Epifania 13 Si Coperta

EPIFANIA
MĂRTURISIREA ŞI PROPOVĂDUIREA
LUI HRISTOS ASTĂZI
D eschidem Cuvântul Epifaniei numărul treisprezece,

apelând la textul Sfintei Scripturi al Evanghelistului Ioan, care
în Epistola întâi sobornicească, la capitolul I versetele 6 – 7
spune:”Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în
întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm
întru lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele
lui Iisus Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat”, şi se
continuă în capitolul II cu porunca:”Să ne iubim unii pe alţii”,
căci ”antihriştii sunt mulţi”.
Evanghelistul Matei în capitolul VI din Evanghelia sa, accentuând taina luminii ca
vedere, lumină proprie fiecărui om, spune:”De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi
luminat”(v.22), iar “de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat”. Şi continuă: “Dacă
lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu atât mai mult!” Deci, există lumina fizică,
a ochiului trupesc, pe care o deţine orice muritor de pe pământ, numai dacă nu îi este
amputată vederea. Cu această lumină îi priveşte pe semeni, urăşte şi iubeşte deopotrivă, se
poartă cu indiferenţă sau atenţie, există ochi tânguiţi, înlăcrimaţi sau întraripaţi de idealul
spiritual, ochi răi sau duşmănoşi, ochi nemiloşi şi plini de părere de sine, ochi ascunşi,
indiferenţi şi impasibili dar şi ochi generoşi, calzi, binevoitori.
Există apoi lumina minţii, lumina cunoştinţei, prin care descoperim taina raţională a
lucrurilor, raţiunea de a fi a existenţei, raţionalitatea lumii materiale şi spirituale. Această
lumină ne îndreaptă spre lumina dumnezeiască. Cele două lumini - fizică şi a minţii - se
întrepătrund, ca lumini create.
Al treilea fel de lumină este lumina pe care a primit-o Adam în rai, când s-a făcut părtaş
luminii dumnezeieşti, necreate şi veşnice. Este lumina zilei a opta, de care ne vom învrednici
în Împărăţia cea veşnică dar pe care o pregustăm înainte de moarte, pe temeiul pascal al
restaurării, al învierii.
Pentru a umbla în lumină trebuie să simţim Lumina dumnezeiască, Lumina ipostatică
supremă a Cuvântului întrupat, Lumină ce ne dezvăluie Chipul plenar al Dumnezeului Celui
Viu, devenit Om în Persoana lui Hristos. Numai acea Lumină binevoitoare, caldă, a bucuriei
harice, a împărtăşirii de dragostea Sa, ne situează în Adevăr şi în ea umblăm întru Adevăr.
Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 1

EPIFANIA
Evidenţierea Adevărului ţine de împărtăşirea Jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, care ne

eliberează de tot păcatul.
Evangheliştii Ioan şi Matei condiţionează prezenţa luminii dumnezeieşti de împărtăşirea
dragostei unuia pentru celălalt. Avem lumină atât cât avem dragoste, restul este întuneric, care
ne împresoară şi ne dezumanizează ca fraţi întreolaltă. “Dumnezeu este iubire, şi cel ce
rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” ( I Ioan 4,10 ). Iubirea nu
are nicio tangenţă cu întunericul. Pentru a ne salva de dramele existenţiale ale timpului nostru
trebuie să ne întoarcem de la întuneric la lumină, de la dispreţul şi lipsa de iubire a semenului,
la dragostea pentru el. Dar mai întâi să pătrundem în dragostea Lui, în Lumina Lui
dumnezeiască Treimică şi deofiinţă, să ne apropiem de Tainele lui Hristos din Biserica Sa , în
rugăciune şi smerenie, Biserică întemeiată prin Sângele vărsat pe Cruce şi proslăvirea prin
Înviere.
Pe Tabor ucenicii nu au văzut Fiinţa lui Dumnezeu, ci “energia necreată a Dumnezeului
Treimic sau slava Dumnezeirii, în firea omenească a Cuvântului”(Arhim.Hierotheos Vlachos,
Predici la marile sărbători, Ed. Cartea ortodoxă, 2004, p.130).
Sfântul Apostol Pavel le spune corintenilor să păstreze strălucirea ”cunoştinţei slavei lui
Dumnezeu” în vasele de lut pieritoare şi fragile, cum sunt trupurile, căci ele păstrează comoara
valoroasă a sufletului. Numai astfel străluceşte lumina din întuneric prin “strălucirea slavei lui
Dumnezeu întru faţa lui Hristos Iisus.” Purtând în trupurile noastre mersul spre moarte al lui
Iisus, prin credinţă şi prin înmulţirea harului, vom fi părtaşi învierii spre slava lui Dumnezeu
(Apostolul Duminicii a 15- după Rusalii, 2 Corinteni 4, 6-15).
Ortodoxia trăieşte integral iubirea pentru Dumnezeu şi semeni. De aceea trebuie să-i
înveţe pe fiii săi ce înseamnă adevărata cunoaştere, trăire şi mărturisire a Adevărului; să-şi
asume Crucea trăirii lui Hristos şi a propovăduirii învăţăturii de credinţă, oamenilor de astăzi.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne îndeamnă să stăm cu tărie şi bărbăţie împotriva a toată
necredinţa, să <surpăm, cum spune Scriptura, gândurile şi toată trufia ce se ridică împotriva
cunoştinţei de Dumnezeu> II Corinteni 10,4 ( Scrieri,1990,p.274 ) şi să nu cădem din Adevărul
revelat cuprins în Sfânta Scriptură şi în hotărârile dogmatice ale Sfinţilor Părinţi. Numai astfel
ne înnoim duhovniceşte şi adâncim chipul personal de relaţie cu Dumnezeu în Biserică.
Părintele Dumitru Stăniloae spune că ”ereziile s-au născut ca nişte socotinţe probabile
care aduc minţii care le dă atenţie o fluiditate sau o pornire de trecere de la o părere la alta,
lipsite de orice siguranţă. Ereziile nu mai au niciun adevăr sigur. După ele nu mai e sigur dacă
Dumnezeu e Dumnezeu cu adevărat şi lumea aceasta schimbătoare e creată cu adevărat, sau
nu este ea însăşi dumnezeu în fluiditatea şi relativitatea ei, în care nimic nu e ferm şi sigur”
(Nota 585, la Sfăntul Maxim Mărturisitorul ).
Sfântul Grigore de Nyssa s-a luptat cu ereziarhul Eunomie, episcop de Cyzic, apărând
Adevărul Bisericii şi al Crezului Niceean, printr-o „magistrală demonstraţie de forţă a raţiunii
2 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010
EPIFANIA
teologice înduhovnicite”, apărând ”unitatea experienţei duhovniceşti din sânul Bisericii

apostolice” (Mihail Neamţu, Studiu introductiv la <Împotriva lui Eunomie>, Polirom, 2010,
p.54). Episcopii neoarieni Aetiu şi Eunomie, asemenea părintelui ereziei Arie, loveau în
Dumnezeirea Fiului şi Taina apofatică a „necuprinderii” Fiinţei lui Dumnezeu, Taina întrupării
lui Hristos, mesianitatea şi mântuirea prin “Domnul şi Dumnezeul nostru” ( Ioan 20, 28 ).
Neoarianismul pătrunde virulent în istorie şi în cultură şi sapă la temelia Bisericii. Adevărul
trebuie mai mult ca oricând apărat şi propovăduit prin armele duhovniceşti ale slujirii şi
împreună trăirii în interiorul Bisericii.
Persoana veşnic vie a lui Hristos nu se supune timpurilor actuale, nu se “negociază” în
tranzacţiile financiare mondiale şi naţionale. Cine crede că în lumea afacerilor şi în perimetrul
civilizaţiilor şi religiilor globaliste încape Hristos şi Biserica Sa, se înşală amarnic. Templele
luciferice şi toate eresurile care izvorăsc din schismă şi reformă lovesc în inima Bisericii. Ceea
ce constituie pentru timpul actual este tocmai urgenţa “dezlipiriii” de toate acestea şi “alipirea”
de Biserica cea nepătată, nedivizată şi unică a lui Hristos Cel Viu şi Evanghelic, care
străluceşte prin sângele martirilor şi al sfinţilor mucenici. Ce s-ar fi întâmplat cu Biserica lui
Hristos, dacă tăceau Sfinţii Părinţi, dacă făceau jocurile perfide ale mai marilor timpului lor?
Rezistenţa în faţa răufăcătorilor ţine de solidaritatea tuturor forţelor în plan duhovnicesc, pentru
apărarea Bisericii.
Revenim la cuvântul de la început. Lumina dumnezeiască străluceşte în inimile care
iubesc şi se luptă să alunge întunericul necunoştinţei de Dumnezeu pentru a avea părtăşie cu
El. “Întru lumina Ta vom vedea lumina” şi “Lumina lui Hristos luminează tuturor”, acea lumină
neînserată, lumina pascală, a zilei a opta!
Să iubim Ortodoxia şi pe fiii ei în lumina harului Duhului Sfânt şi să simţim prezenţa lui
Dumnezeu, minunat întru sfinţii Săi, la prea frumoasele şi înmiresmatele sărbători de toamnă,
când cinstim pe Cuvioasa Maica noastră Parascheva, cu Sfintele Moaşte în Catedrala
Mitropolitană din Iaşi, pe Sfăntul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sfântul Dumitru cel Nou, Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil, Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina şi celelalte sărbători şi praznice
duminicale, încununate de Praznicul Împărătesc al Intrării Maicii Domnului în Biserică, alături
de rugăciunile pentru cei adormiţi.
Îmbrăcându-ne în nevoinţa duhovnicească, ne vom învrednici de lumina necreată şi
veşnică şi de dragostea lui Dumnezeu! Amin.
Preot Dr. Nicolae Nicolescu

EPIFANIA
 Sămânţa patristică 
Sfântul Grigorie Palama :DESPRE FECIOARA MARIA
Fecioara la mijloc între Dumnezeu şi om
şi Împărăteasă a creaţiei
F iindcǎ dupǎ ce a sǎdit la început orice fel de
lucruri care cad sub simţiri şi care au simţuri, pentru cǎ
nimic din cele de pe pǎmânt nu era un receptacul al minţii /
inteligenţei , Dumnezeu l-a plǎmǎdit pe om ca receptacul al
minţii / inteligenţei. Apoi, iarǎşi, pentru cǎ, deşi neamul
omenesc a sporit, nimeni din el nu s-a gǎsit fiind aşa cum
trebuia un receptacul al lui Dumnezeu „prin Care şi pentru
Care sunt toate”, ca sǎ vorbim împreunǎ cu Apostolul
[Pavel; Co8,6;Col1,6;Rm11,36]’ a fǎcut-o mai apoi cum a
binevoit pe aceastǎ Pururea – Fecioarǎ ca palat al Lui
Însuşi, ca sǎ spun aşa, fiindcǎ pentru culmea curǎţiei ei, Ea
s-a arǎtat un receptacul al plinǎtǎţii Dumnezeirii în chip trupesc [cf.Col.2,9] , şi nu numai un
receptacul, ci - o, ce minuni neobişnuite!- şi nǎscǎtoare şi fǎcǎtoare a unei înrudiri
dumnezeieşti pentru toţi oamenii dinaintea Ei şi de dupǎ Ea.
Douǎ neamuri au fost alese din orice veac de cǎtre Dumnezeu, în mijlocul cǎrora
Nǎscǎtoarea de Dumnezeu a stat mai înaltǎ, strǎlucitǎ, ca o statuie a oricǎrui bine, icoanǎ
însufleţitǎ a oricǎrei virtuţi, vatrǎ şi convergenţǎ a harurilor dumnezeieşti şi omeneşti şi, ca sǎ
spun aşa, rivalitatea de cel mai mare folos comun a cerului şi a pǎmântului şi a celor de
dincolo de ele. Fiindcǎ, pe de o parte, Ea este obârşia preadumnezeiascǎ a Israelului dupǎ
duh, adicǎ a plinǎtǎţii care poartǎ numele lui Hristos [ a creştinǎtǎţii ], ca una care s-a fǎcut
cauzǎ a Celui mai presus de cauzǎ şi prin El a ridicat de la pǎmânt neamul omenesc şi i-a
fǎcut pe toţi cereşti arǎtându-i în duh în loc de trup şi fǎcându-i copii ai lui Dumnezeu; iar, pe
de altǎ parte, pe strǎmoşii ei din Israel dupǎ trup, din care Ea a odrǎslit, i-a ridicat la o atât de
mare faimǎ, încât din pricina Ei sunt auziţi numindu-se pǎrinţi ai lui Dumnezeu. Sau, mai bine,
EPIFANIA
ca sǎ spun ceva încǎ şi mai cuvenit demnitǎţii Miresei Fecioarǎ, Ea n-a mijlocit doar între
neamuri alese, ci stând între Dumnezeu şi neamul omenesc, pe Dumnezeu L-a fǎcut fiu al
omului, iar pe oameni i-a fǎcut fii ai lui Dumnezeu. Cǎci numai Ea s-a arǎtat mai presus de
orice fire Mamǎ a lui Dumnezeu din fire şi prin nespusa naştere a devenit Împǎrǎteasǎ a
întregii fǎpturi din lume şi de dincolo de lume, cǎci prin Cel fǎcut din Ea s-au fǎcut toate şi fǎrǎ
El nu s-a fǎcut nimic din ce s-a fǎcut [In1,3].
Cum a ajuns Fecioara Împărăteasă a toate

Iar simboluri ale împǎrǎţiei Ei nu sunt confecţionarea de diademe, inaccesibile pentru
cei mulţi, pietre preţioase, culori, veşminte speciale şi o podoabǎ împǎrǎteascǎ deosebitǎ de
cele ce vin de jos şi nǎscocitǎ de cei ce nu pot sǎ se ridice de la cele pǎmânteşti şi cǎrora
hainele le împǎrǎţesc sufletele, ci haruri de nespus şi de neînţeles, nişte puteri şi lucrǎri mai
presus chiar de podoabele lor cereşti: apelative şi mesaje dumnezeieşti care preschimbǎ în
ceva mai bun legile firii, o venire a Duhului dumnezeiesc, o umbrire a puterii Celui Preaînalt, o
coincidenţǎ mai presus de fire a zǎmislirii şi fecioriei, o golire [kenosis] a lui Dumnezeu
Cuvântul, sarcina unei Copile Pururea- fecioare, o minune între minuni, o slobozire din pântec
a unui Prunc şi o naştere care nu ştie de bǎrbat şi care n-a dezlegat , ci a pǎzit neatinse
simbolurile fecioriei.
Cine ar putea sǎ nu pǎtrundǎ în adânc, ci sǎ se plece spre cele cu adevǎrat de
nepǎtruns şi sǎ ajungǎ la porţile din afarǎ ale sǎlaşului în care S-a sǎlǎşluit Cel ce locuieşte
mai presus de tot ce este, Împǎratul cerurilor, Domnul Domniilor, Cel ridicat prin tǎrie mai
presus de toate? Ce cuvânt s-ar putea apropia chiar puţin de aceastǎ demnitate şi, lǎsând cele
privitoare la ea, sǎ povesteascǎ cele din jurul ei, şi anume cele de dinaintea şi de dupǎ
negrǎita ei naştere? Cine ar putea spune dǎruirea de sus a hranei ei negrǎite, cǎlǎuzirea din
cer a [magilor] celor veniţi sǎ i se închine de departe, doxologia fǎcutǎ de o mulţime de îngeri
şi care a unit cele cereşti cu pǎmântul şi le-a adus spre supunere faţǎ de aceastǎ Împǎrǎteasǎ
a toatǎ lumea? Dar chiar şi înainte de toate acestea şi din pricina lor preziceri ale unor profeţi
insuflaţi de Dumnezeu, faceri de minuni care aratǎ dinainte prin enigme marea minune ce
avea sǎ vinǎ, aşezǎminte ale Duhului care prefigurau în chip felurit adevǎrul ce avea sǎ fie,
schimbǎrile unor neamuri şi lucruri care conduceau spre ţelul acestei taine noi, fǎgǎduinţa
fǎcutǎ de Dumnezeu lui Ioachim şi Anei şi dusǎ la capǎt cǎ vor naşte la bǎtrâneţe un copil, ei
care erau sterpi din tinereţe, fǎgǎduinţǎ fǎcutǎ lui Dumnezeu de acest minunat cuplu cǎ vor da
înapoi copilul dat Celui ce li L-a dat; iar apoi, în conformitate cu acea într-adevǎr potrivitǎ şi
foarte dreaptǎ fǎgǎduinţǎ, urcarea la templul dumnezeiesc împreunǎ cu acea [copila] fǎgǎduitǎ
şi intrarea excepţionalǎ a acestei Împǎrǎtese mai presus de lume în însǎşi Sfânta Sfintelor,în
spaţiul rezervat numai pentru Dumnezeu, de unde numai vorbea El arhiereilor care intrau aici

EPIFANIA
o datǎ pe an [Iş 30,10;Lv16,2-34;Evr.9,7], şi unde Fecioara-Mamǎ de trei ani a intrat şi a

rǎmas pentru noi. De aceea şi prǎznuim noi astǎzi vǎzând premiul de comun folos al fermitǎţii
ei fǎrǎ rival: pogorârea mai presus de fire a lui Dumnezeu pe pǎmânt prin Ea şi preaslǎvita
noastrǎ urcare prin El la cer. Cǎci petrecând Copila lui Dumnezeu acolo, în sanctuarul cel de
nepǎtruns, a pus în inima Ei urcuşuri înalte [cf. Ps 83,6] care ajung cu adevǎrat pânǎ la ceruri
şi-L trag de acolo pânǎ la noi pe Stǎpânul ceresc. Acolo, potrivit cu ce stǎ scris, toatǎ „slava
fiicei impǎratului e dinǎuntru”[Ps 44,15] şi, întrucât Ea se distingea de toţi oamenii prin
negrǎitele frumuseţi ale curǎţiei, Fǎcǎtorul fǎpturii a ales sǎ-şi facǎ din Ea ca dintr-un aur
strǎlucitor o icoanǎ conaturalǎ Lui şi, fǎcându-Se om- o, nespusa Ta iubire de oameni,
Stǎpâne! - sǎ armonizeze plǎsmuirea Sa cu demnitatea Lui, a Celui care a plǎsmuit-o.
Vedeţi împletirea cununilor fecioreşti? Vedeţi folosul comun al acestei înveşmântǎri în
purpurǎ? Cǎci Fecioara n-a ajuns Împǎrǎteasǎ a toate printr-o stǎpânire fǎcându-şi inferiori ei
pe cei ce sunt de aceeaşi cinstire cu ea din fire, fiindcǎ afarǎ de nume nu şi-a atribuit ei înseşi
nimic superior şi pe cei de o seminţie cu ea şi i-a fǎcut supuşi potrivit aşezǎmintelor
pǎmânteşti, care îngǎduie deosebirea în înǎlţime de cei ce zac jos, nu de cei ce stau drept. Ci
pe toţi cei aflaţi sub Ea i-a ridicat prin Ea şi, arǎtându-l pe cel ce ascultǎ ceresc în loc de
pǎmântesc şi, împǎrtǎşindu-se astfel de o demnitate superioarǎ şi de o putere mai înaltǎ şi de
alegerea din ceruri,a fost pusǎ Împǎrǎteasǎ preaînaltǎ a celor înalte şi preafericitǎ a neamului
fericit, scânteind de peste tot, atât din trup cât şi din suflet, cu pâlpâiri de luminǎ foarte
strǎlucitoare şi foarte dumnezeieşti.
Cǎci aşa cum vrând Dumnezeu sǎ înalţe o icoanǎ a tot frumosul şi sǎ arate îngerilor şi
oamenilor în chip limpede puterea Lui privitoare la acestea, a fǎcut sǎ existe şi o lume comunǎ
a celor vǎzute şi nevǎzute,sau mai bine zis a arǎtat un amestec comun al tuturor harurilor
dumnezeieşti şi omeneşti şi o frumuseţe mai înaltǎ care împodobeşte amândouǎ lumile, tot
aşa şi pe Aceasta a fǎcut-o cu adevǎrat atotfrumoasǎ concentrând toate cele prin care a
împodobit toate , divizându-le, arǎtându-le un model excepţional al puterii creatoare care-L
distinge doar pe El şi care se cuvine cu adevǎrat Mamei Luminii.
Fecioara, sfeşnic al Luminii dumnezeieşti

Fiindcǎ, aşa cum atunci când la început a pus ca stǎpân al zilei luminǎtorul cel mare
[soarele], mai întâi a fǎcut lumina absolut împrǎştiatǎ, şi abia apoi discul soarelui care o
primeşte, tot aşa şi acum pe Nǎscǎtoarea Lui Pururea-Fecioarǎ a arǎtat-o prin virtute sfeşnic
al întregii lumini dumnezeişti şi negrǎite, întrucât mai înainte binele era împrǎştiat în toţi, dupǎ
care în Ea s-a concentrat asupra Ei în chip mai presus de minte şi de cuvânt orice formǎ de
virtute şi încǎ Ea le depǎşeşte. Prin urmare, câte erau de ajuns tuturor celor foarte buni din
orice veac, cǎrora le fuseserǎ acordate ca sǎ fie foarte buni, şi câte toţi, îngeri şi oameni, le

EPIFANIA
primiserǎ ca haruri de la Dumnezeu în parte, pe toate acestea adunându-le şi deşǎvârsindu-le

Ea singurǎ, şi oferindu-le cât nu se spune, revarsǎ din belşug harul şi spre cei ce o cinstesc,
dǎruindu-le şi faptul de a tinde spre Ea, care e discul unor atât de mari haruri, şi adǎugând din
bunǎtate şi cele mai bune. Prin urmare, Ea nu se va opri niciodatǎ din aceastǎ dispoziţie
milostivǎ faţǎ de toţi oamenii, nici din aceastǎ pornire folositoare şi îmbelşugatǎ contribuţie
pentru noi.
Ci, dacǎ priveşte cineva spre o asemenea concentrare şi dǎruire a tot binele, va spune
negreşit cǎ în virtute şi în cei ce vieţuiesc potrivit virtuţii Fecioara e ceea ce e soarele în lumina
sensibilǎ şi în cei ce vieţuiesc sub el, şi cǎ lucrul petrecut cu aceasta la început e o schiţǎ
preliminarǎ şi un model al lucrurilor negrǎite sǎvârşite pentru Ea ulterior. Iar dacǎ îşi mutǎ
cineva ochiul gândului spre Soarele care a rǎsǎrit în chip excepţional din Ea oamenilor şi Care
are şi supra-are prin fire toate cele dǎruite Ei prin har, numaidecât Fecioara va apǎrea ca un
cer care are moştenirea tuturor celor bune cu atât mai strǎlucitǎ în chip dumnezeiesc decât cei
ce au primit har sub cer şi deasupra lui, cu cât cerul e mai mare decât soarele, dar soarele e
mai strǎlucitor decât cerul. Ce cuvânt va putea zugrǎvi, Maicǎ a lui Dumnezeu, Fecioarǎ,
frumuseţea Ta cu scânteieri dumnezeieşti? Cǎci cele ale
Tale nu pot fi definite în idei şi cuvinte, fiindcǎ toate întrec
şi în minte şi cuvânt. Le putem cânta în imne fiindcǎ Tu
primeşti cu iubire de oameni acest lucru. Cǎci tu eşti loc al
tuturor harurilor, plinǎtate a oricǎrui fel de lucru frumos şi
bun, tablou însufleţit al oricǎrei virtuţi şi de toate darurile
duhului sǎu, mai bine zis, ca Una ce singurǎ dintre toţi te-ai
învrednicit de toate darurile duhului sau, mai bine zis, ca
Una ce singurǎ ai avut în chip uimitor în mǎruntaiele tale
pe Cel drept pentru care sunt toate comorile şi ai fost
cortul Lui uimitor, drept pentru care din pruncie pânǎ într-
atât ai purtat de grijǎ de El, încât sǎ te primeascǎ în chip
strǎin sǎ locuieşti din fragedǎ pruncie în cortul Lui, arǎtând
încǎ de atunci din astfel de lucruri atât de uimitoare cǎ eşti
o vatrǎ neclintitǎ a harurilor Lui.
De cinstiri atât de mai mari decât cele obişnuite la oameni te-ai învrednicit întru toate,
încât ai avut şi o naştere uimitoare, precum şi o purtare încǎ şi mai uimitoare, iar lucrul în chip
covârşitor cel mai uimitor a fost acela cǎ ai nǎscut fǎrǎ sǎ cunoşti bǎrbat, precum şi acela cǎ la
naşterea ta ai fost împodobitǎ cu acele fǎgǎduinţe de la Dumnezeu şi de la oamenii, adicǎ de
la cei care te-au nǎscut –fiindcǎ aceştia fǎcând bine te-au fǎgǎduit la rândul lor pe tine cea
fǎgǎduitǎ Celui de la Care primiserǎ fǎgǎduinţa- şi cǎ prin fǎgaduinţele mai presus de lume

EPIFANIA
fǎcute la vremea lor te-ai împodobit pe tine şi a împodobit lumea întreagǎ. Cǎci dupǎ puţin
timp ţi-a fost fǎgǎduit Însuşi Cel de la Care şi pentru Care s-a fǎcut o asemenea făgăduinţǎ, ca
făgăduinţele făcute din veac de Dumnezeu pentru tine prietenilor Lui şi marilor lor vedenii sǎ
fie nişte arǎtǎri tainice ca nişte idei negrǎite; fiindcǎ singurǎ Tu ai desǎvârşit vederile tuturor,
depǎşind firea comunǎ tuturor prin contactul cu Dumnezeu nu numai prin naşterea ta negrǎitǎ,
ci şi prin comuniunea prealabilǎ cu El în tot binele prin curǎţia Ta culminantǎ.
Se cuvenea deci ca Aceea care avea sǎ-L nascǎ pe Cel mai frumos decât fiii oamenilor
[Ps44,3] sǎ fie Ea Însǎşi fǎrǎ rival pentru toţi întru toate şi sǎ se îmbrace încǎ de copilǎ într-o
frumuseţe minunatǎ, care sǎ-i fie în mod riguros potrivitǎ, ca şi din asemǎnarea arǎtatǎ în
aceasta întru toate Acela sǎ poatǎ fi recunoscut copil al unei Copile Pururea-fecioare şi orice
ochi care vede sǎ vesteascǎ obârşia dupǎ trup a Celui fǎrǎ tatǎ. Cǎci cum şi ce sens are în
general ca acela care numai cu cuvântul a alcǎtuit universul şi l-a împodobit cu multe feluri de
frumuseţi sǎ nu împǎrtǎşeascǎ întru totul puterea fǎcǎtoare de frumos, de care ştia cǎ se va
împǎrtǎşi puţin mai târziu El Însuşi, celei prin care El Însuşi avea sǎ aibǎ acest lucru dupǎ fire?
De aceea, deci, Cel ce împodobeşte crinii ţarinii mai frumos decât veşmântul împǎrǎtesc al lui
Solomon [Sol6,28], a împodobit-o El Însuşi în chip suprafiresc pe fecioara de la care Şi-a avut
veşmântul de om, fǎcând-o sǎ atragǎ privirile tuturor ca Una care este sǎlaş dumnezeiesc al
tuturor celor frumoase şi bune atât împreunǎ, cât şi fiecare în parte , şi care Singurǎ între toţi
oamenii din veac s-a arǎtat nelipsitǎ de nimic în nici o privinţǎ, ci s-a distins foarte mult de toţi
întru toate pe cât se deosebeşte cerul de pǎmânt, cum ni se aratǎ şi nouǎ care stǎm departe
de Ea ca unii ce se uitǎ la stele şi privim ţintǎ spre cele ale ei.
Cǎci , chiar dacǎ se spune cǎ de aceea a fost adus la existenţǎ de Dumnezeu neamul
oamenilor ca, simţind cerul, pǎmântul şi toate cele din ele ca nişte lucruri supuse simţurilor şi
strǎbǎtând cu mintea prin acestea spre frumuseţile celor nevǎzute sǎ laude pe Dumnezeu
Ziditorul comun a toate [cf. Rm 1,20], totuşi Cea lǎudatǎ de noi acum n-ar putea spune cineva
cǎ a fost fǎcutǎ pentru aceasta decât ca sǎ-i convingǎ pe cei ce se uitǎ la Ea sǎ urce printr-o
minune spre Creatorul, încât prin multele şi feluritele Ei frumuseţi Ea s-a arǎtat pe pǎmânt ca o
minune a minunilor şi a întrecut prin strǎlucire luminǎtorii şi minţile cereşti. Şi pe drept cuvânt,
cǎci dacǎ toatǎ slava fiicei împǎratului vine dinǎuntru [Ps 44,14], cele din afara şi din jurul ei
nu sunt în dezacord, ci în chip potrivit în deplin de acord şi prietene cu cele dinǎuntru.
Frumuseţea Fecioarei vine dinlăuntrul ei

Dacǎ vei fi cu luare-aminte, vei înţelege cǎ şi gândul profetului [David] tinde spre acest
lucru; fiindcǎ n-a spus cǎ toatǎ slava fiicei împǎratului „este înǎuntru”,ci „ vine dinǎuntru”,
revǎrsându-se dinǎuntru ca o luminǎ, indicând tuturor celor ce vǎd bunǎcuviinţa încuiatǎ în
interior de o nepǎtimire culminantǎ şi arǎtând cǎ sufletul feciorelnic e cu adevǎrat preafrumos.

EPIFANIA
Cǎci dacǎ Iosif cel cuminte e numit pe drept cuvânt preafrumos [Fe39,6], cum nu va fi ea
foarte vrednicǎ de acest apelativ preacurat? Cum nu se va deosebi Ea de acela în frumuseţea
desǎvârşitǎ pe cât se deosebeşte de cuminţenie, şi încǎ o feciorie care rivalizeazǎ cu cele
netrupeşti, sau mai bine zis cât se deosebeşte de cuminţenie toatǎ virtutea şi harul care
locuiesc într-un suflet împreunǎ cu preacurata feciorie? Astfel lui Iosif nu i se potriveşte întru
toate acest nume sau poate el se numeşte preafrumos numai la trup, dar Aceea are şi sufletul
ca eponim al oricǎrui bine şi-l poartǎ cu adevǎrat preafrumos şi locuind într-un trup preacurat,
cǎci pentru cei care vǎd ca şi noi, el se aratǎ dinafarǎ, dar pentru duhul strǎvǎzǎtor al profeţiei
e cunoscut dinǎuntru.
În loc de studii, Fecioara e închinată la Templu

ca tron însufleţit al lui Dumnezeu
Având ea astfel darurile dumnezeişti şi cele câte sunt daruri ale firii din însǎşi pântecele
matern, ca sǎ spun aşa, n-am cunoscut ca ea sǎ fi introdus în sine, studiind cu învǎţǎturi, o
altǎ fire dobânditǎ- cǎci aşa cred cǎ trebuie numite deprinderile câştigate din învǎţǎturǎ- ci
arǎtându-şi mintea conducǎtoare supusǎ întru toate lui Dumnezeu şi lǎsând dupǎ putere
îndrumǎrile oamenilor şi aşa primind din belşug înţelepciunea de sus, la vârsta la care pǎrinţii
îşi pun sub pedagogi copiii, care nu vor asta din pricina copilǎriei lor, şi îi predau grǎmǎticilor
sǎ înveţe literele, Ea a fost închinatǎ lui Dumnezeu în sanctuarul sfânt ca într-un dumnezeiesc
palat, şi era acolo ca un tron împǎrǎtesc însufleţit, mai presus decât orice lucru pedestru, gǎtit
întreg cu virtuţi cuvenite unui astfel de Împǎrat care şade pe el.
Relaţia tainică între Fecioară şi Templu

Cǎci întrucât nu se cǎdea ca aceastǎ cǎmarǎ de nuntǎ însufleţitǎ a Atotîmpǎratului sǎ
se afle în ochii tuturor, cum dǎ mǎrturie şi Scriptura, care spune cǎ Dumnezeu locuieşte într-o
luminǎ neapropiatǎ [I Tim 6,16], adicǎ nevǎzutǎ; aşadar pentru cǎ nu se cuvenea sǎ aibǎ o
purtare a vieţii vǎzutǎ cortul în care S-a sǎlǎşluit pe pǎmânt Cel preaînalt, de aceea Sfânta
Sfintelor, sǎlaşul Numelui dumnezeiesc, cum spune David [Ps 73,7], a fost doritǎ încǎ din
pruncie ca loc de petrecere de Fecioara-Mamǎ.
Cǎci unde era mai cuviincios sǎ locuiascǎ Cea care e adevǎrata Sfântǎ a Sfintelor? Unde
altundeva era mai bine sǎ fie înfiptă Cea care e cortul adevǎrat al lui Dumnezeu? Cum nu se
cuvenea ca Ea, adevǎratul cort [al lui Dumnezeu], sǎ fie pusǎ peste cortul prefigurǎrii?
Ea care e un cort în care s-a sǎlǎşluit Cel care şade peste tot ce este, adevǎratul Împǎrat,
Stǎpânul împǎraţilor, Care a îmbrǎcat minunata şi multicolora mantie de purpurǎ ţesutǎ cu
firea creatǎ şi necreatǎ; un cort care strǎluceşte nu cu lucirile metalelor, ci e plin de haruri

EPIFANIA
cuvântǎtoare; un cort care nu conţine în el prefigurǎri ale unor realitǎţi netrupeşti sau
începuturile unor prefigurǎri trupeşti, ci care poartǎ în sine scânteierile suprafireşti şi nespuse
ale curǎţiei minţii, voinţa deiformǎ, strǎlucirea plǎcutǎ lui Dumnezeu a fecioriei, lucirile
graţioase şi cuviincioase ale tuturor celor bune şi, ca sǎ spun scurt, care e adevǎratul loc al lui
Dumnezeu Care conţine toate.
Vǎzând mai înainte despre Ea cǎ va fi un loc însufleţit al lui Dumnezeu, a ridicat Moise
cortul acela şi pentru Ea a pregǎtit acele locuri sacre şi de
nepǎtruns şi, aflând de la Dumnezeu cele ce vor fi cu Ea, le-
a învrednicit de apelative covârşitor de înalte , arǎtând
dinainte tuturor prin faptǎ şi cuvânt demnitatea Ei schimbatǎ
şi care covârşeşte toate încǎ de la primii peri ai capului, cum
se spune. Dar dumnezeiasca Pruncǎ Fecioarǎ n-a avut de la
început acest loc foarte cuvenit pentru Ea doar prin modul Ei
de comportare, fiindcǎ i se hǎrǎzise o demnitate mai presus
de cea a unui cort, aşa cum i-a depǎşit pe toţi prin
demnitatea purtǎrii, ci pus înainte şi un semn clar al foarte
marii taine ce avea sǎ fie cu Ea. Fiindcǎ primind în chip
uimitor spre petrecere pentru nu puţini ani locul hǎrǎzit doar
lui Dumnezeu şi care fusese consacrat spre petrecere Lui şi
de unde vorbea cu Moise şi Aaron şi cu cei care de dupǎ ei
se apropiau de el având aceeaşi demnitate la mari intervale
de timp, şi unde se credea cǎ locuieşte neîncetat şi între acele convorbiri, acestă Copilǎ a lui
Dumnezeu a arǎtat tuturor celor ce au minte şi a vestit dinainte cǎ avea sǎ fie negreşit o vatrǎ
adevǎratǎ şi o petrecere a lui Dumnezeu , un altar de ispǎşire al aceluia incomparabil mai bun
şi o vistierie cuvenitǎ a vârfului culminant al tainelor Duhului.
Viaţa ascunsă a Fecioarei în Sfânta Sfintelor –

apologie tăcută a vieţii isihaste
Pe lângǎ cele zise, Ea oferea şi tǎcând o apologie demnǎ de remarcat a faptului cǎ nu
în chip neverosimil a ales viaţa isihastǎ şi fǎrǎ comuniune cu toţi. Cǎci dacǎ aceastǎ Sfântǎ a
Sfintelor era nevǎzutǎ aproape de ochii tuturor şi era încuiatǎ de toţi oamenii cu tot felul de
ziduri despǎrţitoare şi catapetesme întinse de jur-împrejur şi cu pânze şi acoperǎminte la uşǎ,
care nu se deschideau nimǎnui dintre toţi decât celui ce era arhiereu dupǎ Lege, dar chiar şi
lui atunci când intra o datǎ pe an aici şi-L fǎcea milostiv pe Dumnezeu aducând ispǎşire pentru
el însuşi şi pentru toţi cei dinafarǎ, cum oare atunci masa desfǎtǎrii îngerilor, ogorul Plantei
pururi înflorite sau mai bine zis veşnice, altarul comun al ispǎşirii întregului neam al oamenilor,

EPIFANIA
unde potrivit Apostolului [Evr 6,20; 7,26] a intrat odatǎ în veacuri Arhiereul nostru cu obârşie
dumnezeiascǎ şi singurul cuvenit nouǎ, şi în care L-a împǎcat şi L-a unit în chip neîmpǎrţit pe
Dumnezeu cu oamenii, cum oare acest vas feciorelnic sǎ nu fi fost pǎzit în sanctuarul
nepǎtruns ducând aici o viaţǎ nevǎzutǎ pentru toţi oamenii?
Iar dacǎ potrivit Apostolului [Evr 11,38] lumea nu era vrednicǎ de sfinţii Vechiului
Testament, cum ar fi fost acesta vrednicǎ de Ea, care e mai înaltǎ şi decât sfinţii din cer?
Înţelege deci şi din aceasta cât de mare era superioritatea Fecioarei. Cǎci acelora care fugeau
de petrecerea împreunǎ cu oamenii , li s-au dat drept loc de petrecere munţii, pustiile şi
crǎpǎturile pǎmântului [Evr 11,38], dar Acesteia i s-a dat Sfânta Sfintelor, unde Preacurata a
fost lǎsatǎ sǎ intre înainte sǎ fi ajuns la vârsta copiilor, deşi aşa cum va arǎta în continuare
cuvântul nostru, arǎtase cǎ era mai înţeleaptǎ decât cei ajunşi la vârsta înţelepciunii.
Rod al rugăciunii, Fecioara e închinată Celui ce a dat-o prin rugăciune

Cǎci fiind datǎ de Dumnezeu şi lui Dumnezeu încǎ înainte de naşterea Ei - şi cum ar fi
putut sǎ nu fie aşa, cea care fusese predestinatǎ înainte de veacuri sǎ fie locuinţǎ a
Fǎcǎtorului veacurilor?-, datǎ fiind deci lui Dumnezeu şi fiind rod al rugǎciunii şi cererii unor
drepţi -o, aripile acelei rugǎciuni!, o, îndrǎznire pe care a aflat-o la Domnul!, ca inimile acelea
atât de neprihǎnite încât sǎ înalţe o rugǎciune care a dus la Ea şi a câştigat lucruri atât de
mari!-, fiind deci Fecioara rod al unei asemenea rugǎciuni, a fost adusǎ la rândul ei de cei ce
au nǎscut-o ca o închinare iubitǎ Celui ce o dǎduse prin rugǎciune - o, alesǎ pereche de vite!,
o, jug ales care a lucrat şi a adus lui Dumnezeu în dar o vieţuire mai iubitǎ decât cerul!-, a fost
adusǎ, aşadar, ca un vlǎstar preasfânt dintr-o rǎdǎcinǎ sfântǎ, vlǎstar care prin mǎreţia
demnitǎţii ajunge de la pǎmânt la cer, vlǎstar care nu dupǎ mult timp avea sǎ dea din el floarea
mai înainte de veci şi neveştejitǎ, vlǎstar care avea sǎ odrǎsleascǎ pe Cel prin al Cǎrui cuvânt
doar odrǎslise totǎ firea şi cele mai presus de ea; acest vlǎstar a fost adus aşadar ca sǎ fie
sǎdit- sǎ vinǎ David strǎlucind de bucurie cu chitara şi sǎ spunǎ cântând melodios!- ca un
mǎslin roditor în casa lui Dumnezeu [Ps 51,8], ca un pom care sǎ punǎ capǎt tainelor lui
Dumnezeu şi sǎ aducǎ roadǎ în chip negrǎit lângǎ izvoarele apelor [Ps 1,3] Duhului.
Fecioara e adusǎ la Templu la doar trei ani

Dar Mama lui Dumnezeu a fost adusǎ de cei ce o nǎscuserǎ lui Dumnezeu nu fatǎ, nu
copilǎ, cǎci era nu puţin departe de acestea, ci având abia trei ani şi fiind abia de ieri sau
alaltǎieri înţǎrcatǎ şi depǎrtatǎ de alǎptare şi de sân. Dar chiar şi la aceastǎ vârstǎ Ea a arǎtat
lucrul cuvenit celor ce ştiu sǎ judece fǎrǎ greş, cǎci s-a arǎtat înaintând cu o veselie negrǎitǎ.
Iar când s-a apropiat de porţile sanctuarului şi tinere de neam bun îmbrǎcate cum se cuvine

EPIFANIA
neamului lor au înconjurat-o ţinând în mâini fǎclii şi aşa, cu pompǎ plinǎ de onoruri, au condus-
o cu multǎ decenţǎ în cele dinǎuntru, a arǎtat limpede cǎ simte mai bine decât toţi cele ce se
sǎvârşeau sau aveau sǎ se sǎvârşeascǎ cu Ea. Cǎci înaintând demnǎ şi plinǎ de graţie şi
atrǎgând privirile tuturor cu haina, purtarea şi cugetul ei trecând în bunǎ ordine şi cum nu s-ar
putea spune printre celelalte, dupǎ aceasta amestecând ordinea cu înflǎcǎrarea, grǎbind dintr-
o datǎ pasul şi lǎsând în urmǎ corul fecioarelor care o înconjurau, a luat-o înaintea tuturor
celor care erau aduse în urma Ei, ca sǎ se facǎ arǎtatǎ cǎ pentru Ea s-a spus acel verset din
psalmi:” Aduce-se-vor împǎratului fecioare în urma ei; cele aproape ale ei se vor aduce în
bucurie şi veselie; aduce-se-vor în templul împǎratului” [Ps 44,15].
Întâmpinatǎ de arhiereu
Iar când s-a arǎtat şi arhiereul venind în întâmpinare şi rostind cǎtre Ea acel cuvânt
profetic:” Ascultǎ fiicǎ, şi pleacǎ urechea ta, şi uitǎ poporul tǎu şi casa pǎrintelui tǎu ,şi
împǎratul va pofti frumuseţea ta” [Ps 44,10], s-a oprit puţin în chip cuviincios şi, plecând
urechea la acestea, i-a lǎsat numaidecât pe toţi, pǎrinţi, doici, tovarǎşi de vârstǎ şi,
despǎrţindu-se de cele aduse împreunǎ cu ea, înainteazǎ singurǎ spre el cu bucurie şi
blândeţe şi întǎrind prin felul în care arǎta şi prin stângǎcii predarea ei întreagǎ lui Dumnezeu.
Preferă cu înţelepciune pe Dumnezeu

Dar oare acestea n-au produs uimire tuturor? Cum anume o Copilǎ de trei ani se predǎ în
întregime Celui ce îndrepta cele ale ei printr-o purtare de grijǎ mai bunǎ, discerne prin ea
însǎşi cu pricepere între fire şi Creatorul firii, atribuie partea cea mai bunǎ Celui mai bun,
preferǎ pe Dumnezeu îmbrǎţişǎrilor tatǎlui şi mamei şi, pune mai presus de alintǎrile de acasǎ
templul lui Dumnezeu şi ierarhul lui, şi aşa, socotindu-le drept nimic pe toate, iar pe Dumnezeu
şi pe cele dumnezeieşti ca fiind în locul a toate, aleargǎ spre ele cu bucurie? Despre Ea spune
lui Dumnezeu profetul David:” Dreptate şi judecatǎ sunt pregǎtirea tronului Sǎu” [Ps 88,15] şi:
„Dreptate şi judecatǎ sunt lucrul tronului Sǎu”[Ps 96,2]. Deci întrucât Ea a fost un tron însufleţit
al lui Dumnezeu sau, mai bine zis, numai a Ei este aceastǎ demnitate - fiindcǎ ea nu se spune
în sens propriu şi despre cinurile fǎrǎ de materie de sus [ ale îngerilor], de aceea lucrul marii
judecǎţi şi al dreptǎţii negrǎite s-a fǎcut şi s-a arǎtat mai mult decât la acele tronuri. O atât de
slǎvitǎ şi agerǎ judecatǎ a minţii şi voinţei a avut Fecioara şi înainte de naştere şi pe ea a
arǎtat-o acum tuturor drept una foarte sigurǎ chiar şi înainte de a ajunge la maturitate […].
Trad. Arhid. Prof. Dr. Ioan Ică jr.

EPIFANIA
 Vocea duhovnicului 
DESPRE NEVOINŢELE TRUPEŞTI ŞI SUFLETEŞTI
Î n vremea pribegiei Sale pe pământ, în valea asta a
surghiunului şi pătimirilor noastre, Mântuitorul lumii a
cercetat două femei evlavioase, surori de sânge – pe Marta
şi pe Maria, care aveau casa lor într-un sat vecin cu
Ierusalimul, şi anume Vitania. Fratele lor, Lazăr, fusese
învrednicit numirii de prieten al Dumnezeu-Omului şi al
Apostolilor Lui (In. 11, 11). Din Evanghelie se vede că
Domnul cercetase nu o dată casa acestei familii evlavioase.
Cu prilejul uneia dintre aceste cercetări, El l-a înviat pe Lazăr
care zăcea în mormânt de patru zile.
Sfântul Evanghelist Luca istoriseşte că Marta se
îndeletnicea atunci cu ospătarea Oaspetelui dorit, iar Maria
şedea la picioarele Lui şi lua aminte la cuvântul Lui. Marta, îngrijindu-se doar ca ospătarea să
fie cât mai mulţumitoare, I-a cerut Domnului ca El să-i poruncească Mariei să o ajute – dar
Domnul a răspuns: Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti; ci un singur lucru trebuieşte.
Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea (Lc. 10, 41-42). Potrivit tâlcuirii
Sfinţilor Părinţi, după înţelesul de taină Marta închipuie nevoinţa trupească evlavioasă, iar
Maria – pe cea sufletească1. Istorisirea despre această cercetare a celor două surori de către
Domnul se citeşte, potrivit rânduielii bisericeşti, în toate praznicele Maicii lui Dumnezeu. Din
aceste două pricini, o privire amănunţită asupra întâmplărilor şi învăţăturilor cuprinse în
această pildă trebuie să fie deosebit de însemnată şi deosebit de ziditoare.
Marta era sora mai mare şi este înfăţişată de către Evanghelist ca stăpână a casei. Ea
îl primeşte pe Mântuitorul în casă, ea e cu ospătarea: ea face de mâncare, ea pune pe masă,
ea aduce bucatele. Slujirea ei este necontenita făptuire. Şi osteneala trupească este prima
care vine în viaţa de nevoinţă a fiecărui ucenic al lui Hristos. „Lucrarea trupească”, grăieşte
Sfântul Isaac Sirul, „merge înaintea lucrării sufleteşti aşa cum facerea trupului lui Adam a mers
înaintea facerii sufletului lui. Cel ce nu a agonisit lucrarea trupească nu poate să aibă lucrare
sufletească: cea de-a doua se naşte din cea dintâi ca spicul din grăuntele semănat”2 .
Nevoinţa trupească stă în împlinirea trupească a poruncilor evanghelice. Aici intră: împărţirea
1 Potrivit Fericitului Teofilact şi multor alţi Părinţi
2 Cuvântul 56

EPIFANIA
milosteniei materiale, primirea de străini, împărtăşirea de feluritele nevoi şi suferinţe ale

omenirii nevoiaşe şi suferinde. Aici intră întreaga înţelepciune a trupului, înfrânarea de la
mânie, de la răsfăţ, de la distracţii şi răspândire, de la batjocorirea şi judecata aproapelui, de la
toate cuvintele prin care se vădeşte răutatea şi necurăţia inimii. Aici intră postirea, privegherea,
cântarea psalmilor, plecarea genunchilor, starea în picioare la rugăciunea din biserică şi din
chilie. Aici intră ascultările mănăstireşti şi celelalte nevoinţe dinafară. Nevoinţa trupească cere
necontenită lucrare a trupului: ea trece de la o fapta bună trupească la alta, iar câteodată
împreunează în sine mai multe fapte bune, săvârşindu-le totodată. Nevoinţa trupească
curăţeşte treptat sufletul de patimi şi-i face cunoştinţă cu duhul Evangheliei. Fiind împlinite cu
lucrul, poruncile evanghelice îi dau puţin câte puţin împlinitorului lor adâncul gând şi adâncul
simţământ care trăiesc în ele, împărtăşesc împlinitorului Adevărul, Duhul şi Viaţa. Nevoinţa
trupească are hotarul şi sfârşitul său: acest hotar şi acest sfârşit stau în trecerea definitivă,
hotărâtoare a nevoitorului la nevoinţa sufletească. Prin trecerea hotărâtoare este încununată
trecerea treptată. Când ospătarea Domnului s-a încheiat, slujirea Martei s-a sfârşit.
Maria, şezând lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvântul Lui (Lc. 10, 39). Felul în care
s-a aşezat Maria zugrăveşte starea sufletului ce s-a învrednicit să intre în nevoinţa
duhovnicească. Starea aceasta e stare de linişte şi totodată stare de smerenie, precum a zis
Cuviosul Varsanufie cel Mare: „Din lucrarea lăuntrică unită cu durerea inimii (cu plânsul inimii)
ia naştere adevărata linişte a inimii: din această linişte se naşte smerenia; smerenia îl face pe
om sălaş al lui Dumnezeu”3 . Cel care a ajuns să slujească lui Dumnezeu cu duhul părăseşte
lucrările dinafară, părăseşte grija altor mijloace de a bineplăcea lui Dumnezeu ori le foloseşte
puţin şi rar, când este deosebită nevoie. El este aruncat cu duhul său la picioarele
Mântuitorului, ia aminte doar la cuvântul Lui, se vede pe sine ca pe o zidire a lui Dumnezeu, nu
ca pe o fiinţă de sine stătătoare (Ps. 99, 3), se vede pe sine lucrat, iar pe Dumnezeu lucrător
(In. 15, 1), se dă în întregime voii şi călăuzirii Mântuitorului. Este limpede că starea aceasta
este adusă sufletului printr-o nevoinţă trupească mai mult sau mai puţin îndelungată. Nici
Maria n-ar fi putut să şadă la picioarele Domnului şi să îşi tindă toată luarea-aminte spre
învăţătura Lui dacă Marta nu ar fi luat asupra sa grija ospătării. Slujirea şi închinarea lui
Dumnezeu în Duh şi în Adevăr sunt partea cea bună, sunt starea fericită care, începută din
timpul vieţii pământeşti, nu va înceta, cum încetează nevoinţele trupeşti, odată cu încetarea
vieţii pământeşti. Partea cea bună rămâne avut de nerăpit al sufletului în veşnicie, primeşte o
nouă sporire în veşnicie. Partea cea bună nu se ia de la sufletul care a dobândit-o, rămâne
totdeauna un bun al lui.
Nevoinţa trupească este foarte adeseori furată de un neajuns foarte însemnat.
Neajunsul cu pricina se întâmplă atunci când nevoitorul se nevoieşte fără dreaptă socotinţă,
3 Răspunsul 210

EPIFANIA
când pune prea mult preţ pe nevoinţă, când săvârşeşte nevoinţele trupeşti de dragul
nevoinţelor trupeşti, cuprinzând în ele şi mărginind la ele în chip greşit toată vieţuirea sa, toată
strădania sa de a bineplăcea lui Dumnezeu. Această nedreaptă preţuire a nevoinţei trupeşti
este întotdeauna împreunată cu nesocotirea nevoinţei duhovniceşti, cu năzuinţa de a-i rupe de
ea pe cei care se îndeletnicesc cu ea. Aşa s-a întâmplat cu Marta. Ea a socotit nedreaptă şi
nemulţumitoare purtarea Mariei, iar pe a sa a văzut-o ca fiind mai preţioasă, mai vrednică de
cinstire. Domnul Cel Milostiv, fără a lepăda slujirea Martei, i-a arătat cu pogorământ că în
slujirea ei sunt multe lucruri de prisos şi deşarte, că lucrarea Mariei este lucrarea de căpetenie.
Prin aceasta, Domnul a curăţit nevoinţa Martei de semeaţa cugetare şi a învăţat-o a săvârşi cu
smerenie slujirea trupească. Chiar aşa! Nevoinţa trupească neluminată încă de înţelegerea
duhovnicească are întotdeauna în sine multe laturi de prisos şi deşarte. Cel ce se osteneşte în
ea, chiar dacă pentru Dumnezeu se osteneşte, se osteneşte în omul cel vechi; pe ţarina lui
cresc împreună cu grâul neghinele; el nu poate fi slobod de înrâurirea felului de a gândi şi a
lucra al cugetării trupeşti. Cu toţii avem neapărată nevoie să dăm cuvenita luare-aminte
poveţei date de către Domnul şi să săvârşim cu cea mai mare smerenie faptele noastre bune
care se săvârşesc prin mijlocirea trupului, să le săvârşim ca nişte robi care sunt datori să
împlinească voia Domnului lor şi care, din pricina neputinţei lor şi a vătămării lor de către
păcat, nu pot să împlinească această voie aşa cum trebuie. Pentru cei care se îndeletnicesc
cu nevoinţa trupească e foarte de folos să ştie că este şi altă nevoinţă, nevoinţă neasemuit
mai înaltă, nevoinţă sufletească, nevoinţă adumbrită de către Harul Dumnezeiesc. „Cel ce nu
are lucrarea sufletească”, a zis Sfântul Isaac Sirul, „rămâne străin de darurile Duhului” 4,
oricare ar fi nevoinţele lui trupeşti. Marele dascăl al monahilor asemuie lucrarea trupească, aşa
cum este ea în sine, când nu o însoţeşte lucrarea minţii în cămara lăuntrică, coapselor
neroditoare şi sânilor uscaţi – fiindcă lucrarea trupească nu se poate apropia de înţelegerea
dumnezeiască5. Asta vedem şi la Marta. Ea era aşa prinsă de osteneala sa, aşa încredinţată
de însemnătatea ei, că n-a cerut de la Domnul să rânduiască după placul Lui, ci a venit cu
socotinţa sa şi cu rânduiala sa, a cerut ca ele să fie împlinite.
De ce a rânduit Sfânta Biserică să se citească această istorisire evanghelică în toate
praznicele Maicii lui Dumnezeu? Fiindcă Maica lui Dumnezeu a adus Dumnezeu-Omului cea
mai înaltă slujire trupească şi cea mai înaltă slujire a duhului, păzind toate graiurile Lui în inima
sa (Lc. 2, 51), tot ce s-a întâmplat cu El din copilăria Lui şi tot ce Îl privea, punându-le în inima
sa (Lc. 2, 19). Spre lămurire, la pericopă sunt adăugate, din următorul capitol al Evangheliei
după Luca, glăsuirea către Domnul a unei oarecare femei ce ascultase învăţătura Lui: fericit
pântecele care te-a purtat şi ţâţele care ai supt (Lc. 11, 27) şi răspunsul Domnului: adevărat,
4 Cuvântul 56
5 Sfântul Isaac, Cuvântul 57, după trimiterea făcută de Cuviosul Nil Sorski în Predislovia la Predania sa

EPIFANIA
fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el (Lc. 11, 28). Iată răspunsul lui
Dumnezeu la judecata omenească! Judecata omenească a socotit-o fericită pe Maica lui
Dumnezeu doar pentru că l-a născut pe Dumnezeu-Omul: Dumnezeu-Omul vesteşte vrednicia
Maicii Sale, numindu-i fericiţi cu osebire pe cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl
păzesc. Or, Maica lui Dumnezeu a avut această fericire mai mult decât toţi oamenii, luând
aminte la cuvintele Dumnezeu-Omului şi păzindu-le cu o împreună simţire pe care n-a avut-o
nici unul dintre oameni. Aici, împotriva judecăţii omeneşti, se dă din nou întâietate slujirii
duhului asupra slujirii trupeşti.
Domnul Cel Milostiv cheamă pe toţi oamenii să-I slujească. Slujirea Domnului,
împreunată cu răstignirea omului celui vechi, cu lepădarea poftelor şi socotinţelor lui trupeşti şi
păcătoase, îşi are osteneala sa; ea are însă şi mângâierea sa, mângâiere dată de conştiinţa
bună şi de harul dumnezeiesc. Jugul lui Hristos este bun, şi sarcina Lui este uşoară (Mt. 11,
30). Cei ce doresc să purceadă la slujirea Domnului, cu scopul de a-L primi în casa sufletului
lor şi de a-L odihni cu odihna pe care a poruncit-o El, trebuie să înceapă cu nevoinţa
trupească, cu săvârşirea poruncilor evanghelice prin mijlocirea faptelor trupeşti. Sufletul nostru
se află în legătură cu trupul prin facere, iar în atârnare de el prin cădere. El este molipsit de
bolile cele din păcate, de patimi, din pricina unor pofte trupeşti; sunt nimicite din el patimile,
sunt aduse în el obiceiurile bune, virtuţile, tot prin mijlocirea unor fapte trupeşti. Cel ce îşi
îngăduie să lucreze sub stăpânirea mâniei este robit din pricina deprinderii născute prin faptele
patimii mâniei; cel ce îşi îngăduie să lucreze sub insuflarea iubirii de câştig este molipsit de
patima iubirii de argint, a poftei de a avea tot mai mult, a zgârceniei. În chip asemănător intră
în suflet toate patimile, întemeindu-se pe făptuirea cea dinafară a omului. De aici se vede că
este neapărată nevoie de nevoinţa trupească; avem neapărată nevoie de ea pentru a izgoni
patimile prin faptele potrivnice pretenţiei patimilor; avem neapărată nevoie de ea pentru a sădi
în inimă virtuţile aşa cum ne arată Evanghelia. Nevoinţa trupească săvârşită cu bună
înţelegere, întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, luminată de cuvântul lui Dumnezeu,
săvârşeşte într-o măsură însemnată un fiu al virtuţii, un slujitor al lui Hristos. O astfel de
nevoinţă trupească trezeşte în timpul cel mai scurt nevoinţa duhovnicească, ce are putere să
aducă mântuirea.
Nevoinţa trupească rece sau înfierbântată, străină de cea sufletească, străină de
înţelegerea duhovnicească pe care o cere cuvântul lui Dumnezeu şi care trebuie să fie sufletul
nevoinţei trupeşti, este pierzătoare. Ea duce în părerea de sine, în dispreţuirea şi osândirea
aproapelui, duce în amăgire de sine, dă chip fariseului lăuntric6 , înstrăinează de Dumnezeu,
întovărăşeşte cu satana.
6 Cuviosul Grigorie Sinaitul. 137 de capete, cap 19. Dobrotoliubie, vol. 1.

EPIFANIA
Când harul lui Dumnezeu îl adumbreşte din belşug pe nevoitor, în acesta se descoperă
îmbelşugată nevoinţă duhovnicească, ce duce la desăvârşirea creştinească. Atunci i se
descoperă sufletului păcătoşenia lui, ce până atunci se ascundea de el! Atunci e luat de pe
ochii lui vălul şi i se înfăţişează necuprinsa, măreaţa veşnicie, ce până atunci se ascundea de
el! Atunci îi devine apropiat ceasul morţii, care mai înainte vreme era undeva departe, şi stă
chiar înaintea sufletului, înaintea ochilor lui! Atunci viaţa pământească, care mai înainte vreme
părea nesfârşită, se scurtează cum omul nici nu şi-ar fi închipuit: viaţa care s-a scurs ajunge
ca visul nopţii ce a trecut! Restul alergării acestei vieţi se adună într-un singur ceas dinaintea
morţii! Atunci apar din adâncul sufletului tânguiri de care înainte nu ştia! Apare plâns pe care
înainte nu-l simţea! Apare prinos de rugăciune cum înainte n-aducea! Apar rugăciunea şi
plânsul chiar în adâncul sufletului, sunt rostite de minte şi de inimă întru muţenia gurii, sunt
înălţate către cer, îl aruncă pe rugător la picioarele Mântuitorului: întru mărturisirea
păcătoşeniei sale şi a nesfârşitei măriri a lui Dumnezeu, sufletul intră în desăvârşire, este dus
în desăvârşire de către dreapta Atotbunului Dumnezeu, Care l-a zidit pe om şi Care îl zideşte a
doua oară. Binecuvântează, suflete al meu, pre Domnul… Cel ce curăţă toate fărădelegile tale,
Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te
încununează cu milă şi cu îndurări. Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale (Ps. 102, 2-5)
veşnice prin atotputernicia Mântuitorului, Care a înnoit în Sine firea noastră şi ne înnoieşte pe
noi prin Sine. Amin.
Sfântul Ignatie Briancianinov
CREZUL ORTODOX
C red în Sfânta Treime.
Cred într-Unul Domn Iisus Hristos care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a
întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care
pentru noi, oamenii, S-a urcat vitejeşte pe cruce, deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit
cu inima, ci şi, mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel
dus la înjunghiere ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ
şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocărât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai
înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele
condiţiei omeneşti – suferinţa. Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă
celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute

EPIFANIA
poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe acest pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a
dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.
Cred în Duhul Sfânt, Care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala
fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor. Care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme,
filosofie, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip,
pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate.
Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după
dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic
împreunate şi morala ostentativă.
Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu ,,înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o
cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi
şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: Orice ar fi, eu nu mint (pe când
monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se
potriveşte, cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece, până la
urmă, inchizitorială: Frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc
serafică ori neorânduiala şi neastămpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile,
durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii. Crede în Dumnezeu adversativ: Împotriva, în ciuda, în
pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor,
micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unei reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele,
faptelor şi evenimentelor ei.
Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă
chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu o minte raţională şi o inimă fierbinte.
Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le
dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defăimându-i deşertăciunile, o iau în
serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i
şade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră.
Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la pasurile
credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.
Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi
erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi
fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e
neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.
Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi
de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi
numit oricând prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi
EPIFANIA
onorabile.
Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eilade în ,,O fotografie veche de 14 ani”) şi că
Iisus Hristos, cu instinct de vânător, se va milui de mine deşi mă las atât de greu răpus de
nesfârşita lui iubire.
Aştept mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am
nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că
Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu i-aş fi
cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e Împărat. Ci, odată cu Dostoievski,
cred că măcar de-ar fi adevărul măcar altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar
întâmpla, cu Hristos.
Mulţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a făcut această
neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: ,,Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele.”
Părintele Nicolae Steinhardt

EPIFANIA
 Cuvânt catehetic 
IISUS – ÎNVĂŢĂTORUL CEL BUN
D eosebirea fundamentală între creştinism şi
celelalte religii constă în faptul că religia creştină este
dumnezeiască. Ea nu este întemeiată de un om, ci de Fiul
lui Dumnezeu întrupat. El S-a pogorât pe pământ,
întrupându-Se din Sfânta Fecioară Maria şi de la Duhul
Sfânt, pentru a deschide omului calea spre veşnicie. Evreii
aveau un stat teocratic, iar mozaismul era religia
adevărată dinainte de creştinism. Însă Moise era totuşi un
om. Hristos este om, dar şi Dumnezeu. Din această
perspectivă zicem despre creştinism că este religie
revelată şi astfel toate elementele constitutive ale religiei
creştine – învăţătură, morală, cult – sunt expresia cea mai
înaltă a relaţiei omului cu Dumnezeu.
Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a experimentat
condiţia terestră a omului, dar trăind impecabil (deci fără de păcat). El a adus în lume o
învăţătură cerească, dar în acelaşi timp compatibilă cu modul de viaţă al omului pe pământ.
Hristos recrează lumea şi în special omul, reaşezându-l în starea de comuniune sfântă cu
Tatăl Ceresc. Iisus Hristos – Cel prin care toate s-au făcut – este astfel „Cuvântul creator,
Logosul veşnic creator... care însufleţeşte şi îndreaptă”.
În predica Sa, Mântuitorul ne-a revelat adevărul despre Dumnezeu ca Treime de Persoane
într-o singură Fiinţă, adevărul fundamental al credinţei creştine, pe care omul trebuie să şi-l
însuşească pentru mântuirea sa.
Predica Domnului nu a fost o predică teoretică, abstractă, ci cuvânt viu şi dătător de
energie, de har dumnezeiesc.
Iubirea stă la temelia moralei creştine, iar Dumnezeu doreşte „ca toţi să se mântuiască şi
la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei II, 4).
Hristos învaţă prin cuvinte şi convinge prin minuni. La El minunea nu trebuie considerată
un lucru neobişnuit, fiindcă este şi Fiul lui Dumnezeu. Putem spune că «minunile săvârşite de
Fiul lui Dumnezeu întrupat sunt o predică fără cuvinte, iar predica o minune a cuvântului
rostit».
Autoritatea deosebită a cuvintelor Domnului este sporită de minunile ce le săvârşea, dar

EPIFANIA
este întărită şi de faptul că între Persoana şi Cuvântul Său este o sincronizare desăvârşită. El
recomandă postul şi El însuşi posteşte, recomandă rugăciunea şi adesea merge la templu sau
se retrage în locuri tainice pentru rugăciune, vorbeşte de iertare, iar pe Golgota Se roagă
pentru cei ce-L răstignesc, etc.
De aceea găsim în evanghelia după Ioan mărturia: „cuvintele Domnului sunt duh şi sunt
viaţă”(Ioan VI, 63).
Calitatea de bun Învăţător a Domnului o găsim menţionată în paginile Sfintei Evanghelii,
fiind recunoscută de către oameni de tot soiul: apostoli, mironosiţe, farisei, leproşi, tineri, etc.
Iată spre exemplu:
 la Matei XXVIII,10 se spune că „Învăţătorul vostru este unul: Hristos”;
 la Matei VIII,19 – un cărturar probabil uimit de minunea vindecării soacrei lui Petru
îşi exprimă intenţia de a-L urma pe Iisus, spunându-I: „Învăţătorule, Te voi urma
oriunde vei merge”;
 la Matei XIX,16, un tânăr doritor de mântuire Îl întreabă: „Bunule Învăţător, ce bine
să fac ca să am viaţă veşnică?”
Uneori fariseii şi saducheii se amestecau cu mulţimile şi încercau să-L ispitească
sau să-L prindă spunând cuvinte contra Legii, neînţelegând faptul că Mântuitorul a
venit să desăvârşescă Legea.
În mod sincer sau cu gând viclean, calitatea de Învăţător i-a fost recunoscută chiar
de aceştia.
 la Matei XII, 38 se spune: „Atunci I-au răspuns unii dintre cărturari şi farisei, zicând:
Învăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn”, iar saducheii Îl întreabă:
 la Matei XXII, 24 „Învăţătorule, Moise a zis că dacă cineva moare neavând copii,
fratele său să ia de soţie...”
Tot fariseii şi cărturarii vor să-L pună în dificultate de a răspunde, în legătură cu femeia
prinsă în adulter:
 Ioan VIII, 3-5: „Învăţătorule, această femeie a fost prinsă în adulter. Iar Moise ne-a
poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?”.
La o asemenea provocare, Hristos foloseşte dilema, spunându-le: „Cel fără de păcat dintre
voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”(Ioan VIII,7). Astfel le-a risipit gândurile viclene de
ispitire.
Am ajuns în sfârşit şi la exemple ce exprimă sentimente sincere din partea celor apropiaţi:
Luca IX, 33: apostolul Petru, martor pe Tabor la arătarea slavei şi luminii Sale
 dumnezeişti, alături de alţi doi ucenici – Iacob şi Ioan, zice: „Învăţătorule, bine este
ca noi să fim aici...”
 Luca VIII, 24 – tot apostolii, în timpul furtunii pe mare, strigă: „Învăţătorule,
EPIFANIA
Învăţătorule, pierim!”
 Luca V,5 – apostolul Petru împreună au alţi ucenici, obosiţi şi supăraţi după o
noapte de trudă zadarnică, primesc porunca să arunce plasele în apă pentru
pescuit, iar el – Petru – zice: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit...”.
Neîncrezător, la început, Petru avea să spună, după ce a văzut corabia plină cu
peşte: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”(Luca V, 8).
 Ioan XX, 16 – Maria Magdalena se adresează Domnului, după Înviere:
„Rabuni!”(adică „Învăţătorule!”);
 Ioan III, 2 – Nicodim Îi zice: „Rabi, noi ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător!”;
 Luca XVII, 13 – leproşii văzându-L pe Iisus, au zis: „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă
de noi!”.
Oamenii obişnuiţi se ostenesc mult pentru a deveni învăţaţi, însă la Iisus, calitatea de
„învăţător” nu a dobândit-o în şcoli şi nici nu s-a desăvârşit făcând ucenicie pe lângă vreun
magistru, ci apelativul de învăţător este în strânsă legătură cu însuşirea lui Dumnezeu de
atotştiinţă.
De aceea Hristos ştia intenţia lui Toma de a se convinge prin probe palpabile, de Învierea
Sa, şi-i zice: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta
Mea şi nu fi necredincios, ci credincios”(Ioan XX, 27).
În Sfânta Evanghelie se zice adesea: „Iisus, cunoscând gândurile lor, răspunzând a zis
către ei: Ce cugetaţi în inimile voastre?”(Luca V, 22) sau „Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi
ştiind că este aşa de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?”(Ioan V, 6).
Se întrebau adesea fariseii sau cărturarii: „Cum ştie Acesta carte, fără să fi învăţat?”(Ioan
VII, 15).
Ascultând învăţătura lui Iisus, oamenii au sesizat imediat superioritatea acesteia
(învăţăturii Sale) faţă de cea a cărturarilor: „Mulţimile erau uimite de învăţătura Lui, că îi învăţa
pe ei ca unul ce are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor”(Matei VII, 28 - 29).
Hristos vorbeşte cu femeia samarineancă, arătându-i faptele sale, deşi era pentru prima
dată când o întâlnea. Ea este uimită de cuvintele Domnului şi pleacă în localitate spunându-le
consătenilor(confraţilor): „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva
acesta este Hristos?”(Ioan IV, 29).
Iisus propovăduia oriunde era nevoie – în Galileia, în Iudeea, în Samaria. Predica în
sinagogă, pe munte, în lanul de grâu, la fântâna lui Iacob din Sihar. Cu alte cuvinte, predica
pretutindeni unde era ascultat.
Ca Învăţător desăvârşit, Iisus participă afectiv la viaţa ascultătorilor:
- merge la nunta din Cana Galileii;
- cheamă pe copii la Sine şi-i ia în braţe;
- lăcrimează pentru moartea lui Lazăr;
EPIFANIA
- este impresionat de credinţa oamenilor.

Un adevărat învăţător nu poate fi străin de suferinţele ucenicilor. Predica Mântuitorului era
adesea însoţită de diferite vindecări, care arătau dragostea Lui faţă de oamenii în suferinţă,
oamenii singuri, oamenii fară ajutor.
Sfântul evanghelist Matei ne dă mărturie despre predică şi vindecare: „Şi a străbătut Iisus
toată Galileia, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind
toată boala şi toată neputinţa în popor”(Matei IV, 23).
Efectul predicii Mântuitorului este surprins cu prisosinţă de evanghelişti:
- Matei IV, 24-25 – „Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi
cei ce se aflau în suferinţe (...) Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole,
din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan”;
- Matei VII, 28: „...iar mulţimile erau uimite de învăţătura Lui”;
- Marcu I, 22: „... şi erau uimiţi de învăţătura Lui”;
- Luca II, 47: „... toţi se minunau de priceperea şi răspunsurile Lui”.
Cum învăţa Iisus pe oameni?
Mântuitorul Hristos nu a scris, ci a vorbit. A preferat stilul oral, uneori bazat pe intuiţie.
Vorbirea intuitivă, bazată pe folosirea parabolelor este adesea întâlnită la Mântuitorul, pentru
ca oamenii să înţeleagă mai uşor mesajul. A avut un stil simplu, dar profund.
Cuvântul Lui era cuvânt plin de putere, de lumină, de energie dumnezeiască.
Metoda catehetică a lui Iisus Hristos a fost dragostea faţă de ascultători. Iată şi mărturiile
sfinţilor evanghelişti:
Matei VII, 29: „Iisus îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum învăţau cărturarii
lor”;
Ioan VI, 63: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă”.
Adevăratul învăţător nu tratează global pe ascultători, ci arată interes pentru fiecare.
Hristos – Păstorul cel bun lasă pe cele 99 de oi în staul şi pleacă după cea pierdută.
Hristos a vorbit natural, fără afişarea unor forme retorice deosebite, dar, desigur
respectând regulile Logicii şi ale Psihologiei.
În antichitate, sofiştii căutau să devină celebri prin cuvânt, fără să urmărească în discursul
lor un scop moral. Hristos, însă, vorbeşte oamenilor pentru ca aceştia să cunoască voia lui
Dumnezeu şi să se desăvârşească. De aceea El începe adesea parabolele: „Asemenea este
împărăţia cerurilor...” – ca o chemare a ascultătorilor spre împărăţia cerurilor, spunând parcă
fiecăruia – Dacă voiţi să moşteniţi împărăţia cerurilor trebuie să urmaţi aceste învăţături.
La Mântuitorul Hristos metoda expozitivă alternează cu cea dialogală şi cu demonstraţia
intuitivă. Uneori dă impresia interlocutorului că s-a ajuns la o situaţie paradoxală, creând o
problematizare, dar, de fapt, aceasta conduce spre învăţături mai înalte: „Aţi auzit că s-a zis

EPIFANIA
celor de demult... Eu însă vă zic vouă...”.

