Professional Documents
Culture Documents
SUPORT DE CURS
ANUL I - Semestrul 2
Cluj – Napoca
2009
I. INFORMAŢII GENERALE
Descrierea cursului
Disciplina are un conţinut complex care reflectă obiectivele principale ce
vizează aprofundarea noţiunilor teoretice şi practice în domeniul societar dar şi în
alte segmente importante ale dreptului afacerilor, cunoaşterea modificărilor
legislative în acest domeniu. Prin intermediul unor metode moderne, masterandul
primeşte informaţii privind participanţii la raporturile juridice comerciale, necesare
pentru a se integra în mediul de afaceri şi a dobândi abilitatea de a relaţiona cu
acesta.
Pentru realizarea acestui obiectiv, ne propunem să prezentăm instituţiile
juridice de bază ale dreptului afacerilor, anume – raporturile juridice comerciale,
participanţii la activitatea comercială şi statutul juridic al comercianţilor, structurile
asociative interne şi europene, organizarea şi funcţionarea societăţile comerciale,
fondul de comerţ, obligaţiile comerciale, instrumentele juridice din cadrul
raporturilor de muncă. Temele vor cuprinde şi unele aspecte de ordin legislativ care
vizează şi alte instituţii juridice specifice domeniului disciplinei cum sunt cele
privind faptele de comerţ, procedura insolvenţei, obligaţiile financiar-fiscale ale
comercianţilor.
Rolul pe care îl îndeplineşte dreptul afacerilor în condiţiile economiei de
piaţă, multitudinea reglementărilor legale care vizează acest domeniu şi varietatea
1
punctelor de conexitate care se stabilesc cu alte ramuri de drept cum sunt dreptul
financiar, dreptul comercial internaţional, dreptul administrativ şi dreptul civil,
constituie argumente pentru considerarea acestei discipline de studiu ca fiind o
materie de bază alături de celelalte discipline de specialitate economică.
Cunoştinţele teoretice care se dobândesc prin studierea materiei care
formează obiectul acestei discipline sunt menite să formeze, să completeze şi să
întregească pregătirea de specialitate a masteranzilor, să le permită acestora o
abordare a fenomenelor economice şi comerciale şi din perspectiva juridică.
Abordarea din perspectivă juridică a problematicii societăţilor comerciale -
regimul legal privind constituirea, organizarea, funcţionarea acestora şi a
comercianţilor în general precum şi a activităţii comerciale, prezintă utilitate pentru
înţelegerea şi operarea corectă cu conceptele, noţiunile juridice, principiile şi
normele legale care formează reglementarea de bază a relaţiilor comerciale şi, nu în
ultimul rând, aplicarea coerentă şi performantă a acestora.
Înfăptuirea acestui deziderat, în raport cu exigenţele profesiilor care au
tangenţă cu mediul de afaceri, presupune însuşirea conceptelor şi noţiunilor cu care
operează teoria dreptului comercial dar, în egală măsură, cunoaşterea aprofundată a
legislaţiei comerciale începând cu actele normative de bază – Codul comercial român
şi Legea societăţilor comerciale nr.31 / 1990 rep., cu modificările şi completările
ulterioare.
2
6. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2004.
7. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Buc., 2002 .
8. Ion Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex,
Buc., 1998 .
9. Ion Turcu, Liviu Pop, Contractele comerciale, Ed. Lumina Lex, Buc., 1997
Calendar al cursului
Activităţi Tematica abordată Responsabilităţile Locul de
masteranzilor desfăşurare
Întâlnire I: Introducere. Faptele de Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
Activităţi comert.Comerciantii nicat ulterior
didactice
Întâlnire II: Legislatia muncii. Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
Activităţi Insolventa. Arbitrajul. Parcurgerea bibliografiei. nicat ulterior
didactice Elemente de drept fiscal.
Examen final Parcurgerea bibliografiei Va fi comu-
precizate în vederea susţinerii nicat ulterior
examenului
Studenţi cu dizabilităţi
În vederea oferirii de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi motorii
sau intelectuale, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a comunica cu
studenţii prin intermediul poştei electronice. Astfel, studenţii cu dizabilităţi vor putea
adresa întrebările lor legate de tematica cursului Dreptul afacerilor pe adresa de
email a titularului de curs, menţionată la începutul acestui silabus, putând primi
lămuririle necesare în maxim 48 de ore de la primirea mesajului.
3
Strategii de studiu recomandate
Pentru a obţine performanţa maximă, studenţii trebuie să ţină cont de
următoarele recomandări în ceea ce priveşte studiul individual, precum şi activităţile
colective realizate în cadrul cursului:
1. Este recomandat ca studiul acestor probleme să se facă în ordinea
numerotării unităţilor de curs.
2. Este recomandat ca studiul să se bazeze pe o bibliografie minimală, indicată
în silabus şi pe alte surse bibliografice indicate de tutori.
3. Se recomandă participarea la discuţii şi analize împreună cu tutorii, pe
marginea temelor indicate spre studiu.
4
Modulul I
INTRODUCERE ÎN
DREPTUL AFACERILOR
CONCEPTE DE BAZĂ:
• Capitolul 1 (Unitatea de curs I): Istoricul Dreptului Comercial, Evoluţia
dreptului comercial, Istoricul dreptului comercial
OBIECTIVE URMĂRITE:
1) Să ofere o privire introductivă privind studiul dreptului comercial;
2) Să evidenţieze definirea conceptului de „comerţ” din perspectivă etimologică,
economică şi juridică;
3) Să facă o diferenţiere terminologică între disciplinele „drept comercial”,
„dreptul afacerilor”, „drept economic” etc.
4) Să enumere principale etape în dezvoltarea istorică a dreptului comercial;
5) Să urmărească evoluţia dreptului comercial în spaţiul românesc;
6) Să prezinte împărţirea dreptului comercial.
REZULTATE AŞTEPTATE
Modulul dedicat „Introducerii în dreptul comercial” va trebui să familiarizeze
studentul cu definirea dreptului comercial şi evoluţia istorică a acestei ramuri a
dreptului privat . De asemenea, se urmăreşte cunoaşterea de către studenţi a sistemului
de drept, în general.
5
Unitatea de curs 1
7
participă agenţii economici în calitate de contribuabili, instituţiile publice cu atribuţii
în acest domeniu, publicitatea, concurenţa comercială.
9
Din spaţiul german se transmite către întreaga Europă dreptul târgurilor şi
iarmaroacelor care cuprinde ansamblul de reguli privind desfăşurarea activităţii
comerciale în acele zone. Uzurile şi cutuma juca un rol important în lipsa unui drept
scris. Foarte interesant este faptul că aceste uzuri erau compatibile de la o cetate la
alta, bazându-se foarte mult pe principiile echităţii şi a platei contribuţiei către cetate.
Un rol important în conturarea principiilor dreptului medieval l-a avut etica
creştină, principiu care a influenţat şi materia dreptului negustorilor. Etica creştină
impune justul preţ şi justa măsură. Dreptul canonic cuprindea unele reguli care erau
negarea însăşi a comerţului. Dintre acestea dorim să amintim interzicerea dobânzii
indiferent de cuantumul său considerată a fi câştig ilicit. Comercianţii sau negustorii
vor duce o luptă dură cu aceste mentalităţi reuşind până la urmă să înfrângă
rezistenţă Bisericii. Dreptul comercial este de fapt fructul necesităţii, iar autonomia
sa este creaţia clasei negustorilor, datorită puterii lor economice şi organizării lor
politice.
Jurisdicţia consulară reprezintă modalitatea practică de interpretare a
dreptului negustorilor şi la început se mărginea la comercianţii înscrişi în matricolele
corporaţiei. Ea avea un caracter profesional, competenţa tribunalelor consulare
mărginindu-se la aceşti
Dezvoltarea dreptului a impus înlocuirea dreptului statuar şi consuetudinar cu
un drept scris. Prima ţară care a trecut de la dreptul consuetudinar la cel scris pe tot
teritoriul ţării a fost Franţa. Un prim act a fost edictul lui Francisc al II-lea din august
1563 conform căruia comercianţii erau obligaţi să supună jurisdicţiei comerciale cu
caracter corporativ născute între ei, iar al doilea a lui Carol al IX-lea prin care au fost
create jurisdicţiile consulare aplicabile doar comercianţilor. Al doilea edict al lui
Carol al IX-lea din 1565 enunţa într-o formă prescurtată ideea unei materii
comerciale, iar pentru a fi aplicabilă jurisdicţia comercială trebuiau întrunite două
condiţii: calitatea de comercianţi a părţilor şi calitatea comercială.
Ludovic al XIV-lea şi ministrul său Colbert sunt iniţiatorii celei dintâi
codificaţii a dreptului comercial şi maritim cunoscută sub denumirea de Ordonnance
du Commerce sau « Code Savary » (1673), numit după comerciantul parizian Jaques
Savary care a colaborat la redactarea lui şi Ordonnance de la marine (1681).
