Professional Documents
Culture Documents
ELEMENTE DE STIINTA SI
INGINERIA MATERIALELOR
Volumul 2
ii
cursul aferent sau la un ciclu de tip întrebare – răspuns, posibilitate implementată
cu ajutorul serviciului de poştă electronică. Serviciul de poştă electronică va fi
susţinut de un server de WEB propriu programului.
REMARCI:
iii
REMARCI:
DESPRE CARTE
iv
CUVÂNTUL AUTORILOR
Autorii
vi
CUPRINS
Volumul 1
1. NOTIUNI GENERALE DESPRE METALE
2. NOŢIUNI GENERALE DESPRE ALIAJE
3. PROPRIETĂŢILE MECANICE ALE MATERIALELOR METALICE
4. STUDIUL ALIAJELOR DIN SISTEMUL FIER-CARBON
5. TRANSFORMĂRILE STRUCTURALE ÎN STARE SOLIDĂ
LA OŢELURI ŞI FONTE
6. TRATAMENTELE TERMICE LA OŢELURI ŞI FONTE
Volumul 2
Cuvânt înainte ………………………………………………………………………. i
Cuvântul autorilor …………………………………………………………………... v
1
8.5.3. Transformările structurale în ZIT la sudarea prin topire a oţelurilor …….... 73
8.5.4. Oţelurile nealiate pentru construcţii sudate ……………………..…….... 75
8.5.5. Oţelurile cu granulaţie fină pentru construcţii sudate …………..…….... 76
8.5.6. Oţelurile pentru aparate şi recipiente sub presiune ……………...……... 77
8.5.7. Oţelurile slab aliate cu rezistenţă mecanică ridicată …………….……... 80
8.6. Oţelurile rezistente la coroziune …………………………………….……..... 86
8.6.1. Oţelurile inoxidabile şi refractare ……………………………….…….... 86
8.6.2. Oţelurile patinabile ……………………………………………………... 98
8.7. Oţelurile pentru scule ………………………………………………...……... 99
8.7.1. Oţelurile carbon pentru scule …………………………………..……..... 100
8.7.2. Oţelurile aliate pentru scule …………………………………….…….... 102
8.8. Alte oţeluri cu destinaţii sau caracteristici speciale ……………………….... 105
8.8.1. Oţelurile pentru piese turnate …………………………………...…….... 105
8.8.2. Oţelurile pentru arcuri …………………………………………..…….... 107
8.8.3. Oţelurile pentru rulmenţi ………………………………………..…….... 108
8.8.4. Oţelurile rezistente la uzare şi tenace …………………………………... 109
8.8.5. Oţelurile cu rezistenţă mecanică foarte ridicată ………………………... 110
8.8.6. Oţelurile cu coeficient de dilatare termică controlat ………………….... 112
8.9. Fontele comerciale ………………………………………………….…….... 113
8.9.1. Simbolizarea fontelor comerciale ……………………………….…….... 113
8.9.2. Fontele cu destinaţie generală …………………………………..…….... 114
8.9.3. Fontele cu destinaţie precizată ………………………………….…….... 118
Cuvinte cheie …………………………………………………………….………. 120
Bibliografie ……………………………………………………………………… 121
Teste de autoevaluare ……………………………………………………………. 122
Aplicaţii ………………………………………………………………….………. 125
2
9.7. Titanul şi aliajele pe bază de titan …………………………………………... 172
9.8. Alte metale şi aliaje neferoase ……………………………………….…….... 177
9.8.1. Aliajele antifricţiune …………………………………………….…….... 177
9.8.2. Aliajele pentru lipire …………………………………………….…….... 180
9.8.3. Aliajele superplastice …………………………………………………... 182
9.8.4. Aliajele cu memoria formei …………………………………………….. 184
Cuvinte cheie …………………………………………………………….………. 186
Bibliografie ………………………………………………………………………. 187
Teste de autoevaluare ……………………………………………………………. 187
Aplicaţii ………………………………………………………………….……..... 192
3
Bibliografie ………………………………………………………………………. 258
Teste de autoevaluare ……………………………………………………………. 259
Aplicaţii ………………………………………………………………….………. 263
4
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
Capitolul 7
7.1. Introducere
5
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
În mod similar, fontele aliate (denumite şi fonte speciale) sunt acele fonte
care conţin, pe lângă componentele specifice, elementele însoţitoare şi
impurităţile tipice fontelor albe (fără grafit în structură), cenuşii sau modificate
(cu grafit în structură), şi alte componente (numite generic elemente de aliere),
introduse în mod intenţionat şi în cantitate suficientă la elaborare, cu scopul de
a conferi acestor aliaje anumite structuri şi proprietăţi. În contextul acestei
definiţii, printr-un raţionament similar celui utilizat în cazul oţelurilor, sulful, în
concentraţii %Sm < 0,15 % şi fosforul, în concentraţii %Pm < 0,6 %, considerate
impurităţi, manganul, în concentraţii %Mnm < 1,5 %, siliciul, în concentraţii
%Sim < 0,5…1,0 % la fontele albe sau %Sim < 3,5…4,5 % la fontele cenuşii sau
modificate şi componentele introduse (în concentraţii mici) în cursul operaţiilor de
modificare şi postmodificare (magneziu, ceriu, calciu, bariu, titan, zirconiu,
aluminiu), considerate elemente însoţitoare, nu reprezintă elemente de aliere ale
fontelor; aceste componente, introduse la elaborarea fontelor în concentraţii mai
mari decât cele până la care se consideră impurităţi sau elemente însoţitoare,
constituie elemente de aliere ale fontelor, iar componentele care nu sunt specifice
compoziţiei fontelor albe, cenuşii sau modificate industriale, cum ar fi cromul,
nichelul, molibdenul, vanadiul etc., au statutul de elemente de aliere oricare ar fi
concentraţia în care au fost introduse (intenţionat) la elaborarea fontelor.
Pentru a exprima gradul de aliere al unei fonte se poate utiliza, ca şi la
oţeluri, indicatorul Sa, iar fontele aliate se clasifică în: fonte slab aliate, având
Sa< 5 %, fonte mediu aliate, având 5 % ≤ Sa < 10 % şi fonte înalt (bogat) aliate,
având Sa ≥ 10 %.
Elementele de aliere se pot găsi în structurile oţelurilor şi fontelor, în funcţie
de caracteristicile lor fizico – chimice (raza atomică, valenţa, electronegativitatea,
tipul structurii cristaline, afinitatea chimică faţă de fier, carbon, elemente însoţitoare
şi impurităţi) şi de concentraţiile în care sunt introduse la elaborarea acestor aliaje,
în următoarele forme: a) dizolvate (prin substituţie sau interstiţial) în soluţiile solide
specifice structurii aliajelor fier – carbon, soluţii denumite în acest caz ferită aliată
şi austenită aliată; b) dizolvate în structura cristalină a cementitei, denumită în acest
caz cementită aliată; c) legate sub formă de carburi proprii; d) combinate chimic cu
fierul sub formă de compuşi intermetalici; e) legate sub formă de incluziuni
nemetalice (oxizi, sulfuri, silicaţi) sau libere sub formă de cristale de metal pur.
Primele trei forme de existenţă a elementelor de aliere sunt cele care corespund
frecvent structurii oţelurilor şi fontelor aliate. Formele de existenţă d) şi e) sunt rar
întâlnite, deoarece:
* fierul formează compuşi intermetalici cu unele elemente de aliere numai
dacă concentraţiile acestora sunt ridicate (de exemplu, fierul cu cromul formează
compusul, de tip fază sigma, FeCr, caracterizat printr-o valoare de bază a
concentraţiei cromului %Crm ≅ 45 %, cu vanadiul – compusul, de tip fază sigma,
6
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
7
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 7.1. Configuraţia generală a diagramelor de echilibru ale sistemelor binare de tipul:
a – Fe – EAα; b – Fe − EAγ
Efectele anterior menţionate ale elementelor de aliere alfagene se menţin
şi în cazul aliajelor ternare Fe – C − EAα (oţeluri şi fonte aliate cu elemente
alfagene), în structura cărora faza α ≡ Feα(C, EAα) este ferita aliată, iar faza
γ ≡ Feγ(C, EAα) este austenita aliată; aşa cum se observă în figura 7.2, care
prezintă diagramele pseudobinare corespunzătoare la trei concentraţii masice
(constante) de Si ≡ EAα; în aliajele ternare Fe – C – Si ≡ EAα , creşterea
concentraţiei Si ≡ EAα determină îngustarea progresivă a domeniilor cu austenită
aliată, lărgirea substanţială a domeniilor cu ferită aliată şi, ca o consecinţă,
ridicarea substanţială a punctului critic A1 (creşterea temperaturii la care se poate
realiza, în condiţii de echilibru, transformarea eutectoidă γ ⇔ α + Fe3C). Evident,
când concentraţia de elemente de aliere alfagene %EAα ≥ a%, la orice
temperatură corespunzătoare stării solide, oţelurile aliate au o structură
monofazică feritică (sau o structură alcătuită din ferită şi mici conţinuturi de
carburi), iar fontele aliate au o structură alcătuită din ferită şi carburi primare
sau grafit, fiind suprimată posibilitatea desfăşurării transformărilor de fază în
stare solidă (care presupun existenţa posibilităţii de realizare a transformărilor
8
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
alotropice de tipul Feα ⇔ Feγ); oţelurile sau fontele aliate care prezintă aceste
particularităţi structurale sunt denumite oţeluri aliate feritice sau fonte aliate
feritice.
9
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
10
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
11
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
12
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
Fig. 7.6. Influenţa elementelor de aliere asupra caracteristicilor mecanice ale feritei:
a – Rm = f1(%EAm); b − A = f2(%EAm); c − HBS = f3(%EAm); d − KV = f4(%EAm)
13
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
14
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu
Ta W elementul chimic
15
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
16
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
Fig. 7.8 Prezentarea schematică a influenţei elementelor de aliere asupra poziţiei curbelor
caracteristice ale diagramelor de transformare izotermă a austenitei
• elementele de aliere care nu formează carburi stabile (nichelul,
manganul, siliciul, cuprul) au influenţele anterior prezentate fără a modifica
configuraţia curbelor diagramelor de transformare izotermă a austenitei, în timp
ce elementele de aliere care pot forma carburi (cromul, molibdenul, wolframul,
vanadiul etc.) produc şi modificări ale formei curbelor caracteristice ale
diagramelor de transformare izotermă a austenitei, acestea indicând existenţa a
două puncte de maxim cinetic (tMC1 - corespunzător transformării austenitei
subrăcite în perlită şi tMC2 - corespunzător transformării austenitei subrăcite în
bainită, v. fig. 7.11 a) sau suprimarea posibilităţilor de transformare (deplasarea spre
durate foarte lungi a transformărilor) prin mecanismele perlitic (v. fig. 7.11 b) sau
17
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
bainitic (v. fig. 7.11 c); aceste influenţe ale elementelor de aliere care formează
carburi (sugerate schematic de diagramele din figura 7.11) sunt ilustrate şi atestate
convingător de diagramele TTT din figurile 7.12, 7.13 şi 7.14, corespunzătoare
unor oţeluri şi fonte aliate industriale;
18
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
19
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
20
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
21
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 7.16. Duritatea structurilor obţinute prin Fig. 7.17. Diagrama variaţiei tenacităţii în
revenirea unor oţeluri călite: funcţie de temperatura de revenire la un oţel
a – oţel carbon (%Cm = 0,45 %); b − oţel aliat aliat care prezintă fenomenul de
(%Cm = 0,45 %;%Crm = 1,2 %; %Mom = 0,3 %) ; fragilitate la revenire
c – oţel aliat (%Cm = 1 %; %Crm = 12 % )
b) oţelurile revenite timp îndelungat la ti = 450…550 oC şi/sau răcite lent
la sfârşitul tratamentului prezintă un nivel scăzut al energiei de rupere KV (devin
fragile), fenomen care se manifestă, dacă duratele de menţinere în intervalul de
22
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
temperaturi situat între 450 oC şi 550 oC sunt mari şi/sau viteza de răcire este
mică, chiar dacă se face revenirea la ti > 550 oC; fragilitatea produsă de revenirea
la ti = 450…550 oC, determinată de saturarea cu anumite elemente (în principal cu
fosfor) a marginilor cristalelor structurii şi/sau separarea la marginea cristalelor a
unor compuşi chimici ai acestor elemente (fosfuri, carburi, nitruri) şi crearea
condiţiilor pentru apariţia unor microfisuri intercristaline (care generează
comportarea fragilă a structurii de revenire), este denumită fragilitate reversibilă
şi poate fi contracarată prin aplicarea următoarelor soluţii: utilizarea unor regimuri de
revenire la care temperatura ti > 550 oC, durata τm este scurtă, iar răcirea la sfârşitul
revenirii să face rapid (în apă sau ulei) şi/sau utilizarea unor oţeluri aliate suplimentar
cu molibden (%Mom = 0,2…0,3 %) sau wolfram (%Wm = 0,5…1,0 %), care
împiedică desfăşurarea proceselor (descrise mai înainte) responsabile de apariţia
fenomenului.
