VII.

BLOCUL COMUNIST, DE LA INSTAURARE LA PRĂBUŞIRE

a. Caracteristici generale
Europa centrală şi răsăriteană, ocupată de Armata roşie, s-a aliniat, în câţiva ani, la modelul
sovietic, cu preţul epurărilor politice şi al represiunii militare (în special în Ungaria şi în Cehoslovacia).
În Albania şi Iugoslavia, partidele comuniste naţionale au jucat un rol major în mişcarea de
Rezistenţă şi în eliberarea teritoriilor lor, şi aceasta fără a recurge la ajutorul „Armatei roşii”. Din
octombrie 1944, când trupele germane s-au retras din Albania, liderul comunist Enver Hodja a preluat
puterea. În Iugoslavia, Tito, şeful partizanilor comunişti, a guvernat iniţial împreună cu reprezentanţii
regelui Petru II, dar în august 1945 aceştia au fost îndepărtaţi: în ianuarie 1946, Iugoslavia a devenit
Republică populară federativă. În iunie 1948, Tito a rupt relaţiile cu URSS, pentru a construi în ţară un
socialism de tip iugoslav, acţiune aspru criticată de Stalin.
În celelalte ţări din Europa centrală, guvernele „fronturilor naţionale” i-au reunit pe membrii
partidelor din mişcarea de Rezistenţă, inclusiv comuniştii. Întreprinderile au fost naţionalizate, iar prin
reformele agrare din 1945 s-a distribuit pământ ţăranilor. Deşi în Polonia, apoi în Ungaria, România şi
Germania de Est regimurile instaurate imediat după încheierea războiului difereau de colectivist
stalinist, comuniştii – susţinuţi de URSS – au obţinut ministerele cheie (de Interne, al Apărării), au
difuzat oamenii lor în armată şi administraţie, au fuzionat cu partidele socialiste şi au reuşit să elimine
celelalte partide (prin strategia „salamului”). În acest mod Bulgaria, Polonia şi România au devenit, în
1947 şi 1948, „democraţii populare”, URSS-ului.
În ţările cu o oarecare tradiţie democratică, sovietizarea a fost mai lentă şi mai superficială. De
exemplu, în Cehoslovacia, a fost nevoie de „lovitura de la Praga” (o manifestaţie de forţă organizată, în
februarie 1948, de miliţiile muncitoreşti), pentru ca preşedintele Beneš să accepte formarea unui
cabinet comunist condus de Gottwald. În Ungaria, numai după demisia preşedintelui Tildy, din iulie
1948, a reuşit să preia puterea comunistul Rakosi. În fine, cazul Germaniei a fost cel mai complex,
pentru că ea devenise miza „Războiului rece”. După formarea „trizonei” occidentale, în iunie 1948,
după crearea apoi a RFG, în mai 1949, comuniştii au creat un stat est-german, Republica Democrată
Germană, la 7 octombrie 1949.
Pentru a răspunde politicii de „stăvilire” a comunismului lansată de preşedintele Truman, în
martie 1947, URSS a „întărit” coeziunea democraţiilor populare, constrângându-le să refuze „planul
Marshall”. La 27 septembrie 1947, la Conferinţa de la Szklarska Poreba (Polonia) la care s-au reunit
reprezentanţii partidelor comuniste din Europa, raportul sovieticului Jdanov a subliniat necesitatea de a
unifica strategia „lagărului socialist” împotriva imperialismului american. În acest scop a fost creat
„Biroul de informare comunistă” (Kominform), organism de legătură însărcinat să transmită
dispoziţiile de la Moscova. Ulterior a luat fiinţă „Consiliul de Ajutor Economic Reciproc” (CAER), la
25 ianuarie 1949, care concretiza dominaţia economică sovietică asupra ţărilor comuniste din Europa
de Est. Tratatul de la Varşovia, semnat la 14 mai 1955, ca răspuns la NATO, avea să ratifice alianţa
militară a lagărului socialist.

