APTITUDINI SI TALENT

Referindu-ne într-un articol anterior la personalitatea umanã, precizam cã principalele trãsãturi ale
personalitãþii, care diferenþiazã indivizii între ei, sunt temperamentul, caracterul – care a fãcut obiectul
articolului respectiv, precum si aptitudinile si talentul.
În accepþie generalã, prin aptitudine se înþelege o dispoziþie specialã pentru ceva anume – tehnicã, stiinþã,
muzicã, sport, limbi strãine etc. Psihologia precizeazã cã aptitudinile sunt dispoziþii organice sau funcþionale
prin care oamenii, cu acelasi nivel mental, se departajeazã în realizarea reacþiilor proprii difereitelor domenii
de activitate.
Aptitudinile presupun un factor ereditar (totalitatea predispoziþiilor), un factor de capacitate (câºtigat prin
experienþa vietii) ºi un factor de perfecþionare la care se ajunge prin exerciþiu ºi care vizeazã asimilarea,
coordonarea ºi diferenþierea celorlalþi factori.
În ceea ce priveºte dezvoltarea aptitudinilor, se considerã trei stadii. Primul stadiu este unul de tatonare, de
observare ºi testare a înclinaþiilor copilului de cãtre pãrinþi ºi educatori, la vârste la care încã nu s-a
declanºat totalitatea elementelor înnãscute. Urmeazã stadiul de potenþialitate în care echipamentului nativ i
se adaugã deprinderi câºtigate, învãþate, apoi stadiul de abilitate în care aptitudinile ating maximum de
randament ºi de fineþe psihicã.
Trebuie sã observãm unele lucruri în legãturã cu aceste stadii de dezvoltare. Este greu de stabilit cu precizie
ce datorãm ereditãþii ºi ce datorãm învãþãrii. Se ºtie totuºi cã aptitudinile artistice depind în bunã mãsurã
de predispoziþii, deci de factorul nativ, ereditar, dar ºi aici performanþa se obþine prin antrenament asiduu
– de la uºor la greu ºi la mai greu, prin effort. De asemenea, anumite automatisme, legate de deprinderile
din domeniul tehnicii, de învãþarea limbilor strãine sau de sportul de performanþã, se bazeazã pe unele
predispoziþii. Pentru perfecþionarea aptitudinilor, este bine de ºtiut cã psihismul infantil se dezvoltã dupã
pubertate. Cazurile de precocitate generalã sau specificã unor domenii nu se conformeazã acestei afirmaþii,
constituind excepþii. Oricum, primele posibile semnale privind existenþa unor aptitudini la copiii cu o
dezvoltare normalã trebuie luate în considerare în educarea aptitudinilor, fãrã sã se aºtepte perioada
pubertãþii. La dezvoltarea aptitudinilor contribuie ºi inteligenþa care poate fi definitã ca principala aptitudine
generalã, manifestându-se cu pregnanþã în cazul tinerilor supradotaþi, indiferent de domeniul de
consacrare. Având în vedere descoperirea ºi cultivarea aptitudinilor pentru un domeniu sau altul al ºtiinþei,
al tehnicii sau al artei din perspectiva alegerii de cãtre tineri a viitoarei profesii, nu pot fi neglijate nici alte
aptitudini generale, ce vizeazã mai multe domenii, uneori substituindu-le, alteori constituind liantul dintre
aptitudinile specifice. În aceastã categorie se pot situa, de pildã, aptitudinile manageriale sau aptitudinile
civice cãrora în multe þãri, inclusiv în Canada, li se acordã, în sistemul de învãþãmânt, importanþa cuvenitã.