23
Tabelul 7.1. Influenţele principalelor elemente de aliere ale oţelurilor şi fontelor
Influenţa exercitată prin carburi
Elementul Solubilitatea în stare solidă Influenţa asupra Influenţa asupra
de aliere feritei austenitei Tendinţa de formare a Efectul în timpul
în Feγ în Feα carburilor revenirii
1,1 % (creşte cu In stare dizolvată reduce Mică ;
Aluminiu conţinutul de C)
30 % Durifică considerabil
viteza critică efect grafitizant −
Reduce viteza de racire Mai mare decât a Mn, dar
12,8 % (20 % în Durifică puţin; creşte Rezistenţă moderată la
Crom oţeluri cu 0,5% C)
Nelimitată
rezistenţa la coroziune
critică vrc în aceeaşi măsură mai mică decât a W;
înmuiere
cu manganul efect antigrafitizant
Cobalt Nelimitată 80 % Durifică considerabil Creşte viteza critică La fel cu a Fe Menţine duritatea
Durifică apreciabil, Mai mare decât a Fe, dar mai
Reduce vrc în aceeaşi măsură Foarte redusă, în
Mangan Nelimitată 15 … 18 % reduce întrucâtva
cu cromul
mică decât a Cr;
procentele uzuale
plasticitatea efect antigrafitizant
3 % (8% în 32 % (se reduce cu Produce durificarea prin Puternică - mai mare decât a Stabilitate la revenire
Reduce vrc mai puternic
Molibden oţeluri cu 0,3% C) scăderea precipitare în aliajele
decât cromul
cromului; Impiedică înmuierea prin
temperaturii) Mo-Fe efect antigrafitizant durificare secundară
Reduce moderat vrc , dar
25 % (în funcţie de
Creşte rezistenţa şi stabilizează austenita Mai mică decât a Fe;
Nichel Nelimitată conţinutul de
tenacitatea reziduală în oţelurile cu efect grafitizant
Foarte redusă
carbon)
conţinut ridicat de carbon
2,5 % (în funcţie de
Reduce vrc în aceeaşi măsură Nulă;
Fosfor 0,5 % conţinutul de Durifică puternic
cu manganul efect grafitizant −
carbon)
2,0 % (9 % în 18,5 % (nu depinde Durifică şi scade Reduce vrc mai mult decât Mai mică decât a Fe; Menţine duritatea prin
Siliciu oţeluri cu 0,3% C) mult de carbon) plasticitatea nichelul efect grafitizant dizolvare în soluţie
Carburile stabile nu
Cea mai mare (2% Ti face
6 % (se reduce cu Produce durificarea prin Are tendinţă puternică de afectează revenirea,
0,75 % (1% în necălibil un oţel cu 0,5% C
Titan oţeluri cu 0,2% C)
scăderea precipitare în aliajele formare a carburilor şi
prin legarea carbonului în
producându-se totuşi o
temperaturii) Ti-Fe măreşte viteza critică oarecare durificare
carburi stabile)
secundară
32 % (se reduce cu Produce durificarea prin
6 % (11 % în Impiedică înmuierea prin
Wolfram oţeluri cu 0,2% C) scăderea precipitare în aliajele In cantităţi mici, reduce vrc Puternică
durificare secundară
temperaturii) W-Fe
Foarte puternică
1,5% (4%în Durificare moderată prin In stare dizolvată, reduce Durificare secundară
Vanadiu oţeluri cu 0,2% C)
Nelimitată
soluţia solidă foarte mult vrc
(mai mică decât a Ti sau Nb);
maximă
efect antigrafitizant
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
25
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Tipul
structurii
ST ≡ a0 aC aSi aMn aCr aNi aMo aV
Ferită +
α,P 77,6 223 -14,6 30,0 35,5 27,2 19,0 462
perlită
Bainită B -6,5 377 134 74,8 72,9 29,4 73,6 0
Martensită M 21,0 0 0 0 0 0 0 0
26
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
27
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
28
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
29
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
30
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
31
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 7. 23. Diagramele structurale (la răcirea în aer de la temperaturi înalte) ale:
a – oţelurilor aliate cu nichel; b – oţelurilor aliate cu mangan
Ca şi în cazul oţelurilor, pentru a defini şi preciza cu o bună fidelitate
efectele elementelor de aliere asupra fontelor, este utilă, pe lângă clasificarea lor
în funcţie de gradul de aliere (prezentată în scap. 7.1) şi încadrarea fontelor în
clase structurale. Criteriile care se utilizează în acest scop sunt:
• forma de existenţă a carbonului; conform acestui criteriu fontele aliate
pot fi încadrate în categoria fontelor cu grafit (carbon liber) în structură
(denumite, ca şi fontele nealiate, în funcţie de modul de asigurare a prezenţei
grafitului şi de configuraţia, dimensiunile, modul de distribuţie şi gradul de
dispersie ale formaţiunilor de grafit din structură: fonte pestriţe, fonte cenuşii,
fonte maleabile, fonte nodulare etc.) sau în categoria fontelor fără grafit în
structură (la care tot carbonul din compoziţia fontelor este dizolvat în soluţiile
având ca solvent fierul sau este legat sub formă de carburi, iar structurile sunt
asemănătoare celor corespunzătoare fontelor albe);
32
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
Fig. 7. 25. Diagrama structurală a fontelor Fig. 7. 26. Diagrama structurală a fontelor cu
aliate cu aluminiu grafit nodular aliate cu nichel şi molibden
33
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Cuvinte cheie
34
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
Bibliografie
Teste de autoevaluare
35
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
36
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
37
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Aplicaţii
A.7.1. În figura 7.27 se prezintă diagramele de transformare termocinetică
a austenitei pentru un oţel slab aliat, având compoziţia chimică definită prin
%Cm = 0,44 %; %Sim = 0,22 %; %Mnm = 0,7 %; %Sm = 0,030 %; %Pm = 0,025 %;
%Crm = 1,05 %; %Nim = 0,26 %; %Mom = 0,04 %; %Vm = 0,01 % şi pentru oţelul
carbon echivalent (cu compoziţa chimică definită prin %Cm = 0,44 %;
%Sim = 0,22 %; %Mnm = 0,7 %; %Sm = 0,030 %; %Pm = 0,025 %). Folosind
datele din aceste diagrame şi aplicând relaţiile (7.1) şi (7.2) să se estimeze valorile
durităţii structurilor care rezultă la răcirea celor două oţeluri, din domeniul
austenitic şi până la ta, cu diferite viteze vr.
Rezolvare
Aşa cum se poate observa examinând figura 7.27, pe fiecare din
diagramele de transformare a austenitei sunt trasate câte n curbe de răcire, fiecărei
curbe de răcire corespunzându-i o viteză de răcire vrj, j = 1…n şi o anumită
alcătuire a structurii care rezultă prin răcirea austenitei cu această viteză.
Conţinuturile procentuale de formaţiuni ferito-perlitice (%α,P)j, bainitice (%B)j şi
martensitice (%M)j în structurile care rezultă prin răcirea austenitei după curbele
de răcire j = 1…n sunt precizate pe diagramele din figura 7.27, iar valorile
vitezelor de răcire corespunzătoare acestor curbe se determină, folosind procedeul
descris la rezolvarea aplicaţiei A.5.3, cu ajutorul relaţiei (5.10); datele care se
obţin pe această cale sunt prezentate în tabelul 7.3.
38
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
a.
b.
Fig 7.27. Diagramele transformării termocinetice a austenitei pentru două oţeluri cu %Cm = 0,44 %:
a – oţel slab aliat cu Cr, Ni,Mo şi V; b – oţel carbon
39
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
40
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
Tabelul 7.4. Durităţile structurilor obţinute la răcirea austenitei după curbele de răcire
reprezentate pe diagramele din figura 7.27
Curba vrj, Durităţileformaţiunilor structurale Duritatea structurii
de o
C/s HVST
răcire j HVα,P HVB HVM
OTEL ALIAT
1 3,6⋅10-3 206 - - 206
2 4,0⋅10-2 223 - - 223
3 2,9⋅10-1 237 - - 237
4 1,0 246 - - 246
5 1,3 248 342 656 349
6 2,1 251 354 660 448
7 5,9 259 380 669 459
8 8,3 - 389 672 502
9 14,3 - 402 677 664
10 33,3 - 424 685 677
11 45,5 - - 688 688
OTEL CARBON
1 8,4⋅10-3 184 - - 184
2 3,8⋅10-1 194 - - 194
3 5,9 201 - - 201
4 24,4 205 - - 205
5 66,7 207 400 673 240
6 71,0 207 402 673 287
7 80,0 208 407 674 560
8 215,0 - 442 683 678
Observaţie
Rezultatele aplicaţiei evidenţiază câteva aspecte practice importante
privind oţelurile aliate hipoeutectoide din clasa perlitică, utilizate cu precădere la
fabricarea pieselor pentru maşini şi utilaje:
• structurile de echilibru (ferito – perlitice) ale acestor oţeluri au durităţi
similare celor corespunzătoare structurilor de echilibru ale oţelurilor carbon
echivalente; ca urmare, punerea în valoare a prezenţei elementelor de aliere
conţinute de aceste oţeluri este posibilă numai prin aplicarea de TT capabile să
asigure realizarea unor structuri cu conţinuturi procentuale mari de formaţiuni
bainitice şi/sau martensitice, care conferă oţelurilor caracteristici ridicate de
rezistenţă mecanică şi duritate;
• la aceste oţeluri, structurile cu caracteristici ridicate de rezistenţă
mecanică şi duritate se pot obţine şi la răcirea austenitei cu viteze mult mai mici
decât cele necesare pentru realizarea aceloraşi efecte la oţelurile carbon
41
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
echivalente; de exemplu, aşa cum se poate observa examinând graficele din figura
7.28, pentru obţinerea structurii complet martensitice la oţelul aliat sunt necesare
viteze de răcire vr ≅ 45 oC/s (asigurate de călirea în ulei, v. fig.5.17), în timp ce
pentru realizarea aceleiaşi structuri la oţelul carbon echivalent trebuie folosite
viteze de răcire vr > 200 oC/s (asigurate numai de răcirea în apă, v. fig. 5.17), care
determină creşterea însemnată a nivelului tensiunilor reziduale induse în piesele
călite şi apariţia pericolului fisurării acestora.
A.7.2. Pentru realizarea unor piese de tip arbore sunt disponibile
semifabricate confecţionate din două sortimente de oţel: a) oţel aliat, cu
compoziţia chimică definită prin %Cm = 0,45 %; %Sim = 0,3 %; %Mnm = 0,6 %;
%Crm = 1,2 %; %Mom = 0,3 % şi b) oţel carbon, cu compoziţia chimică definită
prin %Cm = 0,45 %; %Sim = 0,3 %; %Mnm = 0,6 %. Să se stabilească şi să se
compare regimurile TT de îmbunătăţire care asigură pieselor de tip arbore
confecţionate din cele două oţeluri un nivel al durităţii finale de 280 HV.
Rezolvare
Aşa cum este cunoscut din scap. 6.5, TT de îmbunătăţire constă dintr-un
ciclu primar de călire martensitică şi un ciclu final de revenire înaltă.
Conform indicaţiilor din scap. 6.4, călirea martensitică a oţelurilor
(carbon sau aliate perlitice) hipoeutectoide trebuie realizată cu următorul regim:
ti = A3 + 30 … 50 oC, vi < vad, τm = 5 … 10 min şi răcirea în apă sau ulei. Aplicând
relaţia (6.4), rezultă că pentru oţelurile cu compoziţiile chimice precizate în enunţ,
valorile punctului critic A3 sunt: A3 ≅ 823 oC, pentru oţelul aliat şi A3 ≅ 810 oC,
pentru oţelul carbon şi, ca urmare, regimurile TT de călire martensitică
pentru piesele confecţionate din cele două sortimente de oţel vor fi
asemănătoare: ti = 850…870 oC, τm = 5…10 min şi răcirea în apă sau ulei; ţinând
seama de influenţele elementelor de aliere, la realizarea TT de călire la piesele din
oţel aliat se recomandă utilizarea unor valori ale ti şi τm către limitele superioare
ale intervalelor de valori prescrise (deoarece prezenţa elementelor de aliere
frânează procesele de obţinere a austenitei omogene) şi răcirea în ulei (deoarece
elementele de aliere reduc vrc şi măresc călibilitatea oţelului), iar la aplicarea TT
de călire la piesele din oţel carbon se vor alege ti şi τm către limitele inferioare ale
intervalelor de valori prescrise şi se va face răcirea în apă (pentru a se asigura
formarea unei structuri martensitice).
După călire, duritatea pieselor confecţionate din cele două sortimente de
oţel va fi aproximativ identică (deoarece duritatea martensitei depinde esenţial de
concentraţia carbonului în oţel, v. scap. 5.2.2), apropiată de valoarea dată de
relaţia (6.8), HM ≅ 58 HRC (660 HV).
Pentru proiectarea regimului de revenire înaltă a pieselor din oţel
carbon, se stabileşte valoarea necesară a parametrului PHJ = Ti[18 +lg(τm)],
42
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
43
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
44
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
45
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
masice ale elementelor de aliere (inclusiv carbonul) %EAmj (%Cmj; %Simj; %Mnmj,
%Crmj; %Nimj; %Momj), j = 1...n, cunoscute.
Utilizând relaţiile (7.3) şi (7.4), se calculează, pentru toate sortimentele de
deşeuri (materii prime), valorile parametrilor %Crej şi %Niej, j = 1...n şi ponderea
mj
fiecăruia din ele în încărcătura utilizată la elaborarea şarjei c j = M , j = 1...n.
Folosind rezultatele obţinute, se calculează valorile parametrilor %Cre şi
%Nie, corespunzătoare şarjei de oţel aliat elaborate, cu relaţiile:
n n
%Cre = ∑ c j %Crej ; % Niej = ∑ c j % Niej .
j =1 j =1
Punctul O, având coordonatele (%Cre; %Nie), reprezintă în diagrama
structurală A. Schaeffler punctul caracteristic nominal al şarjei de oţel aliat
elaborate (O ≡ PCN), poziţa sa permiţând precizarea clasei structurale a oţelului.
Evident, compoziţia chimică a oţelului elaborat se poate estima cu ajutorul
unor relaţii de forma:
n
% EAm = ∑ c j % EAmj ,
j =1
în care EA se consideră, pe rând, a fi C, Si, Mn, Cr, Ni, Mo.
Tabelul 7.5. Compoziţiile chimice ale materiilor prime disponibile pentru
elaborarea unei şarje de oţel aliat
Materia Concentraţiile masice ale componentelor de aliere Cantitatea mj,
primă,
%Cm %Sim %Mnm %Crm %Nim %Mom kg
j=
1 0,02 0,6 2,0 19,0 12,5 - 50
2 0,02 0,4 1,2 25,0 10,0 3,8 25
3 0,03 0,6 0,6 18,5 0,20 1,5 15
n=4 0,18 0,8 0,8 12,0 0,30 1,0 10
Aplicând procedura descrisă anterior pentru datele precizate în enunţ, se
obţin rezultatele redate în tabelul 7.6. Compoziţia chimică a şarjei de oţel aliat
elaborate este: %Cm = 0,0375 %; %Sim = 0,570 %; %Mnm = 1,470 %;
%Crm = 19,725 %; %Nim = 8,810 %; %Mom = 1,275 %, iar poziţia punctului
caracteristic nominal O(%Cre; %Nie) în diagrama din figura 7.31 indică
apartenenţa acestui oţel la clasa structurală a oţelurilor aliate austenito – feritice.
Observaţie
Pentru rezolvarea problemei se poate utiliza şi o procedură grafică
recursivă, care evidenţiază modalitatea uzuală de lucru pe diagrama structurală A.
Schaeffler la soluţionarea aplicaţiilor practice. Această procedură conţine
următoarea succesiune de etape:
• se determină, cu relaţiile (7.2) şi (7.3), pentru fiecare sortiment de
deşeuri valorile parametrilor %Crej şi %Niej şi se reprezintă pe diagrama
46
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
47
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
48
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
A.7.5. Pentru elaborarea unei şarje de oţel aliat, cu masa M = 100 kg, se
topesc, într-un cuptor electric cu inducţie, patru sortimente de deşeuri de oţel, cu
compoziţiile chimice indicate în tabelul 7.5. Considerând că, la elaborarea oţelului
în cuptorul electric cu inducţie, modificările compoziţiei chimice a materiilor
prime sunt neglijabile, să se determine ce cantităţi (mase) din aceste materii
prime trebuie utilizate pentru obţinerea unui oţel aliat austenito – feritic, cu un
conţinut procentual de ferită în structura %α = 50 %.
