, se constituie
perechile şi se apucă de construirea cuiburilor în scobituri ale stâncilor; cară
împreună iarbă uscată, muşchi, iar atunci, când cuibul este gata se instalează
ceremonialul de curte şi copulaţia. Masculul păzeşte noua vatră cu
străşnicie, ameninţând orice mascul care se apropie. Odată depuse ouăle,
începe clocitul de către cei doi parteneri, alternativ. Cel plecat după
mâncare, la întoarcere anunţă cu glas specific pe partener pentru a zbura de

36
pe cuib şi a se duce la pescuit. Când ies puii, părinţii au grija hrănirii fără
întrerupere până când aceştia cresc; răsfăţaţii, plini de energie, se iau la harţă
cu părinţii care, în mod firesc îşi reactualizează set-ul agresiv până la
despărţire. Se reîntâlnesc la pescuit, în zborurile zilnice, dar, o comuniune
mare şi prietenoasă se constituie doar toamna când toate generaţiile
formează stoluri, în care se instituie autoapărarea şi menţinerea.

SENSIBILITATEA ANIMALĂ LA CUTREMURELE DE PĂMÂNT

„Furtunile subterane” au sute de mii de manifestări anual pe pământ, în


mări şi oceane. Adesea, de-a lungul istoriei omenirii cutremurele au produs
catastrofe, până la dislocări de munţi, valuri marine de zeci de metri
înălţime, scufundări de localităţi şi teritorii, sute de mii de morţi şi distrugeri
de construcţii, în câteva secunde. Experienţa umană în privinţa efectelor
ample, costisitoare, tragice şi neaşteptate ale cutremurelor este bogată şi
sistematizată, astfel că în strategia educaţională mondială s-a iniţiat
introducerea în curriculum-ul şcolar a cursului „Managementul dezastrelor”.
Evident, istoria îndelungată a acestei arii de evenimente a permis
împletirea legendei cu ştiinţa, dar experienţa instrumentată de măsurare a
timpurilor moderne a pus ordine şi în regândirea evenimentelor „scufundate
în negura timpurilor”.
În tratatul japonez „Prevederea cutremurelor”, de T. Rukitaky (tradus în
limba rusă în 1978), se descriu 157 de cutremure majore consemnate pe
întreg globul. Studiul comparativ minuţios vizează sensibilitatea diferitelor
animale la iminenţa fiecărui cutremur.

37
Prima „bioanticipaţie” consemnată vizează distrugerea oraşului Helikos
din Grecia antică, în anul 323 î.e.n.: semnalul cel mai remarcabil dat de
animale a fost ieşirea iepurilor şi a nevăstuicilor din vizuini.
În Mesopotania antică prevestitorii au fost reptilele; în China antică au
fost consemnate şase categorii de semnale la intervale puţin diferite: peştii
săreau pe ţărm şi pescarii reuşeau capturi neobişnuite; albinele îşi pun
roiurile în locuri joase; rozătoarele migrează masiv; păsările cântă în noapte,
deci într-un mod neobişnuit; fazanii scot ţipete puternice şi bruşte; câinii
urlă de se aud de la mari distanţe.
Marele cutremur din Colabria, Italia, 5 febr. 1783 a fost, la fel, semnalat
de peşti, câini şi gâşte (gâfâiau alarmate).
La dezastrul teluric din Kamciatka, Rusia, de 8,4 grade Richter, cu 12
ore înainte, multe genuri de păsări erau într-o nelinişte de vacarm;
rândunelele prezentau un spectacol aerian nemaipomenit, aceasta numai
până la amiază, când au dispărut cu totul, abandonându-şi cuiburile.
În 1805, cutremurul din Napolitania, Italia, odată cu alerta câinilor,
iepurilor, reptilelor, peştilor şi păsărilor, s-au mai remarcat foarte curioase
reacţii la alte animale: vacile mugeau puternic; oile şi caprele behăiau
încercând să scape din ţarcuri; caii înhămaţi se opreau brusc, sforăiau şi
băteau din copite; pisicile, cu părul zburlit, căutau ascunzişuri; un stol mare
de lăcuste se grăbea spre mare.
Alte semnale memorabile au fost: păsări de mare zburând spre
continent (Valparaiso, Chile, 19 nov. 1822); acelaşi fenomen, tot în Chile, la
Concepcion, în 29 febr. 1835, când toţi câinii au părăsit orăşelul apropiat
Talacajano; pisicile îşi transportau puii afară din casă, animalele de curte
agitate forţau ieşirile, rândunelele, vrăbiile şi porumbeii intrau prin ferestrele

38
deschise (Alma-Ata, 27 mai 1887, magnitudine 7,3 grade); şoarecii părăsesc
casele în ajun, se agită în împrejurimi, apoi dispar (Japonia, Oraşul Nobi, 28
noiembrie 1891, 7,9 grade); dezordine nestăpânită în cirezile de vite (Turcia,
Kars, 11 iulie 1899); acelaşi fenomen, mult accentuat la cai şi vaci, care se
aruncau la pământ (San Francisco, 18 apr. 1906, 8,3 grade); cu 2 minute
înainte de catastrofă toate albinele au părăsit stupii şi au revenit la 15 minute
după cutremur (Germania, Landberg, 3 iulie 1910); haite de lupi şi cohorte
de ulii (China, Haican, 16 dec. 1920, 8,5 grade); vitele refuză nutreţurile,
caii se smulg din legături, câinii urlau a jale cu 15-20 minute înainte,
oprindu-se brusc în timpul cutremurului (Crimeea, 12 sept. 1927); în
regiunea Sanriki, Japonia, părăsirea oraşului de către şobolani s-a sesizat la
cutremurul din 3 martie 1933 (8,5) şi localnicii maturi au prevăzut
evenimentul amintindu-şi de 1896.
Cutremurul din Aşhabad, Turkmenia, din 5 oct. 1948, datorită
magnitudinii sale neobişnuite (gradul 10) a făcut obiectul a numeroase
observaţii, consemnări şi studii. Reţinem o mare diferenţiere în privinţa
anticipării: dacă şerpii şi-au părăsit galeriile apărând la suprafaţa pământului
cu o lună înainte (semn sigur al unui cutremur, sesizat de persoanele
vârstnice şi reclamat autorităţilor), furnicile au început să se mute în masă
doar cu o oră, o oră şi jumătate; câinii lătrau alarmaţi chiar înainte de şocuri;
caii păreau turbaţi cu 2 ore înainte, se smulgeau din hamuri, nechezau şi
băteau din copite; cu 15 minute înainte de şocul distrugător, au rupt porţile
şi au fugit în dezordine; oile s-au alarmat, nu păşteau şi se strângeau în
grupuri cu o zi înainte.
Cazul unui câine ciobănesc este de un patetism memorabil: o familie
ce lucra la Aşhaban s-a întors acasă tâziu în noapte; în timp ce îşi încheiau

39
ziua cu treburi de rutină, dânsa citea, soţul răsfoia nişte hârtii, iar fetiţa
dormea în cărucior, câinele lor ciobănesc s-a ridicat brusc, s-a repezit la
copil, l-a înşfăcat de îmbrăcăminte şi a zbughit-o în curte; era o reacţie
neobişnuită, de câine turbat; soţia a ţipat, bărbatul a luat puşca de vânătoare
şi au alergat după câine să-l lichideze; în spatele lor casa a căzut devenind, o
grămadă de moloz.
Un caz similar este relatat de un ofiţer cu serviciul la Aşhabad: se
culcase şi dormea profund când, cu câteva minute înainte de catastrofă,
câinele casei a deschis uşa, a tras pătura de pe el; văzându-l încă adormit, a
început să-l muşte de picioare, să urle, să se agite înspre uşă; necunoscând
până atunci un asemenea comportament la câinele său lup, stăpânul s-a trezit
alarmat şi a ieşit afară după el. După câteva secunde, şocul seismic extrem a
prăbuşit casa total.
O grădină zoologică devine „concert îngrozitor”; când cutremurul din
26 iulie 1963 a distrus complet oraşul. Cu câteva minute înainte, paznicul a
asistat la un spectacol neînchipuit: elefantul ţipa tânguitor cu trompa
înălţată, hiena urla, tigrul, leul şi leopardul au intrat într-o agitaţie extremă,
ca şi păsările; dintr-odată toate animalele au amuţit, înghesuindu-se în
colţurile cele mai ascunse, urmând imediat cele câteva şocuri.
Similar, larma neobişnuită din acvarii a avertizat adesea oamenii asupra
iminenţei unui cataclism. Biochimiştii au determinat creşterea conţinutului
de radon şi a curenţilor telurici în apă.
În literatura dedicată cutremurelor se consemnează că prima
demonstraţie a valorii predicţiei animalelor (şi păsărilor) a fost în cazul
cutremurului devastator din Haichen, China, din 4 februarie 1975. În
regiunea respectivă, Leaonin, cunoscută pentru potenţialul ei seismic, s-au

40
iniţiat observaţii sistematice de către specialişti, elevi, muncitori şi ţărani.
Primele semne specifice le-au dat reptilele (cu o lună şi jumatate înainte); cu
două zile înainte, purceii, cu o zi înainte cornutele, cu minute înainte,
păsările. Astfel, autorităţile au evacuat populaţia cu câteva ore înainte de
şocul de mare magnitudine (7,3). Lecţia a căpătat caracterul de „experienţă
de vârf” (peack experience) prin tragismul nepregătirii, nereceptivitaţii
reacţiilor anticipative; peste doar câteva luni, tot în China, într-o regiune de
lângă capitală, unde nu se întreprindeau observaţii specifice, cutremurul din
noaptea de 27/28 iulie, 1975, a provocat moartea a peste o jumătate de
milion de oameni!
Experienţa românească este consemnată de P. I. Marikovski, în cartea
sa „Animalele si cutremurele de pământ”, tradusă în româneşte de O.
Crămarescu în 1988 ( Bucureşti, Editura Tehnică). Cercetător ştiinţific la
Institutul de Zoologie al Academiei Kazahe de Ştiinţe, autorul inserează la
pag. 73 un paragraf intitulat „România, 4 martie 1977, M=7,2”. Relatarea o
preia de la un cunoscut naturalist, prof. Xantus, care a urmărit personal
catastrofa seismică cu epicentrul în Vrancea, după care a intervievat mii de
martori din Cluj-Napoca, deci dintr-o zonă plasată la 250 km de punctul în
care magnitudinea a fost de 8 grade. În ordinea apropierii de momentul
şocului principal, prevestitori au fost: cu 12 ore înainte au apărut în masă
râmele, deşi nu fuseseră ploi recente; cu câteva ore înainte şerpii au ieşit la
suprafaţă, chiar în zonele în care se mai afla zăpadă; de aceea şerpii au fost
găsiţi îngheţaţi; popândăii erau extrem de agitaţi; vacile şi în special viţeii
fugeau în mare panică de colo până colo; cu 2-3 ore înainte, şobolanii se
strângeau în grupuri, indiferenţi la prezenţa oamenilor; găinile erau foarte
neliniştite;cu 10-20 de minute înainte de cataclism, porumbeii se avântau în

41
aer speriaţi, cu sunete ciudate (deşi era întuneric, aproape de ora 21:00). În
alte pasaje sunt referinţe şi la cutremurele din 1940 şi 1986;
comportamentele animalelor prevestitoare s-au dovedit aproape identice, dar
în ultimul caz, observatorii în mediul natural al Rucărului au urmărit un
tablou dominat de urletul lugubru al câinilor de la stâne.
Seismologii au sistematizat datele referitoare la prevestitorii biologici,
ajungând la o seamă de concluzii certe:
a) dintre animalele sălbatice, cele mai sensibile la iminenţa unui
cutremur sunt păsările, şerpii şi peştii;
b) dintre animalele domestice, sensibilitate ridicată au dovedit câinii,
pisicile, păsările;
c) insectele ce pot fi observate ca sesizând pericolul seismic sunt
coloniile de furnici şi de albine;
d) fuga din zona periculoasă este mai pregnantă la animalele sălbatice
decât la cele domestice ( de exemplu, căprioarele se strâng în grupuri
şi coboară din munţi; şoarecii şi şobolanii îşi părăsesc habitatele
(Friuli, Italia, 6mai 1976, 6,7 grade).