Elementul de noutate adus de ordonanţele lui Ludovic al XIV-lea este consacrarea
sistemului mixt obiectiv-subiectiv, prin definirea actelor de comerţ (numite faits de
commerce), dar şi menţinerea sistemului profesionalizării comerţului. În perioada
revoluţiei franceze o serie de condiţii privind exerciţiul industriilor şi comerţului au
fost schimbate mai ales prin abolirea definitivă a corporaţiilor de meserii privilegiate.
O nouă codificare a dreptului comercial se impunea.
Crizele politice au amânat adoptarea codurilor franceze civil şi comercial.
Impusă de Napoleon I, activitatea de codificare comercială s-a fructificat prin
adoptarea Codului Comercial (format de fapt din cinci legi votate separat) prin legea
din 15 septembrie 1807. Noul Cod Comercial a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1808.
Codul este divizat în patru cărţi> prima este intitulată « Despre comerţ în general »
conţinând pe de o parte dispoziţii generale privitoare la comercianţi şi obligaţiile lor
profesionale (titlurile 1, 2 şi 4), iar pe de altă parte dispoziţii speciale: societăţile
(titlul 3), bursele şi agenţii de schimb (titlul 5), comisionarii (titlul 6), vânzarea
comercială (titlul 7) etc. Cartea a doua este consacrată reglementării « dreptului
maritim », iar cartea a treia falimentului, în timp ce cartea a patra jurisdicţiei
comerciale. Codul comercial nu este o operă originală asemeni codului civil francez.
10
Cu câteva excepţii el a păstrat tradiţia vechilor reglementări comerciale. Din
perspectivă istorică putem identifica o continuitate în concepţia legiuitului francez
faţă de elementele structurale ale dreptului comercial. Paralel însă, dezvoltarea
economică, a impus mărirea rolului actelor de comerţ în detrimentul persoanei
comerciantului în calificarea comercialităţii actelor încheiate.
O serie de state ca Belgia, Olanda, Spania şi Egipt au preluat Codul
Comercial ca reglementare proprie. În Italia în 1808 se adoptă primul Cod
Comercial, înlocuit în 1882 de o formulă mult mai complexă şi riguroasă care a
servit ca model pentru Codul comercial român din 1887. În 1942 Italia a adoptat o
reglementare unitară a dreptului privat astfel că dreptul comercial nu se mai bazează
pe o structură normativă proprie. Germania adoptă Codul Comercial German
(Handelsgesetzbuch) alături de Codul Civil (Bürgeliches Gesetzbuch) de abia în
1897 acestea intrând în vigoare în anul 1900. În doctrina germană a existat o discuţie
interesanta încă de la începutul secolului al XIX-lea, anume dacă opera de codificare
legislativă trebuie să preceadă dezvoltarea doctrinei sau nu. În final şi datorită
problemelor politice s-a ales soluţia dezvoltării doctrinei şi doar în momentul în care
societatea era pregătită s-a trecut la codificare.
Teritoriul ţării noastre a făcut parte, chiar şi dacă doar pentru aproape două
secole, din Imperiul roman unde aplicabil era dreptul roman. Chiar şi după destrămarea
Imperiului roman o serie de instituţii juridice romane şi-au păstrat aplicabilitatea pe
teritoriul ţării noastre completându-se cu dreptul obştesc sau dreptul cutumiar. O lungă
perioadă de timp reglementările juridice comerciale s-au confundat cu regulile de drept
civil. Absenţa unor reglementări comerciale distincte se explică prin lipsa unei
dinamici importante a comerţului, contactul direct comerciant – cumpărător
predominând viaţa economică.
În evoluţia dreptului comercial român un rol important l-a jucat « comerţul de târg »
reglementat de « obiceiul pământului ». Considerăm că având în vedere volumul de
produse relativ scăzut din zone, a existat un schimb de mărfuri intens cu alte târguri
din zona ţărilor române (Liovul, Leipzig, Cracovia etc). Un drept al comercianţilor
nu se formează însă, la fel ca în marile târguri şi oraşe europene. Despre o jurisdicţie
specială pentru comercianţi a breslelor nu putem vorbi ca fenomen generalizat,
cercetătorii identificând dovezi privind judecarea unei « pricini comerciale » datând
din secolul XVIII (1784, 1785). O « companie », adică o societate ia fiinţă în anul
1636 la Sibiu.
Primele reglementări juridice codificate de natură comercială le găsim în
« colecţiunea de legi » a lui Andronache Donici din 1814 cunoscută şi sub denumirea
de Codul lui Andronache Donici sau Manualul lui Donici, care printre dispoziţiile de
drept civil şi penal aminteşte de « daraveniile comerciale » şi « iconomicosul
faliment ».
Codul Calimah sau « Codică ţivilă sau politicească a Principatului
Moldovei » alcătuită de Andronache Donici, Cristian Flechtenmacher şi alţii pusă în
aplicare la 1 septembrie 1817, consacră un capitol special concursului dintre creditori
în caz de faliment. În Ţara Românească întâlnim în « Legiuirea lui Caragea » pusă în
aplicare la 1 septembrie 1828 opera logofătului Ştefan Nestor Craiovescu şi a lui
Atanasie Hristopol câteva dispoziţii cu privire la anumite operaţiuni comerciale.
Regulamentele Organice din Ţara Românească şi din Moldova sunt acte juridice cu
caracter constituţional, care însă reglementează şi înfiinţarea tribunalelor comerciale
şi definesc actele de comerţ.
11
În Regulamentul Organic al Moldovei se stipula « că în pricinile neguţătoreşti se vor
aduna din condica de comerţ a Franţei toate dispoziţiunile ce vor fi potrivite la starea
lucrurilor din Moldova, care se vor pune în rânduială şi se vor tălmăci româneşte spre
a sluji de regulă în toate pricinile neguţătoreşti ».
Astfel, putem spune că această reglementare defineşte Codul Comercial Francez ca
parte a sistemului de drept comercial naţional.
La acest fapt se adaugă decizia Adunării Legiuitoare a Munteniei din 1840 de
a adopta Codul Comercial Francez din 1808 cu modificările sale din 1835 şi la care
s-au mai adăugat unele dispoziţii din Regulamentul Organic. Legea de la 10
decembrie 1863 extinde aplicarea acestui cod şi în Muntenia.
La 31 octombrie 1882 a fost adoptat în Italia noul Cod Comercial. Ministrul
Justiţiei din România, Eugeniu Stănescu, a instituit în 1884 o comisie pentru
întocmirea unui cod comercial luându-se ca model Codul italian. Comisia a întocmit
un proiect cu puţine abateri faţă de Codul Italian. Propriu zis nu au fost lucrări
preparatoare, discuţii sau rapoarte aprofundate. Autorii săi menţionau că preluarea
majorităţii textelor din legislaţia comercială italiană şi germană a avut în vedere
presupunerea că « într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat se vor stabili între
naţiuni o uniformitate de legiuiri comerciale ».
Proiectul a fost prezentat Parlamentului în toamna anului 1885, adoptat la 15
aprilie 1887 şi promulgat prin Decret Regal la 16 aprilie 1887. El a intrat în vigoare
la 1 septembrie 1887. Regulamentul pentru punerea în aplicare a fost dat la 7
septembrie şi publicat în Monitorul oficial la 10 septembrie 1887. A mai apărut şi un
regulament de serviciu şi contabilitate al sindicilor tribunalelor judeţene publicat la
20 iunie 1895.
Pe lângă Codul Comercial Italian şi Codul Comercial francez s-au mai folosit
şi alte acte normative europene ca decretul italian din 14 decembrie 1882 pentru
aplicarea Codului Comercial Italian, Codul de Comerţ german din 1861, legea
cambiei din Germania din 1848, legea belgiană din 5 mai 1872 asupra gajului
comercial şi contractului de comision. Codul comercial român adoptat în anul 1887
este împărţit în patru părţi (cărţi). Cartea I (art.1-489) Despre comerţ în general,
Cartea II (art.490-694) Despre comerţul maritim, Cartea III (art. 695-888) Despre
faliment şi Cartea IV (art. 889-971) Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre
durata lor.
Adoptarea Codului comercial a dus la dezvoltarea intensivă şi extensivă a
comerţului din perioada ante şi interbelică fiind completat cu o serie de reglementări
speciale foarte importante ca, de exemplu, Legea burselor de comerţ din 23 august
1929, legea registrului comerţului din 10 aprilie 1930, legea comerţului de bancă din
8 mai 1934 etc.
În Transilvania până la 1918 s-a folosit Codul de comerţ ungar influenţat de
vechiul cod comercial german promulgat prin legea din 17 decembrie 1862
(ADHGB). În cele 566 de articole acesta reglementa situaţia comercianţilor,
societăţilor comerciale, actelor de comerţ etc. Cu toate acestea istoria reglementărilor
comerciale din Transilvania începe încă din anul 1772 când în timpul Mariei Tereza
s-a aplicat legea austriacă a falimentului, Norma cridalis de la 4 iulie 1772, legea
bancrutei, Falittenordung, din 1734 promulgată la 7 octombrie 1772 şi legea
comercială şi cambială din 1717 revizuită în 1763 şi intrată în vigoare la 1 noiembrie
1772.
