Hidrosfera

Din suprafaţa Globului de 510.000.000 km² apa ocupă aproape trei sferturi. Apă se găseşte
peste tot, în scoarţa Pământului până la adâncimea de 20 km, iar în atmosferă sub formă de
vapori de apă, până la 15 km înălţime.

Componentele hidrosferei sunt:

• mările şi oceanele, care deţin cea mai mare parte din volumul hidrosferei, respectiv
97,3%;
• apele curgătoare: pârâurile, râurile şi fluviile;
• apele stătătoare: mlaştinile, bălţile, lacurile;
• apa în stare solidă: zăpada, gheaţa;
• apele subterane, situate în stratele scoarţei pământului;
• apa din atmosferă: vapori de apă.

Apele care se găsesc pe uscat se numesc ape continentale. Toate componentele enumerate
mai sus formează hidrosfera.
O caracteristică a apei este mobilitatea care se datorează energiei solare.

Circuitul apei în natură

Datorită căldurii solare, apa de la suprafaţa mărilor şi oceanelor (mai ales din zona
tropicală) se evaporă ridicându-se în atmosferă sub formă de vapori de apă. în atmosferă
vaporii de apă sunt purtaţi de vânt prin straturi de aer rece, unde are loc procesul de
condensare, vaporii se transformă în picături mici de apă care, unindu-se, formează picături
mari care cad pe uscat, formând ploaia. Fenomenul are loc permanent. Acesta reprezinta
circuitul mic al apei.

Din apa căzută pe uscat, o parte se scurge prin râuri şi fluvii în mări şi oceane, iar o parte
se infiltrează în scoarţa pământului dând naştere la apele subterane.

1. Apele continentale

Se găsesc la suprafaţa continentelor, iar o parte în interiorul scoarţei terestre.

► Apele curgătoare
Iau naştere din apa precipitaţiilor care se scurge pe pantele munţilor, dealurilor şi
podişurilor, care adunându-se formează pâraiele, râurile şi fluviile.
• Pârâul este cea mai mică apă curgătoare cu caracter permanent; se varsă într-un râu.
• Râul este o apă curgătoare în care se varsă mai multe pârâuri şi se varsă de regulă într-un
fluviu, într-un lac sau direct în mări

• Fluviul este cea mai mare apă curgătoare. în el se varsă mai multe râuri (Ex: Fluviul
Dunărea, în care se varsă majoritatea râurilor din România;)
Totalitatea fluviilor şi râurilor de pe Glob formează reţeaua hidrografică a Globului.
Importanţa apelor curgătoare:
• formează delte la vărsare;
• creează forme de relief: câmpii, lunci etc.
• realizează transportul fluvial (ex: Dunărea, Rinul, Tamisa etc).
• marile centre industriale sunt aşezate pe ape, alimentarea cu apă a aşezărilor omeneşti.

► Apele stătătoare
Sunt cantonate în scobiturile scoarţei terestre.
• Mlaştinile.
• Bălţile au luat naştere prin adunarea apei din ploi şi topirea zăpezilor în micile scobituri
ale scoarţei.
• Lacurile sunt întinderi mai mici sau mai mari de apă cantonată în adânciturile scoarţei
terestre şi sunt cele mai importante ape stătătoare.
Răspândirea lacurilor pe Glob depinde de tipurile de climă, formele de relief şi tipul de
rocă.
După modul cum au luat naştere se clasifică în:
- lacuri relicte care au luat naştere din foste mări

- lacuri tectonice, în şanţurile rezultate în urma cutremurelor de pământ

- lacurile de baraj natural au luat naştere prin bararea unui curs de apă, în urma alunecărilor
de teren

- lacurile vulcanice, formate în craterele vulcanilor (ex: L. Sfânta Ana);

- lacurile glaciare s-au născut în scobiturile lăsate prin topirea gheţarilor -L. Bâlea,

- lacurile sărate, formate în masivele de sare, în fostele ocne L. Slănic-Moldova, L. Ocna

Sibiului etc
- lacurile de baraj artificial (lacuri de acumulare) sunt create de om cu scopul producerii
energiei electrice şi alimentării cu apă a aşezărilor umane (Ex: L. Vidraru-Argeş)
• Importanţa economică a lacurilor
Sunt utilizate în: navigaţie (Ex: Porţile de Fier I); irigaţii; pescuit; alimentarea cu apă a
localităţilor; tratarea unor boli (ex: L. Urm, L. Slănic -Moldova, L. Sărat etc); producerea
de energie electrică; turism.