Se face uneori şi studiu de caz, se face o analiză completă a unor situaţii, cazuri şi
învăţături complexe. Femeia cananeiancă este, aparent, respinsă de Mântuitorul, dar Hristos
dorea să scoată în evidenţă credinţa ei deosebită: „O, femeie, mare este credinţa ta!”(Matei V,
28), la care se adaugă smerenie şi răbdare.
Un învăţător iscusit ştie când să mustre şi când să mângâie, când să vorbească şi când să
tacă, când să predice şi când să se roage. Aceste calităţi le întâlnim la Învăţătorul nostru –
Iisus Hristos.
Preot dr. Ioan Chervase, Iaşi

EPIFANIA
 Sfinţenia în participare 
PODOABELE BISERICII
“Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat”
A scultând această minunată cântare lângă racla Sfintei Parascheva, într-o sâmbătă
seara, m-a cuprins încă o dată mirarea cât de profunde sunt rugăciunile Sfintei noastre
Biserici. Știind că Domnul este Creatorul întregii lumi văzute și nevăzute, care poate fi
podoaba demnă de Dumnezeu, în care El cu putere se îmbracă? Poate slava pământească,
sau bogăția veșmintelor, sau auriturile puse în biserică, sau clădirile mărețe? Sau poate
altceva, mult mai înalt, și mult mai adânc, ceva care ține de dragostea Lui nemăsurată pentru
creație și om, ceva pentru care “Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Acest
ceva, care este scopul venirii lui Hristos pe pământ și podoaba dragostei Lui este sfințenia
omului, răspunsul lui la dragostea lui Dumnezeu.
Prin această descoperire, tot ce există în viața personală, dar și în chip văzut în
Biserică, primește un nou înțeles. Omul devine conștient de darurile pe care Dumnezeu i le dă
în toată vremea și în tot locul, învățând să mulțumească pentru ele. Prin tot ceea ce primește
de la Dumnezeu, omul începe să-L cunoască și să-L iubească pe Dumnezeu, Tatăl ceresc.
Prin iubirea lui Dumnezeu, omul își redescoperă valoarea sa și valoarea sufletului său, care
devine prin această iubire podoabă cerească, giuvaer nemincinos în împărăția cerurilor.
Dumnezeu își poartă ca o coroană împărătească iubirea Sa pentru oameni și lume, iar
sufletele drepților sunt podoabele acestei coroane împărătești.
Se cuvine deci să luăm aminte la podoabele dumnezeiești risipite cu dărnicie și pe
meleagurile noastre.
Avraam se ruga pentru cetatea Sodomei, găsită ca urâciune înaintea lui Dumnezeu din
pricina păcatelor locuitorilor ei, ca să o cruțe, dacă se vor găsi în ea măcar zece drepți. Și
Dumnezeu i-a promis lui Avraam că, dacă vor fi găsiți în Sodoma zece drepți, ea va fi cruțată
de pedeapsa divină. Lucrul însă nu s-a întâmplat, așa cum se știe. În Sodoma, cu toată
strălucirea și bogăția ei, nu au fost găsiți cei zece drepți în fața Domnului. Cetatea a fost rasă
de pe fața pământului. Au scăpat doar Lot, fratele lui Avraam, și casa lui.
În cetatea istorică a Iașului, există un moment în care tot trecătorul își aduce aminte,
vrând-nevrând, de Dumnezeu. În acest timp, gândul la sfințenie devine actual și pentru ultimul

EPIFANIA
necredincios. Iașul pulsează o nouă existență, devine o cetate a lui Dumnezeu și a sfinților
Săi. Mireasma duhovnicească a sfințeniei, împletită cu soarele de toamnă, pătrunde în inimile
noastre și ne pune în față, cu putere uimitoare, întrebarea “Ce este Adevărul?” Oare există
adevăr în viața noastră? Pe străzi se revarsă, în dangăt de clopote și rugăciune simțită,
mulțime de oameni, localnici și străini, care au un singur drum: Catedrala Mitropolitană, locul
de unde Sfânta Parascheva revarsă sfințenia peste toți care o caută spre închinare.
De ce Sfânta Parascheva este atât de iubită și
de cinstită de oameni? Oare pentru mulțimea
chioșcurilor și tarabelor cu tot felul de lucruri, oare
pentru micii și grătarele care se încing aproape
profanator pentru sărbătorirea unei sfinte prin
excelență postitoare, oare pentru spectacolele și focul
de artificii care uneori acoperă sfintele slujbe prin
decibelii lor deșănțați, oare pentru politicienii care au
venit ani în șir și s-au postat cu nerușinare în față și
separați de oamenii din ce în ce mai sărăciți de hoțiile
lor să fie cauza acestei mari mulțimi de oameni care
se adună? Sau pentru ajutorul primit de la Sfânta
Parascheva, ajutor pe care oamenii îl recunosc venit
de la Dumnezeu prin rugăciunile ei, pentru tot omul
obidit și necăjit, pentru mame, pentru copii, pentru
bolnavi, pentru săraci, pentru elevi, pentru maici și
călugări, pentru tot cel care îi cere sprijin având
credință în Dumnezeu?
Sfânta Parascheva a trăit în secolul XI, în vremea despărţirii Bisericii de la Roma de
Biserica Ortodoxă. Crescută în credinţă de părinţii ei, de multe ori îşi dăruia hainele ei cele
bune săracilor. După moartea părinţilor, tânăra Parascheva şi-a dăruit săracilor partea ei de
moştenire şi s-a retras la o mănăstire de lângă Constantinopol. După ani de post şi rugăciune,
Sfânta s-a închinat în biserica Sfânta Sofia şi Vlaherne din Constantinopol, apoi a plecat la
Ierusalim la Sfintele Locuri ale Patimilor Domnului, unde şi-a continuat nevoinţele duhovniceşti
într-o mănăstire din pustia Iordanului.
Vestind-o un înger al Domnului de apropiata sa mutare la cele veşnice, ea s-a întors la
locurile natale, la Epivat, unde şi-a încredinţat sufletul în mâinile preaiubitului ei Mire, Hristos
IIsus. Trupul ei a fost descoperit în chip minunat, după mulţi ani. Binecredinciosul voievod
Vasile Lupu a adus la 14 octombrie 1641 preacinstitele ei moaşte din Constantinopol în
Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, cheltuind peste 300 de pungi de galbeni pentru a plăti datoria
Patriarhiei de Constantinopol către turci.
EPIFANIA
Sfânta Parascheva a fost și va fi ocrotitoarea Iașului. Poate pentru rugăciunile ei,

cetatea încă mai dăinuie. Poate puterea lui Dumnezeu care se revarsă din cinstitele ei moaște,
din prea tânărul și feciorelnicul ei trup muncit în post și rugăciune din dragoste de Dumnezeu,
mai aduce în inimile noastre dorul după Adevăr, credință și sfințenie în viața noastră.
Să deschidem cărțile și să-i citim minunile și viața și să-i apreciem jertfa pentru
credință. Să deschidem ușile, ca să găzduim un credincios de departe, care ne poate aduce
rugăciunile sale în casa noastră. Să deschidem inimile pentru a primi în ele marea podoabă a
lui Dumnezeu, dragostea și dorul sfințeniei, pentru a ieși cu inimile noastre în întâmpinarea
marii sărbători creștine a cetății, ca daruri bineprimite ale lui Dumnezeu.
Altă podoabă dumnezeiască, cinstită de credincioșii
Olteniei și nu doar ei, la sfârșitul toamnei, este marele
Sfânt Grigorie Decapolitul, ale cărui moaște sunt
adăpostite de 500 de ani la Mănăstirea Bistrița vâlceană.
El a trăit în secolele VIII-IX, în mai multe cetăți ale
Bizanțului. A fost un mare apărător al sfintelor icoane.
Pentru sfințenia sa, trupul i-a fost împodobit de Dumnezeu
cu darul neputrezirii și al facerii de minuni. Boierii
Craiovești, Barbu, Pârvu, Danciu și Radu, ca demne
vlăstare ale unui popor ortodox, au plătit cu bani grei
aducerea moaștelor acestui mare sfânt în Oltenia, ca
apărător al ctitoriei lor, Mănăstirea Bistrița. De la racla
sfântului s-au revărsat multe minuni și ajutorări celor ce s-
au rugat cu credință. Puterea dumnezeiască din moaștele
sale a ridicat multe boli și suferințe din viața oamenilor. La
rândul lor, oamenii îl iubesc pe sfânt, așa cum s-a dovedit și în vara anului 1948, când Sinodul
de atunci a hotărât ca moaștele sale să fie ridicate de la Mănăstirea Bistrița și aduse în
Catedrala din Râmnicu Vâlcea. Oamenii au făcut cordoane împotriva convoiului, femeile
plângeau, bătrânii jeleau. Dar, cum frumos spunea părintele Ioanichie Bălan, “despre aceste
lucruri nu s-a vorbit aproape nimic. Dar credincioșii nu uită! Ei trebuie crezuți, iertați și admirați.
Că ei apără mai tare ca noi credința. Ei respectă și transmit tradiția, se roagă mai mult ca noi,
se smeresc mai mult, suferă mai mult și plâng mai mult ca noi! De aceea au nevoie de părinți
duhovnicești, de cuvinte blânde și de mângâiere mai mult ca noi toți”. Strămutarea moaștelor
nu s-a mai făcut, sfântul întorcându-se de la marginea satului Bistrița înapoi în mănăstirea în
care ședea de peste 500 de ani.

EPIFANIA
Iată cum și-au apărat credincioșii ocrotitorii și rugătorii la Dumnezeu din sânurile
comunității. Iată cum înaintașii noștri dreptcredincioși, de secole, în chip nevăzut, își țin și
astăzi legămintele și orânduielile pravoslavnice.
Să ne regăsim și noi, prin faptele și credința noastră, urmașii lui Ștefan voievodul cel
sfânt, al lui Vasile Lupu dreptcredinciosul, al Craioveștilor și al altor iubitori de neam și
Dumnezeu. Să ne întoarcem la origini, pentru a ne redefini ca vechi și autentic neam ortodox,
într-o lume din ce în ce mai înverșunată împotriva lui Dumnezeu și mai surdă la Adevăr.
Prezbitera dr. Laura-Magdalena Nicolescu

EPIFANIA
 Popasuri duhovniceşti 
ISTORICUL MĂNĂSTIRII TISMANA
S fânta Mănăstire Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara
Românească – un important monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei
noastre ortodoxe. Într-un peisaj fermecător, asemenea unui castel medieval cu bastioane la
colţuri, Mănăstirea Tismana este aşezată pe vârf de stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată
de culmi împădurite şi stâncoase, lângă gura întunecată a Peşterii Sfântului Nicodim şi de sub
ale cărei ziduri ţâşneşte apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de cca 40 m în râul
Tismana.
Celebrul călător – diaconul Paul de Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei au
vizitat Mănăstirea Tismana în iulie 1657 şi menţionează în cartea sa, scrisă în limba arabă,
„Note de călătorie”, printre altele: „…într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această ţară,
nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe
care o are, ajutată şi de ocrotirea
zidurilor sale înconjurătoare.”
CTITORUL mănăstirii este
Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la
Tismana (1310-1406) – lui îi aparţine
alegerea locului şi construirea ei,
alegerea meşterilor şi a materialelor, a
arhitecturii şi decoraţiunilor, având
sprijinul material al domnitorilor Basarabi:
Radu Negru Voievod (1377-1383) şi fiii
acestuia Dan I (1384-1386) şi Mircea cel
Bătrân (1386-1418).
SFÂNTUL NICODIM este de neam valah din sudul Dunării,după mamă se înrudea cu
domnitorii Basarabi şi cneazul Lazăr al Serbiei.
La 16 ani părăseşte în ascuns casa părintească din cetatea Prilep şi cu ajutorul unor
călugări athoniţi ajunge la Mănăstirea Hilandar, din Sfântul Munte Athos. Datorită râvnei, a
inteligenţei şi înzestrării sale şi-a însuşit repede învăţăturile de aici, deprinzând limba slavonă
şi greacă şi iniţiindu-se în arta athonită: caligrafie, pictură, argintărie, arhitectură, zidărie,
dogărit,etc.

EPIFANIA
La noi în ţară Sfântul Nicodim a venit prin descoperire dumnezeiască şi a ridicat multe
mănăstiri şi schituri un adevărat basti-on spiritual în calea expansiunii catolice şi musulmane
din acea vreme.
Cu călugării săi veniţi din Athos, ridică mănăstirile: Vratna şi Mănăstiriţa (în Serbia),
Vodiţa, Gura Motrului, Topolniţa, Vişina, Aninoasa, Tismana, schiturile Teiuş şi Sf. Antonie (în
Ţara Românească) şi Mănăstirea Prislop (în Transilvania).
Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în anul
1375 ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346.
Patriarhul Filotei al Constantinopolului la apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit
cârja sa, trei părticele de sfinte moaşte şi l-a făcut
arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind „Marea
Lavră” şi prima arhimandrie din ţară.
La Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a
întemeiat o vestită şcoală de caligrafie cu copişti de
cărţi bisericeşti în diverse limbi. El însuşi în anul
1405 a caligrafiat şi miniat un Tetraevanghel pe
pergament pe care l-a ferecat cu coperţi de argint
aurit, măiestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este
cea mai veche carte datată din Ţara Românească
cu cea mai veche ferecătură şi se află la Muzeul
Naţional de Istorie din Bucureşti.
Cuviosul Nicodim s-a mutat la cele veşnice la
26 decembrie 1406 şi a fost îngropat în mormântul
din pridvorul bisericii, pe care şi l-a săpat dinainte.
Acum o candelă neadormită veghează acest loc
unde i s-au odihnit sfintele moaşte.
BISERICA Mănăstirii Tismana a fost sfinţită la 15 august 1378 cu hramul „Adormirea
Maicii Domnului”, fapt atestat documentar de hrisovul Voievodului Dan I din 1385, octombrie 3,
care se păstrează şi astăzi.
Ea este construită în stil bizantin, plan triconc, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei
turle pe naos, pronaos şi pridvor şi este susţinută de contraforţi şi de pridvorul ce înconjoară
pronaosul şi o parte din naos.
De-a lungul timpurilor, datorită deselor prigoane ale păgânilor asupra ţării noastre,
Mănăstirea Tismana a suferit mai multe distrugeri şi transformări, multe refaceri şi donaţii din
partea voievozilor Basarabi şi a unor boieri înstăriţi, mănăstirea fiind ctitorie voievodală şi un
puternic loc strategic. În 1520 voievodul Neagoie Basarab a acoperit biserica cu plumb; în
1541 domnitorul Radu Paisie a făcut chenarele şi uşile bisericii mari; Matei Basarab a făcut
EPIFANIA
biserica mică a spitalului mănăstiresc (1650), clopotniţa şi a dăruit un clopot mare; marele ban
al Craiovei Cornea Brăiloiu a refăcut chiliile şi casele egumeneşti, de asemenea a făcut mari
donaţii mănăstirii; Jupâneasa Stanca Glogoveanu a refăcut pictura (1733 şi 1766) şi uşile
bisericii (1782). Importante danii şi obiecte de cult a făcut Constantin Brâncoveanu.
PICTURA. La început Biserica a fost zugrăvită într-o singură culoare, în ocru, cu figuri
geometrice şi florale. Prima pictură iconografică a fost executată abia în sec. XVI (1564) de
pictorul Dobromir din Târgovişte. Această pictură în culori vegetale se află şi astăzi pe pereţii
din pronaos fiind cea mai veche pictură bizantină ce se păstrează în Ţara Românească.
În anul 1732 se reface pictura din Naos şi Sfântul Altar cu ajutorul material al Doamnei
Stanca Glogoveanu, în Pronaos fresca din 1564 nu a fost distrusă, ci peste ea a fost aplicată o
nouă frescă datată 1766 pictor fiind Dimitrie Diaconu.
În 1955, în cadrul lucrărilor de restaurare a Mănăstirii conduse de G. Russu s-a trecut la
extracţia frescei din 1766 din Pronaos – caz unic în Europa. Fresca extrasă a fost încorporată
în pereţii muzeului Mănăstirii şi pe coridoarele chiliilor. Totodată s-a restaurat şi conservat
prima pictură, din 1564, care a fost lucrată după toate canoanele artei bisericeşti, cu deosebit
talent şi evlavie. La realizarea celor nouă registre ale Sinaxarului s-a folosit un roşu oriental –
culoare specifică doar Mănăstirii Tismana.
O ultimă pictură a Bisericii s-a făcut în Pridvor care a fost reconstruit în 1983, după
planul Sfântului Nicodim şi pictat în 1994 de pictorul Grigore Popescu din Câmpulung Muscel.
Este pictură bizantină, cu desen corect şi armonie discretă a tonurilor cromatice, cu prezentare
iconografică unică. Aici, pentru prima dată sunt pictaţi toţi sfinţii daco-români descoperiţi şi
canonizaţi în ultimii ani ai sec. XX, alături de toţi sfinţii români ce se prăznuiau.
TEZAURUL Mănăstirii Tismana a fost deosebit de mare, dar stricăciunile aduse
mănăstirii de veacuri a făcut să se piardă. O parte din obiectele de valoare păstrate se găsesc
la Muzeul de Artă a României. Muzeul Mănăstirii are o bogată colecţie de picturi murale
(provenite din Pronaos, pictura din 1766), icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, cărţi vechi,
veşminte, uşile vechi ale bisericii (1782) şi altele.
În Biserică se găseşte o raclă de argint, executată de artistul plastic Gheorghe Stoica
din Bucureşti în 1980, care conţine trei părticele de Sfinte Moaşte: de la Sfântul Nicodim
degetul arătător de la mâna dreaptă şi crucea de plumb ce o purta la gât, de la Sfântul Ignatie
Teoforul şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
Biserica Mănăstirii Tismana îşi etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce
reprezintă şi există în ea: catapeteasma din stejar executată în 1766 în stil post-brâncovenesc
cu ornamente florale, suflată în aur, cu icoanele împărăteşti (1844); iconostasul mic sculptat în
lemn de tei, aurit, executat de Ghenadie monahul (1741-1742); stranele (tetrapoadele)
sculptate de călugări în anul 1731 şi 1735; policandrul mare din alamă lustruită sec.XIX; toaca

EPIFANIA
metalică de forma vulturului bicefal – stema domnitorilor Basarabi, deosebit de valoroasă, şi

altele.
Poetul George Coşbuc a dăruit pentru Paraclisul ctitorit de Matei Basarab două vitralii
din 1916, deosebit de frumoase, în memoria fiului său Alexandru, iar G. Sfetea, un alt vitraliu
pentru mama lui Maria, aflate acum în Muzeul Mănăstirii.
Mănăstirea Tismana a fost transformată în chinovie de maici în anul 1949, care duc
viaţă de obşte, împletind munca cu rugăciunea. Slujbele se săvârşesc după tipicul tradiţional.
Sfânta Liturghie în fiecare zi, Vecernia seara şi Miezonoptica şi Utrenia la miezul nopţii;
Cântările se fac pe muzică psaltică conform tipicului monahal.
Pe muntele Cioclovina, la N-V de Mănăstirea Tismana se află două schituri: Cioclovina
de Jos, amintit documentar în anul 1660, iar în anul 1715 conform pisaniei a fost refăcut de
egumenul Nicodim, având hramul „Sfinţii Voievozi”, şi Cioclovina de Sus, ridicat de acelaşi
egumen în anul 1714, pe vârful muntelui având hramul „Schimbarea la Faţă”. Bisericuţa
Schitului Cioclovina de Sus a fost pictată în anul 1999 de pictorul Grigore Popescu.
Mănăstirea Tismana a fost şi rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaş muzeu al
trecutului, un sanctuar pentru marile arderi umane ale prezentului şi o fereastră deschisă spre
aspiraţiile viitorului.
(Despre Sf. Cuv. Nicodim de la Tismana, în numărul viitor)
Maica Antonia Popescu,

Stareţa Mănăstirii Tismana

EPIFANIA
 Din comoara inimii 

FAMILIA ŞI RESPONSABILITATEA EI
ÎN CREŞTEREA ŞI EDUCAŢIA COPIILOR
F amilia este cea mai veche dintre toate aşezămintele omeneşti şi de cea mai mare
importanţă pentru însăşi viaţa şi destinul unui popor, al unei societăţi şi al lumii. Familia este
izvorul vieţii, celula primordială a societăţii. În sânul familiei se formează şi se întăresc bunele
deprinderi, moravurile, caracterele şi tradiţiile specifice fiecărui popor. Pe temelia familiei se
înalţă edificiul naţiunii. Având o importanţă atât de mare, este firesc şi necesar să ne ocupăm
cu toată conştiinţa şi răspunderea de ea.
Adevărul creştin este că familia îşi are
izvorul la Dumnezeu: cel care a întemeiat
cea dintâi căsătorie din lume a fost Creatorul
cerului şi al pământului. Asupra primei
perechi de oameni Dumnezeu şi-a revărsat
binecuvântarea Sa: „Dumnezeu i-a
binecuvântat” (Facere 12,8). Din aceste
cuvinte deducem că familia are ca
asemănare însăşi Sfânta Treime, ale cărei
caracteristici sunt iubirea desăvârşită,
unitatea şi egalitatea. Omul, prin însuşi actul
creaţiei, a fost destinat vieţii în comuniune: rod al iubirii lui Dumnezeu, omul (bărbat şi femeie)
trebuie să exprime această iubire în viaţa de familie, în care se reflectă chipul lui Dumnezeu.
Taina Sfintei Cununii – prin care se întemeiază familia creştină – este un act sfânt, voit şi
instituit de Dumnezeu (Facere 1, 28; Ioan 2, 1-12). Pentru o căsătorie paşnică şi durabilă,
creştină, se cere o educaţie aleasă – creştină, o pregătire, credinţă tare şi hotărâtă, sentimente
sincere şi curate, caractere potrivite şi dragoste sfântă. Familia creştină are rolul şi datoria să
fie izvor de viaţă, marea şcoală a formării omului adevărat, model pentru societate, model
Bisericii, model de casă creştină, de comunitate creştină, de viaţă religioasă şi morală.
Giovani Papini defineşte căsătoria astfel: „o făgăduinţă de fericire şi învoire cu martirajul”,
adică pe de o parte încântă cu bucuriile ei, iar pe de altă parte pune în faţă responsabilităţile şi
greutăţile prin acceptarea ei cu dragoste.

EPIFANIA
După Sf. Ioan Gură de Aur, familia: „Este Chipul lui Dumnezeu Însuşi”. Prin
binecuvântarea pe care Biserica o dă la săvârşirea acestei sfinte taine se împărtăşeşte
primitorilor harul dumnezeiesc care face ca unirea lor să fie icoană vie a unirii mistice dintre
Hristos şi Biserica Sa – cum zice Sf. Apostol Pavel – „Taina aceasta este mare, iar eu zic în
Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5,22). Astfel, căsătoria creştină capătă caracter de sfinţenie,
având în centru dragostea în Hristos. Pentru aceasta creştinul căsătorit (şi membrii familiei
creştine) nu se pot lipsi de urcuşul duhovnicesc, de sfinţenie şi de unire cu Dumnezeu. Punctul
de plecare este dragostea din care izvorăsc credinţa, frica de Dumnezeu, gândul la judecată,
nădejdea, blândeţea, ascultarea, înfrânarea, lepădarea de sine, paza minţii, răbdarea în
necazuri, etc. Toate trebuie să le primim cu credinţă şi dragoste şi fiinţa noastră să fie
stăpânită de cele mai înalte simţăminte. Dacă într-o societate familia este aşezată pe idei
sănătoase, morale, de muncă cinstită, dragoste, credinţă, pace şi bună înţelegere, întregul trup
social progresează. În caz contrar, toate se clatină, se întunecă şi se prăbuşesc.
Valoarea familiei este exact cea a vieţii însăşi, fie că privim familia din perspectiva
existenţei umane – naturale, fie din cea a perspectivei umane – spirituale, familia este „izvor şi
albia vieţii”. Valoarea familiei ocupă un loc central mai ales în timpul nostru, când ne este dat
să trecem prin vremuri de o înaltă tensiune istorică, economică, morală şi de cumplite încercări
şi ispite, timpuri care ne cer şi chiar ne impun – pentru zbuciumul nostru sufletesc – refugiul
într-o intensă trăire evanghelică, o adâncire, o înviorare a fiinţei noastre, a familiei noastre în
Hristos şi prin Hristos. Totdeauna au existat crize de diferite feluri în lume. Dar criza spiritual
duhovnicească care cuprinde familia creştină în vremea noastră trebuie să ne dea de gândit şi
să ne zguduie până în adânc conştiinţa, să ne trezim la realitate.
Porunca dumnezeiască a creşterii şi înmulţirii neamului omenesc, dată primilor oameni, a
adus omului calitatea de părinte – tată şi mamă. Aceasta înseamnă că părinţii devin
colaboratori ai lui Dumnezeu în perpetuarea vieţii pe pământ. Devenind părinte, omul devine
părtaş la răspunderea pe care o aduce cu sine această înaltă calitate, căci căsătoria îşi
propune viaţa şi toate strădaniile ei sunt menite să slujească viaţa prin naştere, educaţie şi
creare de valori spirituale. Pentru că a deveni părinte este una din cele mai sublime chemări şi
demnităţi, care ridică pe om la înălţimea de colaborator al lui Dumnezeu prin minunea venirii
pe lume a unei vieţi omeneşti. Căci cu fiecare copil ce se naşte lumea se creează din nou,
omul fiind un microcosmos, o lume. Cu fiecare generaţie ce vine pe lume viaţa se întăreşte,
binele are toate şansele de a birui, cu o condiţie esenţială – ca noul născut să găsească
adevărata familie creştină, unită şi înzestrată cu acele calităţi sufleteşti moral – creştine care
să promoveze viaţa, să o crească, să o educe în valorile creştine. Deci nu este suficient că i-
am adus pe copiii noştri la viaţă, ci avem datoria şi răspunderea totală pentru creşterea şi
educaţia lor în cel mai înalt grad, adică fiecare copil să devină omul după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie de o activitate deosebită din partea familiei, a
EPIFANIA
Bisericii, a şcolii, a societăţii.

Părinţii, prin naştere şi prin educaţia pe care o dau copiilor lor, aduc lui Dumnezeu jertfă
bineplăcută, se fac purtători de cruce, iar crucea este „scara care duce la ceruri”. Copiii sunt
un dar al lui Dumnezeu şi „Ferice de omul care şi-a umplut casa cu ei” (Ps. 126,5).
Limba omenească este prea săracă ca să poată exprima toată măreţia, sfinţenia şi
frumuseţea ce se află într-un suflet de copil, mai ales după ce iese din apa Sf. Botez. Înainte
de orice, copilul este Templul lui Dumnezeu, în care Dumnezeu S-a coborât ca o picătură de
rouă în potirul unei flori, în care Mântuitorul ceresc locuieşte cu toate darurile Lui. În fiinţa
aceasta gingaşă se află un suflet nemuritor, destinat pentru frumuseţea raiului ceresc. Din
preajma unui leagăn de copil se poate vorbi de rai pământesc. Mai ales de când Domnul Iisus
Hristos a luat copiii în braţe, i-a iubit şi i-a binecuvântat zicând: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să
vină la Mine că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14) şi „Cine va primi un
prunc ca acesta în numele meu, pe Mine Mă primeşte” (Mat.18,5). Aceasta poate l-a inspirat
pe marele scriitor francez V. Hugo să preamărească copilul – acest soare al vieţii de familie,
scriind: „I-aşa frumos copilul cu surâsul său! O, Doamne! Fereşte-mă pe mine ca şi pe cei pe
care-i iubesc, părinţi, fraţi şi prieteni şi chiar pe duşmanii mei care triumfă în rău, de a vedea
vreodată o vară fără flori, cuiburi fără puişori, stupi fără albine, o casă fără pruncuşori”.
Părinţii trebuie să vadă în copiii lor pe omul care are un suflet, chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, să vadă întreaga fiinţă a copilului şi să simtă datoria că prin îngrijire şi educaţie să-
l facă vrednic de această demnitate, să tindă către idealul moral arătat de Mântuitorul: „Fiţi
desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este”.
Dar ce mai este copilul? – Omul de mâine, fiinţa în care îşi pun nădejdea părinţii,
Biserica, societatea, Patria. Este nădejdea noastră a tuturor, care ne obligă ca din această
fiinţă mică şi plăpândă să facem un om de valoare, măreţ, curat, plin de sfinţenie şi
înţelepciune. Toate aceste nădejdi ale viitorului pe care copilul le poartă în fiinţa sa, toţi aceşti
muguri de viaţă în creştere şi dezvoltare trebuie îngrijiţi, cultivaţi, educaţi, supravegheaţi cu
grijă, dar şi cu „frică şi cutremur” pentru tot ce poate urma. Iar răspunzători de viitorul copilului,
aceia care hotărăsc în bine sau în rău, sunt în cea mai mare parte părinţii.
Învăţătura creştină în educaţie pune accent pe dezvoltarea omului, care se răsfrânge în
istoria valorilor şi în devenirea valorilor. Pentru aceasta părinţii, în calitatea lor de educatori,
trebuie să fie pregătiţi, trebuie să fie educaţi. Trebuie să cunoască principiile de bază, să şi le
însuşească, căci educaţia copilului este un proces de strădanie, de căutare, de activitate şi de
propăşire morală, cu mijloacele pe care viaţa le pune la îndemână şi cu ajutorul lui Dumnezeu.
Părinţii sunt obligaţi să-şi cunoască copilul în mod obiectiv, cu părţile bune şi rele, să vadă clar
în sufletul lui şi să aibă darul intuitiv, fapt care va ajuta mult în procesul educativ.

EPIFANIA
În educaţie, pentru un adevărat succes, dragostea părintească trebuie însoţită de un

spirit optimist, plin de voioşie şi o încredere puternică în devenirea omului adevărat. În firea
copilului stau ascunse însuşiri măreţe, posibilităţi minunate. Dar acestea, pentru ca să poată
creşte şi dezvolta, au nevoie de trezire şi de îndrumarea părinţilor. Dar tot atât de adevărat
este că în firea omenească zac din pruncie înclinări rele, porniri urâte. Acestea trebuie
cunoscute, scoase, stârpite din timp, pentru a nu se întări.
Primul mijloc de educaţie este învăţătura, povaţa. Părinţii trebuie să cunoască
adevărurile creştine, să-i înveţe şi să-i deprindă pe copii cu tot ce este bun, nobil, frumos.
Virtuţile cele mai alese ca dragostea, mila, bunătatea, blândeţea, cinstea, rugăciunea, munca
sfântă, trebuie sădite în inimile copiilor de la început, iar păcatul, lenea, minciuna, indiferenţa,
vorbele urâte, necinstea şi tot ce este rău trebuie smulse şi stârpite ca nişte buruieni urâcioase
şi otrăvite. Este mult adevăr în cuvintele unui pedagog francez care spunea: „Un om adevărat
se formează la vârsta de patru ani”.
Un alt mijloc bun şi necesar în educaţie este disciplina. Prin aceasta nu se înţelege şi nici
nu se admite brutalitate, răutate şi pedeapsă cu răzbunare, ci modelare şi echilibru sufletesc
pentru a cunoaşte adevărul şi a-l împlini. Astfel, copiii crescuţi fără disciplină morală, fără
control, fără răspundere, devin nenorocire şi o mare durere pentru ei, pentru părinţi şi pentru
societate.
Părinţii – tatăl şi mama – trebuie să-şi dea seama de rolul mare pe care îl au în formarea
personalităţii copilului care are loc între 3 şi 6 ani (cei şapte ani). În familie se trăieşte
frumuseţea copilăriei şi a tinereţii, cumpăna de aur a vârstei. Aici, în familie, se pregăteşte
puterea spirituală, morală a omului, care devine izvorul optimismului, descătuşarea elanului
vital. Familia este răsadniţa în care cresc florile tinereţii, aici se formează înţelepciunea vieţii
care poate deschide perspectiva unui viitor fericit. De aceea, dragostea, afecţiunea şi
răspunderea părinţilor faţă de copii, unite cu voinţa de desăvârşire, îi ajută să înţeleagă
adevărul şi să-şi deschidă sufletele pentru a putea pătrunde sfaturile şi îndemnurile cele bune.
În viaţa lor, copiii cu o educaţie moral-creştină vor căuta să fie drepţi, buni, toleranţi şi,
totdeauna, clarvăzători şi hotărâţi în credinţa lor. Ei vor păstra cu drag în sufletul lor
sentimentul onoarei, puterea şi dragostea de muncă, dragostea de ceea ce este bun şi frumos,
de ceea ce este sfânt. Le va fi groază de lucrurile rele, de cugetările şi faptele vulgare şi
înjositoare, de minciună şi de plăcerile grosolane care degradează fiinţa umană, o înjosesc, o
pătează. Prin puterea de credinţă şi rugăciune, unite cu voinţa fermă, îşi vor păstra sănătatea
sufletului şi a trupului, care este ameninţată din plin prin momeala păcatului ce vine spre om
prin toate canalele vieţii actuale şi care nu face altceva decât să-i transforme pe cei rătăciţi în
victime nenorocite.
Educându-i în credinţă, dragoste, rugăciune şi curaj al vieţii, copiii se vor deprinde a
înfrunta senini, bărbăteşte, viaţa cu toate ale ei: răspunderea, munca grea, primejdia până la
EPIFANIA
jertfă. Copilul trebuie crescut în curajul sfânt, care este virtutea primordială. El trebuie să aibă
curajul spiritual, moral, care îl va face să înfrunte critica nedreaptă, ponegrirea şi defăimarea
credinţei creştine şi să o apere după regulile care călăuzesc pe omul cinstit şi bunul creştin
când este susţinut de mărturia conştiinţei sale. Numai omul cu voinţă morală este cu adevărat
liber, mai ales în zilele noastre, el este stăpân pe judecăţile şi faptele sale, subordonează
ideile şi faptele sale moralei şi conştiinţei sale şi se conduce în viaţă după regulile pe care
învăţătura creştină ni le-a dat, iar noi suntem datori să le împlinim.
Sarcina principală a mamei şi a tatălui este de a educa copilul în priceperea şi puterea
de a se stăpâni. Stăpânirea de sine în dragoste a părinţilor este condiţia autorităţii morale
pentru copil. Copilul să nu descopere în noi nici o slăbiciune de care s-ar putea folosi, să simtă
că nu ne poate tulbura sau înşela. Atunci el ne va socoti superiori, iar liniştea şi blândeţea
noastră vor avea pentru el un preţ cu totul deosebit căci îi vor inspira respect şi stăpânire de
sine. Pentru a se forma acest simţ, părinţii trebuie să acorde copilului încredere mai multă,
încredere şi îndatoriri, ajutându-l să ia singur decizii. Uneori s-ar putea să greşească, dar va
învăţa din greşeli, iar noi să fim îngăduitori, cu bunătate şi înţelegere, arătându-i greşeala şi
corectându-l cu blândeţe.
Dragostea părintească este forma superioară a dragostei şi determină dragostea
adevărată şi necondiţionată. Tatăl trebuie să fie şi să se poarte ca un adevărat părinte, ca un
protector, ca un sfătuitor, cu experienţa şi exemplul său, să fie un îndrumător spiritual activ prin
cunoştinţele sale, prin modelele cele mai potrivite, printr-un tact deosebit, prin răbdare şi
putere de credinţă. În toate să aibă o comunicare cât mai apropiată cu copilul său, în toate
problemele care privesc fiinţa umană. El trebuie să-l înveţe pe copil autodisciplina, bărbăţia şi
dăruirea de sine. Autoritatea şi înţelepciunea tatălui trebuie să reprezinte un model către care
trebuie să tindă copilul, cu voinţa călăuzită de raţiune, pentru a deveni un om de caracter – un
om cu voinţă, dârzenie, curaj. Caracterul format de părinţi ne ajută pentru a face binele, pentru
a deveni virtuoşi, pentru a ne feri de rău şi pentru a ne croi soarta şi fericirea. Scopul, urmărit
mai ales de tată, este de a face din copil un om stăpân pe sine, hotărât, muncitor, cinstit, care
să-şi iubească credinţa şi a o apăra, a-şi iubi ţara şi a o onora în toate împrejurările.
Mama are o putere şi o influenţă mai mare, mai spirituală, asupra copilului decât tatăl.
Acest fapt este explicabil: copilul este viaţă din viaţa ei şi trup din trupul ei. Mama este cea mai
înaltă, cea mai frumoasă şi cea mai fidelă întruchipare a chipului şi lucrării lui Dumnezeu în
lume, prin întreitul ei destin: de a da viaţă, de a iubi şi de a îngriji, de a educa. Dragostea de
mamă este ceea ce cunoaştem în primul rând. Mama hrăneşte pruncul, de la ea învaţă primul
zâmbet şi primul cuvânt – acela de „mama”. Ea sădeşte şi dezvoltă în copil dragostea,
credinţa, omenia cinstea, respectul, dragostea de muncă, cultul datoriei împlinite, conturându-i
personalitatea, formând omul de mai târziu de care are nevoie familia, Biserica, societatea. Iar

EPIFANIA
pentru noi, creştinii, mama este primul pedagog spre Hristos, primul învăţător şi preot al
copilului ei. Ea este cea care duce mâna copilului la frunte învăţându-l semnul Sfintei Cruci,
apoi tot ea îl învaţă rugăciunea şi se roagă cu el. Autoritatea mamei asupra copilului este
totdeauna blândă şi nu riscă niciodată a fi prea puternică. De aceea, prin cuvântul „mamă”
înţelegem viaţă, blândeţe, iertare, dragoste, devotament şi – de cele mai multe ori – jertfă.
După cele expuse am putea spune că actele
cele mai importante din viaţa noastră sunt creşterea şi
educaţia. De aceea punem întrebarea: „Ce se cere
pentru reuşita lor?”. Se cere ca părinţii să fie modele
pentru copiii lor căci, de obicei, copilul începe să-şi
făurească viaţa după principiile morale primite de la
părinţi, încercând să facă tot ceea ce văd pe părinţi
făcând. Autoritatea morală a părinţilor, experienţa lor,
dragostea şi, am putea spune, meşteşugul lor de a
învăţa, de a pregăti sufletul copilului pentru viaţă, dar
şi pentru împărăţia lui Dumnezeu, sunt calităţi de
necontestat şi cerute astăzi mai mult ca oricând. Orice
gest, orice vorbă sau faptă a părinţilor trebuie să
poarte pecetea adâncii lor moralităţi. Altfel părintele va
deveni un fals educator, căci cu toată dorinţa şi
stăruinţa pe care o va depune, munca sa nu va avea
nici un succes. Nu se poate descrie cât de mult pot
strica părinţii prin pilda lor rea, necuviincioasă. Când părinţii sunt certăreţi, beţivi, leneşi,
mincinoşi, hoţi, necredincioşi, când nu se roagă, când trăiesc în tot felul de fărădelegi – cum ar
putea da o bună creştere şi educaţie copiilor? Din punct de vedere creştin, aceşti părinţi îi
omoară sufleteşte pe cei pe care i-au adus la viaţă. Aici se împlineşte cuvântul Mântuitorului:
„Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care crede în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se
atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina
smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”
(Mat.18, 6-7).
Educaţia, cu exemplul viu, este lucrarea cea mai importantă, cea mai reuşită care se
poate realiza în formarea omului adevărat creştin pe care îl doreşte Dumnezeu. Exemplul de
viaţă morală a părinţilor, trăită cu credinţă, dragoste, cinste, dreptate şi muncă, stă la baza
educaţiei: „Aşa să lumineze lumina viaţa voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele
voastre cele bune şi să slăvească pe Tatal vostru cel din ceruri” (Mat.5,16). Iar un mare
pedagog francez spune: „fericit de o sută de ori acel copil care a primit de la o mamă
credincioasă şi virtuoasă şi de la un tată credincios şi înţelept, cele dintâi învăţături morale”.
EPIFANIA
Prin familie, viaţa individului se eternizează. Căci precum ne scufundăm în trecut prin
strămoşii noştri, tot aşa luăm în stăpânire viitorul prin copiii noştri. De aceea, cunoscând cu
durere existenţa în prezent a multor familii destrămate, a unui număr mare de avorturi, copii
abandonaţi, o neglijare totală a educaţiei în cadrul familiei, o lipsă de trăire a unei vieţi de
familie creştine, bazată pe dragoste sinceră, curată, spirituală şi de răspundere, ne dăm
seama că, în multe cazuri, menirea adevăratei familii – restaurată de Mântuitorul Iisus Hristos
prin jertfa Sa – se distruge, atingând dimensiuni periculoase pentru morala creştină şi
societatea umană. Astfel de cazuri întâlnim şi în cadrul familiilor întemeiate prin
binecuvântarea Bisericii în taina Sfintei Cununii dar care, prin convieţuirea lor, sunt în afara
moralei creştine. Fără educaţie, fără căldură şi fără dragoste sufletească în familie, este cu
neputinţă a se forma oameni adevăraţi. Familia trebuie să devină şi să fie unitatea părinţi-copii,
care să oglindească dragoste, să zidească şi să sfinţească viaţa prin credinţa, rugăciunea şi
faptele sale.
Societatea umană trebuie salvată prin familie, care trebuie întărită, încreştinată,
spiritualizată şi sfinţită prin puterea şi lucrarea Harului Domnului Iisus Hristos. Păcatele, viciile,
lipsa de credinţă – cu întunericul sufletesc, egoismul, indiferenţa – au făcut din familii „cuiburi
sfărâmate”, nişte „fântâni fără apă”. Fărădelegea şi păcatul au făcut în căminul lor întuneric şi
durere, căci „Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci
faptele lor erau rele” (Ioan 3,19). Dar aceşti părinţi se pot tămădui, se pot lumina venind la
Iisus Hristos, la Biserica Lui căci „Eu lumină am venit să aduc în lume, ca tot cel ce crede în
Mine să nu rămână în întuneric” ( Ioan 12,46).
Care sunt condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca simţămintele noastre religioase şi
morale să poată aduce în educaţie roadele dorite? Din foarte multe, ne vom opri la câteva:
1. Credinţa – care este şi cea mai mare putere a sufletului nostru – este un dar al lui
Dumnezeu în formarea şi păstrarea spiritualităţii în om. Ea luminează minţile şi mângâie
inimile, ea limpezeşte conştiinţele şi întăreşte sufletele, îndemnându-le preocupările şi silinţele
către idealuri superioare ale vieţii. Credinţa înseamnă sfinţire prin lucrul adânc al conştiinţei,
impregnată de Har prin atâtea taine şi luminată de însăşi Învierea Domnului. Ea trebuie să fie
dăruită copiilor cu dragoste, cu bunătate şi bunăvoinţă – care trebuie să fie nu numai
sentimente de mărinimie sufletească ci şi putere de viaţă în realizarea binelui şi a voii lui
Dumnezeu. Fiindcă omul înduhovnicit este capabil de a înlătura poftele, de a domoli ura, de a
impune respectul moralei, al dreptăţii şi al cinstei.
Credinţa creştină este necesară tuturor oamenilor pentru propria lor mântuire, dar este
absolut necesară părinţilor (tată şi mamă) atunci când au asupra lor grija şi răspunderea
pentru sufletele copiilor lor.

EPIFANIA
2. Iubirea – faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Să-l iubim pe Dumnezeu din toate
puterile noastre, căci prin aceasta îi dăm preamărirea ce i se cuvine”. Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi” constituie un imperativ moral necondiţionat, azi mai mult ca oricând.
Pentru că numai printr-o astfel de iubire, asemenea celei a samarineanului milostiv, mai putem
sluji pe aproapele nostru, societatea în care trăim, Patria noastră şi chiar omenirea.
3. Faptele bune – care îşi au izvorul în Dumnezeu şi, de aceea, cine le săvârşeşte se
face icoană vie şi asemănare a lui Dumnezeu. Ele sunt dovezile harului, roadele şi sufletul
credinţei adevărate.
4. Rugăciunea – care ne umple inima de iubire, de pace, de mângâiere şi de sfinţenie.
Familia are o sfântă chemare de a păstra şi cultiva valorile creştine prin această lucrare
spirituală de înviere, de refacere a sufletului nostru. Creştinul fără credinţă şi rugăciune este
târât în vâltoarea tuturor ispitelor şi păcatelor.
Rugăciunea este o forţă spirituală pentru părinţi dacă vor şti să aprindă candela credinţei
în sufletul copiilor. Cea dintâi pildă pe care părinţii creştini trebuie să o dea copiilor lor este
pilda rugăciunii. În familie, când tata se roagă, se simte prezenţa şi ajutorul lui Dumnezeu.
Colţul unei camere care este împodobit cu chipul unei icoane sfinţite, înaintea căreia părinţii
îngenunchiază împreună cu copii lor, devine un altar familial asupra căruia se revarsă ajutorul
şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Responsabilitatea părinţilor în creşterea şi educaţia copiilor este mare, dar împlinirea ei
aduce fericire şi este plină de bucurii. Părinţii sunt pietrele de temelie pe care se zideşte
societatea, lumea. Un copil este aşa cum l-a lăsat Dumnezeu si cum l-au crescut părinţii. Voi
cita pe V. Militaru: „Din acelaşi lemn se face şi icoană şi măciucă”. De aceea, din mâinile
părinţilor Dumnezeu va cere sufletele copiilor lor şi ce vor răspunde atunci părinţii? Aceasta o
las pe conştiinţa fiecăruia căci este o problemă mare, care trebuie să ne dea mult de meditat!
Preot Ioan Cârciuleanu, Iaşi

EPIFANIA
 Teologie 
A ŞAPTEA CALE DE CUNOAŞTERE
A LUI DUMNEZEU: CALEA INIMII
T eologii vorbesc de anumite căi sau moduri de
cunoaştere a lui Dumnezeu, prin care omul înţelege existenţa
şi prezenţa lui Dumnezeu. Orice om se întreabă cum putem
să luăm contact cu Dumnezeu sau cum ştim noi, pur şi
simplu, că există Dumnezeu? Vorbim despre Dumnezeu, dar
faptul că vorbim nu este deloc o dovadă că există, că L-am
văzut sau că ne-am întâlnit cu Dumnezeu.
Cele 6 căi clasice, afirmate până astăzi: 1. calea existenţială; 2. calea naturală;
3. calea supranaturală; 4. calea catafatică; 5. calea apofatică; 6. calea mistică.
Foarte puţini oameni pretind că se întâlnesc cu Dumnezeu; ar însemna atunci că noi
care nu ne întâlnim aici personal cu Dumnezeu nu avem nici un acces la Dumnezeu, că nu-L
cunoaştem de fapt. Atunci Dumnezeu nu există, dacă nu poate fi cunoscut!
7. De aceea, ţinem să prezentăm o nouă cale, calea inimii, pentru că este calea cea
mai accesibilă şi cea mai simplă pentru orice om. Orice om are acces, adică îl simte pe
Dumnezeu prin această cale. Inima oricărui om este făcută şi simţită de fiecare ca un receptor.
Un receptor trebuie să fie compatibil, adică conform cu emiţătorul, ca să poată recepta; orice
receptor indică un emiţător. Dacă ceva nu este perfect compatibil, nu receptează. Or, inima
omenească se dovedeşte ca un receptor capabil să primească cele mai înalte adevăruri şi
simţiri, toate adevărurile absolute ale existenţei şi universului; tot ce poate fi mai sensibil, mai
înalt şi mai adevărat poate fi simţit de inima omenească. Prin această capacitate a inimii ca şi
în conformitate cu Absolutul, omul se dovedeşte cu adevărat imago Dei, „chipul lui Dumnezeu”
în lume.
Orice inimă omenească este alcătuită în mod divin, este extraordinară, este absolută.
Desigur că, precum celelalte şase, şi această cale poate fi contestată; însă există destule
dovezi şi argumente din Sfânta Scriptură şi din marii Sfinţi ai Bisericii care au simţit şi au
confirmat întrutotul această capacitate sau înţelegere a inimii ca o cale de cunoaştere, ca o
simţire adevărată a lui Dumnezeu. În primul rând, remarcăm câteva mărturii din Sfânta
Scriptură, care afirmă că inima este într-adevăr locaşul lui Dumnezeu.

EPIFANIA
Înţeleptul Solomon spune, în Eclesiast 3,11: „El a pus în inima lor (a oamenilor), şi
veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu”. Deci în inima
oricărui om locuieşte veşnicia, orice inimă de om simte, cuprinde şi este capabilă de veşnicie:
de a gândi veşnicia, de a vorbi de ea, de a dori veşnicia şi de a fi mare cât veşnicia.
În aceeaşi carte, Solomon afirmă: „Înţelepciunea este strălucirea luminii celei veşnice!”.1
Înţelepciunea lui Dumnezeu – înţelegerea, raţiunea, mintea şi puterea lui Dumnezeu –
locuieşte în special în sufletele sfinte. Noi însă observăm că în niciun om – oricât de rău şi
chiar monstruos – nu se poate stinge de tot imaginea lui Dumnezeu sau prezenţa lui
Dumnezeu în el. El poate să o strice, să o strâmbe, s-o pervertească sau s-o înăbuşe, dar nu
poate s-o distrugă de tot. Omul se străduieşte foarte mult să-L omoare pe Dumnezeu în inima
lui; unii reuşesc foarte mult, dar nimeni nu reuşeşte de tot. Poate diavolii au reuşit mai mult,
dar nici ei n-au reuşit de tot.
Dar cartea din Vechiul Testament care vorbeşte cel mai mult despre inima omului ca
loc de întâlnire cu Dumnezeu, ca prezenţă adevărată şi permanentă a lui Dumnezeu în om,
este Cartea Psalmilor. Psalmistul David are cuvinte excepţionale, profunde, nuanţate şi subtile
despre adevărul că Dumnezeu – deşi este atotputernic şi incomparabil peste toată existenţa şi
peste toată lumea – totuşi el locuieşte în modul cel mai adevărat în inima omului. Zice
psalmistul David: „Auzi-voi ce va grăi în mine Domnul, că va grăi pace peste poporul său” (Ps.
84,8). Dumnezeu grăieşte înăuntrul omului; El nu vorbeşte numai dinafară, ci şi dinăuntru. Mai
mult: „Gândul omului te va lăuda şi amintirea gândului te va prăznui” (Ps. 75,10). Şi gândirea
omului vorbeşte despre Dumnezeu: nu numai limba, vorba sau cuvântul ci şi „amintirea
gândului”, şi memoria. Vorba, ideea şi simţirea lui Dumnezeu în om sunt ceva ce se depune,
chiar dacă a fost rostită la un moment dat. Ea nu s-a pierdut prin faptul că a încetat rostirea;
prin memorie şi prin inconştient ea rămâne o putere, o valoare, o forţă şi o frumuseţe nestinsă
în sufletul omului.
O altă semnificaţie adaugă psalmistul zicând: „Întru Tine m-am întărit din pântece, din
pântecele maicii mele …” (Psalm 70,7). Deci, dinainte de a se naşte omul îl poartă în sine pe
Dumnezeu. Voinţa sau Legea lui Dumnezeu este în orice om: „Legea Dumnezeului său în
inima lui şi nu se vor poticni paşii lui” (Ps. 36, 31).
Legea lui Dumnezeu este în inima oricărui om care vrea să cunoască adevărul, să
asculte pe Dumnezeu. Cine vrea să-L cunoască pe Dumnezeu nu-L găseşte numai exterior.
Dumnezeu este peste tot şi poate fi căutat şi găsit peste tot; totuşi, înafară e mult de străbătut
iar drumul cel mai scurt şi mai simplu este totuşi înăuntru.
O pătrundere excepţională a căii inimii o relevă neuitatul verset care zice: „Mulţi zic: -
cine ne va arăta nouă cele bune? Dar însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne”
1 Înţelepciunea „… este strălucirea luminii celei veşnice în oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu şi chipul bunătăţii sale … şi
răspândindu-se … în sufletele sfinte, ea întocmeşte din ele prieteni ai lui Dumnezeu” (Înţelepciunea lui Solomon, 7,26-27)
EPIFANIA
(Ps. 4,6). Noi ne întrebăm: „Cine ne va arăta nouă cele bune?”. Adică: cine poate să-mi arate
cu autoritate şi să-mi impună că asta este bine şi asta este rău, cine poate să-mi dovedească?
Pentru că mulţi spun: „E bine ceea ce-mi place mie, ce-mi cade mie bine; şi e rău ceea ce nu-
mi place şi-mi cade rău mie. Poţi să-mi arăţi altă măsurătoare? Dacă îmi arăţi alta, aceea o fi
bună pentru tine dar nu e valabilă pentru mine”. Şi atunci, de unde vine o autoritate
indiscutabilă care să ne impună – indiferent ce-ţi place ţie şi mie şi lui şi oricui – ce este bine în
veci, indiferent de condiţii? Unde este această autoritate? Noi o căutăm înafară, dar psalmistul
David arată că este în fiecare om; peste orice om este însemnată lumina feţei lui Dumnezeu,
orice om este însemnat cu lumina lui Dumnezeu pentru că în orice om este Dumnezeu, cel
puţin prin naştere. Că omul se străduieşte în decursul vieţii, prin multe rele, să îl şteargă pe
Dumnezeu şi nu mai vede lumina lui Dumnezeu peste faţa lui, aceasta este altceva.
Dar cel mai frumos, mai adânc, mai simplu şi mai impresionant cuvânt despre prezenţa
lui Dumnezeu în inima omului se află în Psalmul 41,9, unde se spune: „Adânc pe adânc
cheamă în glasul căderii apelor tale!”. „Adâncul” de aici este adâncul omului şi adâncul lui
Dumnezeu. Dumnezeu este profunzime: nimic mai adânc ca Dumnezeu, mai profund şi mai
bogat. Dar şi omul este un adânc; orice suflet şi orice inimă de om este un adânc fără fund, un
infinit, o profunzime, o bogăţie, o înţelegere şi o valoare nesfârşită. Mântuitorul însuşi a spus:
„Ce va câştiga omul dacă va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său?Sau ce va putea
da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,26), arătând că lumea toată este mai puţin
decât un suflet de om, că un singur suflet de om face mai mult decât toată lumea la un loc.
Este clar ce a vrut să spună Mântuitorul aici; sufletul omului este o lume întreagă, este o
valoare ce nu poate fi măsurată sau o valoare absolută. Adâncul omului cheamă adâncul lui
Dumnezeu pentru că stau în legătură, pentru că poate să-L cheme, aşa cum copilul cheamă
pe mama lui. De ce strigă copilul pe mamă, de când s-a născut şi dinainte de a se naşte?
Unde a învăţat copilul s-o strige pe mama lui? De ce este sigur că ea este ajutorul lui, viaţa lui,
ş.a.m.d.? De ce poate să vorbească copilul cu mama lui? Pentru că sunt făcuţi unul pentru
altul, unul după altul: mama este conformă cu copilul ei şi copilul este conform cu mama lui.
Mama simte orice pornire, orice simţire şi orice intonaţie, oricât de fină, uşoară şi nuanţată a
copilului. Dintr-o manifestare minimă, mama simte tot sufletul copilului, ştie exact ce simte el şi
îl apreciază. Inima mamei cuprinde copilul în veşnicie, nu numai la un moment dat. Aşa este şi
sufletul omului faţă de sufletul lui Dumnezeu: un adânc cheamă pe celălalt, pentru că a fost
făcut de El, pentru că este conform cu El. Este posibilă vorbirea, comunicarea şi întâlnirea
dintre ele pentru că Unul îl conţine într-adevăr pe celălalt. Adâncul mamei conţine adâncul
copilului iar acela o recunoaşte.
În Noul Testament există mărturii mai puternice, mai clare şi mai profunde. Este
explicabil de ce: în Vechiul Testament, oamenii erau mult mai departe de Dumnezeu.

EPIFANIA
Dumnezeu nu venise pe pământ, ei ştiau şi simţeau că este departe. Prin întrupare, inima Lui
s-a făcut inimă şi simţire de om. Când Dumnezeu este departe şi atotputernic, este inaccesibil.
Chiar dacă ştii că în principiu este bun, totuşi Îl simţi mai ales ca puternic şi drept şi aştepţi să
te pedepsească, pentru că aşa e drept! Şi, atunci, cum poţi să stai să vorbeşti în faţa Lui? Pe
când, dacă se face om este altceva: ca om, stăm de vorbă omeneşte!
În Noul Testament, în mod firesc omul simte că inima lui este capabilă de a-L primi pe
Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel zice chiar despre trup, partea „slabă” a omului, că „este
templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6,19). Omul îl poate primi şi trebuie să locuiască în el
Dumnezeu. De asemenea, când le-a vorbit filosofilor atenieni în Areopag, le-a spus astfel:
„Dumnezeu nu e departe de fiecare dintre noi, căci în El trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fapte
17,28). Orice om şi toată lumea trăieşte numai prin Dumnezeu, datorită faptului că El este
viaţa care locuieşte în noi. Dacă existăm, existăm numai prin puterea lui Dumnezeu care
locuieşte în noi. Dumnezeu este sigur în noi pentru că numai El există cu adevărat. Tot ceea
ce există, există numai datorită faptului că El oferă viaţa Lui, energia Lui în ei sau puterea Lui
de existenţă.
După Înviere, Mântuitorul S-a arătat lui Luca şi Cleopa, care mergeau spre Emaus. Ei
nu L-au cunoscut, iar după ce au stat la masă, a frânt pâinea, a binecuvântat-o şi le-a dat-o
lor; atunci L-au cunoscut, însă El S-a făcut nevăzut de la ei. Şi atunci, şocaţi, au zis unul către
altul: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?”
(Luca 24,32). Adică: „Cum de nu L-am cunoscut? L-am cunoscut tocmai când S-a făcut
nevăzut de la noi!”. Deci, inima lor simţea foarte tare pe Dumnezeu şi totuşi nu L-au cunoscut,
nu şi-au dat seama cine este. De ce? Pentru că: „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască”,
pentru că El nu voia ca să fie cunoscut atunci. Nevrând El, nu L-au cunoscut, dar inima lor
simţea şi era plină de puterea, de adevărul şi de prezenţa lui Dumnezeu.
Dar mărturia cea mai tare despre inimă ca loc al prezenţei lui Dumnezeu este rostită
chiar de Mântuitorul Hristos. Oamenii pot să zică un adevăr sau pot să se şi înşele, pot să aibă
opinii şi pot să greşească. Dar Mântuitorul este singurul care a putut să spună: „Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Marcu 13,31). El a spus un cuvânt foarte
îndrăzneţ, foarte impresionant şi totuşi foarte limpede: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul
vostru” (Luca 17,21). Fără îndoială că nu se referea numai la Sfinţii Apostoli, pentru că nu
numai ei Îl ascultau. Îl ascultau mulţi iar între aceştia desigur că erau şi păcătoşi, oameni care
au rămas păcătoşi până la sfârşit. Totuşi, nu s-a referit la unii ci s-a referit în general:
„Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Împărăţia lui Dumnezeu este Dumnezeu; nu
există împărăţia lui Dumnezeu fără Dumnezeu şi nu există Dumnezeu fără împărăţia lui
Dumnezeu. Deci înăuntrul fiecărui om este sau locuieşte efectiv Dumnezeu.

EPIFANIA
Temeiuri patristice
Cuvântul Mântuitorului a fost înţeles la fel de către Sfinţii Părinţi, de către dascălii şi
oamenii Bisericii, în decursul veacurilor până la noi. N-a fost înţeles diferit, n-a fost interpretat
de către unii împotriva altora, ci toţi l-au înţeles la fel.
Unul din marii Părinţi ai Bisericii, Fericitul Augustin, spune: „Ne-ai făcut pentru Tine, şi
neliniştită este inima noastră până ce se va odihni întru Tine”.2 Fiecare om este făcut după
Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, orice om trăieşte numai prin această direcţie către
Dumnezeu; orice om – vrea sau nu vrea, ştie sau nu ştie – tinde spre Dumnezeu. Orice om
năzuieşte spre viaţă deplină, spre nemurire, bine, fericire, adevăr, lumină, dreptate deplină,
spre tot ce poate fi conceput mai bine şi mai frumos ca persoană. Fericirea şi bunătatea pe
care o dorim noi într-o viaţă nesfârşită are un chip. Fericirea nu poate să fie decât într-o
persoană; pentru că toate bunătăţile şi fericirile pe care ţi le imaginezi sunt nimic pe lângă o
persoană pe care o iubeşti. Dacă iubeşti o persoană şi lângă ea sunt toate bunătăţile lumii, în
clipa în care vezi persoana aceasta restul bunătăţilor nu mai există, nu mai au nici o valoare.
Năzuinţa aceasta prin care şi numai prin care poate trăi orice om este o Persoană Supremă,
care cuprinde în ea toată fericirea, bunătatea, frumuseţea şi simţirea. Acesta este înţelesul
cuvântului Fericitului Augustin.
Acelaşi Fericit Părinte spune, în acelaşi sens: „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit”.3
Fericitul Augustin a fost un om care l-a căutat şi l-a găsit pe Dumnezeu, dar cuvântul acesta se
adresează tuturor şi este valabil pentru orice om care îl caută pe Dumnezeu. Formularea lui
pare să se contrazică în sine însăşi: „Dacă l-a găsit, atunci de ce-l mai caută?” Fericitul
Augustin vrea să zică următorul lucru: omul care-l caută pe Dumnezeu, Îl găseşte tocmai
pentru că puterea de a-l căuta şi afla este dumnezeiască, este sădită de Dumnezeu în om.
Găsim Divinul în ceea ce este divin în noi. Dumnezeu este prezent în sufletul, în inima sau în
persoana fiecărui om ca o simţire, un adevăr şi o putere reală. Omul se naşte şi trăieşte prin
Dumnezeu, dar este însetat de mai multă simţire a lui Dumnezeu, de o prezenţă şi o simţire
totală. Te naşti copilul părinţilor tăi, dar trebuie şi să devii copilul lor. În inima copilului este
prezentă veşnic mama lui.
Mama poate să se mute, poate să moară şi el să n-o mai vadă; cu toate acestea, în
inima unui copil normal mama este veşnic prezentă. Mama nu poate „muri”, n-are cum să
piară de tot, pentru că ar însemna să fie şi el mort. Prezenţa mamei este un adevăr veşnic
pentru el, el nici nu trăieşte decât prin mama lui. Părintele îl conţine veşnic pe copil şi este
conţinut de el, niciunul nu mai poate „scăpa” de celălalt.
2 „Fecisti nos ad Te, et inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te!”: Fericitul Augustin, Confessiones, cartea I, cap. I, ediţie
bilingvă, trad. E. Munteanu, Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p. 27
3 Ibidem

EPIFANIA
Un alt scriitor creştin, Tertullian, vorbeşte despre faptul că Dumnezeu este prezent nu
numai în inimile celor credincioşi ci în inima fiecărui om. Orice om se naşte bun; acesta este
unul din argumentele cele mai puternice ale prezenţei lui Dumnezeu. Este adevărat că oamenii
se nasc foarte diferiţi, dar tot atât de adevărat este faptul că în orice nou-născut există o
frumuseţe, o dreptate, un adevăr şi o capacitate de a înţelege adevărul: o deschidere, un
avânt, un elan, o putere de a primi, de a înţelege şi de a simţi tot binele şi toată fericirea din
lume. Că el se naşte cu lucruri rele sau le acumulează din afară, încât te gândeşti că nu l-a
avut niciodată pe Dumnezeu, asta este altceva. Adevărul este, dimpotrivă: dacă ne uităm cum
se ticăloşesc oamenii, putem constata că omul are nevoie de mult timp şi mult efort ca să
devină rău. Ca să-L omori pe Dumnezeu în tine îţi trebuie un chin şi un efort; te străduieşti
toată viaţa să-L omori, şi tot nu vei putea să-L omori de tot. În cel mai ticălos şi mai monstruos
om rămâne o fărâmă de bine. Chiar omul care s-a străduit cel mai mult să-L omoare pe
Dumnezeu în inima lui n-a reuşit de tot. Poate c-au reuşit diavolii, dar noi păstrăm totuşi
încrederea nesfârşită că în principiu orice fiinţă – fiind făcută de Dumnezeu, în puterea, în
bunătatea şi în înţelepciunea lui Dumnezeu – e posibilă oricând o întoarcere. Tot ceea ce a
făcut şi tot ceea ce este făcut de Dumnezeu este bun: „A privit Dumnezeu şi a văzut că erau
bune foarte!” (Facere 1,31).
Tertullian dovedeşte faptul că Dumnezeu e prezent nu numai selectiv, ci în sufletul
fiecărui om. El se adresează păgânilor, ca şi ateilor şi arată că şi ei îl au pe Dumnezeu: „Voi
folosiţi totdeauna expresiile: «mare e Dumnezeu, bun e Dumnezeu, ce-o da Dumnezeu!» Sunt
expresii ale tuturor, ba încă este luat şi judecător: «Dumnezeu vede, mă las în voia lui
Dumnezeu, Dumnezeu mă va răsplăti». O, mărturie a sufletului prin natura lui creştin!(Anima
naturaliter Christiana)”.4 Orice suflet de om, prin însăşi natura lui, prin fiinţa, prin esenţa şi prin
alcătuirea lui este creştin: adică este capabil şi plin de Dumnezeu. Orice inimă de om este
plină de Dumnezeu.
Un alt părinte al Bisericii, Sfântul Nicolae Cabasila spune, mai profund şi parcă mai
apropiat de inima noastră: „Dumnezeu, singura Fiinţă pe care şi-o doreşte inima”.5
În adâncurile oricărui om, oricât de simplu, de neînţelegător, de mişel, nenorocit,
incapabil sau nesimţitor, în adâncul cel mai adânc al inimii există totuşi convingerea (chiar şi
inconştientă) Binelui absolut. Nu se poate să nu existe, din moment ce eu m-am născut şi
trăiesc numai prin această idee şi simţire; nu se poate să nu existe Absolutul, din moment ce
eu sunt capabil de absolut.
În sufletul fiecărui om există – implicit sau explicit – convingerea şi simţirea nestinsă că
binele acesta pe care-l concepem ca bine absolut este o Persoană, este Dumnezeu. Chiar şi
4Tertullian, Apologeticum, XVII, col. „P.S.B.”, nr. 3, Bucureşti, 1981, p. 64
5Sf. Nicolae Cabasila, apud Myrrha Lot-Borodine, La grace deifiante des sacrements d’apres N. Cabasilas, în „Revue des Sciences
phil. et théol.”, 1936, p. 330

EPIFANIA
când nu-şi mai încape în piele de plăcere, de bucurie sau de îngâmfare, acel om care-şi iese
din sine de nebunia plăcerii sau îngâmfării simte că nu-i adevărat ceea ce a obţinut, că nu e
absolut. Fericirea însumează toate bucuriile, toate plăcerile, toate fericirile, tot adevărul, toată
lumina şi toată frumuseţea într-o Persoană, iar această Persoană trebuie să existe cu
necesitate şi orice inimă simte aceasta.
Mărturii teologice moderne

Calea inimii a fost experimentată cel mai simplu, mai adevărat şi mai profund de marii
convertiţi de-a lungul timpurilor, în decursul istoriei. Unul dintre aceşti mari convertiţi a fost
filosoful creştin Blaise Pascal. Convertirea lui a fost schimbarea inimii, pentru că inima lui L-a
simţit pe Dumnezeu: „Încredinţare, încredinţare – certitudine, mărturii, bucurie, pace, măreţia
sufletului uman”.6
El argumentează cât de mare este orice inimă, întrucât poate să-L simtă, şi să ajungă
la Dumnezeu prin propria simţire. Dar Pascal are cuvinte şi mai precise despre capacitatea
inimii de a-L cuprinde şi exprima pe Dumnezeu: „Inima îşi are raţiunile sale pe care raţiunea nu
le cunoaşte: se vede dintr-o mulţime de lucruri. Spun că inima iubeşte fiinţa universală la un
mod firesc şi se iubeşte pe sine tot la un mod firesc. Inima-L simte pe Dumnezeu şi nu
raţiunea”.7 Noi ne chinuim prin argumente logice să-L vedem şi să îl simţim pe Dumnezeu. Dar
Pascal a înţeles că puterea de cunoaştere a omului este mai mare în inimă decât în minte. Şi
putem înţelege şi noi acest lucru, prin exemple din experienţa cea mai simplă. Cum o înţelege
copilul pe mama lui: prin minte sau prin inimă? Fără îndoială, prin inimă. Copilul o iubeşte pe
mama şi ţine la ea nu pentru că mintea îi dă argumente, ci pentru că inima îl face să o
iubească. Dacă inima mea îmi spune că mama e bună iar lumea îmi spune că e rea, pentru
mine toată lumea greşeşte. Numai când inima mea îmi va spune „Da, aşa este, mama a făcut
rău!”, numai atunci nu mai am ce zice; dar până atunci adevărul lumii este minciună în faţa
inimii mele. În zilele noastre, gândurile Sfântului Nicolae Cabasila, ale Fericitului Augustin şi
ale scriitorului Tertullian, despre inimă ca prezenţă a lui Dumnezeu, au fost dezvoltate de
teologul rus Paul Evdokimov. El arată că structura inimii omeneşti (cu capacităţile şi simţirile
ei), este dumnezeiască, că este în ea însăşi cea mai mare dovadă a existenţei şi prezenţei lui
Dumnezeu: „Măreţiei inimii şi a iubirii din veci existentă nu-i poate răspunde decât
dimensiunea nemuririi. Dumnezeu a aprins flacăra iubirii în inima omului şi nu va mai putea să
o stingă niciodată fiindcă ea este îndreptată spre El şi se descoperă a fi de o fire cu a Lui;
Iubirea dă nemurire şi nu are asemuire decât cu veşnicia. Taina inimii omeneşti este
argumentul cel mai puternic, este argumentul zdrobitor în favoarea existenţei Celui necesar şi
6 Pascal, Cugetări, Memorial, Editura Aion, Bucureşti, 1998, p. 149
7 Pascal, Cugetări, Secţiunea IV, 277-278, p. 269-270; Pensées, „Livre de poche”, Paris, 1972, p. 134

EPIFANIA
nemuritor”.8 Dumnezeu se arată necesar şi absolut pentru că simţirea Lui în inima mea este
totală şi neînşelătoare. Toţi oamenii au în inima lor aceasta; nu se pot înşela toţi, căci ar
însemna ca viaţa însăşi şi existenţa să fie neadevărate. Ar însemna că de fapt nu existăm ci
ne iluzionăm, că totul e minciună şi nefiinţă.
Recent a dezvoltat această simţire şi acest adevăr – prezentându-le ca pe o adevărată
cale accesibilă oricărui om de a ajunge la Dumnezeu – un teolog american, astăzi
controversat, Seraphim Rose. El arată că omul este înzestrat cu un organ anume, prin care îl
poate contacta pe Dumnezeu: „Există oare un organ special pentru primirea revelaţiei
dumnezeieşti? Da, într-un anumit sens există un astfel de organ, cu toate că noi obişnuim să-l
închidem în loc să-l lăsăm deschis. Revelaţia lui Dumnezeu este dată celui care are un suflet
plin de iubire”.9 Deci în sufletul iubitor se descoperă şi se arată cu necesitate Dumnezeu.
În ce fel se petrece această revelaţie a lui Dumnezeu în inima omului?: „Vedem cum se
petrece ceea ce numim revelaţie: inima e mişcată şi schimbată de prezenţa lui Dumnezeu sau
de cineva plin de Duhul Sfânt sau numai auzind propovăduind despre El”.10 În general, inima
omului este mai capabilă şi mai activă când vorbeşte despre Dumnezeu, trăieşte prin
Dumnezeu sau îl vede prin semen pe Dumnezeu. Inima îl revelează pe Dumnezeu, dar nu
numai pentru că cineva din afară i-L arată pe Dumnezeu, ci şi dinăuntru. Dar această prezenţă
şi această limpezire a lui Dumnezeu în inima omului se face prin iubire, iubire mişcată de
suferinţă. Prin acceptarea situaţiilor-limită, prin acceptarea suferinţei – lucru care cere o inimă
plină de iubire – este întâlnit Dumnezeu. Această inimă iubitoare este calea prin care oricine
poate ajunge la o cunoaştere a adevărului, chiar dacă Dumnezeu trebuie uneori să înfrângă şi
să umple de umilinţă sufletul, pentru a-l face receptiv.
Inima are capacitatea de a-l simţi pe Dumnezeu, deşi oamenii se străduiesc să-L
anuleze, să-L ascundă, să-L înfunde sau să-L şteargă pe Dumnezeu în inima lor. Cu toate
acestea, Dumnezeu are puterea de a anula, de a da la o parte zidul pe care omul se
străduieşte să-L înalţe între el şi Dumnezeu. De aceea, Sfinţii Părinţi denumesc efortul omului
de a-L afla pe Dumnezeu ca „zdrobire a inimii”, sau „frângere a inimii”. Aceasta este pocăinţa
şi mântuirea: frângerea inimii. Omul îşi învârtoşează inima, iar Dumnezeu trebuie să se
străduiască să-i frângă inima: să-l facă sensibil şi înţelegător, să-i limpezească inima.
Mărturii laice
Dar şi oamenii obişnuiţi – laicii, intelectualii, ne-teologii – au ajuns la această înţelegere
şi convingere, la adevărul că Dumnezeu este prezent în inima oricărui om.
Filosoful şi psihologul Carl-Gustav Jung a ajuns la concluziile acestea teologice, dar nu
8 Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Editura Christiana, Bucureşti, 1995, p. 210
9 S. Rose, Revelaţia dumnezeiască în inima omului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 124
10 Ibidem, p. 122

EPIFANIA
prin teologie ci prin psihologie. După nenumărate cazuri studiate ca psiholog, el a ajuns la
concluzia că indiferent de diversitatea, de calitatea, de slăbiciunea, puterea, simplitatea sau
profunzimea unei inimi umane, toate inimile umane au ceva comun, iar comunul acesta este
chiar structura ei ca imagine dumnezeiască, ca o imagine a lui Dumnezeu. Chipul lui
Dumnezeu, „a cărui pecete se află în suflet, este un chip al chipului, al lui Hristos. Hristos este
adevăratul chip al lui Dumnezeu şi după asemănarea cu El şi psiheul” 11, adică sufletul uman.
Sufletul uman se dovedeşte a fi fost făcut după chipul lui Hristos, care este chipul lui
Dumnezeu: orice om este făcut după chipul lui Dumnezeu.
Scriitorul rus Alexandr Soljeniţân – după o experienţă îndelungată, mai frământată, mai
puternică şi mai dură decât a lui Carl-Gustav Jung – a ajuns şi el, prin suferinţă, la simţirea
adevărului că linia lui Dumnezeu, linia dreptăţii şi a binelui trece prin inima fiecărui om. În
cartea lui capitală, Arhipelagul Gulag, în care descrie experienţa în lagărul comunist, el
mărturiseşte: „Treptat mi s-a dezvăluit că linia care separă binele de rău nu trece prin mijlocul
unor state, nici prin clasele sociale, nici prin partidele politice, ci tocmai prin fiecare inimă
omenească, iar apoi prin toate inimile şi chiar în inimile copleşite de rău se mai păstrează o
mică fărâmă de bine”.12 El n-a ajuns la această concluzie din slăbiciune sau de dragul unei
teorii, ci în urma celei mai dure experienţe personale. Ea i s-a impus nu ca o înfrângere ci ca o
victorie.
Despre taina inimii omeneşti ca prezenţă a lui Dumnezeu a tratat excepţional, între
scriitori, mai ales scriitorul rus F.M. Dostoievski. La sfârşitul romanului „Demonii”, prin Stepan
Verhovenski, el argumentează că orice inimă este o taină, un mister şi o minune. Inima umană
este dumnezeiască, este plină de Dumnezeu, este o prezenţă şi o mărturie a lui Dumnezeu:
„Nemurirea mea este necesară, fie chiar şi prin aceea că Dumnezeu nu va voi să săvârşească
o nedreptate şi să stingă flacăra dragostei faţă de El odată aprinsă în inima mea. Şi ce poate fi
mai scump decât dragostea? Dragostea este mai presus de existenţă, dragostea este
încununarea existenţei şi cum s-ar putea ca existenţa să nu-i fie subordonată? Dacă m-am
pătruns de dragoste faţă de El şi m-am bucurat de această dragoste a mea, este posibil oare
ca El să stingă în mine şi prin mine această dragoste şi să ne transforme pe amândoi în zero?
…Ideea că există ceva infinit mai drept şi mai ferice decât mine mă umple de o duioşie
nemăsurată şi de glorie, oricine aş fi eu, orice aş fi făcut eu. Pentru om, mult mai necesar
decât conştiinţa propriei sale fericiri este să ştie şi clipă de clipă să creadă că undeva există
deja o fericire perfectă, netulburată, pentru toţi şi pentru toate. Întreaga lege a existenţei
umane constă numai în posibilitatea pentru om de a se închina în faţa a ceva infinit şi măreţ. Şi
ateii se închină, căci nici ei nu trăiesc decât tot prin asta, printr-o nădejde, printr-o tendinţă
11 C.G.Jung, Aion, Psychologische Abhandlungen, Band VIII, Zurich, 1951, p. 65; apud P. Evdokimov, op.cit, p. 203
12 A. Soljeniţân, Arhip. Gulag, la S. Rose, op.cit., p. 130

EPIFANIA
irepresibilă spre absolut. Lipseşte-i pe oameni de acest infinit măreţ şi ei nu vor putea să
trăiască şi vor muri. Orice om, oricine ar fi el, are nevoie să se închine în faţa a ceva măreţ,
absolut, chiar şi omul cel mai mărginit”.13
Calea inimii: experiere fiinţială, nu morală sau sentimentală

Ceea ce am spus până acum poate să pară numai realitate morală sau
sentimentalitate. Într-adevăr, calea inimii poate fi un adevăr sau o prezenţă a lui Dumnezeu
numai dacă oamenii au experimentat fiinţial acest lucru. Ea nu este numai o teorie, o idee, un
adevăr sau o dreptate realizabilă ci este mai ales ceva fiinţial. De fapt, calea inimii poate fi
prezentată ca fiind Sinele mai adânc decât sinele tău, care te obligă împotriva voinţei tale.
Faptul că în orice om există conştiinţă este o dovadă că omul Îl are în sine şi Îl simte pe
Dumnezeu. S-a şi spus: „conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om”. Pentru că orice om, cel
mai rău sau cel mai monstruos, tot mai păstrează în sine această simţire şi presiune care-l
face să recunoască: „n-ai făcut bine”, pentru că ai greşit împotriva Binelui; ceea ce ai făcut tu
în mod sigur este rău! Deci există ceva mai presus de tine, mai presus de voinţa ta şi de tine,
care depăşeşte interesul tău şi chiar te anulează. Dacă te anulează şi se opune înseamnă că
nu-ţi aparţine ţie. Glasul inimii poate vorbi împotriva mea; înseamnă că este ceva dat din afara
mea, că Altcineva este în mine şi vorbeşte în mine. În inima mea mai locuieşte Cineva,
locuieşte Dumnezeu. Aşa cum spuneam, calea inimii poate fi numită şi calea convertirii. Deşi
oamenii se fixează într-o atitudine, totuşi există oameni care îşi schimbă viaţa, care se întorc la
Dumnezeu. Nu L-au simţit pe Dumnezeu înainte şi, la un moment dat, datorită unui eveniment
şocant, ajung să vadă şi să simtă total că Dumnezeu – pe care nu L-au simţit, despre care
credeau că nu există şi despre care n-au avut nici o simţire – e foarte aproape şi Îl simt chiar în
ei. Nu-i departe deloc, este chiar în tine şi nu trebuie să te străduieşti sau să fugi după El ca
să-L prinzi. Nu e necesar un astfel de efort: este necesar numai să fii drept, să fii simţitor şi să
vrei binele, şi atunci vei vedea că e foarte aproape şi-L vei simţi pe Dumnezeu.
Toate experienţele şi toate simţirile duc la Dumnezeu pe omul care vrea adevărul, care
trăieşte numai prin ideea de adevăr. Adevărul este numai în Dumnezeu şi este Dumnezeu.
Calea inimii: autentic sau impostură, reuşită sau eşec?