12
În Bucovina s-a aplicat vechiul cod comercial german şi legile comerciale
speciale din Austria. În Basarabia, reglementările comerciale ruseşti erau în vigoare.
Un nou Cod Comercial român elaborat în 1936 trebuia să intre în vigoare după
promulgarea din 1938, la 1 martie 1940. El a mai fost o dată modificat şi republicat
urmând să intre în vigoare la 15 septembrie 1940. Prin legea nr. 951 din 31
decembrie 1940 intrarea în vigoare a fost amânată fără termen. El nu a fost pus
niciodată în aplicare. Codul comercial nou era structurat în trei cărţi şi un titlu
preliminar. Titlul preliminar se ocupa de determinarea sferei de aplicaţie a dreptului
comercial, adică de definirea actelor de comerţ sau a materiei comerciale, cartea întâi
despre persoane, cartea a II-a despre obligaţiuni şi despre contracte şi cartea a III-a
despre concordatul preventiv şi despre faliment.
O dată cu trecerea la economia planificată, Codul Comercial a rămas aplicabil
doar raporturilor juridice de comerţ exterior, însă şi aici cu numeroase restricţii.
Revoluţia din 1989 a adus o serie de transformări şi în ceea ce priveşte economia de
piaţă. S-a trecut de la un sistem economic centralizat la o economie de piaţă
concurenţială. O serie de acte normative importante au acompaniat dificilul drum de
armonizare la regulile economiei de piaţă. Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, legea nr. 31/
1990 privind societăţile comerciale, legea 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, legea nr. 58/1998 legea bancară, legea 21/1996 legea concurenţei, legea nr.
136/1995 privind asigurările etc. în ciuda modificărilor şi completărilor ulterioare
creează regulile de desfăşurare a competiţiei economice după mecanismele
economiei de piaţă.
În procesul care a premers aderarea României la Uniunea Europeană,
România a făcut o serie de demersuri pentru adoptarea acquis-ul comunitar. In ceea
ce priveşte acquis-ul comunitar comercial, adică ansamblul de reguli juridice după
care se desfăşoară comerţul în sistemul comunitar, procesul de conformare al
legislaţiei româneşti este încă în curs.
Rezumat
Studiul dreptului comercial este deosebit de important pentru studenţii economişti, dar
în acelaşi timp poate ridica o serie de probleme dacă nu clarificăm conceptele de la
început. În această unitate de curs ne-am oprit asupra definirii dreptului comercial şi am
urmărit modul în care dreptul comercial sau ansamblul normelor juridice aplicabile
activităţii comerciale şi comercianţilor au acompaniat dezvoltarea economiei de la
stadiul său incipient în forma sa cea mai dezvoltată, economia de piaţă.
1. Codul Comercial român a fost adoptat în: a) 1807 b) 1878 c) 1887 d) 1882; 2.
Primele reglementări juridice codificate de natură comercială le găsim în: a) Codul
Calimah sau « Codică ţivilă sau politicească a Principatului Moldovei »; b)
« colecţiunea de legi » a lui Andronache Donici; c) Regulamentul Organic al
Moldovei; d) Codul Comercial român.
3. Reglementări privind drepturi vamale şi taxe datând din anul 522 î.Hr. s-au găsit
în: a) Grecia; b) China; c) Egipt; d) Mesopotamia.
4. Dreptul canonic: a) interzicea dobânda; b) nu interzicea dobânda.
13
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE
14
Modulul II
FAPTELE DE COMERŢ
CONCEPTE DE BAZĂ:
• Unitatea de curs 1: Faptele de comerţ obiective: Faptele de comerţ –
noţiune, definiţie, categorii, faptele de comerţ obiective – definiţie,
clasificare; operaţiunile de interpunere în schimbul şi circulaţia
mărfurilor, operaţiunile de întreprindere, operaţiuni conexe (sau
accesorii).
• Unitatea de curs 2: Faptele de comerţ subiective: noţiune, sediul legal,
definiţie, prezumţia de comercialitate.
• Unitatea de curs 3: Faptele de comerţ unilaterale (sau mixte): noţiune,
sediul legal, definiţie.
OBIECTIVE URMĂRITE:
1. Să explice conceptul de „fapte de comerţ”.
2. Să definească noţiunea generică de fapte de comerţ şi să sublinieze
distincţia faţă de actele şi faptele juridice civile.
3. Să precizeze criteriile de comercialitate prin prisma teoriilor care le-au
pus în evidenţă: teoria speculaţiei, teoria circulaţiei, teoria întreprinderii şi
teoria mixtă.
4. Să precizeze criteriile de clasificare a faptelor de comerţ.
5. Să precizeze elementele pe baza cărora se delimitează categoriile faptelor
de comerţ în: fapte de comerţ obiective, fapte de comerţ subiective şi
fapte de comerţ unilaterale (mixte).
6. Să prezinte categoria faptelor de comerţ obiective, normate de art.3 Cod
comercial român, structurate în cele trei grupe: operaţiuni de interpunere
în schimbul şi circulaţia mărfurilor, operaţiuni de întreprindere, operaţiuni
conexe sau accesorii.
7. Să prezinte categoria faptelor de comerţ subiective – reglementată de art.4
Cod comercial român.
8. Să prezinte categoria faptelor de comerţ unilaterale (mixte) –
reglementată de art.56 Cod comercial român.
15
• Discuţii şi analize realizate împreună cu tutorele, pe marginea temelor
indicate spre studiu (în special pe tema faptelor de comerţ obiective);
• Studii de caz;
• Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.
REZULTATE AŞTEPTATE:
Acest modul îşi propune să familiarizeze studenţii cu noţiunile şi categoriile
specifice disciplinei de studiu a dreptului comercial, dintre care faptele de comerţ –
adică acele acte, fapte juridice şi operaţiuni economice care reprezintă, într-un sens
generic, activităţile comerciale, se constituie într-o instituţie juridică de bază a
dreptului comercial. Obiectivul urmărit rezidă în oferirea unei prezentări alternative a
categoriei activităţilor comerciale, inclusiv a noţiunii de întreprindere, prin prisma
reglementărilor existente în legislaţia comercială actuală, începând desigur cu
prevederile Codului comercial român care normează instituţia juridică a faptelor de
comerţ în art.3, art.4, art.6 şi art.56, dar conţine extinderi care trebuie avute în vedere
în sensul coroborării textelor legale de bază şi cu alte prevederi normative conţinute
chiar în cod – cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la mandatul comercial şi
comision (art.374 – art. 391 şi art.405 – art. 412), sau contractul de report (art.74 –
art.75), contractul de cont curent (art.370 – art.373) ori contractul de transport
legiferat în titlul XII art.413 – art. 441 din cod. Celelalte extinderi pun în evidenţă
necesitatea corelării dispoziţiilor legale de bază existente în cod cu reglementările
corespunzătoare în materie actualizate printr-o serie de acte normative de dată
recentă sau intrate în vigoare după 1990 cum ar fi, cu titlu exemplificativ: Legea
nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinzătorilor mici şi
mijlocii, Legea nr.136 /1995 privind asigurările şi reasigurările în România, legea
nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Legea
nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, fosta
Ordonanţa a Guvernului nr.19/1997 privind transporturile, inclusiv tranporturile
aeriene care sunt tot fapte de comerţ, normate de Codul aerian aprobat prin
Ordonanţa Guvernului nr.29/1997, rep., cu modificările şi completările ulterioare,
sau Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe care prezintă
incidenţă în ceea ce priveşte întreprinderile de editură, de librărie şi cele de
imprimerie prevăzute de art.3 pct.9 şi 10 din Codul comercial român. Este de aşteptat
ca după studierea acestui modul studenţii să fie în măsură să reţină şi să exemplifice
aceste corelaţii legale, deci, să cunoască sediul legal al instituţiei juridice studiate.
În egală măsură, este important să fie reţinute criteriile de delimitare între
faptele de comerţ obiective, faptele de comerţ subiective şi faptele de comerţ
unilaterale sau mixte deoarece aceste cunoştinţe teoretice vor facilita viitorilor
practicieni recunoaşterea în practică a operaţiunilor, actelor şi faptelor care sunt sau
au natura activităţilor comerciale ce atrag incidenţa de aplicare a legii comerciale
pentru a le distinge de actele juridice civile care sunt reglementate de legile civile
(Codul civil şi alte legi civile speciale).
16
Unitatea de curs 1
Faptele de comerţ obiective
- Sinteză -
17
proprietarul bunului îl vinde unei alte persoane nu prezintă relevanţă deoarece la data
operaţiunii de cumpărare a lipsit intenţia de revânzare.
Aşadar, să reţinem că elementul caracteristic al operaţiunii de vânzare –
cumpărare comercială este reprezentat de intenţia de revânzare sau de închiriere
care trebuie să existe la data operaţiunii, să fie exprimată implicit sau explicit de
către contractant şi să privescă bunul care face obiectul tranzacţiei.
a.2.- operaţiunile de bancă şi schimb formează activitatea bancară şi sunt
precizate în categoria faptelor de comerţ de către prevederile art.3 pct.11 Cod
comercial român. Caracterul comercial este conferit acestor operaţiuni de elementul
interpunerii în schimbul şi circulaţia mărfurilor. În concepţia legiuitorului, banii şi
creditul pot forma obiectul circulaţiei, adică obiectul unor operaţiuni comerciale.