Rezolvare
Se consideră notaţiile şi principiile utilizate în cele două proceduri
concepute pentru rezolvarea aplicaţiei A.7.4, necunoscutele problemei fiind
participările (ponderile) materiilor prime folosite pentru elaborarea şarjei de oţel
49
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
m1 m2 m3 m4
aliat c1 = ; c2 = ; c3 = ; c4 = , care, evident, trebuie să respecte
M M M M
4
condiţiile 0≤c1≤1; 0≤c2≤1; 0≤c3≤ 1; 0≤c4≤1 şi ∑ c j = 1. În aceste circumstanţe,
j =1
coordonatele punctului O (punctul caracteristic nominal al oţelului elaborat) sunt:
4 4
%Cre = ∑ c j %Crej şi % Nie = ∑ c j % Niej .
j =1 j =1
50
Capitolul 7 Oţelurile şi fontele aliate
51
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
52
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
Capitolul 8
8.1. Introducere
53
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
54
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
55
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
56
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
57
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
58
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
59
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
60
Tabelul 8.4. Principalele date privind simbolizarea oţelurilor comerciale
A. Oţeluri simbolizate în funcţie de caracteristici
C ≡ formare la rece
KV, J E ≡ emailare
T, F ≡ forjare
27 40 60 o
C
Simbolizare L ≡ temperat. scăzută
S235J2G3
N ≡ normalizat - oţel cu Re ≡235N/mm2,
nnn ≡ Re sau Rp02 JR KR LR 20
O ≡ platforme marine la care se garantează
Oţeluri pentru min., în N/mm2, J0 K0 L0 0
S Q ≡ călit şi revenit KV = 27 J la −20 oC,
construcţii pentru cele mai mici J2 K2 L2 −20 S ≡ construcţii navale calmat complet (G3);
grosimi J3 K3 L3 −30 - simbolizare veche:
T ≡ ţevi
J4 K4 L4 −40 OL 370.4.k
W ≡ rezistent la coroziune
J5 K5 L5 −50 atmosferică
J6 K6 L6 −60 G ≡ alte caracteristici (grad
de dezoxidare etc..)
B ≡ recipiente de gaz P265GH
M ≡ laminat termomec. H ≡ temperat. ridicată - oţel pentru recipiente
Oteluri pentru nnn ≡ Re sau Rp02 N ≡ normalizat sub presiune cu
L ≡ temperat. scăzută
min., în N/mm2, Q ≡ călit şi revenit Re = 265 N/mm2 şi
recipiente sub P pentru cele mai mici
R ≡ temperat. ambiantă
caracteristici specificate
S ≡ pentru recip. simple X ≡ temperatură ridicată şi
presiune grosimi la temperaturi ridicate
T ≡ pentru ţevi temperatură scăzută - simbolizare veche :
G ≡ alte caracteristici K 410
E ≡ cu un connţinut maxim
de sulf precizat; C35E4
Oţeluri nealiate cu D ≡ pentru trefilarea sârmei; - oţel carbon cu
%Mn m < 1% C ≡ pentru formarea la rece; %Cm = 0,35 % şi conţinut
C nnn ≡ 100· %Cm an ≡ EA[10·%EAm] precizat de sulf;
(cu excepţia celor S ≡ pentru arcuri;
U ≡ pentru scule; - simbolizare veche:
pentru automate) OLC 35 X
W ≡ pentru sârme electrozi;
G ≡ alte caracteristici
Tabelul 8.4. Principalele date privind simbolizarea oţelurilor comerciale − continuare
B2. Oţeluri nealiate cu %Mnm ≥ 1% şi oţeluri aliate
n−n…≡
k1·%EAm1−…−kj·%EAmj−…
Oţeluri nealiate cu − kn·%EAmn
13CrMo4−5
%Mn m ≥ 1%, oţeluri Factorul
- oţel cu
Element %Cm ≡ 0,13%,
nealiate pentru
− nnn ≡ 100 %Cm kj %Crm ≡ 1,0%,
automate şi oţeluri Cr,Co,Mn,Ni,Si,W 4 %Mom ≡ 0,5%
aliate cu %EAmj < 5 %, a ≡ EA1…EAj…EAn Al,Be,Cu, Mo,
10 - simbolizare veche
j = 1…n Nb,Pb,Ta,Ti,V, Zr; 14MoCr10
concentraţia Ce, N, P, S; 100
B 1000
Oţeluri aliate cu X6CrNiTi18−10
n−n…≡ - oţel cu %Cm = 0,06%,
%EAmj ≥ 5 %, j = 1...n a ≡ EA1…EAj…EAn %Crm = 18%, %Nim = 10%,
X nnn ≡ 100 %Cm k1·%EAm1−…−kj·%EAmj… stabilizat cu Ti ;
(cu excepţia oţelurilor − kn·%EAmn
concentraţia - simbolizare veche:
rapide) 10TiNiCr180
HS2-9-1-8
- oţel rapid cu
%Wm = 2%,
Oţeluri rapide HS n−n−n−n ≡ %Wm−%Mom−%Vm−%Com %Mom = 9%,
%Vm =1%,
%Com = 8%
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
64
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
65
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Oţelurile din această categorie sunt oţeluri slab şi mediu aliate, care fac
parte (conform SR EN 10020) din categoria oţelurilor aliate speciale şi se
utilizează pentru realizarea elementelor (pieselor) puternic solicitate în exploatare
ale construcţiilor mecanice (maşini şi utilaje). Combinaţia optimă a
caracteristicilor de utilizare (care asigură valori ridicate pentu rezistenţa la
tracţiune, limita de curgere, alungirea procentuală după rupere, energia de rupere,
rezistenţa la oboseală, rezistenţa la uzare etc., realizând o valorificare maximă a
prezenţei elementelor de aliere) se obţine la produsele confecţionate din astfel de
oţeluri numai după aplicarea unor tratamentelor termice sau termochimice finale
adecvate; ca urmare, oţelurile aliate pentru construcţia de maşini se pot clasifica,
în funcţie de tratamentul final care trebuie aplicat (obligatoriu) produselor
realizate din aceste materiale, în: oţeluri pentru carburare (cementare) sau
carbonitrurare, care au %Cm ≤ 0,25 % şi oţeluri pentru îmbunătăţire (călire
martensitică + revenire înaltă – v. scap. 6.5), care au concentraţia masică de
carbon 0,25% < %Cm ≤ 0,6%.
Producerea oţelurilor aliate pentru semifabricatele prelucrate prin
deformare plastică destinate realizării pieselor pentru construcţia de maşini este
reglementată la noi în ţară de STAS 791, care prevede elaborarea lor atât ca
oţeluri aliate obişnuite, pentru care se impune ca %Smax, %Pmax ≤ 0,035 %, cât şi
ca oţeluri aliate superioare, la care se prescrie un nivel mai scăzut al conţinuturilor
de impurităţi (%Smax, %Pmax ≤ 0,025 %). Producerea şi comercializarea
semifabricatelor deformate plastic la cald din oţeluri aliate superioare pentru
îmbunătăţire este reglementată în prezent şi de standardul SR EN 10083−1:1997,
care conţine reglementări mai stricte (decât STAS 791) privind caracteristicile
mecanice şi condiţiile de livrare.
Oţelurile aliate pentru construcţia de maşini fac parte din clasa structurală a
oţelurilor perlitice (v. scap. 7.5). Datorită influenţei elementelor de aliere asupra
vitezei de răcire critice vrc, călibilitatea acestor oţeluri este mai mare decât cea
corespunzătoare oţelurilor carbon şi este posibil (de exemplu) ca, în cazul
folosirii oţelurilor pentru cementare, tratamentul de călire să aibă efect şi asupra
miezului pieselor (determinând obţinerea unor structuri de tip martensitic sau
bainitic, cu conţinuturi reduse de carbon şi caracteristici ridicate de rezistenţă
mecanică şi tenacitate), ceea ce dă posibilitatea realizării unor produse cu
caracteristici mecanice superioare celor asigurate la produsele confecţionate din
oţeluri carbon; pentru a valorifica corespunzător aceste proprietăti tehnologice ale
oţelurilor aliate, atât STAS 791, cât şi SR EN 10083 includ şi benzile de
66
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
călibilitate pentru cele mai utilizate oţeluri (v. scap 6.4.2), fiind prescrisă
încadrarea într-o banda normală (extinsă) a oţelurilor obişnuite şi încadrarea într-o
banda îngustă a oţelurilor cu călibilitate garantată.
Oţelurile aliate pentru construcţia de maşini pot fi grupate, în funcţie de
elementul principal de aliere EAp, în următoarele tipuri.
a) Oţelurile având ca element de aliere principal cromul. Cromul
introdus în oţeluri (în concentraţiile corespunzătoare oţelurilor slab şi mediu
aliate) contribuie la creşterea rezistenţei mecanice, fără să afecteze substanţial
tenacitatea (creşterea cu un procent a %Crm măreşte Rm cu 80…100 N/mm2 şi
determină o scădere a A cu numai 1,5 %) şi măreşte călibilitatea. Deoarece
manganul are aproape aceleaşi efecte asupra călibilităţii, dar este mult mai ieftin,
în practică se utilizează şi oţeluri Cr − Mn, (%Crm = 0,8…1,3 %;
%Mnm = 0,8…1,4 %); manganul favorizează însă creşterea excesivă a granulaţiei
la încălzire, astfel că oţelurile de tipul Cr − Mn se aliază suplimentar cu
titan (%Tim = 0,030…0,090 %) sau vanadiu (%Vm = 0,10…0,20 %).
Cromul şi manganul favorizează apariţia fenomenului de fragilitate reversibilă
la revenire (v. scap 7.4), ce nu se produce dacă oţelurile sunt aliate suplimentar cu
molibden (%Mom = 0,15…0,30 %); oţelurile Cr − Mo sau Cr – Mn − Mo sunt
preferate în multe aplicaţii tehnice, datorită proprietăţilor lor tehnologice (nu
prezintă fragilitate la revenire) şi efectelor favorabile pe care le are alierea cu Mo
asupra proprietăţilor de utilizare ale acestora (creşterea rezistenţei mecanice, a
rezistenţei la uzare şi a rezistenţei la oboseală).
STAS 791 cuprinde mai multe mărci de oţeluri având cromul ca EAp, din
care mărcile 15Cr08, 17MnCr10, 20TiMnCr12, 19MoCr11 (simbolizate conform
SR EN 10027−1: 15Cr3, 17CrMn4−4, 20CrMnTi4−4−1, 19CrMo4−2) corespund
unor oţeluri pentru cementare, iar mărcile 40Cr10, 34MoCr11, 42MoCr11,
51VMnCr11 (simbolizate conform SR EN 10027−1: 40Cr4, 34CrMo4−2,
42CrMo4−2, 51CrMnV4−4−1) – unor oţeluri pentru îmbunătăţire.
b) Oţelurile având ca element de aliere principal nichelul. Nichelul
introdus în oţeluri (în concentraţiile corespunzătoare oţelurilor slab şi mediu
aliate) trece complet în masa lor structurală de bază (are solubilitate bună în Fe −
v. tabelul 7.1), mărind rezistenţa mecanică şi tenacitatea şi îmbunătăţind
călibilitatea oţelurilor. De asemenea, nichelul micşorează sensibilitatea la
supraîncălzire şi finisează granulaţia oţelurilor. Deoarece este un metal scump,
pentru piesele destinate construcţiei de maşini nu se folosesc de obicei oţeluri
aliate numai cu nichel, recurgându-se la reţete de aliere complexe, de tipul:
Ni − Cr, Ni − Mo, Ni – Cr − Mo, atât în cazul oţelurilor pentru cementare sau
carbonitrurare, din care STAS 791 cuprinde mărcile 17CrNi16, 20MoNi35,
17MoCrNi14 (simbolizate conform SR EN 10027−1: 17NiCr6−4, 20NiMo14−2,
67
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
68
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
69
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
l şi raza r. În funcţie de grosimea pieselor care se îmbină prin sudare, CUS poate
fi realizată din unul sau mai multe rânduri, un rând fiind partea din CUS
realizată la o singură deplasare a sursei termice de sudare în lungul rostului de
sudare, iar rândurile situate la acelaşi nivel alcătuiesc straturile CUS; rândurile
depuse prin sudare şi cusăturile sudate se caracterizează prin următorii parametrii
geometrici: pătrundera p, lăţimea lc şi supraînălţarea h. Pentru a defini gradul de
participare a MB şi MA la formarea unei CUS se definesc parametrii pMB (numit
participarea MB) şi pMA (numit participarea MA), cu relaţiile:
S MB S MA
p MB = ; p MA = , (8.1)
S MB + S MA S MB + S MA
în care SMB şi SMA sunt ariile precizate în figura 8.2.
O parte din energia sursei termice utilizate la sudarea prin topire
produce încălzirea (cu o viteză vi) la ti < ts a unei zone din MB adiacente locului
de formare a CUS; prin deplasarea sursei termice în direcţia de sudare, odată cu
răcirea băii de metal topit formate în rostul dintre piese şi realizarea CUS, are loc
şi răcirea acestei zone din MB cu o viteză medie vr. Ca urmare a acestui proces, în
timpul sudării orice punct situat în zona din MB adiacentă CUS este supus unui
ciclu termic caracterizat de parametrii vi, ti < ts şi vr , iar ansamblul tuturor
ciclurilor termice din această zonă este denumit câmp termic de sudare.
Acţiunea ciclurilor termice care alcătuiesc câmpul termic la sudare determină, în
funcţie de valorile parametrilor ce le caracterizează, modificarea structurii şi
proprietăţilor mecanice ale materialului pieselor supuse sudării şi generarea unui
câmp de tensiuni mecanice reziduale, motiv pentru care zona adiacentă CUS
afectată de acţiunea ciclurilor termice este denumită zonă influenţată termic
(sau zonă influenţată termomecanic) ZIT.
Fig. 8.3. Imaginile macroscopice ale îmbinărilor sudate realizate între două piese din oţel:
a − CUS realizată din două straturi; b − CUS realizată din mai multe straturi
Pe baza celor prezentate rezultă că îmbinările sudate prin topire din
alcătuirea construcţiilor sudate prezintă trei zone caracteristice: CUS, ZIT şi
MB, care se pot evidenţia clar şi pe imaginile macrostructurilor îmbinărilor
sudate, de tipul celor prezentate în figura 8.3.
70
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
Aşa cum s-a precizat anterior, CUS se formează prin solidificarea BMT,
ce se realizează, în rostul dintre piesele care trebuie îmbinate, prin topirea
marginilor pieselor şi a unui MA (sub formă de electrozi înveliţi, vergele, sârme
etc.).
BMT se află de obicei în contact cu un strat de zgură lichidă (realizat prin
topirea învelişului electrozilor sau unui flux de sudare) şi cu atmosfera
(protectoare) din jurul sursei termice utilizate la sudare; datorită interacţiunii cu
aceste două medii, BMT suferă transformări de natură metalurgică (chimică):
îmbogăţire în gaze (O2, H2, N2), dezoxidare, desulfurare, defosforare, aliere etc.