► Apa în stare solidă

Se găseşte la suprafaţa Terrei sub formă de zăpezi permanente şi gheaţă (gheţari).
• Zăpada se formează în păturile înalte ale atmosferei prin îngheţarea picăturilor de apă
datorită temperaturii scăzute sub zero grade. Cade în zonele polare, pe munţii înalţi şi în
zona temperată, iarna.
• Zăpezile permanente nu se topesc. Acest lucru se întâmplă în regiunile polare şi pe munţii
înalţi.
• Gheaţa ia naştere din zăpezile permanente. Ziua fiind mai cald, zăpada de deasupra se
topeşte, apa se infiltrează în stratul de zăpadă care se îndeasă şi noaptea îngheaţă; peste
acest strat cade altă zăpadă, fenomenul se repetă, dând naştere la gheaţă.
• Gheţarii sunt arii de gheaţă ce se găsesc pe munţii înalţi şi în zonele polare.
Uneori gheaţa de la marginea gheţarului se crapă, se desprinde şi pluteşte pe apă sub
numele de aisberg. Gheţarii ocupă o suprafaţă de 16.000.000 km², din care 98,4% sunt
polari. Totodată deţin cea mai mare parte din apa dulce.
Din cauza creşterii cantităţii de dioxid de carbon în atmosferă se produce topirea gheţarilor.

Antarctica (Polul Sud) este cel mai neîmbietor mediu de pe Pământ;

(70% din rezervele de apă dulce ale planetei)

• este singurul teritoriu care nu este încadrat unui stat, având statut de spaţiu protejat
internaţional.
Arctica (Polul Nord) este diferită:
• partea sa continentală este în prelungirea regiunilor cu climat mai puţin extrem şi este
locuită;
• are centrul ocupat de un ocean acoperit de banchiză;
• populaţia s-a refugiat la marginea O. Arctic, unde dezgheţul estival permite pescuitul.
• Groenlanda este ocupată de o calotă glaciară de 1,8 mii. Km², iar o parte, a litoralului său
este locuit.

► Apele subterane

Provin din apa precipitaţiilor care se infiltrează în scoarţa terestră prin rocile permeabile.
Apa de ploaie se infiltrează prin stratele permeabile în pământ şi se opreşte deasupra unui
strat impermeabil.
Stratul cu apă ce se află deasupra unui strat impermeabil se numeşte strat acvifer. Când
stratul acviferse găseşte aproape de suprafaţă dă naştere la apele freatice (în acest strat se
sapă puţuri şi fântâni). Când stratul acvifer este situat la adâncime dă naştere la apele de
adâncime.

Izvorul se formează când apa freatică iese singură la suprafaţă. Unele izvoare au apa rece,
altele au apa caldă. Izvoarele care au temperatura apei peste +20°C se numesc izvoare cu
apă termală (Ex. Băile Felix, Băile 1 Mai, Băile Harghita, Gioagiu Băi etc). Sunt izvoare
care au apa în jur de +100°C, ele ţâşnesc la suprafaţă şi se numesc gheizere (Ex. Pen.
Kamceatca (Rusia), Insula Islanda, Parcul Yellowstone (SUA). Apele care conţin în ele
mai mult de 0,5 grame săruri se numesc izvoare cu apă minerală (ex. Borsec, Bilbor,
Tuşnad, Vatra Dornei etc).

Din cauza presiunii din scoarţă unele ape ţâşnesc la suprafaţă dând naştere la fântânile
arteziene.
Apa izvoarelor este utilizată la alimentarea cu apă potabilă a aşezărilor omeneşti, la tratarea
unor boli (apele termale şi minerale).

2. Apele oceanice

Oceanele. Sunt cele mai mari unităţi hidrografice formate în mari scobituri (geosinclinale)
ale scoarţei Pământului. Sunt patru oceane (Pacific, Atlantic, Indian, Arctic), care formează
Oceanul Planetar.
Mările sunt unităţi hidrografice mai mici ca suprafaţă decât oceanele şi mai puţin adânci.
După aşezarea lor faţă de suprafeţele continentale mările sunt de trei tipuri:
• mările mărginaşe sunt situate la marginea continentelor, se aseamănă cu golfurile a căror
apă intră în uscat. Ex: Marea Nordului, Marea Albă, Marea Kara etc.
• mările continentale sunt situate în interiorul continentelor. Temperatura apei lor este
influenţată de cea de pe uscat. Ex. Marea Neagră, Marea Caspică etc.
• mările mediterane sunt aşezate între două continente.