Deoarece Codul comercial nu precizează conţinutul sintagmei „operaţiuni de
bancă şi schimb” acestea urmează a fi caracterizate prin raportare la legislaţia
bancară. Activitatea bancară este reglementată, în prezent, de Legea nr.58/1998
privind activitatea bancară, republicată în 2005, Legea nr.312/2004 privind Statutul
Băncii Naţionale a României, care a intrat în vigoare la data de 30.07.2004 cu
excepţia a câteva articole (art.36, 37, 39, 40, 42-44, 46) care au intrat în vigoare la 1
ianuarie 2005, până la momentul respectiv fiind aplicate textele legale
corespunzătoare din fosta reglementare adică Legea nr.101/1998. Sediul legal al
materiei se completează şi cu alte acte cu valoare normativă adoptate de Banca
Naţională în calitatea sa de autoritate de reglementare şi de supraveghere în domeniul
bancar, cum sunt: regulamentele, normele, ordinele şi circularele. Acestea au caracter
obligatoriu pentru persoanele juridice publice şi private precum şi pentru persoanele
fizice (art.48 din Statutul B.N.R.).
Operaţiunile de bancă permise a fi desfăşurate de bănci sunt nominalizate în
art.11 din Legea bancară: acceptarea de depozite, acordarea de credite, operaţiuni de
decontări şi plăţi, emiterea de garanţii, tranzacţii cu instrumente monetare,
consultanţă financiar-bancară, administrarea de portofolii ale clienţilor, operaţiuni de
mandat. Anumite operaţiuni cum sunt cele de leasing financiar şi cele privind
valorile mobiliare pot fi efectuate numai prin societăţi specializate.
Operaţiunile de schimb vizează schimbul valutar şi se efectuează de către
băncile autorizate să participe la schimbul valutar şi casele de schimb valutar, în
conformitate şi cu respectarea regulamentelor şi circularelor emise de Banca
Naţională.
b.- Operaţiunile de întreprindere nu sunt definite de Codul comercial român
care se mărgineşte doar să enumere operaţiunile considerate ca activităţi ce pot fi
organizate sistematic în cadrul unei întreprinderi. Sediul legal este în art.3 pct.5, 6, 7,
8, 9, 10, 13, 17, 20 din Codul comercial român.
Este de subliniat faptul că întreprinderea este considerată din perspectiva
dreptului comercial ca o organizare sistematică şi autonomă a unei activităţi ce
constă în efectuarea unor fapte de comerţ cu ajutorul factorilor de producţie -
reprezentaţi de elementele capital, materiale, muncă – de către întreprinzător, pe
riscul său, în scopul producerii de bunuri şi servicii destinate schimbului, în vederea
obţinerii profitului care este finalitatea oricărei activităţi comerciale (exprimat prin
locuţiunea latină „finis mercatorum”).
Actualmente, o definiţie legală a noţiunii de întreprindere este dată de art.2
din Legea nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor
mici şi mijlocii.
18
Importanţa practică a acestor definiţii doctrinare şi legale rezidă în
surprinderea elementelor caracteristice, specifice care să permită delimitarea
activităţilor care pot fi organizate sistematic ca o întreprindere comercială.
Clasificarea întreprinderilor comerciale în raport de criteriul obiectului de
activitate relevă două grupe şi anume: întreprinderi de producţie (întreprinderea de
construcţii – art.3 pct.8 Cod comercial, întreprinderera de fabrică şi manufactură – pct.9
Cod comercial) şi întreprinderi de prestări de servicii (întreprinderea de furnituri – art.3
pct.5 Cod comercial, întreprinderea de spectacole publice – pct.6, întreprinderea de
comisioane, agenţie şi oficii de afaceri – pct.7, întreprinderea de editură, librărie şi
obiecte de artă când altul decât autorul sau artistul vinde – pct.10 şi întreprinderea de
imprimerie – pct.9, întreprinderea de transport de persoane sau lucruri pe apă sau pe
uscat – pct.13 şi adăugăm de asemenea transporturile aeriene care nu existau la data
adoptării Codului comercial – 1887, întreprinderea de asigurare – pct.17 şi 18,
întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite – pct.20).
c.- Operaţiunile conexe sau accesorii sunt calificate fapte de comerţ obiective
datorită legăturii pe care o au cu actele şi faptele de comerţ întrucât acestea
dobândesc caracter comercial de la actul principal în legătură cu care au fost
încheiate sau efectuate (de exemplu, contractul de gaj care însoţeşte un contract de
credit bancar).
Unitatea de curs 2
Faptele de comerţ subiective
- Sinteză -
19
Unitatea de curs 3
Faptele de comerţ unilaterale (mixte)
- Sinteză -
Faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt acele acte juridice, fapte şi
operaţiuni care constituie fapte de comerţ numai pentru una dintre părţile sau
subiectele raportului juridic. Sediul legal se găseşte în art.56 din Codul comercial
român care prevede că actul juridic care este comercial numai pentru una dintre părţi
este supus legii comerciale cu excepţia dispoziţiilor privitoare la persoana
comercianţilor şi a cazurilor în care legea dispune într-un alt mod.
În sensul legii, un act juridic sau o operaţiune poate fi faptă de comerţ pentru
toate părţile participante la încheierea actului sau la efectuarea operaţiunii economice
(cazul faptelor de comerţ bilaterale) sau numai pentru una dintre părţi (cazul faptelor
de comerţ unilaterale sau mixte).
Este de reţinut că legea comercială se aplică actelor, faptelor şi operaţiunilor
care sunt fapte de comerţ unilaterale sau mixte (adică sunt fapte de comerţ numai
pentru una/unele dintre părţile contractante) pentru considerentul necesităţii
reglementării unitare a actului juridic sau a operaţiunii în cauză, care nu poate în mod
obiectiv primi concomitent o reglementare a legii comerciale pentru părţile
comerciante şi incidenţa legii civile pentru partea sau părţile necomerciante. Sunt
exceptate de la această regulă prevederile legii comerciale care reglementează
statutul comercianţilor în sensul că acestea nu sunt aplicabile persoanei
necomerciante care participă la actul sau operaţiunea comercială (necomercianţii pot
participa la încheierea unor operaţiuni comerciale dar statutul lor nu va fi afectat în
sensul că nu vor dobândi prin acest fapt calitatea de comerciant şi nici nu vor fi
supuşi obligaţiilor priofesionale care revin comercianţilor); de asemenea, sunt
exceptate de la aplicarea legii comerciale acele cazuri pe care chiar legea comercială
le precizează.
Pentru exemplificare, arătăm că în unele cazuri, cum este art.6 Cod comercial
român, chiar legea comercială prevede că anumite acte sau operaţiuni au caracter
comercial numai pentru una dintre părţi: asigurările de lucruri sau edificii care nu
sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai pentru
asigurător.
Rezumat
1. Enumerarea faptelor de comerţ obiective din art.3 Cod comercial român: a) este
limitativă şi nu este permisă completarea; b) este demonstrativă şi poate fi
completată prin analogie.
2. Faptele de comerţ obiective, prevăzute de art.3 C.com. cuprind, printre altele,
operaţiuni din categoria: a) operaţiuni de vânzare–cumpărare de autoturisme
încheiate între persoane fizice necomerciante; b) operaţiuni de transporturi maritime;
c) operaţiuni de bancă şi schimb; d) operaţiuni de cumpărare de acţiuni emise de
societăţile comerciale pe acţiuni.
3. Activităţile bancare permise a fi îndeplinite de bănci în mod direct sunt: a)
operaţiuni cu valori mobiliare; b) consultanţă financiar-bancară; c) leasing-ul
financiar; d) emiterea de garanţii.
4. Faptele de comerţ conexe cuprind acte şi operaţiuni de tipul: a) vânzare-cumpărare
de acţiuni ale societăţilor comerciale pe acţiuni; b) contractul de gaj care însoţeşte un
contract bancar; c) contractul de depozit pentru cauză de comerţ; d) întreprinderea de
furnituri.
5. Contractul de comision este: a) o faptă de comerţ obiectivă; b) o convenţie prin
care comitentul împuterniceşte pe comisionar să încheie acte de comerţ în nume
propriu şi pe seama comisionarului, în schimbul unei remuneraţii (comision); c) o
convenţie prin care comitentul împuterniceşte pe comisionar să încheie acte de
comerţ în nume propriu şi pe seama sa (adică a comitentului), în schimbul unei
remuneraţii (comision); d) o faptă de comerţ conexă.
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:
22
7. Stanciu D. Cărpenaru, „Faptele de comerţ în dreptul comercial român”, în
revista „Dreptul” nr.10-11/1991, p.8.
8. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, „Drept comercial”, Ed.