Stimuli posibili ai sensibilităţii bioseismice

Stadiul incipient al cunoaşterii în materie de „cum presimt animalele


mişcările tectonice” se reflectă atât în numărul mare de victime omeneşti şi
distrugeri devastatoare produse pe neaşteptate, cât şi în nefericita sintagmă
„comportarea anormală a animalelor înainte de cutremur” .
Chiar acest titlu a purtat prima conferinţă din 1976, California, dedicată
acestei teme . Este utilă referirea la concluziile acestei conferinţe, mai ales

42
pentru că fondul ideatic a fost dominat de geofizicieni şi nu de zoologi (la
care ne-am referit deja în paragrafele anterioare) .
Întrucât comportamentul observat al animalelor este expresia „vieţii de
relaţie”, a tranzacţiei fiinţei cu mediul, este interesant că particularităţi ale
acestuia pot constitui stimuli pentru reactivitatea în formele specifice
descrise mai sus .
Cercetătorii geofizicieni au convenit în definirea a nouă categorii de
factori fizici ce provoacă reactivitatea specifică a animalelor:
1. Variaţia presiunii aerului .
2. Activitatea macroseismică a scoarţei terestre .
3. Variaţia forţei gravitaţionale .
4. Modificări ale suprafeţei terestre (înclinări, ridicări) .
5. Infrasunetele şi ultrasunetele .
6. Variaţia câmpurilor electromagnetice .
7. Încărcătura electrostatică a particulelor de aerosoli din aer .
8. Oscilaţia nivelului apelor freatice din sol .
9. Gazele emise din pământ .
Evident, ştiinţele vieţii, printre care şi Psihologia, admit că, complementar
acestor anomalii ale pământului, intervin şi particularităţi de specie, de grup
şi individuale de la diferite nivele ale evoluţiei fiinţelor : genul, vârsta,
starea fiziologică, habitatul trecut şi prezent, experienţa individuală şi de
grup etc. Un invariant în această complexitate dinamică este pentru zoologi
şi psihologi atributul utilităţii reacţiei pentru continuitatea vieţii : acest
exerciţiu a făcut să supravieţuiască strămoşii de la care se moşteneşte
vocaţia actualelor fiinţe . Aşa se explică de ce este mai predictibil
comportamentul fiinţelor care trăiesc în colonie, stol, turmă, herghelie, grup.

43
Utilitatea favorizează imitaţia şi fixaţia experienţei atât genetic, cât şi
esoteric, ca practică perpetuă în fluxul generaţiilor .
Să luăm sunetele însoţitoare ale mişcărilor telurice, cele ce le preced şi le
succed: ultrasunetele şi infrasunetele. Organul auditiv uman percepe
diapazonul între 25 şi 50.000 Hz ; infrasunetele (sub 50 Hz) şi ultrasunetele
(peste 50.000 Hz) sunt percepute de unele animale chiar perfect (în
ansamblul lumii vii, ele sunt complementare omului). În materie de
ultrasunete, insectele excelează faţă de vertebrate, deoarece orientarea lor
spaţială se axează prioritar pe acest gen de stimuli, ziua şi noaptea.
Infrasunetele oferă avantajul propagării la o distanţă mult mai mare şi cu o
viteză considerabilă, de 5-8 Km / sec. (viteza sunetului perceput de om este
de 332 m / sec.).
Infrasunetele sunt receptate de animale şi om în diapazoane subliminal,
dar cu efect psihofiziologic de panică şi spaimă . În literatura de profil este
adesea invocat experimentul efectuat de fizicianul R. Wood, în 1929 : într-o
sală de teatru a instalat un tub de orgă de maare diametru ; când a fost
introdus un suflu de aer şi tubul a emis un volum însemnat de infrasunete,
nimeni n-a perceput nici un semnal sonor, dar toţi au intrat într-o stare de
agitaţie şi nelinişte inexplicabilă . Subiecţii experimentului, dar şi persoane
din afara sălii, au relatat că simţeau iminenţa unui cutremur ; şi geamurile şi
candelabrele, intrând în rezonanţă au început să trepideze, contribuind la o
stare generală de vacarm conex cutremurului .
Ultrasunetele, la rândul lor, provoacă mişcări oscilatorii ale organelor
interne din cutia toracică, provocând prin aceasta starea subiectivă de
îngrijorare şi teamă .

44
Faptul că animalele şi chiar oamenii aud sunete înaintea cutremurului s-
ar datora unui mecanism fizic de emergenţă : când sunetele apar datorită
undelor electromagnetice, acestea din urmă le portează cu viteza luminii .
Aşa se face că atunci când un bolid se apropie de Pământ, sunetul provocat
de deplasarea sa ajunge la sol înainte .
În caz de mişcare tectonică, corpurile geometrice ale Terrei se modifică şi
receptarea lor poate asigura o prognoză . Efectul acestui gen de unde asupra
organismelor de pe diverse trepte ale evoluţiei se află deja în studiu. În
tematici medicale şi seismologia a devenit receptivă . Se dovedeşte că
pulsaţiile geomagnetice în gama 0,02-20 Hz au efecte directe asupra
bioritmului cerebral. Tocmai de aceea seismologia se apleacă asupra
mecanismelor bioenergetice: seismografele nu înregistrează undele
ultrascurte.
Se ştie cu certitudine că înainte de cutremur, din adâncuri iese la
suprafaţă gazul radon; acesta ionizează aerul şi prin aceasta se produc
modificări ale câmpurilor electrodinamice şi statice . Animalele cu înaltă
acuitate olfactivă pot simţi apariţia neobişnuită a radonului, dar şi a altor
gaze precum heliul şi ozonul . Prin ele însele, dar şi prin efecte de ionizare şi
electrostatice, pot determina un mediu neurohormonal (dominat de
serotonină şi un mediu respiratoriu încărcat cu ioni pozitivi şi negativi ; se
schimbă conductibilitatea electrică a mediilor aerian şi acvatic; apa mării
devine un electrolit, tulburând comportamentul faunei marine) .
O nişă productivă în cercetarea mecanismelor reactivităţii anticipative la
cutremure a fost creată de cercetătorii japonezi prin studiul peştelui „Pisica
de mare” . Sunt deja 7-8 decenii de când acest peşte este observat în acvariu
cum dă indicii clare asupra apropierii cutremurului, 6-8 ore înainte de

45
declanşare. Acuitatea simţurilor şi reactivitatea sa predictibilă au făcut
obiectul unei cărţi publicate de Y. Suchiro în 1976.
Cât de stabilă şi sigură pare planeta Pământ în viaţa cotidiană, ea este
totuşi chinuită de circa un milion de şocuri într-un an. Sute de centre
seismologice îi înregistrează agitaţia şi doar câteva zeci de baze zoo-
predictoare ne promit prietenia frăţească a grijii pentru a preîntimpina
îngroparea sub dărâmături a secole şi milenii de istorie şi trăire.

Date privind identitatea fiinţelor prevestitoare de cutremure

Râmele. Sunt fertilizatori naturali ai solului, făcându-l afânat pentru


penetrarea aerului, apei şi substanţelor organice hrănitoare pentru vegetaţie.
Prezenţa lor devine evidentă primăvara devreme, când pământul se
încălzeşte şi este puternic umezit de ploile frecvente; ies deasupra
pământului când taina nopţii învăluie lumea. Popularea este prilej pentru
împerechere încrucişată (dealtfel, hermafrodită). Zorile zilei le grăbesc să se
ascundă, lăsând observatorului un „peisaj” blând de pământ mărunţit şi
orificii de fugă. Sunt şi accidente nefericite, când unele exemplare nimeresc
pe poteci dure, pe asfalt, pe căi călcate de mijloace de transport şi pietoni.
S-a dovedit că apariţia masivă a râmelor în condiţii diferite de cele
amintite este indiciu al unui cutremur apropiat. În Japonia, faptul este
bineînţeles indiciu de alertă.. Autorul rus al amintitei cărţi, P.I. Marikovski,
face referire şi la experienţa românească : cu cinci zile înainte de cutremurul
din 10 Noiembrie 1940, râmele au apărut într-o măsură surprinzătoare ; la
cutremurul din 4 Martie 1977, au apărut cu 12 ore înainte chiar şi în locurile

46
în care mai era zăpadă. Cutremurul înseamnă mişcarea solului, iar aceasta
periclitează viaţa unor organisme somatic – fragile .
Cercetătorii semnalizează şi „tablouri” înşelătoare. Este cazul unor
module de vreme umedă în plină iarnă, desemnate în limba romană prin
termenul de „moină” .
Lipitorile se agită în acvariu cu 2-3 ore înainte de cutremur; Moluştele
dovedesc şi ele, la fel, o sensibilitate observabilă; melcii de grădină îşi
părăsesc adăposturile ; moluştele marine (caracatiţele) se retrag în adâncul
mării, astfel încât cu câteva zile înainte se diminuează cantitatea pescuită .
Artropodele constituie cea mai amplă grupă animală de pe glob, iar în
cadrul ei, insectele predomină masiv. Se cunoaşte sigur astăzi că artropodele
acvatice (creveţii şi crabii) sesizează cutremurele cu precizie. Ieşirea pe mal
a crabilor înaintea cutremurelor din 1855 şi 1933 este un fapt cert. În
Japonia, ieşirea miriapodelor din ascunzişurile lor este indiciul sigur al unui
cutremur iminent.
Mişcările telurice sunt sesizate fin de către insecte, mai ales de cele
cântătoare (cosaşii, greierii); această capacitate s-a format filogenetic din
nevoia de supravieţuire în faţa inamicilor ce se apropiau generând o vibraţie
fină. Iată că în natură, chiar nevertebratele îşi folosesc acuitatea auditivă şi
disponibilitatea de a cânta pentru siguranţa vieţii. Bătăile inimii, cu efectele
extrafine ale trepidaţiei solului sunt receptate de către insectele cântătoare.
Înţelegem că tăcerea este o virtute, mai importantă pentru viaţă decât reacţia
motrică şi cântatul. Trecerea omului prin stepă provoacă tăcerea insectelor
cântătoare pe un culoar de cel puţin 20 m. lăţime ; insectele sesizează, se
crede, şi câmpuri luminoase, acustice, termice, electrice, bioenergetice.

47
Sunt supoziţii relative la sensibilitatea la cutremure a lăcustelor şi
libelulelor când zboară în masă . Certă este părăsirea furnicarelor de către
furnici, cu larve cu tot ( 1898 – Japonia, 1908 – Neapole, 1948 – Ashabad).
Care specie ? – se întreabă cercetătorul, că doar există 20.000 de specii, cu
particularităţi biologice şi comportamentale definitorii!
Se estimează că furnicile au trecut la o viaţă socială în urmă cu 25 de
milioane de ani. Amenajarea cuiburilor în pământ în ansambluri
arhitecturale de anvergură, viaţa deosebit de complexă, organizată social pe
statute şi roluri, dar şi travaliul de o energie impresionantă necesar
construirii de puţuri pentru apă ce ating şi 50 de metri, fac ca ataşamentul
furnicilor din familia Messor (ce trăiesc în stepele sudice ale Europei şi
Asiei) pentru „vatră” să fie „pe viaţă şi pe moarte”. Aceste furnici, numite
popular „cositoare” (datorită modului de hrănire: taie ierburile pentru a le
lua seminţele şi a le depozita în cămări subterane) nu-şi părăsesc habitatul
decât la sesizarea unui pericol fatal . Mulţi martori oculari au relatat cum,
înaintea cutremurelor catastrofale (cum au fost cele de la Tokyo, Neapole şi
Ashabad), furnicile şi-au părăsit trudnic-elaboratele habitate subterane,
migrând în masă, alertate, cărând larve, hrană şi apă.
Se impune atenţiei, pentru discernere, cazurile în care, după o grea
hibernare, furnicile ies precipitate pe sol pentru a se încălzi, îngrămădite
(deci într-un mod eficient), în formaţiuni atât de mici încât să beneficieze de
soare şi aer .
În mod sigur oamenii nu de la furnici şi albine au învăţat că viaţa socială
deserveşte viaţa individuală ca potenţă şi fiabilitate, dar izofuncţionalitatea
este frapantă; ceea ce provoacă pe cercetătorul în domeniul Psihologiei
comparate este fenomenul decalajului disruptiv: „Conştiinţa a ridicat omul