► Proprietăţi fizico-chimice ale apelor oceanice

• Salinitatea este cantitatea de săruri conţinută în apa oceanică. Oceanul Planetar are o
salinitate de 35%o (un litru de apă marină conţine 35 grame săruri din care 27 g sare de
bucătărie). La Ecuator, unde plouă zilnic, şi la Poli, unde evaporaţia este slabă, salinitatea
este mai mică, ca şi în mările şi oceanele unde se varsă fluvii cu apă dulce. Salinitate mare
se găseşte în apa mărilor şi oceanelor din zonele tropicale, unde evaporaţia este mare din
cauza căldurii (în Marea Roşie 46%o).
• Densitatea apei. Cu cât apa este mai sărată cu atât este mai grea şi mai densă şi cu cât este
mai puţin sărată este mai uşoară şi mai puţin densă (Marea Baltică).
• Culoarea. Apa este incoloră, dar când conţine particule minerale şi organisme capătă
culoare, în funcţie de natura acestora. în clima ecuatorială apele au culoarea albastră, în
clima rece au culoare verzuie. Culoarea mai variază şi în funcţie de salinitate şi de
plancton. Culoarea albastră depinde şi de existenţa cerului senin.
• Transparenţa. în apa oceanică lumina solară pătrunde până la adâncimea de maximum 50
m. De la această adâncime în jos vizibilitatea încetează.
• Temperatura se schimbă cu latitudinea şi cu adâncimea. La suprafaţa apei dintre ecuator
şi tropice temperatura este cuprinsă între 25 şi 30°C, în zona temperată între 8 şi 18°C, iar
în zona polară -2°C. Pe verticală temperatura scade de la suprafaţă spre adâncime.
Oceanul Indian are apa cea mai caldă iar Oceanul Arctic pe cea mai rece. Dintre mări,
Marea Roşie are apele calde, iar Marea Kara şi Marea Albă au apele reci.

►Mişcările apelor oceanice

Apele Oceanului Planetar sunt într-o permanentă mişcare, mai mult la suprafaţă. Cauzele
sunt: vânturile, puterea de atracţie a Lunii şi a Soarelui, cutremurele de pământ, erupţiile
vulcanice, diferenţa de densitate şi salinitate a apei etc.
Valurile sunt ondulări ale apei mărilor şi oceanelor la suprafaţă. După modul de formare,
sunt de două feluri:
• valurile eoliene sunt produse de către vânturi, care exercită asupra apei de la suprafaţa
mărilor şi oceanelor o presiune care pune apa în mişcare, o ondulează şi formează valul.
Cele mai multe valuri pot atinge înălţimi de până la 18 m şi o lungime de până la 1 000 m.
Mărimea depinde de puterea şi durata vântului.
• valurile seismice sunt formate în urma producerii cutremurelor de pământ pe fundul
mărilor sau oceanelor. Se numesc şi tsunami (Japonia, Asia). Se produc rar, dar sunt mari,
pot atinge o înălţime de 30 metri, o viteză de 500-800 km/h şi sunt distrugătoare.
Erodează ţărmurile şi produc distrugerea digurilor şi a cheiurilor din porturi. Pot scufunda
vapoarele.
Mareele sunt mişcări periodice ale apei mărilor şi oceanelor cauzate de forţa de atracţie a
Lunii şi a Soarelui. Datorită forţei de atracţie a celor două planete apa se ridică şi invadează
gura fluviilor şi ţărmurile joase ale continentelor timp de 6 ore, formând fluxul, după care
alte 6 ore se retrage dând naştere la reflux.
In 24 de ore (o zi şi o noapte) se produc două fluxuri şi două refluxuri. Cele mai puternice
maree se produc atunci când Luna şi Soarele atrag apa în aceeaşi parte şi cele mai slabe
când Luna atrage apa într-o direcţie iar Soarele în alta.
înălţimea unui flux este cuprinsă între 4 şi 8 m. In Golful Fundy, pe ţărmul estic al Canadei
înălţimea fluxului a atins 20 m.

Mareele au importanţă economică deosebită:

• înlesnesc navigaţia

• modelează ţărmurile;
• unele ţări folosesc mareele ca sursă de energie -centrale mareeo-motrice (Franţa, Rusia,
Canada, Japonia).
• locuitorii din zonele cu maree se hrănesc cu peşti şi animale marine scoase pe ţărm de
flux.
Curenţii oceanici sunt deplasări ale apei la suprafaţă. în cazul lor apa înaintează dintr-o
parte în alta a oceanului.

După temperatură, curenţii se clasifică în: curenţi calzi şi curenţi reci.

• Curenţii calzi se formează în zona caldă în oceanele: Pacific, Atlantic şi Indian, se
deplasează spre nord sau sud, încălzind clima de pe ţărmuri.
• Curenţii reci se formează în Oceanul Arctic şi coboară spre sud, în Oceanul Atlantic
(Curentul Groenlandei şi Curentul Labradorului) şi în Oceanul Pacific (Curentul Oya
Shivo), răcind clima ţărmurilor pe care le udă.
Importanţa economică a curenţilor oceanici:
• încălzesc clima regiunilor mai reci;
• la întâlnirea curenţilor calzi cu cei reci sunt marile zone de pescuit (Nordul O. Atlantic şi
Nordul O. Pacific);
• favorizează navigaţia;
• au un potenţial energetic mare.

3. Apele din orizontul local

Resursele de apă au fost în atenţia societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri, până în
prezent.
Nu există aşezare umană pe Glob în al cărei orizont să nu se găsească în cantităţi mai mici
sau mai mari resurse de apă, care trebuiesc cunoscute şi evaluate în vederea dezvoltării
unei comunităţi umane.