„Oscar Print”, Bucureşti, 2002, ed.a-III-a, p.42-57.
9. Y. Guyon, „Droit des affaires”,tome 1, 8eme edition, „Economica”, Paris,
1994, p.49-52.
10. D. Clocotici, „Actele şi faptele de comerţ”, în revista „Dreptul” nr.7/1995,
p.23.
11. M. A. Dumitrescu, „Codul comercial adnotat”, vol.I, Ed. „Cugetarea”,
Bucureşti, 1926, p,.234.
12. Victor Dan Zlătescu, Irina Moroianu Zlătescu, „Actul de comerţ într-o
economie de piaţă”, în „Revista de drept comercial” nr.1/1991, p.17
23
Modulul III
COMERCIANŢII. SOCIETĂŢILE
COMERCIALE
CONCEPTE DE BAZĂ:
• Unitatea de curs 1: Comercianţii-noţiune, categorii, definiţie; tipuri de
comercianţi; definirea comercianţilor.
• Unitatea de curs 2: Dobândirea calităţii de comerciant. Obligaţiile profesionale
ale comercianţilor. Comerciantul persoană fizică. Comerciantul persoană
juridică. Dovada calităţii de comerciant. Statutul juridic al comerciantului.
• Unitatea de curs 3: Societăţile comerciale. Definirea societăţilor comerciale.
Evoluţie şi istoric. Caracteristici. Constituirea societăţilor comerciale.
Funcţionarea societăţilor comerciale. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor
comerciale.
• Unitatea de curs 4: Formele societăţilor comerciale. Societatea în nume
colectiv. Societatea în comandită simplă. Societatea pe acţiuni. Societatea în
comandită pe acţiuni. Societatea cu răspundere limitată.
OBIECTIVE URMĂRITE:
1) Să explice şi să dezvolte tematica participanţilor la comerţ sub cele două
forme principale: comercianţi şi necomercianţi.
2) Să explice condiţiile care trebuie îndeplinite pentru dobândirea calităţii de
comerciant.
3) Să evoce obligaţiile profesionale ale comercianţilor prevăzute în legislaţia
comercială.
4) Să definească societăţile comerciale şi să explice locul lor în economie.
5) Să indice paşii necesari constituirii unei societăţi comerciale.
6) Să ofere o privire generală privind modul de funcţionare a societăţilor
comerciale.
7) Să explice lichidarea şi dizolvarea societăţilor comerciale.
8) Să oferă o privire generală asupra celor cinci de societăţi comerciale.
9) Să explice particularităţile şi modul de funcţionare a SNC, SCS, SA, SCA şi
SRL.
10) Să expună reglementările europene în domeniul societăţilor comerciale şi
aplicaţiile lor practice în legislaţia României, anume Grupul European de
Interes Economic şi Grupul de Interes Economic.
24
RECOMANDĂRI PRIVIND STUDIUL:
• Cursul intitulat „Dreptul afacerilor”, 2006, Lector.univ.dr. Angela Miff,
Asist.univ.drd. Ciprian Păun, elaborat sub egida Catedrei de Economie Politică
a Facultăţii de Ştiinţe Economice a UBB;
• Bibliografia indicată în Silabus;
• Alte surse bibliografice indicate în urma discuţiilor cu tutorii;
• Discuţii şi analize realizate împreună cu tutorii, pe marginea temelor indicate
spre studiu;
• Studii de caz;
• Răspunsuri la întrebări teoretice tip grilă.
REZULTATE AŞTEPTATE
Modulul dedicat „Comercianţilor” abordează două probleme de importanţă
capitală pentru economia de piaţă: participarea individuală, ocazională sau curentă la
activitatea comercială şi participarea colectivă în cadrul societăţilor comerciale sau
altor entităţi juridice. De aceea, studenţii trebuie să-şi însuşească foarte bine categoriile
comercianţilor, condiţiile dobândirii calităţii de comerciant, tipurile de societăţi
comerciale existente în România, modul lor de funcţionare, dar şi elemetele de drept
societar comunitar preluate în legislaţia naţională.
UNITATEA DE CURS 1
25
Prin urmare, subiectele raportului juridic comercial pot fi comercianţii şi
necomercianţii participanţi la activitatea comercială. De regulă, însă, activitatea
comercială este realizată de către comercianţi.
Noţiunea de comerciant este precizată în art.7 C.com. care califică anumite persoane
ca fiind comercianţi şi dispune: „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ
având comerţul ca o profesie obişnuită şi societăţile comerciale”. Precizarea noţiunii
de comerciant trebuie să ţină seama şi de alte prevederi legale incidente:
conform art.1 al.2 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului, rep. în
1998, cu modificările şi completările ulterioare, „comercianţii sunt
persoanele fizice şi asociaţiile familiale care efectuează în mod obişnuit acte
de comerţ, societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile
naţionale, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste”.
Definiţia comerciantului:
C.com. nu a definit noţiunea de comerciant însă a precizat persoanele care au
calitatea de comerciant.
Pornind de la prevederile legale, în doctrină, comerciantul este definit ca
orice persoană fizică sau juridică care desfăşoară activitate comercială, adică
efectuează fapte de comerţ cu caracter profesional. (St. D. Cărpenaru, op. cit, 2002,
p.64). În limbajul economic şi în limbajul uzual, noţiunea de comerciant este folosită
pentru a desemna persoanele care realizează activitatea de circulaţie sau distribuţie
a mărfurilor, adică în limbajul arhaic negustorii. Noţiunea generică utilizată, în
limbajul curent, este aceea de „agenţi economici”, „întreprinzători” sau „operatori
economici”.
Întreprinzătorul a fost definit de fosta Legea nr.133/1999 privind
întreprinderile mici şi mijlocii, în prezent abrogată prin Legea nr.346/2004 privind
stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, ca fiind „ o
persoană fizică autorizată sau o persoană juridică care, în mod individual sau în
asociere cu alte persoane fizice autorizate sau cu persoane juridice organizează o
societate comercială - denumită întreprindere – în vederea desăşurării unor fapte şi
acte de comerţ...” (art.2)
Noţiunea generică de comerciant desemnează, prin urmare, orice persoană
fizică sau juridică care desfăşoară în mod profesional o activitate comercială
indiferent de obiectul acesteia, care se poate referi atât la activitatea de producţie cât
şi la activitatea de circulaţie sau distribuţie a mărfurilor.
I.L.Georgescu afirma: „ comerciantul este cel mai de seamă actor al vieţii economice
şi juridice” („Comerciantul” în RDC nr.5/1995, p.6)
Definirea noţiunii de comerciant nu are doar un scop didactic ci prezintă şi un
interes practic deoarece calitatea de comerciant implică un statut juridic disctinct şi
deosebit de cel al necomercianţilor. (Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., p.64).
Statutul juridic distinct al comercianţilor:
- particularizează profesia comercială ca o profesie distinctă;
- conturează drepturile şi obligaţiile specifice profesionale:
- identifică regulile speciale care guvernează activitatea comercială.
26
Categoriile de participanţi la activitatea comercială
1. Categoria necomercianţilor
27
g.- organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau
disimulate;
h.- organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
Administrarea monopolurilor de stat se face de către Ministerul Finanaţelor Publice
iar exploatarea acestora se face de către agenţii economici pe bază de licenţe
eliberate de Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, de Banca Naţională a
României.
Nu constituie monopol de stat fabricarea băturilor alcoolice în gospodăriile personale
pentru consum propriu.
Judeţul - prin Consiliul judeţean - exercită în domeniul activităţii comerciale
atribuţii prevăzute de Legea administraţiei publice locale şi, de asemenea,
exercită drepturile ce revin statului în calitate de acţionar al societăţilor
comerciale constituite prin reorganizarea regiilor autonome de interes local
conform O.U.G.nr.30/1997.
Comuna - prin Consiliul local - deţine importante prerogative în domeniul
economic, respectiv în sfera activităţii comerciale, conform Legii
administraţiei publice locale nr.189/2001 printre care şi participarea la
societăţi comerciale şi asocierea cu agenţi economici în scopul realizării şi
exploatării unor lucrări de interes comun ori exercitarea drepturilor ce îi revin
statului în calitate de acţionar al societăţilor comerciale constituite prin
reorganizarea regiilor autonome de interes local, în conformitate cu
O.U.G.nr.30/1997 (în acest sens, a se vedea, Ion Turcu, op. cit., I, p.195-196)
29
medical – Legea 461/2001; consultant fiscal – O.G.nr.71/2001; executor
judecătoresc – Legea 188/2000; farmacist – Legea nr.81/1997; notar public – Legea
36/1995; pompier – Legea nr.121/1996; traducător autorizat – Legea nr.178/1997.
c.- categoria comercianţilor persoane juridice:
c.1.- Societăţile comerciale – constituite, prin asocierea de persoane fizice şi
persoane juridice în vederea efectuării de acte de comerţ, în formele juridice
societare prevăzute de art.2 Legea nr.31/1990, republicată în 2004 cu modificările şi
completările ulterioare dintre care, de dată recentă, prin Legea nr.441/2006;
- de asemenea, au intrat în categoria comercianţilor societăţile comerciale
înfiinţate cu capital de stat conform Legii nr.15/1990; actualmente, majoritatea
acestor societăţi au capital majoritar privat, ca urmare a procesului de privatizare;
c.2.- Regiile autonome – sunt înfiinţate în ramurile strategice ale economiei
naţionale prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat, potrivit Legii
nr.15/1990; ulterior, regiile autonome au fost reorganizate în baza prevederilor
O.U.G.nr.30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome în regii autonome,
companii naţionale şi societăţi naţionale, aprobată prin Legea 207/1997;
c.3.- Societăţile naţionale şi
c.4.- Companiile naţionale - formate prin reorganizarea fostelor regii
autonome având ca obiect activităţi de interes public naţional în conformitate cu disp.