Foarte asemănători cu aceşti mari convertiţi au fost însă şi alţi mari gânditori, care n-au
ajuns la Dumnezeu; şi este foarte interesant de ce. De exemplu, foarte asemănători cu Pascal
şi cu Soljeniţân au fost: filosofii S. Kierkegaard, Fr. Nietzsche, M. Heidegger, L. Blaga, A.
Camus, E. Cioran şi scriitorii M. Preda şi O. Paler. Gândirea lor este asemănătoare cu a
marilor credincioşi Pascal şi Soljeniţân. Şi, atunci, ne întrebăm: cum de unii au ajuns la
13 F.M.Dostoievski, Demonii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 828 şi 829

EPIFANIA
Dumnezeu şi alţii n-au ajuns?

Toţi aceştia aveau şi minte şi inimă. Ceea ce i-a despărţit a fost un singur lucru: unii au
avut ceea ce noi numim smerenie sau umilinţă. Ceilalţi n-au avut-o, ceilalţi au vrut adevărul cu
mândrie, cu orgoliu. Or, la adevăr nu se ajunge cu mândrie; nu există adevăr descoperit cu
orgoliu. Adevărul se descoperă numai inimii simţitoare, sufletului modest. Ei n-au avut
smerenie şi umilinţă în faţa adevărului, adică a lui Dumnezeu şi, de aceea, n-au ajuns la
Dumnezeu.
Inima îl are pe Dumnezeu şi îl descoperă pe Dumnezeu prin smerenie, adică prin
iubire. O inimă mândră nu va recepta niciodată iubirea; nu poţi să te prezinţi îngâmfat în faţa
iubirii şi să zici: „Habar n-ai cât de mult te iubesc eu pe tine, eu sunt în stare să mor pentru
tine!”. Inima se deschide numai iubirii, iubirea se deschide numai umilinţei. Iubirea nu se
deschide mândriei, căci atunci n-ar mai fi iubire. Pentru teologi se mai pune însă o problemă.
Unii se pot gândi: cunoaşterea existenţială pare să semene foarte mult cu calea inimii, căci
prin suferinţă o inimă simţitoare ajunge la Dumnezeu. Şi atunci, de ce vorbim de două căi?
Care e deosebirea? Există totuşi o deosebire şi de aceea le-am deosebit şi noi. Cunoaşterea
existenţială însemnează simţirea lui Dumnezeu sau ajungerea la Dumnezeu prin păţaniile
vieţii, prin evenimentele impresionante exterioare, la care eşti participant. Prin suferinţa pe
care o vezi la unul şi la altul, îl vezi pe Dumnezeu.
Deci calea existenţială este atingerea lui Dumnezeu prin ceea ce se întâmplă obiectiv,
în afara noastră. Calea inimii este ceea ce se întâmplă înăuntrul nostru, în inima noastră. În
ea, nu e nevoie să ne uităm înafară ca să-L vedem pe Dumnezeu ci îl avem deja înăuntrul
nostru: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Este destul să te uiţi la evenimentele
sufletului tău, la felul în care este alcătuită inima ta, ca să-ţi dai seama că inima este chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este prezent în orice inimă de om.
Calea inimii şi argumentele existenţei lui Dumnezeu

Calea inimii stă de asemenea în legătură cu argumentele existenţei lui Dumnezeu.
Arătând prezenţa lui Dumnezeu în ea, inima şi calea inimii sunt un argument al existenţei lui
Dumnezeu. Astfel, această cale se compară cu argumentul psihologic, evdemonologic şi cel
noetic. Argumentul psihologic arată că Dumnezeu poate fi dovedit prin faptul că orice om
trăieşte numai prin năzuinţa sau tendinţa spre absolut. Argumentul evdemonologic este
argumentul care arată că Dumnezeu este experiat prin aceea că fiecare om trăieşte numai prin
năzuinţa de fericire. Orice om este convins că el merită fericirea, că trebuie să ajungă la ea, că
fericirea absolută există şi poate fi atinsă. În sfârşit, argumentul noetic evidenţiază faptul că
orice om trăieşte numai prin ideea de adevăr. Fără ideea de adevăr nimeni nu trăieşte, chiar şi
marii mincinoşi, chiar şi diavolul. Orice om trăieşte numai prin ideea de adevăr şi dreptate,

EPIFANIA
nimeni nu poate trăi altfel. Calea inimii este apropiată de acestea, totuşi ea ajunge la adevărul
despre Dumnezeu nu prin fapte exterioare, nu prin întâmplări externe sau prin argumentări, ci
numai prin interiorul omului, prin ceea ce este în inima lui.
Calea inimii şi providenţa divină

De asemenea, calea inimii poate fi prezentată şi
ca intervenţie a lui Dumnezeu: ceea ce noi numim
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pronia sau providenţa
divină.
Calea inimii este, într-un fel, simţirea purtării de
grijă a lui Dumnezeu faţă de fiecare. Este sigur că este o
apropiere şi o înrudire între inimă şi providenţă; totuşi,
calea inimii nu are nevoie de dovedirea lucrării lui
Dumnezeu în lume, ci îi este suficientă numai simţirea lui
Dumnezeu înăuntrul omului. Nu are nevoie de binele
exterior, n-are nevoie de providenţa dinafară. Noi Îl
putem simţi pe Dumnezeu şi numai prin inimă, prin tot
ceea ce sufletul nostru poate gândi, concepe şi lucra.
Prin gândirea, simţirea, năzuinţa şi toate forţele noastre
noi simţim că Dumnezeu ne ajută şi este cu noi; căci,
dacă n-ar fi Dumnezeu în noi să ne ajute, noi n-am putea
face nimic. Sunt clipe şi întâmplări când – într-un mod cu
totul neaşteptat – îl vezi pe Dumnezeu într-un om în care eşti sigur că nu era; vezi cum apare
într-un om Dumnezeu, cum Dumnezeu devine prezent în inima acelui om.
Calea inimii: absolutul în om

Inima omului este calea şi prezenţa lui Dumnezeu, este locaşul şi Biserica lui
Dumnezeu, pentru că orice inimă de om se dovedeşte a fi dumnezeiască. Inima omului celui
mai mic, mai ticălos, mai nenorocit şi mai slab are puterea de a gândi, de a imagina şi simţi
absolutul, de a năzui mai presus de sine. Putem înţelege fiecare că aceasta nu e o putere în
sine a omului ci altă putere locuieşte în el. Orice inimă de om este o lume întreagă. Eminescu
zice: „În orice om o lume-şi face încercarea!”. Mântuitorul însuşi a spus: „Ce va câştiga omul
de va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său, sau ce va da omul în schimb pentru
sufletul său?”. Orice suflet de om face cât toată lumea şi mai mult decât toată lumea la un loc;
orice inimă de om este o lume întreagă, este un absolut.
Orice inimă este o revelaţie, adică este capabilă de a descoperi noutăţi inimaginabile şi
inefabile. Orice inimă este un abis sau o adâncime incomensurabilă; nimeni nu poate măsura
EPIFANIA
inima unui om, oricât de mic şi slab ar fi el. Noi vedem că omul e limitat în ceea ce se
manifestă, în conştient, în ceea ce putem simţi şi experimenta noi; dar în adâncul care nu se
vede numai Dumnezeu vede, şi e posibil oricând ca din adâncul acela neştiut să străbată la
suprafaţă ceva cu totul şi cu totul surprinzător.
Orice lume este o împărăţie şi o revelaţie întreagă; cel mai mişel şi mai slab om are
suficientă simţire şi imaginaţie ca să simtă cât o împărăţie întreagă. Veronica Micle spunea
despre Eminescu: „fruntea ta care plăteşte cât o împărăţie!”. Nu că plăteşte cât un stat, ci că
plăteşte cât o lume de valori, cât toată valoarea lumii. Este adevărat că există împărăţii mari şi
mici iar împărăţiile unora sunt mici şi murdare, dar nu acesta este lucrul cel mai important.
Important este faptul că orice om poate să facă din inima lui o împărăţie. Împărăţia unui
cerşetor este pâinea sau salamul pe care i-l dai; dar, în bucuria şi recunoştinţa lui, pe lângă
plăcerea lui animalică există şi o simţire care arată că şi sufletul acela nenorocit este o
împărăţie.
Orice inimă este un paradis, în sensul că poate gândi, concepe şi simţi tot paradisul lui
Dumnezeu, toată fericirea lumii. Ne putem da seama de aceasta dacă ne referim la copii.
Orice copil este creat direct şi personal de Dumnezeu; este atât de pur, nevinovat şi frumos
încât este un întreg paradis. În general, „maturizarea” omului înseamnă ticăloşirea omului: cu
cât omul înaintează în viaţă şi acumulează experienţă, cu cât se îmbogăţeşte în evenimente şi
în păţanii cu atât se face mai insensibil, mai dur şi mai rezistent în faţa greutăţilor vieţii dar şi
mai puţin asemănător cu Dumnezeu. În copii transpare cel mai bine omul ca paradis a lui
Dumnezeu. Faptul că după o strădanie de o viaţă întreagă tot nu reuşim să-l omorâm pe
Dumnezeu în noi sau să-l ştergem de tot adevereşte că omul a fost făcut de Dumnezeu; omul
a fost instrumentat aşa de bine de Dumnezeu, atât de tare şi de funcţional, încât îi trebuie un
efort mare şi susţinut ca să-L acopere pe Dumnezeu şi tot nu reuşeşte.
Aceasta este probabil cea mai puternică dovadă că orice suflet şi orice inimă de om
sunt o taină şi o prezenţă a lui Dumnezeu.
Preot Prof. Univ. Dr. George Remete

EPIFANIA
CONSTITUIREA EUHARISTICĂ A BISERICII

(continuare din numărul anterior)
Euharistia şi „slava lui Dumnezeu”. Aspectul dogmatic
T ema centrală a discuțiilor

teologice despre natura Euharistiei este,
evident, aceea a semnificației expresiei:
„Acesta este trupul Meu, …Acesta este
sângele Meu”: a desemnat Iisus pâinea
euharistică drept „trupul” și vinul euharistic
drept „sângele” Său în sens propriu? sau
doar în sens figurat? Echivalența este reală?
sau doar simbolică? Teologia occidentală,
catolică, a orientat foarte devreme discuțiile
către afirmarea prezenței reale a trupului și
sângelui lui Hristos în cele două „specii” euharistice. În secolul IX Pashasius Radbertus, abate
de Corbie în Franța, afirmă într-o lucrare de instruire a unui alt abate că între corpul
sacramental, liturgic, al lui Iisus și cel născut din Maria este o identitate sub aspectul
„substanței”, diferența menținându-se doar la nivelul „accidentelor”. Ulterior s-a ajuns la
precizarea că „substanța” pâinii și a vinului se transformă în „substanța” trupului și a sângelui
lui Iisus Hristos și acest proces a fost desemnat prin termenul tehnic de „transsubstantiatio”,
termen creat de Hildebert de Lavardin și consacrat de Conciliul al IV-lea de la Latran. Puțini
ortodocși știu însă că această doctrină, care a făcut o mare carieră în Occident și care domină
și astăzi gândirea catolică în domeniu, își are originile în efortul teologiei secolului al IV-lea de
a combate erezia dochetă. Într-adevăr, docheții, gnosticii și maniheii, negau întruparea reală a
„eonului” Iisus, dar și prezența lui reală în pâinea și vinul euharistic. Referindu-se la docheți,
Sf. Ignatie al Antiohiei spune: „Aceștia se abțin de la Euharistie și de la rugăciune, pentru că ei
nu mărturisesc că Euharistia este trupul (carnea) Mântuitorului nostru Iisus Hristos, 1 care a
suferit pentru păcatele noastre și pe care Tatăl, în milostivirea Sa, L-a înviat.” (Epistola către
Smyrneni, VII, 1). „Astupaţi-vă urechile la auzul acelor discursuri care nu vă vorbesc de Iisus
Hristos născut din neamul lui David, născut din Maria, care a fost realmente născut, realmente
a mâncat şi a băut, realmente a suferit persecuţie sub Ponţiu Pilat, realmente a fost crucificat,
1 Că „eonul” Iisus a venit cu adevărat „în trup”.

EPIFANIA
a murit sub privirile cerului, ale pământului şi ale celor dedesubt; care realmente a înviat din
morţi…Dar dacă El n-a suferit decât în aparenţă, cum zic unii atei, adică unii necredincioşi
care ei înşişi nu sunt decât o aparenţă, pentru ce sunt eu înlănţuit? Pentru ce sunt eu
nerăbdător să lupt împotriva fiarelor? Atunci înseamnă că mor în zadar! Ceea ce spun eu
despre Domnul este atunci o minciună!” (Epistola către Trallieni, IX, 1).
Sub presiunea celor care negau întruparea reală, moartea reală, deci și prezența
reală „în trupul” euharistic a lui Iisus Hristos, Părinții Bisericii au reacționat foarte devreme
afirmând că așa cum întruparea a fost reală și nu aparentă, tot astfel și prezența Sa în
Euharistie: ea este reală și nu doar aparentă. Sf. Iustin este un bun exemplu al acestei reacții
timpurii. El spune: „Noi nu primim (Euharistia) ca pe un aliment obișnuit sau ca pe o băutură
obișnuită, ci așa cum Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat prin Cuvântul lui Dumnezeu
și a luat trup din carne și sânge pentru a noastră mântuire, tot așa am fost instruiți și cu
privire la aceasta, anume că hrana binecuvântată printr-o rugăciune de mulțumire venind de la
El și care hrănește trupul nostru este, prin transformare (κατὰ μεταβολήν), carnea și sângele
acestui Iisus care S-a făcut trup.” (Apologia I, 66). Este evident că aici termenul de
„transformare (metabolé)” folosit de Sf. Iustin este echivalentul lui „a devenit (egeneto)” din
expresia Sf. Ioan: καὶ ὁ Λόγος σάρξ ἐγένετο (Ioan I, 14). Urmarea a fost că Orientul va explica
până astăzi transformarea euharistică prin „metabolé”, iar Occidentul va alege afirmațiile
„doctorului său euharistic”, Sf. Ambrozie de Milan, care a spus: „Noi aceasta mărturisim și
anume că trupul Său cel luat din Fecioara, …este (s.m.) același trup al lui Hristos, Care a fost
răstignit, Care a fost îngropat; al aceluiași trup este (s.m.) și sacramentul (euharistiei).” (De
mysteriis IX, 53). Problema este că lucrurile nu s-au oprit aici. Prin alegerea termenului de
„transsubstantiatio” teologii latini au făcut în realitate o întreagă opțiune filozofică, ce avea să-i
separe curând de Orient și pe această linie. Având la bază termenul aristotelic de „substanță”,
ca ipostază concretă a verbului „este”, teoria transsubstanției sugerează că Hristos vine real în
trupul Său euharistic, adică în „speciile” concrete ale pâinii (mai bine-zis al azimii) și vinului.
Această venire „substanțială” a lui Hristos, această „transsubstanțiere” a „substanței” pâinii și a
vinului în „substanța” trupului și sângelui lui Hristos, operațiune ascunsă privirii doar de
„accidentele” pâinii și vinului care rămân neatinse, este în realitate o circumstanțiere a lui
Hristos, o coborâre a Sa în timp și spațiu, o acceptare a categoriilor existenței umane finite.
Prin rostirea cuvintelor de instituire, Hristos, susține teologia catolică, devine real prezent în
speciile pâinii și vinului; el este o adevărată „substanță” în sens aristotelic, adică o realitate
individuală, o existență concretă, asemenea oricărei alte „substanțe” (acoperită însă de
„accidentele” „speciilor” euharistice). Mai precis, „substanța” în accepțiunea lui Aristotel este o
concretizare a verbului „a fi”, „a exista”, care, în accepțiunea lui Aristotel, nu poate însemna

EPIFANIA
altceva decât a exista concret, definit de categoriile existenței finite spațio-temporal, cauzal,
etc.
Această definire aristotelică a „prezenței reale” a lui Hristos în Euharistie are mai
multe consecințe, egal de stranii pentru un ortodox. Prima dintre ele este necesitatea de a
explica în condițiile unei prezențe concrete, spațio-temporale, ale unei prezențe „substanțiale”,
cum este posibilă prezența Sa simultană în atâtea Liturghii care se fac; cu alte cuvinte, cum
este posibilă multilocația trupului euharistic. Deși Toma de Aquino vorbește mai mult de o
multiprezență decât de o multilocație, „suntem forțați de credință, spune un autor catolic clasic,
să plasăm prezența în spațiu a ostiei consacrate, nici la dreapta nici la stânga sau în afara
acestei ostii, căci trupul lui Hristos nu este divin și nici omniprezent. Din acest motiv reflecția
(rațiunea) ne forțează să reintrăm în spațiu (s.m.), și încă într-un spațiu în întregime concret, în
care speciile sunt prezente de-o manieră circumscriptivă și garantează prezența trupului.
Speculația ne constrânge deci să ajungem la o prezență definită, așa cum o admitea (Duns)
Scotus, și ne forțează prin urmare să admitem multilocația. Nimeni nu poate însă să ofere o
explicație pozitivă acestei multilocații, pentru că ne lipsește experiența corespondentă și pentru
că gândirea noastră nu se poate debarasa de reprezentarea în trei dimensiuni. Se poate
indica, totuși, că accidentul locației (ubi) în cazul unui corp nu este, prin definiție, un lucru
sesizabil fizic în el însuși, ci o pură relație exterioară a unei substanțe cu spațiul. Dogma afirmă
numai relația unui corp (a corpului lui Hristos) cu diferitele spații și nu se poate demonstra
pozitiv că aceasta este ceva imposibil.” 2 Concluzia: multilocația trupului euharistic, ca și
prezența sa reală în specii, este un obiect al credinței nu al demonstrației. Dincolo de
caracterul cu totul abstract al explicațiilor apologeticii catolice, ar fi de remarcat mai înainte de
toate faptul că spațiul nu este un accident al substanței, ci, alături de toate celelalte categorii,
este esența, natura ei intrinsecă. Substanța aristotelică – prin urmare și „substanța” euharistică
– nu poate exista în afara spațiului; o atare exigență ar fi un non-sens în limitele metafizicii
marelui filozof și este motivul pentru care teologii catolici se văd obligați „să reintre în spațiu”
atunci când reflectează asupra misterului euharistic.
O a doua consecință și mai stranie pentru un ortodox este aceea a decretării
posibilității și chiar a obligației de a adora ostia în cadrul unui cult divin exterior! Este vorba nu
doar de adorarea persoanei, a ipostasului divin al lui Hristos întrupat, ci de adorarea trupului în
sine al lui Hristos ca locație precisă a prezenței Sale reale. În fine, o ultimă consecință din cele
care ne pot interesa aici este aceea a unei înțelegeri speciale a jertfei euharistice în relația ei
cu preotul slujitor. Fiind un trup (un corp) localizabil, Hristos euharistic este la dispoziția
preotului-sacrificator. Conciliul de la Trident a afirmat identitatea esențială dintre sacrificiul de
pe cruce și sacrificiul din timpul missei, în paralel cu distincția lor accidentală: pe cruce El s-a
2 B. Bartmann, Précis de théologie dogmatique (traduction française), Mulhouse, 1938, vol. 2, p.346-347

EPIFANIA
oferit singur pe Sine jertfă, pe altarul liturgic El este oferit jertfă de preoți (sacerdotale
ministerium); prima „oblație” a fost una sângeroasă, a doua este una „nesângeroasă”.
Problema este că, în ciuda distincției sale „accidentale” față de sacrificiul de pe cruce,
„sacrificiul euharistic” trebuie considerat tot atât de real, de „esențial” pe măsura realității
„substanțiale” a subiectului, care este Hristos euharistic. În aceste condiții teologia catolică se
vede nevoită să se afunde într-un lung șir de raționamente stranii menite să împace
imposibilul, adică realitatea morții sacrificiale, euharistice, cu unicitatea și irepetabilitatea morții
lui Hristos de pe cruce. „Oblația sângeroasă este clară în esența ei intimă. Nu tot așa de clară
este însă oblația nesângeroasă, observă același autor catolic clasic. Se numește
,nesângeroasă’ pentru că ea nu comportă o distrugere a vieții și nici durere. Ea este o oblație
sacrificială. O ucidere reală a Domnului (s.m.) nu mai este posibilă (Romani VI, 9). Și chiar
dacă ar fi posibilă, ea ar fi un act criminal care ar imita pe cel săvârșit de iudei, cu totul departe
de a fi unul plăcut lui Dumnezeu. Cu toate acestea Hristos a permis Bisericii Sale să aibă un
sacrificiu adevărat (s.m.) fără ca ea să comită o crimă față de El. I-a ordonat, deci, o oblație
nesângeroasă.” 3 Considerațiile sunt suficiente pentru a vedea la ce contradicții duce această
viziune despre natura „substanțială” a prezenței lui Hristos în Euharistie. Forțată să gândească
prezența reală a lui Hristos în Sfintele Daruri prin prisma conceptului aristotelic de „real”, de
„substanțial”, teologia catolică se lovește de aceleași dificultăți și în problema caracterului
„real” al sacrificiului: dacă este unul „în timp și spațiu”, el trebuie să fie o „ucidere” în toată
regula, așa cum a fost pe cruce, dar așa ceva nu se mai poate. Prin urmare, tot ce poate face
gândirea catolică aristotelizantă este să afirme, pur și simplu, că „deși nu este o ucidere
adevărată, sângeroasă, este totuși o ucidere adevărată, dar nesângeroasă”! „Substanța” jertfei
este reală; ceea ce o salvează de la a fi totuși o „crimă” tot atât de reală sunt doar
…accidentele!
Cu totul alta este situația și semnificația acestui act liturgic în Ortodoxie.
Paradigmele veterotestamentare, pe care le voi invoca mai jos, vor ajuta la o înțelegere nu
doar diferită a actului „prefacerii” euharistice, ci și la o înțelegere a lui incomparabil mai
profundă. Invitației de a mânca „trupul” Său sub forma „pâinii euharistice” și de a bea „sângele”
Său sub forma vinului din potir Iisus îi adaugă motivația: „Acesta este sângele legământului
celui nou, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor” (Matei XXVI, 28). Ne putem
întreba: care ar putea fi paradigma veterotestamentară avută în vedere aici? În nici un caz
textul de la Ieremia (XXXI, 31), căci la marele profet nu este vorba de nici un ospăț euharistic!
Atunci? Răspunsul nu poate fi, desigur, decât textul din cartea Exodului, care descrie ospățul
de pe muntele Sinai: „Și a zis Dumnezeu lui Moise: Suie-te la Domnul tu, Aaron, Nadab și
Abiud și șaptezeci din bătrânii lui Israel. (…)Și luând Moise sângele (vițeilor jertfiți, n.n.), a
3 B. Bartmann, Précis de théologie dogmatique (traduction française), Mulhouse, 1938, vol. 2, p.383

EPIFANIA
stropit poporul zicând: Acesta este sângele Legământului pe care Domnul l-a încheiat cu voi,
potrivit tuturor acestor cuvinte (s.m.). (…) Și s-au suit Moise și Aaron, Nadab și Abiud și
șaptezeci dintre bătrânii lui Israel și au văzut acolo locul în care se afla Dumnezeul lui Israel,
καὶ εἶδον τὸν τόπου οὗ εἱστήκεν ἐκεῖ ὁ Θεός τοῦ Ισραήλ; sub picioarele Lui era ca un
așternut din lespezi de safir, tot atât de curat precum adâncul cerului. Și dintre aleșii lui Israel
n-a murit niciunul, καὶ τῶν ἐπιλέκτων τοῦ Ισραήλ οὐ διεφώνησεν οὐδὲ εἷς. Ei au văzut ceea
ce era în acel loc al lui Domnul și totuși au mâncat și au băut, καὶ ὤφθησαν ὲν τῷ τόπῳ τοῦ
Θεοῦ καὶ ἔφαγον καὶ ἔποιον.” (Exod XXIV, 1, 8-11). Prima observație ar fi aceea că Moise
jertfește lui Yahve nișe tauri, apoi stropește cu jumătate din sângele lor poporul ca pecetluire a
„legământului” dintre israeliți și Dumnezeul lor. A doua observație ar fi aceea că ei „au mâncat
și au băut” „în locul în care se afla Dumnezeul lui Israel” și, totuși, „nu a murit niciunul” dintre
ei. Caracterul straniu al precizării se lămurește însă dacă o privim prin prisma textului din Exod
(XIX, 21).
Mai importantă însă pentru tema noastră este precizarea că ei „au mâncat și au băut”
„în locul în care se afla Dumnezeul lui Israel” și, totuși, „nu a murit niciunul” dintre ei. Or, în
timpul rugăciunii „euharistice” Iisus zice la un moment dat, în mod surprinzător: „Tată, a sosit
ceasul! …Eu Te-am proslăvit pe pământ și am sfârșit lucrarea pe care mi-ai dat s-o fac. …Am
făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care mi i-ai dat din lume. …Eu i-am păzit pe cei pe
care mi i-ai dat și nici unul din ei n-a pierit fără numai fiul pierzării, ca să se împlinească
Scriptura.” (Ioan XVII, 1,4,6,12). Simpla precizare că „nici unul n-a pierit” „ca să se împlinească
Scriptura” nu-și are o paralelă rezonabilă în psalmul CX, 8, cum sugerează concordanțele, ci
în episodul descris în „cartea” („Scriptura”) Exodului (XXIV, 11). Interpretarea este susținută și
de afirmația enigmatică a Sf. Pavel că „oricine va mânca pâinea aceasta și va bea paharul
Domnului cu nevrednicie va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului. ...Cel ce mănâncă și
bea cu nevrednicie osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea mulți
dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit.” (I Corinteni XI, 27,29-30). Este mai
presus de dubiu că apostolul are în vedere aici paradigma din Exod (XIX, 21-22) cu poporul
care nu trebuia „să dea buzna și să vadă, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre
ei, μήποτε ἐγγίσωσιν πρὸς τὸν Θεὸν κατανοήσαι καὶ πέσωσιν ἐξ αὐτῶν πλῆθος. Preoții,
care urmau să se apropie de Domnul Dumnezeu, să se sfințească, ca nu cumva să-i lovească
Domnul cu moartea, οἱ ἰερεῖς οἱ ἐγγίζοντες Κυρίῳ τῷ Θεῷ ἁγιασθήτωσαν, μήποτε ἀπαλλάξῃ
ἀπ’ αὐτῶν Κύριος”. Prin contrast cu aceștia, care n-au murit, deși au văzut „slava Domnului”
și „au mâncat și au băut” înaintea Lui, se vede că mulți participau încă din vremea apostolului
cu „nevrednicie” la Cina Domnului și consecințele au fost pe măsură: au murit! Pavel adaugă
cu acest prilej necesitatea ca omul care vrea să participe la masa euharistică „să se cerceteze
pe sine (mai înainte) și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar; ...căci de ne-am fi

EPIFANIA
judecat noi înșine, nu am mai fi judecați. Dar, fiind judecați de Domnul, suntem pedepsiți...”
(vers. 28, 31-32). Euharistia este deci o masă ce are loc „înaintea Domnului, în timpul căreia
se dezvăluie „slava lui Yahve” (care nu este altul decât însuși Fiul, chipul etern și plin de
strălucire al lui Dumnezeu Tatăl), masă la care nimeni nu poate veni nepregătit, nevrednic,
încărcat de păcate, dacă nu vrea să piară! Interpretarea este conformă cu parabola „nunții”
fiului de împărat la care invitații au „haină de nuntă” strălucitoare, reflectând adică strălucirea
Mirelui ceresc. Cei nevrednici de această strălucire vor fi alungați în „întunericul din afară”,
care înseamnă, evident, moartea. (Matei XXII, 11-14).
Euharistia devine astfel nu o simplă comemorare a morții lui Iisus Hristos, un
„memorial” al jertfei sale „euharistice” care actualizează jertfa de pe cruce, cum învață
teologiile occidentale, ci trebuie înțeleasă ca fiind copleșitoarea „arătare” a lui Iisus în slava
învierii, prin contrast cu realitatea crudă, cutremurătoare, a morții Sale de pe cruce. Prefacerea
euharistică trebuie astfel înțeleasă prin prisma cuvintelor Sf. Pavel: „Cu adevărat, mare este
taina evlaviei: Cel ce a fost arătat în trup, ὀς ἐφανερώθη ἐν σαρκί, a fost dovedit neprihănit în
Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost
înălțat în slavă.” (I Timotei III, 16). Că „arătarea, φανέρωσις” este semnificația adâncă a
prefacerii euharistice, o dovedește textul liturghiei Sf. Vasile, unde în rugăciunea
premergătoare „prefacerii” se spune: „…Stăpâne Preasfinte, …punând înainte cele ce
închipuiesc Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Hristosului Tău, Ție ne rugăm și de la Tine cerem,
…să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri ce sunt puse înainte, să le
binecuvânteze, să le sfințească și să le arate (s.m.): pâinea aceasta, adică, însuși cinstitul
Trup al Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar ceea ce este în potirul
acesta, însuși Cinstitul Sânge al Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
care s-a vărsat pentru viața lumii, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.” Rugăciunea este
precedată de o alta în care preotul sau arhiereul slujitor spune: „Dumnezeule, curățește-mă
pe mine, păcătosul; inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește în cele
dinăuntru ale mele; nu mă lepăda de la fața ta (s.m.) și Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la
mine.” Ea dovedește conștiința liturghisitorului că el participă la „ospățul legământului celui
nou” ce are loc „înaintea feții Domnului”, motiv pentru care tot el, de frica pedepsei cu moartea,
adaugă: „pe nici unul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăși cu Sfântul Tău Trup și Sânge al
Hristosului Tău spre judecată sau spre osândă”. „Prefacerea” ca „arătare” înseamnă că sub
chipul „pâinii” și „vinului” euharistic trebuie să se „arate” Hristos în slava învierii în sensul că
„mort” a fost și acum este „viu în vecii vecilor”.
Faptul că scopul Liturghiei este „arătarea” slavei marelui Dumnezeu Iisus Hristos o
dovedește chiar episodul „schimbării Sale la față” de pe muntele Taborului, când „fața Lui a
strălucit ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei XVII; 2). Faptul că a luat

EPIFANIA
cu sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan și i-a urcat pe munte pentru a li se „arăta” în slava sa
veșnică trimite clar la paradigma din Exod unde Moise a luat cu sine pe Aaron, pe Nadab și
Abiud (alături de cei șaptezeci de bătrâni) și i-a suit pe muntele Sinai ca să vadă ei înșiși
„slava Domnului”, înaintea căruia „au mâncat și au băut”, fără ca totuși să moară! Prin
paradigma la care trimite evenimentul „schimbării la față” este o prefigurare a „cinei celei de
taină”: el trebuie considerat ca având o semnificație liturgică. Aceeași semnificație trebuie
acordată și evenimentului din insula Patmos, când Sf. Ioan vede pe Hristos în slava învierii, al
cărui „cap și păr erau albe ca lâna albă, ca zăpada, iar ochii ca para focului” și care-i spune:
„Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Mort am fost, dar iată că sunt viu în vecii
vecilor.” (Apocalipsă I, 13-14, 17-18). Vedenia reiterează, desigur, pe cea a profetului Daniel
(VII, 9-10; X, 5-6), cu deosebirea că „personajul” spune: „Mort am fost, dar iată că sunt viu în
vecii vecilor”, ceea ce-i trădează identitatea: Iisus în slava învierii. În plus vedenia are loc în
„ziua Domnului (dies dominica)” (v. 10), ceea ce însemnă că, foarte probabil, Sf. Ioan se afla în
timpul liturghiei.
Abia pe acest fond poate fi înțeleasă corect invitația pe care o face Mântuitorul la „cina
cea de taină”: „Aceasta s-o faceți spre pomenirea mea, pentru că ori de câte ori mâncați din
pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului până va veni El” (Luca
XXII, 19; I Corinteni XI, 24-26). Sensul expresiei „vestiți moartea Domnului până va veni” este
lămurit în predica lui Petru de la Cincizecime: „Pe omul acesta, dat în mâinile voastre, …voi L-
ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-L
de legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea.” (Fapte II, 23-24). Ca urmare,
toți cei convertiți „stăruiau în învățătura apostolilor, în legătură frățească, în frângerea pâinii și
în rugăciuni (s.m.).” Care era „învățătura apostolilor”? Era „vestea” că „cel pe care l-au omorât
iudeii a înviat”, că cel ce părea a fi mort pentru vecie „stă de-a dreapta slavei lui Dumnezeu
Tatăl”! „Vestea pe care am auzit-o de la El și pe care v-o propovăduim, spune și Sf. Ioan, este
că Dumnezeu este lumină (slavă, s.m.) și în El nu este întuneric.” Moartea lui Iisus nu poate fi
„vestită” fără anunțul că El a și biruit-o prin „slava învierii”. Iată de ce spune același apostol: „Și
noi am văzut slava Lui (s.m.), slavă ca a Unicului-Născut din Tatăl.” (Ioan I, 14). Este motivul
pentru care spre sfârșitul Liturghiei, atunci când i se „arată” Sfintele Daruri, poporul cântă: „Am
văzut lumina cea adevărată…” Iată de ce, spre deosebire de interpretarea latină a prezenței
reale a lui Iisus în Sfintele Daruri ca o prezență „substanțială” ce presupune un act de
„transsubstanțiație”, de înlocuire a „substanței” pâinii și vinului cu „substanța” trupului și
sângelui lui Hristos apăsată însă de categoriile lui Aristotel, teologia ortodoxă înțelege actul
„prefacerii”, „metabolé”, ca o „arătare”, „φανέρωσις” a lui Isus în slava învierii. 4 Din acest
4 Bizantinii înșiși au susținut la un moment dat în fața latinilor că „Domnul însuși n-a consacrat pâinea, ci a arătat trupul său (înviat,
s.m.).” (vezi la E. Ferenț, Teologia fundamentală a sacramentelor, editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2002,
p.292-293; dar și M. Jugie, Theologia dogmatica christianorum orientalium, Paris, 1926-1935, vol. 3, p.288 s.)

EPIFANIA
motiv ortodoxia nu are nevoie de teorii sofisticate pentru a explica „multilocația” trupului
euharistic, pentru că Iisus ajuns deja în „slava învierii” este mai presus de limitările spațio-
temporale care domină natura umană și întreaga creație aflată încă pe drumul către Împărăție,
deci mai presus și de regimul „categorial” al „substanței” lui Aristotel prin prisma căruia caută
teologia catolică să înțeleagă misterul prezenței reale a lui Iisus cel înviat în „speciile”
euharistice.
Desigur, această „arătare” trebuie interpretată nu doar în sens subiectiv, adică în
dependență de vrednicia celui ce, împărtășindu-se cu „trupul” și „sângele” euharistic, are
privilegiul de „a mânca” și „a bea” înaintea feții Domnului; ea este în primul rând o „arătare”
obiectivă a lui Iisus cel înviat în darurile „pâinii” și „vinului” euharistic, o prezență care-l ridică
deasupra limitărilor spațio-temporale ale naturii căzute. De aceea prezența sa reală în
„speciile” euharistice nu poate fi asemănată cu nici o „substanță” a lumii noastre finite. Din
acest motiv Euharistia nu poate fi o nouă jertfă, fie și una „euharistică”, nesângeroasă sau a
Bisericii, cum sugerează teologii catolici, ci o circumstanță liturgică precisă în mijlocul căreia
„se arată” Iisus în „slava învierii”, cel ce „a fost mort, dar acum este viu în vecii vecilor”, și care
de aceea constituie o jertfă irepetabilă. Euharistia este, așadar, „arătarea slavei lui Iisus cel
mort și înviat, înălțat și așezat la dreapta lui Dumnezeu Tatăl” pentru vecie și disponibil tocmai
pentru aceea în toate comunitățile creștine simultan. Ajuns în „slava învierii, „înălțat și așezat
de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl”, Iisus nu Se mai poate crucifica a doua oară în mod real, fie
și nesângeros, cum sugerează teologia catolică. În conformitate cu această viziune apostolii
nu sunt altceva decât „vestitorii” morții și învierii lui Iisus Hristos și care în timpul ospățului
euharistic Îl „arată” poporului în „slava” Sa eternă; sunt „slugile” trimise să cheme poporul la
„ospățul” Împărăției, acel ospăț unde au ocazia „să mănânce” și „să bea” înaintea feței slăvite
a Domnului fără să moară. Pe scurt, euharistia este acel „mister” care se adresează credinței,
dar care se și „dezvăluie”, se „arată” celor pe care Dumnezeu i-a ales să vadă „slava” Sa
înainte de a muri (Matei XVI, 27-28). Aceasta este semnificația cea mai adâncă a misterului
euharistic.
Ar mai fi de adăugat și o ultimă observație, foarte importantă. Aaron jertfea pe altarul
„cortului mărturiei” animale și păsări în numele întregului popor evreu și, odată pe an, intra în
„întunericul” din „Sfânta Sfintelor”. Așa cum sugerează mari autori ca Filon sau Grigore de
Nyssa, Aaron și în general arhiereul „vechiului legământ” atingea aici, în întunericul Sfintei
Sfintelor, nivelul maxim al cunoașterii lui Dumnezeu. Această parte a cortului (și apoi a
templului) era reprezentarea cultică a muntelui Sinai, iar apropierea progresivă de Sfânta
Sfintelor, apoi intrarea în întunericul ei, simboliza, desigur, intrarea lui Moise în întunericul de
pe Sinai din care i-a vorbit Yahve însuși. Acolo, pe vârful Sinaiului și apoi, ceremonial, în
întunericul Sfintei Sfinților, umanitatea atinge prin Moise, apoi prin Aaron vârful cunoașterii lui

EPIFANIA
Dumnezeu în vechiul legământ: „Când deci Moise ajunge mai tare în cunoaştere, mărturiseşte
că vede pe Dumnezeu în întuneric, pentru că e propriu firii lui Dumnezeu să fie mai presus de
orice cunoaştere şi înţelegere (s.m.). ‚Căci, zice (Scriptura), a intrat Moise sub întuneric acolo
unde era Dumnezeu.’ (Exod X, 21). Cine este Dumnezeu? ‚Cel ce a pus întunericul ascunziş
al Său.’ (Psalmul XVII, 10). (…)În aceasta constă adevărata cunoaştere a Celui căutat, spune
Sf. Grigore: că a-L cunoaşte stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte. Pentru că Cel căutat e mai
presus de orice cunoaştere, înconjurat din toate părţile de necuprinsul Lui, ca de întuneric
(s.m.). De aceea zice înţeleptul Ioan (Evanghelistul), ajuns în acest întuneric strălucitor, că pe
Dumnezeu nu L-a văzut nimeni vreodată (Ioan I, 18). Căci cunoaşterea fiinţei dumnezeieşti
rămâne neapropiată nu numai oamenilor, ci şi întregii firi gândite cu mintea (inteligibile).” 5
Dimpotrivă, preoția „noului legământ” are ca „vârf” al ei „vederea slavei lui Dumnezeu”.
Arhiereii și preoții „Noului Legământ” conduc poporul pe vârful aceluiași munte, dar acolo ei
„mănâncă” și „beau” „înaintea feții Domnului” și „nu mor”! Alături de calitatea de a fi „după
rânduiala lui Melchisedec” această „vedere” asigură preoției Noului Legământ identitatea ei
distinctă, în contrast chiar, de aceea a lui Aaron și constituie, probabil, „noutatea” absolută în
planul cunoașterii lui Dumnezeu. Dacă ceea ce a aflat Moise pe Sinai și ceea ce „afla” Aaron
în fiecare an când intra în „întunericul” din Sfânta Sfintelor este vârful cunoașterii naturale
despre Dumnezeu, ceea ce au aflat apostolii pe Tabor, Noul Sinai, și „află” și arhiereii și preoții
„Noului Legământ” când urcă de fiecare dată și ei pe Taborul liturghiei creștine, al „cinei celei
de taină” ce are loc „înaintea feții lui Hristos”, este, desigur, vârful cunoașterii revelate, al acelei
cunoașteri care a așteptat venirea lui Iisus Hristos pentru a fi atinsă; al acelei cunoașterii în
cursul căreia „se descoperă taina cea ascunsă de veacuri, dar arătată acum, φανερωθέντος
δὲ νῦν (s.m.) prin scrierile proorocilor și prin porunca Dumnezeului veșnic, și adusă la
cunoștința tuturor neamurilor ca acestea să asculte cu credință.” (Romani XVI, 25-26). Ceea
ce se „arată” în „pâinea” și „vinul” euharistic nu este, desigur, ființa lui Dumnezeu, ci „fața
strălucitoare”, orbitoare chiar, a lui Hristos aflat acum în lumina învierii (I Ioan I, 5). Iată de ce
sfinți mari ca Simeon Noul Teolog au ținut să precizeze că episcopul trebuie să fie un om care
a făcut deja experiența harului, a „vederii” slavei lui Dumnezeu, înainte de a proceda el însuși
la oficiul liturgic în folosul poporului. “Vederea” slavei lui Dumnezeu în Liturghie a ajuns să fie
ținta finală a oricărui creștin, pentru că aceasta este atât ținta preoției creștine, cât și ținta
poporului lui Dumnezeu cel chemat să urce pe Noul Sinai, pe Tabor, ca să cineze acolo
înaintea feței strălucitoare a lui Iisus Hristos.
În încheierea acestui subcapitol ar fi de precizat cum se distanțează viziunea ortodoxă
despre prezența reală a lui Hristos în pâinea și vinul euharistic de eroarea docheților din
vremea Sf. Ignatie Teoforul, eroare care pare să fi obligat la origini teologia vestică să opteze
5 Grigore de Nyssa, Despre viaţa lui Moise …, p. 72-74

EPIFANIA
pentru nefastul termen aristotelic de „substantia”, de realitatea concretă, bine definită

categorial, bine ancorată în finitudinea lumii acesteia. Din moment ce am criticat acest
concept, trebuie să punem în valoare avantajele conceptului propriu în evitarea erorii
menționate. Este evident că „Hristos în slava învierii” este un concept a-categorial; ridicat în
lumina orbitoare a învierii, Hristos se eliberează de constrângerile spațiului (căci intră prin ușile
încuiate, se „arată” simultan în diferite locuri) și ale timpului („iată, Eu voi fi cu voi până la
sfârșitul veacurilor”), ca și ale tuturor celorlalte categorii care mărginesc ființa finită. Cu toate
acestea El nu este nici omniprezent, nici etern; deși „în slava învierii”, El este în continuare „în
trup”. Aflat în starea de trup transfigurat de „slava” pe care o are la Tatăl dinainte de a fi fost
lumea, Hristos în slava orbitoare a învierii păstrează fără dubiu conștiința că a fost „mort”, dar
acum este „viu în vecii vecilor”. Prin urmare, starea Sa de înviere și slavă în care se află nu
este starea Dumnezeirii pure, care nu poate avea nici o contingență cu lumea noastră
materială, care, din acest motiv, scapă cu totul categoriilor minții noastre finite și care este cu
totul dincolo de orice posibilitate de fi cunoscută vreodată de orice creatură. Starea Sa de
înviere și slavă privește natura sa umană ipostaziată de ipostasul divin al Fiului și de aceea ea
poate fi cunoscută de experiența mistică, pe de o parte, și poate fi prezentă real în „speciile”
pâinii și vinului euharistic. Aceasta însemnă că Hristos este încă „în trup” și va rămâne așa
pentru veșnicie, dar acest trup nu mai este cel de dinainte de răstignire, care să poată fi din
nou și din nou răstignit în Liturghie, ci este trupul transfigurat de pe Tabor, dar mai ales de
după înviere.
Echivalentul docheților de altădată sunt astăzi protestanții evanghelici urmând lui
Luther, dar mai ales unii baptiști. Prin faimoasa sa teorie a „impanației” sau a
„consubstanțiației” (afirmarea prezenței lui Iisus în elementele euharistice cum pane, sub pane,
in pane), departe de a asigura teoretic prezența reală a lui Hristos în Euharistie, Luther a
contribuit fără să vrea tocmai la negarea ei. Căci un Hristos care după înviere posedă atributul
omniprezenței, cum afirmă el, nu mai este un Hristos localizabil în nici un fel; atributul în cauză
îl scoate pe Hristos nu doar din categoria spațiului, ci îl scoate cu totul din rândul ființelor
create asimilându-l în realitate cu ființa divină cu totul transcendentă. Un Hristos omniprezent
nu mai este prezent în fond în nici un loc anume. Aceasta l-a făcut pe un pastor baptist deștept
să tragă ultima consecință din teoria lutherană a „consubstanțiației” și să formuleze așa-numita
„doctrină despre absența reală” a lui Hristos, afirmând că singurul loc în care El nu este în
mod sigur de găsit este Cina Domnului. 6 Un Hristos revenit la condiția divinității pure este,
într-adevăr, inaderent lumii noastre; el scapă oricărei încercări de a-l localiza, fie el și în „slava
6 Vezi la M. J. Erickson, Teologie creștină, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1998, vol. 3, p.308. Teoria luterană a „cosubstanțiației”,
ca și aceea calvină a euharistiei ca simplu memorial, dar și teoria „absenței reale” a unora dintre baptiști ar trebui să-i dea de gândit
lui Jörg Lauster care știe atât de multe! Le înțelege el oare și semnificație profundă?

EPIFANIA
învierii”. Iată de ce protestantismul neagă în realitate prezența reală a lui Hristos în elementele
euharistice, în ciuda limbajului „biblic”, înșelător, al predicatorilor săi. Prin contrast cu acest
neodochetism – dacă mă pot exprima astfel – teologia ortodoxă afirmă prezența reală a lui
Hristos transfigurat în darurile de pâine și vin sfințite la Liturghie, motiv pentru care
„prefacerea” însemnă de fapt arătarea în conștiința participanților la oficiul euharistic a
adevăratei lor identități (după prefacere, evident), anume aceea de a fi trupul lui Hristos în
slava învierii. În pâinea și vinul euharistic, prefăcute la epicleză, participanții la oficiu trebuie să
„vadă” ceea ce au „văzut” apostolii pe Tabor în „omul” Iisus: lumina învierii sale.
Chiar așezat „de-a dreapta Tatălui”, Hristos va fi întotdeauna „în trup” în mod real.
Aceasta însemnă că, deși el se află acum „în slava învierii”, El este în continuare și „în stare
de jertfă”, adică în acea stare de transfigurare care a urmat morții sale reale de pe cruce. Cum
o dovedește textul din Apocalipsă, chiar aflat în „lumina” orbitoare a învierii, Hristos spune clar
că a fost „mort”, iar acum este „viu în vecii vecilor”. Hristos transfigurat, Hristos dezvăluit în
slava învierii nu mai are nevoie să repete sacrificiul de pe cruce, fie și euharistic, pentru că el
trăiește acum „în trup” condiția învierii, a veșniciei. Condiția sa transfigurată evită astfel
condiția de existență „dematerializată” în care concepeau docheții pe „eonul” Hristos și care-l
făcea incompatibil cu prezența sa „în trup”. Condiția sa de ființă umană transfigurată sub
copleșitoarea forță a actului învierii nu-l scoate din limitele faptului că, în calitatea sa de om, El
este și va fi veșnic o creatură asemenea nouă tuturor. Aceasta însemnă că prezența sa reală
în elementele euharistice nu trebuie înțeleasă ca o prezență în cămașa de forță a categoriilor
aristotelice, ci o prezență care este cu atât mai reală, cu atât mai apropiată de condiția
veșniciei și atotprezenței divine, cu cât este mai transfigurată. „Actualizarea” este un concept
care implică coborârea lui Hristos în prezentul nostru finit; este motivul pentru care, pentru a-l
avea prezent în fiecare circumstanță temporală, el trebuie să se „actualizeze”, adică să se
„întrupeze”, să se „circumstanțializeze”, să coboare în timp și spațiu de fiecare dată; este
totodată și motivul pentru care ortodoxia trebuie să respingă cu toată hotărârea nefastul
termen de „transsubstantiatio” când se pune problema „prefacerii” euharistice. Trupul și
Sângele lui Hristos care devin prezente în Euharistie prin actul „prefacerii” este trupul său
transfigurat, ceea ce însemnă că în Euharistie El se „arată” ca pe Tabor, nu se „actualizează”
în sensul lui Aristotel.
Aceste considerații dogmatice foarte laborioase ar putea părea irelevante pentru cei
ce nu și-au făcut o preocupare specială din reflecția teologică asupra problemei euharistice.
Aceștia în special ar trebui să înțeleagă faptul că utilizarea termenilor aristotelici de
„actualizare” și „transsubstantiatio” cu privire la actul prefacerii euharistice a condus în cele din
urmă gândirea liturgică protestantă la consecința lor ultimă: considerarea „pâinii” și a „vinului”
euharistice prin prisma acestor termeni a sfârșit prin a nu mai vedea în ele altceva decât ceea
ce sunt ele în ordinea creată, adică simplă pâine și vin! În toate teoriile protestante majore cu
EPIFANIA
privire la prefacerea euharistică Hristos înviat este exilat în zona transcendenței conceptuale
absolute, inaccesibilă gândirii umane, astfel încât pâinea și vinul euharistic rămân ceea ce
sunt, simple „substanțe” ale lumii acesteia, cărora nu li se mai poate acorda altă semnificație
decât aceea de simboluri ale unui act istoric, întâmplat acum două mii de ani. Din cauza
acestor termeni de „actualitate”, dar mai ales de „substanță”, teologia vestică a fost obligată
să-l coboare pe Hristos euharistic în sfera existențelor finite ale lumii acesteia. Protestantismul
n-a făcut altceva decât să ducă la ultima consecință semnificația acestor concepte, pierzând în
final contactul însuși cu Dumnezeirea lui Hristos. Hristos înviat a rămas în protestantism o
simplă fantasmă teolgică, exilată în transcendența ei inaccesibilă nu numai minții, ci și
experienței umane în general, motiv pentru care teologii acestei confesiuni nici nu mai vorbesc
de o „prefacere” euharistică, ci numai de o cină euharistică simbolică. Dacă Hristos în slava
învierii nu se mai „arată” umanității în Liturghie, atunci nimic nu mai stă în calea valului
secularizării ei totale, a golirii religiei de orice prezență reală a Dumnezeirii în ritualurile ei
liturgice.
Euharistia și „unitatea Bisericii”. Aspectul ecumenic

Pornind de la definiția paulină a Bisericii, ca fiind „trupul lui Hristos, plinătatea Celui ce
plinește totul în toți” (Efeseni I, 23), teologia catolică conciliară a abordat problema
ecleziologiei în aceiași termeni aristotelizanți în semnificația lor adâncă în care a abordat deja
din Evul Mediu problema prezenței aceluiași Hristos în „trupul său euharistic” în sensul că el
este tot atât de real prezent în Biserică, pe cât este în Euharistie (evident, cu limitările de
rigoare în ceea ce privește aplicarea actului „prefacerii” la „materia” Bisericii). Unde se află
acea Biserică în care Hristos este prezent în toată „plinătatea” sa? Desigur, în Biserica
Catolică, declară Conciliul II Vatican. Marea problemă în ceea ce privește această faimoasă
afirmație a documentului Lumen Gentium nu este afirmarea pretenției limitative că Biserica în
calitatea ei de „trup” al lui Hristos se află numai în Biserica Catolică; a limita la aceasta
problema diferenței dintre catolicism și ortodoxie ar fi o imensă naivitate din partea teologilor
ortodocși, în special a dogmatiștilor. Marea problemă care face apropierea de catolicism a
ortodoxiei de-a dreptul imposibilă după Vatican II este aceea a termenului folosit pentru a
descrie modul prezenței „trupului eclezial” al lui Hristos în Biserica Catolică concretă. Ca și
termenul de „substanță”, inclus în cel de „transsubstantiatio” și prin prisma căruia este
înțeleasă prezența Trupului lui Hristos în speciile euharisitce, termenul prin care este înțeleasă
prezența „trupului său eclezial” este unul din aceeași familie și anume „subsistit”: „Această
Biserică, orânduită și organizată în această lume ca societate (este vorba de Biserica în sensul
ei paulin de „trup al lui Hristos”, n.m.), subzistă în Biserica Catolică (s.m.), cârmuită de
urmașul lui Petru și de episcopi în comuniune cu el, deși în afara organismului său vizibil

EPIFANIA
există (s.m.) numeroase elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii
lui Cristos, duc spre unitatea catolică.” 7
Prima consecință care decurge din „subsistit” este aceea a înțelegerii Bisericii ca o
organizație concretă, asemenea oricărei organizații din cele care „subzistă” în lumea noastră
finită, care sunt adică „reale” în termenii categoriei aristotelice a „substanței”. O astfel de
organizație trebuie să aibă o „formă” precis definită, adică o unitate asigurată în termenii unei
existențe precis circumscrisă spațio-temporal. Or, o atare „unitate” nu poate exista decât sub
„forma” concretă a papalității. „Pontiful roman, ca urmaș al lui Petru, este principiul și
fundamentul perpetuu și vizibil al unității (s.m.), atât al episcopilor cât și al mulțimii
credincioșilor. Fiecare episcop în parte este, la rândul său, principiul vizibil și fundamentul
unității (s.m.) în Biserica sa particulară, formată după chipul Bisericii universale; în aceste
Biserici particulare constă și din ele este constituită Biserica Catolică, una și unică. Prin
urmare, fiecare episcop reprezintă Biserica sa și toți împreună cu Papa reprezintă Biserica
întreagă în legătura păcii, a dragostei și a unității. Fiecare episcop pus în fruntea unei Biserici
particulare își exercită conducerea pastorală asupra acelei părți a Poporului lui Dumnezeu
care i-a fost încredințată…” 8 „…Pontiful roman, în virtutea misiunii sale de Vicar al lui Cristos
și Păstor suprem al Bisericii, are în Biserică puterea deplină, supremă și universală (s.m.), pe
care o poate exercita totdeauna în mod liber. (…)Nu poate exista Conciliu ecumenic dacă nu
este confirmat ca atare sau cel puțin acceptat de Urmașul lui Petru; și este o prerogativă a
Pontifului roman de a convoca aceste concilii, de a le prezida și de a le confirma.” 9 „De aceea,
pe drept se spune că definițiile Pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor și nu în
virtutea consimțământului Bisericii (s.m.), deoarece ele au fost proclamate cu asistența
Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduit lui în persoana Sfântului Petru, și că, prin urmare, ele nu
au nevoie de nici o altă aprobare și nu admit nici un apel la o altă instanță (s.m.). Într-adevăr,
atunci Pontiful roman nu se pronunță ca persoană particulară, ci expune și apără învățătura
credinței catolice ca învățător suprem al Bisericii universale, învățător în care rezidă în mod
deosebit carisma infailibilității Bisericii înseși (s.m.).” 10
Ca ipostază reală a lui Hristos în lume, ca „vicar” al Său în spațiul Bisericii, papa este,
într-adevăr, un principiu „vizibil” al unității, pentru că această „vizibilitate” este impusă de
aristotelizantul „subsistit”. Consecința acestui mod de a înțelege „prezența” lui Hristos în
7 Lumen Gentium, 8; în „Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituții, decrete, declarații”, ediția română revizuită și publicată de
Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2000, p.65
Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 2000, p.78, 79

EPIFANIA
Biserica Catolică este aceea că ea devine tot atât de vizibilă ca oricare organizație lumească,
nereligioasă. În secolul al XVI-lea cardinalul Belarmin spunea deja că „Biserica este o
comunitate de oameni tot atât de vizibilă și de palpabilă pe cât este comunitatea poporului
roman, regatul Franței sau republica Veneției.” 11 Forma cea mai „definită”, cea mai
„substanțială” sub care poate fi prezent eclezial Hristos este, așadar, pontiful roman. Este
motivul fundamental pentru care teologia catolică îndrăznește să-l considere „vicar”, adică
„înlocuitor” al lui Hristos la nivelul Bisericii. Dar mai ales este motivul pentru care aceeași
teologie afirmă pe seama papei faimosul atribut al „infailibilității” care-l abilitează să ia decizii
dogmatice, canonice și cultice mai presus de sinoadele ecumenice și ireformabile. Fiind forma
supremă a prezenței ecleziale „substanțiale” a lui Hristos în Biserică, pontiful roman conferă
Bisericii pe care o conduce acea „deplinătate” în baza căreia se consideră adevărata și deci
singura Biserică cu adevărat universală. Numai prin „încorporarea” în Biserica Catolică
„poporul lui Dumnezeu” din alte Biserici va atinge deplinătatea unirii sale cu Hristos! (Vezi
diferența dintre „subzistă” și „există”.) „Într-adevăr, numai prin Biserica catolică a lui Cristos,
care este instrumentul general de mântuire, poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de
mântuire (s.m.). Credința noastră este că Domnul a încredințat numai Colegiului apostolic în
frunte cu Petru toate bogățiile Noului Legământ (s.m.), pentru a constitui pe pământ Trupul
unic al lui Cristos, căruia trebuie să-i fie deplin încorporați toți aceia care aparțin deja, în vreun
fel, Poporului lui Dumnezeu (s.m.).” 12
A doua consecință majoră a lui „subsistit” este aceea că în Bisericile care nu au căzut
încă sub dominația infailibilă a pontifului roman această prezență a lui Hristos ca „trup” eclezial
doar „există”. Sensul acestui verb, prin contrast cu „subzistă”, este acela că în Bisericile
exterioare Bisericii Catolice eclezialitatea nu a atins încă nivelul unei realități „substanțiale”,
adică deplin existente, în întregime reală în accepțiunea aristotelică a acestui concept; ele sunt
realități imperfect „actualizate”, așteptându-și deplina „actualizare” prin integrarea lor în
subordinea pontifului roman, suprema „actualizare” a lui Hristos din punct de vedere eclezial.
Într-un fel, ele, Bisericile „schismatice”, sunt în opinia Vaticanului II un fel de „substanțe”
imperfecte, motiv pentru care Hristos doar „există” în ele, nu „subzistă”, adică n-a atins încă
deplinătatea prezenței sale reale! Este ceea ce afirmă același document în continuare:
„…Dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însăși Biserica se zidește și primește
viața, unele, și chiar numeroase și însemnate pot exista și în afara granițelor vizibile ale
Bisericii catolice (s.m.): cuvântul scris al lui Dumnezeu, viața harului, credința, speranța și
iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt, și elemente vizibile: toate acestea, care vin de
11J. Frisque, L’ecclésiologie du XX-e siècle, în Bilan de la Théologie du XX-e siècle, Casterman, Paris, 1970, vol.2, p.419
12Unitatis redintegratio, 3; în „Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituții, decrete, declarații”, ediția română revizuită și publicată de

EPIFANIA
la Cristos și duc la El, aparțin de drept Bisericii unice a lui Cristos. …Totuși, frații despărțiți de
noi, atât individual cât și comunitățile și Bisericile lor, nu se bucură de unitatea pe care Isus
Cristos a voit s-o dăruiască (s.m.) tuturor acelora pe care i-a renăscut și cărora le-a dat viață
pentru a alcătui un singur Trup în vederea unei vieți noi, unitate pentru care dau mărturie
sfintele Scripturi și Tradiția venerabilă a Bisericii.” 13
Teologii naivi vor continua să se simtă deranjați de faptul că
prin termenul „subsistit” documentul Lumen Gentium a limitat atributul
catolicității doar la Biserica Catolică, nerecunoscându-l și pe seama
Bisericii Ortodoxe. Acești teologi vor trebui să înțeleagă însă că
ecleziologia ortodoxă nu trebuie să respingă doar pe „subzistă” din
motivele arătate, ci trebuie să fugă ca de o boală teologică de însuși
termenul „există” folosit în cadrul aceluiași document vatican! Într-
adevăr, actualul papă a renunțat la titulatura de „patriarh al
Occidentului” pentru a transmite mesajul că el nu este doar un
„patriarh” al unei Biserici locale, cum sunt patriarhii orientali, ci este „patriarh” al întregii
Biserici, adică al Bisericii universale. Este cea de a treia consecință care derivă din „subsistit”.
Renunțarea la titlul amintit sugerează că doar Biserica condusă de el în calitate de pontif
suprem posedă pe „subsistit”; toate celelalte Biserici, care nu se află încă sub jurisdicția sa,
doar „există”, adică există ca realități ecleziale imperfecte. Dar ce fel de realități ecleziale, fie
ele și imperfecte, sunt Bisericile Ortodoxe, în viziunea documentului conciliar? Ele sunt,
evident, de aceeași natură cu Biserica Catolică a Franței, a Germaniei, a Italiei, etc., adică cu
Bisericile Catolice naționale, deci locale. Ele, Bisericile Ortodoxe, nu sunt în posesia
„deplinătății ecleziale” pe care le-o conferă „subsistit” întrucât nu sunt sub jurisdicția pontifului
roman, singurul care le poate oferi această deplinătate, acest statut de adevărate „substanțe”
ecleziale. Totuși, ce fel de realități sunt ele? Teologia catolică conciliară le vede ca pe niște
entități ecleziale de aceeași natură cu Bisericile Catolice naționale și aici este problema; ea le
atribuie aceeași „vizibilitate” pe care o atribuie propriilor Biserici, ceea ce este profund
neadevărat. Dacă Bisericile Ortodoxe ar fi realități ecleziale de natură „substanțială”, adică
înțelese în limitele conceptului aristotelic de realitate finită, patriarhii ortodocși s-ar reprezenta
pe ei înșiși ca niște cardinali, episcopii ca niște episcopi catolici discreționari, preoții ca niște
preoți catolici care se pot dispensa de poporul lui Dumnezeu și tot așa până la ultimul
credincios. Iată de ce Bisericile Ortodoxe trebuie să respingă cu dispreț calificarea lor fie și prin
prisma termenului conciliar de „există” și în nici un caz să nu-și dorească nefastul „subzistit”.
Cu totul alta este semnificația prezenței lui Hristos în Biserica Ortodoxă, ca și
temeiul unității ei euharistice. Scriindu-le colosenilor, Sf. Pavel le spune cu privire la Iisus
13Unitatis redintegratio, 3; în „Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituții, decrete, declarații”, ediția română revizuită și publicată de
EPIFANIA
Hristos: „Luați seama ca nimeni să nu înșele cu filozofia și cu amăgirea deșartă, după datina
oamenilor, după învățăturile cele începătoare ale lumii și nu după Hristos. Căci în El locuiește
trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El, care este Capul oricărei
domnii și stăpânii.” (Coloseni II, 8-10). Scriindu-le apoi efesenilor, Sf. Pavel le vorbește la un
moment dat de „Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, …L-a înviat (pe Iisus)
din morți și L-a pus să șadă de-a dreapta Sa în locurile cerești, mai presus de orice stăpânire,
de orice putere, de orice dregătorie și de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul
acesta ci și în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare și L-a dat pe El căpetenie supremă
Bisericii Sale, care este trupul Său, plinătatea Celui ce plinește totul în toți (s.m.).” (Efeseni I,
17, 20-23). Scriindu-le, în sfârșit, și filipenilor, el le spune că Iisus Hristos „a fost găsit la
înfățișare asemenea unui om, s-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte
pe cruce. Dar Dumnezeu l-a înălțat pe El nespus de mult și I-a dat un nume care este mai
presus de orice nume, pentru ca în numele lui Iisus să se plece tot genunchiul, al celor din
ceruri, al celor de pe pământ și al celor dedesubt, și orice limbă să mărturisească spre slava lui
Dumnezeu Tatăl că Iisus Hristos este Domnul.” (Filipeni II, 8-11). Aceste texte pauline
argumentează următoarea succesiune de idei: în Hristos Iisus sălășluiește „trupește” întreaga
deplinătate în sensul că în El sunt adunate toate cele cerești, adică în primul rând îngerii din
ceruri, aceasta împotriva celor care, influențați de gnoza iudaizantă, credeau că există ființe
cerești mai presus de El; dar și toate cele de pe pământ, adică toți oamenii, toate neamurile,
iar nu numai urmașii lui Avraam, cum credeau adversarii Sf. Pavel, iudaizanții; în fine, și toate
cele de dedesubt, adică și toți cei morți care au adormit însă „în nădejdea învierii și a vieții
veșnice”. Este ceea ce se numește „recapitulare a tuturor în Hristos”, taina unității tuturor în
Biserica Sa care reunește nu doar pe oameni, ci întregul cosmos, întreaga Sa creație. Mai
mult, în el sălășluiește „trupește” întreaga „plinătate a Dumnezeirii”; aceasta înseamnă în plus
că „toate” cele adunate în El, menționate mai sus, sălășluiesc în fond în „plinătatea” însăși a
Dumnezeirii Lui, putând astfel să aspire la înviere și nemurire.
Toate aceste idei sunt rezumate în textul din Efeseni: „În El (Hristos), Dumnezeu, ne-a
ales înainte de întemeierea lumii, πρὸ καταβολῆς κόσμου, ca să fim sfinți și fără prihană
înaintea Lui. … În El am fost făcuți și moștenitori, fiind rânduiți mai dinainte, după hotărârea
Aceluia care face toate după sfatul voii Sale, προορισθέντες κατὰ πρόθεσιν τοῦ τὰ πάντα
ἐνεργοῦντος κατὰ τὴν βουλὴν τοῦ θελήματος αὐτοῦ. …A binevoit să ne descopere taina voii
Lui după planul pe care-l alcătuise în Sine însuși, γνωρίους ἡμῖν τὸ μυστήριον τοῦ
θελήματος αὐτοῦ, κατὰ τὴν εὐδοκίαν αὐτοῦ ἣν προέθετο ἐν αὐτῷ, ca să-l aducă la
îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a aduna în Hristos toate (εἰς οἰκονομίαν τοῦ
πληρῶματος τῶν καιρῶν, ἀνακεφαλαιώσασθαι τὰ πάντα ἐν τῷ Χριστῷ): adică și cele din
ceruri și cele de pe pământ.” (Efeseni I, 4,11,9-10). Vom remarca mai întâi că temeiul unității

EPIFANIA
„tuturor” nu este o ființă „vizibilă” în ordinea noastră omenească, ci însuși Iisus în slava Tatălui
Său. Această „taină a unității” se înrădăcinează în Iisus cel transcendent, în Iisus cel înviat și
ridicat la „înălțimea” unui „nume” mai presus de orice nume din cele ale lumii acesteia, fiind de
fapt o taină a Împărăției lui Dumnezeu care se „arată”, se „descoperă” în lumea aceasta sub
forma adunării progresive a tuturor în El. „El (Fiul) este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel
întâi născut din toată zidirea. Pentru că în El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și
pe pământ, cele văzute și cele nevăzute. …El este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin
prin El. El este capul trupului, adică al Bisericii. …Slujitorul ei am fost făcut eu, după
isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu:
vreau să zic taina ascunsă din veșnicii și în toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui
(τὸ μυστήριον τὸ ἀποκεκρυμμένον ἀπὸ τῶν αἰώνων καὶ ἀπὸ τῶν γενεῶν, νῦν δὲ
ἐφανερώθη τοῖς ἁγίοις αὐτοῦ), cărora Dumnezeu a vrut să le facă cunoscut care este bogăția
slavei tainei acesteia între neamuri și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.” (Coloseni I, 15-
17, 25-27). Iată de ce „descoperirea” ei, despre care este vorba aici, este asemenea
„descoperirii” adevăratei fețe a lui Iisus pe muntele Tabor; în consecință unitatea Bisericii
devine „vizibilă” numai în felul în care a devenit „trupul” sau „fața” lui Iisus în slava Taborului,
apoi în cea a învierii.
Dacă cineva are dubii în privința conținutului acestei „taine”, este suficient să citească
primele șase versete ale epistolei către efeseni. Aici Sf. Pavel spune clar că „prin descoperire
dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta, …care n-a fost cunoscută fiilor oamenilor
în veacurile anterioare așa cum a fost ea descoperită acum sfinților apostoli și prooroci (ai lui
Hristos) prin Duhul, că adică neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un
singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Hristos Iisus.” (Efeseni III, 3, 5-
6). Această „taină” își are rădăcina ei cea mai înaltă „în planul pe care Dumnezeu l-a alcătuit în
sine însuși” din veșnicie și pe care l-a adus la îndeplinire „la plinirea vremii, τοῦ πληρῶματος
τῶν καιρῶν”. Simpla expresie întrebuințată de Sf. Pavel indică faptul că „plinătatea” Bisericii
ca „trup” al lui Iisus Hristos este o „plinătate” eshatologică, o „plinătate” a revelării slavei lui
Dumnezeu în timp, în istorie, așa cum s-a revelat slava lui Iisus pe Tabor, la înviere și la
înălțare. Atenție: când vorbim de o „plinătatea eshatologică” a Bisericii nu trebuie să înțelegem
eshatologia în sensul catolic sau protestant: ca timp ultim, ca final al istoriei; eshatologia este
intrarea eternității în istorie așa cum s-a întâmplat la „schimbarea la față”, la înviere și la
înălțare; este o eliberare de cămașa de forță a limitărilor lumii create provocate de păcat,
limitări care ne duc în cele din urmă în închisoarea morții.
Acele Biserici care păstrează unitatea lor dogmatică, canonică și cultică în ciuda
răspândirii lor geografice, manifestă semnul clar al faptului că asupra lor odihnește Duhul lui
Dumnezeu, singurul sub puterea căruia putem cunoaște „fața” adevărată a lui Hristos, care
este aceea din slava învierii. „…taina aceasta, …descoperită acum sfinților apostoli și prooroci
EPIFANIA
(ai lui Hristos) prin Duhul, ...τῷ μυστηρίῳ τοῦ Ηριστοῦ, ...ὡς νῦν ἀπεκαλύφθη τοῖς ἁγίοις
ἀποστόλοις αὐτοῦ καὶ προφήταις ἐν πνούματι”. Fiind o taină a eshatonului, nu a lumii
acesteia, taina unității Bisericii se „descoperă”, se „arată” numai prin Duhul și este o taină a
Împărăției lui Dumnezeu. De aceea spune Sf. Pavel că Iisus a primit un nume mare, mai
presus de toate numele create, „ca în numele Lui să se plece (să se adune, n.m.) tot
genunchiul, al celor din ceruri, al celor de pe pământ și al celor dedesubt, și orice limbă să
mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că ,Iisus Hristos este Domnul’.” (Filipeni II, 7).
Descoperirea tainei unității se face, așadar, numai în Duhul Sfânt: „Când erați păgâni, știți că
vă duceați la idolii cei mulți, după cum erați călăuziți. De aceea vă spun că nimeni, dacă
vorbește în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: ,Anatema fie Iisus!’ Cum nimeni nu poate zice:
,Iisus este Domnul!’ fără numai în Duhul Sfânt.” (I Corinteni XII, 2-3). „Preaiubiților, să nu dați
crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit
mulți prooroci mincinoși. Duhul lui Dumnezeu după aceasta să-l cunoașteți: orice duh care
mărturisește că ,Iisus Hristos (Domnul, n.m.) a venit în trup (de carne reală, n.m.)’, este de la
Dumnezeu; și orice duh care nu mărturisește pe Iisus (ca Dumnezeu întrupat în mod real,
n.m.) nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist. …Oricine crede că ,Iisus este
Hristosul’ este născut din Dumnezeu; și oricine iubește pe Cel ce l-a născut (adică pe Tatăl,
n.m.) iubește și pe Cel născut de El (adică pe Fiul, n.m.).” (I Ioan IV, 1-3; V, 1). Nu papa este
temeiul unității Bisericii, ci Duhul lui Dumnezeu care o face să-l descopere în conștiința
membrilor ei pe Iisus în slava învierii, să descopere adică taina unității așa cum au descoperit-
o apostolii pe Tabor sau pe drumul Damascului.
Așa cum epicleza, adică invocarea, venirea și pogorârea Sf. Duh în Liturghie,
revelează, „descoperă”, Trupul înviat al lui Iisus în „speciile euharistice”, îi „arată” slava în care
se află El acum, tot astfel și în cazul Bisericii: unitatea ei este semnul clar al prezenței Sf. Duh
asupra ei și garanția „arătării” în constituția ei dogmatică, canonică și cultică a lui Hristos în
slava învierii. Toate textele invocate sugerează concluzia că numai în măsura în care vorbim
despre Iisus ridicat mai presus de circumstanțialitatea condiției „substanțiale” a existențelor din
lumea aceasta, a ființelor înțelese în limitele categoriilor lui Aristotel, numai Iisus în slava
învierii, a înălțării și șederii de-a dreapta Tatălui poate aduna „toate”, adică şi pe cele „cerești”,
și pe cele „pământești”. Cu aceasta am ajuns și la explicația necesității condiționării
apartenenței la Biserică, la comunitatea euharistică, de acuratețea doctrinei. Numai în
condițiile mărturisirii lui Iisus ca „Domn”, adică ridicat în slava învierii” putem face parte din
Biserică, din Trupul său eclezial, și ajungem să ne împărtășim cu adevărat de „Trupul” Său
euharistic: Trupul care se „arată” în pâinea și vinul de pe Sf. Masă, ca și în structura Bisericii
este trupul său înviat, transfigurat, pe care-l „descoperim” așa cum l-au descoperit apostolii pe
Tabor și după înviere, cum l-a descoperit Pavel pe drumul Damascului sau Ioan în insula

EPIFANIA
Patmos. O Biserică în ansamblul ei, sau chiar un simplu sobor „euharistic”, ce nu recunoaște
acest adevăr fundamental, nu posedă „plinătatea” prezenței Trupului lui Hristos cel înviat, ci
este o adunare moartă, o simplă formă rituală fără nici un conținut real. Acest adevăr reiese
foarte bine din revolta Sf. Pavel la aflarea veștilor despre dezbinarea fraților din Corint. Tot
sensul epistolei către corinteni este concentrat pe ideea că nu are nici un rost să ne identificăm
cu genitive omenești, pentru că mântuirea nu vine de la oameni, ci numai de la Dumnezeu. Nu
vreun individ oarecare, nu un papă, nimeni altcineva dintre oameni nu poate asigura unitatea
Bisericii în adevăr decât Duhul lui Dumnezeu care „odihnește” peste Biserică și peste darurile
euharistice.
Acest adevăr este, poate, cea mai mare deosebire între catolici și ortodocși. Având o
altă imagine despre relația dintre Hristos și Duhul Sfânt, teologia catolică ajunge să definească
Biserica prin prisma unor acte absolut anti-ecleziale: preoții sunt îndemnați să se lipsească de
prezența poporului și să săvârșească „misse private”, episcopii sunt încurajați de Sfântul
Scaun să administreze discreționar vinul euharistic ca pe un privilegiu de castă, papa însuși se
dispensează de concilii și decretează dogme, canoane și rânduieli liturgice fără aprobarea lor
și chiar „fără consimțământul Bisericii”! Adevărul promis de Iisus Hristos este astfel tot mai
îngustat, tot mai îngrădit de categoriile filozofiei aristotelice, sfârșind prin a arăta sub forma cea
mai „definită”, cea mai încorsetată posibil pe care i-o poate da o minte omenească. Activitatea
de dogmatizare, de formulare de canoane este înțeleasă în catolicism ca o intrare progresivă a
„virtualului revelat” din Iisus Hristos în canoanele tot mai strâmte timpului și spațiului fiecărei
epoci, ale categoriilor logicii și ontologiei umane, așa cum le-a prezentat marele Aristotel.
Pentru teologia catolică Duhul Sfânt nu este altceva decât cel care „actualizează”, îl face
„prezent” pe Hristos într-un prezent al finitudinii. Prin contrast cu realitatea din Biserica
Catolică ortodoxia practică cu adevărat „eclezialitatea”, comuniunea adevărată: nu acceptă
liturghii în absența poporului nici măcar pentru episcopi fie ei și patriarhi, sub amenințarea
caterisirii; nu acceptă să ia decizii dogmatice, canonice și cultice decât în contextul sinoadelor
și, mai presus de toate, nu acceptă să încredințeze definirea „adevărului” decât întregii
Biserici, căci pe ea a indicat-o Sf. Pavel ca fiind „stâlpul și temelia adevărului”, iar nu vreo
adunare oarecare sau, mai rău, un sigur om. Și pentru ca nu cumva să fie vreo neînțelegere
cu privire la ce însemnă acest exercițiu „sobornicesc” al căutării și găsirii adevărului, tot
apostolii au avut grijă să ne arate la sinodul lor din anul 49 de la Ierusalim că deciziile în
Biserica creștină se iau prin consensul „apostolilor, al preoților și al fraților” (Fapte XV, 2, 4, 6,
22-23), consens întru „adevăr” care n-ar fi fost posibil fără asistența Sfântului Duh (v.28), adică
fără această epicleză eclezială.