48
la o aşa înălţime de la care, căzând, coboară mai jos decât l-ar opri instinctul
„ – bine-cunoscuta mirare exprimată de filosoful american John Dewey.
Revenind la misterul fiinţelor sociale care îşi construiesc minuţios, în
colaborare şi pentru durată, locuinţa, ne întrebăm dacă albinele (mai
cunoscute nouă, - cele melifere sălbatice) au în comportamentul lor
elemente ce semnalizează cutremure . Zgomotul surprinzător în stup, locul
neobişnuit de aşezare a roiului, părăsirea stupului cu 10-30 de zile înainte de
cutremur, - au fost indicii semnalate în antichitate, în China şi Roma.
Vertebratele. Peştii. În materie de sensibilitate a peştilor faţă de
cutremure, experienţa japoneză este cea mai valoroasă întrucât peste 80 %
dintre cutremurele din zonă s-au produs în largul mărilor . Pescăritul este o
profesie importantă deoarece în hrana japonezilor peştele este prioritar .
Dintotdeauna, un vast câmp de observaţie vizând fauna mărilor, a remarcat
fenomene ce au fost interpretate în diapazonul prozaic – legendar.
Tema „peştii-prevestitori ai cutremurelor” este relativ recentă, dar
deosebit de productivă în planurile faptic şi interpretativ. Apariţii sau
disparaţii surprinzătoare de specii au fost înregistrate din cele mai vechi
timpuri şi puse în contingenţă cu evenimente remarcabile.
Dintre cele 400 de specii ale familiei câinilor de mare, ce trăiesc în mâlul
de pe fundul râurilor şi lacurilor, un peştişor albastru şi tărcat se ridică la
suprafaţă cu câteva ore înainte de cutremur . Japonezii au remarcat prezenţa
surprinzătoare la suprafaţă a apei a unor masive bancuri de peştişori tărcaţi,
mai ales că ei nu sunt văzuţi niciodată când nu sunt cutremure. Întrucât
agitaţia la suprafaţa apei a acestui peştişor se produce şi la cutremure mici,
dacă se află aproape de epicentru , dar nu la cutremure mari când distanţa de
epicentru este mare, se presupune că este vorba de o energie electrică. Într-o

49
ţară cu o sensibilitate seismică excesivă (3-4 zilnic), atenţia pentru peştişori
senzori este deosebită. Atât micuţul câine de mare tărcat, cât şi alte soiuri de
acvariu sunt omologate pentru cultură domestică în scop de alertă seismică.
Avertizarea cu câteva ore înainte a unui cataclism natural înseamnă o virtute
naturală cu valenţe umanitare şi economice majore . Ridicarea peştilor la
suprafaţă şi staţionarea lor în această poziţie inedită chiar cu o lună înainte
de catastrofă, ba chiar aruncarea în disperare pe ţărm, au fost semnale certe
ale cutremurului din 15 Octombrie 1834, din Carpaţi (săreau pe ţărm peştii
din râurile Latoviţa şi Tisa) . Această disperată părăsire a mediului acvatic s-
a soldat adesea cu sacrilegii în masă .
Datele apar senzaţionale din perspectiva „furtunilor subterane”, cum sunt
numite cutremurele . Dar confuzia intervine cumulându-se date date despre
eclipse şi pandemii (în Evul Mediu, ciuma sau „Moartea Neagră” a fost
anticipată prin aceleaşi reacţii stranii ale peştilor) . Substanţe chimice, gaze,
potenţiale electrice sau magnetice, trepidaţii şi zgomote, - pot reprezenta
stimuli pentru senzori foarte fini . Cert este că pescarii, observatori pecuniari
ceas de ceas ai apelor, au sesizat de nenumărate ori relaţia dintre
cutremurele de pământ şi cantităţile de peşte recoltat. Mai frapant este faptul
apariţiei la suprafaţă a peştilor de adâncime, care în mod obişnuit, nu-şi
părăsesc mediul lor de vieţuire şi nu sunt văzuţi.
De exemplu, ţiparii japonezi ce trăiesc la adâncimea de 500 de metri în
mare, în anul 1933 au apărut la suprafaţă cu câteva ore înainte de
cataclismul seismic ce a afectat insula japoneză Honshu; într-o zonă
apropiată a fost prins un ţipar ce trăieşte la 1.000 de metri adâncime ;
apariţiile au precedat un cutremur ce a provocat pieirea a trei mii de
persoane . În anii ’60 s-a lansat public un manifest către întreaga lume de a

50
sesiza apariţia la ţărm şi prinderea unor peşti de mare adâncime, fenomenul
fiind semn al iminenţei unui cutremur.
Despre Amfibieni sunt puţine date privind comportamente specifice
avertizării seismelor. Tratatele consemnează alerta din anul 1537, la
Bodensee, dată de expansiunea peştilor şi broaştelor spre băltoace, într-un
vacarm de orăcăieli şi lătrat de câini .
Reptilele. În istoria dezastrelor seismice, aceste vertebrate şi-au câştigat
statutul de senzori excepţionali . Zoologii au definit un atribut vital la
reptile: temperatura corpului lor este direct condiţionată de temperatura
mediului ambient (sunt animale poichiloterme). „ Instinctul generic” al vieţii
le face ca iarna să hiberneze în vizuini de adâncime, de regulă cucerite de la
rozătoare. Le este confortabilă o temperatură fără variaţii tulburătoare. Nu se
cunoaşte mecanismul fiziologic dar, din analiza fenomenologiei a
numeroase cutremure cert este că, depăşind toate performanţele aparatelor
seismice, reptilele semnalizează chiar cu o lună şi jumătate înainte un
cutremur catastrofic . Este vorba de sesizarea unor câmpuri fizice conexe
mişcărilor tectonice . Receptarea radiaţiilor infraroşii, oricât de slabe emise,
de vieţuitoarele preferate ca pradă, este o capacitate identificată de biologi,
justificând abilitatea vânătorii micilor animale în condiţii de întuneric
absolut .
Spiritul de observaţie pus în slujba vieţii şi a siguranţei a remarcat
valenţa predictivă a agitaţiei şerpilor : în Mexic , Cuba, Italia (1805),
Turcmenia (1948), China (1975), Uzbechistan (1976) etc.
Păsările. Prevestesc cutremurele printr-un comportament neobişnuit .
Găinile refuză să revină la coteţe cu mult înainte de cutremure, cotcodăcesc,
refuză să mănânce, efectuează zboruri haotice.

51
Gâştele iau poziţie de atac, întinzănd capul înspre pământ, ţipând fără
motiv, încearcă să zboare cu găgăit strident; raţele ies din apă pentru a
dormi pe mal în locuri total nefamiliare.
Vrăbiile, berzele, porumbeii, ciorile, rândunelele, se agită, părăsesc
cuiburile şi teritoriile, zburând fie departe, fie spre locuinţele oamenilor.
Coliviile cu păsări de apartament devin medii de agitaţie puternică şi
continuă. Graurii care iernează în hale dezafectate se înghesuie să
părăsească locaţia într-o aşa viteză că miile de exemplare se împing, „se
calcă în picioare”, iar odată ajunse în peisajul apropiat se opresc în frig
până la încetarea cutremurului. Nu oricine poate avea fazani în gospodărie
să-i poată observa. În Japonia este cunoscut faptul cert că Phasanius
versicolor simt cele mai fine trepidaţii telurice şi avertizează din timp
cataclismul prin agitaţie şi ţipete stridente. Apar însă confuzii, deoarece
fazanii reacţionează la fel când văd câini sau pisici şi când aud împuşcături.
Trebuie deci să aibă acest discernământ pentru a fi siguri de iminenţa
seismului (Acuitatea senzorială a fazanilor este cunoscută vânătorilor: dacă
aceştia sunt încălţaţi, păsările îşi iau zborul chiar de la o distanţă mai mare
decât bătaia puştii).
Caii – într-o îndelungată perioadă de domesticire, au dat dimensiuni noi
potenţialului uman de acţiune şi demnitate. Zoologii apreciază că, prin
domesticire, acuitatea diverselor modalităţi senzoriale s-a diminuat.
Iminenţa cutremurului este însă sesizată prin reacţii specifice, de
neconfundat: intră într-o alertă totală, devenind neliniştiţi, temători,
refractari faţă de hrană; nechează panicaţi, se ridică în două picioare chiar
când sunt înhămaţi la un atelaj, lovesc cu copitele pentru a ieşi din adăpost,
dărâmă obstacolele şi, când reuşesc, aleargă departe; tot organismul lor

52
devine un vibrator, depărtându-şi picioarele pentru o mai mare stabilitate,
sforăie, tremură şi parcă în virtutea prieteniei cu omul, îi imploră ajutorul.
Bovinele – manifestă o agitaţie neobişnuită înainte de cutremur, mugesc
puternic şi des, scurmă pământul cu copitele, dau cu coarnele în pereţii
grajdului, aleargă rotit fără a urmări ceva anume, se tăvălesc pe pământ; se
schimbă metabolic, dând lapte mai puţin, născând înainte de vreme,
refuzând să mănânce, părăsesc păşunea, se împung între ele. Toate aceste
reacţii preced cutremurul cu câteva ore, pentru ca imediat înainte de şoc să
se liniştească .
Oile - Aceste animale blânde, liniştite şi ascultătoare, sunt diferite de
strămoşii lor sălbatici, şi-au păstrat mai mult simţul turmei şi al obedienţei
faţă de lider, inclusiv de păstor. Toate calităţile specifice se diminuează
semnificativ înainte de cutremur: devin neascultătoare, lovesc cu copitele,
behăie, se strâng în grupuri şi privesc speriate. La primele şocuri cad la
pământ .
Porcii. O manifestare se întinde pe mai multe zile, dar se intensifică de
regulă cu 1-2 ore înainte de seism: violenţă faţă de îngrădiri şi între ei,
refuzul hranei.
Câinii. Desprinşi din haitele strămoşilor şi ieşiţi din vizuini, carnivori cu
reflexe iuţi la detectarea şi urmărirea prăzii, câinii de astăzi deservesc omul
cu credinţă şi consolează pe omul singur şi pe pacientul în convalescenţă.
Chiar fără dresaj special se înţelege cu omul prin gesturi şi lătrat,
comunicându-i şi de la mare distanţă felul, cantitatea şi calitatea vânatului.
Cu ocazia prezentării unor cutremure importante descrierii s-au exemplificat
manifestări prevestitoare şi intervenţii prompte ale câinilor pentru salvarea
locatarilor.

53
Atenţia omului este atrasă de agitaţia şi lătratul fără motiv aparent, dar
mai ales de urletul lugubru ce duce la disperare pe stăpân. Perioada de
anticipare este de 10 şi chiar 30 de zile, timp în care forţează apropierea de
om. Au fost cazuri când nici un alt animal de curte nu a reacţionat când
câinii , zile la rând, se agitau, beau multă apă şi urlau . (exemplu, cutremurul
din Anatolia, 1976). Femelele au grijă deosebită pentru căţei, cărându-i din
loc în loc, căutând siguranţă.
Pisicile – sunt ataşate mult mai mult teritoriului decât omului, de aceea
poate că sunt supuse dresajului într-o măsură neînsemnată, iar domesticirea
nu le-a diminuat hard-ul instinctual. Teritoriul şi-l determină după
oportunităţile de confort şi vânătoare. Gospodarii ştiu prea bine că atunci
când îşi demolează vechea casă pentru a o reclădi, pisica se agită o jumătate
de zi, miaună disperată printre picioarele stăpânilor, cu care se giurgiulise şi
dormise, ca mai departe să se aciuiască pe la o altă locuinţă (care o acceptă).
În contrast, câinele dovedeşte „credinţă totală”, nedezlipindu-se de stăpân în
toată perioada şantierului noii locuinţe.
Manifestările pisicii înainte de cutremur sunt specifice : fie miorlăie tare
fără vreo nevoie reală, cu părul zburlit, ochii strălucitori şi urechile lipite pe
cap, fie dispar în tăcere din casă, cărându-şi în gură puii, în altă locaţie, chiar
în altă localitate . Intervalul de reactivitate la evenimentul teluric se întinde
între câteva zile şi câteva minute .
Rozătoarele. Urmează şerpilor în gradul de sensibilizare la cutremure.
Şobolanii, cu viaţa lor discretă şi nocturnă, ies în locuri deschise, aleargă,
chiţăie, fără să se sinchisească de oameni (duşmani tradiţionali şi
neiertători). Agitaţi, se lovesc unii de alţii, chiţăie, se strâng în grupuri şi
pleacă în alergare prin localităţi, la întâlnirea cu omul încremenesc de pot fi

54
prinşi fără efort. Comportamentul preventiv începe cu o lună înainte, iar
revenirea la vatră are o latenţă tot atât de mare . Sensibilitatea şobolanilor
este notabilă şi prin faptul că se manifestă şi la o distanţă de 120 de Km. de
epicentru. Un aspect încă neelucidat este care specie de şobolani are un
comportament mai edificator; dacă, mai răspândit în locuinţele oamenilor
sunt şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus) şi cel negru (Rattus rattus), în
Asia mijlocie se întâlneşte Rattus rattoidas; şoarecele comun, Mus musculus
face parte dintr-o specie care are multe alte reacţii complementare, dar nici
una observate sistematic .
Alte rozătoare, precum hârciogii (popândăii) au dat semnale sigure la mai
multe cutremure : cu câteva luni înainte migrează masiv din epicentru, chiar
când este timpul de hibernare ; sensibilitatea lor se explică prin faptul ca
vizuinile lor sunt săpate în maluri, unde pericolul surpărilor letale este
crescut .
Dintre antropide, cimpanzeii s-au dovedit a fi prevestitori de cutremure ;
şocurile subterane greu de perceput provocau neliniştea lor în parcurile de
pe ţărmul Californiei (zona San Andreas) ; simţeau o mai mare siguranţă în
copaci . Şi la Managua (Nicaragua), cu câteva ore înaintea cutremurului
maimuţele au intrat într-un vacarm nemaivăzut .
Cerbii – aceste animale demne în habitatele împădurite, din agitaţie şi
nelinişte, au ajuns să vagabondeze în grupuri prin oraşe, în pofida
duşmanilor şi trecătorilor (1896, Ryuki, Japonia) .
Delfinii . Înţelepţii şi generoşii mărilor, cu câteva ore înainte de seism
apar în număr mare la ţărm, parcă spre confesare cu oamenii, pe un tărâm
mai sigur .