O.U.G. nr.30/1997, aprobată prin Legea nr.207/1997;
c.5.- Organizaţiile cooperatiste – fac parte din categoria comercianţilor şi au
fost constituite pe baza legii lor organice, prin:
- Decretul-Lege nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
meşteşugăreşti – M.OF. nr. 23/9.02.1990;
- Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de
consum – M.OF. nr.252/18.10.1996;
- O.U.G. nr.97/2000 privind organizarea cooperaţiei de credit – M.OF. nr.
330/14.07.2000.
Decretul lege nr.66/1990 şi legea nr.109/1996 au fost abrogate prin Legea
nr.1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, organizaţiile cooperatiste
parcurgând - în prezent - un proces de reorganizare şi transformare în forma juridică
de societăţi cooperative. Sunt exceptate cooperativele de credit care rămân supuse
legii speciale adică prevederilor din O.U.G. nr.99/2006 cu modificările şi
completările ulterioare.
c.6.- Societăţile cooperative – sunt comercianţi persoane juridice care se
înfiinţează cu respectarea reglementărilor din Legea nr.1/2005 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei;
c.7.- Grupurile de interes economic – G.I.E. – pot fi organizate în condiţiile
Legii nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei - Titlul V. art.118 – art.238.
GIE - reprezintă o asociere între 2 sau mai multe persoane fizice sau
juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, numărul acestora
neputând fi mai mare de 20.
Activitatea G.I.E. trebuie să se raporteze la activitatea economică a
membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.
30
Unitate de curs 2
Dobândirea calităţii de comerciant.
Obligaţiile profesionale
-Sinteze-
Incompatibilităţile
Se referă la situaţia persoanelor care exercită anumite funcţii sau profesii legate de
interesele generale ale societăţii. Exercitarea activităţii comerciale de către aceste
persoane este interzisă de lege pentru motive referitoare la conflictul de interese între
calitatea oficială şi rigorile acesteia, pe de-o parte, şi statutul de comerciant, pe de altă
parte.
Sancţiunile care pot interveni în caz de nerespectare a incompatibilităţii sunt, după caz,
disciplinare sau profesionale, cum ar fi, cu titlu exemplificativ: destituirea din funcţie,
excluderea din organizaţia profesională.
Funcţiile vizate de starea de incompatibilitate sunt cele exercitate de: magistraţi,
parlamentari, funcţionarii publici, primari, preşedinţii consiliilor judeţene, militari,
diplomaţi, clerici, precum şi persoanele care exercită profesiuni liberale cum sunt -
avocaţii, notarii publici, medicii, arhitecţii.
Decăderile
Se referă la situaţia persoanelor a căror reputaţie a fost atinsă ca urmare a săvârşirii unor
fapte ilicite care le fac nedemne să exercite profesia comercială.
De exemplu, persoanele comerciante care au fost condamnate penal pentru fapte
prevăzute de Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite, dacă s-a pronunţat o hotărâre judecătorească în acest sens, rămasă
definitivă şi irevocabilă, fiind înscrisă ca menţiune şi în registrul comerţului.
36
Interdicţiile
Se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului privat deoarece fie
sunt monopol de stat (de exemplu, prospectarea şi extracţia cărbunelui, minereurilor
feroase; fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor, explozibililor, etc.), fie
sunt activităţi calificate de lege ca infracţiuni (de exemplu, fabricarea ori
comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament de către
persoane neautorizate în acest scop).
37
- Legea contabilităţii nr.82/1991, rep. în 2005, cu modificările şi completările
ulterioare, prevede obligaţia conducerii următoarelor registre: registrul jurnal,
registrul inventar şi registrul Cartea mare.
• desfăşurarea activităţii comerciale cu respectarea concurenţei loiale:
- libertatea concurenţei constituie o componentă a economiei de piaţă şi este
consacrată în art.135 lit.a) Constituţie;
- dreptul la concurenţă este recunoscut oricărui comerciant şi trebuie exercitat:
cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite în activitatea comercială şi cu respectarea
legii.
- limitele manifestării liberei concurenţe - sunt stabilite prin legi speciale care
determină şi consecinţele şi sancţiunile aplicabile în caz de încălcare a acestora: de
exemplu, Legea concurenţei nr.21/1996.
In principal, legea apără libera concurenţă pe două direcţii de acţiune: prin interzicerea
practicilor anticoncurenţiale de tip monopolist (Legea concurenţei nr.21/1996) şi
prin interzicerea concurenţei neloiale (Legea nr.11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale).
Unitate de curs 3
Societăţile comerciale
- Sinteze -
41
Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic,
denumit act constitutiv. Denumirea "act constitutiv" desemnează, în baza Legii
nr.31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, atât înscrisul
unic, cât şi contractul de societate şi/sau statutul societăţii.
Actul constitutiv nu este supus obligativităţii încheierii în formă autentică, putând avea
forma unui înscris sub semnatură privată, cu excepţia următoarelor situaţii:
Actul constitutiv
Există mai multe tipuri de act constitutiv:
contract de societate şi statut încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv sau
contract de societate pentru societatea în nume colectiv, în comandită simplă;
contract de societate şi statut pentru societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi
cu răspundere limitată;
statut, pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.
43
Redactarea actului constitutiv se poate realiza de către:
Biroul unic (Oficiul de asistenţă pentru societăţile comerciale);
Avocat;
Notar;
• Consilier juridic
• Asociaţii însişi
Comerciantul persoană fizica sau membrii unei asociatii familiale trebuie să depună
la dosarul de înregistrare acte din care să rezulte activitatea comercială anterioară
sau, în lipsa acestora, actul privind nivelul studiilor absolvite. Aceste acte se depun în
copii certificate de către comerciant sau de referentul Biroului unic.
Specimenul de semnatură
44
juridice se depune copia actului de înregistrare a acestora (certificat de înmatriculare
sau certificat de înregistrare, act constitutiv etc). În cazul persoanelor juridice
nerezidente, aceste acte vor fi depuse în copii traduse şi legalizate.
Aşa cum am menţionat anterior organele de conducere ale societăţii se pot împărţi
în organe de deliberare şi decizie (adunarea asociaţilor sau a acţionarilor), organe
de administrare şi execuţie (administratorii şi, după caz, în societăţile pe acţiuni –
administratorii, respectiv directoratul sau consiliul de supraveghere în raport de
sistemul unitar sau dualist pentru care a optat societatea pe acţiuni) şi organe de
control al gestiunii societăţii (cenzorii sau, după caz, auditorul financiar). Vom
analiza în cele ce urmează cele trei tipuri de organe şi reglementările legale
aplicabile.
45
Trăsăturile generale şi clasificarea Adunărilor generale
Adunarea Generală este forumul în care acţionarii sau asociaţii, după caz, îşi
exercită drepturile de administrare a societăţii. Ea este chemată să se pronunţe asupra
unor probleme curente de administrare a societăţii cât şi asupra unor probleme
speciale sau excepţionale pentru viaţa societăţii. În funcţie de scopul pentru care este
convocată, în cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni identificăm două
feluri de adunări generale: ordinare şi extraordinare care se desfăşoară după o
procedură diferită. Şi în cazul societăţilor cu răspundere limitată, deşi legea nu
prevede nici o distincţie între cele două adunări, ea stabileşte condiţii de cvorum şi de
majoritate diferite în funcţie de problemele supuse discuţiei asociaţilor.
Adunarea generală este un organ prin care se exprimă voinţa societăţii. Legea
nr.31/1990 şi alte legi speciale nu ierarhizează organele societăţii deci nu se poate
afirma că Adunarea generală este organul suprem în societate. Cu toate acestea, însă,
având în vedere atribuţiile largi pe care le au adunările generale se poate afirma că
acestea sunt “locul în care se exercită puterea supremă în societate”.
Trebuie menţionat că dreptul de participa la Adunarea Generală este conferit
de lege acţionarilor sau asociaţilor, după caz, în virtutea dorinţei lor de a se implica
activ în realizarea “scopului comun” pe care asociaţii sau acţionarii l-au asumat la
înfiinţarea societăţii sau la care s-au raliat ulterior.