EPIFANIA
Considerații finale
Să revenim la problematica formulată atât de ispititor de Afanasiev și să ne întrebăm
mai întâi dacă este Biserica Romano-Catolică acel spațiu al deplinei prezențe euharistice și
ecleziale a lui Hristos care să justifice abandonarea oricărei rezerve din partea ortodocșilor și
trecerea la mult râvnita intercomuniune. În ceea ce privește realitatea prezenței lui Hristos în
Euharistie teologia catolică are mari probleme. Dacă va continua să susțină transsubstanțiația,
adică prezența lui Hristos ca „substanță” în „speciile” pâinii și vinului, ca o realitate riguros
definită spațial, temporal și chiar relațional, cum este definită „substanța” la Aristotel, îi va fi
imposibil să explice multilocația jertfei euharistice. Hristos – substanță nu poate exista simultan
în mai multe locuri; va exista real (real substanțial) numai într-un singur loc. Dar în care? Căci
dacă El există real într-o biserică nu va exista tot atât de real și în celelalte biserici! Definirea
prezenței reale prin prisma categoriei aristotelice a „substanței” înseamnă înțelegerea
deplinătății acestei prezențe numai în condițiile unei circumstanțializări riguroase, adică la
înțelegerea prezenței lui Hristos în Euharistie numai în limitele unui spațiu unic în limitele
aceleiași unități de timp. Aceste dificultăți la care obligă conceptul aristotelic de „substanță”
conduc inevitabil la ideea că Hristos nu poate fi în nici un caz simultan la fel de prezent în toate
liturghiile catolice, oricât de prezidate ar fi acestea de episcopii respectivi. Or, pentru a asigura
multilocația jertfei euharistice teologia catolică este obligată să renunțe la deplinătatea
prezenței euharistice a lui Hristos! Este consecința ultimă și cea mai gravă care rezultă din
„transsubstanțiația” pâinii și a vinului în „trupul” și „sângele” lui Hristos. Astfel, cel care
împiedică prezența „deplină” a lui Hristos în euharistia catolică este tocmai conceptul în care
reflecția teologică catolică și-a pus nădejdea și din care și-a făcut titlul ei de glorie în acest
domeniu al doctrinei. Pentru a evita această consecință riguroasă, respectiva teologie se
pierde în tot felul de subterfugii raționale menite mai degrabă să mascheze neputința rațiunii
de a depăși locația riguroasă, absolută chiar, a prezenței lui Hristos în Euharistie, decât să
explice cum este posibilă, totuși, multilocația.
Cum stăm acum cu „deplinătatea” prezenței ecleziale a lui Hristos? Cu „deplinătatea”
prezenței sale în „trupul” său care este Biserica? Dacă cu privire la Euharistie teologia catolică
nu are curajul să afirme că Hristos nu este deplin real în fiecare liturghie parohială sau
eparhială, are în schimb curajul să afirme că Bisericile locale nu au „deplinătatea” catolicității,
adică a universalității, a prezenței depline a lui Hristos în ele. Această „deplinătate” „subzistă”,
spune documentul Lumen Gentium, numai „în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru
și de episcopi în comuniune cu el”; adică numai la nivelul Bisericii Catolice în ansamblul ei, a
acelei Biserici care este condusă direct numai de pontiful roman. Care este consecința acestei
limitări? Este aceea a negării prezenței depline a lui Hristos în Bisericile locale! Simțind
pericolul unei asemenea consecințe, Conciliul a avut grijă, totuși, să precizeze că „fiecare

EPIFANIA
episcop în parte este …principiul vizibil și fundamentul unității în Biserica sa particulară,

formată după chipul Bisericii universale; în aceste Biserici particulare constă și din ele este
constituită Biserica Catolică, una și unică (s.m.).” 14 Am fi tentați să credem că fiecare Biserică
locală sau particulară posedă „deplinătatea” prezenței ecleziale a lui Hristos, așa cum afirmă
teologia ortodoxă despre Bisericile ortodoxe naționale și chiar despre fiecare eparhie canonic
organizată. Documentul neagă însă această „deplinătate” pe seama Bisericilor catolice
particulare și decretează fără echivoc: „Colegiul sau Corpul episcopal nu are autoritate decât
împreună cu Pontiful roman, Urmașul lui Petru, în calitatea de Cap, care păstrează integral
primatul asupra tuturor, atât păstori cât și credincioși. Căci Pontiful roman, în virtutea misiunii
sale de Vicar al lui Cristos și Păstor al întregii Biserici, are în Biserică puterea deplină,
supremă și universală…” 15 „Pontiful roman, ca urmaș al lui Petru, este principiul și
fundamentul perpetuu și vizibil al unității, atât a episcopilor cât și a mulțimii credincioșilor.” 16
Așadar, cel ce vrea să încerce „intercomuniunea” la nivel local: parohial, eparhial sau chiar
național în lumea catolică, trebuie să știe că respectiva unitate eclezială nu are „deplinătatea”
prezenței lui Hristos; această prezență este „deplină” numai la nivelul Bisericii universale,
adică a acelei forme canonice condusă direct numai de papalitate. Afirmația că Bisericile
locale s-ar împărtăși cumva de „deplinătatea” eclezială a Bisericii Catolice universale condusă
de Pontiful roman, că Biserica Catolică însăși ar fi constituită real numai din totalitatea acestor
Biserici locale sau particulare sunt simple propoziții fără nici o acoperire teologică riguroasă.
Adevărata concluzie a speculațiilor filozofico-teologice catolice, condiționate de familia
semantică a lui „subsistit”, „substantia” și „transsubstantiatio” este aceea că dacă cineva vrea
cu adevărat să „guste” din „deplinătatea” prezenței euharistice și ecleziale a lui Hristos în
Biserica Romano-Catolică ar trebuie s-o facă numai „din mâna” papei și la o liturghie prezidată
direct „de persoana” papei. Acolo se găsește „deplinătatea” prezenței lui Hristos în termenii
aristotelizanți pe care-i folosește teologia catolică pentru a soluționa această spinoasă
problemă. Mulțumește, oare, această concluzie riguroasă pretențiile la „deplinătate”
euharistică ale celor fascinați de teoria lui Afanasiev? Sau, pentru a-și urma netulburați visul,
vor ignora subtilitățile semnalate și vor continua să abordeze problema în maniera naivă a
„împărtășirilor” operate sub imperiul „emoției” ecumenice, sau mai degrabă al stărilor lor
umorale matinale? Mai mult, cum vor putea susține teoria „deplinătății” prezenței lui Hristos cei
care, în avântul lor ecumenic, nu vor să limiteze intercomuniunea doar la mediile catolice, ci
vor s-o extindă și la cele protestante? Vor ignora ei faptul că înseși teologiile protestante
14 Lumean Gentium, 23; în „Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituții, decrete, declarații”, ediția română revizuită și publicată de


EPIFANIA
neagă vehement „prezența” reală a lui Hristos în „pâinea” și „vinul” euharistic, susținând orice
altă teorie raționalistă numai pe cea a „prefacerii” reale a acestora în „trupul” și „sângele” lui
Hristos nu? 17 Iată, așadar, o mulțime de dificultăți în calea intercomuniunii, pe care reflecția
dogmatică riguroasă nu face decât să le pună în evidență pentru cei care vor să abordeze
serios această importantă problemă a ecumenismului contemporan.
Să trecem acum la situația ortodoxiei și să abordăm principala pretenție a ecleziologiei
euharistice: abandonarea condiționării dogmatico-canonice a actelor liturgice (să ne
împărtășim adică unii la alții fără să ne mai intereseze ce crede în realitate celălalt). Cum
argumentează dogmatica ortodoxă această necesitate în fața unei contestări atât de masive a
acestei exigențe patristice? În primul rând conștiința ortodoxă nu folosește termenul de
„transsubstantiatio” pentru a explica „prefacerea” reală decât acolo unde reflecția teologică
este naivă sau inferioară. Așa cum am arătat mai sus, faimosul „metabolé”, folosit de Sf. Iustin
încă din sec. II, înseamnă în realitate „arătarea” în elementele euharistice a Trupului înviat al
lui Iisus Hristos, a Trupului său de slavă, așa cum se află el după înălțarea și așezarea de-a
dreapta Tatălui. Împărtășirea cu „trupul” și „sângele” Domnului este în realitate o experiență
asemenea celei pe care apostolii au avut-o pe muntele Tabor, în timpul „arătărilor” de după
înviere, pe drumul Damascului sau în insula Patmos. Împărtășania este în mod fundamental o
experiență „taborică”, iar cei pe care Dumnezeu îi învrednicește nu doar gustă fizic din „trupul”
și „sângele” său euharistic, ci ajung să și „vadă”, să „descopere” fața lui Hristos strălucind în
slava învierii. Această perspectivă înlătură orice obstacol temporal sau spațial în calea
prezenței reale și depline a lui Hristos în toate liturghiile realizate canonic pe fața întregului
pământ și în toate timpurile. Numai Hristos în slava învierii, eliberat adică de limitările condiției
de „substanțe” în care „subzistă” lucrurile create, poate asigura multilocația și prezența sa
transistorică: „iată, îmi veți fi Mie martori (ai strălucirii Mele taborice, n.m.) …până la marginile
pământului” și „iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”.
Această „dezvăluire”, „arătare” sau „revelare” a adevăratei identități a lui Hristos atât
în elementele euharistice cât și în structura Bisericilor locale este condiționată de „odihna”
Duhului asupra „pâinii” și „vinului” liturgic, precum și asupra comunității liturgice însăși. Numai
sub puterea Duhului Sfânt, adică numai în condițiile „epiclezei” euharistice și ecleziale poate
experimenta Biserica (comunitatea eclezială) vederea a ceea ce au experimentat apostolii
însăși pe Tabor și în celelalte ocazii enumerate mai sus. Hristos nu se dezvăluie ca „Domn”,
adică învăluit de slava învierii, decât „în Duhul Sfânt”. Acesta este „adevărul” care se
descoperă celor ce au asupra lor pe Duhul Sfânt, pe care Duhul li-l „amintește” și spre care îi
„conduce”. Cu alte cuvinte, numai acea Biserică (comunitatea eclezială) care-l „mărturisește”
17Luteranii susțin teoria „impanației”; calvinii susțin teoria unei prezențe doar sprituale; cât privește pe zwinglieni, ei neagă vehement
că elementele euharistice ar fi altceva decât niște simple simboluri menite să comemoreze moartea pe cruce!

EPIFANIA
pe Hristos ca „Domn”, ca învăluit adică de slava învierii, poate să experimenteze prezența sa

euharistică deplină. Și mai adânc: însăși obligația „mărturisirii” până la sfârșitul veacurilor
trădează condiția de „martor” a celui ce mărturisește. Martor a ce? Desigur, „martor” al
strălucirii Sale taborice, al învierii, înălțării și șederii Sale de-a dreapta Tatălui, așa cum a fost,
de exemplu, Ștefan care, murind sub pietrele dușmanilor săi, a apucat să-l vadă pe Hristos în
slava Sa adevărată. Or, experiența împărtășirii „depline” cu Hristos cel înviat, a „mărturisirii”
condiției Sale de „Domn”, nu e a unei Biserici este condiționată de adevărul dogmatic, astfel
încât intercomuniunea nu popoate fi făcută decât sub puterea Duhului Adevărului. Iată de ce
experiența „deplinătății” euharisticate avea loc decât pe fondul „mărturisirii” comune a aceluiași
Hristos în slava învierii.
Preot Prof. Univ. Dr. Adrian Niculcea

EPIFANIA
Taina icoanei 
ARHANGHELUL MIHAIL
L umea puterilor cereşti, pe care Tatăl a creat-o prin
Cuvântul şi a sfinţit-o în Duhul Sfânt, este mai înaltă, prin natura ei,
decât lumea pământească. Vederile îngerilor sunt înfricoşătoare
(Dan. 8, 17-18; 10, 5-17). Textele liturgice le numesc “înfricoşate,
grozave”: “să ne curăţim sufletul de toată stricăciunea, ca să putem,
cu buze pământeşti, cânta, cu frică, lauda netrupeştilor puteri, care
sunt ca focul, ca văpaia, ca lumina” (Slujba Sfântului Mihail).
Vieţuind în Slava “Întreitului Soare”, duhurile îngereşti sunt creaturi
îndumnezeite, purtătoare de slavă necreată: “Duhuri aprinse,
temătoare de Dumnezeu, învăpăiate de focul Dumnezeirii.” „A doua
lumină”, ei răspândesc în univers „focul Dumnezeirii celei
neapropiate, neîncetat cântând cu buze de văpaie cântarea Sfintei
Treimi: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru” (Canonul Puterilor cereşti, glas 2; Utrenia la
praznicul Sfântului Mihail, Stihiră, glas 5).
Însă, în ciuda acestei superiorităţi a naturii lor, „iconomia tainei” Întrupării Cuvântului
rămâne ascunsă îngerilor, care au cunoscut-o numai prin Biserică (Efes. 3, 9-11; I Pt. 1, 12).
După ce s-a înălţat la cer „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia”
(Efes. 1, 21), Dumnezeu-Omul, înălţând natura umană pe care Şi-a asumat-o, „a alcătuit o
singură Biserică, a îngerilor şi a oamenilor” (Canonul Puterilor cereşti, glas 8). Ordinea
cosmică a fost astfel schimbată prin faptul Întrupării: Fecioara, „care a născut Focul
Învăpăiatelor duhuri slujitoare, se face cea dintâi părtaşă la Dumnezeire, între toate făpturile”;
„mai slăvită decât oştile netrupeşti, mai presus de cetele cereşti”, ea a primit de la îngeri slava
care i se cuvine (Utrenia de luni, glas 1).
Îngerii ni se fac cunoscuţi, mai presus de toate, prin slujirea pe care o împlinesc faţă de
lumea pământească, în care ne apar ca „duhuri slujitoare care se trimit spre slujbă pentru cei
ce vor să moştenească mântuirea” (Evr. 1, 14”). De aici numele „mesager”, trimis să vestească
sau să împlinească voia lui Dumnezeu. În funcţie de treptele slujirii lor, puterile cereşti
alcătuiesc o ierarhie ale cărei grade, menţionate în parte în Sfânta Scriptură, şi-au aflat o
elaborare sistematică în tratatul despre „Ierarhiile cereşti” al Sfântului Dionisie1. Cetele
1 P.G. 3, Col. 120-340

EPIFANIA
îngereşti trebuie să apere creaţia împotriva puterii duhurilor care caută să o distrugă.
Apocalipsa ne înfăţişează războiul ceresc, în care Arhanghelul Mihail şi îngerii săi luptă
împotriva balaurului şi a îngerilor lui (Apoc. 12, 7-9), război care continuă pe pământ în lupta
duhovnicească, unde oamenii sunt ajutaţi de îngeri. Astfel, „căpetenia oştirii Domnului” i-a
apărut lui Iosua cu o sabie în mână (Iosua 5, 13-15). Arhanghelul Mihail, „mai marele Voievod
al cetelor cereşti”, conduce lupta împotriva forţelor demonice: „Unde umbrează darul tău,
Arhanghele, de acolo se goneşte puterea diavolului. Că nu suferă să rabde lumina ta
luceafărul cel ce a căzut. Pentru aceasta ne rugăm ţie: Săgeţile lui purtătoare de foc, cele
slobozite împotriva noastră, stinge-le cu solirea ta, izbăvindu-ne pe noi de smintelile lui…”
(Utrenia la praznicul Sfântului Mihail, glas 5.)
Pomenirea Sfântului Mihail şi a tuturor puterilor netrupeşti se sărbătoreşte pe 8
noiembrie. Pe 6 septembrie, Biserica sărbătoreşte o intervenţie miraculoasă a Sfântului Mihail.
Un sobor al Sfântului Gavriil se sărbătoreşte a doua zi după Buna Vestire (26 martie). În
sfârşit, fiecare zi de luni a săptămânii liturgice este consacrată cultului sfinţilor îngeri.
În calitate de mai mare Voievod al cetelor cereşti, îngerul războinic poartă o mantie
care, în icoana din Balcani, cca. 1600, este de culoare roşie. Sabia pe care o ţine în mâna
dreaptă este, în acelaşi timp, arma şi semnul demnităţii sale de conducător de oşti. În mâna
stângă poartă, dinaintea pieptului, un chip al lui Iisus Hristos. Capul Arhanghelului este
împodobit cu panglici. De obicei, capetele panglicilor curg de o parte şi de alta a capului: ele
trebuie să simbolizeze auzul spiritual al îngerului, atent la poruncile dumnezeieşti.
SFÂNTUL DIMITRIE DIN TESALONIC

S fântul Dimitrie din Tesalonic, „Mare Mucenic” face
parte, la fel ca Sfântul Gheorghe, Sfântul Teodor Stratilat,
Sfântul Teodor Tiron şi alţii, din categoria sfinţilor militari. Dacă
pe iconostas aceşti sfinţi mucenici apar îmbrăcaţi doar în
tunici şi mantii, fără arme, aşa cum li se potriveşte
mărturisitorilor lui Hristos, în alte icoane, destinate închinării
credincioşilor, sunt reprezentaţi în veşminte corespunzătoare
slujirii pe care au exercitat-o în timpul vieţii, adică înarmaţi şi,
uneori, călare. Biserica nu a considerat niciodată condiţia de
soldat ca fiind incompatibilă cu calitatea de creştin. Creştinismul nu este o doctrină socială sau
politică: acţiunea lui în lume se desfăşoară pe un plan mai adânc decât cel al instituţiilor
omeneşti. Pacea la care aspiră şi războiul pe care îl propovăduieşte nu au nimic de-a face cu
EPIFANIA
„pacifismul”sau cu „militarismul”. Dacă, urmând exemplul lui Hristos (Mt. 26, 51-54), Biserica
nu a dorit niciodată să fie apărată de sabia lumească, ea nu s-a împotrivit niciodată unui
creştin care a îmbrăţişat carierea armelor să apere valorile de aici, jertfindu-şi viaţa în slujba
cauzei comune. „Dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are, ca viaţa sa să şi-o pună pentru
prietenii săi” (In. 15, 13). Această afirmaţie a Evangheliei se poate aplica la tot ceea ce este
mai nobil în condiţia de soldat. Biserica îi sărbătoreşte la 29 august pe toţi ostaşii creştini
căzuţi pe câmpurile de bătălie.
Sfântul Dimitrie a suferit martiriul la începutul secolului al IV-lea, în timpul persecuţiei
lui Diocleţian. După cum spune istoria pătimirii sale, se zice că Maximian îl numise pe tânărul
Dimitrie în poziţia de proconsul, neştiind că era creştin. În loc să execute ordinul de
exterminare a tuturor creştinilor din Tesalonic, Dimitrie şi-a dat silinţa să propovăduiască
Evanghelia. Arestat şi întemniţat, l-a încurajat pe tânărul Nestor, prietenul său, să lupte singur
împotriva gladiatorului care îi omora pe creştini în arenă, aruncându-i în suliţe. După victoria şi
martiriul lui Nestor, Dimitrie a fost străpuns cu suliţe în temniţă, la ordinul lui Maximian. Se
prăznuieşte pe 26 octombrie.
În icoana grecească de la mijlocul secolului al XV-lea, Sfântul Dimitrie este reprezentat
în picioare, frontal. Tunica lui foarte scurtă nu îi ajunge până la genunchi şi lasă să se vadă
picioarele legate cu şireturi încrucişate. Peste tunică poartă o cuirasă şi o cruce mică cu opt
braţe pe piept. O mantie aruncată peste umeri. Coiful stă atârnat pe umărul stâng. Înarmat cu
o suliţă pe care o ţine în mâna dreaptă, Sfântul Dimitrie ţine mâna stângă aşezată pe un scut
bogat ornamentat. O cruce înaltă (adăugată mai târziu) în spatele scutului trebuie să
reprezinte adevărata armă care l-a făcut mucenic îndrăzneţ în ceasul morţii sale.
Leonid Uspensky,
Vladimir Lossky

EPIFANIA
 File de Pateric 
ÎNCEPUTUL SLOVEI L
"Preasfântă Stăpână, Maica Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, pregăteşte-te, că iată,
Însuşi Fiul tău va veni înconjurat de cetele îngereşti, ca pe tine, care în braţe L-ai purtat, la ceruri să te
ridice. Bucură-te, că de acum vei petrece de-a pururea în Împărăţia Fiului tău. Pe tine moartea nu te
va stăpâni. Preacuratul tău trup nu va fi dat stricăciunii, ci va fi preaslăvit cu şederea de-a dreapta Lui
Hristos. De acolo te vei ruga întruna pentru tot neamul omenesc. Tu vei fi de acum maica orfanilor,
ocrotitoarea văduvelor, povăţuitoare fecioarelor, bucuria necăjiţilor şi liman celor înviforaţi".
Despre rugăciune şi rostul muncii

Au venit odată unii la avva Lukios la Enat,
călugări din cei care se numesc euhitai, adică
rugători. Şi i-a întrebat bătrânul:
– Ce lucraţi cu mâinile?
– Noi nu ne atingem de lucrare a mâinilor, ci,
cum spune apostolul, ne rugăm neîncetat.
– Da’ nu mâncaţi?
– Ba da.
– Când mâncaţi, cine se roagă pentru voi? De
dormit, nu dormiţi?
– Ba da.
– Şi când dormiţi, cine se roagă pentru voi?
Şi n-au mai ştiut ce să-i răspundă la acestea. Atunci el le spuse:
– Iertaţi-mă, dar nu faceţi cum spuneţi. Vă arăt eu, că lucrând cu mâinile, mă rog
neîncetat. Mă aşez cu Dumnezeu înmuind lujerii, şi împletind funie, zic „miluieşte-mă,
Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea
mea“127(Psalm 50, 2.) – asta nu e rugăciune?
– Ba da.
– Atunci când lucrez toată ziua şi mă rog, fac şaisprezece bani, mai mult sau mai puţin.
Din ei dau doi la poartă şi de ceilalţi mănânc; şi cel care ia cei doi bani se roagă pentru
mine când mănânc sau când dorm, şi cu harul lui Dumnezeu mi se împlineşte ruga
neîncetată..

EPIFANIA
Despre înțelepciune
A venit unul din bătrâni la avva Lot, la oaza din Arsinoe, şi i-a cerut o chilie, şi el i-a dat.
Bătrânul era bolnav şi avva Lot îl îngrijea: şi dacă veneau unii să-l vadă pe avva Lot, îi
ducea şi la bătrânul cel bolnav, care a început să le spună cuvinte de ale lui Origen.
Avva Lot era supărat, şi zicea „nu cumva să creadă părinţii că şi noi suntem aşa“ – dar
să-l gonească de acolo îi era frică, din pricina poruncii. Şi s-a ridicat avva Lot, mergând
la avva Arsenie şi i-a povestit despre bătrân. Avva Arsenie i-a zis: nu-l izgoni, ci zi-i
„mâncă din cele ale lui Dumnezeu, şi bea, cum vrei, dar cuvintele acestea să nu le mai
spui“; şi dacă vrea, se îndreaptă; dacă nu vrea să se îndrepte, va cere singur să se
ducă de acolo, şi nu din pricina ta.
Avva Lot plecă, făcând aşa. Bătrânul, când auzi, nu a vrut să se îndrepte, ci a început
să se roage: pentru Domnul, trimiteţi-mă de aici, că nu mai pot îndura pustia. Şi s-a
ridicat, plecând, fiind petrecut cu dragoste.
Despre puterea spovedaniei

Povestea cineva despre un frate care căzuse în păcat, că, mergând la avva Lot, intra şi
ieşea, zbuciumat, negăsindu-şi locul. Avva Lot îi spuse:
– Ce ai, frate?
– Am făcut păcat mare şi nu pot să-l spun părinţilor.
– Mărturiseşte-mi-l mie, şi eu îl voi lua asupra mea.
– Am căzut în curvie şi am jertfit (idolilor) ca să capăt lucrul.
– Curaj, că este pocăinţă. Hai, şezi în peşteră, posteşte tot la două zile, şi eu voi lua
asupra mea, împreună cu tine jumătate din păcat.
Împlinindu-se trei săptămâni, a fost încredinţat bătrânul că a primit Dumnezeu căinţa
fratelui. Şi i-a rămas supus bătrânului până la moarte.
Despre stăpânirea simţurilor și a gândurilor rele

L-a întrebat avva Longin pe avva Lukios odată despre trei gânduri, zicându-i:
– Vreau să mă înstrăinez.
– Dacă nu-ţi stăpâneşti limba, nu eşti înstrăinat, oriunde ai merge. Chiar şi aici,
stăpâneşte-ţi limba şi eşti străin.
– Vreau să postesc.
– A spus Isaia prooroc „dacă ţi-ai încovoia grumazul ca un jug şi ca un belciug, nici aşa
nu se va chema post adevărat“ (Isaia, 58,5). Traducerile moderne dau: „să-şi plece

EPIFANIA
capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi

plăcută Domnului?“. Mai degrabă înfrânează-te de la gândurile rele.
– Vreau să fug de oameni.
– Dacă nu te îndrepţi mai întâi printre oameni, nici de unul singur nu te vei putea
îndrepta.
Despre smerenie şi credință

O femeie care avea cancer la sân a auzit de avva Longin, şi a vrut să-l întâlnească. El
locuia pe atunci la mila a noua spre apus de Alexandria. Cum femeia îl căuta, a dat de
fericitul Longin adunând lemne pe lângă mare. Când îl întâlni, îl întrebă: avvo, unde
locuieşte avva Longin, robul lui Dumnezeu? fără să ştie că el era. El îi spuse: ce vrei de
la înşelătorul (epithetês, impostor, escroc) acela? Nu te duce la el, e un prefăcut. Ce
ai? Femeia îi arătă boala. El, făcând semnul crucii asupra locului, o lăsă să plece,
zicându-i:
– Du-te şi Dumnezeu te va vindeca. Longin nu poate să-ţi fie de nici un folos.
Femeia plecă, având încredere în spusele lui, şi se vindecă îndată. După aceea,
povestind cuiva întâmplarea şi spunându-i trăsăturile bătrânului, află că fusese avva
Longin.
Conf. Dr. Viorel Paleu,
Facultatea de Mecanică,
Univ. Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi

EPIFANIA
 Ştiinţă şi credinţă 
ORTODOXIA, TRANSDISCIPLINARITATEA ŞI
ATITUDINEA TRANSRELIGIOASĂ
M etodologia transdisciplinarităţii este
fondată pe trei postulate:
1. Existenţa, în Natură şi în cunoaşterea
noastră a Naturii, a unor niveluri diferite de
Realitate ale Obiectului şi ale Subiectului.
2. Trecerea de la un nivel de Realitate la un
alt nivel de Realitate se realizează prin logica
terţului inclus.
3. Structura ansamblului nivelurilor de
Realitate este una complexă: fiecare nivel este
ceea ce este (est ce qu’il est) pentru că toate Transrealitate
celelalte niveluri există în acelaşi timp.
Abordarea transdisciplinară a Naturii şi a cunoaşterii poate fi descrisă prin diagrama
prezentată în figura alaturată.
Să conferim cuvântului “realitate” sensul său, în acelaşi timp pragmatic şi ontologic.
Înţeleg prin Realitate, ceea ce opune rezistenţă experienţelor noastre, reprezentărilor,
descrierilor, imaginilor sau formalizărilor matematice.
Trebuie, de asemenea, conferită o dimensiune ontologică noţiunii de Realitate, în
măsura în care Natura participă la fiinţa lumii.
Bineînţeles, este necesar să facem distincţia între Real şi Realitate. Realul semnifică
ceea ce este, în timp ce Realitatea este legată de rezistenţa la experienţa noastră umană. Prin
definiţie, realul rămâne voalat pentru totdeauna, în timp ce Realitatea e accesibilă cunoaşterii
noastre.
Prin nivel de Realitate trebuie înţeles un ansamblu de sisteme invariante la acţiunea unui
număr de legi generale: de exemplu, entităţile supuse legilor cuantice, aflate în ruptură
radicală cu legile lumii macrofizice. Adică, două niveluri ale Realităţii sunt diferite dacă, prin
trecerea de la unul la celălalt, are loc o ruptură a legilor şi conceptelor fundamentale (cum

EPIFANIA
este, de exemplu, situaţia pentru cauzalitate). Exemple: nivelul macrofizic şi nivelul cuantic (în
zona Obiectului) şi nivelul individual şi nivelul social (în zona Subiectului).
Două niveluri adiacente din Fig. 1 sunt legate prin logica terţului inclus, o nouă logică în
raport cu cea clasică. Înţelegerea axiomei terţului inclus – există un al treilea termen T care
este în acelaşi timp A şi non-A – se lămureşte în întregime din momentul în care este
introdusă noţiunea de “niveluri de Realitate”. Dacă se rămâne la un singur nivel de Realitate,
orice manifestare apare ca o luptă între două elemente contradictorii. Al treilea dinamism,
acela al stării T, se produce la un alt nivel de Realitate, unde ceea ce apare ca separat este de
fapt unit şi ceea ce apare contradictoriu este perceput ca non-contradictoriu.
Există, desigur, o coerenţă între diferitele niveluri de Realitate. De fapt, o vastă
autoconsistenţă – un bootstrap cosmic – pare să guverneze evoluţia universului, de la infinitul
mic la infinitul mare, de la infinitul scurt la infinitul lung. Un flux de informaţie se transmite într-o
manieră coerentă de la un nivel al Realităţii Obiectului la alt nivel al Realităţii Obiectului şi un
flux de conştiinţă se transmite într-o manieră coerentă de la un nivel al Realităţii Subiectului la
alt nivel al Realităţii Subiectului.
Această coerenţă este orientată: există o săgeată asociată transmiterii informaţiei şi
conştiinţei de la un nivel la altul. În consecinţă, dacă coerenţa este limitată la nivelurile
Realităţii, ea se opreşte la nivelul cel mai “înalt” şi la nivelul cel mai “coborât” (a se vedea Fig.
1). Pentru ca o unitate deschisă să existe, iar coerenţa să continue dincolo de aceste niveluri-
limită, trebuie să considerăm ansamblul nivelurilor de Realitate ca prelungindu-se printr-o zonă
de non-rezistenţă la experienţele, reprezentările, descrierile, imaginile sau formalizările noastre
matematice. În această zonă nu există nici un nivel de Realitate.
Non-rezistenţa acestei zone de transparenţă se datorează pur şi simplu limitărilor
corpului nostru şi organelor noastre de simţ, oricare ar fi instrumentele de măsură ce
prelungesc aceste organe de simţ.
Este important de notat că buclele de coerenţă din Fig. 1 se situează nu numai în zona
unde nivelurile de Realitate sunt absente, dar şi între nivelurile de Realitate: zona de non-
rezistenţă pătrunde şi traversează nivelurile de Realitate. Aceasta înseamnă că abordarea
transdisciplinară a Naturii şi a cunoaşterii ne oferă o punte între Real şi Realitate.
Ansamblul nivelurilor de Realitate ale Obiectului şi zona sa complementară de non-
rezistenţă constituie Obiectul transdisciplinar.
Din coexistenţa pluralităţii complexe şi a unităţii deschise derivă un nou Principiu al
Relativităţii: nici un nivel de Realitate nu este un loc privilegiat din care ar putea fi înţelese
toate celelalte niveluri ale Realităţii. Un nivel de Realitate este ceea ce este pentru că toate
celelalte niveluri coexistă.
Diferitele niveluri de Realitate ale Obiectului sunt accesibile cunoaşterii umane datorită
existenţei diferitelor niveluri de Realitate ale Subiectului, aflate în corespondenţă biunivocă cu
EPIFANIA
nivelurile de Realitate ale Obiectului.

Coerenţa nivelurilor de Realitate ale Subiectului presupune, ca în cazul nivelurilor de
Realitate ale Obiectului, o zonă de transparenţă, de non-rezistenţă. În această zonă nu există
nici un nivel de Realitate.
Ansamblul nivelurilor de Realitate ale Subiectului şi zona sa complementară de
transparenţă constituie Subiectul transdisciplinar.
Cele două zone de transparenţă ale Obiectului şi Subiectului transdisciplinar trebuie să
fie identice pentru ca Subiectul transdisciplinar să poată comunica cu Obiectul transdisciplinar.
Fluxului de informaţie care traversează coerent diferitele niveluri de Realitate ale Obiectului îi
corespunde un flux de conştiinţă care traversează coerent diferitele niveluri Realitate ale
Subiectului. Cele două fluxuri se află într-o relaţie de izomorfism datorită existenţei uneia şi
aceleiaşi zone de non-rezistenţă.
Zona de transparenţă este Terţul Ascuns care permite unificarea, în diferenţa lor, a
Subiectului transdisciplinar şi a Obiectului transdisciplinar.
Terţul Ascuns este paznicul misterului nostru ireductibil, singur fundament al toleranţei şi
demnităţii umane. În absenţa Terţului Ascuns, totul este cenuşă.
Cunoaşterea nu este nici exterioară, nici interioară: ea este în acelaşi timp exterioară şi
interioară. Studiul Universului şi studiul fiinţei umane se sprijină reciproc.
Pentru a asigura transmiterea coerentă a informaţiei şi conştiinţei în toate regiunile
Universului, cele trei bucle ale informaţiei şi conştiinţei trebuie să se întâlnească cel puţin într-
un punct X. Într-un anumit sens, punctul X este sursa Realităţii şi a percepţiei. Punctul X şi
buclele asociate de informaţie şi conştiinţă descriu cel de-al treilea termen al cunoaşterii
transdisciplinare: termenul interacţiunii între Subiect şi Obiect, care nu este reductibil nici la
Obiect, nici la Subiect.
Zona de transparenţă nu se reduce la sacru, dar ea corespunde sacrului, adică a ceea
ce nu se supune nici unei raţionalizări. Sacrul este raţional, dar nu este raţionalizabil.
Înţeleasă ca prezenţă a ceva ireductibil real în lume, problema sacrului este inevitabilă
pentru orice abordare raţională a cunoaşterii. Se poate nega sau afirma prezenţa sacrului în
lume şi în noi înşine, dar suntem întotdeauna obligaţi să ne referim la sacru în vederea
elaborării unui discurs coerent despre Realitate.
Sacrul nu este atributul unei religii sau a alteia: “Sacrul nu implică credinţa în Dumnezeu,
în zei sau spirite. El este […] experienţa unei realităţi şi originea conştiinţei de a exista în lume”
– scrie Mircea Eliade. Fiind în primul rând o experienţă, sacrul se traduce printr-un sentiment –
sentimentul “religios” -, a ceea ce uneşte fiinţele şi lucrurile şi, în consecinţă, induce în
străfundurile fiinţei umane respectul absolut al alterităţilor unite prin viaţa comună pe una şi
aceeaşi Terra.

EPIFANIA
După cum a anticipat Mircea Eliade, o problemă crucială este astăzi statutul sacrului în
relaţia lui cu tehnoştiinţa. Ruptura dintre ştiinţă şi sens, dintre Subiect şi Obiect, era, desigur,
prezentă în germene în secolul al XVII-lea, când se formula metodologia ştiinţei, dar ea n-a
devenit vizibilă decât în secolul al XIX-lea, când s-a dezlănţuit big bang-ul disciplinar.
Percepţia sacrului reprezintă o experienţă ireductibilă la orice teoretizare. Ea priveşte
tăcerea de dincolo de cuvinte. Cum să nu te gândeşti la “tenebra supraluminoasă” a lui
Dionisie Areopagitul?
De fapt, cunoaşterea transdisciplinară se află în acord cu tradiţia patristică şi, în
particular, cu învăţăturile lui Dionisie Areopagitul şi Grigorie din Nisa, fiindcă ea reprezintă o
tentativă de deschidere a dialogului între cunoaşterea catafatică şi cunoaşterea apofatică. Iar
cunoaşterea ştiinţifică este tocmai de una de tip catafatic. Este important de amintit aici
distincţia făcută de Dumitru Stăniloaie în cartea sa Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, între
tradiţia patristică orientală şi via negativa a teologiei occidentale: pentru prima, teologia
apofatică este o experienţă directă şi nu o negaţie discursivă. Există două tipuri de apofatism:
cel experimentabil, dar non-raţionalizabil şi cel care este în acelaşi timp non-raţionalizabil şi
non-experimentabil. Cele două tipuri de apofatism se regăsesc în cunoaşterea
transdisciplinară.
Însăşi noţiunea de “niveluri” se regăseşte în iconografia creştină (scara lui Iacob) şi, de
asemenea, în învăţăturile lui Grigorie din Nazianz şi a Sfântului Ioan Scărarul. Experienţa
apofatică se exprimă prin grade şi niveluri de fiinţă. În acest sens, după Dumitru Stăniloaie,
cunoaşterea apofatică nu este iraţională, ci “supraraţională” (eu aş spune transraţională).
Cunoştinţele raţionale şi cele transraţionale se completează reciproc.
În fine, considerarea cuplurilor contradictorii reciproc exclusive (A, non-A) este curentă în
gândirea lui Dionisie Areopagitul, Grigorie din Nisa şi Grigorie Palamas. De exemplu, în cartea
Despre Numirile Dumnezeieşti a lui Dionisie Areopagitul, rezultă cu claritate că experienţa
apofatică unifică fără încetare contradictoriile, depăşindu-le. Cunoaşterea apofatică este în
mod structural o cunoaştere a Terţului Ascuns.
Atitudinea transreligioasă nu este un simplu proiect utopic: ea este înscrisă în străfundurile
fiinei noastre. Prin transcultural, care se deschide către transreligios, războiul culturilor, o
ameninare din ce în ce mai prezentă în epoca actuală, n-ar mai avea nici o raiune de existenă.
Războiul civilizaiilor n-ar mai avea loc dacă atitudinea transculturală i transreligioasă i-ar găsi
locul potrivit în modernitate.
Pentru înlăturarea unei nocive confuzii, trebuie subliniat că transdisciplinaritatea nu este
o religie, ci o metodologie, adică un logos al metodelor: o infinitate de metode pot fi
compatibile cu una şi aceeaşi metodologie. Noutatea acestei metodologii este că îmbină
ontologia (prin postulatul nivelurilor de Realitate), logica (prin postulatul logicii terţului inclus) şi
epistemologia (prin postulatul complexităţii). Terţul Ascuns, care mediază interacţiunea între
EPIFANIA
Obiect şi Subiect, este o consecinţă a acestei metodologii. Aici rezidă forţa transdisciplinarităţii
– în legătura între ontologie, logică şi epistemologie. Şi această forţă îi permite să se propună
ca limbaj terţ, de dialog, între domenii ale cunoaşterii care altfel, văzute prin propria lor
metodologie, sunt strict incompatibile. Este cazul precis al ştiinţei şi religiei.
Cât despre principiul meu de Relativitate, el nu înseamnă relativism: nu orice valorează
orice. Situaţia este mult mai subtilă. Eu accept distincţia pe care unii gânditori ortodocşi o fac
între „religia ortodoxă” şi „teologia ortodoxă”. Unii dintre ei merg până acolo încât neagă
noţiunea de „religia ortodoxă” (tocmai pentru că acest cuvânt „religie” ar pune ortodoxia pe
picior de egalitate cu celelalte religii) şi preferă a vorbi exclusiv de „teologia ortodoxă”. Ca
ortodox, eu accept acest punct de vedere care este de altfel împărtăşit de unii înalţi ierarhi din
BOR. Principiul meu de Relativitate se aplică doar religiilor şi nu teologiilor. Religiile implică
participarea unor niveluri de Realitate ale Obiectului (de exemplu, prin teritoriul unde apare o
religie) şi Subiectului (de exemplu, prin fondatorii acestor religii) pe când teologia ortodoxă se
situează în întregime în zona Terţului Ascuns. De aceea, pentru mine „transreligios” şi
„teologie ortodoxă” sunt sinonime. Deci, transdisciplinaritatea nu are nimic de a face cu
concordismul.
Hristos poate fi, desigur, descris ca paradoxotaton, adică un paradox al paradoxurilor.
Convingerea mea intimă este că în viitorul nu prea îndepărtat va apare o hermeneutică
transdisciplinară şi transreligioasă care va avea ca Centru ontologic al Realităţii persoana lui
Isus Hristos. Sunt, în acest context, cu totul de acord cu afirmaţia filosofului catolic Jean-Luc
Marion : « Hristos nu este un mijloc de identificare a creştinilor din lumea întreagă aşa cum
Mohamed este un mijloc de identificare al islamicilor iar Buddha un mijloc de identificare al
budiştilor. Pentru un creştin, Hristos este mai mult decât aceasta. Într-un anumit sens, creştinii
nu au dreptul de a se identifica cu Hristos, ci Hristos are dreptul de a-i identifica pe creştini cu
urmaşii săi. »
Acad. Basarab Nicolescu

EPIFANIA
ŞTIINŢĂ MATEMATICĂ ŞI TEOLOGIE ÎN GÂNDIREA

PREOTULUI PAVEL FLORENSKI
Geometriile euclidiene şi neeuclidiene. Consideraţii generale
Descriind spaţiul fizic în care trăim, axiomelor şi
postulatelor geometriei li s-a atribuit un caracter de
necesitate logică. Pentru gândirea axiomatică care a
pătruns şi în domeniul cunoaşterii în ofensivă, mediul
predilect l-a constituit geometria. Prin apariţia geometriilor
neeuclidiene în secolul al XIX-lea, s-a constatat că
postulatul paralelelor (postulatul al V-lea al lui Euclid) nu
poate fi obţinut pe cale pur logică cum s-a încercat în
timpul Renaşterii şi ulterior.
Printr-o substituire adecvată a postulatului
paralelelor, cu păstrarea intactă a celorlalte axiome şi
postulate, se obţine geometria neeuclidiană – la fel de
consistentă ca şi cea euclidiană – descoperită de Lobacevski, Bolyai şi Gauss.1 În această
nouă geometrie suma unghiurilor unui triunghi este mai mică decât suma a două unghiuri
drepte, iar dintr-un punct exterior unei drepte se pot duce o infinitate de paralele la dreapta
respectivă.2
În 1854 apare geometria neeuclidiană a lui Riemann care se enunţă astfel: toate
dreptele sunt de lungime finită iar suma unghiurilor unui triunghi este mai mare decât suma a
două unghiuri drepte; printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce nici o paralelă la
dreapta considerată.3
Relaţia dintre cele două geometrii o realizează în 1844 Grassmann. El încearcă o
fundare abstractă a doctrinei spaţiului, independentă de orice intuiţie spaţială, ca o aplicare a
matematicii în natură. El lansează conceptul de ştiinţă formală, caracterizată prin faptul că
toate principiile ei sunt de natură logică, iar teoremele nu se referă direct la lumea reală ci la
postulatele şi regulile logice adoptate.4
Referitor la mulţimile infinite, dacă interpretăm pe “mai mare decât” în sensul inegalităţii
dintre numerele cardinale, atunci partea poate fi egală cu întregul (mulţimea numerelor pare
1 Solomon Marcus, Provocarea ştiinţei, 1988, Bucureşti, p. 22.
2 Ibidem.
3 Ibidem, p. 23.
4 Ibidem.

EPIFANIA
are acelaşi număr cardinal ca şi mulţimea numerelor întregi). Din necesar adevărate devin
contigent adevărate – axiome transferate în rândul postulatelor.5
David Hilbert, (Grundlangen der Geometrie, Teubner, Leipzig, 1899) renunţă la
termenul de postulat, acordând statut de axiomă oricărei propoziţii iniţiale pe care o adoptă în
cadrul convenţiei propuse (termenii punct, dreaptă sunt adoptaţi fără definiţie). El clasifică
axiomele în cinci grupe.
Geometria lui Riemann se foloseşte în teoria relativităţii. Pentru a ne face o idee
sugestivă despre teoria lui Riemann, Solomon Marcus propune următoarele: ne imaginăm
nişte fiinţe plate care locuiesc pe o sferă de dimensiunea planetei noastre. O fiinţă de acest fel
consideră de-a lungul ecuatorului o lungime AB de un metru. Apoi la extremităţile acestei linii
ridică două perpendiculare AC şi BD, de asemenea de lungime egală cu un metru. Fiinţele
ipotetice locuibile în sferă vor interpreta liniile AC şi BD ca drepte paralele echidistante oricât s-
ar prelungi. Dar vor constata, testând experimental că, după zece milioane de prelungiri cu
câte un metru ale liniilor AC şi BD, se ajunge la un punct de intersecţie care este polul nord al
sferei. Interpretând cercurile mari ale sferei ca drepte ale ei, geometria sferică obţinută este
lipsită de drepte paralele. Asimilarea cercurilor mari cu dreptele este motivată de faptul că
drumul cel mai scurt dintre două puncte ale sferei se măsoară pe cercul mare care le uneşte.
S-a demonstrat, spune Solomon Marcus, în cadrul teoriei relativităţii propuse de Albert
Einstein, în 1912, că oamenii sunt, în Univers, comparabili cu aceste fiinţe plate, aceste furnici
imaginare de pe sfera considerată mai sus, numai că Universul este pentru noi mult mai puţin
curbat decât sfera de mai sus pentru “furnicile” de pe ea, într-atât încât geometria euclidiană
continuă să convină fără o eroare importantă spaţiului uzual (exemplu: valoarea numărului 
încetează a mai fi exactă. La suprafaţa Pământului primele zece cifre zecimale rămân valabile.
Pe Soare însă a şaptea cifră zecimală ar fi deja falsă. În toate cazurile valoarea teoretică este
diminuată).6
Universalitatea şi imuabilitatea adevărurilor matematice sunt uneori numai aparente.
Nici un spaţiu nu exprimă de o manieră universală percepţia umană. Marcel Boll (“Histoire des
mathematiques, presses universitaires de France”, Paris 1974, p.111-116) vede în geometria
lui Reimann ultimul cui la sicriul spaţiului absolut şi primul cui la sicriul pretinselor entităţi
absolute ale fizicii secolului al XIX-lea.7 Se păstrează geometria euclidiană dar suntem obligaţi
să admitem ca principiu suplimentar legea gravitaţiei universale a lui Newton (1687). Se
recunoaşte spaţiul Riemann, inerţia materiei şi atracţia universală.
Paul Conderc (“La relativite”, Paris, 1940) observă: “gravitaţia împiedică spaţiul nostru
5 Ibidem, p. 24
6 Ibidem, p. 26-27
7 Ibidem, p. 28

EPIFANIA
să fie euclidian. Într-un câmp gravitaţional noţiunea de linie dreaptă îşi pierde semnificaţia”.8
Einstein nu a deschis, ci a închis criza. Geometria cu trei dimensiuni a devenit prima şi
cea mai simplă dintre teoriile fizice. Se realizează o legătură între geometrie şi ştiinţele
experimentale iar de la Descartes matematica a adus mari servicii mecanicii şi fizicii iar
acestea au acţionat asupra fundamentelor matematicii sugerându-i concepte (vector, tensor,
spinor, matrice), iar ramuri ale fizicii (electricitatea, termodinamica) au căpătat structură
deductivă.9
Hilbert propune o metamatematică (matematică de ordinul al doilea), matematică
despre matematică, prin găsirea unor demonstraţii de necontradicţie absolută. 10
Peano a axiomatizat construcţia mulţimii numerelor naturale – raţionament prin inducţie
completă. Teoria numerelor reale a fost şi ea axiomatizată în diferite versiuni, elucidându-se
statutul iraţionalelor, care provocase nelinişte Şcolii pitagoreice din Grecia antică.
Teoria mulţimilor iniţiată de Cantor, confruntată la început cu unele dificultăţi
(paradoxuri, antinomii) a fost aşezată pe un teren mai ferm prin teoria tipurilor (Whitehead şi
Russell) şi, ulterior, prin axiomatizările lui Zermelo, Fraenkel şi von Neuman, Bernays.11
Se vorbeşte astăzi de o teorie axiomatică a mulţimilor opusă “teoriei naive” propuse de
Cantor. Kurt Gödel lansează “teorema de incompletitudine” prin care se arată că în raport cu
orice sistem formal al aritmeticii există propoziţii nedecidabile – propoziţii care pe baza
regulilor de deducţie din cadrul sistemelor nu pot fi demonstrate nici infirmate. Sistemul lui
Gödel vrea să pună capăt şi să invalideze proiectul lui Hilbert de formalizare necontradictorie
şi completă a matematicii (revoluţionare în sens negativ).
Gerhard Gentzen, în 1936, lansează inducţia transfinită prin trecerea de la numerele
ordinare finite la numerele ordinare transfinite. El consideră că se poate forma un sistem
formal al aritmeticii, complet şi lipsit de contradicţii.12
K. Gödel asociază numere naturale unor simboluri şi enunţuri matematice, mai precis
aritmetice, care devin enunţuri metamatematice prin caracterul lor intuitiv. Richard asociază
nemijlocit numerele naturale unor enunţuri metamatematice. Pentru Gödel orice şir de formule
devine codificat printr-un număr natural şi de asemenea acest număr individualizează şirul
respectiv de formule; Richard face nerelevantă structura aritmetică a numărului prim,
obligându-ne la un cod practic infinit.13
Geometriile neeuclidiene răstoarnă teza despre adevărul limitat de sistemele de
referinţă, chiar dacă nu invalidează schema formalismului transcendental kantian (ordinea
8 Ibidem.
9 Ibidem, p. 29
10 Ibidem, p. 59
11 Ibidem, p. 57
12 Ibidem, p. 60-61
13 Ibidem, p. 66

EPIFANIA
spaţială tridimensională de tip newtonian). Geometriile neeuclidiene se statuează pe teoria

relativităţii a lui Einstein.
Geometriile neeuclidiene în interpretarea lui Lobacevski (1829), Bolyai (1832), Riemann
(1854) merg pe criteriul evidenţei (adevărul natural al postulatului paralelelor din geometria
euclidiană) care spune că printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură paralelă
la acea dreaptă şi numai una.
Georg Cantor face o adevărată revoluţie conceptuală. Pe lângă demonstrarea
numerabilităţii numerelor reale atât a celor raţionale cât şi a celor iraţionale, Cantor
argumentează existenţa paradoxului aritmetic al numerelor nonalgebrice, care pot fi infinite din
punct de vedere cantitativ. Existenţa infinitului actual şi teoria despre cardinalii transfiniţi, cu
ipoteza continuumului, încarcă matematica de paradoxuri şi antinomii care nu se mai pot
integra într-o structură logică unică, ieşind din criteriologia raţionalităţii clasice, al mecanismului
inferenţiar. Cantor a demonstrat şi “imposibilitatea punctelor geometrice organizate continuum
într-un spaţiu n-dimensional cu cele aflate într-unul m-dimensional (n>m, m≥1) fără alterarea
configuraţiei acestora, fapt care l-a ajutat pe Părintele Pavel Florenski în efortul său de
legitimare ştiinţifică a tehnicii picturale iconice, împotriva tuturor aparenţelor de corectitudine
matematică ce au fondat stilul realist al reprezentărilor artistice.”14
b) “Iraţionalităţile” în matematică şi în dogmă în gândirea Părintelui Pavel
Florenski
În “Scrisoarea a IX-a” (“Făptura”) din “Stâlpul şi Temelia Adevărului”, Părintele
Florenski exprimă antinomicitatea Dumnezeului unic şi existenţa făpturilor, rod al bunătăţii
dumnezeieşti. “Providenţa lui Dumnezeu şi libertatea făpturii în antinomia lor, alcătuiesc o
singură dogmă, cea a dragostei divine pentru făptură”.15
Fundamentul acestei dogme este dragostea Triipostatică, Adevărul dumnezeiesc
veşnic al Triunităţii. Sfânta Treime este deci principiul iniţial al filosofiei şi, de asemenea,
fundamentează orice ştiinţă. “Treimea în Unitate şi Unitatea în Treime”. Ce semnifică aceasta
pentru raţiune? Este la fel ca 2 , o imposibilitate matematică? Totuşi legile de gândire şi
normele de raţiune, legea identităţii şi legea raţiunii suficiente ne determină să facem
combinaţii, conexiuni, corelaţii ca prim punct de plecare în sfera oricărei cunoaşteri. Astfel,
raţiunea surmontează, explorează, edificându-şi o nouă normă de gândire, devenind o raţiune
“nouă”. Autoritatea acestor nevoinţe, eforturi adesea ghetsimanice în planul credinţei, o dă
14 Andrew Louth, Desluşirea Tainei, Despre natura Teologiei, Traducere şi Postfaţă de Mihai Neamţu, Prefaţă Diac. Ioan Ică jr.,
Deisis, 1999. “Spaţiul este posibil să fie reprezentat pe suprafaţă plană dar fără a distruge forma a ceea ce se reprezintă. Se ştie că
tocmai forma, şi numai forma constituie obiectul artei plastice. Prin urmare, asupra picturii şi, în general, asupra artelor plastice,
întrucât ele tind să realizeze o simili-realitate, s-a pronunţat o sentinţă definitivă: naturalismul devine pentru totdeauna o
imposibilitate.” (Pavel Florenski, Iconostasul, Anastasia, 1994, p. 115)
15 Pavel Florenski, Stâlpul, “Scrisoarea a IX-a”- “Făptura”. Trad. rom. p. 179

EPIFANIA
“Cel ce are puterea”, Cel care schimbă datele gândirii noastre şi, astfel, se atinge “inima
neînfricată a Adevărului nestrămutat”.16
Părintele Pavel Florenski explică prin construcţia numerelor iraţionale sinteza
supraraţională a dogmei. Operaţiile cu asemenea numere sunt imposibile. Rezolvarea se
loveşte de un zid. La fel se întâmplă şi în geometrie. “Lungimea diagonalei (unui pătrat) este
transcendentă în raport cu lungimea laturii”17, fapt descoperit de Pitagora.
Combinaţiile de simboluri cu 2 din Evul Mediu, arată Pavel Florenski, au fost numite
numere surde, numere fictive, inventate. Aritmetica lui Michael Stifel – Nűrenberg 1544, le
declară iraţionale, numere neadevărate. Florenski ne explică cum se crează o ruptură în
domeniul raţional prin ruperea cercului şi conferirea unui sens nou, superior, transcendent
acestor numere. Enumerând mai mulţi cercetători, Pavel Florenski se opreşte la G. Cantor
care ia o mulţime infinită de numere a1, a2, a3, a4, …, an+n, …, considerată de Cantor un singur
obiect  şi reprezentându-l simbolic sub forma unei ecuaţii;  însemnând o suită infinită luată
în ansamblu. = (a1, a2, a3, a4, …,an,… an+m…).
Preotul Pavel Florenski expune şirul şi sub forma unei fracţii algebrice în particularitate
 oricât de mic ar fi prin “convergerea” numărului, întotdeauna se va găsi un n atât de mare,
de îndepărtat n încât diferenţa dintre el şi orice factor n+m următor (oricât de mare ar fi acest
m) în mărime absolută (adică neluând în consideraţie semnului diferenţei), va fi mai mică decât
. an  m  an   18
Acest şir poartă denumirea de şir de bază iar  primeşte denumirea de număr iraţional.
La fel şi cu “asemănarea” între i şi  şi transcendeţa lui i faţă de .
“Imanenţa şi transcendenţa în domeniul substanţelor raţiunii sunt asemănătoare
imanenţei şi transcendenţei din domeniul substanţelor ontologiei: Dumnezeu este transcen-
dent pentru lume din punct de vedere al lumii dar lumea nu îi e transcendentă lui Dumnezeu, ci
e pătrunsă în totalitate de energiile divine.”19
Prezenţa numerelor iraţionale sparge zidul limitării aritmetice şi se pătrunde în sfera
supra-finitului, a infinitului actual, sintetizat, căreia raţiunii îi este inaccesibil şi chiar absurd.
Matematica modernă structurată pe noţiunea de limită şi progres împins la limită20, facilitează
ideea de infinit, în structurarea ştiinţei. Prin numerele iraţionale se depăşeşte finitul şi progresul
este împins la limită.
Părintele Pavel Florenski îl citează pe Poincaré cu funcţia analitică care, faţă de funcţia
algebrică, se află în acelaşi raport ca şi numărul iraţional faţă de numărul raţional (Ibidem).
16 Idem, Scrisoarea a III-a: Unitatea trinitară, p. 44
17 Idem, Stâlpul XVII. Iraţionalităţile în matematică şi în dogmă, p. 316
18 Ibidem, p. 318
19 Ibidem, p. 319
20 Ibidem, p. 320

EPIFANIA
Putem concluziona la finele acestor reflecţii, următoarele:

1. În domeniul infinitului nu mai sunt valabile unele legi ale finitului. În domeniu finit,
partea este mai mică decât întregul.
2. În domeniul infinitului există mulţimi infinite sau submulţimi, care au tot atâtea
elemente ca şi mulţimea din care fac parte. Deci, partea are tot atâtea elemente ca şi întregul
(exemplu: segmentul dintr-o dreapta are tot atâtea puncte cât şi dreapta din care face parte).
3. Trecerea la limită pentru şiruri sau, în general, arată că în orice vecinătate a limitei
respective sunt o infinitate de termeni ai şirului, sau o infinitate de valori ale funcţiilor.
4. În matematica algebrică cu numerele iraţionale conjugate se pot face calcule din
care rezultă numere raţionale (exemplu: 2 - 1 = a; 2 + 1 = b => a·b= ( 2 - 1)( 2 + 1) = 2
– 1 = 1 (număr raţional) sau x = 2 - 3 ; y = 2 + 3 =>x + y = 4 (număr raţional)). Aceste
operaţii arată că numerele iraţionale conjugate pot conduce şi la numere raţionale.
Logica matematică dă evidenţă Revelaţiei. Supralogica, supraraţionalitatea, depăşind
logica şi intrând într-un domeniu al inaccesibilităţii aparent al inaccesibilităţii, evidenţiază
misterul şi antinomicitatea dogmei. “Treimea în Unitate şi Unitatea în Treime”. Părintele
Florenski a venit dinspre matematică şi ştiinţă să fundeze Adevărul Care este, de fapt, în noi
toţi. El trăieşte chiar fără ştiinţă şi fără logică. El este viu, căci este Iubirea însăşi, logica
intrinsecă a vieţii insăşi iar punţile de trăire, de experiere a Adevărului este iubirea din şi între
noi, iubire din Iubirea veşnică, Triipostatică şi Întrupată.
c) Infinitul actual. Aritmologia şi cantorismul
Părintele Pavel Florenski îşi începe Excursul XV, de la sfârşitul lucrării “Stâlpul şi
Temelia Adevărului” cu explicaţii legate de teoria infinitului, accentuând distincţia dintre
“infinitul actual şi cel potenţial”.21
Infinitul potenţial este acea “câtime” despre care vorbea Lobacevski sau quantum, care
depăşeşte limitele, care trece dincolo de orice limitare determinată. G. Cantor îl numea
“noţiune auxiliară”; Söckl “ens rationis”; anticii “”; scolasticii “indefinitum”; modernii
“infinit vicios” sau “infinit simplu” continuând cu Leibnitz diferenţialele considerate ficţiuni pure.
Părintele Pavel Florenski adaugă, la toate acestea, că “a vorbi despre infinitul potenţial
finit (cum, după părerea lui Cantor a făcut Fontenelle) este o contradictio in terminis”.22 Pe
erorile determinate de un infinit finit se susţin antinomiile raţiunii pure ale lui Kant.
Înainte de a intra în analiza infinitului actual la Părintele Pavel Florenski, considerăm că
este necesar să facem câteva referiri generale despre infinit din perspectiva diferitelor planuri
matematice.
1. O dreaptă din punct de vedere geometric este nelimitată, nemărginită în ambele
21 Pavel Florenski, Stâlpul XV, “Câteva noţiuni din teoria infinitului”, p. 309
22 Ibidem, p. 310

EPIFANIA
sensuri. Numai segmentul de dreaptă reprezintă o porţiune limitată. Dreapta este formată din
puncte. Poziţia fiecărui punct pe dreaptă poate fi dată de un număr care i se ataşează denumit
coordonată.
2. Atribuirea fiecărui punct unei coordonate este posibil prin fixarea unui anumit punct
de pe dreaptă, considerat punct reper sau de origine. Faptul că dreapta este nelimitată, în
ambele sensuri (pozitiv şi negativ), se regăseşte în valorile coordonatelor punctelor sale, valori
care pot depăşi orice număr pozitiv, oricât de mare ar fi el, sau pot fi mai mici decât orice
număr negativ. Nemărginirea dreptei în cele două sensuri se regăseşte în nelimitarea
numerelor pozitive care pot depăşi orice număr pozitiv, oricât de mare ar fi, precum şi
nelimitarea celor negative, oricât de mic ar fi numărul negativ considerat.
În ambele sensuri mulţimea numerelor reale este infinită. Deci infinitul ca proces de
numărare evolutiv, în desfăşurare, nu are finalitate, deci lumea finită poartă în ea pecetea
infinităţii, iar Infinitul Absolut este Dumnezeu.
Finit – infinit, în filosofie

Filosoful Mircea Florian în lucrarea sa “Recesivitatea ca structură a lumii” are la punctul
14, din “Aspecte speciale” un fragment intitulat: “Finit – infinit”. Lucruri problematice, ce
definesc antinomia noţiunii. Aristotel a considerat infinitul antinomic. Antinomiile cosmologice
ţin de ideea de infinit (Kant). Pe de o parte, infinitul actual nu poate fi total definitiv şi, pe de
altă parte, nu se poate înscrie într-o limită dată, definitivă. Aristotel emite ipoteza infinitului
virtual ca un indefinit, indefinitul fiind o formă a finitului. “Ieşirea din infinitul dat sau infinit a fost
găsită de matematicianul german Georg Cantor (1845-1918), care după 1880, în teoria
ansamblurilor sau mulţimilor a fixat noţiunea de transfinit, adică de noţiunea de infinit dat, care
rămâne neschimbat fie că adăugăm, fie că scădem un număr finit. Prin Cantor, inteligenţa
umană este asimilată cu inteligenţa divină.”23 Mircea Florian îl citează pe Marcel Lallemand cu
lucrarea “Le transfini, sa logique et sa metaphysique”, 1934, care afirmă că doctrina cantoristă
este teocentrică şi Cantor a operat în determinanta divinităţii. “Cum ar face Dumnezeu dacă ar
raţiona – asemenea nouă – asupra mulţimii transfinite simultane de fiinţe pe care ştiinţa viziunii
… şi ştiinţa simplei înţelegeri le înfăţişează privirii sale.”24 Mircea Florian expune părerile mai
multor filosofi de la Zenon şi Parmenide la Melissos, continuă cu J. Locke, Descartes şi Kant
care exprimă aceeaşi concepţie despre infinitul virtual. Prin Spinoza se “eludează dificultăţile
infinitului actual printr-un salt în transcendentul teologic, cu ajutorul unei noi noţiuni de infinit,
care este valabilă numai pentru divinitate, infinitul divin considerat ca pozitiv faţă de infinitul
negativ al indefinitului.”25 Aceeaşi teorie o găsim şi la Aristotel cu “Nous-ul” dumnezeiesc ca
23 Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, vol. I, Bucureşti 1983, p. 194
24 Ibidem.
25 Ibidem, p. 195

EPIFANIA
“infinit virtual”, Augustin cu “Fiinţa perfectă”, Plotin cu “Pleroma”. Infinitul în matematica

modernă este introdus de Newton şi Leibnitz şi, din această perspectivă leibnitziană, Mircea
Florian trage o primă concluzie că “infinitul nu poate fi acceptat decât în funcţie recesivă … un
indefinit care până la urmă se va adeveri chiar şi sub forma de transfinit, ca singurul finit posibil
sau conceptibil.”26
Piatra de încercare pentru filosofie şi ştiinţă rămâne, până la urmă, infinitul actual sau
dat, care în accepţiunea lui Georg Cantor, este un transfinit, adică un infinit încheiat, total.
Ipoteza curburii spaţiale a Universului, conform geometriilor noneuclidie-ne şi limitarea
sa îi conferă infinitate sau limitare în funcţie de perspectiva spaţiului privit ca atribut sau relaţie.
Deci, infinitul actual sau dat rămâne contradictoriu atât în cosmologie cât şi în teologie.27
Transfinitul, în ipoteza cantoristă, eludează această contradicţie prin folosirea
simboalelor. H. Poincaré în “Science et méthode” consideră logica sterilă dacă nu este
fecundată de intuiţie astfel că disputa între cantorişti şi anticantorişti va continua.28
Problema fundamentală rămâne cea a compatibilităţii noţiunilor în plan teologic.
Catolicul Marcell Lallemand a încercat utilizarea transfinitului matematic cantorian pentru
teologie dar sub rezerva şi altor propuneri (M. Florian, p. 208).
Părintele Pavel Florenski analizează infinitul actual, folosind noţiunea iniţială de
“quantum”, corelând-o cu noţiunea de constantă, din care rezultă un infinit actual “in actu,
actualiter nu numai in potentia”.29
Preotul Pavel Florenski aduce, în planul discuţiei, referirea la spaţiu ca suprafaţă dată şi
la toate punctele din interiorul său care pot fi în realitate puncte determinate, dar al căror
număr depăşeşte seria numerelor: 1, 2, 3, …, n, … Despre puterea lui Dumnezeu putem
spune că este infinit actuală pentru că nici o putere finită nu poate să o depăşească chiar dacă
şi această putere este determinată; în Dumnezeu neexistând schimbare şi urmă de mutare.
Părintele Florenski citează din Dionisie Areopagitul cu lucrarea “Despre ierarhia cerească”.
Mulţimile de îngeri sunt tipuri cereşti incalculabile, inteligenţe ale lumii spirituale care infinit
depăşesc măsura numerelor utilizabile de oameni. “Orice infinit potenţial presupune deja
existenţa unui infinit actual ca limită supra-finită a sa.”30
Concluzionările Părintelui Pavel Florenski sunt următoarele:
1. Există un infinit actual incapabil de creştere, denumit “maximum-ul absolut”. G.
Cantor îl numeşte “Absolutum”.
2. Există un infinit actual capabil de a se mări, presupunând alte “quanta” mai presus
26 Ibidem, p. 196
27 Ibidem, p. 207
28 H. Poincaré, Science et méthode, 1903, p. 24, apud Mircea Florian, Op. cit. p. 207
29 Pavel Florenski, Stâlpul XV, “Câteva noţiuni din teoria infinitului”, p. 310
30 Ibidem, p. 311 (nota 851 la Părintele Pavel Florenski)

EPIFANIA
decât el. G. Cantor îl numeşte “supra-finit”.

3. Consideraţiile reale referitoare la infinitul actual sunt posibile în trei domenii diferite:
a) Infinitul actual “realizat în perfecţiunea superioară, în existenţa total
independentă, extra-lumească, într-un cuvânt, în “Deo sive natura naturante”; deci infinitul
absolut pe care Cantor nu l-a înţeles în sensul panteismului, ci în accepţiunea primară atribuită
şi de teologi.
b) Infinitul actual “presupus in concreto, în lumea dependentă, în făptură, in
natura naturata”. Cantor îl numeşte transfinit.
c) Infinitul actual “in abstracto, în spirit, întrucât spiritul are posibilitatea de a
cunoaşte Transfinitum-ul în natură şi, într-o oarecare măsură, Absolutum-ul în Dumnezeu”. În
acest fel numindu-se simboluri ale infinitului sau numere şi tipuri transfinite. Infiniturile de la
punctele b) şi c) sunt disponibile de a se mări.31
Teoria funcţiilor discontinue

Ideea discontinuităţii32, proprie întregii concepţii despre lume, este pe cale să
înlocuiască variatele concepţii analitice despre lume, la temelia cărora stă ideea continuităţii.
Termenul acesta apare pentru prima oară în sensul său larg în operele lui N. V. Bugaev (1837-
1903), profesor de matematică, fondatorul şcolii filosofice-matematice moscovite.
Ideile aritmologiei dezvoltate la modul general s-au arătat foarte fructuoase, dând roade
bogate în cadrul şcolii moscovite. Bugaev consideră că ideile aritmologiei urcă până la
înţelepciunea antică. Într-un anumit sens, concepţia aritmologică despre lume este
neopitagoreică.33
Trăsăturile caracteristice ale concepţiei analitice despre lume, sau continue, sunt:
1. Continuitatea fenomenelor în timp şi spaţiu.
2. Stabilitatea şi imuabilitatea legilor lor; toate legile naturii sunt exprimate prin funcţii
continue de la coordonatele spaţio-temporale.
3. Posibilitatea de a înţelege întregul în manifestările sale elementare.
4. Posibilitatea de a contura precis fenomenul pentru toate momentele temporale
trecute şi de a-l prezice cu exactitate pentru toate momentele temporale viitoare.34
31 Ibidem. (Vezi nota 852 la Părintele Florenski. Extras prescurtat din lucrarea sa “Despre simbolurile infinitului”)
32 Pavel Florenski, Ideea de discontinuitate ca element de concepţie a lumii (A se vedea nota 183 din “Stâlpul” unde Părintele
Florenski actualizează o bibliografie pe această temă precum şi nota 837 unde se corelează continuum-ul lui G. Cantor cu noţiunea
de discontinuitate)
33 Reînvierea intereselor mistice şi numerologice ale lui Pitagora, fuzionate cu elemente de la Platon şi de la alţi filosofi greci, în
centre mediteraneene, în sec. I î. Chr. Conform lui Cicero, fondatorul şcolii a fost un filosof roman, Nigidius Figulus. Acest mod de
gândire a contribuit la platonismul mijlociu şi la apariţia ulterioară a neoplatonismului filosofic. (Oxford, “Dicţionar de filosofie”,
Bucureşti, 1999, p. 269)
34 S. M. Palavinkin, P. A. Florenskii: Logos protiv Haosa, în: “Florenskii: PRO ET CONTRA”, Sankt Peterburg, 1996, p. 626

EPIFANIA
Potrivit părerii lui N. V. Bugaev,35 concepţia analitică despre lume este neputincioasă în
a explica acţiunile individualităţii care posedă libertatea şi capacitatea de a urmări un scop.
Dacă concepţia analitică despre lume se opune oricărui hazard care se manifestă din
ce în ce mai mult în ştiinţă, aritmologia cuprinde în mod organic hazardul, cercetat în cadrele
teoriei probabilităţii. Aritmologia pune teoria evoluţionistă a lui Darwin în rândul doctrinelor
analitice căci evoluţia presupune mutaţii continue între specii. Aritmologia opune
evoluţionismului tabloul discontinuu al unor şiruri de specii net formate şi extrem de stabile. În
biologie structura celulară a corpurilor vii arată o unitate complexă a analiticului (legăturile din
interiorul organismului) cu aritmologicul (individualizarea componentelor). Viului îi sunt proprii
şi modificările cauzale (analitice) şi cele orientate spre finalitate, aritmologice. În viaţa socială
se îmbină perioadele de evoluţie treptată (analiticul) şi revoluţiile, catastrofele sociale,
răsturnările vieţii individuale şi sociale (aritmologicul).
Prin aritmologia sa, N. V. Bugaev s-a străduit să împace monismul cu pluralismul,
colectivul cu individualul, materia cu spiritul, fizica cu istoria, cauzalitatea cu finalitatea,
necesitatea cu libertatea.
Părintele Pavel Florenski afirmă faptul că analiticul a domnit începând cu epoca
Renaşterii până la începutul secolului XX. Concepţia analitică este legată de “groaza
discontinuităţii” de care este vremea să ne izbăvim, să ne eliberăm. Baza ştiinţifică a
concepţiei analitice despre lume au devenit calculele (diferenţial şi integral) edificate de
Newton şi Leibnitz în secolul XVIII.36
Părintele Pavel Florenski dezvoltă vederile lui Bugaev, considerând viitorul atât al
ştiinţei cât şi al filosofiei, legat de ideile aritmologice, îmbogăţite cu ideile teoriii mulţimilor a lui
G. Cantor.
Aritmologia este chemată să devină filosofia nevoinţei creatoare, a nevoinţei gândirii
care caută şi găseşte noul. Părintele Florenski observă că, pe lângă sursele pur matematice,
aritmologia trăieşte sentimentul că “lumea este fisurată” şi leagă aritmologia de starea de spirit
eshatologică. “Poate că cele mai mari cercetări şi tendinţe în domeniul continuităţii sugerează
tocmai această apropiere a sfârşitului, sentimentul unei lumi fisurate care era caracteristic şi
pentru alţi filosofi ai timpului”.37
35 Bugaev H. B., Matematica kak orudie naucinoe e pedagoghiceskoe, Moskva 1875; Florenskii P. A., “Pifagorovî cisla, Trudî po
zakonam sistema”, Tartu 1971; idem, “Mnimosti v gheometrii”, Moskva 1922; idem, “Ob odnoi predpasîlke mirovazrenia”, Vesî 1904,
nr. 9 (vezi S. M. Palavinkin, Op. cit. p. 626-627)
36 Ibidem.
37 Ibidem, p. 628-629. Sunt amintiţi în acest context filosofii Frank, Berdiaev, Şestov şi V. F. Ern.

EPIFANIA
Aritmologie şi monadologie
Şcoala lui Bugaev de asemenea, introduce ipoteze originale în conexiune cu
monadologia. Dacă la monadele lui Leibnitz procesul este continuu, “în ce priveşte ordinea
unei spiritualităţi şi tipul de spiritualitate, la Bugaev, monadele “întreţin relaţii reciproce”, relaţii
de dragoste. Ierarhia monadelor îmbrăţişează întreaga existenţă, de la forma de energie şi de
la atom până la om, la înger şi la Dumnezeu, care este Monada-Unitatea divină.”38 În ierarhia
monadelor, dincolo de monada superioară există o monadă şi mai înaltă şi aşa mai departe,
până la monada supremă care este Absolutul, Adevărul, Dumnezeu. Părintele Pavel Florenski
consideră Adevărul Monada-Unitate divină, care se trăieşte în integralitatea Subiectului
Unificat şi împlinit în Sine Însuşi.39
(continuare în numărul viitor)
Preot Dr. Nicolae Nicolescu, Iaşi
38 Sergy M. Polovinkin, Filosofia E Ortodossia: Gli “STARCY” E La Teoria della “Verita Vivente”, în: SAN SERGIO E IL SUO
TEMPO, Editioni Qiqajon, Comunita Di Bose, 1996, p. 235

39 Ibidem, p. 236. Părintele Florenski, accentuând caracterul ontologic al iubirii, face referire la Leibnitz şi la concepţia modernă,
iluzionistă şi psihologică (în interpretarea iubirii). “Concepţia modernă începe, se pare, cu Leibnitz şi se înţelege de ce. Pentru el,
“monadele nu au ferestre sau uşi”, prin care s-ar putea exercita o interacţiune reală în iubire; de aceea, condamnate să rămână
izolate în egoism ontologic şi în stări pur interne, monadele nu iubesc decât iluzoriu, fără să iasă din sine prin intermediul iubirii”
(Stâlpul, trad. rom., p. 55).