Talentul presupune o anume dezvoltare a aptitudinilor ºi, adesea, o combinare specificã, nu o sumã, a
acestora, desemnând perfecþiunea, virtuozitatea, charisma în domeniul respectiv de referinþã. De pildã, mai
mulþi oameni au aptitudini pentru muzicã; ei cântã ca amatori, fac parte din formaþii corale sau
instrumentale; unii, însã, devenind muzicieni consacraþi, sunt pasionaþi în cel mai înalt grad pentru arta lor
cu care se contopesc, sunt virtuozi, creeazã în interpretare, afirmându-se ca talente autentice. La fel stau
lucrurile în domeniul artelor plastice; de la îndemânarea de a desena, a picta sau a sculpta, se ajunge,
datoritã talentului, la creaþie, iar creaþia þine seama de manierele impuse de contemporaneitate, nu se
rezumã la zugrãvirea realitãtii sau la imitarea clasicilor, fiindcã lumea obiºnuitã face loc unei lumi compusã
numai din aparenþe legate într-o logicã interioarã, dupã pãrerea lui Andre Lhote (Tratate despre peisaj ºi
figurã).
De o realã însemnãtate este implicarea pãrinþilor, a educatorilor, în dezvoltarea aptitudinilor copiilor. În
general, pãrinþii manifestã bunãvoinþã ºi interes în sprijinirea copiilor sã-ºi dezvolte aptitudinile la vârste
mai mici – perioadele antepreºcolarã, preºcolarã ºi ºcolarã micã. Le oferã jucãrii felurite, observã care dintre
acestea îi atrag mai mult pe copii ºi vin în continuare în întâmpinarea dorinþelor lor. Îi iau pe copii la
spectacole adecvate, la expoziþii, la alte manifestãri culturale ºi sportive, îi înscriu la diferite activitãþi –
învãþarea unui instrument muzical (pian, vioarã etc.), curs de desen ºi picturã, sporturi ca înot, hockey º.a.,
balet, formaþii artistice, ajungând, nu în puþine cazuri, la supraîncãrcarea ºi obosirea copiilor. Pânã la vârsta
pubertãþii, multe jucãrii, jocuri ºi activitãþi diverse vor fi, rând pe rând, abandonate, copiii rãmânând
interesaþi numai de acelea pentru care au o atracþie deosebitã ºi se simt abilitaþi. Unii copii încep sã se
afirme într-unul din domeniile artei. Alþii fac pasiune pentru matematicã, pentru literaturã, limbi strãine sau
tehnicã. Nu întâmplãtor, astfel de înclinaþii se datoreazã acelor educatori de la grãdiniþã ºi din primele clase
elementare care pun mult suflet în exersarea cu copiii a elementelor din domeniile de referinþã, mulþi
pãrinþi sprijinind cu competenþã eforturile ºcolii. Odatã aptitudinile tinerilor descoperite ºi formate, se va
merge, în mod firesc, spre dezvoltarea lor prin mijloacele pe care ºcoala ºi societatea le pun la dispoziþie.
Paradoxal, mulþi dintre pãrinþii care, pânã la vârsta preadolescenþei fãceau considerabile eforturi pentru
descoperirea ºi educarea aptitudinilor copiilor, îºi schimbã aceastã orientare acum, când se contureazã
necesitatea alegerii unei profesii, unui drum în viaþã de cãtre copii, dacã opþiunile acestora, bazate pe
vocaþie, pe autocunoaºtere ºi pe ceea ce au exersat ani la rând, nu corespund cu vederile lor, ale pãrinþilor.
Desigur, pãrinþii aceºtia sunt bine intenþionaþi, Þin seama de nevoile societãþii, de posibilitãþile unei
integrãri mai sigure ºi ale realizãrii unei prospere ºi certe situaþii materiale. Renunþând la propria orientare,
la propriul ideal, tânãrul se va simþi frustrat ºi, chiar dacã-ºi va îndeplini îndatoririle într-o profesie pe care
n-a dorit-o, nu va avea sentimentul realizãrii depline. Societatea are nevoie de valori în orice domeniu, iar
vocaþia îi dã tânãrului încredere ºi siguranþã în ceea ce întreprinde.