b. Satelizarea şi contestarea (1949-1968)

Începând din anul 1949, modelul stalinist s-a impus rapid în Europa de Est, şi aceasta în ciuda
tradiţiilor şi intereselor naţionale. Naţionalizarea industriei şi colectivizarea pământului, planificarea
economică prin planurile cincinale, primatul industriei grele au fost copiate după tipul sovietic de
dezvoltare. Alinierea s-a produs la fel de spectaculos pe plan politic: noile Constituţii, adoptate din
1948 până în 1952, reproduceau fidel Constituţia sovietică din 1936. S-a decretat domnia partidului
unic, care controla întreaga societate şi mergea până la a elimina proprii militanţi ostili URSS; epurarea
a afectat 40% din comunişti în Ungaria sau în Cehoslovacia, iar conducătorii comunişti „naţionalişti”
(adică cei care susţineau independenţa faţă de Moscova) au făcut obiectul unor ample procese politice,
ca de pildă Rajk în Ungaria şi Kostovîn Bulgaria (1949), Gomulka în Polonia (1951) şi Slanski în
Ceholsovacia (acesta din urmă căzând victimă antisemitismului staliniştilor)-(1952). Tot astfel,
demnitarii Bisericii au fost supuşi la violente persecuţii. De asemenea, minorităţile naţionale - ungurii
din România, slovacii din Cehoslovacia – au fost îndeaproape supravegheaţi.
În martie 1953, moartea lui Stalin şi incertitudinile legate de succesorul său au zdruncinat
întregul lagăr socialist. Începând din luna iunie 1953, RDG şi Cehoslovacia au fost zguduite de o serie
de manifestaţii populare, rapid reprimate de tancurile sovietice din Berlinul de Est, şi de forţele
guvernamentale de la Praga. În Polonia, muncitorii s-au ridicat pentru a protesta împotriva micşorării
salariilor în iunie 1956, armata a reprimat revolta, cu preţul a peste cincizeci de morţi. Totuşi, procesul
de destalinizare avea să se încheie la 21 octombrie 1956 prin revenirea la putere a reformatorului
Gomulka. El a lansat aşa-numitul „comunism naţional”, care redistribuia ţăranilor pământul
colectivizat şi încerca să reducă efectele negative ale planificării. Începând cu anul 1970, succesorul
său, Gierek, a favorizat industria bunurilor de consum, chiar dacă sistemul politic şi social a rămas
neschimbat.
În Ungaria, studenţii de la Budapesta au manifestat, iar moderatul Imre Nagy a fost chemat să
formeze noul guvern ungar; ca urmare directă, el a decretat imediat libertatea presei, desfiinţarea
sistemului partidului unic, şi mai ales neutralitatea Ungariei, care s-a şi retras din Tratatul de la
Varşovia. Din nefericire, la 1 noiembrie, tancurile sovietice au invadat Ungaria, iar rezistenţa ungară -
eroică – s-a dovedit a fi zadarnică; la 13 noiembrie, revolta a fost înăbuşită, iar bilanţul său a înregistrat
şi moartea a câteva zeci de persoane. Imre Nagy, cel care dorise să instaureze un „socialism, cu faţă
umană", a fost executat în 1958. Un an mai târziu, Janos Kadar, şeful unui contra-guvern favorabil
URSS, avea să declanşeze represiunea. Ulterior, prin reformele sale economice, sectorul privat a fost
reabilitat, preţurile au devenit mai flexibile, iar deschiderea spre economiile occidentale au supranumit
sistemul kadarist „socialismul gulaşului”.
Chiar şi în aceste condiţii, în ciuda represiunii, destabilizarea blocului comunist a favorizat
emergenţa diversităţii naţionale, unele ţări afirmându-şi independenţa politică. Detaşată din ce în ce
mai mut de URSS, Albania s-a aliniat Chinei, cu preţul punerii sale la „stâlpul infamiei” de către
reprezentanţii blocului comunist european (în 1961); de altfel, în septembrie 1968, ea s-a retras din
Tratatul de la Varşovia.
La rândul său, Iugoslavia a reluat relaţiile cu URSS (în mai 1955), dar cu condiţia ca Moscova
să admită „pluralitatea căilor socialiste”, potrivit intenţiilor lui Tito de a construi în ţara sa un socialism
original şi descentralizat, bazat – începând din 1950 – pe autogestiune (ex. fabricile erau gestionate de
muncitori şi nu de stat şi de birocraţi. În România, Nicolae Ceauşescu, conducătorul Partidului
comunist din 1965, şi-a manifestat independenţa deschizând porţile ţării spre comerţul occidental - în
special spre RFG –primindu-l la Bucureşti, în 1969, pe preşedintele american Nixon.

c. Marele îngheţ (1968-1980)

În Cehoslovacia, procesul de liberalizare iniţiat după recesiunea economică din anii 1963-1964
a permis reformatorului Alexandre Dubcek să vină, în ianuarie 1968, la conducerea Partidului comunist
şi să-şi lanseze programul intitulat „calea cehoslovacă spre socialism”. Dar desfiinţarea cenzurii şi
agitaţia din mediile intelectuale şi studenţeşti în favoarea noilor reforme nu au fost tolerate de
Moscova; în noaptea de 20 spre 21 august 1968, 500 000 de soldaţi reprezentând „Tratatul de la
Varşovia” au invadat Cehoslovacia, marcând momentul „normalizării”. Într-un climat de decepţie
generalizată, studentul Jan Palach s-a autoincendiat, în semn de protest, la 16 ianuarie 1969. Dubcek a
fost înlocuit, în aprilie 1969, cu stalinistul Gustav Husak, care a procedat la o epurare generală a
Partidului.