EPIFANIA
 Conştiinţă românească 
PATRIARHUL TEOCTIST:
CULTURĂ ŞI SLUJIRE CREŞTINĂ
D acă este să aleg o sintagmă semnificativă pentru opera
Patriarhului Teoctist, fie aceasta scrisă sau de altă natură, ea ar putea
fi aceea de „slujire creştină”, propusă chiar de înaltul ierarh în seria de
scrieri iniţiată la Iaşi în 1980 şi ajunsă la volumul XVIII, în 2006, la
Bucureşti, cu puţin timp înainte de trecerea la cele eterne a
Preafericitului.
Cuvintele din sintagma menţionată au un sens aparte, multiplu,
în cultura teologică.1. Autorul seriei Pe treptele slujirii creştine foloseşte
mai ales înţelesurile conturate în sfera Bisericii, dar extinse la relaţia cu
statul, societatea, lumea. Nu vom găsi însă nicăieri, în cuprinsul vastei lucrări, o analiză
sistematică a conceptului. Îl deducem din utilizările frecvente, complementare, impuse de o lungă
activitate în slujba Bisericii Ortodoxe Române. Trebuie spus de la început că această slujire se
leagă mereu de opera înaintaşilor întru arhierie, precum Iacob Putneanul sau Dosoftei, la care ne
vom referi mai jos, dar şi de un sens mai larg, ca într-un eseu teologic din 1982, definitoriu pentru
concepţia lui în ansamblu2. Continuitatea discursului ecleziastic i s-a părut a fi o cauză demnă de
interes, invocată adesea ca atare3, în spiritul acelui Apostolat social din care Patriarhul Justinian
Marina făcuse laitmotivul unei fecunde arhierii4. „Simfonia vredniciilor puse în slujba tuturor” e
formula inspirată la care a ajuns pentru a-şi defini misiunea de arhipăstor5. Nu alta decât aceea
care îl făcuse pe Dosoftei să nu lase „genelor dormitare, nici tâmplelor odihnă”6. O asemenea
misiune, insistă undeva, trebuie să fie totodată, pe linie creştină, „sfinţitoare, învăţătoare şi
conducătoare”7.
Experienţa pastorală, acumulată în mai tot spaţiul românesc, l-a pus pe arhiereu în contact
cu multă lume, cu realităţi istorico-culturale dintre cele mai diverse. Lumea rurală era încă, la
1 Micul Dicţionar Academic, IV, Bucureşti, 2003, p. 510.
2 Teoctist, Pe treptele slujirii creştine, IV, Iaşi, 1986, p. 68-72: Întru slujirea creaţiei dumnezeieşti, 1982.
3 Ibidem, III, 1985, p. 360-364.
4 Ibidem, I, 1980, p. 82-89, 122-132.
5 Ibidem, p. 171-176.
6 Apud Teoctist, Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului liturgic românesc, în vol. Dosoftei – Dumnezeiasca liturghie, Iaşi, 1980, p.
XLII.
7 Idem, Pe treptele slujirii creştine, I, p. 68.

EPIFANIA
timpul acela, o sursă de valori perene, pe seama cărora monahul Teoctist şi-a format
personalitatea, având ca liant inefabil „credinţa cea adevărată, dragostea de ţară, de muncă”,
după propria-i mărturisire, la care se adaugă stima pentru semenii de orice fel8. Se regăsesc
aceste valori în activitatea sa pastorală de fiecare zi, ca şi în răstimpurile, nu puţine şi nu uşor de
gestionat, în care s-a putut dedica meditaţiei, scrisului, căutării formulei adecvate de comunicare.
A avut grijă să-şi definească singur „itinerarul pastoral”, edificând pas cu pas „treptele slujirii”.
Un număr impresionant de tomuri formează acel edificiu unic în literatura noastră teologică,
expresie a unei „chemări sfinte”, cum singur spune în prologul vastului edificiu cărturăresc şi
spiritual9. Sunt cuvinte rostite, decenii în şir, „de la amvoanele bisericilor sau tribunele unor foruri
obşteşti”, cu acea grijă exemplară pentru exactitate şi frumuseţe, care vine din experienţa sa
monahală şi preoţească, din îndelunga strădanie de păstor şi arhiereu. De unde gratitudinea
mereu vie faţă de cei care i-au deschis „porţile slujirii”, asigurându-i un câmp de activitate tot mai
larg, de la primii paşi ai monahului până la suprema treaptă arhierească.
„Ataşamentul faţă de agonisita nepieritoare a neamului nostru” i-a marcat fiecare pas, după
cum singur spune, folosind pentru „tradiţie” un vechi cuvânt, acela de „agonisită”, tot aşa cum
pentru „misiune” recurgea la termenul „vrednicie”10. Grija pentru expresia
clară şi plastică totodată se simte în textele sale, peste tot, ca rezultat al
unei formaţii riguroase pe linie teologică, dar şi fiindcă frecventa asiduu
„clasicii” domeniului, în primul rând pe cei din cultura română. „Voi încerca
să adun, după puteri, din acest izvor nesecat de vrednicii arhiereşti, tot ce
se va potrivi cu lucrarea ce mi s-a încredinţat, pentru ca şi smeritul de
mine să cinstesc treapta la care am fost ridicat”, mărturisea tânărul
monah, la hirotonia întru arhiereu (5 martie 1950)11, situându-se din capul
locului pe linia unei tradiţii teologice şi spirituale. Expresia de „arhiereu al
muncii, de bărbat al jertfelniciei”, folosită de Justinian Vasluianul, viitorul
patriarh, i se potriveşte şi lui însuşi, având o conotaţie lesne de sesizat în
contextul timpului12. Biserica era şi trebuia să rămână o „şcoală a muncii”, a devoţiunii în raport cu
binele comun, definit de Patriarhul Justinian ca „apostolat social”13. Perioada arhieriei ieşene, cea
de Întâistătător al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, pare a fi fost cea mai rodnică sub unghi
cărturăresc. Atunci, între 1977 şi 1986, ca şi în timpul „locotenenţei” din anii următori (până în
1990), înaltul arhiereu a realizat lucrări de seamă, nu doar de teologie, ci şi de istoria bisericii, în
cadrul mai vast al culturii naţionale.
8 Ibidem, coperta.
9 Ibidem, p. V.
10 Ibidem, p. 3.
11 Ibidem, p. 7.
12 Ibidem, p. 9.
13 Justinian, Apostolat social, vol. I-XII, Bucureşti, 1948-1976.

EPIFANIA
Monografia Mitropolitul Iacob Putneanul, 1719-1778: în slujba ortodoxiei româneşti, a

năzuinţelor de unitate naţională şi de afirmare a culturii române (Mănăstirea Neamţ, 1978) se
cuvine amintită mai întâi, ca una ce deschide o serie de preocupări legate de spiritualitatea est-
carpatină. Urmaşul lui Iacob Putneanul în scaunul mitropolitan al Moldovei înţelegea să-şi închine
o parte din eforturi acestui fel de restituţie istorico-culturală, din care Biserica avea de tras un real
profit. Judecata globală asupra veacului XVIII, în care personajul respectiv şi-a dus munca de
arhiereu şi cărturar, e demnă de reţinut, pe linia interpretărilor date mai ales de Ovidiu Papadima şi
N. Iorga, accentul căzând, în noua exegeză, pe îngemănarea slujirii bisericeşti cu ideea naţională.
Clerul a jucat atunci, poate mai mult ca altădată, un rol unificator între ţările române, aflate încă
sub dominaţie străină. Ceea ce geopolitic nu se putea obţine, era posibil sub unghi cultural şi
duhovnicesc14. Slujirea „blândului şi vrednicului ierarh” din secolul fanariot i-a fost, se poate spune,
un model, pe linia Bisericii, ca şi a „binelui de obşte”, alături de alţi arhipăstori, dintre care Varlaam
şi Dosoftei erau amintiţi anume15. Pe treptele vredniciei ierarhice se intitulează de altfel un capitol
din carte16, cuvântul „slujire” apărând mereu în text, ca un laitmotiv, ca şi vrednicie, osârdie, râvnă,
smerenie, osteneală, pravilă, chivernisire sau rânduială, termeni nu mai puţin semnificativi din
lexicul tradiţional. Din aceeaşi „treaptă de slujire” şi în acelaşi spirit se recomandă atenţiei un
cuprinzător studiu despre Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului liturgic românesc, publicat ca
introducere la ediţia critică Dumnezeiasca Liturghie, întocmită de eruditul filolog N.A. Ursu (1980).
Şi aici înaltul arhiereu pornea de la tabloul de ansamblu al epocii pentru a-l integra pe Dosoftei în
„năzuinţa vie a unirii frăţeşti, realitate românească”17. Ceea ce un istoric de prestigiu numise
„biruinţa scrisului în limba română”18 a cunoscut, în opera lui Dosoftei, ca şi în cea a lui Varlaam, o
culme demnă de atenţia celor sensibili la tema identităţii etno-culturale. „Îndemnuri tainice”,
constată exegetul, s-au nutrit din opera în discuţie19. Iată cum o rezumă urmaşul în scaunul
mitropolitan: „Viziunea marelui ierarh pentru introducerea limbii române în cult a cuprins aria largă
a cerinţelor slujbelor ortodoxiei. Psaltirea în versuri, lucrarea începutului arhipăstoriei sale, lua
zborul către cercurile de cititori învăţaţi, iubitori de artă, de poezie şi de frumos. Stihurile
psalmistului David, aşezate în vers românesc, desfătau auzul şi mintea intelectualilor, tinerilor
şcolari din aşezămintele de cultură înjghebate la curţile domneşti, mănăstiri şi biserici fundaţionale.
Datorită frumuseţii literare şi a versului, această carte lua cu repeziciune drumul către toate
ţinuturile locuite de români. Gândul ierarhului era însă neîncetat aţintit spre popor, spre cei care în
14 Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, În slujba ortodoxiei româneşti, a năzuinţelor de unitate naţională şi de afirmare a culturii
române: Mitropolitul Iacob Putneanul, 1719-1778, Mănăstirea Neamţ, 1978, p. 3-6.
15 Ibidem, p. 7.
16 Ibidem, p. 11-13.
17 Dosoftei, Dumnezeiasca Liturghie, 1679, ediţie critică de N.A. Ursu, cu un studiu introductiv de I.P.S. Teoctist, Arhiepiscop al
Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1980, p. V-XLIV.

18 P.P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1965.
19 Teoctist, în Dosoftei, Dumnezeiasca Liturghie, p. XV.

EPIFANIA
duminici şi sărbători umplu lăcaşurile de rugăciune, pentru a lua întrarmarea sufletească necesară
trudei şi credinţei lor de fiecare zi”20.
În acest sens, cursurile de îndrumare misionară, ca şi cele destinate ghizilor de la
mănăstiri, s-au bucurat de multă atenţie, în anii de slujire arhierească la Iaşi, cu toate că interstiţiul
respectiv coincidea cu faza crepusculară a regimului comunist. Clericii implicaţi în gestiunea
monumentelor cu valoare istorică erau chemaţi periodic pentru a asculta conferinţe de specialitate,
din sfera istoriei, artelor plastice, teologiei, în ideea de a se găsi formulele potrivite nu doar turistic,
ci şi pentru o mai deplină înţelegere de ansamblu. Am avut de mai multe ori ocazia să iau parte la
asemenea programe, la deschiderea şi încheierea cărora asistenţa s-a bucurat de binecuvântarea
arhierească. Am înţeles atunci cât de anevoioasă era misiunea celui care trebuia să facă posibilă
coexistenţa discursului teologic cu programul ateist al regimului. Tradiţia bizantină a simfoniei nu
mai constituia o sursă relevantă în noile împrejurări, când se urmărea pur şi simplu anihilarea vieţii
religioase. Era nevoie de multă stăruinţă şi de o certă abilitate „diplomatică” pentru a menţine
corabia pe linia de plutire, relaţia cu „cezarul” fiind mereu instabilă, subminată sistematic de factori
negativi. La un moment solemn, arhiereul Teoctist evoca „lanţul care ne leagă pe noi cei de astăzi
de moşii şi strămoşii noştri, de slăviţii noştri înaintaşi, care au propovăduit, au slujit şi s-au închinat
după credinţa ortodoxă, din cele mai adânci vremuri pe pământul românesc, apărându-l la nevoie
şi înfrumuseţându-l cu inima, cu sufletul şi cu braţele lor”21. „Urcuşul duhovnicesc”, după propria
expresie, stă în vocaţia oricărui monah, preot, arhiereu şi cu atât mai mult a celui rânduit să
conducă o mare comunitate creştină, o „biserică apostolică”, aşa cum rezultă din datele istoriei şi
dintr-o anume recunoaştere. Reflecţii luminoase pe tema ascensiunii spirituale, ca datorie a
fiecărui om, a făcut Înaltul arhiereu la o zi solemnă, aniversară, când se marca simbolic şi
încheierea mileniului, ocazie potrivită22 pentru a spune că e nevoie de autodepăşire continuă, de
„a pune în fiecare zi un fir, în ţesătura fiinţei noastre, oricât de modest, pe calea urcuşului nostru
duhovnicesc”23. Era conştient, totodată, că ascensiunea nu e comodă pentru nimeni şi că „pecetea
timpului” rămâne inevitabilă.
În acest program spiritual, fiecare individ comportă o valoare în sine. „În spiritul învăţăturii
sale, Biserica noastră pune preţ, înainte de toate, pe valoarea unică a fiecărei persoane anume,
valoare dată de prezenţa chipului lui Dumnezeu în orice om. Totodată, Biserica Ortodoxă Română
contribuie la păstrarea identităţii noastre naţionale în deplinul respect faţă de specificul etnic sau
religios al tuturor minorităţilor de la noi”24, sublinia Patriarhul Teoctist, căutând să împace pe cât
posibil exigenţele timpului cu nevoile Bisericii păstorite.
20 Ibidem, p. XXXV.
21 Teoctist, Pe treptele slujirii creştine, II, p. 265.
22 Ibidem, XI, 2001, p. 388-392.
23 Ibidem, p. 389.
24 Ibidem, X, 2001, p. 269.

EPIFANIA
Apelul la valorile trecutului i-a fost de folos şi în activitatea arhierească. Nici o figură de
marcă a istoriei noastre n-a rămas în afara unei menţiuni sau evocări, când era nevoie să se arate
că exponenţii puterii laice au conlucrat cu Biserica, dat fiind că aceasta a fost mereu solidară cu
interesul comunităţii. Pe Ştefan cel Mare, sanctificat de Sfântul Sinod în 1992, l-a evocat în mai
multe rânduri, la diverse ocazii, dar şi în gesturi de asistenţă cărturărească, precum se vădeşte
luminosul Cuvânt înainte la monografia Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna (1988, p. V-
VII), de Claudiu Paradais, cuvânt menit să releve o „istorie copleşitoare de adevăr şi duh”25. Istoria
se îngemăna cu legenda, cunoaşterea pozitivă cu evlavia.
De un patetic elogiu s-a bucurat şi Mihai Viteazul, „primul întregitor al românilor, ocrotitor al
ortodoxiei”, cum l-a numit într-un cuvânt ocazional, la patru secole de la moarte (9 august 2001),
considerându-l „martir” al românităţii26, ca şi pe Constantin Brâncoveanu, cel decapitat la Istanbul
peste un veac fiindcă n-a voit să-şi abjure credinţa creştină.
În „inspirata şi revelatoarea” expresie Bizanţ după Bizanţ, lansată de N. Iorga, trebuia să se
vadă „adevărul istoric că, de-a lungul atâtor secole, poporul român a avut în Biserică şi în clerul ei
un sprijin fiinţial”, de natură să-i motiveze continuitatea, modul specific de a fi în lume27. Colindele
păstrate „din moşi strămoşi” echivalează, în opinia sa, cu o „hristologie limpede”, distinsă prin
„puritate de doctrină” şi viaţă morală28.
Sub semnul iubirii şi respectului faţă de înaintaşi, fie aceştia pe linie bisericească sau din
sfera laică, a istoriei, s-a desfăşurat fiecare etapă a misiunii sale. Era firesc, din moment ce
înţelegea rostul bisericii în strânsă conexiune cu viaţa corpului social în ansamblu29. Alocuţiile
rostite când păşea pe o nouă „treaptă de slujire” exemplifică din plin această perspectivă.
Cuvântul rostit la centenarul independenţei, în catedrala mitropolitană din Craiova, e o pildă
de reflecţie cumpănită pe seama unui moment crucial din istoria noastră30, un îndemn la
comuniune cu eroii neamului dintotdeauna. Tot astfel, „urmând bunele tradiţii”, şi-a motivat
determinarea de a cinsti scaunul mitropolitan de la Iaşi, cu referiri consistente la istorie, tradiţie,
cultură31. La o zi aniversară, dedicată Unirii, aprecia că „nu poate fi o mai mare satisfacţie, mai
durabilă şi totdeauna actuală, decât aceea de a te simţi şi a te şti în marea familie a neamului
tău”32. La împlinirea ei, Biserica adusese o „strălucită zestre”, pe care înaltul ierarh a evocat-o
adesea33. Eroii şi vitejii de odinioară sunt amintiţi, nu doar la ocazii solemne, fiindcă „au durat
25 În Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, Ed. Mitropoliei şi Sucevei, 1988, p. V.
26 Teoctist, Pe treptele slujirii creştine, XII, 2002, p. 177-180, 181-184.
27 Ibidem, I, p. 135.
28 Ibidem, II, p. 205; IV, 1986, p. 309-312.
29 Ibidem, I, p. 302-328.
30 Ibidem, p. 261-264: Chemările centenarului independenţei.
31 Ibidem, p. 277-281.
32 Ibidem, II, p. 382.
33 Ibidem, p. 393.

EPIFANIA
altare şi ziduri de apărare”, asigurând continuitatea neamului în istorie, înălţarea lui întru valorile
creştine34.
Este de reţinut apoi îndemnul de a se cunoaşte cât mai bine „viaţa Bisericii noastre,
îndeosebi din 1945 încoace, cu suferinţele şi greutăţile ei, care a însemnat o Golgotă înfricoşată,
ştiută numai de cei ce au trăit şi s-au zbătut în anii aceia”35.
Treptele slujirii e o sintagmă din care arhiereul Teoctist a făcut, într-o lungă suită de
volume, un fel de a se prezenta lumii, mai de aproape şi mai de departe, în numele unei misiuni
asumate şi duse până la capăt, urcând ca pe o scară, încrezător în protecţia divină şi atent la
riscurile ce însoţesc în genere paşii omului.
Ultimul volum din serie se încheia de altfel cu o scurtă „sinteză ecleziologică”36 despre
misiunea Bisericii în lumea de azi, text în care venerabilul autor îşi plasa propriile reacţii de
„Întâistătător” în cadrul mişcării ecumenice, cu menţiunea vizitei papale din mai 1999 în România
şi a propriei sale vizite la Roma din 2002, gesturi nu doar simbolice, puse în relaţie adecvată cu o
seamă de alte demersuri consonante. În pofida procesului dramatic de globalizare, a subliniat
mereu faptul că „identitatea fiecărui neam trebuie să rămână o identitate deschisă, capabilă să
promoveze colaborarea dintre neamuri, spre îmbogăţirea reciprocă a tuturor”37.
Am căutat să evoc aici ideea de slujire în activitatea arhiereului Teoctist, cu apel mai ales la
seria de scrieri Pe treptele slujirii creştine, convins de faptul că e vorba de un concept
fundamental, unul ce poate fi ilustrat, desigur, cu numeroase alte exemple. Nu mai puţin
semnificativ e conceptul de treaptă, care îi structurează opera, în sens de iniţiere, promovare,
element al rânduielii creştine, recunoaştere, mijloc de observare a propriei situaţii în raport cu cinul
preoţesc şi cu comunitatea apartenentă. Asociate într-o sintagmă, treptele slujirii, ele ne pun la
îndemână o cheie de lectură nespus de profitabilă.
Acad. Alexandru Zub
34 Ibidem, III, p. 49.

35 Ibidem, XI, p. 465.
36 Ibidem, XVIII, 2006, p. 372-380.
37 Ibidem, p. 379.

EPIFANIA
 Pagini de istorie 
BISERICILE ŞI MĂNĂSTIRILE RUPESTRE
DIN SPAŢIUL PRUTO-NISTREAN
V iaţa creştină a înflorit pe malurile Nistrului încă din vremea romanilor. Împăratul
bizantin Constantin VII Porfirogenetul (905-959) vorbeşte în lucrarea sa De administrando
imperio, scrisă în jurul anului 950, despre şase oraşe vechi pe malul Nistrului, aflate în acea
vreme în ruină: „În clădirile acestor cetăţi se găsesc urme de biserici, cruci tăiate în piatră
poroasă; de aceea unii cred că romanii au avut cândva locuinţele în locurile acelea”. Este
posibil ca ruinele acestor oraşe să fie ale cetăţilor romane dintre Barboşi şi Tyras (Cetatea
Albă), pe care le-au refăcut şi întărit Constantin cel Mare (306-337) şi Justinian I (527-565).
Însă frumuseţea zonei nistrene o aflăm în cele 45 de complexe monastice cu peste
40000 de chilii săpate în stâncile de pe malul fluviului. Schiturile, mănăstirile, complexele
monastice au o origine paleocreştină şi ele au fost ridicate pe locul unor vechi aşezări şi cetăţi
dacice şi daco-romane, ceea ce atestă pe de o parte sedentarismul populaţiei autohtone şi
continuitatea vieţii strămoşilor noştri în spaţiul pruteano-nistrean, iar pe de altă parte întăreşte
ideea că Nistrul era hotarul răsăritean al lumii bizantine şi al creştinătăţii, că fluviul era un val
de apărare militară, dar şi spirituală, pentru că pe malul lui existau puternice centre politice,
militare, religioase.
Vom aminti mai jos doar bisericile şi mănăstirile rupestre despre care se ştie că au fost
construite înainte de întemeierea statului independent Moldova, deoarece aceasta este tema
materialului nostru.
La Butuceni se păstrează un complex monastic pe
malurile stâncoase ale râului Răut. Din cele 6 ansambluri
de peşteri astăzi se mai disting două locuri de vieţuire
monahală din secolul al X-lea: mănăstirea lui Bosie şi
mănăstirea Butuceni.
Mănăstirea Butuceni are asemănări cu mănăstirea
Ţipova şi cu mănăstirile rupestre de la Basarabi-Dobrogea.
Ansamblu rupestru este format dintr-o bisericuţă şi
11 chilii.
Mănăstirea lui Bosie poartă acest nume pentru că a fost refăcută în 1675 de Bosie,
pârcălabul de Orhei. La mănăstirea Bosie sunt 8 peşteri ce corespund unor biserici rupestre.

EPIFANIA
La Saharna, pe malul râului cu acelaşi nume, se află un complex monastic înconjurat

de dealuri stâncoase. Cele mai vechi urme ale vieţii creştine sunt, după cum susţin unii
cercetători, din secolul al III-lea. Schitul rupestru de la Saharna, care se află la o jumătate de
kilometru de actuala mănăstire, are o bisericuţă cu altar şi cu un naos mic şi 4 chilii, toate din
secolul al XIV-lea.
Există un schit la Grădiştea despre care se
spune că a fost întemeiat în secolul al XII-lea.
La Ţipova, în stânca abruptă a Nistrului, se află
3 complexe monastice. Este cea mai impunătoare
construcţie rupestră din zona nistreană. Până în
secolul al XIX-lea ansamblul monastic era cunoscut
sub numele de schitul Horodişte.
Dintre cele trei complexe mănăstireşti de la
Ţipova ne interesează aici doar primele două. Primul
ansamblu monastic are o bisericuţă cu hramul
„Înălţarea Sfintei Cruci” şi câteva chilii; ele datează din secolele XI-XII.
Al doilea complex monastic are o bisericuţă cu hramul „Sfântul Nicolae” şi datează din
secolul al XIV-lea. Aici s-au găsit peste 500 de semne şi inscripţii creştine. Tradiţia spune că
aici ar fi murit poetul grec Orfeu. O altă tradiţie, mai recentă, vrea să ne convingă că aici s-ar fi
cununat voievodul Moldovei, Ştefan, cu Maria Voichiţa.
La Vărzăreşti, lângă Ungheni, este o mănăstire amintită într-un hrisov, din 25 aprilie
1420, de la Alexandru cel Bun, dar mănăstirea este mult mai veche şi istoricii o consideră a fi
cea mai veche mănăstire din Basarabia.
La Cetatea Albă există o biserică grecească cu hramul „Sf. Ioan Înaintemergătorul” pe
malul stâncos al limanului, care ar fi fost construită în secolul XIII sau XIV.
Biserica, numită grecească, din Cetatea Albă are un plan dreptunghiular şi are o absidă
semicirculară.
Tot la Cetatea Albă, sub o moschee din secolul al XV-lea, a fost descoperită o biserică
din secolele XII-XIII, mărturie fiind un engolpion de bronz, de origine bizantină, din secolele
XII-XIII. În această biserică s-au găsit urme de pictură murală, oale, bucăţi de sticlă, plumb de
la acoperiş. De asemenea s-au găsit morminte şi urme de viaţă creştină din secolele IX-XI,
care nu puteau fi ruseşti pentru că ruşii s-au creştinat, oficial, după 988.
Lângă oraşul Soroca există stânci în care sunt săpate peşteri în care se ascundeau
primii creştini încă din vremea dacilor. Subteranele, chiliile, bisericuţele săpate în roca de cretă
a unui râuleţ ce se varsă în Nistru sunt o dovadă a existenţei unei populaţii creştine cel puţin
din secolele VIII-IX.
Pe pereţii mai multor biserici rupestre din bazinul Nistrului se văd icoane sau locul unde
EPIFANIA
au fost puse icoane, ceea ce îi determină pe unii cercetători să creadă că aceste biserici şi
complexe monastice au fost ridicate de călugării alungaţi din Constantinopol în timpul mişcării
iconoclaste (secolul al VIII-lea). Aceste biserici şi complexe mănăstireşti ar putea justifica
afirmaţiile lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul despre cele şase oraşe vechi de pe malul
Nistrului.
Nu putem uita mănăstirea lui Bechir de la Soroca;
complexul are o bisericuţă cu altar şi naos; chiliile au fost
distruse în timpul excavaţiilor din secolele moderne.
Complexul este datat din primele secole creştine.
La Alcedar şi Echimăuţi pe Nistru se păstrează urmele
unor cetăţi din secolele IX-X şi acest lucru implică şi existenţa
unei vieţi religioase şi a unor lăcaşuri de cult.
Printre multele vestigii ale vieţii creştine din Orheiul
Vechi sunt şi cele ale unei biserici de piatră din secolul al XIV-
lea..
Toate acestea sunt mărturii, imposibil de contestat, ale
vieţii creştine neîntrerupte în Moldova istorică din primele veacuri creştine până în vremea lui
Bogdan cel Bătrân Întemeietorul.
Prof. Gheorghe Badea, Iaşi

EPIFANIA
 Galeria personalităţilor 
NICOLAE TITULESCU
N icolae Titulescu s-a născut pe 4 martie, în anul 1892 la
Craiova. Provine dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său, Ion Titulescu
a făcut studii de drept la Paris, unde a obţinut licenţa de jurist. A fost
membru al baroului Dolj, prim preşedinte al Curţii de Apel din Craiova
şi prefect al judeţului Dolj în timpul Războiului de Independenţă. Mama
sa, Maria Urdăreanu, era fiica lui Ghiţă Urdăreanu, care avea moşii pe
valea Amaradiei, unde apare ca subprefect al plăşii respective. Soţii
Ghiţă şi Luţa Urdăreanu au avut mai mulţi copii: Ştefan, Iancu, Maria,
Elena, Pandelie şi Nicolae. La rândul lor, soţii Titulescu au avut trei
copii: Cornelia, Nicolae, viitorul diplomat şi Paula.
Nicolae Titulescu a copilărit în oraşul natal. În anul 1900, îşi
finalizează studiile medii la Colegiul „Carol I“ din Craiova, absolvind cu premiul de onoare. La
examenul de bacalaureat, s-a clasat primul, fiind considerat cel mai bun elev al seriei. În anii
următori, continuând tradiţia familiei, ca şi tatăl său, a studiat la Facultatea de Drept din Paris,
unde a obţinut licenţa în drept cu maximum de punctaj. După absolvirea facultăţii, şi-a început
cariera didactică la catedra de drept civil a Facultăţii de Drept a Universităţii din Iaşi, unde a
desfăşurat o activitate meritorie. În anul 1905 şi-a susţinut în mod strălucit teza de doctorat la
Paris. La revenirea în ţară, în anul 1916 a obţinut postul de profesor de drept civil la Facultatea de
Drept a Universităţii din Bucureşti. În aceeaşi perioadă a devenit şi membru al baroului avocaţilor
din Bucureşti. Începând din anul 1908, Nicolae Titulescu a debutat în viaţa politică, în calitate de
membru al Partidului Conservator Democrat, al cărui lider era marele orator şi om politic Take
Ionescu. În anul 1912 Nicolae Titulescu a candidat şi a fost ales deputat în Parlamentul Romaniei.
În acest cadru şi-a afirmat talentul oratoric deosebit alături de o gândire politică realistă şi
competentă. La 20 decembrie 1913, după audierea discursului său din Camera Deputaţilor,
discurs intitulat “Poziţia României faţă de evenimentele din Balcani”, Take Ionescu a afirmat
despre Titulescu „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna romanească şi acest talent
este al nostru. Nu numai că Titulescu a făcut ieri începutul cel mai strălucitor în istoria elocinţei
parlamentare a Romaniei, dar acest început l-a clasat deopotrivă gânditor şi orator“.
De-a lungul carierei sale diplomatice, Nicolae Titulescu şi-a afirmat talentul oratoric în
prelegeri şi discursuri ţinute în patru limbi europene, pe care le vorbea corect: franceza, engleza,
germana şi italiana. Din acest motiv a fost considerat ca fiind cel mai mare orator european al

EPIFANIA
perioadei interbelice. În anul 1917 marele orator a devenit, pentru prima dată, membru al
guvernului României, ca ministru de Finanţe în guvernul condus de liderul liberal Ion I. C. Brătianu.
În acea etapă, care includea participarea României la primul război mondial politica externă
desfăşurată a avut un scop precis: desăvârşirea unităţii naţionale, regele Ferdinand I, fiind unul
dintre promotorii ei. Prăbuşirea celor două imperii multinaţionale, austro-ungar şi ţarist, a creat
posibilitatea ca românii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania să-şi aleagă, în deplină libertate,
destinul, hotărând unirea cu România. La 9 aprilie 1918, Basarabia, la 28 noiembrie 1918,
Bucovina şi la 1 decembrie 1918, Transilvania au decis unirea lor cu ţara mamă, România.
Reîntregirea statului român a fost consfinţită pe plan internaţional prin tratatele de pace încheiate
după război. În statul naţional unitar, regimul constituţional democratic a facilitat progresul general
al naţiunii în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale.
În anii grei ai Primului Război Mondial, Nicolae Titulescu s-a implicat în lupta pentru
pregătirea Marii Uniri şi pentru înlăturarea consecinţelor ocupării zonei de sud a României de către
trupele Puterilor Centrale. Ulterior a înfiinţat la Paris, alături de oameni politici din Regat, dar şi din
Transilvania, Consiliul National al Unităţii Române, recunoscut ca reprezentant al statului român
de către marile puteri membre ale Antantei, Franţa, S.U.A., Anglia şi Italia.
După încheierea Primului Război Mondial, reorganizarea Europei postbelice a fost stabilită
în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920), la care Titulescu a participat în calitate de
prim-delegat al României, semnând, alături de Ion Cantacuzino, Tratatul de pace dintre statele
aliate şi asociate Antantei şi Ungaria. Acest tratat consfinţea unirea Transilvaniei, Crişanei,
Maramureşului şi Banatului cu România. În anul 1920 a primit din nou portofoliul ministerului de
Finanţe, în guvernul condus de generalul Alexandru Averescu, în aceasţă calitate revenindu-i
iniţiativa reformei fiscale aplicate de statul român în 1921.
Cariera diplomatică a lui Titulescu a început la 16 decembrie 1921 când a fost numit
ambasador al României la Londra, post pe care l-a deţinut până în 1927. După trei ani, în 1924, a
devenit delegat permanent al României la Societatea Naţiunilor, organizaţia internaţională creată
după Primul Război Mondial, cu scopul apărării păcii şi securităţii mondiale. În anul 1926 a fost
ales membru al Biroului director al Academiei Diplomatice Internaţionale de la Paris, iar în anul
1927 a preluat vicepreşedinţia acestui for internaţional al diplomaţilor pe care îl va conduce, din
1934, în calitate de preşedinte. La 6 iulie 1927 a devenit ministru de externe al României, funcţie
pe care o va îndeplini, cu unele întreruperi, până în august 1936. Întreaga activitate diplomatică a
lui Titulescu a avut în vedere afirmarea intereselor României pe plan internaţional, consolidarea
Marii Uniri, constituirea unor sisteme de securitate colectivă care să garanteze integritatea şi
securitatea României, păstrarea climatului de pace în Europa. La iniţiativa sa, România a semnat
în 1928, alături de Iugoslavia şi Cehoslovacia, partenerele ei din Mica Înţelegere, pactul Briand-
Kellog, care scotea în afara legii războiul ca mijloc de reglementare a diferendelor între state. În

EPIFANIA
anii 1930 şi 1931 a fost ales de două ori la rând preşedinte al Adunării Societăţii Naţiunilor, situaţie
unică în istoria acestei organizaţii ceea ce reflectă preţuirea de care diplomatul român se bucura
pe plan internaţional.
În anul 1932 a fost şeful delegaţiei române la Conferinţa dezarmării de la Geneva,
propunerile sale în privinţa reducerii armamentului concretizându-se în redactarea uneia dintre
Convenţiile de definire a agresiunii semnate de statele membre ale Societaţii Naţiunilor, la Londra,
în anul 1933. Alături de Mica Înţelegere, în 1934 a luat fiinţă o nouă alianţă, menită să întărească
sistemul securităţii colective în Balcani: Înţelegerea Balcanică. Din acest nou organism european
făceau parte Romania, Iugoslavia, Grecia şi Turcia, state care urmau să coopereze pentru
păstrarea statu-quo-ului în zona balcanică în condiţiile afirmării tot mai puternice a politicii
revizioniste duse de unele state europene ca Germania, Italia, Ungaria sau Bulgaria.
Activitatea sa politică şi diplomatică a fost încă o dată recunoscută în 1935 prin propunerea
candidaturii sale la „Premiul Nobel pentru pace“, făcută de Facultatea de litere şi filosofie a
Universităţii din Iaşi şi alegerea sa ca membru activ al Academiei Române.
În august 1936, cu prilejul unei remanieri a guvernului condus de Gheorghe Tătărăscu, a
fost înlăturat în mod surprinzător din postul de ministru de externe, în plin proces de negocieri
pentru încheierea pactului de neagresiune între România şi U.R.S.S. Relaţiile diplomatice ale
României cu U.R.S.S. fuseseră reluate abia în 1934, principala problemă litigioasă constituind-o
nerecunoaşterea de către U.R.S.S. a unirii Basarabiei cu România în 1918 şi deci a frontierei de
răsărit a statului român. Pe plan extern, România avându-l ca reprezentant pe Nicolae Titulescu, a
dus o politică de apărare a noii organizări postbelice a lumii şi a acţionat pentru contracararea
tendinţelor revanşarde, de revizuire a tratatelor de pace şi a graniţelor, manifestate, mai întâi, de
Ungaria horthystă şi Germania nazistă, mai apoi de Rusia sovietică şi alte state, în scopul apărării
statu-quo-ului teritorial, a păcii şi al realizării securităţii colective. Din nefericire, în august 1939, a
fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui articol 3 din Protocolul adiţional secret se referea
direct la destrămarea teritorială a României. Marile puteri democrate Franţa şi Anglia nu au mai
putut garanta României securitatea. În vara anului 1940, România a fost obligată de către Rusia
sovietică, Germania hitleristă şi Italia mussoliniană să cedeze următoarele teritorii: Basarabia,
Bucovina şi Herţa, Rusiei; Transilvania de Nord, Ungariei şi Cadrilaterul, Bulgariei, ceea ce
reprezenta peste un sfert din teritoriu şi din populaţia majoritar românească.
Considerat cel mai bun diplomat român din perioada interbelică, Nicolae Titulescu este
creditat de o parte a istoricilor drept victima unei adevărate conspiraţii politice ai cărei autori ar fi
fost cercurile care guvernau Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini. Pentru a-şi atinge scopurile,
diplomaţia fascistă nu s-a dat în lături de la folosirea pe scară largă a asasinatelor politice. În
această direcţie, cancelaria de la Berlin întocmise deja o adevarată “Listă Neagră” pe care figurau
nume importante ale politicii europene interbelice precum Engelbert Dolfuss, Alexandru I
Karagheroghevici, regele Iugoslaviei, Eduard Benes, Albert I, regele Belgiei, Louis Barhou,
EPIFANIA
Armand Calinescu, I. G. Duca, Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu.

Întreaga activitate a lui Nicolae Titulescu s-a bazat pe problemele majore ale politicii
externe a României. Învinuit de apartenenţa la Francmasonerie, Titulescu a rămas toată viaţa un
patriot convins. O primă încercare de asasinat a avut loc în anul 1934, în apropiere de Zagreb, în
momentul în care o bombă a explodat pe calea ferată la câteva secunde după ce trecuse un tren
în care se afla Titulescu alături de alţi diplomaţi. O altă încercare nereuşită a avut loc în anul 1936,
la Paris. Serviciile şi agenţiile secrete naziste nu se lasă, astfel încât Titulescu ajunge să fie demis,
urmărit, suspectat şi anihilat politic din ordinul expres al regelui Carol al II-lea. Exilat în Elveţia, apoi
în Franţa de către rege, Nicolae Titulescu a continuat propagarea ideilor sale printr-o serie de
articole şi conferinte cu tematică social-pacifistă. Pe data de 17 martie 1941, Titulescu a murit
subit, analizele efectuate de specialişti demonstrând că a fost vorba de un asasinat prin otrăvire.
După dispariţia sa, regimul politic în România a fost schimbat şi în iunie 1941 ţara a intrat
în război împotriva U.R.S.S., alături de Germania. Armatele române au luptat pe frontul de est
până în vara lui 1944, după care, în urma loviturii de stat de la 23 august s-au alăturat aliaţilor şi au
luptat pe frontul de vest, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei. Tratatul de
pace de la Paris încheiat în anul 1947 a readus Transilvania de Nord între graniţele naţionale;
Basarabia, Bucovina, Herţa şi Cadrilaterul au rămas însă în continuare în afara graniţelor
României. Românii aflaţi în acele teritorii au fost supuşi unei deznaţionalizări brutale; sovieticii au
masacrat, au închis în lagăre şi au deportat în Siberia şi în Asia Centrală sute de mii de români,
încercând răsturnarea raportului demografic. Totodată, prevederile Tratatului de pace de la Paris
au confirmat menţinerea României în sfera de influenţă sovietică, după cum stabiliseră anterior
Stalin şi Churchill, cu acordul lui Roosevelt. Încă o dată, România a fost victimă a jocului de
interese ale marilor puteri. În testamentul său, întocmit în 1940, Nicolae Titulescu îşi exprima
dorinţa sa de a fi înmormântat în România, la Brasov. Acest lucru a fost posibil abia după 1989,
când rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară. Fostul ministru de externe şi prim ministru
român, Adrian Nastase afirma despre Nicolae Titulescu, cu prilejul vernisării expoziţiei
comemorative “Nicolae Titulescu” la Geneva, pe data de 15 aprilie 2002: “A trăit dezastrul
declanşării celei de-a doua conflagratii mondiale şi a murit departe de ţară. Expoziţia pe care vă
invit să o urmărim împreună aduce mărturii, până astăzi necunoscute, ale ecourilor internaţionale
ale demiterii sale ignobile în 1936 şi ale trecerii sub anonimat, ale morţii sale nedrepte şi
premature în 1941. Veţi constata fără efort că, dincolo de toate vicisitudinile, cei ce l-au iubit pe
Titulescu, cei ce i-au respectat Testamentul - „doresc sa fiu ingropat acasă, în inima Romaniei” -
cei ce au simţit nevoia de a-l avea printre ei ca suport de inimă şi de gând romanesc, nu au încetat
timp de cinci decenii să încerce totul pentru a-i reda liniştea în brazda ţării. A fost să fie în 1992,
acum exact un deceniu - în condiţiile noului destin românesc de după decembrie 1989, să putem
împlini acest legat sfânt, când, cu solidaritatea şi concursul tuturor forţelor politice majore din

EPIFANIA
România, am reuşit, în mod legal, să-l aducem pe Nicolae Titulescu Acasă, asa cum aveam să o
facem câţiva ani mai târziu, cu soţia sa, Catherine Titulescu. Am resimţit şi resimţim mereu nevoia,
la Bucureşti, de a reveni la Nicolae Titulescu, un creator de drept internaţional, un filosof al păcii,
un om politic şi un diplomat care reverberează dincolo de secol, dându-ne suport şi perspectivă,
simţindu-l aproape prin măreţia gândului, inteligenţa acţională, generozitatea demersului,
umanismul viziunii de nou început “.Opera diplomatică a lui Nicolae Titulescu a înregistrat fapte şi
idei de un interes aparte pentru una dintre problemele cardinale ale lumii, care constă în
instaurarea, organizarea şi menţinerea păcii globale, indivizibile, context în care diplomatul a
precizat drepturile şi interesele României, precum şi ale tuturor statelor lumii, mici sau mari.
Elementul fundamental, permanent al gândirii şi practicii diplomatului roman l-a reprezentat
respectarea suveranităţii şi independenţei naţionale, a integrităţii teritoriale a tuturor statelor, ca
subiecţi ai dreptului internaţional. Statuia lui Titulescu, a afirmat Adrian Năstase, “patronează
astăzi Ministerul Afacerilor Externe al României, ca o efigie, ca un ataşament, ca un legat pe care
ni l-am asumat cu mândria şi umilinţa de a-i fi continuatori în împlinirea destinului pe care l-am
gândit, l-am vrut şi îl sperăm European”.
Bibliografie:
1. Milan Vanku, Nicolae Titulescu - promotor al politicii de pace şi colaborare în Balcani (1920-1936), Editura
Politică, Bucureşti, 1986
2. Fundaţia Europeană Titulescu, Pro şi contra Titulescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002
3. http://www.calificativ.ro/TITULESCU_NICOLAE__1882_1941_-a5787.html;
4. http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=470
5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_miniştrilor_români_de_externe
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Titulescu
7. http://www.avocatura.com/stiri/nicolae-titilescu/
8. http://www.rostonline.org/rost/oct2005/basarabia.shtml
9. http://www.slatina.org/personalitati.html#nt
10.http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/nicolae-titulescu-patriot-sau-tradator-124659.html
11.http://2012en.wordpress.com/2009/10/14/topul-conspiratiilor-si-controverselor-politice-
12. http://www.istoria.md/articol/146/Pactul_Ribbentrop_Molotov,_Nota_ultimativă
13. http://www.calificativ.ro/TITULESCU_NICOLAE__1882_1941_-a5787.html
14. http://www.gov.ro/discurs__l1a9376.html
15. http://haga.mae.ro/index.php
16. http://www.armyacademy.ro/e-learning/working/capitol_7.html
Prof. dr. Mircea Nicolae Palamaru,

Universitatea “Al.I.Cuza” Iaşi, Facultatea de Chimie

EPIFANIA
In memoriam 
UN MARE TEOLOG ORTODOX ŞI INTELECTUAL

ROMÂN: PREOTUL PROF. IOAN COMAN (1902-1987)
U nul din cei mai mari teologi ortodocşi, intelectuali români şi
gânditori creştini de la acest sfârşit de secol, a terminat cursul
pământesc al vieţii sale la Bucureşti în ziua de 11 martie 1987 (născut
în Dîmbroca, Buzău la 27 noiembrie 1902). Oricine poate spune imediat
şi fără ezitare că Părintele Coman a fost nu numai autorul unei opere
teologice clasice, comparabilă cu cea a părintelui Petre Vintilescu, ci şi
purtătorul unei moşteniri intelectuale clasice, în continuitatea marilor
intelectuali români: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Mircea Eliade. Dar mai
presus de orice, pentru preotul şi teologul român din această epocă,
personalitatea părintelui Coman are valoare de paradigmă. Preotul
profesor Ioan Coman rămâne cea mai exemplară întruchipare a geniului Ortodoxiei
Româneşti.
Într-adevăr, teologia şi spiritualitatea română au beneficiat din plin de gândirea de vast
orizont a patrologului şi filosofului Coman. Oricine vorbeşte de această teologie nu poate, de o
jumătate de secol, să nu se gândească la părintele Coman (Institutul teologic l-a omagiat cu
ocazia celei de-a 80-a aniversări, la 27 noiembrie 1982 – „Romanian Ortodox Church News”, 4
(1982), p. 41-43). Când preda la catedră avea ceva din atitudinea profeţilor, anunţând parcă
poruncile şi făgăduinţele divine, cu rigoare, cu bucurie, dar şi cu emoţie. El a insistat asupra
formaţiei universitare a preotului şi teologului, În anii studiilor mele ca student şi doctorand în
teologie (1950-1957), părintele Coman a fost cel care a împins teologia română pe culmi
academice. Împreună cu Teodor Popescu (1893-1973), Ioan Savin (1885-1973), Şerban
Ionescu (1887-1957), Gala Galaction, Petre Vintilescu (1897-1974), Grigore Cristescu (1895-
1961), Emilian Vasilescu (1904-1986), Iustin Moisescu (1911-1986), a adus în Institutul
teologic din Bucureşti, integrat din 1948 în structura Patriarhiei Române, prestigiul şi
exigenţele universitare, în cadrul căreia existase vechea Facultate de Teologie din Bucureşti.
Dacă Institutul teologic din Bucureşti a păstrat un nivel academic autentic, în deceniile
următoare integrării, a fost datorită acestor câtorva mari profesori universitari.
Profesorul Coman este unul din ctitorii teologiei ortodoxe române moderne, fiind cel mai
prolific autor în anii 1940-1948 (vezi studiul său „Preoccupations patristiques dans la litterature
EPIFANIA
theologique roumaine”, în vol. „De la Theologie orthodoxe roumaine des origines a nos jours”,
Bucharest, 1974, pp. 158-194). În 1948, a scris unul din cele mai temeinice studii despre
Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenică, studiu prezentat de delegaţia română la Conferinţa
inter-ortodoxă de la Moscova în iulie 1948. În 1976 a fost una din personalităţile de prestigiu
ale Congresului şcolilor de teologie ortodoxă de la Atena, unde a prezentat o expunere despre
Prezenţa Bisericii în lume (Proces-Verbaux du deuxieme congres de theologie orthodoxe,
Athenes 1978, p. 249-261).
Profesor (1944-1970) şi rector al Institutului teologic din Bucureşti (oct. 1954-dec.
1961), părintele Coman a pus sigiliul universităţii în metoda sa didactică, pe opera sa teologică
şi mai ales în elocinţa sa. Ca nimeni altul a făcut elogiul culturii şi filosofiei, al acurateţei
intelectuale, al nobleţei predicii, al pasiunii pentru literatură şi poezie creştină. Teologia are
ceva esenţial şi comun cu estetica şi filosofia. Sacerdoţiul nu este o aventură sau o sinecură,
ci arta spirituală de a aprinde focul divin în comunitatea creştină , chemată să fie lumina lumii.
Preotul este un stâlp de foc, un rug nestins, în mijlocul parohiei sale. Părintele Coman a fost
profesorul academician şi sacerdotul demn prin excelenţă.
Opera, personalitatea şi moştenirea părintelui Coman urmează să fie prezentate şi
sistematizate. Această lucrare este bine pregătită de către cei ce au scris deja despre biografia
şi bibliografia sa (Ştefan Alexe, în rev. „Studii teologice”, 1-2 (1973), p. 98-114; Ioan Caraza în
„Studii teologice”, 7-10 (1981), p. 542-546; Ioan Rămureanu, în „Studii teologice”, 1-2 (1982),
p. 79-80. Opera sa e vastă. În spatele acestei opere stă o viaţă întreagă de studiu şi reflecţie
în multiple domenii: teologic, filosofic, istoria religiilor, cultura bizantină, limbile clasice, istoria
teologiei şi spiritualităţii române (vezi: Teologi şi teologie în Scythia Minor, în sec. IV-VI, în
„Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8, 1978, p. 784-796; Spiritualitatea patristică daco-romană
şi paralele occidentale contemporane (sec. III-VII), în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8,
1973, p. 565-589), istoria literaturii şi culturii române (Literatura patristică de la Dunărea de Jos
din sec. IV-VI, ca geneză a literaturii şi culturii daco-romane şi române – Ioan Cassian şi
Dionisie cel Mic, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8, 1981, p. 775-781). Datorită unei
munci titanice, în anii `30 a fost onorat cu trei titluri de doctor: la Facultatea de teologie
protestantă din Strassbourg, cu teza Lìdee de Nemesis chez Eschyle, Paris 1931. (Elogiile
acestei lucrări le-a făcut Nicolae Iorga însuşi în revista „Studii sud-est europene”, în 1932); la
Facultatea de literatură şi limbi clasice a Universităţii din Bucureşti, în 1934, cu teza despre
Concepţia elenică privind originea civilizaţiei în lumina istoriei lui Prometheus; la Facultatea de
teologie din Bucureşti, în 1938, cu teza Sf. Grigore de Nyssa despre împăratul Julian.
Autoritatea şi competenţa Profesorului Coman în aceste domenii sunt confirmate de
participarea intensă la activitatea unor mari instituţii de specialitate: Academia de Ştiinţe din
Berlin – DDR, în secţia Die Griechischen Christlichen Schriftsteller der ersten Jahrhunderte;
Bibliotheca Patristica – Bonn; Asociaţia Internaţională de Studii Patristice, Roma-Oxford;
EPIFANIA
Institutul de Studii teologice ecumenice de la Tantur-Ierusalim; Institutul patriarhal de Studii

patristice de la Tesalonic. De asemenea, de colaborarea la diverse colecţii de studii şi reviste
străine: „Studia Patristica”, „Revue de l`Histoire des Religions”, „Klironomia”, „Contacts”, „The
Patristic and Byzantine Review”, „Helikon”, „Revue d`Histoire et de Philosophie Religieuses”
etc.
Părintele Coman a vrut să concentreze cercetarea sa în domeniul literaturii şi teologiei
patristice în tratatul de Patrologie, din care au apărut trei volume (Editura Institutului Biblic,
Bucureşti, vol. I, 1984, 547 p., vol. II, 1985, 570 p. şi vol. III, 1989). Lucrare de înalt nivel
teologic, filosofic şi literar, care face onoare Institutului teologic din Bucureşti, Patrologia
constituie un aport extraordinar la cunoaşterea şi înţelegerea tradiţiei patristice, orientale şi
occidentale. Patrologia ne ajută să citim şi să interpretăm mai bine textele patristice traduse.
Ea dezvăluie nu numai cunoaşterea aprofundată a curentelor, personalităţilor şi evenimentelor
care au creat ceea ce se numeşte tradiţia Părinţilor Bisericii din epoca ei de consolidare
ecumenică, ci capacitatea Părintelui Coman de a distila acest material patristic într-un alambic
filosofic după metodele moderne ale teologiei. Două valori de distincţie ale acestei lucrări:
punerea în evidenţă a ecumenismului Părinţilor Bisericii (vezi şi Aspecte ale ecumenismului
Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Telegraful Român”, nr. 33, 34, 1986) şi caracterul ei de
referinţă nu numai prin bogăţia şi conexiunea datelor, ci mai ales prin fluiditatea prezentării şi
nobleţea stilului. Într-o vreme în care teologii caută peste poate să singularizeze tradiţia
ortodoxă şi nu ştiu cum să facă uz de metodele moderne ale cercetării teologice, lucrarea
Părintelui Coman rămâne un model.
La apariţia celor trei volume din Patrologie (versiunea redusă într-un volum a apărut în
1956), să ne fie îngăduit să subliniem câteva accente specifice şi direcţii majore ale teologiei
Părintelui Coman.
Poate că cea mai importantă contribuţie a sa constă în aceea că a aşezat în centrul
Ortodoxiei teologia Logosului. Cele mai importante lucrări ale sale au ca subiect Logosul şi
Înţelepciunea lui Dumnezeu. Poarta de intrare în Ortodoxie este prologul Evangheliei după
Ioan, aşa cum ne aminteşte practica liturgică pascală. Biserica începe citirea Noului Testament
în cadrul cultului ei public la Liturghia din Duminica Paştilor, cu prologul Evangheliei a IV-a.
Preferinţa Ortodoxiei pentru Evanghelia Logosului nu este întâmplătoare. Cuvântul care Se
întrupează, Care acceptă de bună voie crucea şi pogorârea la iad, nu este decât Cuvântul-
creator. Logosul veşnic creator = Logos spermatokos este acelaşi cu logosul istoric = Logos
prophorikos, acelaşi cu Cuvântul răscumpărător = Logos agoristis (La presence de lÈglise
dans le monde, în „Proces-Verbaux”, p. 260). Din perspectiva Logosului, creaţia şi
răscumpărarea nu se pot despărţi. Imaginea Pantocratorului redă cel mai bine această
identitate.

EPIFANIA
Dacă teologia Logosului este centrală în patristica orientală, nedespărţit de această

teologie este umanismul hristocentric. Profesorul Coman a scris pagini unice despre
antropologia ortodoxă şi umanismul patristic (vezi, de pildă: Lèthos humaniste des Peres, în
„Contacts”, no. 78 şi 79, 1972, p. 177-203; Elements dànthropologie dans les oeuvres de S.
Justin, în „Contacts” nr. 84, 1973, p. 317-337). El insistă asupra „umanizării” vieţii personale şi
comunitare, în sensul de a o elibera de trăsăturile ei destructive, în primul rând mânia,
calomnia, ignoranţa. Relaţiile cu semenii şi cu societatea în general au o mare valoare
spirituală. Destinată a fi locul tuturor, prin jertfa lui Hristos, lumea este comparată cu o cetate –
comuniune pe care şi-o apropie cu dreptate toţi cei ce o locuiesc (The World according to
Orthodox Patristic Teaching, în „The Sofia Consultation Report”, WCC, Geneva, 1982, p. 61-
64). Etica creştină este exigentă. Ea implică nu numai tenacitatea, ci şi curajul de a dezvălui
situaţii ce sunt în contradicţie flagrantă cu valorile Evangheliei. Din exemplul Sfântului Ioan
Hrisostom, Părintele Coman reţine preţul ce trebuie să fie plătit pentru critica împotriva
bogăţiei, pentru curajul de a dărâma legile imperiale nedrepte.
O altă dimensiune a teologiei Logosului este teologia culturii. Părintele Coman a
sintetizat toate datele patristice orientale care oferă cadrul unui dialog legitim între credinţă şi
cultură. Doctor, în ţară şi în străinătate (Franţa), nu numai în teologie şi filozofie, ci şi în limba
şi literatura elenică, erudit în studiile clasice, în istoria religiilor şi în bizantinologie (secretar al
Institutului român de byzantinologie, colaborator al savantului Nicolae Iorga), profesorul
Coman a dispus de toate mijloacele intelectuale pentru a propune o metodă de lucru în
domeniul teologiei culturii. El propune reabilitarea înţelepciunii lumii, a raţiunii filosofice, a
logosului secular nu prin contestare şi anihilare, ci prin transcendere (epectasis) şi
transfigurare (theosis).
Profesorul Coman este creatorul unei noi discipline: patristica străromână. La
congresele patristice de la Oxford, al căror membru a fost, el a făcut cunoscut acest capitol
important din istoria Bisericii Române. Mai mult, în acest teren a angajat majoritatea ucenicilor
săi: Mitropolitul Nicolae, Mitropolitul Nestor, profesorul Ştefan Alexe. Datorită studiilor sale, noi
cunoaştem mai bine rădăcinile patristice ale teologiei române în spaţiul Dobrogei. Există o
tradiţie teologică locală care urcă la Sf. Ioan Cassian, despre care părintele Coman scrie:
„Socotim că e momentul ca el să fie canonizat de Biserica Ortodoxă Română, al cărei fiu este ,
şi să poarte numele de „Cassian Românul din Sciţia Mică” („Ortodoxia, nr. 4/1978, p. 565).
Despre caracterul creştinismului român, profesorul Coman scrie:
„Documentele ne spun clar că daco-romanii creştini din Scythia Minor – oricare ar fi fost
numele lor: sciţi, goţi, geţi ori daci etc. – au ţinut de la început de Biserica mamă din
Constantinopol, iar episcopii de Tomis erau sub obedienţa Patriarhiei din capitala imperiului,
din al cărei sinod local ei făceau parte. Cultul a avut de la început caracter răsăritean, deşi
limba era latină, sau mai târziu paleo-slavă îmbinată progresiv cu elemente româneşti şi, pe
EPIFANIA
măsură ce limba poporului se dezvolta, cucerea şi cultul. Cum era firesc, episcopii din Scythia
Minor şi probabil şi din alte părţi ale Daciei romanizate ştiau şi greceşte, întrucât trăiau în zone
de puternică cultură greacă, cum era ţărmul Pontului Stâng, în contact permanent cu Bizanţul
şi cu întregul Răsărit creştin, cum o ştim din corespondenţa Sfântului Vasile cel Mare
(Epistolele 155, 164, 165) cu Iunius Soranus şi cu episcopul Vetranion de Tomis. Teotim I de
Tomis, prietenul şi apărătorul Sfântului Ioan Gură de Aur, slujea şi vorbea foarte probabil
latineşte la Tomis, dar când mergea la Constantinopol slujea şi vorbea greceşte cu marele său
prieten, iar opera sa literară, sub formă de dialog, tot în greceşte a scris-o. La fel procedau şi
alţi episcopi tomitani ca Ioan, Teotim II, Timotei, Paternus sau Valentinian. Inscripţiile creştine
din Scythia Minor sunt scrise şi în limba latină şi în limba greacă. Aşa cum limba paleo-slavă
nu a slavizat, iar limba greacă nu a elenizat Ortodoxia românească, tot aşa limba latină nu a
latinizat-o. Limba latină a fost pentru creştinii daco-romani şi este pentru românii de azi, o
mărturie puternică a latinităţii noastre şi un instrument de transmitere a valorilor spirituale, în
frunte cu credinţa ortodoxă. Ea exprimă pentru noi puterea şi măreţia Romei lui Traian”
(Ortodoxia nr. 3 (1978), p. 562-563).
Contribuţia Părintelui Ioan Coman la teologia modernă este substanţială.
Părintele profesor Coman a studiat mari subiecte teologice proprii tradiţiei răsăritene:
antropologia, hristologia, ecclesiologia etc. Aceste cercetări sunt adevărate izvoare ale
teologiei române contemporane, nu numai prin profunzimea şi modernitatea lor, ci şi prin
frumuseţea expresiei literare. Este surprinzător, dacă nu regretabil, că până acum nu s-a scris
o teză de amploare asupra contribuţiei sale teologice.
Tratatul de Patrologie – cel dintâi tratat care se scrie la noi după exigenţele teologiei
moderne şi într-un stil literar „filocalic” – autentic – serveşte în primul rând nevoilor didactice şi
educative ale studenţilor în teologie. Autoritatea Părinţilor Bisericii sau apelul la Părinţi
constituie un element de referinţă pentru înţelegerea istoriei bisericeşti şi a regulii de credinţă.
Profesorul Coman rezumă contribuţia culturală a patristicii astfel:
1) Adoptarea erei actuale (creştine), respectată de toată planeta, era elaborată de
daco-romanul Dionisie cel Mic.
2) O nouă viziune în istoria lumii, întruchipată în speranţă, muncă, rugăciune,
creaţie şi progres (epectasis).
3) Sfinţii Părinţi preţuiesc popoarele, zise barbare, cărora le creează cultură prin
inventări de alfabete şi literaturi naţionale (Ulfila, Mezrob, Pahomie etc.).
4) Literatura patristică cultivă un ecumenism real, promovând apropierea şi unirea
Bisericilor prin Sinoade ecumenice, schimburi de vizite, circulaţie de opere şi idei, smerenie,
onestitate în raporturile interbisericeşti.

EPIFANIA
5) Sfinţii Părinţi au cultul păcii, pe care o consideră drept „mama tuturor bunurilor”.
Ei sunt împotriva violenţei de orice fel şi socotesc războiul drept o „ucidere organizată şi
multiplicată”.
6) Patristica a creat genul literar al filocaliei sau al râvnei după însuşirea
frumuseţilor duhovniceşti, care duc la desăvârşire.
7) Sfinţii Părinţi preţuiesc omul ca pe chipul lui Dumnezeu, dar îl şi ceartă pentru
păcatele sale. Umanismul patristic cultivă, printre altele, două valori-forţe: logosul-raţiunea şi
dragostea. Oamenii patristici îşi trăiesc aievea credinţa sau concepţia lor (Patrologie, vol. I,
Cuvânt înainte, p. 5-6).
Tratatul este apoi cel mai competent ghid pentru a înţelege textele ce se traduc azi la
noi în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”. Mulţi au tradus şi vor traduce în limba română din
literatura patristică. Cu tratatul părintelui Coman, cititorii şi mai ales studenţii au un cadru
teologic istoric şi literar în care să interpreteze textele patristice.
Părintele Coman a redat teologiei ortodoxe coeficientul ei filosofic şi literar dar şi
substanţa ei irenică. El a reabilitat prelegerea academică şi predica. Cine nu-şi aminteşte de
prelegerile sale despre scrisorile de adio ale Sfântului Ignatie Teoforul, în drumul său spre a fi
„măcinat” de dinţii fiarelor din arenele Romei? Sau de patosul pe care-l învestea în prelegerea
sa despre Logosul la Sf. Justin Martirul, sau de modul în care se identifica cu Părinţii şi
scriitorii care au plătit cu sânge cuvântul şi scrisul lor? Cine nu l-a înrudit cu celebrii oratori din
istoria elocinţei creştine, atunci când apărea ca o torţă înflăcărată înaintea iconostasului din
Biserica Sf. Spiridon din Bucureşti? Nu găsesc alt cuvânt de a exprima caracterul unic al
personalităţii moştenirii şi operei sale decât Irini – Pace. A vorbi despre Dumnezeu, a lupta
pentru adevăr, înseamnă a vorbi şi lupta pentru pace. Teologia română îi este şi îi rămâne
recunoscătoare pentru calitatea irenică a moştenirii şi operei sale: teologie irenică, umanism
irenic, ecumenism irenic.
Preot Prof. Dr. Ion Bria

EPIFANIA
UN SLUJITOR COBORÂT PARCĂ DINTR-O ICOANĂ

C ele câteva zile petrecute la Mănăstirea Neamţ în
urmă cu câţiva ani,când filmam pentru un documentar despre
lavra cea mare a României, mi-au dăruit nu numai norocul de
a mă împărtăşi din duhul şi sfinţenia, de o mireasmă anume,
înveşnicite aici de monahii rânduiţi în locul acesta de sute de
ani, ci şi să cunosc un slujitor de mir, cum se spune, de o
factură aparte, cum credeam a nu prea mai fi pe faţa
pământului nostru. Părintele diacon Ioan Ivan, căci despre
Sfinţia Sa e vorba, a binevoit să-mi grăiască în acele zile
despre istoria mănăstirii, să-mi povestească, pornind de
documente cercetate cu acribie, dar şi de la bogata tradiţie
orală, căreia îi este fidel receptacul, episoadele cele mai
încărcate de tâlc şi pilde din istoria aşezământului,atât de
întinsă şi plină de fapte însemnate atât pentru viaţa bisericii
cât şi a ţării. Mărturisesc, am fost fericit, datorită şansei avute ca părintele să consimtă a vorbi
în faţa camerei ca un personaj auctorial al documentarului. Fire modestă, Cuvioşiei Sale nu-i
plăcea să se afişeze mediatic. Socoteşte că rolul lui e la altar, la catedră, în biblioteci şi în
liniştea chiliior din umila sa casă de mănăstire, unde-şi face veacul. A trebuit să cheltuiesc
ceva energie şi să fac risipă de destule argumente; aşijderea procedând şi părintele stareţ
Benedict Sauciuc, ca să-i smulg încuviinţarea. O făceam, conştient fiind că un alt cronicar mai
avizat nu exista. Părintele Ioan Ivan semnase alături de un alt cărturar al bisericii, regretatul
preot Scarlat Porcescu de la Iaşi, cea mai completă şi mai temeinică monografie consacrată
mănăstirii.
În acele zile de filmare, dintr-un iunie dumnezeiesc dăruit cu lumină, arome, flori din
belşug, ploi repezi, triluri, cântări serafice, roade şi binecuvântare cât cuprinde, am putut
întrezări câte ceva din bogăţia sufletească, umană a cărturarului şi slujitorului lui diaconul Ioan
Ivan. Mă fermecasem de multe ori de vocea sa de clopot din timpul slujbelor şi mă duceam cu
gândul la cântările pravoslavnice din marile catedrale ruseşti.
Slujirea diaconală a părintelui Ioan Ivan atrăgea numaidecât atenţia, dar avea şi darul
de a coborî în inimă fiorul mistic al zicerilor liturgice. Glasul lui de tunet, nu lipsit însă de
catifelări, era dublat de vorbirea sa plină de miez, de care m-am bucurat cu prilejul luărilor de

EPIFANIA
cuvânt de la agapele ,ce urmau slujbei hramurilor de pe la mănăstirile Moldovei, unde era
nelipsit.
Zilele de filmare de la Mănăstirea Neamţ mi-au luminat şi alte faţete mai puţin ştiute ale
personalităţii sale.Tăifăsuind cu Sfinţia Sa în căsuţa din spatele arhondaricului, unde-şi trecea
bătrâneţele, mi-am dat seama de întinsele lui cunoştinţe pe tărâmul teologiei şi culturii în
general, ce i-au îngăduit să fie unul dintre străluciţii profesori ai seminariilor din Moldova şi în
special al celui de la Neamţ pe care, în calitatea sa de director, l-a păstrat la acea altitudine
spirituală, în afara căreia sămânţa nu poate rodi, oricât de viguroasă ar fi. A ştiut să navigheze
pe o mare furtunoasă în timpul regimului ateu şi i-a proteguit pe episcopii prigoniţi de
comunişti. Cinci ierarhi şi-au găsit adăpost la Neamţ i-au fost profesori de neuitat pentru
generaţiile de atunci. O şansă unică, de care cei mai mulţi au profitat şi s-au adăpat la un izvor
bogat, dătător de energii şi elanuri întemeietoare.
Cărturar neobosit, cercetător de profunzime al învăţăturii creştin ortodoxe şi mai ales fin
cunoscător al istoriei bisericii româneşti, părintele Ioan Ivan şi-a aşezat viaţa cu adevărat sub
îndemnurile Mântuitorului, cu gândul mai mult la semeni decât la sine şi cu privirile şi mintea
aţintite la cer. De aceea nu s-a preocupat să urce neapărat şi cu orice chip treptele împinirii
lumeşti. A rămas toată viaţa diacon, s-a mulţumit cu o căsuţă cu două chilii în mănăstire,dar s-
a simţit toată viaţa încărcat de bogăţie. Un simţământ ce vine din credinţa datoriei şi misiunii
bine rostuite. Este lecţia minunată oferită vreme de 90 de ani, câţi împlinise în acea vară
părintele Ioan Ivan, un chip de slujitor coborât parcă dintr-o icoană, cum tot mai rar ne e dat să
întâlnim azi şi care s-a trecut, sadoveninan vorbind, precum florile câmpului la scurt timp după
ce a fost cinstit în marea catedrală a neamului, Biserica Înălţării Domnului de la Mănăstirea
Neamţ.
Grigore Ilisei

EPIFANIA
 Artă vizuală 
LIBERTATEA INTERPRETĂRII FIGURII UMANE,
ÎN OPERELE LUI ION IANCUŢ
A m intrat într-un spaţiu mărginit de pereţi albi pe trei laturi. Cea de a patra,
transparentă, aflată spre stradă, lasă prin geamurile ei mari să pătrundă lumina, variabilă în
intensitate după orele zilei. Mai directă şi strălucitoare în prima parte a zilei, mai calmă şi
învăluitoare după amiază. Pe simeze sunt aliniate într-o discretă ordine geometrică subliniată
prin egalitatea formelor dreptunghiular verticale, picturile realizate în tehnica pastelului. Ele
îmbracă cei trei pereţi ai simezelor.
Pavimentul galeriei este invadat de o multitudine de figuri sculpturale turnate în bronz,
întâmpinând privitorul. Ele se aseamănă la un prim contact vizual, cu o ceată avântată
zgomotos venind în întâmpinarea noului vizitator intrat în expoziţie. Fiecare dintre sculpturile-
personaj doreşte, parcă, sa-şi spună propria poveste.
Pavimentul de marmură, mozaicat cu plăci de forme neregulate, albe şi gri, are
aspectul unei suprafeţe picturale, vibrată şi neutră, discret colorată în tonuri apropiate. Din
această suprafaţă „cresc” în planuri verticale asemănător unor trunchiuri totemice, socluri albe
de înălţimi variate restructurând spaţiul Galeriei prin inedite accente de ritm alert şi sincopat.
Scenografia expoziţiei devine în sine, un subtil spectacol al unor volume prismatice supuse
imperativ dominaţiei cromatico-tonale a albului liniştitor.
Ochiul privitorului pregătit pentru a descoperi vecinătăţile spaţiale şi ambientale ale unei
opere de artă, are plăcuta surprindere şi dezvăluire asupra importanţei elementelor şi factorilor
la care facem referire în cele spuse mai înainte. Lectura operei propriu-zise nu se poate face
limitându-se doar la contactul vizual direct, cercetând-o de jur împrejur sau doar plimbând
privirea pe suprafaţa ei, dacă vorbim despre un tablou. Etalarea pentru o percepţie optimă a
oricărui artefact cu valoare estetică, implică negreşit şi studiul atent asupra spaţiului ca factor
revelator important, ambiental în care acea operă se află.
Artistul a pregătit cu grijă scenografia spectacolului vizual ce urmează să se deruleze
printr-o succesiune de scene şi personificări materializate în bronz şi pastel, fiecare
reprezentând un epos cu conţinut şi mesaj particular. Împreună alcătuiesc o entitate figurală
sobră şi expresivă, purtătoare prin conţinut de mesaje profunde. O multitudine de figuri –
simbol exprimând metaforic stări umane; caractere şi tipologii marcate de singurătate
existenţială, neputinţă şi speranţă, pioşenie şi resemnare, sunt transfigurate ingenios şi cu

EPIFANIA
măestrie prin mijloacele specifice sculpturii al cărei material bazic este bronzul, sau prin
desenul în pasteluri.
Meditaţiile filozofice şi melancoliile despre efemeritatea ontologică, stările onirice şi
eresurile, au devenit realităţi palpabile prin măestria interpretării şi
metamorfozării materiei de mintea, sufletul şi mâinile sculptorului Ion
Iancuţ.
Personajele turnate în bronz sunt interpreţii travestiţi ai
acestui spectacol care mi se pare a fi Expoziţia lui Iancuţ de la
Galeria Dana. Aflăm interpreţii unor roluri mai ales simbolice din
descifrarea cărora privitorul descoperă relaţia cu timpul şi măsura lui
(„Ceasul solar”, „Stea căzătoare”); bipolaritatea vârstelor („Bunicul şi
nepotul”, „Tată şi fiu”, „Întoarcerea fiului risipitor”); fluxul vital al apei
ca metaforă în relaţia cu fiinţa umană („Trecere”, „Valuri”, „Fântâna
din mare”) sau simbolistica spiritualizării şi imaterialităţii privite ca
împliniri ale speranţei sub forma unei existenţe postume. Universul şi
ontogeneza sunt aduse sub privirea vizitatorului prin metafora „Oului
dogmatic” punând în acord poezia cu mesajul filozofic materializate
în bronz.
Expoziţia lui Iancuţ de la Galeria Dana este stimulativă pentru
privitorul instruit propunându-i conexiuni şi asocieri surprinzătoare.
Punţi peste timp, nebănuite, se deschid anulând prezentul în raport cu trecutul. Mistere
medievale, şi ciudăţenii ale unui imaginar din alte veacuri sunt travestite în apariţii figurale fără
a defini însă, un spaţiu şi un timp anume. Idei şi propuneri poetice sunt întruchipate vibrant în
sunetele bronzului. Privitorul se află în faţa unui magician care a plăsmuit ceea ce imaginaţia
sa relevă. Personaje fantastice, inorogi şi himere, figuri travestite sub mantii ce ascund
identitatea se mişcă teatral pe o scenă imaginară, fiecare întâmpinând privitorul cu ostentaţie
spre a-i transmite un anume mesaj numai lui adresat.
Prin operele prezentate în această expoziţie şi nu numai, Iancuţ ne dezvăluie
apartenenţa la o incontestabilă pleiadă a artelor plastice moderne din România, din care fac
parte Dimitrie Paciurea, Corneliu Baba, Neculai Păduraru, Ştefan Câlţia. Dacă ne referim la
aspectele interpretative şi ale limbajului expresiv plastic dar şi conceptual, vom remarca faptul
că artistul a descoperit empatii ale viziunii sale în bronzurile statuare ale Greciei antice, la
rafinamentul construcţiei clasice în operele lui Donatello sau Lorenzo Benini, dar îndeosebi în
spectaculozitatea artei modelajului rodinian şi brâncuşian. În faţa operelor acestor mari maeştri
Iancuţ a înţeles de la începuturile sale artistice, lecţia potrivită relevării propriei viziuni,
limbajului reprezentativ pentru personalitatea sa de artist complet, practicând cu aceeaşi
măestrie sculptura, pictura şi celelalte genuri ale artelor plastice.
EPIFANIA
Expoziţia la care ne referim privită sub aspectul încifrării unor mesaje în chei
personalizate de interpretare a unor teme vechi şi noi, totodată, printr-un limbaj specific,
semnalizează temeinica ştiinţă şi gândire grefate pe adevărul talentului hrănit prin asiduitatea
muncii şi cunoaşterea tainelor meşteşugului, privind cu admiraţie spre marii înaintaşi şi cu
autentică condescendenţă.
Liviu Suhar

EPIFANIA
 Intermezzo liric 
Nichita Danilov
UMBRĂ
Aburi uşori vor pluti
în semn de întrebare
Chipul meu nu-l vei putea şi în loc de răspuns
vedea niciodată tulburat ca o apă, se va risipi peste lac
tu cel care mă strigi din adâncuri un stol ciudat de lebede seara
şi mă chemi în adâncuri! tulburându-mi amurgul şi apa,
nu chipul. Căci chipul meu
nu-l vei putea tulbura niciodată!
ŢĂRM
Pregăteşte-te, suflete,
Un curcubeu de clopote: seara
e târziu, ah, e târziu!
îşi spală rănile-n Râu,
Curcubeul de clopote,
curge o roşie apă,
curcubeul de clopote
curge o roşie apă
a băut tot sângele nostru,
dinspre Am Fost spre Am Să Fiu.
toată liniştea noastră din Râu.
îţi picură dangăte reci pe obraz,
îşi lipeşte tălpile albe de geam,
curge o limpede apă,
curge o tulbure apă,
curge o limpede apă
curge o tulbure apă
dinspre Ieri spre Azi.
dinspre Am Fost spre Eram.
RUGĂCIUNE SCRISĂ DE PĂRINTELE

ARGATU
Iartă-mă, Doamne:
- pentru tot ce puteam să văd şi nu am văzut!
- pentru tot ce puteam să aud şi nu am auzit!
- pentru tot ce puteam să simt şi nu am simţit!
- pentru tot ce aş fi putut să înţeleg şi nu am înţeles!
- pentru tot ce puteam să conştientizez şi nu am conştientizat!
- pentru iertarea pe care aş fi putut să o dau şi nu am dat-o!

EPIFANIA
- pentru bucuria pe care aş fi putut să o trăiesc şi nu am trăit-o!