55
În concluzie, iscodind sufletul animalelor prin observarea modurilor de
rezolvare a problemelor teritoriale de habituare, perpetuare etc. omul
reuşeşte să se vadă pe sine ca într-o oglindă . Este dezamăgit să constate că
în materie de sensibilitate (epicritică) la efecte subliminale ce preced
seismele, nu se recunoaşte, deşi „faţa sa istorică îi este brăzdată” de repetate
şi surprinzătoare tragedii .
Cu un portofoliu instinctual diminuat de îndelungata-i evoluţie socială
(în cursul căreia experienţa acumulată şi cristalizată în concepte ,
instrumente şi artă, a estompat reglajul ereditar), omul a pierdut
sensibilitatea la energiile emanate de mişcările subterane. Sunt date statistice
care atestă efecte fiziologice notabile în orele dinaintea seismului : nelinişte
„fără obiect”, atacuri de cord, luminiscenţe la conturul obiectelor, insomnie;
după seism: - vomă, sete, apatie, nonapetenţă culinară.
Multitudinea observaţiilor, fie ele întâmplătoare sau sistematice, au avut
dintotdeauna asupra omului efectul major pe care l-a generat arta : dă de
gândit. Similitudinea este explicabilă prin adresa comună: omul frământat
de destin, preocupat până la obsesie de controlul stupidităţii.

COORDONATE PSIHOECOLOGICE ALE RAPORTULUI


OAMENILOR CU ANIMALELE

Într-o viziune comparatistă, zoologii afirmă într-un acord deplin că


Homo sapiens este o specie extraordinară, împuternicită şi înnobilată de
efectele emergente ale propriilor acţiuni, depozitate în multiple forme,
preluate şi dezvoltate continuu. A străbătut prin toate mediile, - terestru şi
subteran, acvatic şi subacvatic, aerian şi cosmic, macrocosmic şi

56
microcosmic. Planetar apreciind, specia noastră s-a dezvoltat rapid şi de
aceea, ca proaspeţii îmbogăţiţi, suntem frământaţi de întrebări privind
originea noastră.
Psihoecologic, reglajul psihic se raportează nu numai la caracteristici
de specie şi la nişele respective marcate în mediu, ci şi la raporturile
interspecifice pentru care ambientul oferă permisivitate de relaţionare.
Cunoscutul cercetător britanic Desmond Moris, a întreprins numeroase
studii asupra comportamentului animalelor şi a publicat 11 cărţi ştiinţifice
(astăzi trăieşte la Oxford şi are 82 de ani). Traiectul cel mai original în
demersul său ştiinţific este perseverenta raportare a omului la animale
(„Oameni şi şerpi”, „Oameni şi maimuţe” etc.) Când se ocupă numai de
comportamentul uman, nu găseşte un alt titlu mai respectabil (faţă de
filiaţie) decât cel de „Maimuţa goală” (The naked Ape). În capitolul 8 al
acestei cărţi, publicată în mai multe ediţii începând cu 1967 (publicată şi în
româneşte în 1991, Bucureşti, Editura Enciclopedică), conceptualizează
raportul oamenilor cu animalele prin derivare din cinci forme sau moduri
alternative în care se relaţionează speciile pe planeta noastră: pradă,
simbionţi, competitori, paraziţi sau prădători.
Pentru specia umană, cele cinci categorii formează conduita generic
numită economică, la care se mai racordează alte trei „dimensiuni de
interes” sau conlucrare: ştiinţifică, estetică şi simbolică.
Lista speciilor ce constituie de-a lungul istoriei umane pradă este
imensă, definindu-l pe om un prădător. D. Moris condamnă ferocitatea
„maimuţei goale: „Undeva, cândva, ea a ucis şi a mâncat aproape orice
animal pe care v-aţi da osteneala să-l pomeniţi. Dintr-un studiu asupra
rămăşiţelor preistorice cunoaştem că acum circa o jumătate de milion de ani,

57
numai într-un singur loc, vâna şi mânca specii de bizoni, cai, rinoceri, cerbi,
oi, mamuţi, cămile, struţi, antilope, bivoli, mistreţi şi hiene” (p. 176).
Animalul de pradă din om şi-a format o tendinţă nouă, pentru o mai
eficientă stăpânire: domesticirea unor specii, cel puţin în ultimii zece mii de
ani. Primele animale ce au acceptat prietenia (nu dezinteresată!) a omului au
fost oile, caprele şi renii; cu trecerea la activitatea agricolă, au mai apărut în
preajma omului cornutele şi porcii (inclusiv bivolul indian); întâlnirea a fost
în fapt o confruntare, că acestea găseau recoltele mult mai comode pentru
jaf culinar.
Dintre păsări, cu milenii în urmă au fost domesticite găinile, gâştele şi
raţele, curcanii, bibilicile, fazanii. În culturi piscicole domestice au fost
„aclimatizaţi”, ţiparul, carasul auriu şi crapul.
Simbioza, al doilea gen de relaţii interspecifice, reprezintă o convieţuire
a două specii diferite în folosul ambelor. Un exemplu larg cunoscut este
convieţuirea continuă dintre păsărelele buphagus şi unele copitate mari:
rinocerul, bivolul, girafa; animalele însele nu se pot apăra de paraziţii pielii,
dar acest service de higienă şi sănătate îl asigură micile zburătoare zglobii
care astfel îşi obţin o hrană suculentă.
Simbioza om-animal, chiar dacă primul îl mănâncă pe al doilea, nu
înseamnă pradă, deoarece partenerul animal este menţinut ca specie, asistat
şi chiar ameliorat; autorul lucrării citate numeşte acest raport „simbioză
părtinitoare” (p. 178), deoarece omul exploatează partenerul, controlând
întreaga situaţie, în timp ce animalele „nu au de ales”.
Se consideră că cel mai vechi simbiont în istoria naturală a omului a
fost câinele; poate cu 10000 de ani în urmă, câinele sălbatic era concurentul
de temut al omului în activitatea de vânătoare a animalelor mari: excela în

58
viteză, în spiritul de haită, tactică de gonire, învăluire şi săritură, miros şi
auz. Omul avea nevoie de pază nocturnă a habitatului şi de însoţitor la
vânătoare; probabil, puişorii blânzi, inofensivi şi uşor de dresat prin
recompensă, gesturi şi grai, au devenit repede „credincioşi” stăpânului, nu-l
părăsea, ba mai mult, îl apăra de intruşi sau atacatori.
Omul are vocaţia generalizării experienţei. Alte elemente de pradă au
fost domesticite: caprele, oile, renii. Prin diversificare şi selecţie, s-au
obţinut rase de câini şi de alte animale, cu virtuţi punctuale cerute de om.
Vedem astăzi câini detectori de persoane rătăcite în munţi sau îngropate sub
dărâmături, detectori de mine, substanţe halucinogene, afecţiuni canceroase;
câini poliţişti şi câini terapeuţi.
Şoimul a fost dresat pentru vânat, iar porumbelul pentru călătorii cu
mesaje.
Extinderea activităţilor agricole şi a depozitelor de cereale a necesitat o
simbioză cu mici carnivore care să distrugă rozătoarele: pisica, dihorul şi
mangusta.
Animalele mari de povară au intrat în simbioză cu omul prin iscusinţa
omului de a le dresa, întreţine coerent şi a le ameliora prin selecţii repetate.
Caii, măgarii, vacile, renii, bivolii, cămilele, lamele şi elefanţii au dat
omului o capacitate inestimabilă de transport de poveri şi de deplasare. O
largă gamă de produse (pentru subzistenţă şi schimb) a fost oferita de vite şi
păsări domesticite. Până şi insectele au fost atrase în simbioză pentru miere
şi mătase.
Competivitatea în materie de hrană şi spaţiu este a treia categorie
importantă a raportului omului cu animalele. Fiinţele necomestibile şi
neutile nouă sunt atacate şi distruse. Omul a ieşit victorios în lupta cu

59
pericolele, de la paraziţi, la carnivore, el însuşi ajungând să se înmulţească şi
de cinci ori într-o sută de ani, de la 500 de milioane în 1800, la 7 miliarde în
prezent. Fiorosul rechin este monitorizat de specialişti, cu implantare de
cipuri şi urmărirea deplasării lui la distanţe de mii de mile marine. Şarpele
veninos rămâne un misterios ucigaş fără foloase!
În afara „modulului economic” al raportului dintre oameni şi animale,
important este exerciţiul explorator (devenit prin veacuri activitate
ştiinţifică). Şi în lumea insectelor, păsărilor şi animalelor se practică
explorarea, ea fiind însă subordonată supravieţuirii (prin hrană, acuplare,
luptă). La om, explorarea se „cristalizează” în concepte, instrumente,
procedee tehnologice, - toate sistematic acumulate şi asimilate în
succesiunea generaţiilor.
Binele, succesul, emotivitatea de o nemăsurată diversitate
fundamentează atitudinea estetică a omului faţă de ambient şi de animale.
Sunt animale frumoase şi animale urâte; relativitatea o dă vârsta, genul,
cultura, starea de sănătate etc.

D. Morris defineşte, în sfârşit, atitudinea simbolică faţă de animale, în


fond o înţelegere şi acceptare antropomorfă prin atribuire de calităţi umane.
Ataşamentul pentru un animal este în funcţie de numărul de trăsături
antropomorfe atribuite. Copiii preferă animalele mari asemănându-le cu
părinţii ocrotitori; faţă de animalele mici, copilul devine părinte simbolic.
Impăratul Napoleon îşi orna mantia cu albine de aur, simbol al hărniciei şi al
produsului fericit prin toate calităţile sale.
Animalele primejdioase displac tot din considerente antropomorfe.
Autorul inserează o listă de zece animale: şarpele, păianjenul, crocodilul,

60
leul, şobolanul, sconcsul, gorila, rinocerul, hipopotamul, tigrul. Un
argument al resorturilor antropomorfe este schimbarea reactivităţii
interspecifice în funcţie de vârstă; sunt definite şapte trepte, începând cu
faza infantilă, terminând cu cea senilă (a interesului sporit pentru păstrarea
şi conservarea animalelor, de fapt proiectarea propriei dorinţe de a-şi
prelungi existenţa pământeană).

SOCIOBIOLOGIA

Prea recentă şi prea înrădăcinată în darwinism pentru a nu fi


controversată : conceptul se impune în 1975, prin tratatul cu acest nume,
elaborat de Ed. Wilson, profesor de Biologie la Universitatea Harward
(Cartea este tradusă şi în limba română în 2003, la Editura „Trei” ).
Obiectul de studiu al acestei noi discipline ştiinţifice îl constituie „baza
biologică” a oricărui comportament social (în formularea lui Denis Buican,
profesor român la Sorbona) sau, în exprimarea lui Ed. Wilson (în prefaţa din
la ediţia din 1979) , „biologia populaţiilor” (vertebrate şi nevertebrate) .
Autorul studiase populaţiile de insecte, publicase cartea „The insect
societies” (1971), trecuse la studiul aceleiaşi teme în lumea vertebratelor şi,
acum, fonda o ştiinţă de sinteză (chiar aşa este intitulată cartea, -
Sociobiology : The New Synthesis, 1975 . Cu modestia cercetătorului
ştiinţific de succes, profesorul Wilson atribuie valoarea tratatului emulaţiei
colegilor şi studenţilor care au receptat prompt şi analitic capitolele
elaborate şi oferite succesiv, i-au oferit literatură, filme şi material grafic ;
suportul public i-a fost acordat de diferite societăţi ştiinţifice şi de către
„National Science Fondation” .