Acest proces de „normalizare” s-a extins şi la alte ţări, în numele doctrinei „dreptului de
intervenţie în ţările surori”, elaborată de Leonid Brejnev, prim-secretar al Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice. Normalizarea s-a tradus, în special, prin consolidarea, în 1969, a Tratatului de la
Varşovia, şi mai ales prin redactarea de noi Constituţii în care se sublinia „unitatea lagărului socialist”
(Cehoslovacia, 1968; Bulgaria, 1971; Ungaria, 1972; RDG,1974; Polonia, 1977).
Anii 1970 au scos la iveală gravele carente ale economiilor socialiste, paralizate de
colectivism şi birocraţie. Polonia, Bulgaria, România nu au reuşit să atingă obiectivele planificării,
improvizând programe de alimentaţie raţională pentru a evita foametea. Chiar şi Ungaria asista
neputincioasă la scăderea procentului ei de dezvoltare de la 6%, în 1970, la 1,4%, în 1980. Pe acest
fond de sărăcie, aspiraţia spre schimbare devenise generală, atât pe plan politic, cât şi pe plan
economic. „Gerontocraţiile” aflate la putere încercau să reprime atitudinea critică, fără a putea
împiedica, definitiv, apariţia mişcări contestatare. În Polonia, de exemplu, în urma grevelor
muncitoreşti din porturile de la Marea Baltică a luat fiinţă KOR (Comitetul de ajutorare a muncitorilor
care au fost victime ale represiunii din septembrie 1976). În Cehoslovacia, Vaclav Havel şi prietenii săi
au publicat, în ianuarie 1977, un manifest intitulat Carta 77, prin care cereau ca puterea să respecte
drepturile omului. Şi în România, manifestaţiile din vara anului 1975 şi greva minerilor din 1977 au
fost reprimate cu duritate de Ceauşescu.
Acestea erau doar începuturile marilor transformări de mai târziu. Falimentul economic va fi
cel care va zdruncina aceste regimuri totalitare şi birocratice, făcându-le să se prăbuşească.

II. EUROPA DE EST (DUPĂ 1980)

Procesul de liberalizare, declanşat în Polonia de revolta sindicatului „Solidaritatea”,a fost
încurajat şi accelerat, începând din 1985, de Gorbaciov. Totuşi, căderea regimurilor staliniste, spontană
şi rapidă în ţările Europei centrale, s-a dovedit mult mai lentă şi dificilă în Europa balcanică.
1. Modelul polonez
Criza poloneză a fost considerată „revelatorul răului general care a pus stăpânire pe ţările din
Europa de Est”. Începând din 1975, Polonia a intrat într-o perioadă de lipsuri. Odată cu luna iulie 1980,
o nouă creştere a preţului cărnii a provocat o amplă manifestaţie a lucrătorilor de la şantierele navale
din Gdansk (fostul Danzig); revolta a cuprins toate porturile navale de la Baltica şi centrele miniere din
Silezia. Comitetul muncitoresc, condus de Lech Walesa, a cerut recunoaşterea sindicatelor libere,
independente de Partidul comunist, iar „Acordul de la Gdansk”, semnat la 31 august, le-a dat satisfacţie
muncitorilor. De altfel, aceasta a fost considerată drept „concesie istorică în lumea comunistă”. La 18
septembrie 1980, sindicatele rezultate în urma grevei s-au reunit într-o mişcare numită Solidanosc
(Solidaritate), prezidată de Walesa şi sustinută de Biserica poloneză. Represiunea Compromisul făcut la
Gdansk l-a costat scaunul pe Gierek, care a fost înlocuit în fruntea ,Partidului comunist, în aceeaşi lună,
cu Stanislaw Kania. La râdul său, Kania a democratizat Partidul, făcând ca pentru prima dată, într-o
ţară din Europa de Est, Comitetul central şi Biroul politic să fie alese prin vot direct şi secret de
Congresul partidului. Nu era, însă, de ajuns pentru a împiedica radicalizarea şi dezvoltarea
spectaculoasă a Solidarităţii (care avea peste l0 milioane de aderenţi). În octombrie 1981, Moscova a
cerut înlocuirea lui Kania cu Jaruzelski, cel care, la 13 decembrie 1981, a decretat legea marţială. În
câteva zile, au fost arestaţi câteva mii de militanţi ai Solidarităţii. Chiar şi aşa, Solidaritatea a reuşit să
se reconstituie în clandestinitate, şi să organizeze o adevărată cultură a rezistenţei. Sprijinul moral al
papei polonez Ioan-Paul II şi acordarea, în 1983, a premiului Nobel pentru pace lui Lech Walesa a
obligat puterea să facă concesii. Sub presiunea grevelor din 1988, Jaruzelski a acceptat pluripartitismul
şi, în iunie 1989, s-au organizat alegeri legislative: rezultatul lor a fost un adevărat triumf pentru
Solidaritatea. În noiembrie 1990, Lech Walesa a devenit preşedinte al Republicii, confruntându-se cu o
situaţie economică dezastruoasă (în condiţiile în care, în 1990 inflaţia a înregistrat un procent de
240%). La alegerile legislative din octombrie 1991, polonezii s-au abţinut în masă, exprimându-şi în
felul acesta dezamăgirea.