- pentru Lumina pe care aş fi putut să o primesc şi nu am primit-o!
- pentru viaţa pe care aş fi putut să o ocrotesc şi nu am ocrotit-o!
- pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini şi nu le-am împlinit!
- pentru necunoscutul în care aş fi putut să păşesc şi, din teamă, nu am îndrăznit
să păşesc!
- pentru iubirea pe care aş fi putut să o exprim şi nu am exprimat-o!
- pentru tot ce puteam să creez bun şi frumos şi nu am creat pentru gloria Ta, Doamne
şi a Împărăţiei Tale Divine!
- pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit.
Pe Tine, Doamne, care eşti Compasiunea şi Iubirea infinită, te rog iartă-mă şi mă îmbracă
cu nesfârşita Ta Iubire şi Lumină!
Îţi mulţumesc, Doamne:
- pentru toată frumuseţea pe care am văzut-o izvorând din Tine !
- pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!
- pentru tot ce am simţit bun şi minunat în viaţa mea!
- pentru tot ce prin Graţia Ta am înţeles! !
- pentru lumina pe care am conştientizat-o în adâncul meu!
- pentru iertarea pe care, dăruind-o, mi-a adus pace!
- pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne!
- pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogăţit fiinţa!
- pentru viaţa mea, care e a Ta, mică parte a simfoniei existenţei!
- pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!
- pentru necunoscutul în care am păşit plin de curaj, regăsindu-te!
- pentru iubirea copleşitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă!
- pentru tot ce am creat prin Tine bun şi frumos, aducând cu umilinţă lauda Împărăţiei Tale
Divine!
Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am primit, Ţie, Doamne, care eşti Compasiunea şi Iubirea
infinită, Îţi mulţumesc, dăruindu-Ţi inima mea!
Culeasă de Prezbitera Prof. Emanuela Pestroiu

EPIFANIA
 Mărturii 
DUMNEZEU ESTE CU NOI
P rin încununarea creației cu zidirea omului, căruia i-a
conferit calități deosebite de chip și asemănare cu El, Dumnezeu i-a
dat omului și răspunderea tuturor acțiunilor sale și ale consecințelor
acestora asupra întregii creații, ca și asupra lui însuși. De aici
necesitatea ca pe drumul vieții pământești să avem o continuă
legătură cu Dumnezeu, pentru a cunoaște rostul nostru propriu, al
celor din jur, să cunoaștem și să înțelegem voia Sa și să ne
străduim să o realizăm în tot timpul și în tot locul în care ne aflăm.
Acest lucru este posibil în primul rând prin rugăciune, care este
cuvântul nostru către Dumnezeu. Astfel ne adresăm din toată inima,
din tot sufletul, și cu tot cugetul nostru, cerând ajutorul Lui în toate
împrejurările vieții. În rugăciune slăvim pe Dumnezeu, îi mulțumim pentru tot ajutorul, ne
mărturisim neîmplinirile, gândurile noastre, păcatele și greșelile făcute și ne cerem iertare cu
inima înfrântă și smerită.
Rugăciunea trebuie să ne însoțească oriunde și oricând, pentru a păstra o permanentă
legătură cu Domnul. Astfel, răspunzând femeii samarinence, Iisus Hristos a zis: “Dar vine
ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în Duh și în adevăr, că
și Tatăl astfel de închinători își dorește (Ioan 4, 23) “Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină
trebuie să I se închine în Duh și în adevăr” (Ioan 4, 24), “iar femeii îi ziceau: credem nu numai
pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristosul,
Mântuitorul lumii” (Ioan 4, 42).
Dumnezeu este cu noi, în noi, este permanent disponibil, accesibil și bate permanent la
ușa inimii noastre. Îl auzim? Îi deschidem? Îl primim și Îl cinstim ca pe cel mai drag oaspete? Îl
ascultăm și facem voia Sa? Fiind permanent cu noi, Îl putem ruga să înțelegem mereu ce este
bine și ce este rău, să ne dea mereu gândul cel bun care să ne călăuzească în săvârșirea
faptelor bune, să rezistăm ispitelor amăgitoare, deșertăciunilor, tentațiilor trecătoare și
pierzătoare de suflet. Să ne rugăm pentru noi înșine, pentru cei de lângă noi, ca și pentru
iertarea și odihnirea în pace a celor adormiți. Știm că numai Dumnezeu este fără păcat. Noi
toți cei zidiți de mâna Sa suntem păcătoși, mai mult sau mai puțin, foarte mult sau foarte puțin,
numai El știe.
Fiind conștienți de acest lucru, să încercăm să ne reconsiderăm gândurile, acțiunile și

EPIFANIA
faptele noastre. Calea este știută: să ne recunoaștem toate mizeriile vizibile și lăuntrice ale
vieții, cu adâncă părere de rău, să-I cerem iertare și ajutorul în punerea unui început bun. Să
ne amintim că atunci când fiul risipitor a înțeles situația nenorocită în care a ajuns în acea țară
depărtată, s-a hotărât să revină acasă, la tatăl său:”Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i
voi spune: tată, am greșit la cer și înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-
mă ca pe unul din argații tăi. Și sculându-se, a venit la tatăl său. Și încă de departe fiind el, l-a
văzut tatăl său și i s-a făcut milă și alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Și i-a zis
fiul:”Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis
tatăl către slugile sale: aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui
și încălțăminte în picioarele lui. Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l junghiați și mâncând, să ne
veselim. Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se
veselească.”
Să luăm aminte la această minunată pildă a Mântuitorului și să ne gândim dacă nu
cumva și noi înșine suntem în situația fiului risipitor, care în țara depărtată a păcatelor am
risipit averea Sfântului Botez, averea sfintei credințe. Să luăm hotărârea de a ne reîntoarce
plini de pocăință din acea țară îndepărtată, cerându-ne iertare, cu nădejdea că Tatăl ne va
primi cu dragoste și ne va repune în drepturile inițiale cu multă bucurie. Să nu uităm că
rugăciunea și postul, însoțite de faptele bune făcute în numele Domnului și cu ajutorul Lui, ne
apropie de împlinirea voii Sale, că împărăția lui Dumnezeu este în noi: (Luca 17, 20-21).”Și
fiind întrebat de farisei când va veni împărăția lui Dumnezeu, le-a răspuns și a zis: “Împărăția
lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: iat-o aici sau acolo. Căci, iată,
împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” ”Drept aceea, mergând, învățați toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să
păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul
veacului. Amin.”
Prof. Iorga Neculai
CREDINŢA PĂRINTELUI MIHAI LUNGEANU

P e preotul de mir Mihai Lungeanu l-am zărit de câteva ori, participând la Sfânta
Liturghie în biserica de la Petru Vodă. Un preot discret, modest şi vertical. Nu am îndrăznit să-l
interpelăm. Părea că un scut nevăzut îl protejează de abordările indiscrete ale unor curioşi.

EPIFANIA
Ştiam că locuieşte în Iaşi şi că a fost închis în temniţele comuniste. Doream să-l cunoaştem
dar nu am insistat. Nu de mult timp Dumnezeu ne-a deschis calea spre acest om.
L-am întâlnit în casa sa din Iaşi, mergând spre Sărărie. Ne-a făcut bucuria să ne
primească, deşi nu se simţea prea bine. O tuse persista, amintind de anii petrecuţi prin celulele
temniţelor şi mai ales prin temuta Zarcă a Aiudului. Aşa cum suntem obişnuiţi, în faţa unor
oameni duhovniceşti, l-am lăsat să ne vorbească. În asemenea atmosferă firească dialogul
curge, nimic nu este forţat.
Un om echilibrat, părintele s-a arătat îngrijorat de atitudinea fundamentalistă a unor clerici
ortodocşi ai Bisericii noastre. Imediat ne-am gândit la sfaturile mărturisitorilor Ioan Ianolide şi
Valeriu Gafencu care recomandau evitarea abordărilor extreme în viaţa ortodoxă. Am aflat mai
târziu că i-a cunoscut şi au stat împreună la închisoarea spital din Târgu Ocna.
Apoi părintele a ţinut să ne povestească
un aspect inedit aflat de la Iliescu, fostul
comandant al închisorii Râmnicu Sărat. Un
om care se ocupase de supravegherea celor
închişi, ajunge sub comunişti să fie el însuşi
închis. A stat o vreme în celulă cu acesta şi,
cum era firesc, şi-au povestit amintiri din
libertate. Prin anul 1938 comandantul Iliescu
a avut în închisoare câţiva deţinuţi care
declarau credinţa nelimitată în Dumnezeu şi
dragostea de neam. În perioada interbelică
se organizaseră cu gândul să salveze neamul românesc în faţa invaziei iminente a
comunismului ateu ce venea dinspre răsărit. Neînţelegând mesajul lor profetic, autorităţile
vremii hotărâseră că trebuie lichidaţi printr-o diversiune mârşavă.
Au fost adunaţi toţi în curtea interioară a închisorii. În momentul în care liderul spiritual al
acestor deţinuţi s-a sprijinit cu mâna de spătarul unui scaun, instantaneu toţi ceilalţi au pus
mâna dreaptă pe braţul conducătorului. În acel moment comandantul Iliescu a simţit cum o
putere nevăzută emana din acel om şi se degaja spre ceilalţi deţinuţi condamnaţi la moarte.
Toţi erau tineri şi ştiau că vor fi ucişi. Dar prin acel gest de împreună îmbrăţişare au primit
puterea să părăsească demn această lume, nedreaptă de multe ori. Acei oameni au ştiut să
moară aşa cum trăiseră: cu onoare şi având credinţă în Înviere.
Peste 9 ani de la acel eveniment, tânărul student Mihai Lungeanu este arestat de
autorităţile comuniste. Era student medicinist în anul IV de studii la Iaşi. Văzând invazia atee
comunistă ce cotropea neamul românesc, luase hotărârea alături de câţiva colegi, să
pregătească o rezistenţă în munţi. Credinţa celor care fuseseră ucişi în anul 1938 dădea acum
putere unei noi generaţii de fii ai neamului. Desigur că demersul lor a fost sesizat rapid de
EPIFANIA
comuniştii ce urmăreau totul şi au fost arestaţi şi condamnaţi.

A început calvarul a 16 ani de temniţe comuniste. Din anul 1947 până în anul 1964,
părintele Mihai Lungeanu a stat în închisori cu o pauză de libertate în perioada august 1953-
decembrie 1954. Şi toate acestea pentru că părintele şi-a iubit neamul românesc al cărui fiu
este. După anchetele securistice din Iaşi şi Suceava, tânărul Mihai Lungeanu a ajuns în anul
1950 la Piteşti. A fost repartizat la camera 4 spital. În prima zi de Crăciun a început
reeducarea. Pentru cei ce nu ştiu, reeducarea a fost un demers diabolic iniţiat de conducerea
ministerului de interne al statului comunist. Ea avea ca scop distrugerea oricărei credinţe din
sufletul şi mintea celor care constituiau un pericol pentru sistemul ateu. Şi cei mai periculoşi au
fost consideraţi studenţii. De aceea ei au fost grupaţi în închisoarea de la Piteşti. Reeducarea
începea cu un set de bătăi crunte, ce se repetau până ce deţinutul accepta să recunoască
greşelile trecutului. Desigur că „cea mai mare greşeală a trecutului” unui reeducat trebuia să
fie aceea că nu recunoscuse salvarea societăţii româneşti prin instaurarea statului ateu
comunist. Tânărul student era considerat reeducat atunci când se prezenta pe sine însuşi ca
un individ decadent şi periculos pentru societate. Toate relele din societate trebuiau mărturisite
de reeducat ca fiind cauza faptelor lui. Din acel moment reeducatul trebuia să laude sistemul
comunist ca singura salvare a omenirii.
În timpul bătăilor, tânărul Lungeanu s-a rugat şi a făcut o promisiune: Doamne, dacă mă
scoţi de aici, eu Îţi voi sluji toată viaţa. În mod miraculos Dumnezeu i-a ascultat ruga fierbinte.
În momentul în care erau scoşi la toaletă s-a consultat cu cei din grupul său, convenind să
spună adevărul până la capăt. Nu aveau de ascuns nimic grav din trecutul lor. Considerat
cooperant, studentul Lungeanu este scos din planul de reeducare de la Piteşti.
Va ajunge la închisoarea spital din Târgu Ocna, unde Dumnezeu i-a scos în cale grupul
de rugători având ca lider pe Valeriu Gafencu. În august 1953 este eliberat. Între timp îi este
pregătit un nou dosar consistent privind acţiuni de uneltire împotriva statului. Orice afirmaţie
critică la adresa sistemului era consemnată. În decembrie 1954 este arestat din nou.
Experimentat deja din detenţia precedentă, tânărul Lungeanu ascunde într-o pâine,
căreia i-a scos miezul, filele Noului Testament. Nu a uitat nici un moment de făgăduinţa făcută
lui Dumnezeu. În închisoarea Aiud va petrece 10 ani numai la Zarca, locul de izolare şi
considerat cel mai crunt regim de întemniţare din România acelor ani. A ajuns să memoreze
toate scrierile Noului Testament. Odată memorate, filele scripturistice au fost dăruite deţinuţilor
din alte celule. Era mare nevoie de cuvântul lui Dumnezeu. În întâlniri cu alţi deţinuţi rostea din
memorie pericope evanghelice spre folosul tuturor. Deasemeni în Săptămâna patimilor rostea
toate Evangheliile ce se citesc la deniile cuvenite din zilele săptămânii. Iată cum slujirea lui
Dumnezeu a început din celula de închisoare.

EPIFANIA
Eliberat, Mihai Lungeanu nu a uitat de promisiunea făcută lui Dumnezeu, în timpul

reeducării. Dar a aşteptat din anul 1964 până în anul 1994 să fie hirotonit de un episcop
ortodox. La vârsta de 71 de ani este hirotonit întru diacon de ÎPS Bartolomeu Anania. Urmează
încă 5 ani de aşteptări pentru părintele diacon Mihai. Abia în anul 1999, la vârsta de 76 de ani
este hirotonit preot. Promisiunea făcută lui Dumnezeu a fost concretizată peste 49 de ani de
răbdare şi nădejde.
Am plecat de la părintele Mihai Lungeanu cu gândul că o asemenea pildă de credinţă în
Dumnezeu şi iubire de neam trebuie cunoscută. Cât timp Dumnezeu mai ţine astfel de oameni,
nimic nu este pierdut. Oricând, de la câţiva oameni ca părintele Mihai, se poate naşte o
generaţie de fii ai neamului care să ducă mai departe credinţa acestui neam greu încercat.
Sfinţii Părinţi cereau lui Dumnezeu greutăţi şi ispitiri când viaţa lor devenea prea comodă. Ar
trebui să fim încredinţaţi că Dumnezeu nu încearcă întâmplător acest neam românesc. Să
nădăjduim că sângele martirilor anticomunişti ai neamului va birui, după făgăduinţa lui Iisus
Hristos.
Ing. teolog Vasilică Militaru,

Ing. Luminiţa Militaru
HRANA ESTE SACRĂ

ŞI NU TREBUIE SĂ FIE ÎNTINATĂ
H rănirea înseamnă mai mult decât alimentaţie sau mâncare, iar funcţiile ei sunt
multiple; nu este sinonimă cu digestia, care reprezintă descompunerea organică a alimentelor
în nutrienţi, ce urmează apoi a fi absorbiţi şi valorificaţi în mod diferit în corp.
Părintele Ghelasie Gheorghe ne învaţă în al său tratat de Medicină isihastă că: „Noi
ne hrănim mental cu Informaţii Mentale, ne hrănim Vital cu Energii Vibratorii şi ne hrănim fizic
cu hrana materială fizică. Medicina Isihastă numeşte hrana într-un sens mai larg decât
Alimentaţia-Mâncarea” (p. 48-49).
În Referatul Biblic se precizează clar că omul are drept hrană seminţele şi fructele
plantelor care cresc pe pământ: 29 „Apoi a zis Dumnezeu: „Iată vă dau toată iarba ce face
sămânţă pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi
hrana voastră”.
Seminţele şi fructele plantelor reprezentau o hrană vie. Această hrană era perfect
metabolizată de sucurile digestive şi nutrimentele absorbite realizau un circuit energetic care
asigura vitalitatea organismului.
„Mâncarea era astfel în starea de Rai ca un Ritual Sacru, prin care se făceau
EPIFANIA
Schimburi-Transferări de energii Necontrare, în Comunicare şi Comuniune perfectă”, spune

Părintele Ghelasie mai departe (p. 49).
În Rai omul putea să consume după pofta inimii orice fructe şi oricât de multe, dar din
fructele Pomului cunoaşterii binelui şi răului nu putea să mănânce, deoarece Pomul Oprit
din Rai era Pomul Hranei Nevii:
16. „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai
poţi să mănânci,
17. Iar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care
vei mânca din el, vei muri negreşit”.
Ca urmare a neascultării poruncii divine Adam şi Eva au fost izgoniţi din Rai.
Dumnezeu a pus oprelişti morţii, nu vieţii, prin oprirea consumului fructului din Pomul
cunoaşterii binelui şi răului. Odată cu consumul fructului oprit, moartea a pătruns în corpul
protopărinţilor noştri şi al tuturor urmaşilor lor.
Şi astfel s-a realizat trecerea de la mâncarea vie din Rai la mâncarea moartă a
păcatului.
În capitolul Ce este Alimentaţia Vie, din Medicina Isihastă, Părintele Ghelasie
Gheorghe ne învaţă să înţelegem care este adevărata semnificaţie a hranei vii atât pentru
sufletul cât şi pentru trupul nostru. Chiar dacă citatul este mai greu de descifrat, conţine atât
adevăr în el şi atâtea taine, că merită să fie urmărit cu luare aminte:
„Medicina Isihastă este prin excelenţă Medicina Viului, atât de Suflet cât şi de Corp,
Energii. Viul Sufletului este Dumnezeu, Viul Absolut şi Permanent. Sufletul Despărţit de
Dumnezeu cade în Orbire – Întuneric, Neviul Spiritual. Viaţa este Vedere pentru Suflet şi
Lumină pentru Energii Corp. Fără Lumină nu este Viaţă în Energii. Evoluţioniştii caută Viul în
primii Atomi Proteinici. Viul este însă Lumina Primordială şi Lumina Primordială este Emanaţia
Vederii Spirituale. Din Ochii de Spirit iese Lumina Energetică. Ochii de Suflet nu Văd datorită
Unei Lumini Exterioare, ci datorită Spiritului Însuşi încât din Ochii de Spirit se Emană Lumină,
Nu Primesc Lumină. Ochii de Spirit sunt Însăşi Conştiinţa şi Conştiinţa Vede prin Conştiinţa
Însăşi şi Lumina Conştiinţei este Însăşi Conştiinţa. Din această Conştiinţă de Spirit Se Emană
o Lumină Energetică, ce este Viul Energetic. Întunericul Conştiinţei este Inconştienţa şi
Întunericul Luminii este Moartea” (p. 51-52).
Hrănirea este un proces sacru, iar alimentele pe care noi le consumăm urmează să
facă parte din trupul nostru, să se întrupeze, să devină vii în viul nostru. De aceea alimentele
trebuie să fie primite cu sfinţenie, trebuie să ne împrietenim cu ele, aşa cum ne spune
Părintele Ghelasie.

EPIFANIA
Părintele Alexander Schmemann ne învaţă să vorbim cu mâncarea pe care o gătim:

„Dacă îţi formezi obiceiul să vorbeşti astfel mâncării când mănânci, ea se va transforma în
putere şi lumină, , pentru că tu comunici cu Natura”.1
Chiar dacă presupui că mâncarea pe care o pregăteşti nu-şi schimbă cu nimic puterea
şi lumina, trebuie să înţelegi că tu îţi pregăteşti corpul pentru a primi şi a valorifica acestea de
la mâncare.
„E inteligent să crezi că doar când primeşti Sfânta Euharistie comunici cu Dumnezeu?
Totul depinde de faptul dacă eşti conştient sau nu că el şi-a pus viaţa în mâncarea pe care o
mănânci. Când o mănânci în aceste condiţii eşti ca preotul care a binecuvântat pâinea şi vinul
şi în fiecare zi când mănânci, intri în comuniune cu viaţa divină”.2
Dacă atunci când te apropii pentru a lua Sfânta Împărtăşanie nu intri în comuniune cu
Hristos, nu conştientizezi că eşti hrănit cu trupul Său şi că bei din sângele Său, şi dacă nu Îi
ceri ca acestea să fie pentru sănătatea ta, atunci este ca şi cum ai mânca o hrană nevie, o
mortăciune.
Sfânta Euharistie e un lucru sacru şi trebuie să fie respectat. Iisus Hristos ne-a dat
hrană din trupul Său şi sânge din sângele Său, astfel că hrana este sacră. Pâinea cea de toate
zilele este sacră şi trebuie să fie cinstită ca atare:
„Doresc să vă deschid ochii asupra faptului că mâncarea ce o mâncaţi este tot aşa
sacră ca şi Gazda, pentru că ea este Natura pe care El a preparat-o cu chintesenţa lui”.3
În zilele noastre alimentele sunt otrăvite cu tot felul de substanţe chimice care sunt
pregătite după reţete adesea de-a dreptul satanice. Hrana naturală este pângărită cu tot felul
de produse şi de aditivi alimentari care adesea sunt impuşi de marile concerne care le fabrică.
Chiar produsele naturale (fructele, legumele)nu mai sunt cu adevărat naturale deoarece
sunt crescute cu fertilizatori, cu hormoni sau sunt organisme modificate genetic. Apele sunt
extrem de poluate şi peştii şi aşa-numitele fructe de mare concentrează în organismul lor toate
otrăvurile fabricate de civilizaţia umană. Apa pe care o bem nu mai este apa pură de izvor, ci o
apă poluată sau puternic clorurată. Nici sarea gemă care s-a format în măruntaiele pământului
n-o mai putem folosi ca atare, este iodată şi este introdusă obligatoriu în circuit.
Pe lângă faptul că alimentele pe care le cumpărăm din comerţ sunt spurcate cu tot soiul
de produse, sau sunt falsificate în diferite chipuri, trebuie să înţelegem că hrana noastră poate
fi afectată şi de modul nostru de a gândi despre ea atunci când o mâncăm. Hrana este sacră şi
trebuie să o tratăm ca atare. Hrana trebuie să fie binecuvântată înainte de a o consuma.
Rugăciunea şi binecuvântarea hranei înainte de a servi masa au menirea de a ne pregăti pe
noi în cea mai bună stare sufletească de a o primi. Rugăciunile şi binecuvântările nu adaugă
nimic mâncării preparate, însă cuvintele şi gesturile binecuvântării pregătesc atmosfera
propice pentru a lua hrana ca pe o cuminecătură sacră. Dacă hrana este sacră, trebuie să fim
pregătiţi pentru a putea veni în contact cu ea. Spălarea mâinilor înainte de masă şi pregătirea
EPIFANIA
mesei ca un altar pe care se pun jertfele aduse lui Dumnezeu sunt acte de sacralizare a
hranei, alături de rugăciunile şi binecuvântările făcute înainte de masă.
Pregătirea pentru masă nu presupune doar spălarea pe mâini şi prezenţa fizică, ci şi o
pregătire spirituală pentru a primi darurile oferite de Dumnezeu şi a le introduce în corpul tău
pentru a face parte din tine. Biologia a demonstrat că edificarea corpului nostru se bazează pe
naşterile şi pe morţile celulare. Ne naştem cu un anumit număr de celule, care se găsesc într-o
perpetuă diviziune. Pe măsură ce unele celule se nasc, altele mor pentru a le face loc şi pentru
a permite restructurarea organismului. Astfel că, după un an, copilul nu mai este acelaşi, are
alte celule şi mereu altele şi tot aşa până la vârste înaintate, dincolo de 100 de ani. Este
adevărat că celulele nervoase şi cele ale musculaturii striate nu se schimbă, ceea ce asigură
continuitatea personalităţii fiecărui om. Dacă aşa se edifică organismul, trebuie să înţelegem
că tot aşa se edifică şi celulele, care primesc tot timpul molecule noi ce le înlocuiesc pe cele
vechi. O parte din substanţele care pătrund în noi intră în structura noastră, fac parte din viul
nostru; altele sunt eliminate ca deşeuri nefolositoare. Noi ne hrănim, iar hrănindu-ne întrupăm
o parte din materia conţinută în hrană.
Dacă este aşa, însemnă că nutriţia are multiple funcţii, nu numai aceea de a ne
întreţine în viaţă.
Biologic vorbind, hrana care prieşte corpului este aceea pe care ţi-o oferă părinţii din
produsele zonei în care te-ai născut. Noi facem parte din natură şi suntem una cu natura.
Natura pătrunde în noi sub formă de hrană, apă şi aer. Acestea, de acasă, sunt cele mai bune
pentru structura noastră biologică. Nu spunem că fructele exotice nu ne priesc, că nu ştiu ce
mâncăruri exotice prin conţinutul şi modul lor de preparare n-ar fi bune şi pentru noi, însă
hrana noastră cea de toate zilele, hrana noastră
naturală, este aceea pe care am mâncat-o acasă, la
mama, fără să fie alterată şi fără să fie îmbunătăţită cu
tot soiul de aditivi alimentari sau cu sutele de E-uri
care ne împresoară şi de care nu vom mai scăpa.
Mănânci şi o mâncare străină, dar trebuie să te
obişnuieşti cu ea, să te împrieteneşti cu ea, aşa cum
ne învaţă Părintele Ghelasie Gheorghe.
Când ai luat în mână un fruct pentru a-l
consuma, îl înconjuri cu palma făcută căuş, îl duci la
nas şi îl miroşi, îi dai din căldura corpului tău, în
schimb şi tu primeşti de la el tot ce îţi poate da. Parcă
ţi se deschide şi îţi oferă toate bunătăţile sale. Fructul
nu este spart cu pumnul şi nici nu-l faci bucăţi cu

EPIFANIA
cuţitul şi apoi îl mănânci. Muşcând fructul îţi dăruieşte toate aromele şi licorile sale, în schimbul
dragostei pe care ai probat-o pentru el.
Părintele Ghelasie ne sfătuieşte să ne împrietenim cu hrana, să-i vorbim, să ne-o
apropiem pentru a se putea integra în corpul nostru. Nu pot să-mi imaginez că ne putem
împrieteni cu un miel, cu un pui de găină sau chiar cu un purcel, că ne putem juca cu aceste
animale, apoi le ducem la tăiere şi că vom mânca cu bucurie şi nesaţ din carnea lor.
Fructele şi legumele au înmagazinat energia solară şi au transformat-o în tot felul de
produse şi de sucuri vegetale pline de energie şi de vigoare. Trebuie să învăţăm cum să
primim toate acestea pentru a putea fi metabolizate în corpul nostru.
V-aţi gândit vreodată la ce serveşte fructul unei plante? V-aţi dat seama că fructul nu
ajută cu nimic sămânţa la formarea unei noi plante? Embrionul din sămânţă nu foloseşte
absolut nimic din fruct, oricât de bogat ar fi el. Atunci la ce serveşte fructul? De ce se întrec
plantele pentru a genera fructe care mai de care mai gustoase, mai parfumate, mai pline de
diferite bunătăţi? Singura raţiune a fructelor este aceea de a fi mâncate. De aceea ne ispitesc
în fel şi chip. Întregul arsenal de semne şi semnale (formă, mărime, culoare, miros, gust etc.)
reprezintă coduri lansate în univers pentru a îmbia consumatorii şi de a le consuma. Însă
consumându-le seminţele lor vor fi împrăştiate în natură, deoarece seminţele nu sunt digerate
(doar sâmburii de la măsline sunt digeraţi). Fructele au menirea de a asigura răspândirea
seminţelor. De aceea ele se oferă în dar.
Toate fiinţele mănâncă. Plantele îşi extrag hrana şi apa din sol prin rădăcini. Anticii
considerau că animalele sunt asemenea plantelor, dar că rădăcinile lor sunt întoarse în
organism, în intestin. Comparaţia nu este chiar întâmplătoare dacă gândim că, de fapt,
intestinul realizează absorbţia nutrimentelor.
Toate fiinţele mănâncă, dar de ce mănâncă? Desigur că mănâncă pentru a trăi. Se şi
spune: „noi mâncăm ca să trăim, nu trăim ca să mâncăm”. Nu întâmplător a apărut această
maximă; fiecare are filosofia sa asupra mâncării.
Hrana este combustibilul care alimentează motorul vieţii. Deci pentru a trăi avem nevoie
de hrană. Dar noi nu suntem maşini, chiar dacă adesea se vorbeşte de maşina umană. Hrana
asigură funcţionalitatea motorului vieţii, dar nu numai atât. Nutrimentele hrănesc celulele, însă
absorbite ele pot fi folosite la structurarea celulelor, la reparaţiile celulare, la funcţionarea
organismelor, la întreţinerea activităţilor intelectuale şi spirituale ale omului etc.
Aşa cum menţionam anterior, multe dintre substanţele absorbite în procesul de digestie
sunt folosite la diferite procese ale corpului. Intră în structura viului nostru devenind vii. Hrana
este întrupată ,dar prin trupul nostru materia participă la fenomenul de spiritualizare.
Alexander Schmemann are dreptate când spune că:
„Omul este răspunzător, în timpul vieţii pe pământ şi chiar după moarte de particulele
de materii din corpul său, dacă ele sunt impregnate cu lumină, dragoste, bunătate şi puritate
EPIFANIA
sau dacă sunt impregnate cu vibraţii rele, emanate de egoism, activităţi criminale sau viaţă
degenerată”.4
Cu alte cuvinte materia care pătrunde în organismul nostru prin alimentele pe care le
mâncăm, prin apa pe care o bem, prin aerul pe care îl respirăm este întrupată în corpul nostru,
îi dăm viaţă şi o încărcăm cu iubire, smerenie, credinţă, bunătate sau cu ură, patimă, egoism,
porniri criminale etc.
Sarcina omului este aceea de a absoarbe materie şi de a-i da viaţă trecând-o prin
corpul său.
Priviţi o stâncă golaşă sau nisipul ars de soare fără a avea nimic organic în el şi o
bucată de sol negru şi bogat în humus. Acel sol negru şi bogat în humus a trecut prin infinite
organisme în nesfârşite cicluri vitale. Solul a fost generat de viaţă şi întreţine viaţa. Este ţărâna
din care ne-am ridicat şi noi şi pe care o vom hrăni după moartea noastră. Şi noi intrăm în
nesfârşitul circuit bio-geo-chimic. Aceasta este însă ţărâna din noi. Dar această ţărână
întrupată a asigurat fiinţarea unei făpturi umane al cărui comportament a oscilat, vorba lui Pico
della Mirandola „între diavol şi Dumnezeu”.
Hrana omului este de două feluri: materială şi spirituală. Mama trebuie să aibă o
îndatorire sfântă: să verifice alimentele pe care le foloseşte ca să fie curate, sănătoase, să
elimine impurităţile şi toate părţile necomestibile, în aşa fel ca mâncarea servită să fie
sănătoasă. Mama şi în general părinţii şi familia întreagă trebuie să vegheze şi la hrana
spirituală a fiecărui membru al familiei.
Oamenii trebuie să fie bine cunoscuţi înainte de ai accepta în sanctuarul familiei. Aşa
cum fructele şi legumele au şi părţi care nu pot fi consumate şi care trebuie să fie eliminate,
aşa şi oamenii au părţi care nu pot fi acceptate; în schimb au în fiinţa lor o scânteie pusă de
Dumnezeu, care luminează mai mult sau mai puţin. Acea scânteie trebuie să fie căutată şi
acceptată.
Câte mere nu par frumoase, mari, roşii, pline de viaţă şi de arome, dar înăuntru sunt
putrede, nu au nici un fel de scânteie de viaţă. Aşa sunt şi unii oameni. Este chiar o modă
astăzi să apreciezi oamenii după aspectul lor exterior, după luciul hainelor sau al tenului, însă
scânteia de viaţă dată de Dumnezeu este înecată, la unii, în osânza dezmăţului.
Dacă mâncarea este sacră, atunci şi atmosfera de la masă trebuie să fie pe aceeaşi
măsură. Nu te aşeza la masă neliniştit. Nu veni cu toate grijile zilei la masă; lasă-le pentru
momentele de veghe. Dacă atmosfera din timpul mesei este armonioasă atunci toată ziua va fi
armonioasă.
Masa este o ocazie pentru exerciţiul spiritual. Dacă înainte de a te aşeza la masă îţi
aranjezi hainele şi îţi speli mâinile, atunci trebuie să îţi speli şi gândurile; trebuie să-ţi cureţi
mintea pentru a mânca în linişte şi armonie.

EPIFANIA
Cina cea de taină a fost un moment de adâncă comuniune şi de învăţăminte oferite de

Hristos apostolilor. Când ne aşezăm să mâncăm putem crea condiţii pentru naşterea
gândurilor, a sentimentelor şi a acţiunilor specific umane. Masa poate reprezenta un moment
de exerciţiu spiritual. Nu te aşezi la masă nervos, preocupat de probleme, frământat de
gânduri că atunci hrana poate deveni otravă, va deveni suport al neliniştii. Nu te aşeza la masă
până ce nu te calmezi, nu-ţi cureţi gândurile şi nu-ţi pregăteşti mintea şi sufletul pentru a primi
darul lui Dumnezeu.
„A mânca, ne învaţă Alexander Schmemann, este încă o ceremonie – ultimul
„sacrament natural” al familiei şi al prieteniei, al vieţii care este mai mult decât „a mânca” şi „a
bea”. A mânca continuă să fie încă ceva mai mult decât a menţine funcţiile organice. Deşi
oamenii poate nu înţeleg ce este acest „ceva mai mult”, totuşi ei simt nevoia să-l celebreze. Ei
sunt înfometaţi şi însetaţi de viaţa sacramentală”.5
Pentru mine, copil fiind, era o sărbătoare ziua în care familia era prezentă in plenul ei
la masă; era momentul în care simţeam că noi, cei cinci copii, formăm o familie împreună cu
părinţii noştri; atunci formam o comuniune.
Se considera că dacă consacrăm actul de a mânca lui Dumnezeu nu facem altceva
decât să impregnăm alimentele cu o energie subtilă, care va acţiona benefic asupra
organismului nostru. La pregătirea hranei bucătarul impregnează hrana cu energii subtile, cu
dragoste sau cu răutate, cu gânduri bune sau cu ură şi egoism. A pregăti o mâncare gândind
urât despre cei pentru care o pregăteşti este ca şi cum ai turna picături de otravă în ea.
Pentru a curăţi hrana de toate energiile malefice cu care a fost impregnată în
momentul pregătirii este bine să realizaţi consacrarea mesei cu o rugăciune spusă din inimă şi
cu smerenie. Trăim într-o perioadă în care parcă totul se întoarce împotriva noastră. A
dispărut grija faţă de om şi faţă de naţiune. Natura însăşi pare a se întoarce cu patimă
împotriva noastră ne mai suportând fărădelegile pe care le facem împotriva sa în calitatea
noastră de „stăpâni ai naturii”.
Pâinea noastră cea de toate zilele ne este ameninţată din sol, din apă şi din aer, dar
pericolul cel mai mare vine din partea semenilor noştri, din partea celor care au pus mâna pe
hăţuri şi ne conduc. Urmărind istoria culturii şi a civilizaţiei umane cu siguranţă că nu vei găsi
concepute mecanisme mai demonice şi mai eficace de epurare şi exterminare a umanităţii la
nivel mondial. Nu poţi concepe că se pot impune la nivel mondial măsuri draconice (satanice)
pentru controlul şi exterminarea populaţiei. Şi ceea ce este şi mai absurd este faptul că multe
ţări se supun şi încearcă să aplice aceste măsuri „salvatoare” impuse de „guvernul mondial”.
(va continua)
Prof. Dr. Gh.Mustaţă

EPIFANIA
CRITERIUL SUFERINŢEI
Î n anii nouăzeci, imediat după revoluția din
decembrie, circulau sintagme referitoare la unele
personalități politice nou-apărute:”unde a fost în ultimii 5
ani?” sau mai hilara „n-a mâncat salam cu soia”, vrând să
sublinieze de fapt rolul împreună- suferinței cu marea masă
a oamenilor, aici și nu în străinătate.
Dincolo de faptul că, în plan personal și profesional,
pentru multe personalități cărora aici le-a fost frântă sau
compromisă de propaganda comunistă ascensiunea,
plecarea în străinătate a reprezentat o salvare binevenită,
iar plecarea „dincolo” nu a fost nicidecum ușoară, ci
urmărită și posibil cât mai încurcată de ițele sistemului național de represiune, această
mentalitate a unității în suferință nu este un artefact al securității pentru care aflarea „în
aceeași curte” a tuturor celor vizați le-ar fi făcut treaba mai ușoară, ci reprezintă până la urmă
un gir pe care suferința comună îl dă celor care își asumă un ideal sau încearcă o
supraviețuire a unor convingeri sau mod de viață, altul decât cel impus de sistem.
Dacă în plan personal, suferința este absurdă, ea este un accident în viața cuiva, totuși
are un rol eminamente formativ și fundamental transformator, în plan social, criteriul suferinței
comune delimitează și mai bine adevăratele idei și convingeri de cele oportuniste, acreditează
caractere și formează prietenii indestructibile.
Toate acestea par vorbărie goală, până când ai șansa să te întâlnești cu cineva care și-
a asumat suferința în viață, nu prin resemnare, ci printr-o jertfă luminoasă, care nu
împovărează,ci aduce bucurie.
Șansa de a întâlni oameni în situații neobișnuite, uneori tragice, m-a făcut să mă
gândesc ce putere au unii oameni de a-și asuma crucea. În toiul bolii, de multe ori
necruțătoare sau ireversibile, am văzut soți care stau zi și noapte la căpătâiul soției sau al
soțului, fără urmă de autocompătimire sau învinovățire a cuiva, am văzut mame care au dormit
pe jos sau pe un scaun nopți la rând pentru a fi primele care aud geamătul sau șoapta
copilului suferind, am văzut copii care, obosiți, epuizați, s-au dus la donare de sânge pentru a
aduce alinare celor care le-au dat viață. Și toate acestea mulțumind, nejudecând pe nimeni,
fiind primii lângă cei dragi. Toți aceștia sunt modele vii, cărora ar trebui să le urmăm toți cei
care ne numim creștini.

EPIFANIA
Cu atât mai puternic este un model de jertfă colectivă, o suferință asumată la nivel de
comunitate și neam. Jertfa nu implică acceptarea fără crâcnire a unei tăieri salariale impuse de
nu știu ce bancă internațională care ne tratează țara și oamenii ca pe un bun vandabil, jertfa
nu înseamnă să te lași călcat în picioare doar ca să pari smerit înaintea celor puternici. Jertfa
implică în primul rând o convingere superioară, o conștiință de neam și Biserică. Cei care au
săvârșit acte teroriste, nu s-au jertfit, chiar dacă și-au pierdut viața. Moartea nu înnobilează
prin ea însăși, ci poate chiar să oripileze, să stârnească oprobiul. Moartea nu înnobilează
decât atunci când aduce o întărire a jertfei. Miile de oameni care, de la venirea lui Hristos până
astăzi, torturați și chinuiți în temnițe în moduri de neînchipuit pentru un om normal, și-au
regăsit în ei puterea de a fi oameni- și ce oameni!- unii cu alții, au clădit în ei și între ei o
comuniune care avea puterea să-i tragă pe toți în rai. Milioanele de oameni umiliți, batjocoriți,
suspectați, urmăriți, de alții cu chip asemenea lor, turnați, amenințați, șantajați, au avut puterea
să regăsească în ei credința, atunci când nimeni nu mai vorbea despre Dumnezeu, au avut
puterea de a nădăjdui, atunci când nimic nu susținea această nădejde și și-au dorit din toată
inima lor să retrăiască iubirea de frate, atunci când fiecare putea fi „fals prieten”. Au pariat cu
viața lor pe această treime, și chiar dacă mulți le-au râs în față, ei n-au pierdut, ci au câștigat în
primul rând dragostea lui Dumnezeu și temelia neamului.
Și astăzi există oameni care se jertfesc. Cei mulți care vin și, tăcut, din puținul lor, ajută
pe acei mai în nevoie ca ei; cei care merg la serviciu, de multe ori având mare răspundere, și
pe un salariu derizoriu, continuă să-și facă munca din dăruire, nu de frica televiziunilor sau a
guvernului, ci pentru că au ceva de oferit și acel ceva, acel crâmpei din sufletul lor trebuie să
ajungă mai departe; cei care vin acasă, din alte zări, gândindu-se la un moment dat și la
neamul în care au primit viață. Sunt mulți aceștia, și sunt temelia neamului nostru de mâine.
Cu dragostea lor, necenzurată de nici o lege, vor păstra vie legătura dragostei de Dumnezeu și
de țară.
Dumnezeu nu joacă la loterie. Nu este o întâmplare faptul că am trecut prin toate
greutățile istoriei și încă mai trecem, pentru că, în primul rând, noi, ca neam, nu am avut
puterea să ne recunoaștem greșelile, le-am ascuns sub preș și am așteptat ca să vină
următoarele alegeri. Păcatele trecutului încă ne urmăresc și din acestea nu ne salvează decât
puterea mută a jertfei, pentru că mărturisirea am lăsat-o altora.
Suferința poartă în ea și puterea de a o îndura. Numai atunci când suferim ne dăm
seama de limitarea noastră, de slabele noastre puteri. Suferința este una din căile
(re)descoperirii lui Dumnezeu în existența noastră; pentru că ea este absurdă în sine, începem
să ne întrebăm, să ne frământăm, să ne chinuim în încercarea de a afla „de ce ?” Omul nu
poate să răspundă la problema suferinței singur, sau se pierde în angoase permanente până
la fracturi de mental, care frizează nebunia. Singurul care poate transfigura suferința este
Dumnezeu, și nu în orice înțeles larg ecumenic, ci Hristos Domnul, care Și-a dus Crucea pe
EPIFANIA
Golgota ca reper de lumină, viață și dragoste pentru toți.

De aceea am încredere doar în cei care au știut să sufere în viața lor pentru un ideal,
pentru că în ei s-a cristalizat credința, fără de care s-ar fi destructurat de mult. Odată depășit
conflictul sufletesc, pot „și celor care sunt ispitiți” să le ajute și înțeleg adevărata dimensiune a
problemelor personale și sociale.
În final, vreau să amintesc comoara de spiritualitate care mai adastă încă pe
meleagurile noastre, prin mărturia vie a marilor duhovnici încoronați de suferințele pentru
neam și credință: Părintele Iustin Pârvu, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Arsenie
Papacioc. Uitându-ne doar la chipurile lor, vedem atâta dragoste și atâta trezvie
duhovnicească, câtă ar avea nevoie neamul nostru să se trezească „din somnul cel de
moarte”. Să nu-i uităm, și să nu uităm sensul suferințelor lor: Dumnezeu și neamul!
Prezbitera Dr. Laura Magdalena Nicolescu
REFLECŢII PE MARGINEA
CELOR 30 DE ANI DE ACTIVITATE
A nul școlar a însemnat cel de-al 30-lea an
petrecut alături și în slujba elevului, de aceea ne
rezervăm un timp de reflectție și de dialog pentru a
înțelege și a comunica și altora ce înseamnă pentru
noi să fii profesor.
În sumar vom reda concluziile la care am
ajuns și pașii ce ar trebui parcurși pentru a pătrunde
tainele nobilei profesiunii de dascăl, care nu este
doar o meserie, ci este în egală măsură destin, artă,
har, vocație, talent…
Ca biologi, am avut permanent tendința să comparăm elevul cu un ,,mugure floral”,
care trebuie alimentat să crească, să se dezvolte și să se deschidă devenind ,,floare” și ,,rod”.
ELEVUL trebuie:
 tratat cu încredere adevarată și să-l ajuți să se transforme dintr-o persoană într-o
personalitate, să-l ajuți să înțeleagă și să conștientizeze că ,,stadiul de floare” se poate
prelungi printr-o învățare și formare pe tot parcursul vieții;

EPIFANIA
 să fie considerat un partener în educație, un participant activ, implicat în propria lui

formare și devenire;
 respectat pentru ceea ce este și ceea ce poate deveni. Prin ajutorul care i se dă,
elevul trebuie ajutat să se cunoască, să-și dezvolte încrederea în persoana proprie și
stima de sine, să aibă încredere în oameni, dar în acelaşi timp să învețe că în lume
sunt atât oameni buni cât și oameni răi, să se raporteze la oamenii buni iar pe cei răi
să-i ajute să se schimbe, iar dacă nu poate, să-i tolereze sau să-i ignore;
 ajuns într-o dificultate majoră sau când întâmpină greutăți la anumite discipline trebuie
ajutat, încurajat până când depășește ,,momentul critic,” pentru că astfel îl vei câştiga,
alături de disciplina pe care o predai;
 să fie intens și corect motivat pentru activitatea școlară, să învețe nu pentru notă, nu
pentru cunoștințele și informația în sine, ci pentru activitatea acestora în dezvoltarea lor
psiho-senzorială, a gândirii, imaginației, memoriei, a capacității de a comunica printr-un
limbaj diversificat, adecvat, coerent, corect, cursiv, cât și pentru desăvârșirea
caracterului și a personalității;
 să se bucure de copilărie, să existe pentru fiecare copil și tânăr timp suficient pentru a
visa și a realiza și alte activități în timpul liber pentru bucuria sufletului;
 să fie optimist, să gândească pozitiv și să fie convins că la fiecare problemă întâlnită
există o soluție de rezolvare; să nu dispere, să fie energic și încrezător.
PROFESORUL trebuie:
 să fie modelator de cunoștințe și personalități, să facă dovada unei bune pregătiri de
specialitate, psihopedagogică și metodică,
 să fie explicit, un intermediar între tema abordată și elev, să știe să ,,tălmăcească și să
,,traducă” conținuturile și să le sistematizeze pentru o înțelegere ușoară, simplă care să
insufle elevului încredere și satisfacție,
 să dăruiască dragoste, să manifeste multă generozitate, respect față de elevi, să
intuiască în limita posibilităților nevoile copiilor și să le iasă în întâmpinare cu modalități
de satisfacere a lor.
Iubirea pentru copii este simțită de aceștia, este un sentiment care iradiază și este bine
receptat de elevii crescuți într-un climat unde se manifestă activitatea.
 să fie principial, corect. Exigența nu supără dacă este principială, iar nota trebuie să fie
corect pusă și totdeauna justificată. Elevii trebuie să învețe să se autoevalueze corect,
să nu se supraaprecieze dacă ar fi notați printr-un sistem stimulativ sau să se
subaprecieze, dacă ar fi deprinși cu un sistem de notare represiv. Este foarte bine ca
profesorul întâi să încerce să-l cunoască pe elev și apoi să-l evalueze.
 să manifeste multă răbdare, să explice, să repete până când problematica predată este

EPIFANIA
clară și bine înțeleasă,

 să fie drept față de elevii care greșesc, să nu poarte ranchiună, să nu jignească, să
aibă un limbaj și un comportament elegant.
 Este responsabil atât de transmiterea și înțelegerea unui sistem de cunoștințe și
informații, dar mai ales este responsabil de formarea comportamentului, atitudinilor și
recunoașterea și aprecierea valorilor elevilor ca viitori cetățeni europeni informați,
creativi, adaptabili la o lume în permanentă schimbare, capabili de a comunica în
principalele limbi de circulație internațională.
 să încurajeze dezvoltarea creativității elevilor care nu trebuiesc încorsetați în dezvoltare
și afirmarea lor de personalitatea celor din jur.
Pentru a realiza toate acestea profesorul are nevoie de foarte mult timp și să fie dispus
să-l sacrifice pentru binele elevului, al școlii și al societății.
RELAŢIA PROFESOR-ELEV:
Trebuie să fie una de apropiere sufletească, de atașament și respect reciproc. Să se
stabilească o legătură ,,de la suflet la suflet”.
Nu trebuie uitat că astăzi dezvolți o relație elev-profesor care mâine va fi de tip coleg-
coleg, pentru că elevul de astăzi poate fi colegul de mâine. În această perspectivă, este bine:
 să existe un dialog real, bazat pe schimbul de idei și, dacă este cazul, profesorul să fie
capabil, la un moment dat, să-și recunoască și limitele. Satisfacția majoră a unui
profesor este atunci când elevul depășește mentorul.
 nicio parte din această relație să nu dezamăgească, să se cultive capacitatea de
autodepășire, ambiția de a atinge totdeauna scopul propus.
 fiecare trebuie să învețe să nu se plângă niciodată când este greu, căci pot fi alții care
au mult mai multe motive de nefericire.
 ambii parteneri să fie veseli, să gândească pozitiv, să fie optimisti, energici, activi,
implicați pentru a simți și a trăi bucuria și frumusețea muncii.
RECOMPENSELE:
 Nu sunt materiale. Cadrul didactic nu are cont în bancă, vilă cu multe camere, afaceri
prospere…
 Nu are cum să fie în pas cu ultimul stil al modei. Statutul financiar nu-i permite să aibă
acces nici măcar la cărţile pe care le-ar dori să le aibă în bibliotecă pentru a le consulta,
sau nu mai vorbim de călătorii sau alte valori materiale decente, dar are obligația să-i
conștientizeze pe elevi că nevoile materiale sunt necesare, dar nu suficiente în viață.

EPIFANIA
 Profesorul pierde cu fiecare promoție care absolvă școală. Își măsoară anii după vârsta
celor care vin și înfloresc în fața lor. Trăiește cu fiecare toamnă, cu mari emoții, prima zi
de școală a fiecărei generații și renaște odată cu începutul noului an școlar.
 Are deseori riduri și fire albe de la generațiile care sunt și de la cele care au fost.
 Are puterea de a înţelege criza economică și situația în care se află țara, și se simte
vinovat că a promovat elevii care au dus țara în haos și acceptă din puțina lui leafă să i
se oprească 25%.
 Are preocupări legate de programe, perfecţionări, examene, concursuri, modernizarea
permanentă a strategiilor didactice și să învețe să țină pasul cu tehnologiile moderne.
 este înconjurat în cameră și viață de extemporale, teste iniţiale și sumative, teze,
chestionare, diagrame, grafice etc.
 Are bucuria de a lăsa urme utile și plăcute în inima și sufletul elevilor cu care a
colaborat și contribuţia adusă în formarea personalității tinerilor.
 Este cu adevărat fericit când primește, din țară sau din străinătate, de la elevi care s-au
realizat pe plan material și social un telefon (sau mesaj) de mulțumire de sărbători.
 Este plăcut surprins și fericit de a nu fi uitat de elevii care îl recunosc, îl opresc pe
stradă și îi reamintesc cu bucurie că au fost elevii lui și țin să le reamintească și să-i
informeze de parcursul ulterior.
 Primește recompense majore când este recunoscut în anticamera unui birou, pe holul
unui spital sau în alte instituții și fostul elev se oferă cu bucurie și amabilitate să-i ofere
ajutorul.
 Primește din fericirea revarsată de ochii părinților și ai elevilor care reușesc la diferite
examene sau le este recunoscută calitatea umană la nivel social.
 Este surprins și în egală măsură fericit când sunt recunoscuți de părinții foștilor elevi și
descriu momente plăcute sau amuzante din viața de școlar.
 Are satisfacția când și elevul - problemă pentru care a consumat suplimentar energia
pentru a-l forma îi spune cu recunoștintă ca a reușit în viață.
 Are fericirea să constate că la începutul noului an școlar este înconjurat de cel puțin trei
generații: elevii promoției anterioare care vin să-i mulțumească și să retrăiască emoțiile
unui nou început, foștii săi elevi care acum sunt părinți și copiii acestora, care sunt
bucuroși că au același profesor-diriginte ca și unul din părinți.
Sunt satisfacții aparent mici, dar care îți umplu sufletul și te ajută să-ți refaci forțele, să te
încarci energetic pentru a merge înainte depășind orice obstacol.
Prof. Nedea Nita - C.N. ,,M. Eminescu”

Prof. Nedea Mircea - C.N. ,,C. Negruzzi” –Iași
EPIFANIA
CU ESENIN PRIN BAKU

(NOTE DE CĂLĂTORIE)
S e spune că atotputernicul
Allah ca să le pună la încercare
credința i-a așezat pe adepții săi
în locuri aride, înconjurate de
stânci, în apropiere de deșert,
unde nu cresc decât scaieți,
mărăcini și unde se târăsc șerpi veninoși pe nisipul fierbinte.
Credincioșii însă nu au luat numele lui Allah în deșert, ci i-au lăudat
puterea și înțelepciunea. Nisipul pustiului le-a călit trupul și sufletul,
le-a ascuțit simțurile și le-a întărit credința. Allah le-a spus: “Căutați
putere și bogăție în voi și sub voi. Căci am avut grijă să vă dau un pământ care va rodi
peste veacuri...”
Arunc o privire prin hublou, și dincolo de aripa vibrândă a avionului, printr-o
crăpătură a norilor, îmi apare un petec de pământ roșietic, pe care se văd presărați arbuști
chirciți și câteva sonde. Unde e bogăția promisă de cel Atotputernic, m-am întrebat, unde
sunt oazele de verdeață și Paradisul? Deocamdată viitoarele oaze se ascund sub sondele
amplasate pe sol: odată cu petrolul ce va fi scos la suprafață, pustiul va înflori și încetul cu
încetul, în locul stâncilor golașe și a arborilor chirciți se vor ridica moschei și palate...Pe
măsură ce avionul se apropia de sol, creștea în fața noastră și pustietatea locului. În
stânga se întrezăreau câteva case clădite din chirpici, acoperite cu azbest. Undeva mai
departe, sclipește palid la orizont luciul unei ape, și se văd niște mogâldețe în mișcare:
probabil o turmă de oi sau de capre... Prima impresie pe care o ai atunci când ajungi pe
aeroportul din Baku e dezolantă. Imensa clădire a aeroportului aduce în același timp cu o
moschee, dar și cu o pagodă chinezească, o pagodă care pare să aibă și ceva sovietic în
arhitectura sa. Te aștepți ca în spatele impunătoarei clădiri să descoperi și zidul chinezesc,
privirea însă se pierde în gol, fără să întâlnească alt obstacol în cale decât o lizieră de pini,
pârjoliți de soare și înclinați dinspre răsărit spre apus. La Baku, ni s-a spus, vânturile bat
cu putere și vara și iarna, de aceea nici un copac nu crește drept, ci-și răsucește trunchiul
și ramurile în direcția vânturilor. De fapt, cuvântul “baku”, în azeră înseamnă vânt.
Coborâm din avion, trag adânc aerul în piept. Caut să descopăr specificul locului. Orientul
are un alt iz decât Occidentul. E o mireasmă caldă, dulceagă, iute, ispititoare, dar și

EPIFANIA
respingătoare totodată. Mirosul îți spune că pășești pe un pământ necunoscut și te

îndeamnă la prudență. La fiecare pas te întâmpină ceva neașteptat. Aici trebuie să te
ghidezi mai mult punându-ți în alertă instictele și simțurile decât rațiunea. În Orient, inima e
cel mai bun ghid. Ea nu te înșeală niciodată.
Drumul de la la aeroport spre capitala Azerbaidjanului îmi amintește de filmul lui
Andrei Tarkovski, Călăuza. Parcă n-am merge într-un autocar modern, cu geamuri fumurii
și aer condiționat, ci într-o drezină. În stânga și în dreapta lunecă prin fața noastră un
peisaj cenușiu, mohorât, plin de relicvele unei epoci apuse. Vântul aduce dinspre oraș nori
de praf, învăluind într-un halou purpuriu halele industriale, utilajele abandonate în plin
câmp și sondele părăginite, rămase la marginea unor bălți în care mustește apa
amestecată cu păcura. Din loc în loc, vezi răsărind case scunde, netencuite, lângă care
stau oameni tuciurii, bărbați și femei, făcând spre autocar semne prietenești cu mâna. Pe
măsură ce ne apropiem de oraș, de o parte și de alta a șoselei apar tot mai mulți arbori:
pini și eucalipți. Orașul a început să se dezvolte spectaculos, la mijlocul secolului al XIX-
lea, după ce a fost descoperit primul puț petrolier. Petrolul era atât de aproape de
suprafață, încât era suficient să sapi câțiva metri în pământ, pentru ca el să țâșnească în
aer cu presiune, asemenea unui gheizer. În scurt timp, magia aurului negru a atras aici
marile companii, care au transformat orașul radical, Baku devenind, în scurt timp, o
metropolă modernă, cosmopolită. Se știe că parte a averilor acumulate de Rothschild,
Rockefeller și a fra]ilor Nobel s-a bazat pe petrolul extras de pe malul Mării Caspice. Oare
câți dintre laureați știu că 30% din fondurile alocate pentru mult râvnitul premiu Nobel au
fost acumulate la Baku?
Contemplând din mersul autocarului peisajul “postindustrial” (postsovietic?), încerc
să descopăr, dincolo de mizeria specific orientală, frumusețea mult visată înainte de
călătorie și lirismul. În memorie îmi răsună versurile din cilcul Motive persane, pe care
Esenin le-a scris în vara lui 1925, în timpul șederii sale la Baku. "Lumina șofranie se cerne
liniștită,/ Pe câmpuri fug trandafirii picurând tăcere...” Ce l-a determinat oare pe Esenin să
smulgă lirei sale atât de splendide imagini?
Privesc în stânga mea câmpul roșietic, presărat cu smocuri gălbui de iarbă. Ici-colo,
se ițește câte un mărăcine, în jurul căruia vântul a îngrămădit nisip, amestecat cu hârtii,
cârpe, cutii goale de conserve sau capace de bere, pachete de țigări și alte simboluri ale
civlizației moderne. Nu vezi nicăieri nici lumină șofranie, mătăsoasă, nici "trandafiri
picurând tăcere". Mai degrabă, contemplând peisajul, te aștepți ca peste câmp, din pestile
nevăzute, și picură petrol. Petrol care să se transforme în fișicuri sunătoare de aur și
argint.
Baku e un oraș al contrastelor. Frumusețea sa nu ni se arată dintr-o dată. Ea e
amestecată, ca mai oriunde în Orient, cu urâțenia. Trebui să știi s-o descoperi mai întâi în
EPIFANIA
tine și apoi în inima oamenilor. Orașul te cucerește încetul cu încetul. Te învăluie în

parfumul său unduitor. E suficient să treci pragul unei simple case ca să întâlnești un alt
Baku. Un Baku lăuntric, viu, carnal, sentimental, profund, plin de farmec și de poezie.
În timp ce ne apropiem de oraș, începe să se amurgească. Câteva raze ale unui
soare muribund străpung perdeaua de nori, însângerând peisajul. Apoi totul se cufundă în
semiîntunericul cenușiu. Autocarul se deplasează în liniște. Muzica a tăcut. Din loc în loc
pe marginea autostrăzii apar reclame luminoase. Azerbaidjeanul se află în pragul
alegerilor. În locul înțeleptului Gaidar Aliev urmează să fie ales fiul său, Ilmar Aliev, care în
prezent ocupă funcția de prim ministru. Fiul, scriu ziarele, este un continuator al tatălui.
Desigur, el încă n-a dobândit experiența și înțelepciunea acestuia, dar, cu siguranță, le va
dobândi. Ziarele anunță, de asemeni, că tatăl a renunțat să mai candideze în favoarea
fiului.. Țara poate fi liniștită: fiul însă îi va urma calea, puterea va fi încredințată unui urmaș
vrednic al său. Reclamele îi prezintă pe cei doi în diverse ipostaze. Pe unele panouri tatăl
îi arată fiului calea pe care urmează să meargă spre viitor, iar fiul privește cu atenție în
direcția indicată de mâna legendarului tată; pe când altele îl înfățișează pe fiu arătând
tatălui direcția pe care va merge țara, iar pe tatăl privindu-l meditativ și, desigur, aprobator.
Ziarele iarăși mai relatează că destoinicul Ilmar a câștigat nu numai încrederea
azerbaidjenilor - și prin urmare și-a anihilat din start potențialii adversari - dar a obținut și
acceptul Washinghtonului și cel al Moscovei, pe care opoziția le critică asiduu.
Contemplând panourile, nu poți să nu zâmbești gândindu-te la toată mascarada epocii de
aur. În Orient însă dictatura are o altă conotație. Dacă rațiunea occidentalului îl împinge
spre căutarea unor iluzorii idealuri democratice, înțelepciunea orientală spune că omul este
sclavul propriilor patimi...
… Pe câmpuri trandafirii fug picurând tăcere… Privesc prin bezna de afară. La o
distanță de câțiva zeci de metri de șosea se văd pâlpâind pe câmp petale albăstrii de foc.
În unele locuri zăcămintele de gaz sunt atât de aproape de suprafață, încât flăcările
răbufnesc prin crăpături. E suficient să apropii cremenea de un astfel de loc ca din pământ
să se aprindă o flacără gălbuie... Apropiindu-mă de oraș, caut să reconstitui, din frânturi
de versuri, dar și din imagini întrezărite din fuga autocarului, Orientul cântat de Esenin în
spledindul său ciclu de versuri Motive persane, pe care l-a început în toamna lui 1924, cu
câteva luni înainte de sinucidere, la Baku și l-a continuat apoi la Tbilisi, în Georgia. Vizita
poetului la Baku a pornit de la o simplă întâmplare: în camera unui anume Petr Ivanovici
Ceaghin, poet, ziarist și activist de partid năvăli autorul Moscovei... își căuta galoșii. Galoșii
lui Esenin se aflau, într-adevăr, în camera lui Ceaghin, iar galoșii lui Ceaghin în camera lui
Esenin. Cu o seară înainte fuseseră la o petrecere. Acolo, la plecare, își încurcaseră
galoșii. Ceaghin se pregătea tocmai să părăsească în dimineața aceea Moscova. Pleca la

EPIFANIA
Baku, unde primise postul de secretar II al organizației de partid din republică. Urma să
ocupe, de asemenea, și un post de redactor la ziarul Baku Muncitoresc. Esenin îl conduse
pe Ceaghin la gară, promițându-i că o să-l viziteze cât de curând. “Dacă vin la tine, îmi
promiți că îmi vei arăta și vechea Persie?” “Îți promit”, răspunse proaspătul secretar. Îți voi
arăta nu numai Persia, ci, dacă vei dori, vom merge și în India...” Iar Esenin îi răspunse
printr-un vers: “Corăbii mari parcă spre-o Indie se-ndreaptă...” Discuția și incidentul cu
galoșii a avut loc în februarie. Pe 20 septembrie, Serghei Esenin sosi la Baku, instalându-
se la cel mai luxos hotel din oraș, Noua Europă. Dimineața, poetul făcea exerciții de
gimnastică, lucrând la un extensor adus din America, lua apoi prânzul la restaurantul
hotelui, iar seara petrecea până târziu. În fiecare zi publica poezii în cotidianul Baku
Muncitoresc. Primea drept “onorariu", câte trei ruble pentru fiecare vers. Uneori se târguia
cu redactorul șef la sânge. Știa să negocieze în stil oriental. Nu se precupețea să-și laude
peste măsură "marfa": “Versurile mele au frumusețea aurului risipit peste un lan de ovăz
dat în pârg. Astăzi nimeni nu mai scrie atât de frumos ca mine în Rusia. Pușkin a murit de
mult, eu sunt noul Pușkin. Trei ruble e o nimica toată. La Petersburg aș fi primit de câteva
ori mai mult.” Luându-și onorariul, poetul se ducea la poștă: o parte din bani îi trimitea
mamei sale, pentru nevoile gospodărești, restul îi păstra pentru cheful cu prieteni și
admiratori. Relațiile cu administratorul hotelului Noua Europă nu erau prea cordiale. Cu
chiu, cu vai, poetul din Reazan își achita camera. De multe ori primea somații să plătească
pe loc, ori s-o elibereze: “în cameră miroase a petroxin de nu poți să respiri, iar voi mă
forțați să plătesc... Dacă ai știi cine sunt eu, îi spunea poetul administratorului, m-ai găzdui
pe gratis. Altul în locul tău s-ar mândri că la hotelul lui a poposit un oaspete de seamă...
Citești Baku Muncitoresc? Banii sunt un fleac pe lumea asta, mult mai importantă-i
conștiința.” “Dacă sunt un fleac, îi răspundea administratorul, atunci de ce nu plătești?”
“Nu plătesc, răspundea Esenin, ca să am conștiința curată...” Poetului îi plăcea să se
plimbe prin orașul vechi, medieval, cu străduțe înguste, prin Piața hanilor, situată nu
departe de malul Mării Caspice. Deseori, însoțit de câte un fidel admirator (se găseau cu
duiumul), poetul suia treptele Turnului Fecioarelor (G`z Galas`), de pe meterezele căreia
admira orașul și marea. Coborând din turn, dădea o raită prin zgomotosul bazar Kubink,
intrând în prăvălia îmbietoare, plină de mirosuri specific orientale ale unui negustor persan,
cu barba înspicată și dinții albi, ca un șirag de perle. Era atras deopotrivă de covoarele
țesute cu migală, înșirate pe pereți, de mătăsurile scumpe, foșnitoare, de ibricele și
ceainicele de alamă uitate pe măsuțe joase și pervazuri, cât și de miniaturile și
manuscrisele persane. Înțeleptul negustor îl ospăta cu o ceașcă de ceai negru, făcut după
propria-i rețetă, iar Esenin, copleșit de ceasul molatic al amurgului, îl ruga să-i recite în
persană versuri de Saadi și Ferdusi. “Lângă un fișic de ruble, la masa din dugheană,/ stând
astăzi cu zaraful, am pornit să-l iscodesc:/ cum oare, murmurându-l în limba ei persană,/
EPIFANIA
să-i spun frumoasei Lala gingașul <<te iubesc>>?” Stând lângă zaraf, poetul află că
“sărutul nu are preț, nici nume, el nu-i o literă săpată pe un mormânt de veac. Sărutul ca
trandafirul lin adie..." Pe străzi fug trandafiri picurând tăcere... Mă ridic de la masă, la braț
cu umbra lui Esenin, pornesc să hălăduiesc prin Baku. Pretutindeni ne întâmpină reclame
înfățișându-i pe Aliev tatăl și Aliev fiul. Ochii celor doi ne privesc din față. Alții ochi ni se
înfig în moalele capului. Nicăieri nu poți să scapi de prezența celor doi. În locul înțeleptului
Gaidar Aliev urmează să fie ales fiul său, Ilmar Aliev, care în prezent ocupă funcția de prim
ministru*. Între cei doi există asemănări, dar și deosebiri. Asemănările, scriu ziarele,
trezesc încredere în rândul azerbaidjenilor: fiul va fi pe măsura tatălui. Iar deosebirile dintre
cei doi lucrează și ele în favoarea fiului. Poporul, în străfundul ființei sale, e conștient că
nici un om de pe lumea aceasta nu e identic cu altul. Că fiecare își are personalitatea sa.
Aliev fiul e plămădit un pic altfel decât Aliev tatăl. Gaidar a fost un om al timpului său.
Igmar va fi și el un om al timpului său. Trecutul se aseamănă cu prezentul. Fiecare timp își
are rolul său. Și fiecare om. Aliev e un om al viitorului. Al unui viitor, după cum relatează
ziarele, foarte luminos pentru azerbaidjeni.
... Pe câmpuri fug trandafirii picurând tăcere... Din Baku, urcându-se în tren, Esenin
pleacă la Tbilisi. Poposește la Hotelul Orient. Au loc, ca și la Baku, nenumărate serate
literare. Dintre excapadele la care a participat Serghei, memorabilă rămâne seara
petrecută la un han “Belîi duhan”, așezat într-un loc pitoresc, în afara orașului. Plictisit de
localuri și saloane, poetul și cere smeadului hangiu să-i așeze o masă bogată în mijlocul
șoselei ce încolăcea muntele, legând Tbilisi de cătunele din jur. Pe șosea treceau țărani,
unii călare pe asini sau pe catâri, alții cu desăgi în spinare. Jos, se vedea orașul acoperit
de-o pâclă sinilie. Sus, masa gemea de bunătățuri orientale și pocale pline de un vin
rubiniu. Esenin îi dădeau fiecărui drumeț o ciozvârtă de berbec, bine rumenită, și un pocal
de vin. Țăranii se ospătau, toastau și își vedeau mai departe de drum. “Dea Domnul ca
dușmanii tăi să fie la fel de neputincioși ca această cupă golită...”, “Câte stele sunt pe cer,
atâtea drumuri fericite să-ți aștearnă Dumnezeu la picioare...”, se auzeau glasurile
drumeților. Încântat de înțelepciunea orientală, Esenin le nota într-un carnețel. Fără să-și
dea seama, poetul imita, într-un fel, gestul unui mare poet chinez, Li Bo (Li Pu), din sec VIII
e.n. Fiind invitat la curte să-și recite versurile, Li Bo a cucerit-o pe frumoasa împărăteasă.
Ea l-a invitat în iatacul său. Dar Li Bo a "fugit" de această dragoste nefastă. Auzind despre
toată această poveste, împăratul l-a răsplătit pe poet, dăruindu-i cincizeci de asini,
încărcați cu veșminte țesute din fir de aur și mătase și împodobite cu pietre scumpe.
Îndepărtându-se de capitală, Li Bo s-a oprit undeva în mijlocul drumului, unde a întins o
masă încărcată cu tot felul de bunătăți și băuturi alese. Fiecare drumeț ce se întâmpla să
treacă pe acolo era ospătat regește, apoi poetul îi dăruia veșminte împărătești. După ce a

EPIFANIA
terminat de împărțit totul, Li Bo a schimbat straiele sale scumpe cu veșmintele unui țăran,
și s-a retras pe malul fluviului Galben, unde și-a ridicat, din bruma de avere ce i-a mai
rămas, o căsuță din bârne acoperită cu stuf. Sfârșitul lui Li Bo poate fi invidiat de orice
poet. Lui Li Bo îi plăcea să plutească noaptea de-a lungul fluviului și să admire luna. Într-
una din astfel de nopți, sorbind dintr-un pocal de vin, poetul s-a aruncat în valuri, vrând să
îmbrățișeze luna. Vârtejul fluviului l-a tras la fund.
La sfârșitul aceluiași an, 1924, luna l-a prins în mrejele sale și pe marele poet din
Reazan. Confundând-o cu un laț, Serghei Esenin s-a urcat în înălțimi la care visase atâta
vreme sufletul său îmbătat de neliniști celeste.
*La puțin timp după plecarea mea din orașul vânturilor, Baku, Ilmar Aliev a câștigat președinția. Ștafeta
puterii a fost trecută dintr-o mână în alta fără convulsii, fără tulburări. Acum fiul conduce în liniște
Azerbaijanul, iar tatăl și-a găsit pacea în sânul atoputernicului Allah, moartea lui fiind jelită de toți
azerbaidjenii. Gaidar a fost un bun politician, un bun general și un iubitor și un ocrotitor al artelor. Pentru
republicile asiatice el poate deveni un model. În locul unei democrații bananiere, în Orient se pare că e
mai “rentabil” despotismul luminat...
Nichita Danilov

EPIFANIA
 Biserica azi 
MITROPOLIA MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI
SPITALUL MEDICAL CREŞTIN - "PROVIDENŢA "
S
pitalul medical creștin PROVIDENȚA - aparține din
punct de vedere patrimonial Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,
iar din punct de vedere medical este subordonat Autorității de
Sănătate Publică Iași. Spitalul vine în întâmpinarea aproapelui
aflat în suferință, abordând alcătuirea trihotomică a acestuia -
trup, suflet și duh. Dacă conștientizăm că viața noastră este libertate în Dumnezeu și că fără
dragostea și ajutorul Lui nu putem să ne vindecăm, boala nu mai este o suferință, devine un
mijloc de curățire a sufletului de păcate, o pedagogie, o chemare a Tatălui Ceresc adresată
fiecăruia dintre noi pentru a intra în taina dragostei Lui:
„Scoală, draga mea, și vino! Iarna a trecut, ploaia a încetat. Flori de câmp s-au arătat și a sosit
vremea cântării. Smochinii își dezvelesc mugurii și florile de vie văzduhul parfumează. Scoală,
draga mea și vino !” ( Cântarea Cântărilor 2, 10-13).
Proiectul spitalului a fost inițiat de către Preafericitul Patriarh Daniel, în anul 1998, pe
atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, și apoi continuat de către Înalt Preasfințitul Teofan,
actualul Mitropolit. Unitatea este o clădire nouă, amenajată corespunzător, în imediata
vecinătate a Centrului de Conferințe " Providența ", având drept model un spital cantonal din
Elveția, structurat pe mai multe niveluri : subsol tehnic, demisol, parter, etajul I, etajul II. În
februarie 2009, s-a primit avizul de funcționare de la Ministerul Sănătații, și de atunci secțiile
de reumatologie și medicină internă și-au început activitatea de internare continuă și de zi . Din
ianuarie 2010, secțiile de chirurgie generală, chirurgie vasculară și oftalmologie, și-au început
activitatea, în cele două săli de operații moderne, dotate cu aparatură aflată la standarde
europene.
În spital activitatea medicală este asigurată de profesori univ.dr., conferențiari univ. dr.,
șefi de lucrări dr., asistenți univ. dr., medici primari, medici specialiști, farmaciști, biochimiști,
chimiști, asistenți medicali, în următoarele specialități:
MEDICINĂ INTERNĂ
Prof. Univ. Dr. George Pandele – Medic primar
Conf. Univ. Dr. Ștefan Leica - Medic primar

EPIFANIA
Dr. Laura Ciorsac- Medic specialist

REUMATOLOGIE
Dr. Ana-Maria Ignat- Medic specialist
Dr. Laura Obreja- Medic specialist
OFTALMOLOGIE
Conf. Univ. Dr. Georgeta Macovei- Medic primar
Dr. Adina Nechita – Medic primar
Dr. Andrei Irimia - Medic specialist
Dr. Daniela Cionca- Medic specialist
CHIRURGIE GENERALĂ ȘI VASCULARĂ
Prof. Univ. Dr. Cristian Dragomir- Medic primar
Sef Lucrări Dr. Gabriel Stătescu -Medic primar
Asist.Univ. Dr. Sergiu Busuioc -Medic specialist
Sef.Lucrări Dr. Ciprian Câmpeanu – Medic specialist
ANESTEZIE ȘI TERAPIE INTENSIVĂ
Dr. Liliana Jitaru, Medic primar
Dr. Laura Magdalena Nicolescu – Medic primar
LABORATOR CLINIC
Dr. Elena Râștariu, Medic primar
Biochimist –Beatrice Dorobanțu
Chimist- Irina Chifan
RADIOLOGIE – IMAGISTICĂ MEDICALĂ
Dr. Crina Balan- Medic primar
KINETOTERAPIE- Kinetoterapeut- Speranță Bogdan
FARMACIE-Marina Porumb-Farmacist specialist
 PREOT SPITAL- Boampă Ioan
Condițiile de acces în spital se realizează în limita plafonului oferit de Casa de Asigurări

de Sănătate, și pe baza biletului de trimitere de la medicul de familie. Pentru internarea
continuă, mai este necesară achitarea taxei este de 100,00 lei, iar pentru internarea de zi,
50,00 lei. Există și posibilitatea de internare cu plată și coplată, pentru cei care nu beneficiază
de contractul cu CAS.
Tarifele pentru consultațiile medicale diferă, pentru medicul specialist 30,00 lei, medicul
primar 40,00 lei, conf. dr.,prof.dr. 50,00 lei. Există rezerve de 1, 2, paturi și saloane de 3,
maxim 4 paturi, toate dotate cu dușuri și toalete.
Serviciile ambulatorii sunt o completare a structurii spitalului, în următoarele specialități:

EPIFANIA
1.MEDICINĂ INTERNĂ
Prof. Univ. Dr. George Pandele – Medic primar
Conf. Univ. Dr. Ștefan Leica - Medic primar
Dr. Laura Ciorsac- Medic specialist
2.REUMATOLOGIE
Dr. Ana-Maria Ignat- Medic spacialist
Dr. Laura Obreja- Medic specialist
3.OFTALMOLOGIE
Conf. Univ. Dr. Georgeta Macovei- Medic primar
Dr. Adina Nechita – Medic primar
Dr. Andrei Irimia - Medic specialist
Dr. Daniela Cionca- Medic specialist
4.CHIRURGIE GENERALĂ ȘI VASCULARĂ
Prof. Univ. Dr. Cristian Dragomir- Medic primar
Sef Lucrări Dr. Gabriel Stătescu -Medic primar
Asist.Univ. Dr. Sergiu Busuioc -Medic specialist
Sef.Lucrări Dr. Ciprian Cîmpeanu – Medic specialist
5.LABORATOR CLINIC
Dr. Elena Râștariu, Medic primar
Biochimist –Beatrice Dorobanțu
Chimist- Irina Chifan
6.RADIOLOGIE – IMAGISTICĂ MEDICALĂ
Dr. Crina Balan- Medic primar
7. KINETOTERAPIE- Kinetoterapeut- Speranță Bogdan
8. RECUPERARE-MEDICINĂ FIZICĂ- BALNEOLOGIE
Asist. Dr. Bogdan Dionisie - Medic specialist
9. DERMATO-VENEREOLOGIE
Prof. Univ. Dr. Zenaida Petrescu- medic primar
10. GINECOLOGIE
Dr. Carmina Schaas -Medic primar
Dr. Cristian Negură – Medic specialist
11.MEDICINĂ DE FAMILIE
Dr. Maria Chihaia- Medic primar Medicină generală, Homeopatie și Biorezonanță
Pe baza biletului de trimitere, se efectuează și servicii paraclinice specifice: analize

medicale de laborator, radiografii (toate tipurile), mamografii, ecografii (de abdomen, pelvis,