Deoarece are volum redus şi este supraîncălzită şi agitată sub acţiunea
concentrată a sursei termice, BMT are compoziţia chimică omogenă, iar
concentraţia în BMT şi în CUS care se obţine prin solidificarea acesteia a oricărui
component %EAm,CUS se poate estima cu relaţia:
% EAm ,CUS = p MB % EAm , MB + p MA % EAm , MA ± ∆% EAm , (8.2)
în care %EAm,MB este concentraţia masică a componentului în MB,
%EAm,MA – concentraţia masică a componentului în MA, iar ∆%EAm – pierderile
(−) sau aporturile (+) de component datorită interaţiunii BMT cu zgura şi
atmosfera din jurul sursei termice.
Aspectele prezentate conduc la concluzia că atât BMT, cât şi CUS care se
formează prin solidificarea acesteia, au (în general) o compoziţie chimică diferită de
ale MB şi MA; deoarece structura şi proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
depind esenţial de compoziţia lor chimică, rezultă că asigurarea unei compoziţii
chimice favorabile a BMT, prin alegerea judicioasă a cuplului MB – MA , a
învelişului electrozilor, a fluxurilor de sudare, a gazelor de protecţie etc. şi prin
realizarea unor valori adecvate ale pMB şi pMA, este unul din mijloacele cele mai
eficiente prin care se poate acţiona în vederea obţinerii unei CUS de calitate.
Structura CUS reflectă direct particularităţile cristalizării primare a BMT
(v. fig. 8.4):
cristalizarea BMT este dirijată; între materialul de la suprafaţa băii, aflat
sub acţiunea sursei termice concentrate şi materialul mai rece situat în zona de
contact dintre BMT şi MB (care constituie suportul BMT) se crează gradienţi
termici pe direcţia cărora se deplasează frontul de solidificare şi se dezvoltă
cristalele CUS de formă columnară;
cristalizarea este intermitentă; după fiecare secvenţă de cristalizare,
datorită eliberării de energie termică, materialul metalic din BMT este încălzit şi
cristalizarea sa este întreruptă până când transferul de căldură spre MB asigură
71
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 8.4. Particularităţile formării structurii CUS la sudarea prin topire a oţelurilor
În morfologia CUS se evidenţiază efectele combinate ale cristalizării
primare a BMT în condiţiile precizate mai înainte; CUS prezintă, aşa cum se poate
observa în figura 8.4, o alcătuire în straturi, datorită solidificării intermitente,
combinată cu o alcătuire columnară, datorită creşterii dirijate a formaţiunilor
cristaline pe direcţia gradientului maxim de temperatură (variabilă în timp).
Structura primară (forma şi dimensiunile cristalelor, modul de distribuire a
incluziunilor nemetalice etc.) influenţează esenţial caracteristicile mecanice ale
CUS. Dacă aliajul (oţelul) ce corespunde compoziţiei chimice a CUS prezintă
transformări de fază în stare solidă, CUS va suferi şi un proces de cristalizare
secundară şi în urma desfăşurării acestuia structura CUS se modifică; influenţa
structurii primare asupra proprietăţilor CUS se menţine însă, deoarece unele
caracteristici ale acesteia (granulaţia, distribuţia incluziunilor nemetalice etc.) nu
sunt eliminate ci numai estompate (mascate) de cristalizarea secundară.
72
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
73
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
74
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
75
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
construcţiile sudate realizate din astfel de oţeluri se pot supune (postsudare) unui
TT de recoacere de detensionare.
Oţelurile nealiate pentru construcţii sudate se regăsesc printre oţelurile
produse conform STAS 500 (mărcile OL370, OL440, OL510), dar standardul
SR EN 10025+A1 reglementează mai strict şi mai riguros condiţiile tehnice de
producere şi livrare a acestor materiale.
76
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
fragilizării la albastru (v. scap. 4.3.2), care poate să apară după aplicarea
recoacerii de detensionare la structurile sudate realizate din aceste oţeluri, se
limitează concentraţia de azot (%Nm ≤ 0,015…0,025 %) şi se impune ca
%Alm ≥ 0,020 % (pentru legarea azotului sub formă de nitruri de aluminiu stabile).
Sudabilitatea acestor oţeluri se asigură prin prescrierea unor valori limitate
ale carbonului echivalent %Ce ≤ ce0 ∈ [0,34 %; 0,52 %], valoarea maximă ce0
fiind precizată în funcţie de marca oţelului, de clasa de calitate şi de grosimea
semifabricatelor livrate.
77
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
78
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
79
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
80
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
impurităţi, asigurării unor structuri cu granulaţie fină etc.). Oţelurile HSLA se pot
clasifica în funcţie de compoziţie, structură şi proprietăţi în următoarele tipuri
(multe din reţetele privind compoziţia chimică şi prelucrarea tehnologică a acestor
tipuri regăsindu-se printre cele corespunzătoare unora din oţelurile anterior
prezentate: oţelurile pentru construcţii sudate, oţelurile pentru recipiente sub
presiune etc.):
8.5.7.1. Oţelurile microaliate ferito− −perlitice au în compoziţie cantităti
mici de Nb, V şi/sau Ti, concentraţia masică a fiecăruia din aceste elemente
nedepăşind 0,1 %. Semifabricatele şi produsele din astfel de oţeluri se obţin prin
laminare termomecanică, combinată uneori cu TT postlaminare, efectele aplicării
unor astfel de tehnologii fiind finisarea granulaţiei (determinată şi de microaliere,
aşa cum arată diagramele din fig. 8.6), obţinerea unor caracteristici ridicate de
rezistenţă mecanică (determinată şi de posibilitatea durificării structurii acestor
oţeluri prin precipitarea dispersă a unor compuşi chimici de tipul carburilor,
nitrurilor şi/sau carbonitrurilor elementelor de microaliere) şi asigurarea unei bune
sudabilităţi (datorită menţinerii la un nivel scăzut a concentraţiei carbonului). În
funcţie de reţeta de microaliere utilizată oţelurile de acest tip pot fi:
− Oţeluri microaliate cu vanadiu, cu %Vm ≤ 0,1 %, utilizate sub formă de
produse obţinute prin laminare normalizantă sau prin laminare controlată;
vanadiul contribuie la durificarea acestor oţeluri prin formarea unor precipitate
fine (cu diametrul de 5...10 nm) de carbonitrură de V (uniform distribuite în masa
de ferită a oţelurilor) în timpul răcirii oţelurilor după laminare, efectul durificării
putând fi cuantificat prin creşterea caracteristicilor de rezistenţă mecanică (limita de
curgere şi rezistenţa la rupere) cu 5...15 N/mm2 pentru fiecare creştere cu 0,01 % a
%Vm; efectul de durificare este dependent de viteza de răcire după laminare, viteza
care asigură durificarea maximă fiind de aproximativ 3,3 oC/s (dacă viteza de
răcire este mai mică, rezultă precipitate grosolane, cu efect minim de durificare,
iar dacă viteza de răcire este mai mare, rezultă o cantitate mică de precipitate şi
efectul de durificare este scăzut). Caracteristicile oţelurilor microaliate cu vanadiu
depind esenţial şi de mărimea granulaţiei oţelurilor, când se doreşte obţinerea unor
caracteristici ridicate de rezistenţă mecanică, combinată cu atingerea unor niveluri
ridicate ale caracteristicilor de tenacitate, se practică laminarea controlată şi
microalierea suplimentară cu Ti (care formează pelicule intercristaline de TiN ce
constituie bariere pentru creşterea cristalelor de austenită).
− Oţeluri microaliate cu niobiu, cu %Nbm = 0,02...0,04 %, la care se
obţin caracteristici ridicate de rezistenţă mecanică datorită precipitării în structură
a carburilor sau carbonitrurilor de Nb (cu diametrul de 1,0...1,5 nm).
Semifabricatele din oţeluri microaliate cu Nb, microaliate uneori şi cu Ti, pentru
obţinerea unui efect suplimentar de finisare a granulaţiei şi unui efect sporit de
durificare (deoarece titanul măreşte eficienţa microalierii cu Nb, micşorând
81
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 8.6. Efectul microalierii cu Nb, V şi Ti Fig 8.7. Configuraţia diagramelor TTT la
asupra dimensiunilor grăunţilor de ferită oţelurile cu structură bainitică după
laminarea controlată
− Oţeluri microaliate cu niobiu şi molibden, cu %Nbm < 0,05 % şi
%Mom = 0,20...0,27 %, care pot avea microstructura alcătuită din ferită şi perlită
sau din ferită aciculară (bainită cu conţinut scăzut de carbon), deoarece
molibdenul determină formarea bainitei superioare în locul perlitei la răcirea
austenitei. Alierea cu Mo determină creşterea importantă a caracteristicilor
mecanice ale acestor oţeluri (fiecare creştere cu 0,1 % a %Mom conduce la
sporirea cu 20...30 N/mm2 a rezistenţei la tracţiune şi limitei de curgere), acest
efect de durificare nedatorându-se formării bainitei superioare în locul perlitei
(deoarece oţelurile au conţinut scăzut de carbon şi, în acest caz, bainita superioară
şi perlita au caracteristici mecanice apropiate), ci creşterii cantităţii de carbonitruri
de Nb care precipită în structură în prezenţa molibdenului (alierea cu Mo
micşorează concentraţia carbonului în perlită şi asigură astfel un surplus de
82
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
83
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 8.9. Microstructura unui oţel bifazic cu %Cm = 0,12 % şi %Mnm = 1,5 %
O primă metodă de obţinere a structurii bifazice ferito−martensitice la
semifabricatele laminate din astfel de oţeluri o reprezintă aplicarea unui TT
intercritic constând din: a) încălzirea semifabricatelor la o temperatură
ti ∈ (A1;A3) şi menţinerea lor o durată τm la această temperatură; alegând
convenabil parametrii ti şi τm, se obţine o structură bifazică ferito-austenitică în
care concentraţia carbonului în austenită este suficient de ridicată pentru a-i
asigura o bună capacitate de călire, iar ponderea formaţiunilor de austenită este la
nivelul dorit al ponderii formaţiunilor martensitice în structura finală; b) răcirea
rapidă (în apă) a semifabricatelor, pentru transformarea austenitei în martensită şi
obţinerea structurii bifazice ferito−martensitice. O altă metodă de obţinere a
semifabricatelor cu structură bifazică ferito-martensitică constă din laminarea
controlată intercritică a oţelurilor, condusă după una din diagramele prezentate în
figura 8.10. Semifabricatele din astfel de oţeluri sunt ieftine şi prezintă caracteristici
mecanice ridicate (Rp0,2 = 320...420 N/mm2, Rm = 600...800 N/mm2 şi A = 15...30 %),
putând fi utilizate la confecţionarea construcţiilor metalice şi mecanice la care nu sunt
impuse condiţii deosebite privind tenacitatea materialelor.
8.5.7.4. Oţelurile cu forma incluziunilor nemetalice controlată se
folosesc pentru obţinerea de semifabricate laminate cu anizotropie minimă a
caracteristicilor de rezistenţă mecanică şi (mai ales) de tenacitate, necesare la
84
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
realizarea unor piese sau echipamente (funduri pentru recipiente sub presiune,
rezervoare sferice etc.) supuse în exploatare unor solicitări mecanice complexe,
care generează în acestea stări de tensiuni mecanice bi sau triaxiale. Pentru astfel
de aplicaţii nu este recomandată utilizarea semifabricatelor laminate din oţel cu
structură (ferito-perlitică) în benzi (care se caracterizează printr-o mare
anizotropie a caracteristicilor mecanice), fiind necesară realizarea unor
semifabricate laminate cu o structură în care formaţiunile de perlită să fie uniform
distribuite în masa de ferită. Pentru obţinerea unei astfel de structuri se impune ca
oţelurile supuse laminării să nu conţină incluziuni nemetalice (sulfuri) plastice
(care se dispun în timpul laminării sub formă de şiruri orientate în direcţia de
deformare şi determină formarea structurii în benzi la răcirea semifabricatelor
după laminare); în consecinţă, controlul formei incluziunilor are ca scop principal
obţinerea unor incluziuni de sulf globulare, lipsite de plasticitate şi uniform
distribuite în structura oţelurilor. Metoda clasică de obţinere a incluziunilor de sulf
cu formă controlată constau în tratarea oţelurilor la elaborare cu Ca şi Si. În
prezent se aplică metoda introducerii la elaborarea oţelurilor a unor cantităţi mici
de pământuri rare (lantanide), zirconiu sau titan, care modifică tipul incluziunilor
(determină formarea unor incluziuni greu fuzibile, globulare şi nedeformabile), le
asigură finisarea şi le dispersează uniform în masa structurală a oţelurilor; raportul
dintre concentraţiile elementelor adiţionale (Ti, Zr, Ce etc.) şi concentraţia sulfului
într-un astfel de oţel se alege astfel încât să rezulte efectul maxim de reducere a
anizotropiei caracteristicilor de tenacitate, aşa cum sugerează diagrama (de
principiu) redată în figura 8.11.
85
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
86
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
87
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
88
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
89
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
90
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
91
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
92
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
Fig. 8.12. Microfotografia unei zone afectate Fig. 8.13. Diagrama timp – temperatură −
de coroziunea intercristalină la o piesă din sensibilizare la coroziunnea intercristalină
oţel inoxidabil austenitic X10CrNi18−8 (TTS) a oţelului inoxidabil X10CrNi18−8
Oţelurile inoxidabile austenitice au o bună sudabilitate. Dacă se analizează
diagrama structurală prezentată în figura 7.24, se observă că principalele
probleme care pot afecta sudabilitatea oţelurilor austenitice crom-nichel sunt:
fisurarea la cald şi fragilizarea indusă de formarea fazei σ .
• Fisurarea la cald a CUS realizate prin sudare se produce la temperaturi
ridicate (peste 1200 oC), în timpul solidificării CUS, fisurile formate la cald având
caracter interdendritic şi fiind cauzate de prezenţa unor faze uşor fuzibile în
zonele intercristaline ale structurii primare a CUS; apariţia fenomenului este
influenţată de următorii factori:
− compoziţia chimică a BMT din care rezultă prin solidificare CUS
(dependentă de compoziţia şi puritatea MB şi MA); carbonul, siliciul, sulful şi
fosforul favorizează apariţia fisurării la cald, deoarece formează cu elementele de
aliere tipice oţelurilor inoxidabile austenitice (nichel, titan, niobiu) compuşi
(sulfura de nichel, carburi de titan şi niobiu, silicaţi) care sunt faze uşor fuzibile
sau care formează cu fierul sau cu elementele de aliere eutectice uşor fuzibile, în
93
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
94
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
95
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
96
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
Fig. 8.14. Dependenţa dintre viteza de fluaj şi Fig. 8.15. Dependenţele dintre rezistenţa tehnică
concentraţia de carbon la oţelurile austenitice de durată şi concentraţia de carbon la oţelurile
crom – nichel tip 15–35 austenitice crom – nichel tip 15–35 şi 25–20
Pentru aplicaţiile în care mediul de lucru este foarte agresiv şi/sau
temperaturile de lucru sunt ridicate, se utilizează aliaje speciale Ni−Cr
( %Nim = 45…70 % şi %Crm = 12….25 %), care au în compoziţie şi mici cantităţi
de carbon (%Cm = 0,01…0,05 %) şi alte elemente de aliere: molibden
(%Mom = 2…25 %, wolfram (%Wm = 3…5 %), fier (%Fem = 2…12 %), niobiu
(%Nbm = 3…5 %), siliciu (%Sim < 2 %), aluminiu, titan, zirconiu etc; datorită
numărului mare de componente aceste materiale sunt denumite superaliaje;
nichelul asigură acestor aliaje o rezistenţă excepţională la coroziune în medii
puternic reducătoare, iar cromul, împreună cu siliciul şi aluminiul, le asigură o
foarte bună rezistenţă la oxidare, celelalte componente contribuind la creşterea
rezistenţei mecanice la cald şi asigurarea unei bune comportări la fluaj.