 2. Perestroika şi căderea blocului comunist
Începând cu anul 1985, iniţiativele reformatoare venite din URSS-ul condus de Mihail
Gorbaciov au avut efectul rostogolirii unui bulgăre de zăpadă. În Ungaria, criza economică din 1987 a
accelerat liberalizarea începută încă din anii 1960: revoluţionarii din 1956 au fost reabilitaţi, s-au
recunoscut partidele din opoziţie şi s-a deschis frontiera cu Austria. În mai 1988, Kadar a renunţat la
puterea deţinută de 32 de ani, iar în iunie 1989, la conducerea ţării a venit Imre Pozsgay, şeful
principalului partid de opoziţie, Forumul democratic. La alegerile din martie-aprilie 1990, partidul
comunist (camuflat sub numele de „Partidul socialist ungar”) a pierdut fără drept de apel, în timp ce
Forumul democratic şi-a adjudecat jumătate le din locurile din parlament, puterea revenind unei coaliţii
de centru-dreapta, condusă de Jozsef Antall.
În noiembrie 1988, la douăzeci de ani după „primăvara de la Praga”, simbolul rezistenţei
cehoslovace împotriva comunismului stalinist, dramaturgul Vaclav Havel, a fost eliberat. La scurt timp,
el va înfiinţa Forumul civic, care a strâns mii de opozanţi, provenind, în special, din mediile studenţeşti
şi intelectuale. Manifestaţiile şi greva generală din toamna anului 198, i-a obligat pe deputaţii comunişti
să-l cheme pe Dubcek pentru a-l instala la preşedinţia parlamentului (28 decembrie 1989), apoi să-l
declare pe Vaclav Havel preşedintele noii Republici (29 decembrie). Alegerile libere din iunie 1990 au
acordat majoritate absolută în parlament Forumului civic. „Revoluţia de catifea” s-a desfăşurat într-o
atmosferă de euforie, fără vărsare de sânge.
Alte „democraţii populare” s-au distins prin neîncrederea lor faţă de Perestroika. RDG a
interzis majoritatea publicaţiilor sovietice şi a întărit mijloacele de acţiune ale poliţiei sale politice
(Stasi) împotriva reformatorilor. Cu toate acestea, la iniţiativa Neues Forum, partid al opozanţilor
regimului, manifestările de protest s-au înmulţit, şi sub presiunea directă a lui Gorbaciov, venit în
Berlinul de Est, comuniştii au renunţat la putere. La 9 noiembrie 1989 au fost deschise frontierele între
cele două Germanii, marcându-se momentul căderii zidului Berlinului. La 3 octombrie 1990 s-a
proclamat reunificarea celor două Germanii.
În ceea ce-i priveşte pe conducătorii bulgari şi albanezi, după ce, în anii '60, aceştia au urmat
modelul chinez, după moartea lui Mao Zedong, în 1976, au redevenit aliaţii docili ai URSS. În
Bulgaria, Petar Mladenov, care îl înlocuise pe bătrânul stalinist Jivkov la conducerea Partidului
comunist (noiembrie 1989), a încercat să implice ţara într-un proces de restructurare calchiat după
modelul sovietic, fără a-şi pune problema înlocuirii sistemului comunist. Regrupând principalele
partide de opoziţie, Uniunea Forţelor Democratice a câştigat alegerile din octombrie 1991, în
defavoarea Partidului comunist (rebotezat „Partid socialist”), iar Jelev, liderul Uniunii, a fost chemat să
formeze noul guvern.