EPIFANIA
părți moi, de cord, pentru adulți sau copii) electrocardiograme, electroencefalograme, probe de
efort.
În interiorul spitalului mai funcționează o farmacie cu circuit închis și un laborator de
analize medicale. Acesta din urmă beneficiază de dotări noi, ultraperformante, prin intermediul
cărora activitatea se desfasoară rapid și eficient, acoperind o gamă variată de analize de :
biochimie, hematologie, microbiologie, imunologie, toxicologie, parazitologie, anatomie
patologică, citologie, histologie .
La parter, se află Capela" Sfânta Treime" unde preotul spitalului săvârșește Sfintele
Taine ale Bisericii: Sfânta Liturghie, Taina Sfântului Maslu, Sfânta Taină a Spovedaniei și a
Împărtășaniei.
INFORMAȚII ȘI PROGRAMĂRI
SPITAL “PROVIDENȚA – ȘOS. NICOLINA NR.115- IAȘI
TEL/FAX -0232-219752
E-MAIL: spital _providența@yahoo.com
Farmacist Marina Porumb,

Spitalul Providenţa

EPIFANIA
 Probleme contemporane 
EXIGENŢELE CREDINŢEI MÂNTUITOARE:
MĂRTURISIREA LITURGICĂ A CREDINŢEI APOSTOLICE
B otezul cu Duhul Sfânt a însemnat
îmbrăcarea şi încingerea Mântuitorului cu
putere pentru a împărăţi (Ps.92,1), făcându-i pe
oameni părtaşi la darurile Duhului Sfânt.
Îmbrăcarea cu podoaba plinătăţii dumnezeirii
după trup (Col.2,9) era slava pe care I-a dat-o
Tatăl, pe care El a dat-o celor care au urmat
Lui, ca o condiţie fundamentală a unităţii în
Biserică, o unitate asemănătoare cu cea a
Sfintei Treimi (Ioan 17,22) ca dăruire totală de
sine în sensul jertfei arderii de tot pe temeiul
bucuriei prin iubire. Iradierea harică a prezenţei Sale personale a fost puterea cu care a
chemat pe ucenici, pe care îi socotea că îi sunt daţi de către Tatăl Său: ,,Păzeşte-i în Numele
Tău în care mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi noi” (Ioan 17,11-12): ,,Iată eu şi pruncii
pe care mi i-a dat Dumnezeu” (Evr.2,13); ,,Voi spune Numele Tău fraţilor Mei; Te voi lăuda în
mijlocul Bisericii” (Evr.2,12). Ucenicii pe care i-a chemat erau ,,Mireasa” prin care în Hristos ca
Adam cel de-al doilea se constituia chipul treimic al lui Dumnezeu ca Biserică. Sf. Ignatie
Teoforul scrie că Biserica este ,,Trupul” fără de care Hristos, ,,Capul” nu poate exista (Către
Trallieni, 11). Făgăduinţa Mîntuitorului: ,,Nu vă voi lăsa orfani, ci voi veni la voi” (Ioan 14,18),
arată că nici Biserica, Trupul lui Hristos, nu poate trăi fără ,,Capul” ei, aşa cum mirele şi
mireasa nu-şi aparţin loruşi, ci fiecare celuilalt (1Cor.7,4). Dar şi unul şi altul aparţin întâi lui
Dumnezeu, după cum arată Sf. Pavel: ,,Cel ce are să fie ca şi cum nu ar avea” (1Cor.7,29).
Unitatea cugetului în Hristos avea ca măsură smerenia Chipului în ascultare până la moarte
prin răstignire (Fil.2,7). Această măsură a Chipului lui Hristos este arătată de către Sf. Pavel şi
Corintenilor dezbinaţi, ca singura cale a unităţii Bisericii (1Cor.4,9-16). Din cauza păcatelor toţi
oamenii erau ,,lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom.3,23), dar prin Duhul Sfânt slava lor în
Hristos îi ţine în unitatea credinţei mântuitoare. Îndreptarea prin credinţă în Hristos este calea
roadelor duhului care acoperă goliciunea sufletului (Apoc.3,18), ca ,,lucru al credinţei,
osteneală a dragostei şi stăruinţă a nădejdei” (1Tes.1,3). Darurile teologice ale Duhului Sfânt

EPIFANIA
îşi au începutul ca lucrare a Tatălui în sensul ,,ungerii pragului de sus cu sângele mielului”
(Ieş.12,7) pentru ,,credinţă”; deschiderea adâncului prin scoaterea din piept a inimilor de piatră
pentru ,,inimi de carne”, pline de simţire (Iez.36,26), ,,inimi curate şi bune” care aduc roadă
prin răbdare (Lc.8,15), a avut loc în Hristos prin Jertfa şi Învierea Sa, ca ieşire baptismală din
Egipt prin deschiderea apelor mării cu toiagul lui Moise (1Cor.10,1-2); ,,nădejdea stăruitoare”
este lucrarea dragostei în Duhul Sfânt, Care ,,toate le suferă, toate le crede, toate le
nădăjduieşte, toate le rabdă” (1Cor.13,7), şi ,,se roagă cu suspine negrăite” (Rom.8,26).
Această cale a zidirii în Hristos ca ,,paştere a oilor” (Ioan 10,9) este pândită de ispita de
a lua în stăpânire lucrarea Sfintei Treimi. În acest sens Sfântul Pavel prevedea ,,zile rele”
pentru credinţă (Ef.5,15-16), precum şi ,,vremuri grele” din partea celor care ,,au înfăţişarea
credinţei adevărate, dar tăgăduiesc puterea ei” (2Tim.3,1), când spunea preoţilor din Efes
(F.Ap.20,30): ,,Dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă
pe ucenici după ei” (F.Ap.20,30). Exista şi sub Lege o infidelitate a lucrătorilor tocmiţi în via
Domnului: ,,Căutându-şi dreptatea lor proprie, dreptăţii lui Dumnezeu nu s-au supus”
(Rom.10,3); ,,Pe Mine fântâna cu apă vie M-au părăsit, şi şi-au săpat lor fântâni care nu ţin
apă” (Ier.2,13); ,,Nu au dat ascultare Cuvântului pentru care au şi fost puşi” (1Petru 2,7-8).
Mântuitorul arăta că este vorba de o lucrare ,,a întunericului care urăşte Lumina” (Ioan 3,20).
Dar, în desăvârşirea ei, Lumina ca rădăcini ale Pomului Vieţii în Hristos nu osândeşte pe
nimeni, ci luminează întunericul de deasupra adâncului (2Cor.4,6). Pentru a lumina, ea nu are
nevoie decât să se păstreze aprinsă. Nu poate ascunde cineva soarele fără să rămână în
afara căldurii şi luminii acestuia, când Lumina lui Hristos este pusă sub obrocul minţii ca
urmare a trufiei vieţii din lume (Mt.5,15). În acest sens Mântuitorul răspundea celor
necredincioşi, mustrând pe lucrătorii răi: ,,Dacă în cele străine nu aţi avut fidelitate, cine vă va
da pe cele ale voastre?” (Lc.16,12). Slava lumii prin dominarea cu mintea se împotriveşte
inimii şi Împărăţiei lui Dumnezeu, care are ca măsură nevinovăţia pruncilor cu inima (Mt.18,3).
Această cale din lume îi făcea pe lucrătorii răi să nu vadă ,,înţelepciunea lui Dumnezeu tainică
şi ascunsă” (1Cor.2,7), pe care stăpânirile lumii o prigoneau. Lumina lină a harului era
reperată, însă, de cei care aveau pruncia inimii, şi care i-au fost daţi de către Tatăl, despre
care Mântuitorul spunea: ,,Te laud că ai ascuns acestea celor dibaci cu mintea, şi le-ai
descoperit pruncilor” (Mt.11,25). Despre cei ce nu-şi zideau inima prin credinţă, ci se bizuiau
numai pe ,,dibăcia minţii lor” Mântuitorul spunea: ,,Celui ce nu are, i se va lua şi ce i se pare că
are” (Mt.25,29). Geneza deformării credinţei era aceea că: ,,sămânţa căzută la margine de
drum bătătorit era răpită de către păsările cerului” (Mt.13,4), un simbol pe care Mântuitorul îl
tâlcuieşte astfel: ,,Oricine aude cuvântul Împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte
ce s-a semănat în inima lui” (Mt.13,19), ,,ca nu cumva crezând să se mântuiască” (Lc.8,12)
astfel că ogorul afânat al inimii devine laborator al minţii, în care, în urma disecărilor analitice,
se pierde puterea de germinare a Cuvântului, ca cei care îşi zidesc în mod nesăbuit casa pe
EPIFANIA
nisip (Mt.7,26), simbolizaţi în Evanghelie prin fecioare neînţelepte, ale căror candele rămân
fără ,,untdelemnul bucuriei”, ca dar al Duhului Sfânt în Hristos (Ps.44,7).
Credinţa zideşte templul Duhului Sfânt prin îmbrăcarea în Hristos şi vieţuirea într-un
singur cuget cu El (Fil.2,5), în Biserică, după cum arată Sf. Pavel: ,,Credinţa vine din auzire, iar
auzirea din Cuvântul lui Hristos (Rom.10,17). Cuvântul credinţei este aproape de inimile
ascultătoare (Rom.10,8). Configuraţia ei este: ,,De vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a
înviat din morţi, şi vei mărturisi cu gura ta că Hristos este Domn, te vei mântui. Căci cu inima
se crede spre îndreptare, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom.10,10-11). Pentru a
nu se pierde adâncul inimii iubitoare de Dumnezeu sunt necesare,,armele cele de-a dreapta şi
cele de-a stânga” (2Cor.6,7; cf. Deut.17,11; 20; 28,14). Acest lucru înseamnă rezistenţa la
probele, atât cele de ademenire , cât şi cele de prigoniri; de rece şi de cald, pentru a nu se
pierde adâncul baptismal al inimii prin ieşirea din nou la deşertăciunea vieţii din lume, de care
Dumnezeu îi izbăveşte pe oameni în Hristos (Ps.102,4). Numai în adâncul lui Hristos sub
cruce credinţa este Lumina lumii (Mt.10,37-38). Trebuie să ieşi din lume ca să fii Lumina ei
căci: ,,Orb pe orb de se va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt.15,14). Întrucât, însă,
credinţa nu este doar o cunoştinţă teoretică, Mântuitorul arată că numai ,,cel ce aude şi face
este ca bărbatul înţelept, care zidindu-şi casa, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe loc tare”
(Lc.6,48). Ca ,,aur lămurit în foc” (Apoc.3,18) Mântuitorul cheamă prin ,,cele sfinte şi
mărgăritarele Sale” (Mt.7,6) mai întâi la împlinirea cuvintelor Sale şi apoi la îndrumarea altora,
căci altfel credinţa se goleşte de fapte bune şi sufletul se umple de deşertăciunea vieţii din
lume.
Astfel, în viaţa duhovnicească credinciosul este chemat în Hristos să dea urmare
pornirilor bune ale inimii, pe care să nu le înăbuşe cu mintea sa ca ,,voinţă gnomică”, cum
scrie Sf. Maxim Mărturisitorul. Mulţi se întorc la orientarea vieţii după mintea proprie, lepădând
astfel, calitatea de fiu al lui Dumnezeu prin credinţă, în loc să cultive comuniunea Chipului
treimic al lui Dumnezeu în Hristos. Ba mai mult, ei folosesc şi lucrul lui Dumnezeu în interese
proprii ca lucrătorii infideli: ,,Pe Mine fântâna cu apă vie M-au părăsit, şi şi-au săpat lor fântâni
care nu ţin apă” (Ier.2,13). Adesea sămânţa Cuvântului cade în inimi împietrite, care nu aduc
rod ca inima curată, bună şi răbdătoare (Lc.8,15), după cum arată Mântuitorul în parabola
Semănătorului (Mt.13,3-7). De aceea, pe lângă deosebirea faţă de Lege şi grija faţă de ispitele
înţelepciunii omeneşti, credinţa are şi chemarea şederii cu tărie în Hristos în faţa celor care
încalcă sfinţirea Numelui lui Dumnezeu prin Jertfa lui Hristos, aşa cum a făcut şi Arie în sec. al
IV-lea. Prin Hristos adevărul a răsărit din pământ deschizând cerul (Ps.84,12). Jertfa a
însemnat lămurirea aurului prin foc (Apoc.3,18), ca preţ de răscumpărare (Mt.20,28). Erezia lui
Arie s-a rupt, însă, de mormântul lui Hristos din cauza păsărilor răpitoare ale filosofiei antice,
scoţând, astfel, învierea din viaţa lui Hristos, care tocmai de aceea spunea: ,,Unde va fi

EPIFANIA
stârvul, acolo se vor aduna vulturii” (Lc.17,37). De aceea tradiţia răsăriteană a fost precizată
prin Sfinţii Trei Ierarhi, în timp ce Apusul şi-a creat paralel tradiţia Primatului, considerând că
Dumnezeu nu putea lăsa unitatea Bisericii fără un responsabil. Biserica a mărturisit ,,credinţa
adevărată” a descoperirii Sfintei Treimi prin Hristos ca vedere a ,,Luminii adevărate”, prin care
este primit duhul ceresc în inimi. Mărturisirea credinţei are darul de a păstra prin Învierea lui
Hristos puterea de înfiere ca împărtăşire a Duhului Sfânt. Numai lepădarea de sine este calea
intrării în Împărăţia lui Dumnezu: ,,Eu sunt Uşa!; prin Mine de va intra cineva, se va mântui, şi
va intra şi va ieşi, şi păşune va afla” (Ioan 10,9). La această mărturisire a credinţei prin puterea
slavei Mirelui Hristos, Biserica cere grijă faţă de simţuri, care să oprească asaltul porţilor
iadului mai ales pentru copii, în vederea creşterii lor în Hristos, aşa cum arată Sf. Ioan
Hrisostom. Prin luarea aminte cu înţelepciune asupra simţurilor, ca adevărate ,,uşi” de intrare a
grijilor lumeşti, aşa cum arată îndemnul liturgic înainte de mărturisirea credinţei prin Crez,
credincioşii se aseamănă în puterea iubirii lor de Dumnezeu din toată inima în urma sfinţirii
Numelui Său, cu Heruvimii care au ochi mulţi să vadă pe Dumnezeu ca urmare a ,,inimii curate
şi bune” (Mt.5,8;Lc.8,15). Mărturisirea credinţei pentru şederea în Hristos înseamnă pentru
credincioşi Cuvântul lui Dumnezeu ca ,,sabie a duhului” (Ef.6,17) întocmai ca cea a
Heruvimilor care opreau intrarea la ,,Pomul Vieţii” (Fac.3,23), pentru cei necredincioşi, cum era
şi Adam după călcarea poruncii. În acest fel, Lumina sub cruce nu poate fi cuprinsă de
întuneric: ,,Armele noastre nu sunt trupeşti, dar puternice să dărâme întărituri” ale egoismului
şi ,,iscodirile minţii” (2Cor.10,4-5), cum spune Sf. Apostol Pavel. În acelaşi fel odinioară
Avraam alunga ,,păsările răpitoare” de la jertfa sa adusă lui Dumnezeu (Fac.15,11).
Spiritualitatea patristică arată că ,,Pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea” (Fil.4,7),
trebuie să domnească în inimi ferite de tulburările gândurilor lumeşti. Pentru aducerea jertfei
cu pace se cere şedere cu tărie, chiar şi cu teamă în Hristos, prin luarea aminte la faptul că
darul Jertfei este milă de împăcare prin comoara Sfintei Treimi pentru inimi, iar nu drepturi
omeneşti: ,,Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea
Sfântului Duh” (2Cor.13,13). Jertfa de laudă pentru acest dar al plinătăţii arată Treimea întreit
Sfântă vrednică de închinare pentru lucrarea răscumpărării.
Mărturisirea liturgică a credinţei ca ,,stea” a magilor era necesară până la cântarea de
biruinţă prin Hristos. Este o cântare îngerească a plinătăţii pe pământ ca şi în cer, unde
împărăţeşte acelaşi Duh Sfânt al Tatălui. Mărturisirea credinţei a însemnat putere de biruinţă,
întrucât cei ce urmează lui Hristos nu pot fi desprinşi de la ,,pământul celor vii” (Ps.141,5).
Mărturisirea credinţei adevărate are drept condiţie iubirea întreolaltă după măsura iubirii
jertfelnice a lui Hristos, chiar şi după luarea Lui ca Mire în timpul dezbinărilor bisericeşti din
sec. IV înainte (Mt.9,15), şi anume prin mărturisirea credinţei adevărate, în post, rugăciune şi
har filocalic. Mântuitorul a putut da această poruncă a iubirii după măsura iubirii Sale faţă de
ucenici numai după vânzarea lui Iuda (Ioan 13,44), ceea ce conferă Cinei celei din urmă, un
EPIFANIA
caracter tainic. Ucenicii simţieau iubirea Lui jertfelnică şi se bucurau de El ca de un ,,Mire”, dar
Mântuitorul le-a făgăduit, că atunci când ,,Mirele va fi luat” (Mt.9,15), ,,porţile iadului nu vor
birui Biserica Sa” (Mt.16,18), care va mărturisi credinţa adevărată ca pe o ,,piatră” pe ,,temelia”
ei unică, Hristos (1Cor.3,11). Este vorba de ,,piatra” care apără ,,pâinea” betleemică a harului
lui Dumnezeu în Hristos, în sensul Simbolului Niceo-Constantinopolitan. Această piatră care
nu cade peste nimenea este condiţia păstrării duhului lui Hristos (1Cor.2,16) ca o delimitare
prin luarea crucii faţă de înţelepciunea omenească aservită lumii şi vrăjmaşă faţă de
Dumnezeu. Crezul arată scopul venirii lui Hristos ,,pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, iar
viaţa Lui trezeşte conştiinţa omului celui vechi şi nevoia îndreptării prin naştere din Duh, aşa
cum la Cincizecime pomenirea Jertfei Sale a făcut ca cei prezenţi să se simtă ,,străpunşi la
inimă” (F.Ap.2,37). Hristos este, astfel, putere a pocăinţei spre îndreptare şi bucurie a vieţii
omului nou, a cărui viaţă după îndreptare prin pocăinţă, are un singur scop: ,,Una fac, uitând
cele din urmă, alerg să-L cunosc pe Domnul Hristos şi puterea învierii Lui” (Fil.3,10). De
aceea, Sf. Pavel îndeamnă pe cei credincioşi să aibă ,,privirea aţintită la Hristos, începătorul şi
plinitorul credinţei” (Evr.12,2), care numai prin cruce este ,,şarpe de aramă” (Ioan 3,14-16),
deoarece vindecă muşcătura mortală a şarpelui, cum spune Sf. Efrem Sirul, ridicând prin jertfă
,,păcatul lumii ca Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1,29). Primii creştini ,,frângeau pâinea prin case
cu bucurie” euharistică (F.Ap.2,44), simţindu-L pe Dumnezeu ca ,,Tată” şi mărturisind la Botez
credinţa în Sfânta Treime. Deci, esenţa vieţii în Hristos era, nu iscodirea credinţei cu mintea
scormonitoare cum spunea Sf. Efrem Sirul, care cerea pentru credinţă lăsarea tainelor sfinte
să vorbească în suflet, ci lupta cu omul cel vechi sub călăuza păstorilor Bisericii, aşa cum
arată Sf. Apostol Petru, ca exigenţe ale credinţei în urmarea lui Hristos: ,,Dumnezeiasca Lui
putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să-L
cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava şi prin puterea Sa, prin care ne-a hărăzit mari şi
preţioase făgăduinţe ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii celei dumnezeieşti, scăpând de
stricăciunea poftei celei din lume. Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa
şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă
înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frăţească, iar la iubirea
frăţească dragostea. Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici
trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar cel ce nu are
acestea este slab văzător şi orb şi a uitat de curăţirea păcatelor lui de demult. Pentru aceea,
fraţilor, siliţi-vă să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci făcând acestea, nu veţi
greşi niciodată. Căci aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului
nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos” (2Petru 3,11).
Prin mărturisirea credinţei adevărate, Biserica a înlăturat învăţăturile care înstrăinau pe
Hristos de Dumnezeu şi micşorau pe Hristos-Dumnezeu. Simbolul mărturiseşte în chip

EPIFANIA
sobornicesc faptul că Hristos este acelaşi Dumnezeu din cer (2Cor.5,19), Care a venit ,,să
pună fărădelegile noastre la lumina Feţii Sale” (Ps.89,8), pline de har în Hristos (Ioan 1,17) şi
anume pentru vindecarea lor prin pocăinţă. În acelaşi sens Crezul mărturiseşte că ,,Nu este
sub cer nici un alt nume prin care să ne mântuim” (F.Ap.4,12), deoarece înainte de Hristos:
,,Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, numai Fiul care este în sânurile Tatălui L-a făcut
cunoscut” (Ioan 1,18; Mt.11,27). Astfel, mărturisirea credinţei adevărate are spiritualitatea ei
ziditoare în care nu sunt pomeniţi cei faţă de care era apărată credinţa. Înălţarea Sfintei Cruci
la un an după Sinodul I Ecumenic arăta calea urmării lui Hristos în vreme de libertate,
deoarece aceasta ascundea o primejdie mult mai mare decât cea din vremea persecuţiilor,
întrucât ,,arşiţa” (Mt.20,12) pustiitoare a disputelor raţionaliste strică untdelemnul din candela
credinţei şi tocmai de aceea perioada în care a intrat Biserica după 313, era mult mai grea în
ceea ce priveşte unitatea ei, decât ,,greul zilei” din vremea persecuţiilor (Mt.20,12). Crezul este
dovada că ,,numai în cuget curat se păstrează taina credinţei” (1Tim.3,9). Dar dacă în Hristos
credincioşilor li ,,s-a dat nu numai să creadă, ci să şi sufere pentru El” (Fil.1,23), astfel, în
vreme de libertate Biserica a simţit că în urmarea lui Hristos, al cărui Nume: ,,stârneşte
împotriviri şi dă pe faţă cugetele multor inimi” (Lc.2,34-35), cum arăta Dreptul Simeon în
profeţia sa de la întâmpinarea Domnului, ,,Lumina” nu se poate păstra decât tot sub cruce, aşa
cum Schimbarea la Faţă a fost arătată ca o urmare firească după chemarea la luarea crucii
(Mc.8,34-38; 9,1), după cum mărturiseşte Sf. Apostol Petru: ,,De sunteţi ocărâţi pentru Numele
lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi a lui Dumnezeu odihneşte peste voi” (1Petru
4,14).
Astfel, Biserica nu se mai putea întoarce la ,,necunoaşterea” lui Hristos ca Dumnezeu,
cum o silea Arie, când Hristos era numai în faţa ochilor, şi nu încă şi în inimile lor ca după
Înviere, încât să se repete ipotetic istoria mântuirii cu un alt Iuda care să-L vândă, şi cu o altă
răstignire a Sa, Jertfa Sa având loc ,,odată pentru totdeauna” (Evr.7,27). Necesitatea
mărturisirii credinţei inimii prin sfinţire jertfelnică o arată Hristos: ,,Vor veni zile când veţi dori să
mai vedeţi măcar una din zilele Fiului Omului, dar nu veţi vedea” (Lc.17,22). De asemenea,
postul după mărturisirea credinţei din inimă pentru bucuria Mirelui (Mt.9,15) şi privegherea în
rugăciune sunt arătate de Mântuitorul ca o alternativă faţă de primejdia ,,îngreuierii inimilor cu
mâncare şi băutură” (Lc.21,34), ceea ce ar zădărnici încercarea Mirelui de ,,a bate la acele uşi
pentru a i se deschide spre bucurie, atunci când se va întoarce de la nuntă” (Lc.12,36). În
teologie, credinţa adevărată simţea în chip filocalic nevoia de a ieşi din maşinăria dialectică a
lui Aristotel, cum spune Evagrie Ponticul. Convingerea Sfinţilor Părinţi era că filosofia nu poate
schimba viaţa omenească şi nu are Lumina care să poată îndrepta cugetul în Hristos, cuget
care ar rămâne, astfel, descoperit în faţa ,,războiului duhovnicesc” cu patimile. Numai în
Hristos se află ,,harul şi adevărul” (Ioan 1,17) ca ,,untdelemn şi vin” (Lc.10,34) pentru rănile
sufletului de după păcatul strămoşesc. Aceste puteri ale harului nu trebuiesc slăbite prin
EPIFANIA
cunoştinţa care îngâmfă (1Cor.8,1), făcând astfel, sufletul să piardă adâncul baptismal în
Hristos. În acest fel a fost păstrată lucrarea Bisericii de îndreptare în Hristos, Care s-a dovedit
viu prin Înviere (Evrei 7,8), vădind ,,comoara ascunsă ca într-o ţarină în viaţa Sa” (Mt.13,44),
aşa cum reiese din mărturisirea liturgică a Bisericii: ,,Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem
de toate şi pentru toate”.
Diac. Prof. Univ. Dr. Ioan Caraza,

Facultatea de Teologie Ortodoxă Bucureşti
BISERICA ŞI PROBLEME ALE LUMII

CONTEMPORANE
1. Probleme ale lumii şi ale omului contemporan implică Biserica pentru că ea este în
societate, nu în afara ei
T răim într-un secol al marilor realizări ale inteligenţei

umane, am ajuns la performanţe inimaginabile altă dată,
suntem pe de altă parte la două mii de ani şi mai bine de la
proclamarea de către Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat
a iubirii ca lege supremă şi unică a raporturilor dintre oameni
şi totuşi încă, între noi, nu interpretăm învăţătura lui Iisus
Hristos în acelaşi fel şi să trăim ca fraţii, în dragoste unii faţă
de alţii şi faţă de Dumnezeu, deşi Fiul lui Dumnezeu, ne
îndeamnă mereu: ,,Poruncă nouă vă dau vouă : Să vă iubiţi
unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă
iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”(Matei
13:34-35).
Nu suntem încă în stare, în raporturi între state, naţiuni, popoare să soluţionăm
conflicte prin idei pacifiste, prin forţa argumentelor raţiunii sănătoase, la masa dialogului, ci
apelăm la cele mai sofisticate arme, care nu fac altceva decăt să ucidă vieţi omeneşti, ca şi
cum inteligenţa umană nu s-ar fi perfecţionat de-a lungul istoriei în alt scop decât acela de a
face răul, de a nimici !

EPIFANIA
S-a întâmplat ceva, se întâmplă ceva sau raţiunea umană a devenit neputincioasă sau
nu mai ştim noi oamenii s-o folosim !
Ne pretindem cu glas mare că suntem creştini, susţinem că suntem fraţi, toţi creaţi de
Dumnezeu ,,după chipul şi asemânarea Sa”, că suntem oameni luminaţi de Dumnezeu şi cu
toate acestea rămânem făpturi mereu nedesăvârşite în viaţă şi în istorie, căci în ambele
domneşte, de cele mai multe ori, în locul iubirii şi a bunei înţelegeri, ura şi dezordinea,
neînţelegerea şi păcatul sub toate aspectele lui.
Se naşte întrebarea : « se mai poate vorbi azi, în lumea modernă, de o trăire autentică
a învăţăturii creştine? »
Se conturează, la o analiză mai criticistă, că nu, şi aceasta, pentru situaţia tulbure ce
persistă azi în lume.
Aşa se face că, pe bună dreptate, se vorbeşte azi, mai mult ca altă dată, despre
demnitatea creştinismului şi nedemnitatea creştinilor.
Trăim aici, pe pământ, într-o lume care nu este opera şi lucrarea noastră, ci este creaţia
lui Dumnezeu în Trinitatea Sa, într-o lume care a fost, este şi rămâne bună, ca lucrare
dumnezeiască (Cartea Facerii 1 : 31), într-o lume în care ne-a aşezat Creatorul ca
,,stăpâni”(Facere 1 : 28), ca ,,lumea viaţă să aibă, şi să aibă mai multă” (Ioan 10 : 10 ), o lume
pe care s-o ducem la desăvârşire. De aceea avem faţă de creaţia lui Dumnezeu, o mare
răspundere, de a o păstra bună, de a o ajuta în ,,suspinul ei” pe drumul spre desăvârşire,
precum şi arată Sfântul Apostol Pavel: « Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi
împreună are dureri » (Romani 8 : 22 ).
Să revenim la ideea că lumea aceasta ne-a fost dată nouă în stăpânire (Facere 1 : 28-
29), nouă oamenilor, nouă ca şi creaturi, ca să-i purtăm de grijă, s-o ţinem, s-o îndreptăm, s-o
desăvârşim. Ne-a fost dată nouă de către autorul ei, Dumnezeu în Sfânta Treime, Care nu şi-a
rezervat numai Lui această stăpânire, această grijă, cum şi arată psalmistul: « Tu i-ai dat
(omului) stăpânirea peste lucrarea mâinilor Tale. Tu ai pus toate lucrurile sub picioarele sale »,
(Psalmul 8 : 6). Prin urmare, se cuvine să ne exercităm şi să putem exercita stăpânirea în aşa
fel, încât să ne fie bine aici pe pământ şi în viaţa de dincolo pentru că: « suntem împreună
lucrători cu Hristos şi vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu » (2 Corinteni 6 :
1), căci dacă Dumnezeu ne-a încredinţat această datorie, « să stăruim în această slujbă »
(Romani 12 : 7 ), iar această slujire trebuie să fie corect îndeplinită : « slujba ta, fă-o deplin » (
2 Timotei 4 : 5 ), ne spune Sfântul Apostol Pavel.
Iată o condiţie pe care ne-o descoperă acelaşi Sfânt Apostol, pentru ca să ne fie bine
pe pământ şi în veşnicie, : « O, om nenorocit ce sunt ! Cine mă va izbăvi de trupul morţii
acesteia? » (Romani 7 : 24); doar : « Legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea
păcatului şi a morţii » ( Romani 8 : 2 ).
După rânduiala lui Dumnezeu, omenirea se cuvine să trăiască în pace şi bună
EPIFANIA
înţelegere, în unitate şi convergenţă, în credinţă şi dragoste pentru ca desfăşurarea istoriei

lumii să se facă în armonie deplină, după principiile Autorului ei. Constatăm însă că omul s-a
cam « rupt lăuntric de Dumnezeu, de Creatorul său, şi refuză cu încăpăţânare să se mai
prosterneze în faţa Raţiunii divine, ridicând altare propriei raţiuni, cu ajutorul căreia crede că va
deveni stăpânul absolut al naturii. »
Datorită procesului de dezvoltare rapidă a ştiinţei şi tehnicii, pe care nimeni nu o
contestă, omul se declară adesea o fiinţă autonomă faţă de Dumnezeu, independentă faţă de
Creator, uitând că el însuşi este o creatură a Universului şi cea mai desăvârşită dintre toate,
menită să trăiască o viaţă de comuniune cu Creatorul său. Mândrindu-se cu pretenţia lui de
fiinţă autonomă, omul doreşte să ia locul lui Dumnezeu şi să-şi creeze o nouă lume după
chipul său. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că omul, rob al acestei mentalităţi, crede că
îi este permis totul.
Dar omul, care se crede autonom şi independent faţă de Dumnezeu, ajunge în
incapabilitatea de a mai face deosebire clară între bine şi rău, aşa precum ne arată Sfântul
Apostol Pavel : « ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se
află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l
voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul
care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea, că răul este legat
de mine. O, om nenorocit ce sunt ! » (Romani 7 : 18 -24 ). Acesta este unul din motivele
întrupării Cuvântului Ipostatic.
Dar nu numai Apostolul neamurilor constată această mare confuzie, ci şi întreaga
istorie a umanităţii.
Datorită acestui fapt, acestei stări, omul ajunge de multe ori în situaţia de a confunda
răul cu binele, de a le inversa, de a promova şi chiar legifera, de exemplu homosexualitatea,
prostituţia, etc., păcatele împotriva firii, ca şi când acestea s-ar încadra în comportamentul
normal al umanităţii, cu toate că învăţătura de credinţă a Bisericii, cuprinsă în Sfânta
Scriptură şi Sf. Tradiţie, le infirmă, le dezaprobă, iar pe practicanţii lor îi scuteşte de moştenirea
împărăţiei lui Dumnezeu : « Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care îl va săvârşi omul este în
afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării, păcătuieşte în însuşi trupul său, iar trupul nostru
este templu al Duhului Sfânt. De aceea nici desfrânaţii, nici sodomiţii, nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu. » (1 Corinteni 6 : 18-19 ).
Credinţa în Dumnezeu îi oferă omului nu numai posibilitatea să evite confuzia dintre
bine şi rău, ci şi puterea de a face binele şi astfel omul îşi poate folosi raţiunea în sens pozitiv,
pentru slava lui Dumnezeu şi binele lumii în care trăieşte şi binele lui.
Mântuitorul ne spune că putem avea o astfel de credinţă prin care se pot muta şi munţii
şi că o astfel de credinţă este mare chiar dacă este de mărimea « bobului de muştar » (Matei

EPIFANIA
17 : 20). Ea se cuantifică prin fapte : « credinţa dacă nu are fapte este moartă în ea însăşi »
(Iacob 2 : 17); « ce folos fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare
credinţa poate să-l mântuiască ? » (Iacob 2 : 14); « dacă va zice cineva : tu ai credinţă, iar eu
am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea »
(Iacob 2 : 18); « căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără fapte moartă
este » (Iacob 2 : 26).
Credinţa în Dumnezeu fără transpunerea ei în practică, rămâne o credinţă goală de
conţinutul divin. Unde greşim? Greşim acolo că suntem simpli ascultători ai învăţăturilor de
credinţă, nu şi împlinitorii lor, deşi Sfânta Scriptură ne îndeamnă mereu : « fiţi însă împlinitori
ai Cuvântului, şi nu numai auzitorii lui (Iacob 1 : 22), ci împlinitori ai lucrului, căci acela fericit va
fi în lucrarea sa » (Iacob 1 : 25).
Atunci când lumea creştină va înţelege că ,,auzitorul” trebuie să devină ,,împlinitor”,
adică atunci când esenţa sau conţinutul învăţăturilor de credinţă se va concretiza în fapte
bune, atunci se poate vorbi de convertire, de împlinire, de trăire, de integrare în sensul
Cuvântului lui Dumnezeu, de slujire a lui Dumnezeu şi semenilor.
Slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor este o lucrare care porneşte din credinţă şi
dragoste şi care se poate numi şi la propriu şi la figurat « reînoire, renaştere, restructurare,
restaurare », adică transformare totală a celui care o practică. Slujirea omului este opera de
edificare a celei mai umane societăţi de formare a omului nou, care trebuie să se caracterizeze
prin credinţa şi iubirea pentru viaţă, pentru oameni şi pentru progresul omenirii, printr-o
pasiune pentru munca creatoare, printr-un înalt spirit de răspundere faţă de interesele
generale ale societăţii, printr-o ţinută morală aleasă şi printr-o înaltă viaţă spirituală.
Aceasta nu se poate realiza decât printr-o unire indisolubilă între gând şi faptă, între
teorie şi practică. Nu cuvântul ca atare, nu rostirea şi auzirea lui dă valoare convertirii omului,
ci transpunerea lui în viaţă. Este adevărat, cuvântul dă impuls, dar el devine lucrător numai
când se întrupează în faptă concretă. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ne spune mereu în
Evanghelia Sa: « nu oricine Îmi zice : Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel
ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri » (Matei 7 : 21). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus
Hristos ne face să înţelegem că « nu cel ce zice Doamne, Doamne », este convertit, este
transformat într-un om nou, ci cel ce zicând aceste cuvinte se integrează prin viaţa lui în
sensul lor. Nu cel care acceptă teoretic o anumită rânduială este în rânduială, ci cel care intră
în ea. Nu cel ce vorbeşte şi crede în bine este şi bun, ci cel ce îl face.
Iubirea transpusă în faptă concretă este mai mare decât credinţa şi decât nădejdea, iar
ultimele două se împlinesc numai prin cea dintâi : « şi acum rămân acestea trei: credinţa,
nădejdea, dragostea, iar mai mare decât acestea este dragostea » (1 Corinteni 13 : 13).
Numai atunci convertirea este reală. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că:
« Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt (în vorbe, în teorie ), ci în putere » (1 Corinteni 4 :
EPIFANIA
20).
Vorbind despre Biserică şi problemele omului trebuie să precizăm din capul locului că
Biserica, de-a lungul existenţei sale, s-a preocupat de problemele omului, începând cu
problema viaţii şi cele ce decurg din viaţă şi din istoria omenirii.
2. Problema vieţii
Dintre toate problemele omului, cea mai deosebită este cea care se leagă de însăşi
viaţa lui ca om. Dreptul la viaţă este « miezul nucleului indestructibil al demnităţii umane »
afirmă John Warwick Montgomery Ca să înţelegem ce este viaţa şi cum să rezolvăm
problemele ei, să ne amintim mai întâi cine este izvorul vieţii? Când începe viaţa umană? Care
este învăţătura şi concepţia Bisericii în acest sens?
Iată doar câteva întrebări, care aşteaptă un răspuns corect, pentru că fără un răspuns
corect şi real, ne aflăm în imposibilitatea de a proteja viaţa aşa cum se cuvine. Şi cum Biserica
deţine tezaurul revelaţional, răspunsurile la aceste întrebări vor fi răspunsuri dumnezeieşti, vor
fi răspunsuri pe care ni le va da Dumnezeu în Sfânta Treime.
Revelaţia Vechitestamentară ni-L descoperă pe Dumnezeu ca Iahweh, sau Cel ce este
(Ieşire 3 : 14)
Acest nume rezumă şi reduce toate atributele lui Dumnezeu la cel mai important, la
atributul primordial ontologic « a se », cu sensul de a exista, a fi, a fi viaţa, a avea viaţă, faţă în
faţă cu neantul, cu nimicul. Cel ce este, prin însăşi această definiţie este persoană, adică
cineva care gândeşte, simte, aude, vorbeşte, iubeşte, lucrează, este adică o individualitate
definită ca atare care poate sta în relaţie cu alte persoane, ca un “EU” cu un “TU”. Dumnezeu
este persoană, este partener viu cu care se poate dialoga, care ascultă şi răspunde, ceea ce
dă consistenţă şi îndreptăţire rugciunilor noastre. « De aceea teologia nu va putea niciodată
accepta şi înţelege acele definţii ale lui Dumnezeu date de filosofi, care fac din El ceva
nedefinit, principiu în loc de persoană. »
La fel Iisus Hristos s-a definit pe Sine în Noul Testament, în cele din urmă dezvăluindu-
şi identitatea printr-o formulă lapidară atotcuprinzătoare, tot ca viaţă : « Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa » (Ioan 14 : 6). « Această definiţie trebuie înţeleasă, înainte de orice altfel de
înţelegere, în acelaşi sens al formulei vechitestamentare: ”Eu sunt Cel ce sunt”, pentru că
tocmai acest lucru desparte două împărăţii, două stări, două situaţii în mod absolut opuse:
marea minune a lui “a fi”, vis-a-vis de marele nimic “a nu fi”
Dacă vom arunca o privire în iconografia ortodoxă, vom vedea pe icoanele ortodoxe, pe
aureolă, în jurul capului, că iconografii din cele mai vechi timpuri, L-au numit pe Fiul lui
Dumnezeu, cu acelaşi nume pe care şi l-a ales pentru Sine Dumnezeu Tatăl, Cel din Vechiul
Testament, « Cel ce este »; aceasta vrând să însemneze că Mântuitorul Iisus Hristos nu este

EPIFANIA
altcineva decât acelaşi Dumnezeu al slavei din Vechiul Testament, descoperit în mod expres
ca Unul din Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită în Noul Testament.
În mod cu totul deosebit, Iisus Hristos s-a numit, s-a definit pe Sine, ca Viaţă prin
Învierea Sa din morţi. În acest mod a afirmat viaţa în faţa neantului, învierea Sa din morţi fiind
manifestarea dumnezeirii ca viaţă, ca dovadă absolută a dumnezeirii Sale, de aceea şi Sf. Ap.
Pavel fundamentează întreaga noastră credinţă în Dumnezeu tocmai pe această dovadă a
Învierii lui Hristos : « dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră,
zadarnică şi credinţa noastră » ( 1 Corinteni 15 : 14).
Dacă Iisus Hristos « nu este viaţă, dacă nu are stăpânire asupra vieţii şi a morţii, nu e
nimic, a fost unul ca oricare altul dintre fiii oamenilor. Învierea Sa din morţi, întoarcerea la viaţă
din abisul morţii, prin puterea Sa proprie, i-a dat Lui şi nouă conţinut, consistenţă, sens. » .
Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a dovedit lumii întregi, din toate timpurile, că
este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, nu un oarecare Iisus din Nazaretul Galileii.
Precum Dumnezeu Tatăl este viaţă şi Persoană, aşa şi Fiul, Iisus Hristos este viaţă şi
Persoană : « Eu şi Tatăl una suntem » (Ioan 10 : 30).
La sinodul al II-lea ecumenic, care s-a ţinut la Constantinopol în anul 381, a treia
Persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh, a fost definită ca « Domnul de viaţă Făcătorul », şi
această denumire sau definiţie o găsim statornicită penmtru totdeauna în Simbolul Credinţei.
Aşa se spune şi în Cartea Facerii că, atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu « a suflat în faţa
lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul fiinţă vie » (Facere 2 : 7 ); iar Sf. Evanghelist Ioan,
confirmă acestea când spune că : « Duhul este Cel care dă viaţă » (Ioan 6 : 63).
Aşadar viaţa vine numai de la Dumnezeu, Care este viaţă. Ea este dumnezeiască,
sfântă, de aceeaşi calitate cu sfinţenia lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este « făcător de
viaţă », este « izvorul vieţii » de aceea nimeni nu are nici un drept asupra sau împotriva vieţii
pentru că «viaţa este un dar, oferit în mod liber de către Dumnezeul iubirii şi trebuie primită cu
bucurie şi recunoştinţă. Ea trebuie preţuită, conservată şi ocrotită, ca expresia cea mai sublimă
a activităţii creatoare a lui Dumnezeu, Care ne-a adus “dintru nefiinţă la fiinţă”, nu doar pentru
o existenţă biologică».
Viaţa este « darul lui Dumnezeu făcut omului încă de la creaţie: « Şi luând Domnul
Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om, şi a suflet în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut
omul fiinţă vie » (Facere 2 : 7; 1 Corinteni 15 : 45-47). Izvorul vieţii omului şi al vieţii întregii
noastre planete este Dumnezeu însuşi : « Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom
vedea lumina », spune psalmistul David (Psalmul 35 : 9).
Dar dumnezeiesc, viaţa conform învăţăturii Bisericii noastre Ortodoxe, este valoarea
supremă a omului pe pământ, pentru că ea este suportul tuturor celorlalte valori care o
exprimă şi o impun în faţa tuturor acestora, deoarece omul a fost creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1 : 26-17) « întrucât omul este o fiinţă vie, menită să
EPIFANIA
trăiască în comunitatea altor fiinţe vii, cu care împreună se bucură de viaţă ca valoare
personală şi ca valoare comunitar-sobornicească ».
Viaţa omului vine de la Dumnezeu, ţine de El şi nu se poate explica, după învăţătura
ortodoxă, decât în comuniunea omului cu Dumnezeu, care are puterea să o dea, dar şi să o ia.
« Omul este purtătorul chipului lui Dumnezeu, iar sufletul său este înrudit cu a lui Dumnezeu,
tinde spre El şi se află într-o relaţie vie cu El. Iar prin această relaţie, omul menţine neştirbită şi
neslăbită înrudirea sa cu Dumnezeu. »
« Creat după chipul şi asemânarea lui Dumnezeu, omul este deschis ontologic
comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii şi realizează această comuniune, acest NOI, care este
Biserica. »
Întreaga Revelaţie dumnezeiască are în vedere omul ca partener al lui Dumnezeu şi
capabil de comuniune cu El. Dumnezeu subliniază valoarea omului ca fiinţă psiho-somatică,
făcându-se şi El om, îndumnezeindu-şi firea umană şi în acelaşi timp îndumnezeind omul,
devenind un semen al nostru şi neîncetând a fi şi Dumnezeu.
« Pe un astfel de principiu personalist se fundamentează în creştinism toate drepturile
omului în general şi dreptul la viaţă în special, drepturi care în ultimă analiză derivă din legea
morală naturală, fapt pentru care cele mai însemnate dintre acestea sunt neschimbabile şi
imprescriptibile, ceea ce a făcut pe unii să le numească drepturile fundamentale ale omului. »
Acestea îşi au temeiul în faptul că omul este o fiinţă personală, subiect al propriilor sale
acţiuni şi responsabil al acestora. « Prin darul vieţii, omul devine persoană purtătoare de valori
în dialog conştient de iubire cu Creatorul. Dreptul la viaţă devine astfel temelia persoanei; însă
aceasta ni se face vizibil şi nu se poate împlini, decât prin manifestarea vie concretizată în
celelalte drepturi ale persoanei, îndeosebi: libertatea, egalitatea, fraternitatea, dreptatea,
pacea. »
Dreptul la viaţă constă în « îndreptăţirea firească pe care o are fiecare om de a i se
respecta viaţa din partea semenilor, atât în mod direct (prin neviolentarea acesteia, prin bătaie,
schingiuire, omor), cât şi în mod indirect (prin a nu-i sustrage omului condiţiile şi lucrurile
absolut necesare vieţii). »
Perspectiva revelaţională a creştinului nu numai că îl fereşte de un favoritism
nejustificat în practicarea drepturilor omului, ci îl şi protejează de miopie la nivelul teoriilor
despre drepturile omului. Nu este obligat, asemenea doctrinarului secular, să înghesuie toată
gândirea referitoare la drepturile omului în patul procustian al unei singure ideologii sau
metodologii. Creştinismul poate sta liniştit; el este ancorat în veşnicie, nu într-o ideologie
omenească.
A nesocoti sau a încălca dreptul la viaţă al unei fiinţe umane, constituie nesocotirea voii
lui Dumnezeu şi a ordinii morale în lume, un păcat strigător la cer, un act inuman şi necreştin.

EPIFANIA
Nimeni în afară de Dumnezeu, nu poate dispune de viaţa omului, nici chiar omul însuşi nu are
dreptul să-şi suprime viaţa, şi cu atât mai mult nimeni nu-şi poate asuma dreptul de a suprima
viaţa altuia. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât fiecare om este o existenţă unică, nerepetabilă
şi cu potenţe nebănuite. În acest sens a dat Dumnezeu porunca Decalogului « Să nu ucizi! »
(Ieşire 20 : 13; Deuteronom 5 : 17).
Viaţa e darul lui Dumnezeu. De aceea a atenta la viaţa cuiva, este crimă împotriva lui
Dumnezeu. Tot crimă împotriva lui Dumnezeu este şi sinuciderea prin orice mijloace, avortul,
sau eutanasia.
În tradiţia ortodoxă trupurile sinucigaşilor nu sunt primite în Biserică, şi nici preotului nu-
i este îngăduit să-i facă slujbă. E omucidere.
Tot omucidere este şi avortul, care la ora actuală se practică oarecum legal, uitându-se
că avortul este întreruperea cursului vieţii unor fiinţe nevinovate « în numele dreptului femeilor
de a dispune de propriul corp, neţinându-se seama nici de faptul că avortul este omucidere,
nici de faptul că Mântuitorul îi dă pe copii ca exemplu de nevinovăţie, atunci când spune : « de
nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor » (Matei 18 : 3).
Omul, ajuns la mentalitatea că totul îi este permis, vrea cu orice preţ să bulverseze
concepţiile clasice privitoare la filiaţia naturală dintre părinţi şi copii:
* ca în cazul reproducerii medical-asistată, « pe care religia o contestă atâta timp cât viaţa
creată de Dumnezeu, nu poate fi creată şi în vitro. »
* să prevaleze organe de la semenii săi, cărora li s-a confirmat moartea cerebrală, deşi « nu
există nici un argument ştiinţific pentru a echivala moartea cerebrală cu moartea. » Celor care
susţin moartea cerebrală şi prin urmare acestor aşa-zişi decedaţi, li se pot prevala organe, le
răspundem că Organizaţia Mondială a Sănătăţii, defineşte ca decedat : « persoana căreia i-au
dispărut definitiv toate semnele de viaţă, în orice moment după naştere. »
* să declare păcatele împotriva firii ca făcând parte din comportamentul normal al omului sau
să legifereze practicarea prostituţiei, deşi Sfânta Scriptură ne spune: « Fugiţi de desfrânare ! »
(1 Corinteni capitolul 6).
* să cloneze omul sau să modifice genomul uman, cu scopul de a crea omul după un anumit
chip, uitând că omul este creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, şi că
coordonatele omului sunt raportate la Dumnezeu.
* să execute pe omul muribund, din milă faţă de aproapele, curmându-i groaznicele suferinţe,
ca în cazul eutanasiei, uitându-se că viaţa omului este darul cel mai de preţ dat lui de către
Creator şi că nimeni n-are dreptul să ia acest dar, nici să dispună de viaţa cuiva după bunul
plac, fără să calce voia lui Dumnezeu şi fără să dea naştere la abuzuri care sub pretextul
eutanasiei, vor deschide calea unor crime nesfârşite.
Adepţii eutanasiei prezintă acest act, deşi este omucidere, ca pe ceva izvorând din
iubirea faţă de semenii aflaţi în mare suferinţă sau in dureri insuportabile şi care nu mai au nici
EPIFANIA
o şansă de supravieţuire şi cărora printr-o simplă injecţie le înlesnesc o moarte rapidă,

scăpându-i de mari chinuri. dar adepţii eutanasiei nu ştiu nimic despre sensul suferinţei şi nici
despre modul în care creştinul priveşte moartea. Ei consideră omul ca pe o simplă făptură
pământească, fără legătură cu destinul său etern.
Am arătat doar câteva exemple care sunt atentate la viaţa omenirii ca rezultat al raţiunii
umane îndepărtate de Raţiunea dumnezeiască, de Hristos.
Ca teologi creştini, cum putem să ţinem seama de aceste probleme foarte grave?
Doar menţinând convingerea fermă că: « stâlpul şi temelia adevărului » (1 Timotei 3: 15), este
în Revelaţia Dumnezeiască, cu alte cuvinte, în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Ca teologi, vom respecta dreptul la viaţă. În acest respect ne vom găsi plinirea slujirii
noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
În dăruirea noastră, Îl avem model pe Mântuitorului Hristos, care a trăit drama de pe Golgota
pentru biruinţa vieţii (Ioan 11 : 25).
(va urma)
Preot Conf. Dr. Ştefan Pomian,

Facultatea de Teologie Ortodoxă Baia Mare

EPIFANIA
 Doctorul trupului, doctorul sufletului 

VIRUSUL WEST NILE
V irusul West Nile face parte din familia Flaviridae, are antigen comun cu virusurile
encefalitice japoneze şi se găseşte atât în regiune temperată cât şi tropice.
Infectează în principal păsările vii, oamenii, câinii, pisicile, şoarecii domestici, etc.
Calea principală de transmitere la om este prin întepătură de ţânţar. Aproximativ 90%
din infecţiile de la om sunt asimptomatice. Imaginile de microscopie electronică detaliază în
virion de 45- 50 nn, acoperit de o proteină de suprafaţă.
Boala se poate prezenta asimptomatic ( 90%) ca un sindrom febril sau poate avea
marca unei meningoencefalite virale. Incubaţia poate dura 2- 8 zile, urmată de transpiraţii,
febră, mărirea de volum a ganglionilor, mialgii, mimând un sindrom pseudogripal.
Simptomatologia dispare cu medicaţie simptomatică în 7- 10 zile.
În cazul meningitei, apare sindromul meningian şi cel de hipertensiune intracraniană ,
cu fotofobie, vărsături în jet, cefalee, sindrom de contractură. Puncţia lombară relevă un l.c.r.,
clar, cu caracteristicele biochimice ale unei meningite virale şi din care se poate izola virusul
pe medii de cultură . Complicaţiile rezidă în apariţia sindromului Guillain- Barre,
coriomeningita, hepatita, miocardita.
Din punct de vedere epidemiologic şi istoric – virusul a fost pus în evidenţă în 1937 în
Uganda, urmând în mod repetat să apară izbucniri epidemice în Egipt- 1941, în India- 1953, şi
în ultimii 2 ani în state din SUA.
În zona Africană- seropozitivitatea, adică dovada infecţiei anterioare cu virusul WN
este între 1, 4 % în C.. populaţia generală şi peste 46 % în Sudan.
În România – plusul de morbiditate prin virusul WN a fost atins în 1996- 1997, cu un
excedent de 500 cazuri confirmate. Mortalitatea generală, în cazurile severe, cu encefalita, nu
depăşeste 41%. Terapia rezida în terapie patogenică şi de susţinere în cazurile grave,
pacientul fiind tratat ca în cazul unei meningite virale.
Profilaxia constă în metode nespecifice de combatere a ţânţarilor, pentru că există un
vaccin, dar vaccinare împotriva virusului WN nu este disponibilă la om.
Conf. Dr. Carmen Manciuc, Spitalul de Boli Infecţioase, Iaşi

EPIFANIA
ALIMENTAŢIA SĂNĂTOASĂ
“Nu există pasiune mai sinceră decât
pasiunea pentru mâncare”.
G.B. Shaw
O rganismele vii se află în strânsă dependenţă de mediul înconjurător. Între organism şi

mediu există un schimb continuu de materie, energie şi informaţie, schimb care se află la baza
desfăşurării tuturor proceselor biologice. Factorii de mediu esenţiali implicaţi în aceste procese
sunt aerul, apa şi alimentele. Alimentele (lat. alimentum = aliment) asigură aportul de
substanţe nutritive necesare desfăşurării tuturor proceselor vitale.
Starea de sănătate a fiecărui individ necesită,
în primul rând, existenţa unui status nutriţional
optim ce derivă din echilibrul obţinut între
necesarul şi aportul energetic şi nutriţional.
Prezenţa unei stări de nutriţie optime asigură
creşterea şi dezvoltarea organismului, menţine
starea de sănătate, permite desfăşurarea activităţii
zilnice şi participă la protecţia organismului faţă de
diverse agresiuni sau boli. În determinarea
statusului nutriţional, un rol aparte îl deţine balanţa
energetică a organismului, ce stă la baza stabilităţii ponderale şi a echilibrului mediului intern.
Aportul energetic (realizat de alimentele consumate) trebuie să fie în echilibru cu cheltuielile
energetice pentru menţinerea funcţiilor organismului, termoreglare şi activitate fizică. În cazul
organismului uman, aportul energetic este discontinuu şi variabil, în timp ce consumul
energetic este permanent, cu variaţii intra- şi interindividuale legate de metabolismul bazal,
activitatea fizică şi termogeneză. Ca urmare, este necesară existenţa unor depozite energetice
care să asigure organismului uman „combustibilul” în perioadele dintre mese. Se poate vorbi
astfel de două etape distincte, perioada alimentară şi cea de post, în cadrul cărora căile
metabolice activate sunt diferite, ducând fie la stocare de energie sub formă de glicogen şi
trigliceride, fie la consumul din depozitele glucidice şi lipidice, uneori chiar proteice.
Calculul necesarului caloric zilnic
Necesarul caloric zilnic trebuie să acopere consumul energetic al zilei respective.
Consumul energetic are trei componente principale:
Energia cheltuită în repaus (metabolismul bazal) – reprezintă energia cheltuită pentru
activităţile necesare susţinerii normale a funcţiilor organismului şi a homeostaziei: respiraţia,
EPIFANIA
circulaţia, sintezele substanţelor organice, activitatea pompelor ionice, energia consumată de

sistemul nervos central, menţinerea temperaturii corpului etc.
Efectul termic al alimentelor (acţiunea dinamică specifică) – reprezintă cantitatea de
energie consumată pentru digestia, absorbţia, transportul şi metabolizarea alimentelor
ingerate. Are loc timp de câteva ore după ingestia de alimente (1-3 ore).
Energia consumată în timpul exerciţiului fizic – este componenta cea mai variabilă a
consumului total de energie, putând ajunge pâna la 50% din consumul energetic total în cazul
sportivilor de performanţă; cuprinde atât energia folosită în exerciţiul fizic voluntar cât şi cea
folosită în activitatea fizică involuntară, cum ar fi tremurăturile, agitaţia şi controlul postural.
Calculul necesarului caloric zilnic se efectuează în funcţie de: greutatea ideală, greutatea
actuală, înălţime, vârstă, sex, gradul de efort fizic, starea fiziologică etc.
Greutatea ideală teoretică se poate calcula prin formule cum ar fi:
Formula Lorentz
GI = I – 100 – (I – 150)/sex
Formula Societăţii de Asigurări Metropolitane din New York
GI = 50 + 0,75 (I – 150) + (V – 20)/4
La femei rezultatul se înmulţeşte cu 0,9.
GI = greutatea ideală teoretică
I = înălţimea în cm
V = vârsta în ani
sex = 2,5 pentru femei; 4 pentru bărbaţi
Greutatea actuală: pacienţii obezi vor primi până la normalizarea greutăţii cu 500-1000
cal/zi mai puţin decât normalul calculat; pacienţii cu deficit ponderal vor primi un supliment
caloric zilnic.
Efortul fizic:
Repaus la pat: 25 kcal/kg corp greutate ideală/zi;
Muncă fizică uşoară (funcţionari, medici, profesori, contabili, pensionari): 30-35 kcal/kg
corp/zi;
Muncă fizică medie (studenţi, comercianţi, muncitori din industria uşoară, tapiţeri,
telefonişti): 35-40 kcal/kg corp/zi;
Muncă fizică grea (tractorişti, morari, brutari, strungari, tâmplari, dansatori): 40-45 kcal/kg
corp/zi;
Muncă fizică foarte grea (tăietori de lemne, tăietori de piatră, fierari-betonişti, mineri,
oţelari): 50-60 kcal/kg corp/zi.
Sexul: la aceeaşi vârstă şi efort fizic femeile consumă cu 500-700 kcal/zi mai puţin.
Starea fiziologică: la gravida diabetică şi în timpul alăptării sunt suficiente 1800-2400
kcal/zi.
EPIFANIA
Vârsta: necesarul caloric scade pe măsura înaintării în vârstă.

Starea hormonală: hipertiroidismul şi hipotiroidismul induc creşterea, respectiv scăderea
consumului energetic; emoţiile şi stressul induc creşterea catecolaminelor şi creşterea
consumului energetic.
Alţi factori: febra creşte consumul energetic cu 13% pentru fiecare grad peste 37;
temperatura crescută a mediului duce la creşterea consumului energetic cu 5-20%.
Împărţirea raţiei calorice pe principii alimentare
Pe lângă stabilirea necesarului caloric, se impune asigurarea acestuia din anumite
principii alimentare, într-o anumită proporţie. Dacă se respectă raportul optim dintre diferitele
grupe alimentare, necesarul caloric al organismului va fi asigurat de proteine (12-15%), lipide
(28-30%) şi glucide (55-60%). În paralel, vor fi acoperite şi nevoile fiziologice în toate celelalte
principii nutritive (vitamine, săruri minerale, apă).
Glucidele reprezintă cea mai accesibilă sursă de energie pentru organism; pe lângă rolul
energetic, ele participă şi la alcătuirea membranelor celulare, a ţesutului conjunctiv, a ţesutului
nervos, precum şi a unor componente cu rol funcţional (hormoni, enzime, anticorpi). Există mai
multe tipuri de glucide:
Glucidele simple (zaharuri): în această categorie se disting monozaharidele (glucoza,
fructoza, galactoza) şi dizaharidele (zaharoza, lactoza, maltoza). Aceste zaharuri se numesc
„rapide” deoarece se absorb imediat în sânge, având inconvenientul de a stimula prea brusc
secreţia de insulină şi de a nu potoli senzaţia de foame pentru perioade îndelungate de timp.
Se recomandă ca glucidele simple să acopere cel mult 10% din raţia calorică.
Glucidele complexe sunt numite şi polizaharide şi sunt compuse din mai multe molecule
de monozaharide asociate. Ele sunt cunoscute ca „glucide lente”, deoarece se absorb în mod
progresiv în intestin. Producţia de insulină este mai bine reglată în urma consumului glucidelor
lente, deoarece eliberarea de glucoză în sânge este progresivă în timp. Glucidele complexe
furnizează pe lângă energie şi alte elemente nutritive. Principalele polizaharide digerabile sunt
amidonul şi glicogenul.
Fibrele alimentare sunt constituenţi ai vegetalelor, alcătuiţi în principal din glucide
nedigerabile. Ele se clasifică în hidrosolubile (gume, pectine) şi insolubile (celuloză şi lignină).
Deoarece fibrele alimentare nu se digeră, ele au rol în obţinerea senzaţiei de saţietate,
asigurarea unui tranzit intestinal normal, stimularea secreţiei salivare şi de suc gastric,
întârzierea evacuării gastrice şi a ratei de digestie şi de absorbţie a alimentelor. Se recomandă
un aport de 25-35 g de fibre pe zi.
Indexul glicemic al unui aliment măsoară cât de repede creşte glicemia acel aliment. Ca
etalon s-au folosit pâinea albă sau glucoza, cărora li s-au conferit o valoare a indexului

EPIFANIA
glicemic de 100%; în raport cu acestea s-au putut compara diferite alimente, împărţite ulterior
în alimente cu index glicemic:
- mare (> 70): glucoză, miere, pâine, cartofi prăjiţi sau piure, orez
- mediu (55-70): cartofi copţi sau fierţi în coajă, paste făinoase, sucuri de fructe,
compoturi
- mic (<55): lapte, iaurt, fasole păstăi, soia, legume verzi, mazăre verde sau uscată,
ciuperci, mere, grapefruit, portocale.
Alimentele cu index glicemic scăzut sunt, în general, formate din glucide complexe, mai
greu digerabile şi sunt recomandate datorită multiplelor efecte benefice: evită variaţiile
glicemice mari, dau saţietate timp mai îndelungat, iar pe termen lung s-a demonstrat o
influenţă benefică asupra colesterolului, scăzând în acest fel incidenţa evenimentelor
cardiovasculare.
Proteinele sunt constituenţi esenţiali ai organismului, cu multiple roluri:
- structural – sunt componente ale tuturor celulelor, fiind necesare creşterii şi refacerii
ţesuturilor;
- funcţional – intervin în desfăşurarea proceselor metabolice, reglarea echilibrului hidro-
electrolitic şi acido-bazic; sunt componente structurale ale diverselor enzime, hormoni
şi anticorpi;
- energetic – evidenţiat prin degradarea compuşilor rezultaţi din transformarea lor până
la dioxid de carbon şi apă.
Toate proteinele sunt formate din aproximativ 20 de aminoacizi (AA), din care 11 pot fi
sintetizaţi în organism (AA neesenţiali) şi 9 trebuie aduşi prin alimentaţie, deoarece organismul
nu îi poate forma (AA esenţiali).
Originea proteinelor poate fi animală (ou, lapte, brânzeturi, peşte, carne şi preparate) sau
vegetală (cereale, leguminoase uscate, fructe oleaginoase).
Proteinele se clasifică în funcţie de valoarea lor biologică, determinată de conţinutul în
AA esenţiali. Proteinele animale au o valoare biologică mai mare decât cele vegetale. Orice
proteină fără unul din AA esenţiali (incompletă) are o valoare biologică scăzută.
Lipidele constituie o familie de compuşi insolubili în apă, care joacă roluri esenţiale în
organism, în special în menţinerea integrităţii membranelor celulare, în transmiterea nervoasă
şi în procesul de absorbţie a nutrienţilor. Lipidele alimentare sunt alcătuite din molecule de
acizi graşi esterificaţi sub formă de trigliceride şi fosfolipide.
Lipidele trebuie să acopere aproximativ 30% din raţia calorică.
Dintre acestea, 10% vor fi asigurate de grăsimi saturate: unt, gălbenuş de ou, lapte şi
produse lactate, carne, ulei de palmier şi de cocos. Aceste grăsimi cresc concentraţia serică
de LDL-colesterol, recunoscut ca extrem de aterogen.
10% vor fi grăsimi polinesaturate, definite prin prezenţa a două sau mai multe duble
EPIFANIA
legături în moleculă. Ele se găsesc în uleiuri vegetale: uleiul de floarea soarelui, soia, porumb.
Unele grăsimi din această categorie conţin acizi graşi care nu pot fi sintetizaţi în organism
(acizi graşi esenţiali: acidul linoleic, linolenic, arahidonic) şi care au rol protector în
ateroscleroză.
Grăsimile mononesaturate sunt definite prin prezenţa numai a unei duble legături în
moleculă: uleiul de măsline, nuci, migdale, avocado, fistic.
În alimentele consumate de om se întâlneşte un amestec al tuturor acestor tipuri de
grăsimi. Majoritatea acizilor graşi nesaturaţi din alimente sunt în forma cis, cu toţi atomii de
carbon de aceeaşi parte a dublei legături. Prin hidrogenarea uleiurilor vegetale, lichide, pentru
a le tranforma în grăsimi semisolide (producerea margarinei) iau naştere acizii graşi – forma
trans, care au atomii de carbon de o parte şi de alta a dublei legături. Se recomandă un aport
alimentar cât mai redus de astfel de acizi graşi, deoarece au acţiune proaterogenă.
Colesterolul reprezintă o substanţă absolut necesară organismului şi care se găseşte
doar în alimentele de origine animală, dar poate fi sintetizat şi în organism. Depăşirea aportului
optim (aproximativ 300 mg/zi) poate duce la apariţia de boli aterosclerotice.
Vitaminele sunt esenţiale pentru sănătate, fiind, în general, consumate în cantităţi mici (<
1 g/zi) şi absorbindu-se de obicei neschimbate. Multe au funcţii catalitice. Vitaminele sunt
clasificate ca liposolubile (A, D, E şi K) şi hidrosolubile (grupul B şi vitamina C).
Multe săruri minerale prezente în alimente sunt esenţiale pentru sănătate. Unele dintre
ele, cum ar fi calciul, fosforul şi potasiul apar în organism în concentraţii mai mari de 0,005 g%;
altele, numite oligoelemente (fierul, zincul, iodul etc.) apar în concentraţii mult mai mici.
Apa este esenţială pentru supravieţuire. Organismul uman conţine o mare cantitate de
apă (între 50 şi 70%) care se află într-o continuă mişcare între compartimentele intra şi
extracelulare, asigurând desfăşurarea proceselor necesare vieţii. În condiţii normale, un adult
metabolizează 2,5-3 litri de apă pe zi, reprezentând echilibrul dintre aportul şi pierderea de
apă, acestea fiind reglate prin sete şi prin mecanisme hormonale.
Sursele de apă ale organismului sunt: apa din lichide (1200-1500 ml/zi), apa din alimente
(700-1000 ml/zi) şi apa endogenă, rezultată din procesele de oxidare ale organismului (200-
300 ml/zi). Apa este eliminată din organism pe patru căi: rinichi (1000-2000 ml/zi), plămâni
(350 ml/zi), intestin (150-200 ml/zi) şi piele (200 ml/zi prin transpiraţie şi 100 ml/zi prin
perspiraţie insensibilă).
(va continua )

EPIFANIA
Bibliografie
1. Societatea de Nutriţie din România. Ghid pentru alimentaţia sănătoasă. Coordonator Graur M. Editura
Performantica, Iaşi, 2006.
2. Webster-Gandy J, Madden A, Holdsworth M. Oxford Handbook of Nutrition and Dietetics. Oxford
University Press, 2008.
3. Mincu I. Dietoterapia la începutul mileniului III. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
4. Graur M. Nutriţie şi dietetică. Editura Junimea, Iaşi, 2005.
5. Moţa M. Alimentaţia omului sănătos şi bolnav. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
6. Mogensen CE. Rebuilding the Food Pyramid. International Journal of Metabolism by Fax, 2003.
7. Mogoş V. Alimentaţia în bolile de nutriţie şi metabolism. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Şef lucrări Dr. Bogdan Mihai

Centrul Clinic de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, Iaşi

EPIFANIA
 Priorităţi - Educaţia 
DESPRE EDUCAŢIE
C redinţa fără fapte moartă este, spune Apostolul.
Oricât de corectă ar fi educaţia religioasă pe care o primesc,
copiii voştri trebuie să fie nu doar evlavioşi în teorie, ci
virtuoşi în faptă – iar pentru ca să poată deveni astfel este
neapărată nevoie să îi deprindeţi din pruncie cu tot ce este
bun şi să îi înfrânaţi de la tot ce este rău, să le sădiţi în inimi
feluritele virtuţi creştine şi să dezrădăcinaţi din ele toate
neajunsurile şi patimile. Vreţi să ştiţi care sunt cele mai însemnate virtuţi cu care trebuie să vă
deprindeţi copiii şi de care patimi trebuie să-i păziţi cu precădere? Vreţi să ştiţi care sunt căile şi
mijloacele cu ajutorul cărora poate fi altoit în ei binele şi dezrădăcinat din ei răul? Dacă e să
începem cu virtuţile şi să întrebăm care din ele trebuie să ocupe primul loc, datori suntem a
răspunde că virtutea cea mai însemnată, virtutea de căpătâi a fiecărui copil bine educat trebuie să
fie, neîndoielnic, ascultarea. Aici se pune altă întrebare: ,,În ce fel sunt datori părinţii a sădi
ascultarea în inimile copiilor?”
Nu încape îndoială că toţi părinţii ar dori să aibă copii ascultători şi respectuoşi – şi totuşi, în
vremea noastră, din partea multora se aud plângeri cu privire la neascultarea şi lipsa de respect a
copiilor. De unde vine acest rău? Unde se ascunde pricina acestui fenomen întristător? În cele mai
multe cazuri, ea stă în educaţia incorectă, în exemplul rău pe care mulţi dintre părinţi îl dau
odraslelor. Dacă părinţii vor să aibă copii cu adevărat ascultători, care să nu iasă din hotarele
ascultării nici atunci când sunt în afara nemijlocitei supravegheri de către părinţi, când nu aşteaptă
nicio recompensă pentru ascultare şi nu se tem de nicio pedeapsă pentru neascultare, ei trebuie
să înveţe de la cea mai fragedă vârstă copiii cu ascultarea pentru Dumnezeu faţă de părinţi. Ei
trebuie să le arate copiilor chiar de la vârsta prunciei lor că părinţii sunt pentru ei împuterniciţi ai lui
Dumnezeu, că Dumnezeu Însuşi a poruncit ca ei să îi cinstească pe părinţi şi să li se supună, că
nesupunându-se părinţilor păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu Însuşi şi îşi atrag pedeapsa Lui, iar
dimpotrivă, arătându-le părinţilor cinstire îşi atrag binecuvântarea Lui vremelnică şi veşnică. Este
neapărată nevoie, de asemenea, să li se insufle copiilor că prin ascultarea faţă de părinţi ei se
aseamănă copilului Iisus, despre care evanghelistul Luca spune că asculta de părinţii Săi (2, 51).
Acest dumnezeiesc copil Iisus trebuie totodată arătat copiilor ca pildă luminoasă căreia ei trebuie
să-i urmeze. Părinţii sunt datori să arate toate acestea copiilor cât mai des, începând cu vârsta cea

EPIFANIA
mai fragedă. Dacă părinţii vor să aibă copii ascultători, trebuie să le înăbuşe egoismul încă din
pruncie. Aşa învaţă şi fiul lui Sirah: ,,Nu-l lăsa pe fiu în voia lui la tinereţe şi nu trece cu vederea
greşelile lui. Pleacă grumazul lui la tinereţe şi bate-l până este prunc, ca nu cumva,
încăpăţănându-se, să nu te asculte (30, 11-12). Exact acest lucru îl spune Duhul Sfânt şi prin gura
împăratului Solomon: ,,Fiul ce rătăceşte, adică este lăsat în voia lui, ruşinează pe părinţii săi”.
Aşadar, încă din pruncie eşti dator, părinte creştin, să nu îţi laşi copiii în voia lor, ci trebuie să
înăbuşi răzvrătirea voinţei lor. Copilul îşi arată voinţa încă din leagăn, plângând. Dacă copilul
plânge dintr-o pricină vrednică de luat în seamă, de pildă fiindcă este flămând sau însetat, îl doare
ceva, este încins sau murdar la fund, ar fi o cruzime să-l lăsaţi vreme îndelungată în starea cu
pricina. Atunci trebuie să daţi fuga şi să-i împliniţi cererea – dar dacă ţipătul lui vine din capriciu
sau din egoism, indulgenţa sau încurajarea sunt foarte vătămătoare. În atare caz, lăsaţi-l pe micul
plângăreţ să plângă; nu vă faceţi griji pentru el. După ce se va sătura de plâns o să înceteze
singur când va vedea că nu obţine nimic cu plânsul. Dimpotrivă: dacă va observa că te grăbeşti să
vii întotdeauna când plânge el, va plânge cât mai des ca să obţină ceea ce doreşte. Nu fă tot ce îţi
cer copiii. Dimpotrivă: învaţă-i să li se refuze unele lucruri. La rugămintea sau pretenţia copilului
este neapărată nevoie uneori să spui: ,,Nu”, şi odată rostit acest cuvânt, cu el trebuie să şi rămâi,
nelăsându-te înduplecat nici de rugăminţile şi alintările, nici de capriciile şi de încăpăţânarea
copilului. Şi nu încape îndoială că pentru copii este folositor refuzul nu doar atunci când cer un
lucru vătămător sau cu neputinţă, ci şi atunci când cer ceva îngăduit. Copilul trebuie să se înveţe şi
să biruie voia şi să se deprindă cu înfrânarea, cu lipsurile şi cu lepădarea de sine.
În fine, învaţă-ţi copiii, părinte creştin, să asculte grabnic şi fără întârziere. Copilul bun se
supune repede: acest proverb de aur trebuie să fie o regulă statornică pentru copii. Nu-ţi lua
porunca înapoi, ci stăruie cu toată severitatea ca ea să fie împlinită, însă pentru aceasta trebuie ca
toate poruncile şi hotărârile tale să fie bine chibzuite şi înţelepte. Nu trebuie să ceri de la copii tăi
niciun lucru imposibil, nedrept sau prea anevoios, mai presus de puterile lor. Poruncile tale nu
trebuie să vină din capriciu sau samavolnicie grosolană, dat fiind că prin aceasta poţi să stârneşti
în ei mai degrabă împotrivire şi înrăire decât supunere şi ascultare. Tu, tată creştin, sau tu, mamă
creştină , nu trebuie să îngădui azi copiilor ceea ce ieri le interziceai cu asprime, doar fiindcă azi
eşti mai bine dispus ca ieri. Nu daţi porunci prea multe şi prea dese. Dacă le comandaţi tot timpul,
copii devin neatenţi, iar uneori nepăsători la poruncile voastre. În fine, fiţi scurţi, limpezi şi exacţi în
poruncile voastre şi nu folosiţi prea multe cuvinte. Nu aveţi deloc, nevoie, mai ales în ce-i priveşte
pe copii mici, să vorbiţi mult şi să explicaţi temeiul pentru care trebuie ei să facă sau să nu facă
cutare lucru. Pentru copil e de ajuns să ştie: ,,Părinţii vor ca eu să fac cutare sau cutare lucru, prin
urmare sunt dator să ascult”. Pentru a înăbuşi însă în copil răzvrătirea voinţei şi a-i deprinde cu
ascultarea fără cârtire, tatăl şi mama trebuie să fie absolut de acord în poruncile şi interdicţiile lor.
Mama nu trebuie să îngăduie ceea ce a interzis tatăl, iar tatăl, la rândul său, nu trebuie nici în
glumă să o dojenească pe mamă fiindcă a refuzat ceva celui mic – altminteri se vor împlini
EPIFANIA
cuvintele Scripturii: ,,Când unul zideşte şi altul strică, ce folos au, fără numai că se ostenesc?”(Sir.
34, 25). Dacă voi, părinţi creştini, vreţi ca odraslele voastre să vă arate ascultare, sunteţi datori să
le insuflaţi respectul şi cuvenita cinstire faţă de voi – iar pentru asta trebuie ca în toate cuvintele şi
faptele voastre să vă ţineţi în faţa copiilor la un asemenea nivel încât ei să poată cinsti în persoana
voastră pe împuterniciţii lui Dumnezeu şi să poată nutri faţă de voi adânc respect şi mare evlavie.
Fireşte, nu veţi atinge acest scop pe calea crizelor de furie, a scandalului, ocărilor şi blestemelor.
Prin asta vă veţi umple copiii numai de frică, nu de respect, îi veţi putea sili să asculte adesea, dar
nu întotdeauna. Fiul sau fiica ştiu deja că, după ce va trece mânia tatălui sau supărarea mamei,
aceştia nu vor mai insista cu aceeaşi severitate asupra împlinirii poruncilor pe care le-au dat. În
privinţa insuflării cuvenitului respect faţă de părinţi, la fel de mult ca accesele de mânie strică dacă
aceştia glumesc prea mult cu copii sau nu le arată o mină serioasă – de exemplu, dacă tatăl
îngăduie celui mic să-l tragă de barbă, sa-l ocărască sau să-l lovească, să-i spună în glumă
cuvinte obraznice şi necuviincioase ş. a. m. d. Nu degeaba înţeleptul fiu al lui Sirah dă în cartea sa
următorul avertisment: ,,Ai fete? Veghează la curăţia lor şi să nu le arăţi o faţă veselă” (7, 26), iar
altundeva spune: ,,Dacă eşti drăgăstos cu fiul tău, te va înfricoşa; joacă-te cu el, şi nu te va întrista.
Nu râde cu el, ca să nu te doară împreună cu el” (30, 9-10). Prin asta nu vreau deloc să spun că
părinţii nu trebuie să fie deloc mângâietori cu copiii, că nu se poate ca din timp în timp să îşi
îngăduie cu ei glume nevinovate; nu, vreau doar să îi previn împotriva familiarităţii excesive, a
,,trasului de şireturi” şi glumelor de prisos. Severitatea şi purtarea serioasă faţă de copii, care cu
toată gingăşia nu îngăduie prea multă familiaritate, sunt indispensabile pentru o bună educaţie.
Cinstire şi respect puteţi aştepta, părinţilor, de la copiii voştri, numai când veţi fi vrednici de acest
respect. Ca atare, fugiţi de tot ce vă poate lipsi de el. Printre neajunsurile în urma cărora părinţii
pierd respectul copiilor ţin să subliniez pe următoarele:
Purtarea grosolană faţă de proprii lor părinţi. Acolo unde bunicul şi bunica şed, cum se
spune, după cuptor şi nu cutează să se mişte ca să nu îşi atragă fel de fel de jigniri, acolo unde în
faţa copiilor părinţii spun despre bunici cele mai mari necuviinţe şi batjocoriri, şi copii pierd
respectul faţă de părinţii lor, şi de obicei părinţii cu pricina îndură de la copii lor în viitor lucrurile cu
care au păcătuit şi ei faţă de părinţii lor. Copiii pierd respectul faţă de părinţi când aceştia nu
trăiesc în pace şi înţelegere şi, având dispoziţie duşmănoasă, îşi scot unul altuia în evidenţă
neajunsurile înaintea copiilor, se ceartă, se ocărăsc şi chiar se bat. Dacă aceste semne se repetă
des în văzul copiilor, dacă mama îl ocărăşte pe tată în văzul lor sau invers, dacă tata şi mama le
spun copiilor lucruri de genul: ,,Eşti un nemernic, la fel ca taică-tu”, sau: ,,Eşti o neisprăvită, la fel
ca maică-ta”, fireşte că nici nu se mai pune problema respectului sau ascultării copiilor faţă de
părinţi. La fel se întâmplă când părinţii sunt prea vorbăreţi şi flecăresc în prezenţa copiilor,
îngăduindu-şi să povestească în faţa lor despre poznele şi prostiile propriei lor tinereţi.