97
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
98
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
în altă stare decât cea calmată, concentraţia fosforului fiind mărită la unele oţeluri
(la nivelul %Pm = 0,06...0,15 %), deoarece acesta poate participa ca element
activ la formarea peliculelor de pasivare.
Semifabricatele din astfel de oţeluri se livrează fie în starea obţinută prin
laminare normalizantă, fie în starea realizată prin laminare obişnuită (cu sau fără
TT de normalizare aplicat ulterior laminării), iar produsele realizate din acestea nu
se tratează termic.
Deoarece conţinuturile de carbon şi alte elemente de aliere sunt scăzute, iar
conţinuturile de impurităţi sunt limitate, oţelurile din această categorie prezintă o
bună sudabilitate; dacă carbonul echivalent, determinat cu relaţia (8.3),
îndeplineşte condiţia %Ce ≤ 0,44 %, realizarea construcţiilor sudate din astfel de
oţeluri nu ridică probleme tehnologice deosebite, iar dacă condiţia nu este
îndeplinită se recomandă sudarea cu preîncălzire şi, eventual, aplicarea recoacerii
de detensionare ca TT postsudare.
Caracteristicile fizico − mecanice şi tehnologice ale oţelurilor din această
categorie sunt similare celor ale oţelurilor de uz general echivalente din punctul
de vedere al mărcii şi clasei de calitate. Standardul SR EN 10155 prevede
mărcile S235W şi S355W, iar STAS 500/3 care reglementează acelaşi domeniu,
nefiind încă abrogat, prevede mărcile RCA 370 şi RCB 510, semnificaţiile
simbolurilor fiind cele precizate în scap. 8.2.2.; oţelurile SxxxW se pot livra în
clasele de calitate J0, J2 şi K2, iar S355W se poate livra şi în varianta S355WP, cu
conţinut ridicat de fosfor (%Pm = 0,06…0,15 %).
Principalele aplicaţii tehnice în care se utilizează semifabricatele sub formă
de table, benzi sau profile laminate din astfel de oţeluri sunt construcţiile metalice
şi mecanice (supuse în exploatare la coroziune atmosferică la temperatura
ambiantă), cum ar fi: stâlpii pentru reţelele electrice de înaltă tensiune, vagoanele
de cale ferată, macaralele, structurile portante şi de închidere ale halelor
industriale şi unele recipiente sub presiune.
99
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
100
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
101
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
102
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
103
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 8.16. Microstuctura oţelurilor rapide Fig. 8.17. Microstructura sculelor din oţeluri
după călirea de la ti = 1200...1300 oC rapide după TT final
104
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
Fig. 8.18 . Diagrama TT final al sculelor realizate Fig. 8. 19. Influenţa temperaturii de
din oţeluri rapide revenire asupra durităţii sculelor din oţeluri
rapide
În legătură cu TT final al sculelor din oţeluri rapide trebuie evidenţiate şi
următoarele aspecte:
• tratamentul poate fi simplificat, mai ales la sculele realizate din oţeluri
rapide aliate suplimentar cu cobalt, dacă, după ciclul primar de călire, se face o
călire la temperaturi scăzute (la tco < −70 oC), pentru transformarea austenitei în
martensită şi se aplică apoi un singur ciclu de revenire;
• tratamentul de revenire se face în mod frecvent prin încălzirea sculelor
în băi de săruri topite, caz în care se poate realiza simultan şi un tratament
termochimic de cianurare (v. scap 6.6.4.), pentru durificarea superficială
suplimentară a acestora.
105
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
106
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
107
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
108
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
109
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
110
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
111
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Oţelurile din această categorie sunt înalt aliate cu nichel sau cu crom şi
nichel şi se caracterizează prin valori ale coeficientului de dilatare termică reduse
şi care variază foarte puţin cu temperatura. Principalele oţeluri (aliaje) comerciale
din această categorie sunt:
• Invarul este un oţel cu %Cm ≅ 0,3 % şi %Nim = 35…37 %, care are un
coeficient de dilatare ce rămâne practic neschimbat până la 100 oC şi este de opt
ori mai mic decât al fierului; acest aliaj se utilizează pentru fabricarea etaloanelor
de lungime, intră în construcţia tuburilor catodice utilizate pentru monitoarele de
mare rezoluţie ale calculatoarelor electronice etc.;
• Elinvarul este un aliaj cu %Cm = 0,3...0,4 %, %Nim = 35…37 %,
%Crm = 8,0…12,5 % şi restul Fe, care are un coeficient de dilatare termică redus
şi un modul de elasticitate ce rămâne aproximativ constant până la 100 oC; acest
aliaj este recomandat pentru fabricarea elementelor elastice de precizie (orologerie
mecanică, elemente de acţionare în automatizări, traductoare de precizie etc.);
• Platinitul este un aliaj cu %Cm ≤ 0,4 %, %Nim = 42…48 % şi restul Fe,
care are coeficientul de dilatare egal cu al sticlei şi platinei; este utilizat ca aliaj
înlocuitor al platinei în construcţia aparatelor la care există piese metalice
înglobate în sticlă (lămpi electrice, tuburi electronice, aparatură de laborator etc.).
112
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
113
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
fiecărei mărci, după cum urmează: 0 − pentru fontele fără condiţii specifice,
1 − pentru fontele ale căror caracteristici se verifică pe probe turnate separat,
2 – pentru fontele ale căror caracteristici se verifică pe probe ataşate la piese,
3 – pentru fontele ale căror caracteristici se verifică pe probe prelevate din piesele
turnate, 4 – pentru fontele la care se face încercarea la încovoiere prin şoc la
temperatură ambiantă, 5 – pentru fontele la care se face încercarea la încovoiere
prin şoc la temperatură scăzută, 6 – pentru fontele cu sudabilitate specificată,
7 – pentru piesele în stare brută de turnare, 8 – pentru piesele tratate termic,
9 – pentru condiţii suplimentare specificate în comanda beneficiarului.
114
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
ferito-perlitică (la fontele cu Rm ∈ [200 N/mm2; 300 N/mm2]) sau perlitică (la
fontele cu Rm > 300 N/mm2) şi formaţiuni de grafit lamelar izolate sau sub
formă de aglomerări, principalele tipuri de separări de grafit fiind prezentate în
figura 8.21. Formele de grafit A, B, D se pot forma la aceeaşi viteză de răcire,
în funcţie de capacitatea de germinare a topiturii; formele de grafit D şi E apar
în cazul fontelor hipoeutectice supraîncălzite, când lamelele de grafit se aşează
între ramurile dendritelor sub formă neordonată (grafit D) sau sub formă
ordonată (grafit E). Din punctul de vedere al influenţei asupra caracteristicilor
mecanice de rezistenţă cea mai convenabilă formă a grafitului corespunde
tipului A.
Grafitul lamelar întrerupe continuitatea masei metalice şi constituie
concentratori puternici de tensiuni, ceea ce explică rezistenţa mecanică scăzută,
lipsa de plasticitate şi rezistenţa la oboseală redusă a acestor materiale. Prezenţa
grafitului conferă însă fontelor şi unele caracteristici favorabile, cum ar fi
capacitatea mare de amortizare a vibraţiilor mecanice şi o bună comportare la uzare,
datorită efectelor de ungere produse de grafit.
Utilizarea lor deosebit de largă se datorează costului redus, proprietăţilor
foarte bune de turnare (fluiditate ridicată, contracţie la solidificare redusă) şi de
prelucrare prin aşchiere (lamelele de grafit fragmentează aşchiile). Se pot turna
piese cu forme complicate şi de orice dimensiune (masa pieselor poate fi
0,1…10000 kg), care nu pot fi realizate prin alte procedee tehnologice.
115
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
116
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
117
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
În această categorie sunt incluse fonte nealiate sau aliate, elaborate astfel
încât au anumite caracteristici specifice aplicaţiilor cărora le sunt destinate. Din
acest punct de vedere, principalele categorii sunt: fontele refractare, fontele
118
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
119
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
la acţiunea acizilor azotic şi sulfuric, iar dacă sunt aliate suplimentar cu molibden
(%Mom = 2…4 %) devin rezistente şi la cloruri.
Fontele înalt aliate cu crom (%Crm = 25...35 %) au structura tipică
fontelor albe (datorită efectului antigrafitizant al cromului); sunt rezistente la
acţiunea acizilor şi apei de mare.
Fontele înalt aliate cu nichel (%Nim = 13…35 %) au structura masei
metalice austenitică, iar grafitul poate fi lamelar sau nodular; sunt rezistente la
acţiunea mediilor alcaline, iar prin adaosuri de crom, siliciu şi/sau cupru, devin
rezistente şi la acţiunea acizilor oxidanţi sau organici.
Fonte complex aliate cu nichel, cupru, siliciu şi aluminiu au rezistenţă
bună la acţiunea acizilor sulfuric şi acetic.
Fontele rezistente la uzare cuprind două tipuri: fontele antifricţiune şi
fontele de fricţiune.
Fontele antifricţiune sunt fonte care trebuie să asigure un coeficient de
frecare cât mai mic, fiind folosite pentru confecţionarea componentelor lagărelor
de alunecare. Sunt fonte cenuşii, maleabile şi nodulare, slab aliate cu Cr, Ni, Cu,
Ti, Si, Pb, P, cu structura masei metalice perlitică, sau înalt aliate cu Mn
(%Mnm = 7,5…12,5 %), cu structura masei metalice austenitică. În structura
acestor fonte nu se admite prezenţa cementitei libere, dar toate conţin eutectic
fosforos ternar (numit steadit), care le îmbunătăţeşte rezistenţa la uzare.
Fontele de fricţiune sunt fonte care trebuie să realizeze coeficienţi de
frecare cât mai mari, fiind utilizate pentru confecţionarea tamburilor de frână de la
autovehicule. Au structură perlito-sorbitică, fiind fonte nealiate sau aliate cu %Nim
= 1,2…1,5 % şi %Crm = 0,25…0,65 % sau %Mom ≅ 0,25 %. În cazul pieselor
supuse la solicitări severe se folosesc fontele cu %Nim = 3,5…6,0 %, structura
masei metalice de bază a acestora fiind martensitică.
Cuvinte cheie
bandă de călibilitate fisurare la cald a CUS, 93
normală, îngustă, 67 fontă comercială, 113
câmp termic de sudare, 70 fontă refractară, 119
carbon echivalent %Ce, 75 fontă rezistentă la coroziune, 119
clase de calitate, 56 fontă rezistentă la uzare
comportare metalurgică la sudare,, 74 antifricţiune, de fricţiune, 120
construcţie sudată, 69 fragilizare prin faza σ, 94
coroziune intercristalină, 92 hardenită, 104
cusătură sudată (CUS) invar, 112
rânduri, straturi, 69 laminare normalizantă, 75
elinvar, 112 laminare termomecanică (controlată), 76
fâşii ZIT, 73 material de adaos (MA), 69
120
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
Bibliografie
121
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Teste de autoevaluare
122
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
123
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
124
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
Aplicaţii
125
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
figura 8.22 Aplicând regula izotermei (v. scap. 2.5.1), rezultă că la ti ∈ (A1; A3)
ferita existentă în structura oţelului din care sunt confecţionate semifabricatele are
concentraţia de carbon corespunzătoare abscisei punctului X, iar austenita are
concentraţia de carbon corespunzătoare abscisei punctului Y, conţinuturile
procentuale ale celor două faze în structura semifabricatelor fiind date de relaţiile
(care se obţin aplicând regula segmentelor inverse – v. scap. 2.5.2):
(%C m ) γ − %C m %C m − (%C m )α
%α = 100 şi %γ = 100 = 100 − %α ,
(%C m ) γ − (%C m )α (%C m ) γ − (%C m )α
(%Cm)α fiind abscisa punctului X, iar (%Cm)γ – abscisa punctului Y.
Fig. 8.22. Diagrama de stabilire a regimurilor Fig. 8.23. Diagrama de selectare a soluţiilor
TT pentru obţinerea oţelurilor bifazice în cazul aplicaţiei A.8.4
Considerând că austenita obţinută la ti se transformă integral în martensită
la răcirea în apă a semifabricatelor, rezultă: %M = %γ. Deoarece linia GP a
diagramei de echilibru Fe – Fe3C este o dreaptă, rezultă că abscisa punctului X
este (%Cm)α = 0,1 – 1,1⋅10-4ti. Abscisa punctului Y corespunde concentrţiei
910 − t i 2
masice de carbon a oţelului care are A3 ≡ ti şi este (%C m ) γ = ( ) .
208
Înlocuind expresiile (%Cm)α şi (%Cm)γ în condiţia pusă în enunţul aplicaţiei, scrisă
sub forma %γ = %M ≅ 15 %, se obţine o ecuaţie cu necunoscuta ti, care are
soluţia ti ≅ 750 oC; aceastei valori a temperaturii ti îi corespund valorile
(%Cm)α = 0,0175 % şi (%Cm)γ = 0,59 %.
b) După aplicarea TT intercritic cu ti ≅ 750 oC, semifabricatele vor avea structura
alcătuită dintr-o matrice feritică cu duritatea Hα = 80 HV şi insule de martensită (uniform
distribuite în aceasta) cu duritatea HM = 305 + 802(%Cm)γ ≅ 778 HV; ca urmare,
126
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
%M %α
duritatea semifabricatelor tratate termic va fi H s = H M + Hα ≅ 180 HV
100 100
(care corespunde unei rezistenţe la tracţiune Rm ≅ 630 N/mm2).
A.8.2. Semifabricatele confecţionate dintr-un oţel carbon cu %Cm = 0,08 %
sunt supuse unui TT intercritic, constând din încălzirea la ti = 760 oC ∈ (A1; A3),
menţinerea o durată scurtă la această temperatură şi răcirea în apă, pentru a le
conferi structura corespunzătoare unui oţel bifazic. a) Ştiind că pentru oţelurile
carbon hipoeutectoide punctele critice de transformare în stare solidă sunt
A1 = 727 oC şi A3 = 910 − 208 %C m , să se determine conţinut procentual de
martensită %M din structura semifabricatelor tratate termic; b) Ştiind că duritatea
feritei este Hα = 80 HV, iar duritatea martensitei este HM = 305 + 802%Cm, să se
determine care este duritatea semifabricatelor după aplicarea TT intercritic.