61
Cele trei părţi ale tratatului urmăresc parcă să rezolve consistent o temă
rezultată dintr-un dialog mitologic indian, - „Sufletul nici nu ucide, nici nu
va fi ucis”, plasat ca motto al lucrării : I. Evoluţia socială (începând cu
„Moralitatea genei”) ; II . Mecanismele sociale şi III . Speciile sociale .
În cartea lui D. Buican „Revoluţia evoluţiei”, P.U.F., 1989 (apărută în
româneşte în 1994, Edit . Ştiinţifică ), întâlnim unele referinţe critice şi, în
general, o imagine contradictorie a ideaţiei „Sociobiologiei” . Autorul
francez de origine română avea deja opera şi cariera recunoscute, iar în anii
’90 a ţinut prelegeri de înalt interes în Aula Academiei Române .
Cu un an înainte, în 1993, în Editura Academiei Române apăruse al 2
– lea volum din tratatul „Din lumea mamiferelor”, de D. Murariu ; curios,
nici o referire bibliografică la cei doi autori invocaţi mai sus .
Patosul lui Wilson de a contribui la reformularea pe baze naturaliste a
ştiinţelor sociale a creat controverse ; „biologizarea” ştiinţelor sociale ar fi
un reducţionism neadmis nici de ştiinţe, nici de teologie ; prin aserţiunea
generalizatoare că „libertatea noastră nu este decât o iluzie”, sociobiologia
îşi pierde din atractivitate, sfidând experienţa socială de milenii ce a
însemnat eliberarea gradată prin cunoaştere, cultură, civilizaţie şi jertfă .
Se impun atenţiei o serie de pattern-uri experienţiale ce menţin o viaţă
socială, cu statute, roluri, cooperări în utilităţi bazale . Fenomenologia
bogată, dar contradictorie, privind viaţa societală a insectelor a căpătat o
interpretare consistentă începând cu W. D. Hamilton, autorul studiului „The
genetical evolution of social behaviour”, 1964, în „Journal of Theosetical
Biology, vol. 7, pag. 1 – 52 .

62
Cercetătorul englez explică cel mai reprezentativ comportament societal
altruismul, prin transferul funcţiei selecţiei naturale de la individ (fenotipul
trecător), la comuniune ( genotipul familial) :
- lucrătoarele dintr-un stup sunt femele sterile, deci fără transmitere
genetică ; misiunea lor este însă generoasă ; - îşi hrănesc matca şi larvele
(matca trăieşte câţiva ani, pe când ele doar câteva săptămâni), produc mierea
şi păzesc stupul ; este un altruism autentic asigurat de o moştenire de 75 %
din genele părinţilor (matca şi trântorul), aceasta pentru că tatăl este haploid,
are deci „n” cromozomi, iar nu diploid ( 2n) ; albinele surori sunt deci mult
mai apropiate genetic decât o mamă de o fiică (cu 50 % comunalitate
genetică).
Acest mecanism genetic este invocat de Hamilton pentru a explica
altruismul martiric al albinelor lucrătoare (tablou preluat de la M.
Maeterlink, exeget al studiului vieţii albinelor) : în întunericul absolut al
stupului un intrus poate provoca o agresiune asupra uneia sau mai multor
albine lucrătoare ; celelalte surori declanşează o răzbunare în masă, cu preţul
jertfei de sine ; în afara stupului însă, la agresiunea bicisnică ce poate
distruge chiar un fagure întreg, cu lucrătoare cu tot, nici o albină-soră nu
intervine cu răzbunare ; dimpotrivă, manifestă o grijă meticuloasă pentru a
„recupera bunurile”, strângând mierea din fagurii striviţi, mişcându-se
grăbite peste cadavrele suratelor .
Asemenea comportamente dau de gândit asupra diferenţei dintre
oameni şi animale, dintre moravuri (şi aptitudini) şi instincte . Aceasta a fost
preocuparea majoră a lui Karl von Frish, laureat al Premiului Nobel, autorul
lucrării „Vie et moeurs des abeilles”, edit. J’ai lu, Documents, 1974 . Deci,
sacrificarea pentru binele public este o aparenţă amăgitoare şi trebuie

63
apreciată cu precauţie . În condiţii de normalitate, când matca stupului este
în funcţie pentru câţiva ani, albinele se sacrifică (prin muncă şi apărare)
pentru fraţi, iar nu pentru fii (în tot cursul vieţii lor de 4 – 5 săptămâni) .
Dealtfel, la termite, ce sunt colonii cu masculi diploizi, apropierea de fii este
mult mai semnificativă decât ataşamentul faţă de cohabitanţii neutrii.
Un modul comportamental cu funcţie de pilon al construcţiei
arhitecturale intraspecifice se dovedeşte a fi comportamentul virtual.
Abordarea acestei teme în literatura etnologie are o înaltă frecvenţă şi
atractivitate. Un moment remarcabil este apariţia în 1971 a cărţii „Le
comportement rituel chez l`homme et l`animal”, de J. Huxley (coord.),
Paris, Galimard. Curiozitatea este provocată de autonomia dintre
disponibilitatea ludică (considerată mult timp un epifenomen de gratuitate)
şi vectorul selecţiei naturale cu punctul de aplicaţie în “cel mai puternic” şi
cu sensul “perfecţionarea specifică”. Lupta dintre şoim şi porumbel este
modelul cel mai agitat în analiza şi interpretarea comportamentului ritual;
evident, pentru a evita rănirea letală, porumbelul este cel care nu se lasă
atras în escaladarea violenţei, în teritoriul “oferit” de şoim.
Comportamentul ritual este un câştig al evoluţiei, deoarece contribuie
la conservarea speciei. A fost studiat în situaţie de apărare a teritorialităţii
pentru hrană, autoritate şi curtare. Este în fapt o competiţie, iar strategiile de
succes pot fi multiple (şi evitarea luptei este una dintre ele: în
comportamentul uman, “dezangajarea” este un problem solving eficient în
balanţa avantajelor). Denis Buican în “Revoluţia evoluţiei” citează studii
experimentale efectuate pe păsări, fluturi, babuini, lupi (p.234-237).
Atitudinile de umilinţă sunt mai eficiente, evident, la congeneri, deoarece
semnalul trebuie înţeles de ambii combatanţi (K. Lorenz a semnalat la câini

64
polari gestul “execuţiei în gol” a adversarului: imobilizându-l, învingătorul
îşi întinde botul spre gâtul supusului, dar în imediata apropiere închide gura
pentru a nu-l răni).
Un al treilea gen de comportament social în slujba individului este
solidaritatea defensivă a fiinţelor mici faţă de un atacator mare şi puternic.
Cazuri ale mobilizării rapide şi de efect sigur sunt întâlnite la rândunele,
corbi, stăncuţe alpine, lupi, maimuţe, pinguini. Biologul român de la
Sorbona a surprins tabloul majestuos al intervenţiei unor mase compacte de
rândunele din Câmpia Română împotriva unei păsări mari de pradă, cum
este şoimul. Solidaritate este scutul pentru apărarea cuiburilor împotriva
agresivităţii interspecifice (dar şi intraspecifice, cum este cazul pinguinilor
şi a păsărilor de curte, la care conflictele se aplanează prin intervenţia
congenerilor autoritari.
O observaţie interesantă (sugestivă pentru înţelegerea condiţiei umane)
o prezintă autorul citat: în captivitate, comportamentele de “menţinere” iau
întorsături ultraparadoxale; a urmărit cu studenţii săi cum un porumbel adult
a rănit un pui şi a continuat să-l lovească până la moarte; erau păsări captive
într-un cotlon al clădirii universităţii.
În condiţii naturale, cercetătorii au urmărit scene în care un babuin
depăşit de lupta cu un advresar, a implorat cu priviri şi gesturi repetate pe un
al treilea să-i vină în ajutor (acesta nefiind membru al familiei).
Generalizările în Sociobiologie trebuie să păstreze cadre de precauţie.
La o specie de maimuţe denimită Langurul cenuşiu, se întâlnesc fenomene
de genocid în cadrul aceleiaşi populaţii. De regulă, masculul dominant “face
legea” în “haremul” său (menţinut pentru putere şi distincţie), în văzul
grupului de celibatari: lupta pentru dominarea femelelor se finalizează cu

65
uciderea progeniturilor tinere ce se alăptează încă, pentru a-şi asigura astfel
o nouă perioadă de rut. Este, evident, o pierdere genetică, neacceptată de
mame, care se luptă, apelând şi la masculi deja subordonaţi stăpânului, dar
şi la tactici de camuflaj şi ipocrizie.
Vectorul economiei genetice nu este însă anihilat în toate societăţile de
maimuţe; se instaurează şi ierarhii, în care mai multe “haremuri”, coabitează
fără lupte. Comunicare (inclusiv expresia emoţiilor) şi tradiţia locală dau un
colorit specific comunităţii.
Specia umană a instituit, prin îmbogăţiri succesive o cultură a
altruismului, neagresiunii, emaptiei, generozităţii, a eticii cognitive şi
creatologice. Mijloacele civilizaţiei, amplificate istoric prin problem solving
inteligent, sunt puse în serviciul realizării potenţialităţilor de limbaj şi
cooperare, fie ele ereditare sau “clădite” în cursul evoluţiei istorice.
Decalajele sau “intervalele”, cum le numea poetul Tudor Arghezi, în
viaţa oamenilor şi a societăţii moderne, dau de gândit: cu atât mai profund,
cu cât sunt raportate la “societăţile animale” cu cicluri homeostazice de
milioane de ani.

VALENŢA PSIHOTERAPEUTICĂ A RELAŢIEI OM – ANIMAL,


O TEMĂ ACTUALĂ ÎNTR-UN PROGRAM DOCTORAL

Doctorandă în cadrul Departamentului de Psihologie al Academiei


Române, Maria Ardelea preia perspective istorice şi studiază „Terapia cu
cai”, temă nouă în cultura şi Psihologia românească . La sfârşitul secolului
18, teoriile privind influenta benefică a animalelor de companie asupra
omului au început sa fie aplicate in tratamentul tulburarilor psihice.

66
Un experiment in acest domeniu a iniţiat William Tuke, in Anglia,
la Centrul Azil „The York Retreat”. Acest experiment a presupus aducerea
in curtea Centrului a unui numar de animale, printre care iepuri, pescarusi,
soimi si pasari de curte.
Avantajele animalelor de companie au fost sistematic urmărite sub
aspectul rolului terapeutic in tratarea bolilor fizice. Florence Nightingale,
in „Note despre meseria de asistenta medicala”, (1880), a consemnat că un
animal de talie mica este de cele mai multe ori un camarad excelent pentru
persoanele bolnave si in special pentru cazurile cronice.
B.Levinson este primul care a coordonat un studiu aprofundat asupra
acestui gen de relaţie intre om si animal. „Animalele de companie reprezinta
o oprire intre statii pe drumul de intoarcere catre starea de bine emoţională”,
- a fost concluzia studiului .
Pe la mijlocul anilor ’80 ai veacului ce s-a încheiat se dau explicaţii
ştiinţifice pentru avantajele terapeutice manifeste ale companiei animalelor.
Prima schimbare importanta a fost sesizată printr-un studiu de
anvergura pe 92 de pacienti ai unei secţii clinice cardiovasculare. S-a
dovedit statistic că pacientii ce detineau animale de companie traiau un timp
mai indelungat decat ceilalti (Friedman).
Studiul respectiv a condus la următoarele concluzii:
1. animalele sunt capabile să inducă o stare de inhibitie psihologica
a frământărilor sufleteşti, de relaxare printr-o focusare a atentiei
si stabilitatea acesteia (Katcher);
2. animalele de companie provoaca oamenilor o reducere a
stresului, deci o ameliorare printr-un suport societal inedit .