EPIFANIA
În fine, se înţelege de la sine că nu se poate aştepta respect din partea copiilor pentru acei
părinţi care sunt dedaţi unor vicii vădite, cum ar fi beţia. hula, desfrâul ş. a. m. d. Iată de ce, dacă
părinţii vor să-şi educe copiii în duhul ascultării, trebuie să le insufle respect şi temere. Totuşi,
această temere trebuie să fie nu servilă, ci trebuie să fie împreunată cu dragostea creştinească,
copiii fiind deprinşi nu cu ascultarea silită, ci cu cea cu desăvârşire liberă. Nu din frica de pedeapsă
trebuie să le arate părinţilor deplina ascultare, ci din dragoste către ei; copiii trebuie să evite a face
după voia proprie doar ca să nu-şi jignească prin aceasta părinţii, iar prin ei pe Dumnezeu.
Dragoste naşte dragoste. Copiii voştri vă vor iubi numai atunci când vor simţi şi vor vedea că îi
iubiţi fără făţărnicie. În toate arătaţi-vă pe voi pildă (Tit 2, 7): prin spusele acestea Apostolul Pavel
ne arată cea de-a patra şi poate cea mai importantă regulă de educare a copiilor voştri în duhul
ascultării. Părinţilor! Dacă vreţi să aveţi copii ascultători, trebuie să vă arătaţi voi înşivă în toate
gândurile, cuvintele şi faptele voastre fii ascultători ai Bisericii Ortodoxe şi adevăraţi fii ai patriei, să
vă împliniţi îndatoririle faţă de puterea duhovnicească şi cea lumească. Dacă tatăl osândeşte
rânduielile şi aşezămintele Bisericii, dacă nu împlineşte el însuşi poruncile bisericeşti, cum poate
aştepta ascultare de la copiii săi? Dacă el nu vrea să ştie de împuterniciţii lui Dumnezeu, care sunt
autorităţile bisericeşti, cum pot cinsti în el copiii pe împuternicitul lui Dumnezeu? Dacă tatăl s-a
închinat progresului mincinos şi duhului pierzător al vremii, nu încape îndoială că spre aceasta vor
înclina şi copiii lui. Aşadar, părinţi creştini, să repetăm pe scurt ceea ce am spus mai sus. Întâi de
toate, învăţaţi-vă copii să vi se supună pentru Dumnezeu. Înăbuşiţi-le de la cea mai fragedă vârstă
răzvrătirea voinţei. Nu le daţi tot ce vă cer: dimpotrivă: deprindeţi-i cu autolimitarea şi înfrânarea.
Cereţi de la ei ascultare cât se poate de grabnică şi de exactă, învăţaţi-i să vă îndeplinească voia
la primul vostru cuvânt. Insistaţi cu severitate cu porunca sau interdicţia voastră, odată dată, să fie
împlinită – iar pentru a putea acţiona astfel, nu daţi nicio porunca imposibilă sau peste măsură de
anevoioasă, nu fiţi capricioşi, nedrepţi sau de un arbitrariu grosolan în cerinţele voastre, nu
îngăduiţi astăzi ceea ce aţi interzis ieri. În fine, să fiţi de acord între voi în ce priveşte cerinţele şi
interdicţiile pe care le formulaţi. Să ştiţi să vă dobândiţi indispensabilul respect din partea copiilor
voştri şi, în primul rând, dovediţi-vă voi modele pentru ei. Toate acestea sunt greu de împlinit, cer
deosebită râvnă şi atenţie, ci păziţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceste reguli şi condiţii, şi veţi
dobândi nişte copii ascultători, care vă vor face cinste şi bucurie şi despre care se va putea spune
ceea ce povesteşte evanghelistul Luca despre pruncul Iisus: ,,Sporea cu înţelepciunea şi cu
vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (2, 52).
Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului

EPIFANIA
 Psihologia – o necunoscută? 
MIRAJUL DROGURILOR –
LACUNĂ DE COMUNICARE DINTRE PĂRINŢI ŞI COPIL
P entru cei mai mulţi dintre noi, din momentul în care ne hotărâm să avem un copil,
apar şi primele preocupări în acest sens, întrebându-ne dacă suntem pregătiţi pentru educarea
şi întreţinerea lui, dacă se va naşte fără probleme fizice sau psihologice, pentru că este puţin
probabil să gândim că scumpul nostru copil s-ar putea naşte cu astfel de probleme.
Este normal să ne punem
întrebări, deoarece acest mod de
gândire se aplică şi la alte aspecte ale
vieţii: e normal ca şi copilul nostru să
fie educat într-un mod sănătos şi să nu
ajungă un consumator de droguri, ca
mulţi alţi tineri din întreaga lume, dar
oricând există posibilitatea ca, într-un
anumit moment al vieţii să facă
cunoştinţă şi cu acest aspect şi chiar
să considere consumul de droguri cât
se poate de normal (un comportament pe care, crede el, îl poate controla).
Aţi vorbit vreodată cu unul din copiii dumneavoastră despre problema drogurilor? Nu
ar trebui să aşteptăm ca ei să ne întrebe direct deoarece faptul că nu primim întrebări directe
referitoare la un anumit subiect, nu însemnă că nu există nici o problemă; dar atenţie, atunci
când copiii ne pun o întrebare în mod direct nu se aşteaptă la un răspuns – discurs dar nici la
un răspuns evaziv. De multe ori întrebările ne dezarmează pentru că nu avem pregătit un
răspuns, dar este fundamental să le răspundem bine, deoarece este neplăcut să ne întrebe
ceva copiii noştri şi să nu ştim să le răspundem, regurgând la tot felul de stratageme pentru a
ieşi din impas. Este foarte important să ţinem cont de vârsta copilului dacă dorim să abordăm
tema drogurilor şi să păstrăm un nivel mediu de îngrijorare în ceea ce priveşte dependenţa de
droguri pentru că această preocupare ne va permite să fim mai aproape de copiii noştri şi să le
putem oferi sprijinul atunci când este necesar. E bine de ştiut că o mare parte din ocaziile pe
care le avem să comunicăm cu copiii noştri ne scapă, nu pentru că nu am vrea să profităm de
ele, ci pentru că nu suntem conştienţi de importanţa lor pentru ei şi pentru noi. Astfel pierdem

EPIFANIA
puţinele ocazii pe care le avem să vorbim deschis cu copiii noştri atunci când o cer ei, nu noi,
ceea ce se întâmplă cel mai adesea. Şi e limpede că fără îndoială, nu va mai exista o dată
următoare ca să încerce să vorbească cu noi, părinţii, mult timp.
Cercetările în acest domeniu arată că vârsta la care se începe consumul unui anumit
tip de drog este în jur de 13-14 ani. În mod normal se începe cu cele denumite “legale” (alcool,
tutun, etnobotanice).
Putem astfel împărţi vârstele în trei etape:
1. perioada de formare globală – de la naştere până la 12 ani, perioadă foarte importantă
în multe aspecte ale vieţii dar şi în achiziţia unui stil de viaţă sănătos;
2. perioada de risc înalt de consum – de la 13 ani până la 24-25 de ani (putem spune că
dacă nu a existat un consum ridicat sau mediu al oricărei substanţe până acum, va fi mult mai
greu să se întâmple de acum încolo). De cele mai multe ori, nouă, părinţilor ne face impresia
că adolescentul “ne scapă din mâini”. De fapt, asistăm la o luptă pe care o porneşte
adolescentul pentru a deveni independent: o luptă constantă între copilul, ce încă este şi
adultul, care doreşte să fie. De aici vin şi încercările de a nu mai respecta normele stabilite în
cadrul şi în afara familiei. După 18 ani posibilităţile unui consum de droguri sunt mult mai mari,
deoarece nu există atâtea bariere pentru cumpărare şi consum, tânărul dispunând în același
timp și de o sumă mai mare de bani.
3. perioada de stabilizare – după vârsta de 26 de ani; factorii care pot conduce ca unul din
copiii noştri să consume droguri în această perioadă au legătură cu procese traumatice, crize
din care nu ştiu cum să iasă şi situaţii asociate cu un aspect din viaţa particulară (comunicare
slabă sau nulă precum şi certuri frecvente în familie; proastă organizare, insatisfacţie la locul
de muncă, relaţii proaste cu colegii și superiorii).
În ziua de azi drogurile se obţin relativ uşor şi părinţilor le este foarte greu să poată
controla disponibilitatea.
Alcoolul şi tutunul se pot cumpăra legal după 18 ani, prin urmare obţinerea lor e
simplă. De multe ori tinerii sunt cei care cumpără substanţe pentru tot grupul sau chiar minorii
le pot obţine destul de uşor din unele localuri pentru care vârsta cumpărătorului nu contează.
Este mult mai uşor să se obţină droguri dacă:
- copiii sunt mai mari de 13 ani;
- sunt droguri legale (alcool, tutun, medicamente, cleiuri, etnobotanice);
- dispun de bani;
- locuiesc într-o zonă urbană;
- le place să iasă în grup la discoteci, pub-uri;
- grupul de prieteni este instabil sau variază.
Motive pentru care drogul ar putea fi interesant sunt următoarele: este cunoscut deja de
către cei mai buni prieteni; pare a fi deosebit faţă de orice altă preocupare; simplul fapt că este
EPIFANIA
interzis de către adulţi cu autoritate; are valoare comercială; poate fi împărtăşit cu prietenii;
oferă trăiri deosebite.
Adolescenţa este vârsta la care se înregistrează cele mai multe debuturi în consumul de
droguri pentru că:
- în această perioadă au mai multă încredere în grupul de prieteni decât în părinţi şi
profesori;
- este mai înclinat să adopte comportamente neconformiste, care încalcă normele şi
valorile sociale;
- adolescenţa este o perioadă de confuzie valorică şi nu una în care tinerii ştiu foarte bine
cine sunt, care sunt valorile lor, ce este bine şi ce este rău;
- în deciziile sale, adolescentul este influenţat mai mult de grupul de prieteni decât de
familie, profesori, persoane vârstnice;
- majoritatea adolescenţilor vor să trăiască emoţii noi, intense;
- adolescenţa este o perioadă în care se încearcă tot felul de comportamente, chiar şi
comportamente străine de propria personalitate, cu scopul cunoaşterii de sine (de multe ori
comportamentul acestuia nu poate fi uşor prevăzut din reacţiile anterioare);
- majoritatea adolescenţilor au reacţii rapide, nu se gândesc prea mult la consecinţe; sunt
orientaţi spre acţiune, spre a face rapid cât mai multe lucruri;
- echilibrul afectiv este fragil şi ţine de transformările majore care au loc la această vârstă
(de la modificările în greutate şi înălţime până la intrarea în funcţiune a glandelor sexuale,
perioada de acomodare la noul statut - de a nu mai fi copil ci un tânăr care va deveni adult);
- crede că tot ceea ce este rău nu îl poate atinge, că este invulnerabil motiv pentru care
ignoră pericolele mai mult decât adulţii. Deşi poate cunoaşte pericolul la care se expune
consumând droguri, nu iau în considerare riscul instalării dependenţei fizice şi psihice.
Toate aceste caracteristici cresc vulnerabilitatea adolescenţilor faţă de consumul de
droguri. Există factori de risc pentru consumul de droguri, factori care acţionează multiplicativ:
cu cât numărul lor creşte cu atât riscul de a deveni dependent de droguri este mai mare. Aceşti
factori de risc ar putea creşte vulnerabilitatea personală faţă de consumul de droguri:
- situaţia materială scăzută dacă este asociată cu alţi factori de risc (ca o
modalitate de a evada dintr-o realitate ce abundă în privaţiuni materiale constante ce
conduc la stări de nemulţumire şi deprimare);
- uneori, schimbarea frecventă a locuinţei şi a şcolii asociată şi cu
imposibilitatea persoanei de a-şi face noi prieteni şi a se integra în noua comunitate,
mai ales dacă este o fire care se adaptează greu la situaţii noi (ca modalitate de a-şi
anestezia durerea şi de a se simţi bine);

EPIFANIA
- accesibilitatea procurării drogului sporeşte riscul consumului, ştiut fiind

faptul că adolescenţii sunt atraşi de ceea ce le este interzis (persoana cunoaşte
consumatori de droguri, în jurul locuinţei sau şcolii se găsesc distribuitori, frecventează
locuri în care se consumă astfel de substanţe, le cumpără de pe net sau din magazine
specializate);
- cu cât numărul persoanelor apropiate care consumă droguri este mai
mare, cu atât creşte riscul consumului de droguri deoarece suntem mai sugestibili faţă
de persoanele semnificative din viaţa noastră;
- situaţia materială deosebit de bună a familiei poate fi un factor de risc
dacă familia satisface în exces necesităţile şi dorinţele copilului, conducând la formarea
unor trăsături de personalitate nedorite: lene, răsfăţ, indiferenţa, apatie iar sumele mari
de bani puse la dispoziţia copilului pot constitui o tentaţie în procurarea drogului, mai
ales dacă în anturajul acestuia există consumatori de droguri;
- existenţa în familie a unui părinte alcoolic, dependent de tutun sau
medicamente poate determina consumul de droguri la copil, pentru că multe
comportamente se învaţă prin imitaţie de la părinţi (uneori pot apărea şi reacţii de
respingere totală a alcoolului şi a tuturor substanţelor care pot crea dependenţă, astfel
încât respectivul copil să nu consume niciodată alcool şi droguri);
- existenţa unei relaţii cauzale între stilul de educaţie al părinţilor şi
consumul de droguri la copil:
 dacă educaţia a fost excesiv de severă şi copilul a fost pedepsit drastic
pentru orice greşeală, indiferent de gravitatea acesteia (dezvoltă copilului
sentimente de inferioritate, că nu este iubit, astfel că va căuta să evadeze
din mediul familial pentru a-şi găsi persoane care să-l accepte şi să-l
valorizeze, căzând uşor în plasa distribuitorilor de droguri)
 o educaţie excesiv de tolerantă, copilului permiţându-i totul fără a i se
cere nimic în schimb (copilul este vulnerabil în faţa tentaţiei drogurilor
pentru că i s-a spus foarte rar NU şi pentru că el nu a învăţat să spună
NU – o astfel de educaţie dă naştere la o nevoie crescută de satisfacere
imediată a dorinţelor fără a lua în calcul consecinţele acestora
 dacă educaţia s-a caracterizat prin oscilaţii constante între severitate şi
toleranţă poate duce la debusolare în conştientizarea a ceea ce este bine
şi ce este rău, această debusolare crescând vulnerabilitatea faţă de
consumul de droguri (copilul nu va accepta un drog numai dacă are
certitudinea că, dacă acceptă nu este bine)
- o comunicare deficitară între părinţi, între aceştia şi copii poate fi un factor
de risc pentru consumul de droguri (în special dacă este asociată şi violenţa);
EPIFANIA
- dificultăţile şcolare, problemele sociale apărute ca urmare a unei

deficienţe fizice, mentale sau a unei tulburări de personalitate pot fi considerate factori
de risc pentru debutul consumului de droguri;
- existenţa unui singur părinte ca urmare a divorţului sau a decesului unuia
dintre ei are legătură cu consumul de droguri, mai ales dacă se asociază cu alţi factori
de risc.
Iată câteva sugestii de comportamente şi atitudini preventive care vă pot procura
o informare indirectă valoroasă :
- informaţi-vă despre tipurile şi efectele drogurilor asupra corpului şi
psihicului uman, informaţii pe care le puteţi utiliza în discuţiile cu copilul
dumneavoastră; puteţi citi împreună şi apoi să discutaţi despre cele citite;
- cunoaşteţi profesorii cu care studiază copilul (situaţia şcolară şi
comportamentul acestuia la şcoală oferă indicii despre felul de a fi al copilului în afara
casei);
- interesaţi-vă dacă există persoane care distribuie droguri, care consumă
droguri în zona în care locuiţi, la şcoala unde învaţă copilul, în locurile unde îşi petrece
timpul liber;
- încercaţi să-i cunoaşteţi pe toţi prietenii, dar fără să-i supuneţi unui
interogatoriu;
- fiţi prieten cu prietenii copilului;
- încercaţi să-i cunoaşteţi pe părinţii prietenilor săi;
- încercaţi să cunoaşteţi locurile frecventate de tineri (fără să-i urmărim pe
ascuns ca nişte detectivi);
- încercaţi să aflaţi pe ce cheltuiesc banii de care dispun (locurile în care îşi
cheltuiesc banii pot fi uşor detectate sau le putem deduce din felul lor de viaţă);
- arătaţi-vă interesat de tot ce se întâmplă în viaţa copilului; ascultaţi-i
grijile, temerile, bucuriile, chiar dacă sunteţi obosit, supărat sau aveţi altceva de făcut;
comunicaţi în mod real cu el (renunţaţi la ‚"Este aşa pentru că spun eu!");
- respectaţi intimitatea copilului dumneavoastră, fără a pierde prin aceasta
ocazia de a-i educa (pe măsură ce creşte independenţa, creşte şi dorinţa de intimitate);
- aflaţi care sunt calităţile (pentru a-l putea îndruma spre acele activităţi
care i se potrivesc) şi defectele copilului (îl veţi putea sprijini mai bine în momentele în
care are dificultăţi);
- fiţi flexibil fără a uita de limite;
- fiţi atent la orice semn care vă poate indica faptul că el, copilul a
consumat droguri; nu neglijaţi nimic şi cereţi ajutor specializat;

EPIFANIA
- fiţi un exemplu pentru copil deoarece este foarte atent la ceea ce fac
părinţii şi la cât realizează aceştia din ceea ce au spus (exemplul personal dat de
părinţi este fundamental în educaţia copilului);
- implicaţi copilul în diferite activităţi, inclusiv în acţiuni gospodăreşti;
- găsiţi o măsură în pedepsirea copilului (de la pubertate şi până la majorat
pedepsele, dacă mai sunt utilizate, trebuie să ia forma interzicerii anumitor activităţi
plăcute, pedeapsa nu trebuie făcută în exces şi întotdeauna trebuie justificată).
Problema drogurilor poate afecta pe oricine, oricând, fără deosebire de sex, religie
sau nivel economic. Copiii trebuie educaţi astfel încât să ajungă prin ei înşişi la o maturitate
suficientă să fie critici faţă de hotărârile lor, iar acestea să fie cele pe care le iau în mod
liber fără nici un fel de intervenţie, influenţă sau presiune.
Psiholog Gabriela Romedea

EPIFANIA
 Plăgile ecologice 
(continuare din
numărul anterior)
5. Flagelul poluării
Poluarea reprezintă cea mai periculoasă plagă zămislită de om în secolul al XX-lea (Moore
H.W., 1983). Începuturile au fost asigurate de secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea industriei.
Actul de naştere ar putea fi considerat sinteza DDT-ului şi folosirea lui pe scară largă în
combaterea dăunătorilor din agricultură. Milioane de tone de DDT au fost împrăştiate în terenurile
agricole, în pepiniere şi păduri, este drept, cu un succes fulminant la început. Agricultorii nu au mai
acceptat să plătească, din munca lor, o dijmă împovărătoare insectelor dăunătoare şi nu numai.
Fabricarea pesticidelor a creat o industrie nouă, care şi-a întins tentaculele, asemenea unei
uriaşe caracatiţe, pe toate meridianele globului. Se fabrică mii, zeci
de mii de pesticide, urmate de erbicide şi de îngrăşămintele
chimice. Agricultura a prosperat o bună perioadă de timp însă,
acumulările catastrofale de substanţe toxice au început să-şi arate
colţii. Arma chimică a devenit o sabie cu două tăişuri. Unul orientat
către dăunători, iar celălalt către oameni. Remanenţa şi
concentrarea noxelor, pe traiectoria lanţurilor trofice, au început să
arate adevărata faţă a armei chimice. Poluarea a cucerit apele,
solurile şi atmosfera de la un pol la altul. Acumulate în sol, noxele
au fost cărate de ape spre ocean. Când a fost găsit DDT concentrat
în ţesuturile adipoase ale pinguinilor din Antarctica, a fost conştientizat pericolul. Prima măsură a
fost interzicerea sintetizării şi a folosirii DDT-ului. Măsura a fost prima reacţie inteligentă a omului
modern. A fost însă asemenea unui ghiocel, care scoate capul de sub zăpadă, dar nu aduce
primăvara. DDT-ul a fost înlocuit cu zeci şi mii de alte noxe, unele chiar mai puternice. Monopolul
pesticidelor este atât de puternic încât credem că nu va ceda niciodată.
S-a constatat că poluanţii provoacă nu mai puţin de 37 forme de cancer, dar sunt
responsabili şi de unele boli de inimă, rinichi, ficat, de diabet, surzenie, degradarea spermei,
Alzheimer etc. Se consideră că în prezent se fabrică peste 100.000 de produse chimice care
întreţin fenomenul de poluare. La întregul arsenal chimic trebuie să adăugăm şi poluarea
radioactivă şi mareea neagră pentru a contura tabloul perfect.
Efectul poluării se traduce în starea de sănătate a populaţiei umane şi a naturii.
Analizele efectuate în 2005 pe 100 nou-născuţi din SUA au evidenţiat prezenţa a 287 de
chimicale în sânge; 180 cauzează cancerul, 217 sunt toxice pentru creier şi sistemul nervos şi 208
determină defecte la naştere şi o dezvoltare anormală (Reeves H., 2005).

EPIFANIA
Poluarea apelor se manifestă prin creşterea exponenţială a fenomenului de „înflorire” a

algelor, cu consecinţe grave asupra biodiversităţii; poluarea atmosferei a generat ploile acide, cu
efecte dramatice asupra plantelor şi a animalelor; poluarea solului conduce la o supra-încărcare cu
chimicale şi la scăderea productivităţii în agricultură (Primack et coll., 2002).
Ploile acide par a aduce moartea din cer. Norii străbat distanţele trecând peste graniţe.
Picăturile de apă eliberate devin adevărate bombe, acolo unde cad. Ploile mănoase se transformă
în ploi de foc, care pârjolesc pământul. Păduri şi ogoare sunt arse de ploile acide, iar fructele lor
devin fructele „mâniei”.
6. Murdărirea planetei
De mai bine de două decenii se vorbeşte de dezvoltare durabilă la nivel planetar. Iniţiativa
este mai mult decât lăudabilă, însă deocamdată doar se vorbeşte. Rămâne capitală întrebarea: ce
fel de planetă lăsăm urmaşilor noştri? Mitologia ne prezintă muncile la care a fost supus Hercules
de către Euristeu, regele Trinitului, între care şi curăţarea grajdurilor lui Augios (Reeve H., 2005).
Sarcina aceasta era considerată supraomenească. Se pare că mitul antic se poate aplica acum la
întreaga planetă. Murdărirea planetei a devenit o problemă de supravieţuire. Plajele mărilor sunt
acoperite cu petrol vâscos, ca urmare a numeroase naufragii suferite de tancurile petroliere; apele
mărilor şi ale oceanelor au început să „înflorească”, asemenea bălţilor, datorită încărcării cu
substanţe biogene şi cu poluanţi de tot felul; valuri uriaşe de alge şi de animale marine sunt
depuse pe supralitoral şi zeci de tone de peşti morţi sunt aruncate pe plajă provocând apariţia unui
miros pestilenţial; deşeurile industriale, agricole şi menajere transformă mediile urbane şi chiar pe
cele rurale în depozite de gunoi; deşeurile de plastic au cuprins planeta acoperind terenurile
agricole şi pădurile, marginile acumulărilor de apă, golfurile, estuarele, insulele oceanice şi oazele
deşerturilor sufocând plantele, animalele şi oamenii. De unde atâta mizerie, Doamne?!
Deşeurile sunt de diferite feluri. Unele deşeuri au fost şi pot fi încă funcţionale, însă nu mai
au căutare. La noi rumeguşul a devenit un poluant periculos al apelor. Tăierea masivă şi
necontrolată a pădurilor a dus la ridicarea a unor munţi de rumeguş, care nu mai este valorificat şi
care ajungând în ape provoacă poluarea acestora.
Murdărirea planetei capătă şi alte aspecte. Pământul este pângărit, iar mările şi oceanele
devin depozite de deşeuri şi arme chimice şi nucleare. Zilnic omenirea plăteşte tribut în vieţi
omeneşti datorită exploziilor unor bombe şi obuze rămase în pământ din cel de al doilea război
mondial. Mii de kilometri pătraţi sunt plantaţi cu mine anti-personal. Se consideră că peste 110
milioane de mine anti-personal sunt plantate în Africa (Angola, Zimbabwe), Orientul Mijlociu
(Kurdistan, Afganistan, Kashmir, Tailanda, Vietnam, Cambodgia), în ex-Jugoslavia, Georgia,
Cecenia etc. În loc să se cureţe pământul de aceste arme ucigaşe se plantează şi în alte zone.
Şansa de a curăţa pământul de aceste arme este redusă, atât timp cât fabricarea unei mine anti-
personal costă 3 $, iar depistarea în sol şi extragerea uneia costă până la 1000 $ (Reeves H.,
EPIFANIA
2005). Arsenalul chimic s-a acumulat într-o asemenea cantitate încât s-ar putea distruge viaţa de
pe Terra de cel puţin cinci ori.
Iperita, tabunul, sarinul şi somanul, gaze extrem de toxice, care au fost folosite în diferite
războaie, nu numai că nu sunt interzise cu adevărat, ci se continuă fabricarea lor. Deşi există un
acord internaţional, care interzice utilizarea acestor gaze toxice încă din 1983, este greu de crezut
că nu se regăsesc depozite uriaşe care aşteaptă să fie folosite. Ruşii au promis să distrugă 40.000
tone, iar americanii 30.000. Dacă ar fi fost distruse ar fi aflat întreg sistemul solar. Se crede că sunt
depozite mari în China, Iran, Israel, Franţa, Egipt (Reeves H., 2007). În ceea ce priveşte arsenalul
nuclear două pericole mari ameninţă omenirea: stocurile mari de arme nucleare şi deşeurile
nucleare provenite din tehnologiile de fabricare a bombelor nucleare.
Pericolul este dat de faptul că, unele ţări încă mai produc arme nucleare, iar exportul de
armament nuclear a scăpat de sub control. Cum poate scăpa societatea omenească de unele
depozite de arme nucleare şi de deşeurile atomice acumulate? Uriaşe cantităţi de uraniu şi de
plutoniu sunt stocate în zeci de mii de ogive nucleare; sute de nave sovietice sunt abandonate cu
peste 24.000 de tone de combustibil iradiat şi cu un arsenal atomic necontrolat. Deşeurile de
pesticide acoperă planeta de la un pol la altul. A fost găsit DDT şi în substanţele adipoase ale
pinguinilor din Antarctica şi ale oamenilor din Polinezia, care n-au auzit de existenţa lui.
DDT-ul a fost sintetizat şi comercializat în 1938 şi a fost interzis în 1972, însă în mediu au
fost împrăştiate peste 3 milioane de tone (Moore H.W., 1983). Ţinând cont de faptul că perioada
de înjumătăţire a DDT-ului este de 30 de ani, este lesne de înţeles că trebuie să mai treacă secole
pentru a dispărea din natură. Astăzi se utilizează peste 100.000 de produse chimice, unele
nesfârşit mai toxice decât DDT-ul. Nu vom putea scăpa de acest flagel atât timp cât marile
monopoluri vor continua să profite de pe urma fabricării acestor noxe.
Din ţărână am fost zidiţi şi ne vom întoarce în ţărână, însă ţărâna pământului a fost întinată
de ploile acide, humusul a fost îndoit cu pesticide, erbicide şi cu îngrăşăminte, apa freatică a
coborât în adâncimi, iar plantele protectoare au fost rase până la rădăcină, iar acolo unde n-au fost
păscute trebuie să-şi facă loc printre milioane de ambalaje de plastic. Dacă vom continua aşa nu
ne va mai primi nici ţărâna.
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă,

Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

EPIFANIA
 Tradiţii 
IPOSTAZE ARHAICE ALE SFÂNTULUI ANDREI
Î n funcţie de zonă, sărbătoarea Sfântului Andrei avea mai
multe denumiri: Sântandrei, Moş Andrei, Andrei de Iarnă sau Andrei
Cap de Iarnă, Andrea, Îndrea sau Undrea, Ziua Lupului şi Gădineţul
Şchiop. Este singura sărbătoare de peste an care a dat denumirea
populară a unei luni, decembrie, după cum ştim, fiind numită în popor
Îndrea sau Undrea. Se poate constata că denumirile sărbătorii sunt,
cele mai multe, clar influenţate de religia creştină, însă denumiri
precum Ziua Lupului, Gădineţul Şchiop sau Noaptea Strigoilor, cu
referire la noaptea de 29 spre 30 noiembrie, ne indică faptul că
sărbătoarea era una dedicată unei divinităţi licantropice, în cadrul ei
cultul strămoşilor având un rol central. Comunicarea cu spiritele
strămoşilor, înfăţişaţi fie ca lupi, fie ca strigoi, este una aproape totală în preajma acestei
sărbători, apropierea nopţii de 29 spre 30 noiembrie stârnind pe vremuri o frică greu de
explicat astăzi. Să nu ne închipuim că aceasta era lipsită de temei, căci, în perioada 10-30
noiembrie şi, mai ales în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, se întâmplau atâtea şi atâtea
lucruri care, cu greu, puteau fi explicate raţional, încât oamenii de altădată au fost practic
nevoiţi să apeleze la un mecanism de natura mitico-magică care să-i apere de ofensiva forţelor
malefice vizibile (lupii) şi/sau invizibile (strigoii). Arma secretă a acestui mecanism de apărare
era o …plantă pe care noi, adesea, o desconsiderăm, e vorba de banalul usturoi.
Mai trebuie precizat că, potrivit mentalităţii tradiţionale, timpul unei zile începea imediat
după apusul soarelui, astfel explicându-se concentrarea majorităţii obiceiurilor şi practicilor
rituale specifice unei sărbători în ajunul şi mai cu seamă în seara şi noaptea ajunului. De altfel,
adesea, Moş Ajun devine un personaj de sine stătător în poveştile sau sărbătorile noastre!
Aşadar, ingredientele de bază ale Sântandreiului sunt strigoii, usturoiul şi lupii. Le vom
trata, pe larg, pe fiecare. De asemenea, Noaptea Sântandreiului fiind un timp propice
comunicării cu spiritele de dincolo, era una în care fetele mari, singure sau ajutate de „femei
ştiute”, puteau să-şi afle mult mai repede aşteptatul ursit. Este motivul pentru care vom
prezenta separat un set de practici prin care fetele mari credeau că îşi pot apropia mai uşor
ursitul. Să le luăm pe rând.
…„Zgomot trist în câmp răsună, / Vin strigoii, se adună, / Părăsind a lor secrii! / Voi,
creştinilor popoare, faceţi cruci mântuitoare, / Căci e noaptea-ngrozitoare, / Noaptea Sfântului

EPIFANIA
Andrei”. Aceste versuri aparţin lui Vasile Alecsandri şi au fost scrise într-un timp în care groaza
nopţii de 29 spre 30 noiembrie încă era un fapt extrem de real. Îi avertizăm pe cei mai slabi de
înger că în paginile următoare vom prezenta un tablou destul de înfricoşător al modului în care
strămoşii noştri s-au raportat la ceea ce, îndeobşte, au numit strigoi.
Credinţa în existenţa strigoilor pornea de la convingerea omului de altădată că sufletele
morţilor pot reveni printre cei vii. Pe de altă parte, se susţinea că omul posedă două suflete,
unul putând părăsi corpul în timpul somnului. Ar exista două tipuri de strigoi. Unii vii, numiţi
vidme, pricolici sau tricolici, aceştia putându-se transforma foarte uşor în lupi. Alţii, strigoii-
morţi, erau numiţi stafii, vampiri sau moroi. Cuvântul „strigoi” provine din latinescul striga şi
înseamnă „bufniţă”, „fermecătoare” sau „duh necurat”.
Strigoii-vii sau oamenii-strigoi pot fi din naştere, în primul rând din părinţi strigoi. Apoi, al
şaptelea sau al nouălea copil de acelaşi sex, al treilea copil din flori, un copil care are copită la
picior, unul care are părul roşcovan sau şira spinării se termina printr-o coadă cu păr pe ea
(coada aceasta ar putea fi o vertebră în plus, cu aceasta născându-se unii copii!); de
asemenea, pot deveni strigoi fraţii sau surorile născuţi(te) în aceeaşi lună, precum şi gemenii,
copiii nelegitimi sau cei născuţi în urma împreunării a două rude apropiate, cei abandonaţi
înainte de a fi botezaţi, copiii de vrăjitoare, de ucigaşi, cei care au fost înţărcaţi de două ori,
copiii zămisliţi în zi de sărbătoare sau cei care îşi mâncau căiţa (o pieliţă ca o tichie de pe cap).
Aceşti copii se dezvoltă, potrivit credinţelor arhaice, extrem de repede, sunt puternici şi foarte
răi, chinuind şi omorând animalele, înşeală, fură, mint cu neruşinare şi jură strâmb; practic nu
se dau în lături de la nimic rău.
Unii cred că strigoii-vii sunt „recrutaţi” în special din rândurile femeilor. Aceşti oameni-
strigoi nu mănâncă niciodată usturoi şi adesea pot deochea tot ceea ce văd, acestea două
fiind metodele principale prin care pot fi recunoscuţi. Mai sunt şi alte semne după care puteau
fi recunoscuţi. Astfel, ar avea, spun cei ce i-au văzut, picioarele şi mâinile ca fusele, capul
foarte mic (cam cât o nucă mai mare!), iar când dorm clefăie şi, dacă sunt cu faţa în sus, fac
spume la gură; de obicei, pleacă din trup după ce aud primul cântat al cocoşilor în ceruri. Pe
vremuri, mai exista o metodă, destul de barbară, în urma căreia se putea afla dacă cineva este
sau nu strigoi: se legau degetele mari de la mâini şi picioare în cruciş, aruncându-se suspectul
în apă; dacă rămânea deasupra apei era socotit strigoi şi urma să fie ars de viu; dacă se
ducea la fund, era scos imediat din apă fiind, preventiv, legat cu o funie.
Pricolicii sunt strigoii zoomorfi, de obicei lupi. Uneori, poartă cap de om pe trup de lup,
alteori cap de lup pe trup de om. Unii specialişti consideră că pricolicii ar fi, de fapt, oameni
prefăcuţi în câini, dar care se amestecă printre lupi. Oricum, hrana lor preferată consta în
animale moarte şi cadavre, împotriva lor oamenii apărându-se cu o plantă numită „coada
pricoliciului”. Tricolicii sunt oamenii cu păr de lup, născuţi, cel mai adesea, din încrucişarea

EPIFANIA
unui lup cu o femeie ce avea coşmaruri senzuale în special în păduri. Tricolicii ar umbla numai
în nopţile cu lună plină, atunci când omorau tot ce întâlneau în cale, mâncând mai ales
…mânji.
Strigoii-morţi provin mai cu seamă din rândul oamenilor-strigoi dacă aceştia nu erau
des-strigoizaţi la moarte. Se pare că aceştia sunt întotdeauna bărbaţi. Cadavrele lor nu
putrezeau, fie pentru că au avut două suflete (se credea că sufletul cel rău rămânea în trup şi
după moarte!), fie pentru că sufletele lor s-au întors în corp după o perioadă cuprinsă între
nouă zile şi 7 ani de la moarte. Aceşti strigoi pot fi mai mari ca în timpul vieţii, având unghiile
ca secerile, faţa foarte roşie, picioare de cal sau de gâscan, umblând adesea desculţi. De
multe ori îmbracă o cămaşă albă sau roşie or umblă complet goi. Se spune despre ei că-şi
poartă sicriele pe cap sau pe spate. Dintre aceşti strigoi, cei mai răi sunt cei peste sau pe sub
al căror cadavru a trecut un animal, aceştia omorându-şi, în primul rând, rudele, sugându-le,
se zice, sufletele pe fereastră.
Marele „avantaj” al tuturor strigoilor este acela că-şi păstrează glasurile neschimbate,
astfel că pot striga pe oricine fără a fi recunoscuţi. Pe vremuri, în cimitirele unde se bănuia că
este îngropat un strigoi se aducea un armăsar negru sau alb (un taur sau un gâscan) care
trebuia să treacă peste toate mormintele. Mormântul peste care nu trecea animalul era socotit
al unui strigoi-mort. Cadavrul era deshumat, un bărbat născut sâmbăta înfigându-i o ţepuşă
frecată cu usturoi în inimă. Se spune că mortul … urla îngrozitor, din el curgând un sânge
negru ca petrolul nerafinat. Apoi, inima era fiartă în vin şi găurită cu o andrea. Alteori, cadavrul
era stropit cu vin, ars cu totul, cenuşa fiind dizolvată într-un pahar cu apa din care beau toate
rudele! O altă metodă era decapitarea mortului şi punerea capului în sicriu cu faţa în jos.
Desigur, de multe ori, morţii suspectaţi a fi strigoi
erau pregătiţi într-un anume mod înainte de a fi
îngropaţi. Astfel, li se punea tămâie în nas, urechi,
ochi şi gură, usturoi în gură şi în anus, iar în toate
orificiile corpului pietricele, mei sau alte seminţe.
De-a lungul anului erau anumite perioade în
care strigoii îşi puteau face de cap în voie. Acestea
erau în timpul sau în preajma următoarelor sărbători:
Sfântul Toader, Sfântul Gheorghe, în Săptămâna
Mare, la Rusalii, uneori şi la Anul Nou, şi, mai ales, în
noaptea Sfântului Andrei, numită, de altfel, şi Noaptea Strigoilor, acum având loc un soi de
Adunare generală anuală a acestora. Până a aminti ce se întâmplă la această sângeroasă
adunare, să mai spunem că strigoii-vii puteau deveni invizibili, se puteau preface în aproape
orice animal sau insectă, în afară de oi şi de boi, animale socotite sfinte de români. Apoi,
provocau boli printre oameni şi animale, puteau lua virilitatea bărbaţilor, legau şi eliberau
EPIFANIA
ploaia şi multe, multe altele puteau face oamenii-strigoi. Precizăm, încă o dată, că în
peregrinările lor nocturne nu pleca decât sufletul. Dacă, la întoarcere, sufletul găsea trupul în
altă poziţie, atunci respectivul strigoi murea numaidecât!
Acum să încercăm să aflăm de ce se adună strigoii, atât cei vii cât şi cei morţi, în mai
sus pomenita Adunarea generală din Noaptea Sfântului Andrei. Ei bine, românii credeau că
Sfântul Andrei era patronul … strigoilor, în această noapte el conducându-i din loc în loc. De
altfel, strigoii au anumite locuri de adunare, cel mai adesea pe la hotare sau pe la răscrucile
drumurilor. Aici, ei se adunau având asupra lor un arsenal teribil: coase, furci, meliţe, topoare,
ciomege şi cam tot ceea ce oamenii lăsau de izbelişte prin ograda gospodăriei (aici se poate
întrevedea, ca şi în alte informaţii şi detalii, funcţia …educativă a sărbătorii şi, implicit, a
acestor creaturi mitologice!). De la miezul nopţii şi până la primul cântat al cocoşilor, între
strigoii-vii şi cei morţi se încingeau jocuri (lăutari fiindu-le cucuvelele şi huhurezii!). Mai apoi, de
la joc şi voie bună se ajungea la nişte bătăii cumplite până când se alegea un învingător,
acesta devenind, pentru un an de zile, regele strigoilor. Cine avea nefericita ocazie de a trece
pe acolo, era bătut până când nu mai ştia unde merge, iar cine trecea a doua zi vedea numai
sânge şi se spune că amuţea pe loc. După bătaie, strigoii se bocesc între ei, îşi vindecă rănile
pe loc şi pleacă împăcaţi fie spre locurile de unde au venit, fie, mai des cei morţi, iau la purecat
casele oamenilor. Unde găseau pe cineva, îl întrebau dacă a mâncat usturoi. Dacă omul
răspundea, muţea; dacă tăcea, strigoiul pleca la altă casă. Jale mare era în gospodăria
neunsă cu usturoi sau ceapă, aici strigoii trecând direct la supt sângele sau la zdrobit oasele
celor de acolo. Însă rar de tot se întâmpla aşa ceva, oamenii de altădată mâncând în această
zi usturoi cu nemiluita; mai mult, chiar îşi ungeau tot trupul cu usturoi. Peste toate acestea îşi
făceau semnul sfânt al crucii cu acelaşi benefic usturoi prin casă şi prin grajd.
Usturoi şi iar usturoi! Cum se poate explica
teama profundă a strigoilor faţă de mirosul căţeilor
de usturoi? Un posibil răspuns vom afla din
rândurile următoare.
Tinerii de altădată, mai ales din Moldova,
organizau în noaptea Sântandreiului aşa-numita
Păzire a usturoiului pentru ca acesta să nu fie
furat de strigoi. Mai amintim şi faptul că numărul
acestor petreceri era stabilit prin legi nescrise ale
satului de altădată, organizându-se şapte, nouă
sau 13 asemenea petreceri.
Astfel, la o casă se adunau mai mulţi flăcăi
şi fete mari (cam opt-zece perechi). Pe masă se puneau mai multe căciulii de usturoi,

EPIFANIA
înconjurate cu tămâie, smirnă şi câteva lumânări de la Paşti, acestea din urmă fiind aprinse.
Tinerii stăteau toată noaptea la masă, mâncau şi petreceau în veselie, fetele având mereu
grija ca nu cumva cineva să le fure usturoiul. În zori, înainte de a se despărţi, fiecare fată îşi
lua usturoiul ei, ducându-l a doua zi la biserică. Aici, îl sfinţea şi când ajungea acasă îl punea
la păstrat lângă icoane, acest usturoi din noaptea Sfântului Andrei fiind bun de făcut „de
dragoste”. Adesea se aduceau trei căpăţâni de usturoi, acestea trebuind însoţite de câte o
pâine, un fir de busuioc şi o sticlă de rachiu. Toate se acopereau cu o broboadă roşie. Spre
zori un flăcău punea toate acestea într-o covată şi juca usturoiul în mijlocul horei sau jocului ...
usturoiului. În finalul petrecerii rituale, fetele împărţeau lucrurile la flăcăi, evident, usturoiul fiind
păstrat de leac. Dacă se întâmpla ca unei fete să i se fure usturoiul, nu era deloc bine,
respectiva crezând că nu-i va merge bine în perioada următoare. Uneori, primăvara acest
usturoi era semănat, din el păstrându-se căciulii pentru Sântandreiul următor. Acest usturoi era
bine să fie luat în traistă atunci când cineva pleca la drum lung sau la negustorie. De la
această „pază a usturoiului” s-a născut zicala, auzită foarte rar astăzi, „Parcă a păzit usturoiul”,
ce se spunea la adresa celui care avea ochii roşii de nesomn. Potrivit etnologilor, această
originală pază nu ar fi altceva decât o străveche practică de iniţiere, puţinii maturi sau bătrâni
prezenţi jucând rolul de iniţiatori.
Multe din preparatele culinare din această noapte au în compoziţia lor usturoi. Astfel, se
prepara o azimă prin coacere în vatră. Din ea mâncau toţi ai casei, întingând într-o strachină
cu mujdei de usturoi. Turta de Andrei se mânca înmuiată în mujdei, multor altor mâncăruri
fiindu-le adăugat mult usturoi. De asemenea, se consumau băuturi şi alimente rituale, precum
braga, covaşa (despre cine o bea acum se spunea că era ferit de lupi în acea iarnă!), colaci,
boabe de porumb şi seminţe de cânepă fierte ş.a. Toate aceste băuturi şi alimente,
condimentate din belşug cu usturoi, erau consumate în cadrul unor practici de purificare a
trupului şi a sufletului, aşa cum era şi „paza usturoiului”, practici absolut fireşti dacă ne amintim
că suntem în prejma unui străvechi început de An Nou.
Cercevelele, ferestrele, pragul uşilor, hornul, grajdurile, nimic din toate acestea nu
trebuiau uitate în după amiaza zilei de 29 noiembrie, fiind tratate cu grijă maximă. La fel de
important era ca oamenii să nu uite să-şi facă semnul crucii cu un căţel de usturoi prin anumite
zone sensibile ale corpului, precum încheieturile mâinilor şi picioarelor, pe la urechi, ochi, gură,
frunte, piept, spate, nas şi pe la organele sexuale. Se zicea că pe aici puteau intra mai uşor în
oameni strigoii, vitele fiind expuse mai ales între coarne.
Credinţa în virtuţile apotropaice ale usturoiului este răspândită în toată lumea. În
vechime, mai ales egiptenii îi apreciau tare mult mirosul, crezând chiar despre usturoi că este
un zeu. Romanii şi grecii nu apreciau mai deloc mirosul lui (iar noi se pare că i-am moştenit şi
în această direcţie!), deşi militarii romani îl consumau frecvent, iar grecii credeau că îi apără de
deochi (în asemenea situaţii, numai simpla rostire a numelui său era suficientă!).
EPIFANIA
După cum ştim, nici românii nu agreează prea tare mirosul lui, însă există momente
critice peste an în care usturoiul este la mare cinste, aceste momente fiind cele deja pomenite
mai sus. Multe dintre căciuliile folosite acum în scopul apărării de duhurile rele erau sfinţite în
noaptea de Înviere. Mai mult, poporul credea că usturoiul e ... om, căci are corp, are cruce şi
este îmbrăcat în haine. Se spunea despre usturoi că poate să ajute femeile care vor să aibă
copii, acestea trebuind să pună nouă căţei în jumătate de litru de rachiu, să-i lase acolo nouă
zile la loc cald, iar mai apoi să înceapă să bea puţin câte puţin, femeia respectivă rămânând
astfel grea. Pe vremuri, usturoiul trebuia semănat neapărat înaintea sărbătorii Sfântului
Dumitru, altfel mureau copiii celui care-l semăna…
Despre usturoi se mai credea că poate să atragă şerpii. În acest sens, la români există
o credinţă potrivit căreia „din capul şarpelui răsar fire de usturoi”. Nu întâmplător, încă din
antichitate, usturoiul sălbatic se numea Aiul Şarpelui, el fiind folosit ca leac pentru muşcăturile
de viperă. Legătura simbolică dintre usturoi şi şarpe a făcut ca usturoiul să devină ofrandă
rituală destinată strămoşului şarpe, mai apoi transformându-se treptat într-un antidot împotriva
spiritelor malefice venite de dincolo, aşa cum sunt şi strigoii. Acest fapt s-a întâmplat după
apariţia creştinismului, acum usturoiul, ca şi pelinul sau sânzienele, devenind, din ofrande sau
daruri de îmbunare, obiecte protectoare împotriva duhurilor rele. Acest fapt nu i-a ştirbit deloc
din respectul pe care îl aveau românii pentru el, strămoşii noştri crezând, nici mai mult, nici mai
puţin, că usturoiul e făcut de Dumnezeu şi că e păcat să-l calci în picioare!
Mai precizăm şi faptul că substantivul „usturoi”, din punct de vedere etimologic, provine
din sanscritul „bhütagna” şi înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât „omorâtor de monştri”.
După ce am citit rândurile de mai sus, ne putem închipui ce fel de monştri putea omorî
usturoiul nostru! Socotim că şi acest argument, de ordin lingvistic, este extrem de sugestiv în
sprijinul marii importanţe de care s-a bucurat usturoiul în viaţa înaintaşilor noştri.
…Continuăm călătoria noastră imaginară pe tărâmul sărbătorii tradiţionale a Sfântului
Andrei, povestind acum despre modalităţile prin care fetele mari, adică domnişoarele de
altădată, încercau în această noapte specială să-şi afle ursitul.
Se spune că în preajma marilor sărbători cerurile se deschid, astfel încât graniţa dintre
lumea de aici şi cea de dincolo dispare pentru un anume timp. Ei bine, acest timp era, potrivit
concepţiei arhaice, extrem de propice pentru tot felul de practici augurale (aflarea viitorului),
farmecele şi vrăjile având acum mari sorţi de izbândă. Sântandreiul era o mare sărbătoare,
românii crezând că de acum începe practic iarna să pună stăpânire pe lume. Ca atare, atribut
al oricărui început, fetele doreau să afle cu o clipă mai devreme ce le rezerva viitorul în anul ce
urma. În acest scop, apelau la ceea ce s-a numit „magia premaritală”, aceasta cuprinzând
totalitatea practicilor magice privind ghicirea sorocului nunţii şi a aspectului viitorului soţ. Prin
aceste practice se credea că se acţionează asupra obiectelor, fiinţelor şi stărilor din natură şi

EPIFANIA
societate apelându-se la nişte forţe situate deasupra puterilor de înţelegere ale omului. Pentru
cel care gândea lumea în termeni mitico-magici, esenţialul îl constituia analogia, asemănarea
dintre esenţă şi aparenţă, ajungându-se astfel ca obiectul sau starea să fie confundat(e) cu
numele lor. Tocmai de aici rezultă puterea formidabilă ce se acordă în magie cuvântului ca
substanţă a descântecului sau incantaţiei. Desigur, existau două tipuri de magie, în cazul
nostru fiind folosită, în special, magia albă. Uneori, fetele mari apelau la prezicătoare,
vrăjitoare, „femei ştiute” sau pricepute, acestea având o oarecare „specializare” şi în acest
domeniu.
Precizăm că unele dintre fete, tocmai spre a da mai mare greutate demersului lor,
ţineau post negru în ajunul şi în ziua Sfântului Andrei. Adeseori, ele îşi propuneau ca unic scop
al acestui post aspru căsătoria. După ce se însera bine, fetele de altădată fie luau la rând
metodele ştiute de la mame, mătuşi sau vrăjitoare, fie se concentrau asupra uneia singure,
important fiind ca la capătul lor să se contureze cât de cât chipul ursitului. Poate că mulţi dintre
cititori s-au întrebat de unde vine cuvântul „ursit”. Se pare că are o legătură directă cu … ursul,
în spaţiul carpatic şi, în special în Moldova, cultul ursului fiind o prezenţă constantă. Exista, de
altfel, credinţa că ursul „e din om, a greşit nu ştiu ce şi Dumnezeu l-a trimis în pădure să fie
urs”. De asemenea, sunt multe legende despre urşi care fură femei şi trăiesc cu ele, dând
naştere unor eroi sau regi. În plan simbolic, ursul ar exprima puterea, sănătatea şi sexuali-
tatea, atribute pe care, nu-i aşa, orice fată şi le-ar dori de la ursitul ei!
Revenind la practici, amintim că fetele care-şi făceau de ursită trebuiau să aibă asupra
lor nouă potcoave, nouă fuse, nouă ace, trei cuţite şi o coasă. Toate se înfierbântă în foc, iar,
după înroşire, se sting în apă şi de abia acum se pot folosi la descântat. Dintr-un asemenea
descântec de ursită, redăm câteva fragmente mai sugestive: „Descântecul de la mine, / Leacul
de la Dumnezeu. / A plecat Începutul / De la casa lui, / De la masa lui, / Sănătos, / Voios, / Şi-a
luat-o pe cale, / Pe cărare. / Când a fost la miez de cale / L-a întâlnit, / L-a întâmpinat, / nouă
urcoi, nouă urcoaie, / nouă moroi, nouă moroaie, / nouă strigoi, nouă strigoaie, / nouă diavoli,
nouă diavoloaie, / nouă lei, nouă leoaie, / nouă pocitori, nouă pocitoare, / nouă ursitori, nouă
ursitoare, / (…) / nouă zâni / De la nouă stâni, / nouă vânturi de vânt / De pe pământ. / Toate s-
au strâns şi s-au adunat, / Grozav l-au încurcat / Şi în pat de moarte l-au lăsat”. Descântecul
se continuă de două ori pe atâta, Maica Domnului fiind cea care îl ajuta pe Început să-şi revină
din boala cumplită în care îl băgaseră duhurile rele. Ei bine, acest descântec trebuia rostit de
nouă ori în şir, altfel nu avea nici un efect! De bună seamă, oamenii şi, în special fetele de
altădată, aveau mult mai multă răbdare faţă de câtă avem noi azi!
Multe fete făceau pe 29 noiembrie turta de Andrei. Ele se adunau la o anume casă
pentru a frământa aluatul turtei. Trebuiau să aducă, de nouă ori şi cu ochii închişi, apă cu gura.
Apa, sarea şi făina, toate în cantităţi egale, se măsurau cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi
cocea turta ei, o mânca, după care se culca, aşteptând să apară ursitul pentru a-i astâmpăra
EPIFANIA
setea pricinuită de turta exagerat de sărată! Se spune că la unele dintre ele vin ursitele sau
ursitoarele, acestea întrebându-le dacă dorm. Da de unde atâta somn, când gândurile fetelor
erau numai la ursit! Ursitele, ghicind aceste gânduri, vin, de obicei, în întâmpinarea lor,
propunându-le fetelor pe cutare sau cutare, fetele trebuind să dea ursitelor un brâu, acest brâu
urmând a fi pus de ursite în capul flăcăului indicat de fată.
Alte fete îşi pun sub pernă 41 de fire de grâu sau de busuioc, menindu-le astfel: „41 de
fire de grâu, / Eu voi adormi / Şi voi hodini. / Dar eu mă rog lui Dumnezeu / Să-mi trimită
îngerul meu, / Să-mi arăte pe ursitorul meu, / Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!” Alte fete puneau
un fir de busuioc şi un inel în cenuşa din vatră. Dacă cerul era înstelat, ieşeau afară şi
spuneau: „Stea, stelişoara mea / Toate stelele să stea / Numai tu să te duci / Şi să-mi aduci /
Pe ursitul meu / Dat de Dumnezeu. / Aievea să-l văd / Pe el să-l cunosc. / Pe a mea ursită /
De-i a mea scrisă”. Fetele care iubeau natura alegeau să facă plimbări nocturne, evident cu un
scop foarte precis. Obiectivele vizate erau fântâna, gardul sau coteţul porcilor. La fântâni
aprindeau o lumânare sfinţită la Paşti şi îi dădeau drumul în jos până când se lumina bine faţa
apei. Când lumânarea ajunge la apă, fata zicea: „Sfinte Andrei / Scoate-i chipul în faţa apei /
Ca în vis să-l visez / Ca aievea să-l văz!” Se spune că atunci, ca prin farmec, apa se tulbura şi
fata îşi vedea ursitul! La gard începeau a număra nouă pari, pe al
nouălea legând o cordică roşie. A doua zi, în funcţie de cum arăta
parul, stabileau caracteristicile viitorului soţ: drept şi neted – soţ
tânăr, dar sărac; cu o coajă groasă – bărbat bogat; scurt şi noduros
– soţ bătrân şi, pe deasupra, şi sărac, pe când un par cu multe
crăci anunţa o dezamăgire pentru respectiva fată: va avea parte de
un văduv cu mulţi copii! După cum se vede, pentru multe fete
aceste practice aduceau multă jale pe capul lor. Alt obiectiv extern
vizat era, după cum am amintit, coteţul porcilor. Aici, fetele noastre
loveau delicat cu piciorul porcii, zicând rar: „Hai amu, hai la anu’,
hai la alt an!” Dacă porcii răspundeau printr-un grohăit la una din
aceste trei strigări, fetele ştiau când se vor mărita: în grabă, la Anul
Nou, sau, spre disperarea lor, când o da Dumnezeu! Alte fete alegeau să facă o uşoară
plimbare cu picioarele goale. Mare fericire era pe capul celor care aveau norocul să se înţepe,
credinţa lor fiind că se vor mărita rapid.
Tot pe afară se putea afla şi din ce direcţie urma să vină alesul. Astfel, unele fete luau
nouă linguri şi, înainte de a cânta cocoşii întâia oară, se suiau pe poartă, de aici ascultând din
ce parte cântă cocoşii. Ei bine, ele credeau că dintr-acolo le vor veni peţitorii! Alte fete nu se
dădeau în lături să fure crupe de la vecine, pe care le fierbeau; seara, ieşind cu strachina plină
de crupe, băteau de trei ori cu lingura în poartă, după care mâncau trei linguri de crupe, făcând

EPIFANIA
aşa de nouă ori. Se zice că dincotro auzeau primul lătrat de câine, de acolo veneau peţitorii!
Acestea sunt principalele metode de previzionare a ursitului, fetele de altădată fiind
ferm convinse că ceea ce văd, ghicesc sau intuiesc în noaptea Sfântului Andrei urma să se
întâmple aievea. Neîndoios, face parte şi aceasta din gândirea de tip mitico-magic specifică
comunităţilor tradiţionale.
…În popor, sărbătoarea Sfântului Andrei se mai numea, după cum am mai amintit, şi
Ziua Lupului, Sfântul Andrei fiind socotit, la ... concurenţă cu Sfântul Petru, şi stăpânul lupilor.
Pe 30 noiembrie nu se lucra şi pentru ca lupii să nu strice vitele şi mai ales oile şi caprele.
Oamenii se abţineau să plece acum la drum deoarece riscau să se întâlnească cu haitele de
lupi.
De ce este oare asociat Sfântul Andrei cu lupii? Trebuie spus că nu mai puţin de 35 de
sărbători din calendarul popular românesc îl au ca „actor principal” pe lup, cele mai multe
sărbători … lupeşti fiind în perioada 10 noiembrie-2 februarie, adică în perioada în care lupii se
înmulţesc. Românii credeau că lupoaicele ar prăsi chiar în noaptea Sântandreiului. Mai mult,
acum lupii sunt extrem de agresivi, atacând în special pe oamenii care nu le ţin sărbătorile. Se
crede că la Sfântul Andrei lupii îşi pot îndoi gâtul şi îşi pot vedea coada, fapt care îi face mult
mai periculoşi decât de obicei. Vitele simt apropierea cumătrului lup, devenind foarte agitate şi
manifestându-se zgomotos.
Dintre practicile de apărare magică împotriva lupilor, amintim: femeile nu torc cu o
săptămână înainte de Sfântul Andrei „ca să nu toarcă lupii la casă”; de Sfântul Andrei nu se
mătură, nu se dă gunoiul afară, nu se curăţă grajdurile, nu se piaptănă nimeni, nu se face
pomană, nu se dă nimic cu împrumut, nu se scot cărbuni aprinşi din vatră, în timp ce
foarfecele, cleştele, pieptenii de scărmănat lâna sau alte obiecte împerecheate sau cu
deschidere se legau strâns cu sfoară. Mai mult, cu unele obiecte nici măcar nu se umbla, cum
ar fi pieptenele, oamenii ferindu-se chiar să-i rostească numele. Precizăm că, în gândirea
oamenilor de altădată, pieptenele era asociat cu pădurea, locul unde se aflau lupii. Tocmai de
aceea era recomandat ca dinţii pieptenului să fie încleştaţi, tot aşa urmând a fi şi dinţii fiarelor
peste iarnă.
Aşadar, era bine dacă oamenii nu munceau deloc la Sfântul Andrei, în caz contrar
riscând să se îmbolnăvească imediat, boala aceasta durând nu mai puţin de un an. O singură
muncă era încurajată, anume spălatul cămăşilor, astfel opărindu-se, simbolic evident, gura
lupilor. Adesea, în aceste zile, se evita şi pronunţarea cuvântului lup, crezându-se că numai
simpla rostire a cuvântului l-ar aduce pe lup în preajma oamenilor. Aşa s-a născut, dacă nu
ştiaţi, celebra zicere „Vorbeşti de lup şi lupul la uşă”!
După cum aminteam, cele mai multe dintre „zilele lupului” sunt concentrate spre
sfârşitul toamnei şi iarna. Acum se formează haitele şi au loc atacurile în grup pentru
procurarea hranei; împerecherea începe în partea a doua a lunii noiembrie şi se termină pe la
EPIFANIA
începutul lui februarie. Lupul releva astfel un comportament bazat pe repetabilitate şi

stabilitate, comportament care, în plan simbolic, accentuează paradoxul relaţiei dintre viaţă şi
moarte: animalul se înmulţeşte şi dă viaţă în anotimpul morţii şi al frigului, fiind fertil atunci
când întreaga natură este sterilă. Acest sistem de relaţii mitico-simbolice, corelat cu prestigiul
mitologic al lupului la daci, ne face să ne raliem ipotezei potrivit căreia avem de a face acum,
la întâlnirea lunilor noiembrie cu decembrie, cu un străvechi început de an, probabil Anul Nou
dacic.
…Aici se încheie călătoria noastră imaginară pe tărâmul uneia dintre cele mai mari
sărbători populare a românilor de pretutindeni, Sântandreiul. Dincolo de curiozitate şi de
senzaţii tari, v-aş ruga să întrezăriţi o lume mai aşezată şi mai tihnită, o lume cu oameni atenţi
la toţi şi la toate câte există pe pământ şi în ceruri, o lume care încerca să trăiască respectând
legile scrise de Dumnezeu încă de la facerea universului. Că nu apare în aceste relatări şi
Sfântul Apostol Andrei, e o altă problemă care ţine de esenţa logicii populare, de locul discret
pe care acest apostol îl are în mentalitatea arhaică românească. De fapt, în legendele şi
povestirile româneşti sub numele Sfântului Andrei se ascunde, sub acoperire, un personaj
mitologic, o divinitate mult mai veche, cu siguranţă pre-creştină, poate chiar pre-tracică,
probabil de sorginte daco-getică. E aici un mecanism valabil adesea în cazul multora dintre
sărbătorile noastre.
Etnograf Marcel Lutic,

Muzeul Etnografic al Moldovei

EPIFANIA
 Din minunile Maicii Domnului 

SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV ESTE
TĂMĂDUIT DE MAICA DOMNULUI
Î n anul 1870, Părintele Prohor (viitorul stareț Serafim de
Sarov) s-a îmbolnăvit grav. Se pare că suferea de idropică, căci i
se umflase peste măsură trupul, pricinuindu-i dureri greu de
suportat. A suferit ca un alt Iov boala, socotind-o o mare
binecuvântare trimisă de Dumnezeu. Atunci când egumenul
Pahomie i-a propus bolnavului să cheme un medic din oraș,
Prohor a spus:
-- Prea Cuvioase Părinte Stareț, eu m-am încredințat Domnului
nostru Iisus Hristos și Prea Curatei Maicii Sale și dacă vreți, doresc să-mi dați Medicamentul
ceresc.
Ieromonahul Iosif, în urma rugăminții bolnavului, a făcut priveghere de toată noaptea,
după care a săvârșit dumnezeiasca Liturghie. Toți părinții și frații mănăstirii s-au rugat cu
căldură pentru bolnav.
După ce Prohor s-a împărtășit cu Prea Curatele Taine ale lui Hristos, a avut o vedenie
cerească.
I s-a arătat Împărăteasa Cerurilor și a pământului, Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, într-o lumină nespusă, însoțită de Sfinții Apostoli Ioan Teologul și Petru. Maica
Domnului, întorcându-și dumnezeiasca ei față către Sfântul Ioan, a arătat spre Prohor și a
spus:
- Acesta este din neamul nostru.
După aceea a întins dumnezeiasca ei dreaptă și a atins capul lui Prohor. În aceeași
clipă s-a deschis o gaură în șoldul drept al bonavului și a început să curgă din trupul său ca un
râu, un lichid murdar.
Prohor s-a ușurat și s-a însănătoșit degrabă, rămânându-i numai semnul rănii, ca
mărturie a vindecării minunate săvârșită de Maica Domnului.

EPIFANIA
Cuprins
MĂRTURISIREA ŞI PROPOVĂDUIREA LUI HRISTOS ASTĂZI ......................................... 1
Sămânţa Patristică
Arhid. Prof. Dr. Ioan Ică jr.
Sfântul Grigorie Palama : DESPRE FECIOARA MARIA ................................................... 4
Vocea Duhovnicului
Sfântul Ignatie Briancianinov
DESPRE NEVOINŢELE TRUPEŞTI ŞI SUFLETEŞTI ......................................................... 13
Părintele Nicolae Steinhardt
CREZUL ORTODOX .................................................................................................................. 17
Cuvânt catehetic
Preot Dr. Ioan Chervase
IISUS – ÎNVĂŢĂTORUL CEL BUN ......................................................................................... 20
Sfinţenia în participare
Prezbitera Dr. Laura-Magdalena Nicolescu
PODOABELE BISERICII .......................................................................................................... 25
Popasuri duhovniceşti
Maica Antonia Popescu, Stareţa Mănăstirii Tismana
ISTORICUL MĂNĂSTIRII TISMANA .................................................................................. 29
Din comoara inimii
Preot Ioan Cârciuleanu
FAMILIA ŞI RESPONSABILITATEA EI ÎN CREŞTEREA
ŞI EDUCAŢIA COPIILOR ........................................................................................................ 33
Teologie
Preot Prof. Univ. Dr. George Remete
A ŞAPTEA CALE DE CUNOAŞTERE A LUI DUMNEZEU: CALEA INIMII ................. 41
Preot Prof. Univ. Dr. Adrian Niculcea
CONSTITUIREA EUHARISTICĂ A BISERICII ................................................................... 54
Taina icoanei
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky
ARHANGHELUL MIHAIL ...................................................................................................... 77
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky
SFÂNTUL DIMITRIE DIN TESALONIC ................................................................................ 78

EPIFANIA
File de pateric
Conf. Dr. Viorel Paleu
ÎNCEPUTUL SLOVEI L ............................................................................................................ 80
Ştiinţă şi credinţă
Acad. Basarab Nicolescu
ORTODOXIA, TRANSDISCIPLINARITATEA
ŞI ATITUDINEA TRANSRELIGIOASĂ ................................................................................. 83
ŞTIINŢĂ MATEMATICĂ ŞI TEOLOGIE
ÎN GÂNDIREA PREOTULUI PAVEL FLORENSKI ............................................................ 88
Conştiinţa românească
Acad. Alexandru Zub
PATRIARHUL TEOCTIST: CULTURĂ ŞI SLUJIRE CREŞTINĂ ..................................... 99
Pagini de istorie
Prof. Gheorghe Badea
BISERICILE ŞI MĂNĂSTIRILE RUPESTRE DIN SPAŢIUL PRUTO-NISTREAN ........ 105
Galeria personalităţilor
Prof. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
NICOLAE TITULESCU ……………………………………………................................….… 108
In memoriam
Preot Prof. Dr. Ion Bria
UN MARE TEOLOG ORTODOX ŞI INTELECTUAL ROMÂN:
PREOTUL PROF. IOAN COMAN (1902-1987) ...................................................................... 113
Grigore Ilisei
UN SLUJITOR COBORÂT PARCĂ DINTR-O ICOANĂ) ................................................... 119
Artă vizuală
Liviu Suhar
LIBERTATEA INTERPRETĂRII FIGURII UMANE,
ÎN OPERELE LUI ION IANCUŢ .............................................................................................. 121
Intermezzo liric .................................................................................................................. 124
Mărturii
Prof. Iorga Neculai
DUMNEZEU ESTE CU NOI ...................................................................................................... 126
Ing. teolog Vasilică Militaru, Ing. Luminiţa Militaru
CREDINŢA PĂRINTELUI MIHAI LUNGEANU ................................................................... 127
Prof. Dr. Gh.Mustaţă
HRANA ESTE SACRĂ ŞI NU TREBUIE SĂ FIE ÎNTINATĂ .............................................. 130
Prezbitera Dr. Laura Magdalena Nicolescu
CRITERIUL SUFERINŢEI ...................................................................................................... 137

EPIFANIA
Prof. Nedea Nita, Prof. Nedea Mircea

REFLECŢII PE MARGINEA CELOR 30 DE ANI DE ACTIVITATE ................................ 139
Nichita Danilov
CU ESENIN PRIN BAKU (NOTE DE CĂLĂTORIE) ........................................................... 143
Biserica azi
Farmacist Marina Porumb
MITROPOLIA MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI
SPITALUL MEDICAL CREŞTIN - "PROVIDENŢA " ......................................................... 149
Probleme contemporane
Diac. Prof. Univ. Dr. Ioan Caraza
EXIGENŢELE CREDINŢEI MÂNTUITOARE:
MĂRTURISIREA LITURGICĂ A CREDINŢEI APOSTOLICE ......................................... 153
Preot Conf. Dr. Ştefan Pomian
BISERICA ŞI PROBLEMELE CONTEMPORANE .............................................................. 159
Doctorul trupului, doctorul sufletului
Conf. Dr. Carmen Manciuc
VIRUSUL WEST NILE .............................................................................................................. 168
Şef lucrări Dr. Bogdan Mihai
ALIMENTAŢIA SĂNĂTOASĂ ................................................................................................. 169
Priorităţi - Educaţia
Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului
DESPRE EDUCAŢIE .................................................................................................................. 175
Psihologia – o necunoscută?
Psiholog Gabriela Romedea
MIRAJUL DROGURILOR – LACUNĂ DE COMUNICARE
DINTRE PĂRINŢI ŞI COPII ..................................................................................................... 179
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă
Plăgile ecologice (continuare) ........................................................................................ 185
Tradiţii
Etnograf Marcel Lutic
IPOSTAZE ARHAICE ALE SFÂNTULUI ANDREI .............................................................. 188
Din minunile Maicii Domnului
SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV ESTE TĂMĂDUIT
DE MAICA DOMNULUI ............................................................................................... 198

EPIFANIA
Aşteptăm la adresa de e-mail: nicolaenicolescu@yahoo.com

şi numerele de telefon: 0232 437 248; 0726 332 333; 0723 232 444; 0726 257 715
sugestiile dumneavoastră.
Abonamentele se pot comanda la aceeaşi adresă de e-mail.
COMITETUL REDACŢIONAL:
DIRECTOR: Preot Dr. Nicolae Nicolescu, Sf. Lazăr, Iaşi

REDACTOR ŞEF: Prezbitera dr. Laura – Magdalena Nicolescu
REDACTORI:
Arhim. Nichifor Horea, “Sf. Trei Ierarhi”, Iaşi
Prof. Constantin Bostan
Prof. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
Prof. Dr. Gheorghe Mustaţă
Dr. Ing. Vlad Munteanu
Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu
Dr. Paul Dan Sârbu
Grigore Ilisei
Ing. Mihaela Bârsan
Isari Ştefan Cosmin
Elena Plăvănescu
Prof. Emil Alexandrescu
TEHNOREDACTARE:
Florentina Vrăbiuţă
Revista EPIFANIA se deschide la adresa de internet: nicolaenicolescu.tripod.com
Revista Epifania a deschis un număr de cont

pentru a fi sprijinită: RO75INGB0000999900395418
ISSN 2065-3794

Epifania 13 Si Coperta

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Epifania 13 Si Coperta

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

EPIFANIA

D eschidem Cuvântul Epifaniei numărul treisprezece,

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 1

Evidenţierea Adevărului ţine de împărtăşirea Jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, care ne

teologice înduhovnicite”, apărând ”unitatea experienţei duhovniceşti din sânul Bisericii

Preot Dr. Nicolae Nicolescu

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 3

Cum a ajuns Fecioara Împărăteasă a toate

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 5

o datǎ pe an [Iş 30,10;Lv16,2-34;Evr.9,7], şi unde Fecioara-Mamǎ de trei ani a intrat şi a

Fecioara, sfeşnic al Luminii dumnezeieşti

6 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010

primiserǎ ca haruri de la Dumnezeu în parte, pe toate acestea adunându-le şi deşǎvârsindu-le

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 7

Frumuseţea Fecioarei vine dinlăuntrul ei

8 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010

În loc de studii, Fecioara e închinată la Templu

Relaţia tainică între Fecioară şi Templu

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 9

Viaţa ascunsă a Fecioarei în Sfânta Sfintelor –

10 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010

Rod al rugăciunii, Fecioara e închinată Celui ce a dat-o prin rugăciune

Fecioara e adusǎ la Templu la doar trei ani

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 11

Preferă cu înţelepciune pe Dumnezeu

Trad. Arhid. Prof. Dr. Ioan Ică jr.

12 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 13

milosteniei materiale, primirea de străini, împărtăşirea de feluritele nevoi şi suferinţe ale

14 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 15

16 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010

Sfântul Ignatie Briancianinov

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 17

Părintele Nicolae Steinhardt

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 19

20 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010

- este impresionat de credinţa oamenilor.

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 23

celor de demult... Eu însă vă zic vouă...”.

Preot dr. Ioan Chervase, Iaşi

24 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 25

Sfânta Parascheva a fost și va fi ocrotitoarea Iașului. Poate pentru rugăciunile ei,

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 27

Prezbitera dr. Laura-Magdalena Nicolescu

28 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 29

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 31

metalică de forma vulturului bicefal – stema domnitorilor Basarabi, deosebit de valoroasă, şi

Maica Antonia Popescu,

32 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010

 Din comoara inimii 

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 33

Bisericii, a şcolii, a societăţii.

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 35

În educaţie, pentru un adevărat succes, dragostea părintească trebuie însoţită de un

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 37

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 39

Preot Ioan Cârciuleanu, Iaşi

40 Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 41

Iaşi, Nr. 13, Octombrie - Noiembrie 2010 43