Rezolvare
a) Folosind notaţiile şi raţionamentul prezentate la rezolvarea aplicaţiei
A.8.1, se obţin următoarele rezultate: (%Cm)α = 0,1 – 1,1⋅10-4⋅760 = 0,0164 %,
910 − 760 2 0,08 − 0,0164
(%C m ) γ = ( ) = 0,52 % şi %γ = %M = 100 = 12,6 %;
208 0,52 − 0,0164
b) După aplicarea TT intercritic cu ti = 760 oC, semifabricatele vor avea structura
alcătuită dintr-o matrice feritică cu duritatea Hα = 80 HV şi insule de martensită (uniform
distribuite în aceasta) cu duritatea HM = 305 + 802⋅0,52 ≅ 722 HV; ca urmare, duritatea
12,6 100 − 12,6
semifabricatelor tratate termic va fi H s = 722 + 80 ≅160 HV (care
100 100
corespunde unei rezistenţe la tracţiune Rm ≅ 560 N/mm2).
A.8.3. Pentru realizarea unei bare de tracţiune cilindrice cu diametrul d = 15 mm,
există posibilitatea utilizării oţelului carbon de calitate OLC35 - STAS 880
(C35 - SR EN 10027-1) sau a oţelului aliat 34MoCrNi16 - STAS 791
(34NiCrMo6-6-2 - SR EN 10027-1), cu carateristicile de compoziţie chimică
prezentate în tabelul 8.11. Să se determine şi să se compare intensităţile forţei de
tracţiune F la care rezistă bara în următoarele circumstanţe: a) bara este
confecţionată din oţelul carbon în stare recoaptă (de echilibru); b) bara este
confecţionată din oţelul aliat în stare recoaptă (de echilibru); c) bara este
confecţionată din oţelul carbon în stare îmbunătăţită (călire + revenire la ti = 650
o
C şi τm = 5 ore); d) bara este confecţionată din oţelul aliat în stare îmbunătăţită
(călire + revenire la ti = 650 oC şi τm = 5 ore).
Rezolvare
Intensitatea forţei F la care rezistă bara de tracţiune este dată de relaţia
πd 2
F= Rm .
4
127
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
π 15 2
F= ⋅ 927 = 1,64 ⋅ 10 5 N.
4
c) Dacă bara este confecţionată din oţelul OLC35 călit şi revenit la ti = 650 oC
şi τm = 5 ore, duritatea structurii de revenire pe care o prezintă bara poate fi estimată cu
relaţia (7.2), în care PHJ = Ti(18+lgτm) = (650 +273)(18 + lg5) ≅ 17259; pe această cale
21900 + 4050%C m − PHJ
se obţine HVrOC = ≅ 211HV , Rm = 3,5⋅211 ≅ 740 N/mm2
33,2 − 13%C m
şi F = 1,31⋅105 N. Se poate observa că forţa de tracţiune la care rezistă bara este
cu aproximativ 19 % mai mare ca cea corespunzătoare situaţiei în care bara este
confecţionată din acelaşi oţel în stare recoaptă.
d) Dacă bara este confecţionată din oţelul slab aliat 34MoCrNi16 călit şi
revenit la ti = 650 oC şi τm = 5 ore, duritatea structurii cu sorbită de revenire pe
care o prezintă bara poate fi estimată cu relaţia (7.3) în care HVrOC = 211 HV, aşa
cum s-a obţinut în cazul precedent (pentru oţelul cu %Cm = 0,35 %); rezultă:
HVrOA = HVrOC + 30(% Si m + % Mnm ) + 55%Crm + 6% Nim + 100% Mom ≅ 361 HV,
Rm = 3,5⋅361 ≅ 1265 N/mm2 şi F = 2,23⋅105 N. Se poate observa că forţa de
tracţiune la care rezistă bara este cu aproximativ 36 % mai mare decât cea
corespunzătoare situaţiei în care bara este confecţionată din acelaşi oţel în stare
recoaptă.
128
Capitolul 8 Oţelurile şi fontele comerciale
Observaţie
Această aplicaţie are ca scop justificarea şi înţelegerea prescripţiilor
privind utilizarea oţelurilor pentru construcţia de maşini. Este evidenţiat faptul că,
pentru oţelurile carbon de calitate utilizarea în stare tratată termic este facultativă
(s-a observat din rezolvarea aplicaţiei că oţelul OLC35 are caracteristici de
rezistenţă mecanică comparabile în stare recoaptă şi în stare îmbunătăţită), în timp
ce pentru oţelurile aliate valorificarea prezenţei elementelor de aliere impune
utilizarea lor numai în stare tratată termic (s-a observat din rezolvarea aplicaţiei că
oţelul 34MoCrNi16 în stare îmbunătăţită are rezistenţa mecanică cu aproape 36 %
mai mare decât atunci când este utilizat în starea structurală de echilibru).
Se recomandă cititorilor să conceapă şi alte aplicaţii similare, care să le
permită consultarea, înţelegerea şi utilizarea prescripţiilor standardelor în vigoare.
A.8.4. O construcţie sudată trebuie realizată din semifabricate de tip tablă
din oţel inoxidabil austenitic X2CrNi19−11, acest MB şi MA disponibile pentru
sudarea lui având caracteristicile de compoziţie chimică prezentate în tabelul 8.11.
Procedeul de sudare care se utilizează şi configuraţia rosturile de sudare pregătite
între piesele ce urmează a fi sudate asigură pMA = 70 %. Să se determine care
dintre MA disponibile asigură realizarea unor CUS având în structură, pe lângă
austenită, 3...5 % ferită, pentru evitarea fisurării la cald.
Tabelul 8.11. Compoziţiile chimice ale MB şi MA considerate în aplicaţia A.8.3.
Concentraţiile masice ale principalelor componente, %
Materialul
%Cm %Mnm %Sim %Crm %Nim %Nbm %Mom
MB – 10TiNiCr180 0,08 1,5 0,8 18 10 - -
MA – D308 0,08 ,0 0,8 20 11 - 0,50
MA – D308L 0,04 2,0 0,9 20 10 - 0,30
MA – D309 0,10 1,5 1,0 23 14 - 0,50
MA – D309L 0,03 2,0 0,8 24 12 - 0,50
MA – D310 0,12 2,5 1,0 27 20 - 0,75
MA – D312 0,10 2,0 0,9 30 9 - 0,60
MA – D316 0,08 1,8 0,9 19 13 - 2,00
MA – D316L 0,03 2,0 0,8 17 13 - 2,50
MA – D19.9Nb 0,08 2,0 0,9 20 10 0,80 -
MA – D18.8Mn6 0,10 6,5 1,2 20 11 - -
* Toate mărcile de MA sunt realizate în România
Rezolvare
Considerând caracteristicile de compoziţie chimică ale MB şi folosind
relaţiile (7,6) şi (7.7) se calculează valorile mărimilor %Cre şi %Nie, care
reprezintă coordonatele punctului caracteristic nominal al MB pe diagrama
structurală A. Schaeffler (v. scap. 7.5 şi fig. 7.24).
Procedând în acelaşi mod, se determină coordonatele (%Cre;%Nie),
corespunzătoare punctelor caracteristice nominale ale materialelor depuse prin
129
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
sudare cu MA disponibile.
Folosind relaţia (8.2), în condiţiile neglijării termenului ∆%EAm, se
determină coordonatele (%Cre,CUS ; %Nie,CUS), corespunzătoare punctelor
caracteristice nominale ale CUS realizate cu MA disponibile pentru sudare.
Rezultatele parcurgerii etapelor descrise anterior sunt prezentate în
tabelul 8.12. Un MA disponibil este apt pentru sudarea MB (îndeplineşte condiţia
pusă în enunţul aplicaţiei, de a asigura realizarea unei CUS cu un conţinut
procentual de ferită %α ∈ [3%;5%]), dacă punctul caracteristic nominal al CUS
realizate cu acesta este poziţionat în diagrama structurală A. Schaeffler în domeniul α
+ γ, între dreptele corespunzătoare conţinuturilor de ferită %α = 3 % şi %α = 5 %;
analizând diagrama din figura 7.24, se poate aprecia că dreapta de izoferită %α = 3 %
trece prin punctele de coordonate (%Cre = 28 %;%Nie = 21,5 %) şi
(%Cre = 14 %;%Nie = 6,8 %) şi, ca urmare, are ecuaţia %Nie = 1,05%Cre – 7,5, iar
dreapta de izoferită %α = 5 % trece prin punctele de coordonate
(%Cre = 28 %;%Nie = 20,5 %) şi (%Cre = 14 %;%Nie = 6,5 %) şi corespunde
ecuaţiei %Nie = %Cre – 7,5.
Tabelul 8.13. Rezultatele obţinute la rezolvarea aplicaţiei 8.4
Caracteristicile materialului Caracteristicile CUS
Punctul pe
Materialul %Cre, %Nie, %Cre,CUS, %Nie,CUS,
diagrama
% % % %
din fig. 8.
MB 19,20 13,15 − − −
MA – D308 21,70 14,40 21,078 14,63 1
MA – D308L 21,65 12,20 21,04 12,44 2
MA – D309 25,00 17,75 23,55 16,60 3
MA – D309L 25,70 13,90 24,08 13,71 4
MA – D310 29,25 24,85 26,74 21,93 5
MA – D312 31,95 13,00 28,76 13,04 6
MA – D316 22,35 16,30 21,56 15,51 7
MA – D316L 20,70 14,90 20,33 14,46 8
MA – D19.9Nb 21,75 13,40 21,11 13,34 9
MA – D18.8Mn6 21,80 17,25 21,15 16,23 10
Reprezentând pe aceiaşi diagramă, aşa cum se observă în figura 8.25, atât
dreptele de izoferită %α = 3 % şi %α = 5 %, cât şi punctele cu coordonatele
(%Cre,CUS ; %Nie,CUS), rezultă că MA capabile să asigure sudarea MB (precizat în
enunţul aplicaţiei) fără apariţia fenomenului de fisurare la cald a CUS sunt D308
şi D309 (pentru care punctele caracteristice nominale ale CUS realizate se
situează între cele două drepte de izoferită).
130
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
Capitolul 9
STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE
METALELOR ŞI ALIAJELOR NEFEROASE
9.1. Introducere
Metalele şi aliajele neferoase deţin în prezent în aplicaţiile tehnice o
pondere de aproape 20 de ori mai mică decât cea corespunzătoare aliajelor
feroase (fonte şi oţeluri). Motivele utilizării preponderente în tehnică a
fontelor şi oţelurilor sunt numeroase: resursele de materii prime necesare
elaborării acestor aliaje sunt uşor accesibile şi destul de uniform distribuite
pe glob, tehnologiile de elaborare şi de realizare a semifabricatelor şi
pieselor din astfel de aliaje sunt bine fundamentate ştiinţific şi asigurate
logistic, proprietăţile (caracteristicile) lor mecanice sunt ridicate şi pot fi
relativ uşor modificate şi adaptate condiţiilor de utilizare prin aplicarea de
tratamente termice şi termochimice, produsele confecţionate din aceste
materiale sunt reciclabile şi ecologice, costurile implicate de elaborarea
unor astfel de aliaje şi de transformarea lor în produse se corelează
favorabil cu performanţele tehnice pe care aceste produse le asigură etc. Cu
toate acestea, metalele şi aliajele neferoase reprezintă şi vor reprezenta şi
în viitor o categorie de materiale de mare importanţă tehnică, datorită unor
proprietăţi pe care acestea le prezintă (şi care nu sunt asigurate de aliajele
feroase sau se obţin mai greu la aceste materiale, cu cheltuieli inadmisibil
de mari): rezistenţă ridicată la coroziune (în prezenţa mediilor de lucru
chimic active), conductibilitate termică şi electrică mare, capacitate bună de
prelucrare prin turnare, deformare plastică sau aşchiere, tenacitate bună la
temperaturi scăzute, valori ridicate (mai mari decât cele asigurate de fonte
şi oţeluri) ale raportului dintre rezistenţa mecanică şi masa specifică
(densitate), capacitate foarte bună de a conferi produselor caracteristici
estetice deosebite etc.