În ciuda numărului mare de asociaţi care poate participa la aceste Adunări
Generale trebuie precizat că, fiind lucrări în plen care discută elemente de strategie
internă a societăţii, au caracter secret, deci sunt protejate de sfera drepturilor la viaţă
privată, a inviolabilităţii domiciliului când se desfăşoară la sediul societăţii şi a
dreptului la comunicare.
Adunarea Generală Ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult cinci
luni de la încheirea exerciţiului financiar. Ea a fost definită că “orice Adunare
generală care se convoacă pentru alte probleme decât pentru modificarea actelor
constitutive”.
Adunarea Generală se desfăşoară la sediul societăţii comerciale şi (sau) la o altă
locaţie anunţată din timp, în conformitate cu prevederile legale. Adunarea poate lua
în discuţie orice problemă aflată pe ordinea de zi, dar este obligată, în conformitate
cu art. 111 alin. 2 din legea nr. 31/1990, să ia în discuţie următoarele probleme:
“(2) În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea
generală este obligată:
a) să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza
rapoartelor prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de
consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, şi să
fixeze dividendul (conform modificării prin Legea nr.441/2006);
b) să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului
de supraveghere, şi cenzorii (conform modificării prin Legea nr.441/2006);
b1) în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să numească şi să
fixeze durata minimă a contractului de audit financiar, precum şi să revoce auditorul
financiar (conform completării introduse prin Legea nr.441/2006);
46
c) să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de
administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor, dacă nu
a fost stabilită prin actul constitutiv (conform modificării prin Legea nr.441/2006);
d) să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv a
directoratului (conform modificării prin Legea nr.441/2006);
e) să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de
activitate, pe exerciţiul financiar următor;
f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale
societăţii.”
Art. 112 din legea nr. 31/1990 prevede că, în cazul societăţilor pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării ordinare este necesară
prezenţa acţionarilor care să deţină cel puţin 1/4 din numărul total de drepturi de vot,
iar hotărârile să fie luate cu majoritatea voturilor exprimate, dacă în actul constitutiv
nu se prevăd cerinţe mai ridicate de cvorum şi majoritate.
În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea decide
prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale dacă
actul constitutive nu prevede altfel (art. 192 din legea nr. 31/1990). În cazul
societăţilor în nume colectiv şi a societăţii în comandită simplă deciziile sau
hotărârile se iau prin votul asociaţiilor reprezentând majoritatea absolută a capitalului
social. Ne alăturăm părerii unei părţi a doctrinei care susţine punctul de vedere
potrivit căruia excepţia de la regulă este cazul modificării actului constitutiv.
Majoritatea absolută a capitalului social reprezentat înseamnă jumătate plus
unu din numărul acţiunilor.
O a doua şedinţă a Adunării Generale nu se poate ţine în aceeaşi zi cu prima
şedinţă (art. 118 alin. 2 din legea nr. 31/1990). Sancţiunea aplicată actelor adoptate
de o astfel de Adunare Generală, constituită în aceeaşi zi, este nulitatea hotărârii
luate.
Scopul principal al Adunării generale este de regulă să decidă asupra
problemelor aflate pe ordinea de zi. În Germania, cu titlu extraordinar, spre deosebire
de România, Adunările generale ordinare pot avea doar caracter informativ. Trebuie
menţionat că şi în România, a existat temei legal pentru desfăşurarea lucrărilor
Adunării Generale prin intermediul mijloacelor de comunicaţii de tip radioconferinţă
sau teleconferinţă, anume art. 1211 din legea nr. 31/1990 introdus prin legea nr.
161/2003.
Alţi autori au considerat că reglementarea actuală este greşit formulată, legiuitorul
instituind de fapt “votul prin corespondenţă”. Deşi argumentele sunt convingătore,
articolul în cauză, fiind stipulat în urma prevederilor legate de exercitarea dreptului la
vot, poate fi luat în considerare, bazându-ne pe textul legal, posibilitatea de a putea
desfăşura Adunarea Generală prin mijloace moderne de comunicaţii (e-mal, chat
etc.), stabilind şi folosind protocoale informatice de securitate care să asigure
independenţa votului şi excluderea oricăror posibilităţi de viciere a consimţământului
prin dol sau violenţă. În acelaşi timp acest tip de vot are menirea de a facilita accesul
acţionarului sau asociatului la dezbaterile contradictorii din Adunare, iar în plus
principiul contradictorialităţii este respectat.
47
C. Adunările Generale Extraordinare
48
de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi. În actul constitutiv se pot
stipula cerinţe de cvorum şi de majoritate mai mari.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, adunarea generală decide prin
votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale cu excepţia
cazului în care actul constitutiv prevede altfel. În conformitate cu prevederile art. 192
alin. 2 din legea nr. 31/1990, hotărârile privitoare la modificarea actului constitutiv se
iau prin votul tuturor asociaţilor, afară de cazurile când legea sau actul constitutiv
dispune altfel. Prin analogie, aceeaşi regulă se aplică şi societăţii în nume colectiv şi
a celei în comandită simplă.
D. Adunările specializate
Hotărârile Adunării Generale sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, inclusiv pentru
acţionarii care nu au luat parte la Adunare sau au votat împotrivă, dacă au luate cu
respectarea legii şi a actului constitutiv. Pentru terţi, hotărârile Adunării Generale
devin opozabile numai după publicarea lor în condiţiile legii. În cazul societăţilor de
capitaluri, în termen de 15 zile, la Oficiul Registrului Comerţului, pentru a fi
menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial. Pentru celelalte tipuri de
societăţi comerciale legea nu prevede obligativitatea aducerii la cunoştinţa terţilor a
hotărârilor Adunării Generale.
Hotărârile Adunării Generale adoptate cu încălcarea prevederilor legale sau
actelor constitutive pot fi anulate pe cale judecătorească.
Art. 132 al.2 din legea nr. 31/1990 prevede în cazul societăţilor pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni că, hotărârile contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate
în justiţie de oricare din acţionarii care nu au luat parte la Adunarea Generală sau au
votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Dreptul
de a ataca hotărârea Adunării Generale aparţine însă şi administratorilor societăţii.
Conform art.132 al. (4), astfel cum a fost introdus prin Legea nr.441/2006, “Membrii
consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca
hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie.” Competenţa de
soluţionare a cererii aparţine tribunalului în a cărei rază teritorială societatea îşi are
sediul.
Cererea de anulare a hotărârii Adunării Generale se va judeca în camera de
consiliu a instanţei. Când se invocă “motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune
este imprescriptibil”, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată
(art.132 al.3 din lege). Hotărârea irevocabilă de anulare va fi menţionată în registrul
comerţului şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. De la data
publicării, ea este opozabilă tuturor acţionarilor.
Cauzele de anulare a hotărârii Adunării Generale sunt:
•
Procedura organizării Adunării Generale, în care sunt incidente problemele
privind convocarea Adunării Generale, desfăşurarea şedinţei Adunării Generale,
publicarea hotărârilor în Monitorul Oficial;
52
Organele de administrare şi execuţie ale societăţii (Administratorii sau, după
caz, directoratul şi consiliul de supraveghere)
Noţiuni introductive.
Hotărârile Adunărilor Generale sunt duse la îndeplinire prin actele de execuţie ale
persoanelor anume învestite de Adunarea Generală sau prin actele constitutive şi care
realizează în mod efectiv administrarea societăţii. Ei girează în acelaşi timp şi
desfăşurarea cotidiană a activităţii comerciale, după priceperea lor şi în conformitate
cu prevederile actelor constitutive, cu respectarea prevederilor legale şi în scopul
îndeplinirii voinţei sociale a societăţii. În societatea în nume colectiv, gestiunea
societăţii este asigurată de unul sau mai mulţi administratori. Fiecare administrator,
în conformitate cu prevederile art. 75 din legea nr.31/1990, are dreptul să reprezinte
societatea, în lipsă de stipulaţie contrară în actul constitutiv. În conformitate cu
prevederile art. 88 din legea nr. 31/1990, administrarea societăţii va cădea în
responsabilitatea unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. În cazul societăţii pe
acţiuni, art. 137 şi urm., legea nr. 31/1990 stabileşte o serie de reglementări speciale.
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori. Atunci
când sunt mai mulţi administratori ei constituie un consiliu de administraţie. În
societatea în comandită pe acţiuni, administrarea societăţii este încredinţată unuia sau
mai multor asociaţi comanditaţi (art. 188). În societatea cu răspundere limitată,
administrarea societăţii este realizată de unul sau mai mulţi administratori asociaţi
sau neasociaţi numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală a asociaţilor (art.
197 al.1 din lege).
Unitatea de curs 4
numerar
în natură obligatoriu obligatoriu obligatoriu
creanţe opţional opţional
opţional numai la SA prin -
admise constituire
simultană
54
care au tot atâţi
supleanţi sau de - Controlul este
auditorul financiar exercitat de
la S.A. cu sistem asociaţi sau,
unitar facultativ de un
cenzor (dacă
S.A. cu sistem numarul
dualist nu are asociaţilor trece
cenzori dar este de cincisprezece,
supus auditului numirea
financiar cf art.160 cenzorilor este
al.1 indice 1 obligatorie)
AGA ordinara se
pronunta asupra
gestiunii
Consiliului de
administratie
respectiv a
directoratului
Consiliul de
supraveghere
exercita controlul
permanent asupra
conducerii
societatii de catre
directorat si
verifica
conformitatea cu
legea, cu actul
constitutiv si cu
hotararile AGA a
operatiunilor de
conducere a
societatii.