67
Căutând în istoria umanităţii, aflăm că animalele au avut o funcţie de
helping in ceea ce priveşte tratamentul unor boli . Dacă spiritele mâniate ale
animalelor erau, de cele mai multe ori, cauza unor boli, răniri sau şocuri, s-a
dovedit însă că, spiritul protector al animalului putea fi chemat sa medieze
procesul de vindecare .
Aceste opinii au persistat si in era moderna, deşi credinţele in
animism fuseseră anihilate in ultimii 1000 de ani. In Europa, in Evul Mediu,
practicantii animismului fuseseră persecutaţi si asemuiţi vrăjitoarelor.
In perioada Iluminismului, mentalitatea că animalele de companie
sunt factori de socializare pentru copii si persoanele cu tulburari psihice a
devenit foarte cunoscuta; la sfârşitul secolului al 19-lea, când exista deja o
taxonomie a tulburărilor psihice, introducerea animalelor in spitale si azile a
devenit o practică. Cu tot interesul fata de aceste prime experimente in
terapia intermediata de animale, la inceputul secolului 20, acestea au fost
inlocuite de medicina ştiinţifica axată pe inframicrobiologie, radiologie şi
psihoterapie, toate luând amploare şi bază metodologică. Până in anii 1960 –
1970 discuţiile ştiinţifice despre rolul benefic terapeutic al animalelor de
companie a intrat intr-un con de umbra. Această problematică a fost reluată
de către binecunoscutul terapeut Boris Levinson.
Interesul recent faţă de potenţialul terapeutic imens al companiei
animalelor a fost initiat de un studiu ce a relevat un fapt deosebit de
provocator : creşterea duratei vieţii persoanelor ce deţin animale de
companie si au probleme de natura cardiacă. Acest studiu a deschis calea
altor cercetari ce au avut ca rezultat definirea efectelor de relaxare sau
imbunătăţire a nivelului de sănătate pe termen lung : compania animalelor
reprezintă o sursă pentru suportul benefic de un tip social deosebit. In ciuda

68
acestor revelaţii recente, efectele terapeutice pozitive ale companiei
animalelor continua sa fie foarte putin dezbătute in literatura medicala şi
ignorate în alocarea de fonduri pentru cercetare. Se aşteaptă o abordare
holistică a fenomenului, în termenii unor raporturi optime dintre potenţial,
performanţă, procedee de lucru şi tehnici de evaluare .
Problematică şi bază teoretică
Boris Levinson, in cartea sa „Psihoterapia copilului intermediata de
animalele de companie”, 1960, descrie beneficiile aduse de câinele său în
şedinţele de consiliere a copiilor si tinerilor, oferind numeroase exemple in
care animalele optimizează efectele terapeutice.
Psihoterapia intermediată de animale (AAT) este o intervenţie ce
vizează valorificarea terapeutică a relaţiei amicale, progresive, acţiona –
ludică dintre pacient şi animal . Psihoterapia intermediata de animale este
directionata de un profesionist in acest tip de terapie, care iniţiază,
realizează efectiv şi evaluează programe interactive . Elementele cheie ale
acestui tip de terapie includ obiective şi acţiuni specifice pentru fiecare
individ in parte.
Activitatea recreativă intermediata de animale (AAA) creaza
oportunitati de tip motivaţional, educaţional, recreativ şi „resetări”
terapeutice în schimbarea calităţii vietii. Acest tip de activitate are loc in
medii variate, dar numai cu ajutorul persoanelor specializate, a unor
ajutoare si a voluntarilor, in asociere cu animalele de companie ce
indeplinesc anumite criterii. Elementele-cheie ale acestui tip de activitate
evită formularea explicită către client a scopurilor terapeutice specifice,
pentru evitarea setului de handicap .

69
Psihoterapia intermediată de cai (EFP) este un tip de terapie
experienţială ce include, evident, caii ; poate include, dar nu este limitata
doar la atat, mai multe activitati ecvestre, ca de exemplu mânuirea calului,
ţesălarea lui, datul la coarda, călărie, conducerea unui atelaj sau voltijă.
EFP este facilitata de un terapeut cu specializari in domeniu, folosindu-se
de un cal ce trebuie sa indeplineasca anumite standarde. EFP inseamna o
relatie terapeutica in derulare, cu scopuri si obiective clar stabilite de
terapeut si receptată de clientul său.
Hippoterapia este asistată de un terapeut ocupational, un
fizioterapeut sau, în cazuri speciale de un logoped, toţi specializaţi in
folosirea miscarilor calului pentru a imbunatati starea clientului /
pacientului sau.Obiectivul punctual nu este a învăţa clientul să călărească
un cal ;terapeuţii folosesc metode traditionale ca tratamentul de
neurodezvoltare si integrare senzorială, integrând mişcarea calului ca parte
a strategiei terapeutice. Scopurile includ imbunatatirea echilibrului,
coordonarea poziţiei corpului, controlul motor fin, imbunatatirea
articulatiilor şi dezvoltarea aptitudinilor cognitive în sarcini bine definite .
Caracteristici intrinseci ale animalelor potrivite pentru terapie
a) Reducerea anxietăţii şi a temerilor .
Efectele de calmare sunt presupuse de ipoteza biofila (Biophilia
Hypothesis), a lui E. O. Wilson (1984), care presupune că omul poseda o
predispozitie genetica de a se orienta si a fi atras de alte organisme vii
(Kahn, 1997), fiind vorba de „o tendinta innascuta de a se focusa pe viata si
pe procesele acesteia” (Wilson).
Brickel (1985) ofera o alta explicaţie, prin resorturi biopsihice
generale, pentru posibilele beneficii anti – anxiolitice ale animalelor in

70
context terapeutic, – teoria învăţării. Conform acestei teorii, o activitate ce
ofera placere se intareste (consolideaza) spontan si va avea şanse mari de a
se intampla in viitor.
Brickel sugereaza ca introducerea animalelor intr-un context
terapeutic poate avea un efect de tampon (care amortizeaza) pentru a abate
atenţia clientului de la un stimul generator de anxietate. Aceasta interfata
permite automonitorizare si control în impact cu situaţii şi stimulări , contrar
retragerii şi evitării .
b) Mediere sociala .
Practicienii si teoreticienii intervenţiilor psihoterapeutice cu ajutorul
animalelor au sugerat ca acestea stimuleaza conversatia prin simpla prezenta
si comportamentul lor bazal, facilitând un subiect de discutie neutru , extern,
pe care oamenii isi pot focusa atentia .
Mai multe studii au aratat ca oamenii sunt perceputi ca fiind mai
veseli, mai prietenosi, mai putin periculosi si mai relaxati cand apar intr-un
context sau poză alături de un animal prietenos, decât in absenţa acestuia.
Dacă prezenţa unui animal îi creează terapeutului o imagine mai
prietenoasa, mai vesela, mai putin amenintatoare si mai calma avem credinta
ca unii clienti vor atinge un nivel de confort mai ridicat si aceasta într-o
perioadă de timp scurtă. Prezenta unui animal incită la un subiect de
conversatie neutru, in care clientul se implica uşor, ce poate duce mai tarziu
la grabirea si intensificarea dezvoltarii aliantei terapeutice.
c) Ataşament, nevoi sociale, instrumentări tranzitorii
Un „obiect de tranziţie”, aşa cum a fost definit de Winnicott (1951),
este un corp neînsufletit, cum ar fi o paturica sau o jucarie din plus, ce are

71
functie de suport pentru un copil , ajutând la reducerea stresului din faza
initiala a separarii fata de persoana suportivă ( de exemplu, părinte).
In context terapeutic, animalele sunt deseori descrise ca factori de
reducere a stresului din fazele initiale ale terapiei, prin asumarea unui rol de
confort si diversiune, pana in momentul stabilirii legăturii terapeutice.
Animalele pot juca deci rolul de figuri de care te poti ataşa, deci de
obiecte tranzitorii.
„Ataşamentul” instituie o relaţie emoţională de lunga durata, pe când
aspectul „tranziţional” înseamnă o trecere de la o anumita stare la alta, fără
legătură emoţională de lunga durata.

Animalele ca factori ai schimbarii cognitive si comportamentale


a) Aspectul cognitiv şi socio – cognitiv
Teoriile cognitive si socio – cognitive surprind o relaţie continuă şi
reciprocă între cogniţia, comportamentul si mediul individului. Telul acestui
tip de terapie este sa aduca schimbari pozitive in perceptiile proprii, – in
acest fel si asupra comportamentului, – ca mai apoi sa conduca la
imbunatatiri in sfera increderii in sine, a eficientei proprii şi relaţional.
Schimbarea si invatarea se produc prin observare, imitare, indicatii şi
asocieri (Allen, Lajoie).
Conceptul de îndrumare a clientilor in a invata comportamente
dezirabile prin observatie este obisnuit in literatura de specialitate a
„Interventiilor intermediate de animale”, de multe ori facandu-se referire si
la „modelare”, un termen introdus pentru prima oara de Bandura (ca
învăţare societală, 1961).

72
Un alt avantaj al intervenţiilor prin intermediul animalelor este
abilitatea acestora de a-i ajuta pe oameni sa inteleaga interactiunile sociale
potrivite contextului , consecinţele si efectele propriului comportament
(Brooks, 2001). Animalele sunt abile în a oferi feedback comportamentului
social, aceasta datorându-se, in primul rand, raspunsurilor lor clare,
„sincere” si prompte, deopotriva la stimuli pozitivi si negativi.
Bardill si Hutchinson (1997) au descris un fenomen edificator :
„Graham, un cocker spaniol, ce traieste intr-o institutie psihiatrica pentru
adolescenti, ofera intotdeauna feedback pozitiv la comportamente de
blandete de-a lungul zilei. Comportamentele indezirabile indreptate catre
Graham, cum ar fi tachinarea sau jocurile mai dure, primesc un feedback
negativ – evitatea agresorului si un nivel de atentie foarte ridicat.
Teoria socio – cognitiva are in vedere si alte trei aspecte
interrelationate in favoarea folosirii animalelor in roluri terapeutice:
eficienta de sine, nivel ridicat al performantelor si incredere in forţele
proprii. Eficienţa de sine reprezinta increderea individului in propriul
comportament , având consecinţe dezirabile; nivelul ridicat al performanţei
are in vedere transformarea comportamentului indezirabil la un moment dat,
intr-unul dezirabil (Allen, 2000). Aceste doua concepte sunt interrelationate
in masura in care Bandura a teoretizat nivelul ridicat al performantei ca fiind
cea mai buna metoda de crestere a sentimentului de eficienta de sine.
Aceastea au legatura si cu notiunea de incredere in fortele proprii, o stare in
care individul ajunge sa puna bazele in propriul comportament ce îi va
aduce beneficii, atat lui cât si altora (Allen, 2000). Interventiile intermediate
de animale sunt structurate in perspectiva dezvoltarii acestor trei aspecte.
b) Teoria rolului

73
Teoria rolului surprinde o izofuncţionalitate ca şi teoria socio –
cognitivă, din perspectiva mediului social ce modelează procesul
dezvoltării.
„Rolul” este definit ca fiind reprezentat de comportamente dezirabile
social ce au un set de norme bine stabilite (Biddle). Teoria stipulează faptul
că pe măsură ce indivizii îşi asumă noi roluri, aceştia îşi modifica propriul
comportament conform cerinţelor noului rol (Newman, 1995).
Intervenţiile terapeutice ce au ca scop modificarea comportamentala
folosesc pentru clienţii lor metoda asumării unui nou rol, ce poate sa ofere
oportunitati pentru invatare si schimbare pozitiva.
Numeroase metode ale interventiilor intermediate de animale se
potrivesc acestui cadru teoretic si, pana la un anumit punct, orice program
ce ofera indivizilor o oportunitate de a se antrena si a avea grija de animale
ii permite acestora sa-si asume rolul de „dascăl”, îndrumător sau „persoană
responsabilă”, (Brickel, 1995).

 Concluzii
Aşa cum s-a demonstrat, intervenţiile intermediate de animale îşi au
originea intr-o varietate impresionantă de discipline şi perspective (genetică,
biologie, psihologia dezvoltării, teoria psihanalitică, comportamentalism).
Teoriile privind mecanismele responsabile de avantajele terapeutice
înclină să se centreze fie pe viziunea conform căreia animalele poseda
abilităţi unice ce faciliteaza si contribuie la terapie sau concepţia conform
careia dezvoltand o relatie in care trebuie sa te implici si prin achiziţionarea
de noi deprinderi au ca rezultat încrederea în forţele proprii si asumarea
responsabilităţii.