131
Tabelul 9.1. Caracteristicile fizice ale principalelor componente de bază ale aliajelor neferoase
Temperatura Coeficientul de
Căldura Căldura Coeficientul de Rezistivitatea
de Densitatea dilatare termică
Simbolul specifică Cs latentă de conductivitate electrică ρΩ,
Metalul solidificare – ρ la ta, liniară αt
chimic la ta, topire qs, termică λ la ta, la ta,
topire ts, kg/m3 (între ta şi 100 0C),
0 J/(kg⋅K) kJ/kg W/(m⋅K) nΩ⋅m
C µm/(m⋅K)
Aluminiu Al 660 2700 900 397 23,6 247 26,5
Cupru
(Aramă)
Cu 1083 8930 386 205 16,5 401 16,7
Titan Ti 1660 4510 512 440 8,4 19 420
Nichel Ni 1453 8910 471 309 13,3 83 68,5
Staniu
(Cositor)
Sn 232 7290 222 59 21,5 63 110
Stibiu
(Antimoniu)
Sb 631 6690 207 163 11,0 26 370
Zinc Zn 420 7130 382 101 39,7 113 59,2
Plumb Pb 327 11340 129 23,2 29,3 34 206
Cadmiu Cd 321 8650 230 55 31,3 97 72,7
Beriliu Be 1278 1850 1886 1300 11,6 210 40,0
Magneziu Mg 649 1740 1025 368 25,2 163 44,5
Aur Au 1064 19280 128 63 14,2 317 23,5
Argint Ag 962 10500 235 104 19,0 428 14,6
Platină Pt 1772 21440 132 113 9,1 72 106
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
133
Tabelul 9.3. Caracteristicile mecanice la ta ale principalelor componente de bază ale aliajelor neferoase
Alungirea Modulul de Modulul de
Rezistenţa Limita de
procentuală elasticitate elasticitate
Metalul Starea la rupere 2), curgere 2) , Duritatea 2)
după rupere 3) , longitudinală, transversală,
N/mm2 N/mm2
% N/mm2 N/mm2
recopt (stare de echilibru) 40 – 70 15 – 30 50 – 70 140 − 220 HV
Al 1)
62000 25000
ecruisat 120 − 140 100 − 120 8 − 12 −
recopt (stare de echilibru) 170 − 220 50 − 70 45 − 60 35 – 40 HBS
Cu 1)
115000 42800
ecruisat 420 − 450 320 − 330 10 − 15 95 – 110 HBS
Ti recopt (stare de echilibru) 220 − 250 130 − 150 50 − 60 105000 - 90 – 120 HBS
Ni recopt (stare de echilibru) 310 − 330 50 − 60 30 − 40 207000 79000 60 – 65 HV
Sn recopt (stare de echilibru) 12 − 14 10 − 11 80 − 90 44000 16500 5 – 6 HBS
Sb recopt (stare de echilibru) 10 − 13 − − 77800 19000 30 – 60 HBS
Zn recopt (stare de echilibru) 70 − 100 50 − 55 40 − 50 105000 38000 20 – 35 HBS
Pb recopt (stare de echilibru) 11− 13 4−5 60 − 70 3 – 5 HBS
Cd recopt (stare de echilibru) 69 − 83 − 17 − 25 55000 20600 16 – 24 HBS
Be sinterizat (stare de echilibru) 380 − 480 260 − 310 − 300000 140000 75 – 85 HRB
recopt (stare de echilibru) 160 − 195 90 − 105 3 − 15 37 – 39 HRE
Mg 1)
43000 −
ecruisat 180 − 220 115 − 140 2 − 10 48 – 54 HRE
Au recopt (stare de echilibru) 100 − 120 − 40 − 50 78000 − 18 – 20 HBS
Ag recopt (stare de echilibru) 120 − 145 − 48 − 50 76000 27500 25 – 30 HV
Pt recopt (stare de echilibru) 150 − 165 − − 170000 - 38 – 45 HV
1)
deformat plastic la rece cu GD = 70 … 90 %; 2) creşte odată cu conţinutul de impurităţi al metalului; 3) scade odată cu
conţinutul de impurităţi;
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
135
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
136
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
137
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
138
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
139
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
140
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
141
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
142
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
143
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Tabelul 9.5. Date privind simbolizarea mărcilor de cupru şi aliaje pe bază de cupru
Mărcile de cupru şi aliaje pe bază de cupru pentru turnare
Structura simbolului în varianta UNS: C8X1X2X3X4 ...C9 X1X2X3X4
Seria (grupa) de aliaje UNS Exemple de mărci
1. Cupru cu %Cum ≥ 99,5 C80100 ... C81100 C80100 G Cu 99,95
2. Aliaje cu %EAm < 5 % C81300 ... C82800 C82100 G CuBe0,5Ni
3. Alame roşii (simple sau cu Pb) C83300 ... C83800 C83400 G CuZn10
Alame semiroşii (simple/cu Pb) C84200 ... C84800 C84500 G CuZn12Pb7Sn2
Alame galbene (simple/cu Pb) C85200 ... C85800 C85400 G CuZn29Pb3Sn
Alame speciale C86100 .... C86800 C86300 G CuZn25Al6Mn
4. Bronzuri şi alame cu Si C87200 ... C87900 C87200 G CuSi4
C87500 G CuZn14Si4
5. Bronzuri obişnuite (Cu – Sn) C90200 ... C91700 C90700 G CuSn11
Bronzuri aliate cu Pb C92200 ... C94500 C92700 G CuSn10Pb2
C94300 G CuSn5Pb25
Bronzuri aliate cu Ni C94700 ... C94900 C94800 G CuSn5Ni5
6. Bronzuri cu Al (%Alm <19 %) C95200 ... C95800 C95600 G CuAl7Si2
7. Aliaje Cu – Ni şi Cu – Ni - Zn C96200 ... C97800 C96400 G CuNi30Fe
C97600 G CuNi20Zn8Sn4Pb
8. Bronzuri cu Pb C98200 ... C98800 C98600 G CuPb35Ag1,5
9. Aliaje pe bază de Cu speciale C99300 ... C99800 C99600 G CuMn40Al2
Mărcile de cupru şi aliaje pe bază de cupru deformabile
Structura simbolului în varianta UNS: C1X1X2X3X4 ... C7X1X2X3X4*
Seria (grupa) de aliaje UNS Exemple de mărci
C11100 Cu 99,9
1. Cupru şi aliaje cu %EAm < 8 % C10000 ...
C17300 CuBe1,9
2. Alame cu %Znm < 37 % C20000 ... C22600 CuZn12,5
Alame cu Pb C30000 ... C33500 CuZn34,5Pb
Alame cu Sn C40000 ... C44300 CuZn28Sn1
Alame speciale C66400 ... C69800 C67400 CuZn36Al1Mn3Sn
3. Bronzuri fosforoase cu %Sn < 9 % C50000 ... C51100 CuSn4P
4. Bronzuri cu Al (%Alm< 19 %) C60600 ... C64200 C61000 CuAl8
5. Bronzuri cu Si (%Sim < 8 %) C64700 ... C66100 C65500 CuSi3
6. Aliaje Cu – Ni şi Cu – Ni − Zn C70000 ... C76200 CuZn29Ni12
*
varianta UNS se utilizează şi la alte tipuri de aliaje: la aliajele pe bază de Ti UNS = RX1X2X3X4;
(de exemplu, R54520 corespunde aliajului cu simbolul alfanumeric TiAl5Sn2,5), la aliajele pe bază de Zn
UNS = ZX1X2X3X4 (de exemplu, Z35530 corespunde aliajului cu simbolul alfa numeric ZnCu1Al4); la
aliajele pe bază de Ni UNS = NX1X2X3X4 (de exemplu, N04400 corespunde aliajului cu simbolul alfa
numeric NiCu32), la aliajele pe bază de Mg UNS = MX1X2X3X4; (de exemplu, M11311 corespunde
aliajului cu simbolul alfa numeric MgAl3Zn1, iar M10100 – aliajului MgAl10Mn) etc.
144
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
145
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
146
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
Sub formă de metal pur sau sub formă de component de bază al unor
aliaje, cuprul este utilizat din timpuri străvechi pentru realizarea de produse.
Principalele proprietăţi fizico – chimice şi mecanice şi clasele de puritate tehnică
ale cuprului sunt descrise complet de caracteristicile redate în tabelele 1.2, 9.1, 9.2
şi 9.3. Principalele impurităţi ale cuprului tehnic se pot clasifica în următoarele
categorii:
• impurităţi solubile în cuprul solid (Ag, Au, Zn, Sn, Fe, Pt, Cd, Ni, Mn,
Mg, Cr, As, Sb); efectele prezenţei în concentraţii masice mici (sub 0,5 %) a
acestor impurităţi (care formează soluţii solide de substituţie cu cuprul), constând
în creşterea rezistenţei mecanice şi durităţii, micşorarea plasticităţii şi tenacităţii,
reducerea conductibilităţii termice şi electrice etc., sunt, de obicei, acceptabile;
• impurităţi insolubile în cuprul solid (Pb, Bi); aceste impurităţi formează
cu cuprul eutectice uşor fuzibile (Pb şi Cu formează un eutectic care conţine
%Cum = 0,06 % şi are ts ≅ 320 oC, iar Bi şi Cu formează un eutectic care conţine
%Cum = 0,2 % şi are ts ≅ 270 oC), care se dispun la limitele cristalelor de cupru şi
îi influenţează negativ prelucrabilitatea prin deformare plastică la cald (generează
fenomene de fragilitate sau fisurare la cald);
• impurităţi care formează cu cuprul compuşi chimici fragili (O, S, P, Se,
Te); compuşii (cu topire congruentă) pe care îi formează cu cuprul aceste
impurităţi se dispun intercristalin în structura cuprului, sub formă de incluziuni
nemetalice, diminuându-i substanţial plasticitatea şi tenacitatea şi micşorându-i
considerabil conductibilitatea termică şi electrică; prezenţa incluziunilor
intercristaline de CuO2 în structura cuprului (nedezoxidat corespunzător la
elaborare) poate determina şi fenomenul numit “boala de hidrogen”, care se
declanşează prin reacţia Cu2O + H2 ⇒ 2Cu + H2O şi conduce la formarea de
vapori de apă a căror presiune creşte (deoarece nu se pot elimina), producând
fisurarea intercristalină a produselor din cupru.
Cuprul are o bună rezistenţă la coroziune în multe medii de lucru:
atmosfere poluate, ape reziduale şi ape sărate, vapori de apă supraîncălziţi, soluţii
slabe, neaerate de sulfaţi, azotaţi, cloruri şi acizi anorganici (sulfuric, clorhidric,
azotic), substanţe organice (benzină, motorină, benzol, glicerină etc.). Cuprul este
atacat (se corodează) în medii care conţin hidrogen, sulf, hidrogen sulfurat,
amoniac, soluţii concentrate de acizi anorganici, anilină şi acid acetic etc.
Cuprul formează un număr impresionant de aliaje, principalele aliaje pe
bază de cupru folosite în tehnică fiind prezentate în continuare.
147
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
9.5.1. Alamele
Fig. 9.3. Diagrama de echilibru a Fig. 9.4. Variaţia caracteristicilor mecanice ale
sistemului de aliaje Cu - Zn alamelor în funcţie de %Znm
148
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
149
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 9.5. Structura la ta a alamelor Fig. 9.6. Structura la ta, după recoacerea de
monofazice α turnate omogenizare, a alamelor monofazice α
În tehnică se utilizează nu numai alamele binare (aliajele Cu – Zn) ci şi
alamele complexe (speciale), care au în compoziţie (pe lângă zinc) şi alte
elemente de aliere; orice alamă specială poate fi încadrată în categoriile structurale
anterior precizate pentru alamele binare, dacă se calculează titlul fictiv al alamei
%Cume, adică concentraţia masică a cuprului în alama binară echivalentă din
punctul de vedere al microstructurii, cu relaţa:
%Cu m
%Cu me = n
100 , (9.1)
%Cu m + % Znm + ∑ k eEAj % EAmj
j =1
150
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
151
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
9.5.2. Aliajele Cu − Ni
Cuprul şi nichelul, fiind metale izomorfe (cu structură cristalină de tip CFC) şi
prezentând dimensiuni atomice apropiate, au solubilitate totală în stare solidă.
Diagrama de echilibru a sistemului de aliaje Cu – Ni, prezentată în figura 9.11,
evidenţiază faptul că toate aliajele acestui sistem au la ta o structură monofazică,
alcătuită din cristale de soluţie solidă de substituţie α ≡ Cu(Ni) ≡ Ni(Cu), aşa cum se
poate observa în figura 9.12. Ca urmare, curbele ce descriu dependenţele dintre
caracteristicile fizico – mecanice ale aliajelor Cu − Ni şi compoziţia lor chimică
corespund configuraţiei redate în diagrama din figura 3.27, punctul de maxim
local al curbei rezistenţei mecanice (cu ordonata la Rm = 600...800 N/mm2) şi
punctele de minim local ale curbelor alungirii procentuale după rupere
(cu ordonata la A = 40 ... 45 %) şi coeficientului de gâtuire (cu ordonata la
152
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
153
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
9.5.3. Bronzurile
154
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
Fig. 9.13. Diagramele de echilibru ale sistemului de aliaje Cu – Sn pentru diferite stări:
a. starea de echilibru stabil; b. starea metastabilă obţinută prin recoacere (starea O);
c. starea metastabilă obţinută prin turnare (strarea F)
Tabelul 9.9. Coordonatele punctelor caracteristice ale diagramelor de echilibru Cu − Sn
C E H
Punctul A B D F G J K Q
C’ E’ H’
13,5 16,0 16,0
Abscisa,%Snm 0 25,5 22,0 24,0 26,0 27,0 11,0 0,2
9,0 8,0 8,0
Ordonata, oC 1083 800 800 800 586 586 586 520 520 350 ta
155
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
156
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
157
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
158
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
159
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
160
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
161
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Sub formă de metal pur sau sub formă de component de bază al unor
aliaje, aluminiul este utilizat în prezent pentru realizarea de semifabricate şi
produse pentru multe ramuri economice importante: aeronautică, construcţii civile
şi industriale, electrotehnică şi telecomunicaţii, energetică neconvenţională
(solară, eoliană), forajul sondelor de petrol, chimie şi petrochimie, fabricarea
ambalajelor. Principalele proprietăţi fizico – chimice şi mecanice şi clasele de
puritate tehnică ale aluminiului sunt descrise complet de caracteristicile redate în
tabelele 1.2, 9.1, 9.2 şi 9.3, caracteristicile care trebuie remarcate, deoarece au
determinat opţiunile pentru utilizarea acestui metal în cele mai multe aplicaţii,
sunt: densitatea scăzută, plasticitatea bună şi conductibilitatea termică şi electrică
ridicată. Principalele impurităţi ale aluminiului tehnic se pot clasifica în
următoarele categorii:
162
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
• impurităţi solubile în aluminiul solid (Si, Cu, Mg, Zn, Mn, Ni, Cr, Ti,
Ta, Zr); efectele prezenţei acestor impurităţi în concentraţii masice mici, constând
în diminuarea proprietăţilor de turnare (Cu, Mg, Zn, Mn) sau îmbunătăţirea
acestora (Si şi, mai ales, Ti, Ta, Zn, care fiind greu fuzibile se comportă ca
modificatori şi determină obţinerea unor structuri primare cu granulaţie fină),
creşterea rezistenţei mecanice şi scăderea plasticităţii (Si, Mg, Zn, Mn, Cr, Mo),
mărirea rezistenţei la coroziune (Si, Mg, Mn, Ni) sau diminuarea acesteia (Cu),
creşterea refractarităţii (Ni, Cr, Mo), îmbunătăţirea prelucrabilităţii prin aşchiere
(Cu, Zn), reducerea conductibilităţii electrice (Mn) etc., sunt de obicei
acceptabile;
• impurităţi insolubile în aluminiul solid (Sn, Pb, Bi); aceste impurităţi
uşor fuzibile se separă la limitele cristalelor de aluminiu şi influenţează negativ
prelucrabilitatea prin deformare plastică la cald (generează fenomene de fragilitate
sau fisurare la cald);
• impurităţi care formează cu aluminiul compuşi chimici (Fe, Si, As, Sb);
prezenţa compuşilor (Al3Fe, Al12Fe3Si, AlAs, AlSb) pe care îi formează aluminiul
cu aceste impurităţi are ca efect principal diminuarea plasticităţii şi tenacităţii
semifabricatelor sau produselor din aluminiu.
Aluminiul are o bună rezistenţă la coroziune în multe medii de lucru:
atmosfere poluate, ape reziduale, vapori de apă, medii apoase care conţin dioxid
de carbon, soluţii de acid sulfuric etc. Rezistenţa la coroziune a produselor din
aluminiu se datorează acoperirii lor (pe cale naturală sau prin aplicarea unor
procedee tehnologice de tratare chimică sau electrochimică) cu o peliculă de
Al2O3, aderentă, compactă şi foarte rezistentă la coroziune, care împiedică
atacarea produselor de către mediilor active de lucru. Prezenţa impurităţilor (Fe,
Cu, etc.) sau unele medii active (soluţiile de acid azotic, soluţiile de acid fosforic,
amoniacul) pot determina declanşarea unor procese de corodare intensă a
produselor din aluminiu.
Aluminiul are o bună capacitate de a forma aliaje, principalele aliaje pe
bază de aluminiu folosite în tehnică fiind prezentate în continuare.