În Albania, Ramiz Alia, şeful statului din 1985, a încercat unele vagi reforme, dar presiunea
populară şi exodul masiv spre Italia au condus, de fapt, la adevăratele schimbări. Greva generală din
vara anului 1991 a adus la putere o coaliţie a unităţii naţionale, în cadrul căreia Partidul comunist
(rebotezat „Partid socialist”), sprijinit de electoratul rural, şi-a păstrat locul. Alegerile din martie 1992
au dat câştig de cauză Partidului Democratic A1banez (PDA), partid al opoziţiei liberale care a obţinut
două treimi din voturi. În aprilie 1992, Ramiz Alia a fost înlocuit în fruntea statului de Sali Berisha,
lider al PDA.
Reticentă la reforme a fost şi România condusă de Ceauşescu, fidelă tradiţiei sale de
independenţă faţă de Moscova, dar supusă cultului conducătorului. Atotputernica poliţie politică
(Securitatea) a reprimat toate revoltele muncitorilor, mai ales pe cea din Braşov, din octombrie 1987.
Ulterior, acţiunile din Timişoara, apoi cele din ţară au condus la executarea soţilor Ceauşescu. Puterea a
revenit unui comitet prezidat de Ion Iliescu, al cărui partid, Frontul Salvării Naţionale, a triumfat la
alegerile din mai 1990.
 3. Dificila tranziţie spre capitalism
Anii imediat următori căderii blocului comunist au confruntat fostele democraţii populare cu
problemele tranziţiei economice spre sistemul capitalist. În ciuda ajutoarelor acordate de statele
occidentale, întreaga Europă de Est a traversat o perioadă dificilă, marcată de inflaţie, sărăcie şi şomaj.
Introducerea economiei de piaţă nu a adus creşterile de producţie aşteptate, din cauza inerţiei
sistemului, a ritmului lent al privatizării, a lipsei infrastructurilor şi a prăbuşirii pieţei sovietice,
principala piaţă de export pentru ţările est europene. În plus, politicile fiscale şi monetare foarte
restrictive, aplicate pentru a frâna inflaţia ce a urmat liberalizării preturilor, au contribuit la scăderea
accentuată a producţiei. Recesiunea a afectat ţările cele mai dezvoltate din regiune, Ungaria (-8%
creştere în 1991), Polonia (-9%) şi Cehoslovacia (-16%). În ţările Europei balcanice, situaţia a fost şi
mai dificilă, mai ales în Albania, unde rata şomajului a atins 50% în 1991.
Din 1995, însă, s-a înregistrat o categorică relansare, atât în ţările balcanice (+7% în România,
+6% în Serbia în 1995), cât şi în ţările Europei centrale (7% În Polonia, +5% în Cehia), în ciuda
inflaţiei galopante (+30% în Ungaria, +33% în Bulgaria în 1995) şi a enormei datorii externă.
Progresele economice au adus Ungaria, în 1996, în OCDE, iar Polonia şi Republica Cehă au cerut
admiterea în Uniunea Europeană.
Din nefericire, dificultăţile tranziţiei economice au favorizat reafirmarea şi exacerbarea
tensiunilor naţionaliste. Cehii şi slovacii au rezolvat problema paşnic: la începutul anului 1993, ei au
constituit două Republici federative, suverane, dar asociate, în special pe tărâm economic şi comercial.
În schimb, Iugoslavia a căzut victimă războiului civil. Dispariţia lui Tito în 1980 a dezvăluit tendinţele
separatiste pe care puternica sa personalitate a reuşit să le ţină în frâu. Lipsită de un lider cu mână forte,
federaţia (şase republici şi două regiuni autonome) a fost condamnată să se dizolve. La 25 iunie 1991,
Slovenia şi Croaţia s-au declarat independente, iar albanezii din Kosovo şi-au cerut autonomia. În
martie 1992, Bosnia-Herţegovina - denumită mica Iugoslavie, datorită caracterului său etnic foarte
eterogen – şi-a cerut independenţa în cadrul unui referendum. Păstrându-şi ambiţiile hegemonice
asupra fostei Iugoslavii, Serbia a declanşat războiul împotriva musulmanilor bosniaci, sub pretext că
apără minoritatea sârbă din Bosnia. În câteva săptămâni, armata sârbă a cucerit două treimi din
teritoriul bosniac, ameninţând capitala Sarajevo, devenită ulterior simbolul însângerat al acestui
conflict etnic. Acordul de pace încheiat la Dayton (Ohio) în noiembrie şi semnat la Paris în decembrie
1995, a ratificat împărţirea Bosniei-Herţegovina între Federaţia croato-musulmană (49% din teritoriu)
şi Republica sârbă Bosnia (51%).