74
Valenţe personologice ale psihoterapiei cu utilizarea animalelor

a) Relaxarea: AAT stimulează relaxarea. Dzikowski (1998) spunea


ca prezenta unui acvariu cu peşti într-un mediu artificial reconectează
oamenii cu natura. Are un efect de calmare surprinzător. Tehnica este
preluată de restaurante şi hoteluri de lux .
b) Nivel de confort: Nivelul de comfort al clientului este crescut.
Kindsvater (1999) afirmă că principala idee a unui program de terapie cu
animale este sa animeze spiritul pacientului si sa aducă alinare membrilor
familiei aflaţi într-un mediu spitalicesc.
c) Încredere: Încrederea este susţinută şi amplificată prin intermediul
AAT. Copiii nu mai simt frica de a nu fi respinsi in relatia cu animalele,
fiind acceptati de acestea încep să îşi exprime sentimentele (Golin & Walsh,
1994). Incepe procesul de reinvatare în materie de încredere in oameni, fără
a se aştepta tot timpul doar la ce e mai rău.
d) Stabilirea legăturilor interrelaţionale şi comunicarea: Acestea
vor fi sustinute si amplificate prin intermediul AAT. Moses este un caine
golden retriever de 2 ani, care o ajuta pe stapana sa terapeuta, in a oferi
servicii de terapie clientilor sai. Dew (2000) spune: „Moses a avut initiativa
unei actiuni ce mi-a permis mie sa ma apropii de client. Moses s-a asezat
exact in fata clientului, uitandu-se in ochii lui, si si-a pus lăbuţa dreapta in
poala ei”.
e) Învăţarea şi achiziţionarea noilor deprinderi: AAT este
responsabila pentru invatarea si achizitionarea unor noi deprinderi. Intr-un
studiu al carui autor este Aaron Katcher, doctor in psihiatrie si profesor
asociat la Universitatea din Pennsylvania, a avut drept consecinta reducerea

75
simptomelor de hiperactivitate si a deficientelor comportamentale ducând la
creşterea capacităţilor de învăţare prin expunerea lotului de copii unui mediu
cu animale.
f) Mediu de acasa: AAT ajuta la crearea unui mediu in terapie
similar celui de acasa. Burke (1992) a constatat ca pacientii agresivi fizic au
devenit mai toleranti fata de persoanele din jur cand un animal era prezent.
„Animalele normalizeaza un mediu si permit oamenilor sa fie mai apropiati,
sa se simta mai comfortabil” (Burke, 1992).
g) Aspecte psihologice: AAT este efectul de resetare a
disponibilităţilor clientului. Cercetătorii au evidenţiat astfel de efecte
terapeutice: scăderea presiunii arteriale şi reducerea stresului.
h) Motivaţia: Prin folosirea AAT se instituie noi motivaţii . Vizitele
si terapia cu animale motiveaza pacientii in stare critica sa pastreze speranta
pentru o viata dincolo de peretii spitalelor, unde la un moment dat se vor
intoarce (Connor si Miller, 2000).
Avantajele tehnicii terapiei cu animale pentru terapeuti.
a) Stresul si oboseala cronica (burnout) diminuate sunt beneficii
pentru terapeut cand foloseste AAT in practica terapeutica.
b) Funcţia de Co-terapeut: animalul coterapeut este mai putin
costisitor decat daca lucrezi cu un coterapeut uman.
c) Atingerea: atingerea este foarte importanta. Multi copii nu au
parte de asa ceva în viaţa obişnuită. Adultii au nevoie de atingere de
asemenea. Terapeutii sunt sfătuiţi sa nu isi atinga clientii datorate
problemelor etice si legale. Animalele permit clientului sa atinga si sa fie
atinse in conditii de siguranta. Dr. Brook sugereaza ca animalele domestice

76
pun la dispozitie ceva de importanta ancestrală: stimuli tactili (Golin si
Walsh, 1994).
d) Corectitudine: Corectitudinea este una din cele mai importante
aspecte in terapie. Animalele nu intreaba si nu evalueaza indivizii, chiar par
sa-i asculte si sa-i inteleaga; acesta ar fi unul dintre caracteristicile cele mai
de pret al animalelor, semănând foarte mult cu tipul de relatie terapeutica
ideala (Serpell).
Locatii sau instituţii unde Terapia prin intermediul animalelor
(AAT) poate fi aplicată / utilizată.
 Clinica privata în care pacienţii sunt trataţi in ambulatoriu ;
 Pacienţi internaţi si centre rezidenţiale ;
 Spitale ;
 Scoli ;
 Ospicii ;
 Centre de recuperare si tabere ;
 Situaţii si locaţii de criză ;
 Închisori şi adăposturi ;
 Adăposturi de animale ;

Avantajele utilizării animalelor în Terapia AAT


a) Depresie: Clienţilor diagnosticaţi cu depresie li se pot introduce in
procesul terapeutic si animalele de companie. Pentru acestia relatia unica cu
un animal de companie poate fi un prim pas necesar in drumul spre
recuperare (Whitaker, 1994). Aceasta terapie s-a dovedit a avea rezultate de
succes in tratarea depresiei (McCulloch).

77
b) Singuratate: singuratatea poate fi alinata prin terapia intermediata
de animale (Connor si Miller, 2000). Eliminand stresul singuratatii si
intensificand interactiunea cu animalele si oamenii, clientii beneficiaza din
punct de vedere emotional si motivational (Janssen, 1998). Animalele de
companie pot fi sursa confortului prin reducerea sentimentelor de
singuratate din timpul schimbarilor cu un nivel de stres ridicat, cum ar fi
divortul sau doliu (Sable, 1995).
c) Anxietate si stres: acestea pot fi scăzute atunci când pacienţii
observa, ating si au grija de animale (Connor & Miller, 2000).
d) Tulburarea de stres post-traumatica: aceşti pacienţi sunt
refractari in general la terapie si au tendinta de a se izola de societate. Totusi
AAT poate avea efecte benefice in cazul acestui tip de pacienti.
e ) Abuz si neglijenta: aceasta grupa de pacienti inteleg si
relationeaza foarte usor cu animale abuzate, ranite sau batute.
f) Tulburare de atasament: evolutia benefica in cazul acestui tip de
tulburare poate fi posibila si prin intermediul AAT. Animalele de companie
pot contura un amestec de nevoi emotionale, cateodata fiind substitute ale
absentei unui atasament fata de o persoana, iar in alte situatii extinzand aria
relatiilor si contactelor sociale.
Atasamentul fata de un animal de companie reprezinta un substitut
ce asigura individului apropierea, atingerea si sansa de a se simti util (Sable,
1995).
g) Increderea in sine si autovalorizarea: reglajul psihologic ce stă la
baza relatiei dintre om si animalul de companie isi are radacinile in trei
principii fundamentale: toţi oamenii simt nevoia sa iubeasca si sa fie iubiti,

78
simt nevoia sa se simta valorizati, iar animalele de companie implinesc
aceste nevoi (Janssen, 1998).
h) Doliu: doliul poate fi alinat sau redus prin utilizarea animalelor.
Sable sugereaza ca aspectul unic al animalelor de companie este
proximitatea lor.
i) Relatii interpersonale: acestea pot fi dezvoltate cu ajutorul
animalelor. Daca se poate stabili o relatie intre copil si animal atunci cu
siguranta se pot pune bazele si unei relatii interumane.
j) Atingerea: prin intermediul ATT, copiii pot invata modalitati
pozitive si negative ale atingerii. Terapeutul poate arata copiilor cand, unde
si cum trebuie mângâiat un câine, de exemplu si cum se poate simti
animalul diferit in functie de modalitatea in care este mângâiat.
k) Tulburari de comportament: aceste tulburări apar la copiii si
adolescentii care au fost abuzati sau neglijaţi. Multi dintre acesti copii s-au
izolat de lume. Anii grei din viata lor aduc un set de tulburări ale învăţării,
tulburări emoţionale şi probleme comportamentale, incat nu se pot implica
in relatii sanatoase cu alti oameni si nu pot functiona normal intr-un setting
social obisnuit.

Specii de animale folosite in AAT


 Cainii: Acestia reprezinta animalele cele mai des folosite in
AAT. Modelul teoretic de baza al cainilor este limbajul
nonverbal cooperant (Dew, 2000).
 Pisici
 Iepuri, Porci de guineea, Animale mici

79
 Caii: Hippoterapia si Terapia intermediata de cai sunt
interventii cu avantaje sociale si recreationale pentru indivizii
cu boli cronice si cu dizabilitati.
 Pesti
 Delfini: sunt foarte eficienţi in terapia persoanelor cu
dizabilitati evolutive, mai ales in cazul copiilor.
 Animale de ferma .

Diagnostic clinic si interventii cu ajutorul AAT


DePrekel si Welsch (2000) au descris in lucrarea lor „Interventii
terapeutice intermediate de animale (bazate pe DSM 4)” peste 14 tulburari
clinice in care este eficienta folosirea AAT. Aceste tulburari sunt: anxietate
generalizata, ADHD, tulburare bipolara, tulburare de personalitate
borderline, tulburari comportamentale, tulburari de alimentatie, sindrom
depresiv major, tulburare de personalitate narcisica, tulburare obsesiv –
compulsiva, tulburare de stres post – traumatic, tulburare reactiva de
atasament, anxietate de separatie, tulburari legate de consumul de substante.
Suportul social
Suportul social oferit de animalele de companie poate functiona in
urmatoarele modalitati:
 Capital de suport social ce s-ar putea adauga la cel deja
existent oferit de oameni .
 Ca un substitut pentru absenta suportului social oferit de
oameni .
 Ca un element de amortizare fata de fluctuatiile in suportul
social oferit de oameni sau a celui nepotrivit .

80
 Animalele de companie pot ajuta in reorganizarea si
restabilirea rutinelor si initiaza contacte sociale intr-un proces
de normalizare naturala .
 Nu exista nici un sentiment de inadecvare in cererea
suportului de la animale .
 Animalele de companie pot fi un „refugiu” fata de solicitarile
interactiunilor sociale, o pauza fata de obligatiile unei
relationari, un spatiu de respiro si exprimare libera .

Exista doua moduri prin care animalele de companie ofera acces la


suportul social:
a) direct, prin intermediul relatiei foarte stranse intre om si
animalul său ;
b) indirect, oferind mijloace prin care înlesnesc
interacţiunile ;

Subiecţii au arătat ca animalele de companie ofera stabilitatea vitala


a activitatilor rutiniere zilnice, reprezentant „un motiv pentru care ma
trezesc in fiecare dimineata” precum si o alinare a sentimentului de
„singuratate”.
Un numar mare de Subiecti a relatat ca imbratisand animalele sau
doar in compania lor au plans, ceea ce a ajutat la eliberarea unor emotii
dureroase. Asa cum unul dintre subiecti relata: „Daca as putea sa vorbesc
despre acest subiect, as vorbi cu fiica mea; daca nu pot vorbi, atunci plang
alaturi de cainele meu”.

81
Specificul utilizării animalelor în cadrul demersului terapeutic
Burgon (2003) a cercetat efectele psihoterapeutice ale unui program
cu cai (de calarie) asupra a 6 femei diagnosticate cu o serie de probleme
psihiatrice. In plus faţă de sedintele de calarie, programul era compus si din
sedinte de ingrijire a calului, de administrare a grajdului si asupra construirii
unei relatii om – cal. Subiectii au aratat o crestere a increderii si a imaginii
de sine, iar aceste achizitii au avut consecinte si in alte domenii ale vietii lor.
Un studiu similar al lui Bizub si colaboratorii, din 2003, a examinat
rezultatele unui program de 10 saptamani destinat adultilor cu dizabilitati
psihice. In acelasi mod programul respectiv a oferit oportunitatea de a
relationa cu caii. Rezultatele au fost asemanatoare primului studiu.
Contactul cu animalele coterapeuti s-a dovedit a alina singuratatea
persoanelor in varsta internate in institutii de tip azil (Banks & Banks, 2002)
si a reduce anxietatea pacientilor in spitale psihiatrice (Baker & Dawson,
1998).
Aceste studii arata ca animalele reprezinta o sursa de suport nu
numai pentru proprietarii lor, ci si din pozitia de coterapeuti ai programelor
de terapie.
Anumite studii sugereaza ca efectele psihologice ale interactiunii cu
un animal nu se rezuma doar la pacienti, ci si la personal. S-a demonstrat
astfel prin studiul lui Barker (2005), scăderea stresului apare si la 5 minute
dupa interactiunea cu un coterapeut caine.
Totodata s-a demonstrat, prin studiul lui Haubenhofer (2005), ca
antrenamentele animalelor pentru a fi coterapeuti nu sunt stresante pentru
acestea.

82
Populatia care beneficiaza cel mai mult de pe urma interactiunii cu
animalele sunt acei oameni ce prezinta deficienţe in capacitatea lor de a
initia interactiuni sociale cu semenii lor.
Cu toate acestea, avantajele contactului cu animalele sub orice forma
depind de individ, de afinitatea pentru animale, daca a avut sau nu un animal
de companie si de nivelul de comfort pe care il simte in prezenta acestora.
De aceea AAT nu este potrivita in orice circumstante. Scopul programelor
terapeutice AAT poate fi atins după identificarea persoanelor celor mai
potrivite pentru succesul terapeutic.