55
Modulul IV
PROCEDURA INSOLVENŢEI
CONCEPTE DE BAZĂ:
• Unitatea de curs 1: Reorganizarea judiciară: Reorganizarea judiciară –
noţiune, scop, procedură.
• Unitatea de curs 2: Falimentul: Falimentul – noţiune, scop, evoluţie,
procedură.
OBIECTIVE URMĂRITE:
1. Să explice conceptele de „insolvenţă”, „procedura generală” şi „procedura
simplificată”, „reorganizare judiciară” şi „faliment”.
2. Să definească noţiunile de reorganizare judiciară şi de faliment.
3. Să precizeze domeniul de aplicare a Legii nr.85/2006 privind procedura
insolvenţei.
4. Să precizeze condiţiile de fond şi de formă ale procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului; să sublinieze distincţia faţă de procedura de
executare silită civilă.
5. Să precizeze criteriile care definesc starea de insolvenţă.
6. Să prezinte principalele atribuţii ce revin organelor care înfăptuiesc procedura
şi participanţilor la procedură.
7. Să prezinte etapele procedurii reglementate de Legea nr.85/2006.
REZULTATE AŞTEPTATE:
Acest modul şi-a propus să prezinte instituţia juridică a procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului care reprezintă un segment important al
dreptului comercial şi vizează forma de executare silită colectivă menită să asigurea
egalitatea creditorilor în realizarea creanţelor acestora.
56
Studierea acestui modul facilitează studenţilor, viitori practicieni în domeniul
economic - comercial, posibilitatea înţelegerii mecanismului juridic şi a procedurii
legale în ceea ce priveşte executarea silită în domeniul comercial, care se realizează
în cadrul unei proceduri judiciare guvernată de reguli specifice şi distincte faţă de
cele legiferate în dreptul comun al executării silite a datoriilor civile. Se impune,
totuşi, sublinierea faptului că regulile din dreptul comun al executării silite prevăzute
de Codul de procedură civilă pot fi aplicabile în completare şi în materia
reorganizării judiciare şi a falimentului, dar numai în măsura compatibilităţii lor cu
cele care reglementează procedurile instituite prin Legea nr.85/2006 privind
procedura insolvenţei.
În luna aprilie 2006, a fost adoptată Legea nr.85/2006 privind procedura
insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.359/21.04.2006
care a intrat în vigoarede la data de 21.07.2006. Acest act normativ a abrogat Legea
nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
În plus, prin studierea acestui modul studenţii se vor familiariza cu
conceptele, noţiunile şi terminologia juridică adecvată, deci conformă cu cea
consacrată prin legislaţia adoptată în acest domeniu.
Unitatea de curs 1
Reorganizarea judiciară
-Sinteză-
Unitatea de curs 2
Falimentul
-Sinteză-
Rezumat
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului desemnează un ansamblu
de reguli instituite prin lege în vederea plăţii datoriilor debitorului comerciant aflat în
stare de insolvenţă (încetare de plăţi pentru datoriile comerciale), fie prin
reorganizarea activităţii sau, după caz, lichidarea unor bunuri din avere până la
stingerea pasivului, fie prin faliment. Scopul declarat de lege pentru instituirea
procedurii vizează – conform art.2 din lege – acoperirea pasivului debitorului aflat în
insolvenţă.
Noţiunea de insolvenţă este, actualmente, definită legal de art.3 pct.1 din
Legea nr.85/2006, ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se
58
caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor
exigibile ...”.
Conceptul de insolvenţă are un conţinut juridic propriu şi distinct de termenul
„insovabilitate” cu care a fost uneori confundat. Doctrina de drept comercial a
clarificat, însă, distincţia care trebuie efectuată între cele două noţiuni juridice:
- conceptul de insolvenţă aparţine dreptului comercial şi desemnează starea
patrimoniului debitorului comerciant caracterizată prin neputinţa efectuării plăţilor
pentru stingerea datoriilor izvorâte din creanţe comerciale ajunse la scadenţă, stare
care poate să apară indiferent de raportul valoric dintre activul şi pasivul patrimonial;
starea de insolvenţă a comerciantului constituie, aşadar, împrejurarea care
declanşează procedura falimentuluichiar în cazul în care activul patrimonial
depăşeşte pasivul dar elementele active nu pot satisface în ritm constant nevoile de
acoperire a pasivului cum ar fi, de exemplu, absenţa lichidităţilor;
- conceptul de insolvabilitate este specific dreptului civil şi desemnează starea
deficitară a patrimoniului unui debitor, care se concretizează în depăşirea valorică a
elementelor active de către componentele pasivului patrimonial, cu consecinţa
imposibilităţii debitorilor de a obţine plata datoriilor exigibile, pe calea executării
silite.
Este de remarcat faptul că legea nu instituie o ordine care să fie urmată în
exercitarea opţiunii pentru declanşarea uneia dintre cele două proceduri -
reorganizarea judiciară şi, respectiv, falimentul, urmând a fi aplicată procedura care
corespunde realizării scopului, raportat la criterii cum sunt: starea patrimoniului
debitorului comerciant, interesele creditorilor şi, nu în ultimul rând, posibilităţile de
redresare ale debitorului.
Procedura simplificată este aplicabilă:
- comercianţilor persoane fizice care acţionează individual;
- asociaţiilor familiale;
- comercianţilor persoane juridice precum şi altor persoane juridice de drept privat ce
desfăşoară şi activităţi economice ce nu pot intra sub incidenţa procedurii generale
întrucât se află în situaţii speciale cum sunt cele care vizează faptul că: nu deţin nici
un bun în patrimoniul lor; actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi
găsite; administratorul nu poate fi găsit; sediul nu mai există sau nu corespunde
adresei din registrul comerţului;
- debitorilor care nu pot intra sub incidenţa procedurii generale întrucât nu au
prezentat - în termenul legal - documentele cerute de lege cu ocazia declanşării
procedurii;
- societăţilor comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
- debitorilor care şi-au declarat – prin cererea introductivă – intenţia de intrare în
faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare
judiciară.
Procedura generală este rezervată de lege persoanelor juridice. De asemenea,
intră sub incidenţa procedurii dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii legale, alte
persoane juridice de drept privat care desfăşoară activităţi economice.
Organele care aplică procedura sunt arătate în art.5 din lege, după cum
urmează: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi
lichidatorul. Acestea au obligaţia de a asigura efectuarea cu celeritate a actelor şi
59
operaţiunilor specifice procedurii şi, totodată, de a veghea la realizarea drepturilor şi
obligaţiilor participanţilor la procedură.
Categoria persoanelor aflate în stare de insolvenţă cu privire la care se aplică
procedura, denumite debitori, cuprinde: a) comercianţii (societăţile comerciale,
organizaţiiile cooperatiste, persoanele fizice care acţionează individual sau în
asociaţii familiale); b) societăţile agricole; c) grupurile de interes economic.
Desfăşurarea procedurii parcurge mai multe etape - reglementate de lege -
care debutează cu introducerea la tribunal a unei cereri pentru aplicarea procedurii
faţă de un debitor comerciant aflat în stare de insolvenţă.
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE:
1. Stanciu D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, Ed. ALL Beck, Bucureşti, ed.
a-IV-a, 2002, p.567-651.
2. Ion Turcu, „Drept bancar”, I, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1999, p.311-382.
3. Angela Miff, „Noua procedură a insolvenţei - actualitate, tradiţie şi
perspective”,în curs de publicare.
4. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, „Drept comercial”, Ed.
„Oscar Print”, Bucureşti, 2002, ed.a-III-a, p.329-370.
5. Mircea N. Costin, Angela Miff, „Falimentul. Evoluţie şi actualitate”, Ed.
„Lumina Lex”, Bucureşti, 2000.
6. G. Ripert, R. Roblot, „Traite de droit commercial”, tome I, L.G.D.J., Paris, 1991,
p.1166.
7. Mihail Paşcanu, „Dreptul falimentar român”, Ed. „Cugetarea”, Bucureşti, 1926.
8. I.L. Georgescu, „Drept comercial român. Societăţile comerciale”, Ed. „Socec&
Co”, Bucureşti, 1948, p.638 şi urm.
9. Stanciu D. Cărpenaru, „Noile modificări ale Legii nr.64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului”, în revista „Curierul judiciar” nr.3/2002,
p.1 şi urm.
60
10. Y. Guyon, „Droit des affaires”,tome 2, 2eme edition, „Economica”, Paris, 1989,
p.15 şi urm.
11. Ghe. Piperea, „Falimentul în dreptul internaţional privat”, în Revista de drept
comercial nr.1/1996, p.73 şi nr.5/1996, p.68.
Legislaţie:
61
CUPRINS