Psihoterapie intermediata de cal. Caracteristici si modalitati


Originile Psihoterapiei intermediata de cai (EFT)
Originile Psihoterapiei intermediate de cai, ca forma de organizare,
sunt relativ recente. Realizarile unei femei – Liz Martel din Danemarca –
din 1950, sunt in general privite ca inceputul centrelor psihoterapeutice de
acest tip in Europa. Liz Martel suferea de poliomelita, mobilitatea acesteia
fiind serios restrictionata. Cu toate acestea a reusit sa depaseasca aceasta
conditie de om dependent de carucior printr-o vointa extraordinara si cu
ajutorul sportului ecvestru. Astfel in 1952 Liz Martel a reusit sa castige
medalia de argint la Marele Premiu de dresaj la Olimpiada de la Helsinki.
Expertii in domeniul medical si cei din mediul ecvestru au observat aceasta
evolutie extraordinara şi, astfel, centrele terapeutice de acest tip s-au
raspandit in intreaga Europa.
Programul EFT (Psihoterapiei intermediate de cai)
Psihoterapia intermediata de cal este un domeniu mereu in
dezvoltare. Combina ajutorul terapeutului cu cel oferit de cal pentru a atinge

83
diferite scopuri terapeutice individuale. Relatia dintre cal si om sustine
dezvoltarea emotionala a individului, familiei sau grupului, ghidarea si
vindecarea acestora (Marion B. Williamson, 1977).
Acest tip de terapie pune in evidenta un efort coroborat al
terapeutului, clientului si calului.
Indivizii care participa la astfel de sedinte invata despre sine si
relatiile cu ceilalti prin insasi relatia lor cu caii, participand la diverse
activitati cu caii si apoi prin analizarea propriilor ganduri, sentimente,
comportamente si pattern-uri. Este o modalitate terapeutica foarte eficienta
in cazul clientilor ce nu dau rezultate la terapiile traditionale.
Caii exprima, cat se poate de natural, instinctele necesare
supravietuirii omului atat fizic, psihologic cat si spiritual. Munca alaturi de
cai ofera oamenilor o cale concreta, exterioara de a-si controla aspectele
care ii ingrijoreaza cel mai mult, cum ar fi de exemplu comportamentele
agresive si sexuale. In momentul in care clientii invata sa stapaneasca un
cal si sa-i canalizeze instinctele, in mod spontan acestia internalizeaza, isi
insusesc procesul. Prin procesul de identificare inconstienta cu caii indivizii
ajung sa inteleaga propriile intincte si valoarea dezvoltarii autocontrolului.
Prin aceasta activitate cu caii indivizii ajung sa aiba o cu totul alta imagine
despre autocontrol.
Calul nu ii este indiferent omului, o reactie pozitiva sau negativa
fiind vizibila in orice situatie. Pentru unii inseamna armonie, relaxare, in
timp ce altii sunt complet impotriva. Indiferent de reactie, pozitiva sau
negativa, este un mod de vindecare prin prezenta sentimentului in sine.
Autodezvoltarea prin intermediul relatiei cu caii se face mai ales prin
descoperirea si controlul automatismelor noastre. Autoanaliza si

84
descoperirea valorii imense a intuitiei si automatismelor este posibilă mai
ales in acest context unde regulile de relationare cu care am fost obisnuiti nu
se aplica.
Calul este doar un ghid al trecerii de la exterior la interior si invers.
Acest mediu ofera in acelasi timp efort, dragoste şi joacă, – o combinaţie
sănătoasă.
Caii pot ajunge in cele mai ascunse „cotloane” ale fiinţei noastre ce
sunt inaccesibile majorităţii umane, ce ne este frică să le accesăm la alţii, dar
mai ales nouă înşine.
Efectul de „Oglindă”
Atunci cand putem sa observam propriul comportament reflectat in
ceilalti il constientizam. Caii ne ofera acest feedback in carne si oase. Ei au
capacitatea de a arata prin atitudinea comportamentala procesele noastre
interioare.
Caii detecteaza in mod involuntar reactiile noastre fizice ce rezulta
din propriile noastre frici si anxietati. Fiecare dintre noi ne manifestam
tensiunile in moduri diferite atunci cand suntem calare.
Caii ne ofera un mediu in care set-urile, reflexele, stereotipurile
noastre pot fi trezite si intensificate. Ne ofera un mod practic si interactiv
prin care ne putem testa instinctele si dezvolta capacitatea de comunicare
intuitiva, de monitorizare si perfectionare a intuitiei.
Calul raspunde simtului interior al omului si nu fatadei. In acest fel
se poate explica diversitatea comportamentala a calului vis-a-vis de
diferitele persoane cu care interactioneaza. Comportamentul unei persoane
fata de cal poate fi deosebit de sugestiv. Statisticile arata ca acei oameni ce
comit acte de extrema cruzime asupra altor oameni au abuzat in trecut si de

85
animale. Acestia percep animalele ca pe niste obiecte. Mai târziu, în viaţă
acest abuz se extinde si la oameni.
Pentru a obtine raspunsul dorit, individul trebuie sa actioneze cu
incredere, aceasta insemnand lipsa conflictului interior si obtinand
cooperarea totala a calului. Cand aceasta cooperare exista canalele de
comunicare sunt deschise. Aceasta nu poate fi obtinuta cu forta sau prin
dominare, nici prin intermediul unei atitudini indiferente sau a lipsei
disciplinei.
Pentru a ne putea folosi instinctele si aptitudinile in mod eficient si
productiv trebuie sa fim in stare sa facem trecerea de la realitate la
imaginatie, de la rationalitate la irationalitate, de la gand la sentiment, de la
stiinta la mister.
Observând cum acţionează puterea resorturilor necontrolate în
interacţiunea cu calul ne aminteste de faptul ca suntem capabili de a ne
reinvia tendinţele adormite şi a ne trezi intuitia printr-un proces de
autocunoastere.
Caii pot trezi in noi sentimente de bucurie si placere, dar in acelasi
timp si sentimente de vulnerabilitate si imperfectiune.
Infruntarea temerilor nu ne schimba si nici nu influenteaza situatiile
de viata la care trebuie sa ne adaptam, dar ne invata sa le facem faţa,
tranzitiile fiind mult mai line.
Caii au acel talent de a extrage, expune si evidenţia defectele
caracteriale ale fiecarui individ. Din aceasta experienta omul castiga
autocunoasterea si posibilitatea de a deveni mai bun.
Aceasta experienta linistitoare, referindu-ma la mersul foarte
echilibrat si constant al calului, ajuta la stabilirea unei stari de calm interior

86
şi fiabilitate caracterizate prin prezenţa undelor alfa la nivelul creierul,
acestea fiind precursorii starilor meditative si hipnotice.
(McCormick&McCormick, 1997).
Cercetatorul Karl Kőnig constată că mişcările calului afectează omul
intr-un mod similar unui instrument muzical: calul dă ritmul, omul -
melodia si impreuna devin o entitate muzicala armonioasa. Acesta este unul
din multiplele secrete ale bucuriei de a calari: împreuna – omul si animalul –
devin muzică, o muzică ce poate fi experimentată. În această stare de
relaxare, plina de pasiune, pierdem acele rezistenţe si devenim mult mai
receptivi la idei si comportamente noi.
Calul este cel care face posibila aceasta comunicare, cu insight-uri si
schimbări. In cai ne oglindim anxietatea si cele mai mari frici, defectele si
calitatile, modul de comunicare si importanta automatismelor şi a intuiţiei.
Suntem doar oameni in prezenta lor – nimic mai mult sau mai putin. Ne
accepta asa cum suntem, chiar si atunci cand semenii nostri nu o fac. Prin
mijloacele de observare specifice descopera omul din spatele măştii.
Animalele ne ofera prietenie si afectiune, ce nu sunt dependente de
capacitatea fizica sau cognitiva a indivizilor (Baum & McCabe, 2003). Cei
care au animale si formeaza cu acestea o legatura puternica, aceasta relatie
poate deveni o metoda de intensificare a forţei fizice si emoţionale.

87
Bibliografie
1. Beck, Alan M. & Katcher, Aaron (1984) „Between Pets and
People” New York: First Perigee Printing
2. Benedik, Linda & Wirth, Veronica (2000) „Yoga for Equestrians. A
New Path for Achieving Union with the Horse” Vermont: Trafalgar
Square Publishing
3. Beniuc, Mihai (1970) „Psihologia animala” Bucuresti: Editura
Stiintifica
4. Burch, Mary R. (2003) „Wanted! Animal Volunteers” New York:
Howell Book House (revised edition)
5. Bucklin, Gincy Self (2003) „What Your Horse Wants You to Know.
What Horses’”Bad”Behavior Means, and How to Correct it”
Indianapolis: Wiley Publishing Inc.
6. Budiansky, Stephen (2000) „The World According to Horses. How
They Run, See and Think” New York: Henry Holt and Company
7. Brannaman, Buck (2001) „The Faraway Horses” Connecticut: The
Lyons Press
8. Burn, Barbara & Rentsch, Gail & Spector, David A. (1998) „The
Whole Horse Catalog” New York: Simon & Schuster Inc.
9. Crossley, Anthony (1992) „Dressage an Introduction” Shrewsbury:
Swan Hill Press
10. Crawford, Jaqueline J. & Pomerinke, Karen A. (2003) „Therapy
Pets: The Animal – Human Healing Partnership” New York: Prometheus
Books
11. Chandler, Cynthia K. (2005) „Animal Assisted Therapy in
Counseling” New York: Routledge Taylor & Francis Group.

88
12. Darwin, Charles (1967) „Expresia emotiilor la om si animale”
Bucuresti: Editura Academiei R.S.R.
13. de Kunffy, Charles (1992) „The Athletic Developement of the
Dressage Horse” New York: Hungry Minds
14. de Kunffy, Charles (2002) „Dressage Principles Illuminated”
Vermont: Trafalgar Square Publishing
15. Fine, Aubrey H. (2006) „Handbook on Animal – Assisted Therapy:
Theoretical Foundation and Guidelines for Practice” San Diego:
Academic Press – Elsevier
16. Girlasu-Dimitriu, Odette (2004) „Empatie in psihoterapie”
Bucuresti: Editura Victor
17. Girlasu-Dimitriu, Odette (2004) „Tehnici psihoterapeutice”
Bucuresti: Editura Victor
18. Griffin, Donald R. „Animal Thinking” New York: Harvard
University Press
19. Holdevici, Irina (1995) „Autosugestie si relaxare” Bucuresti:
Editura Ceres
20. Holdevici, Irina (2005) „Psihologia cognitiv – comportamentala –
managementul stresului pentru un stil de viata optim” Bucuresti:
Editura Stiintelor Medicale
21. Irwin, Chris (2001) „Horses Don’t Lie: What Horses Teach Us
about Our Natural Capacity for Awareness, Confidence, Courage, and
Trust” New York: Marlowe and Company

89
22. Keiser Hassler, Jil (2000) „Beyond the Mirrors: The Study of the
Mental and Spiritual Aspects of Horsemanship” MD: Goals Unlimited
Press
23. Kohanov, Linda (2001) „The Tao of Equus” California: New World
Library
24. Kidd, Jane (1999) „Dressage Essentials” New York: Howell Book
House
25. Melson, Gail F. (2001) „Why the Wild Things Are: Animals in the
Lives of Children” Massachusetts: Harvard University Press
26. McDonnell, Sue (1999) „Understanding Horse Behavior”
Lexington: The Blood – Horse
27. Micklem, William (2003) „Complete Horse Riding Manual” New
York: DK Publishing
28. Minulescu, Mihaela (1996) „Chestionare de personalitate in
evaluarea psihologica” Bucuresti: Garell Publishing House
29. O’Connor, Sally (1990) „Common Sense Dressage” Boonsboro:
Half Halt Press
30.Revista „Dressage Today” (2005 – 2006) S.U.A.: Primedia
31.Roberts, Monty (1999) „The Man Who Listens to Horses” New
York: Ballantine Books
32. Rogers, Lesley J. (1998) „Minds of Their Own. Thinking and
Awareness in Animals” Westview Press
33. Savoie, Jane (1998) „Cross – Train Your Horse. Book One: Simple
Dressage for Every Horse, Every Sport” Vermont: Trafalgar Square
Publishing

90
34.Stroe, Marcus (1997) „Empatie si personalitate” Bucuresti: Editura
Atos
35. Swift, Sally (1985) „Centered Riding” New York: St. Martin’s Press
36. Swift, Sally (2002) „Centered Riding 2” Vermont: Trafalgar Square
Publishing
37. von Rüst McCormick, Adele & McCormick, Marlena Deborah
(1997) „Horse Sense and the Human Heart” Florida: Health
Communications
38. von Dietze, Susanne (1999) „Balance in Movement. The Seat of the
Rider” Vermont: Trafalgar Square Publishing
39. Tanase, Maria (2005) Psihodiagnostic. Note de curs.
40. Webb, Wyatt (2002) „It’s Not about the Horse – It’s about
Overcoming Fear and Self – Doubt” Carlsbad: Hay House, Inc.
41. Walker, Stephen (1983) „Animal Thought” Routledge&K. Paul
42. Williamson, Marion B. (1977) „Applied Horse Psychology”
Houston: Cordovan Corporation
43. Williams, V.D.S. (1973) „Riding” England: EP Publishing Limited
44.http://www.narha.org „Equine Facilitated Mental Health Program”
45. http://www.guidehorse.org „Field Intelligence Testing for Guide
Horse Candidates”
46. http://www.horses-arizona.com Bradley, Malvin „Practical Horse
Psychology” Department of Animal Sciences, University of Missouri –
Columbia
47.http://www.americanhippotherapyassociation.org „Frequently Asked
Questions About Hippotherapy”

91
48. http://www.exn.ca Tamar, Simon (9 sept. 1999) „The brain under
the mane”
49. http://www.horseability.org Equine Therapy
50. http://www.nceft.org The National Center for Equine Facilitated
Therapy

92