9.6.1. Aliajele Al − Cu
163
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
164
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
165
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
166
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
167
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
9.6.2. Aliajele Al − Mg
168
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
169
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
9.6.3. Aliajele Al − Zn
9.6.4. Aliajele Al – Si
170
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
aliajele eutectice sau uşor hipereutectice (cu %Sim = 11...14 % ) a căror structură
de echilibru la ta este alcătuită din cristale de Si (formate preeutectic) şi eutectic
(α+β), aşa cum se poate observa pe micrografia din figura 9.27. Aliajele cu o astfel
de structură nu au caracteristici mecanice convenabile (Rm = 130...150 N/mm2 şi
A = 1...2 %) şi prezintă rezistenţă scăzută la acţiunea mediilor corosive. Pentru
îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice şi tehnologice ale acestor aliaje se
practică modificarea cu sodiu (care se adaugă înainte de turnare, sub formă de
cloruri sau fluoruri, peste aliajele topite). Prezenţa sodiului determină micşorarea
temperaturii eutectice de la 577 oC la 565 oC şi deplasarea concentraţiei eutectice
de la %Sim = 11,7 % la %Sim = 14 %, astfel că structura de echilibru a aliajelor la
ta va fi alcătuită din cristale de soluţie solidă α (separate preeutectic) şi eutectic
(α+β), aşa cum se poate observa pe micrografia prezentată în figura 9.28; în
acelaşi timp, modificarea cu sodiu determină formarea unor particule de adsorbţie
pe suprafeţele germenilor cristalini şi asigură astfel o structură primară cu
granulaţie fină, caracterizată prin niveluri ridicate ale rezistenţei mecanice şi
plasticităţii (Rm = 200...260 N/mm2 şi A = 6...10 %).
171
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
172
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
Fig. 9.29. Structura titanului deformat Fig. 9.30. Structura titanului deformat plastic
plastic la cald la tDP > tc şi răcit lent la cald la tDP > tc şi răcit rapid (călit)
B. Elementele stabilizante β sau elementele betagene (Mo, V, Nb) sunt
izomorfe cu Tiβ (au, ca şi Tiβ, structură cristalină de tip CVC), au solubilitate
ridicată în Tiβ şi determină creşterea stabilităţii acestuia, micşorând temperatura
punctului critic tc. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare pe care
le formează titanul cu astfel de EA au configuraţia prezentată în figura 9.32,
semnificaţiile fazelor care apar pe aceste diagrame fiind identice celor precizate în
cazul diagramei din figura 9.31.
În categoria elementelor betagene se încadrează şi Mn, Fe, Cu, Cr care
formează cu titanul sisteme de aliaje având diagramele de echilibru de tipul celei
prezentate în figura 9.33 (foarte asemănătoare cu diagrama de echilibru metastabil
Fe − Fe3C), faza γ corespunzând unui compus intermetalic TimEAn (Ti2Cu, Ti2Ni
etc.); în aceste cazuri faza β ≡ Tiβ(EA) ar trebui să se descompună eutectoid
173
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
174
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
175
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
176
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
177
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
(accidentale) când ungerea este insuficientă sau chiar absentă; deoarece procesele
de uzare a cuzineţilor se produc datorită frecării cu zonele de rezemare ale
arborilor (numite fusuri), rezultă că aliajele pentru cuzineţi trebuie să aibă
proprietăţi antifricţiune, adică să asigure valori cât mai scăzute ale coeficienţilor
de frecare de alunecare µ la contactele fus – cuzinet.
Aliajele cu bune proprietăţi antifricţiune trebuie să aibă o structură
eterogenă, care să conţină atât faze moi(cu duritate scăzută şi plasticitate ridicată),
capabile să asigure conformarea (acomodarea) cuzineţilor după configuraţia
geometrică a fusurilor arborilor, cât şi faze dure sau semidure, capabile să preia
solicitările mecanice la care sunt supuşi arborii pe care îi susţin; în plus, aceste
aliaje trebuie să aibă capacitatea de a forma pe suprafeţele active ale cuzineţilor
reţele de canale capilare, care să înmagazineze substanţele de ungere (lubrifianţii)
şi să poată disipa cu uşurinţă căldura produsă datorită frecării, pentru a asigura
regimuri termice staţionare de funcţionare a lagărelor.
Aliajele antifricţiune utilizate în tehnică se pot împărţi, în funcţie de
mărimea temperaturii lor ts, în clasele şi categoriile prezentate în continuare.
9.8.1.1. Aliajele antifricţiune cu ts joasă reprezintă o clasă de materiale
ale cărei categorii reprezentative sunt:
• aliajele pe bază de staniu cu stibiu (%Sbm = 10...12 %) şi cupru
(%Cum = 5...6 %), denumite compoziţii pe bază de Sn sau aliaje Babbit; au, aşa
cum se poate observa în figura 9.36, structura alcătuită dintr-o matrice moale de
soluţie solidă α ≡ Sn(Sb, Cu) şi formaţiuni dure, uniform distribuite în masa
matricei α, de compuşi intermetalici SnSb (sub formă de cristale poliedrice mari)
şi Cu3Sn (sub formă de cristale aciculare fine) şi se utilizează pentru cuzineţii
lagărelor de la turbocompresoare, electromotoare, motoare Diesel etc.,
caracterizate prin încărcări mecanice reduse şi turaţii mari ale arborilor;
178
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
masă semidură de eutectic ternar (Sn + SnSb + Pb), în care sunt înglobate
particule dure de compuşi intermetalici SnSb şi Cu3Sn, sunt mai ieftine decât
compoziţiile pe bază de Sn (deoarece staniul este înlocuit parţial cu plumb) şi se
pot folosi la realizarea cuzineţilor pentru lagăre cu încărcări mecanice ridicate (de
exemplu, lagărele de la locomotive);
• aliajele pe bază de plumb cu calciu (%Cam = 0,5...2,0 %) şi mici adaosuri
de Na, Mg şi Al, denumite compoziţii pe bază de Pb sau aliaje Bahnmetall; au,
aşa cum se prezintă în figura 9.37, structura alcătuită dintr-o matrice moale de
plumb (uşor durificată prin dizolvarea adaosurilor de Na, Mg şi Al) şi formaţiuni
cristaline dure de compus definit Pb3Ca şi se utilizează la realizarea cuzineţilor
lagărelor cu încărcări mecanice ridicate şi cu turaţii relativ reduse ale arborilor (de
exemplu, cuzineţii lagărelor pentru locomotive şi vagoane de marfă).
9.8.1.2. Aliajele antifricţiune cu ts moderată reprezintă o clasă de
materiale ale cărei categorii reprezentative sunt:
• aliajele pe bază de zinc cu aluminiu (%Alm = 8...10 %), cupru
(%Cum = 4...5 %) şi magneziu (%Mgm = 0,5...1,0 %); au structura alcătuită din
cristale de soluţie solidă β ≡ Zn(Al) şi amestecuri eutectice (binare sau ternare) ce
conţin fazele bertholide dure formate de zinc cu elementele de aliere şi se
utilizează la confecţionarea cuzineţilor pentru lagărele cu funcţionare intermitentă,
turaţii mici şi solicitări mecanice ridicate (cum sunt, de exemplu, cuzineţii
lagărelor de la macarale şi poduri rulante);
• aliajele pe bază de aluminiu cu staniu (%Snm = 19...24 %) şi cupru
(%Cum = 0,8...1,2 %) sau cu staniu (%Snm = 6...8 %), cupru (%Cum = 0,8...1,2 %)
şi nichel (%Nim = 0,3...1,2 %) sau cu cupru (%Cum = 1,0...1,3 %) şi plumb
(%Pbm = 1...3 %); au structura alcătuită dintr-o matrice moale de soluţie solidă
α ≡ Al(EA), în care sunt înglobate particule dure de compuşi intermetalici
(CuAl2,NiAl3 etc.) şi se folosesc la realizarea cuzineţilor pentru lagărele care
funcţionează cu încărcări mecanice moderate şi turaţii medii ale arborilor.
9.8.1.3. Aliajele antifricţiune cu ts ridicată reprezintă o clasă de
materiale destinată confecţionării cuzineţilor lagărelor de alunecare cu încărcări
mecanice mari şi turaţii moderate sau reduse ale arborilor; principale categorii de
aliaje ale acestei clase au fost prezentate anterior (v. scap. 9.5.3): bronzurile
bifazice cu staniu (bronzurile hipoeutectoide), bronzurile cu aluminiu, bronzurile
cu siliciu şi nichel, bronzurile cu siliciu şi plumb, bronzurile cu beriliu şi
bronzurile cu plumb. În afară de bronzuri, în această clasă sunt incluse şi fontele
antifricţiune, care sunt fonte (cenuşii, maleabile sau nodulare) cu grafit în
structură, aliate cu elemente (Cr, Ni, Cu, Ti, Si) care să confere duritatea dorită
masei lor structurale de bază şi cu adaosuri de P şi Pb, care le îmbunătăţesc
comportarea la uzare.
179
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
180
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
181
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
182
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
Fig. 9.38. Schema realizării proceslor de Fig 9.39. Ciclul histerezis al transformărilor
deformare superplastică a aliajelor in aliajele cu memoria formei
183
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
184
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile metalelor şi aliajelor neferoase
185
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Cuvinte cheie
186
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile aliajelor neferoase
Bibliografie
Teste de autoevaluare
187
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
188
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile aliajelor neferoase
189
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
190
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile aliajelor neferoase
191
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Aplicaţii
192
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile aliajelor neferoase
Tabelul 9.14. Compoziţiile chimice şi titlurile fictive pentru trei mărci de alame speciale
Marca de alamă CuZn32Pb2 CuZn38Pb2Mn2 CuZn30Al5Fe3Mn2
%Cum, % 66 58 60
%Znm, % 32 38 30
%Pbm, % (kePb = 1,0) 2 2 -
%Mnm, % (keMn = 0,5) − 2 2
%Alm , % (keAl = 6,0) − − 5
%Fem, % (keFe = 0,9) − − 2
%Cume, % 66,0 58,6 48,5
193
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
GD = D 100 = 2
100 = 2
100 = 36 %. Pentru GD = 36 %
S0 D0 10
(gradul de deformare plastică la rece al materialului produsului), relaţiile din enunţul
aplicaţiei conduc la următoarele valori ale caracteristicilor mecanice: Rm ≅ 444 N/mm2;
A ≅ 5 % şi HR ≅ 72 HRB, care evidenţiază efectele ecruisării prin deformare plastică la
rece asupra caracteristicilor mecanice ale alamei din care este realizat produsul.
A.9.5. Caracteristicile mecanice la tracţiune Rm (în N/mm2) şi A (în %) ale
aliajelor Cu – Ni în stare de echilibru se află în următoarele dependenţe (stabilite
pe baza datelor experimentale) cu concentraţia lor masică de nichel %Nim:
Rm = −0,07 % Nim2 +8,9%Nim + 210 şi A = 0,024 % Nim2 − 0,308%Nim + 45; să se
determine compoziţia chimică a aliajelor Cu – Ni care îndeplinesc simultan
condiţiile: Rm ≥ 320 N/mm2 şi A ≥ 40 %.
Rezolvare
Condiţia Rm ≥ 320 N/mm2 este respectată de aliajele Cu – Ni a căror
concentraţie masică de nichel satisface inegalitatea −0,07 % Nim2 +8,9%Nim – 110 ≥ 0;
soluţia acestei inegalităţi este %Nim ∈ [13,9 %; 100 %).
Condiţia A ≥ 40 % este respectată de aliajele Cu – Ni a căror concentraţie
masică de nichel satisface inegalitatea 0,0024 % Nim2 − 0,308%Nim + 5 ≥ 0; soluţia
acestei inegalităţi este %Nim ∈ (0 %; 19,0 %].
Cele două condiţii precizate în enunţul aplicaţiei sunt respectate simultan de
aliajele cu %Nim ∈ [13,9 %; 100 %) ∩ (0 %; 19,0 %] ⇒ %Nim ∈ [13,9 %; 19,0 %].
194
Capitolul 9 Structura şi proprietăţile aliajelor neferoase
195
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
196
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
Capitolul 10
STRUCTURILE ŞI PROPRIETĂŢILE
MATERIALELOR CERAMICE ŞI STICLELOR
10.1. Introducere
197
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Elementele componente ale materialelor ceramice sunt legate între ele prin
legături ionice şi covalente formând reţele de ioni metalici şi nemetalici (cationi şi
anioni) a căror celulă elementară este constituită dintr-un cation, înconjurat de
anioni cărora anionul le-a cedat electronii de valenţă; deoarece metalele prin
ionizare pierd electronii de valenţă, cationii au de obicei raze mai mici decât
anionii (v. tabelul 10.1 în care se prezintă razele ionice ale componentelor uzuale
din ceramice) astfel că structurile stabile ale fazelor cristaline din ceramice se
formează atunci când fiecare cation metalic este înconjurat de anioni nemetalici cu
care se află în contact direct, ceea ce înseamnă că numărul anionilor din unitatea
structurală reprezintă chiar numărul de coordinaţie al structurii cristaline
respective (v scap. 1.2); numărul de coordinaţie şi implicit geometria unităţii
structurale depinde de valoarea raportului dintre raza cationului rC şi raza
anionului rA , aşa cum se constată din tabelul 10.1 în care se prezintă limitele
r
raportului C şi geometria posibilă pentru fiecare număr de coordinaţie.
rA
Deoarece anionii au raza mai mare se pot aranja în plane compacte dispuse
succesiv, generând structuri cristaline de tip CFC sau HC ca şi în cazul metalelor
(v.scap 1.2). Întradevăr, considerând un plan de anioni care au centrele în punctele
notate cu A în figura 10.1 şi planul următor de anioni cu centrele în punctele
notate cu B, anionii celui de-al treilea plan compact pot avea centrele pe aceeaşi
verticală cu punctele A, sau pot avea centrele în punctele marcate cu C; rezultă
astfel fie o succesiune de plane ABABAB… care corespunde unei structuri de tip
hexagonală compactă (HC) a anionilor, fie o succesiune ABCABC…, care
corespunde unei structuri de tip cub cu feţe centrate (CFC) a anionilor.
În funcţie de poziţia anionilor din două plane compacte succesive se formază
două tipuri de interstiţii: interstiţii tetraedrale (câte trei într-un plan compact şi
unul în planul învecinat) aşezaţi astfel încât unind centrele lor de masă se
formează un tetraedru regulat şi interstiţii octaedrale mărginite de şase anioni
(câte trei în fiecare plan compact aşezaţi astfel încât unind centrele lor de masă se
formează un octaedru regulat (v. figura 10.1); întrucât cationii metalici se plasează
în aceste interstiţii, înseamnă că numărul de coordinaţie poate fi 4 sau 6, aşa cum
198
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
Al3+ 0,057 −
0,155
Br 0,196 rC
Ba2+ 0,136 ≤ < 3
rA
B3+ 0,020 0,225
2+
Cl− 0,181
Ca 0,106 0,225
2+
rC
Fe 0,077 ≤ < 4
+
F− 0,133 rA
K 0,138 0,414
2+ 0,414
Mg 0,078
2+
I− 0,220 rC
Mn 0,067 ≤ < 6
rA
Na+ 0,102 0,732
2+
O2− 0,132
Ni 0,069 0,732
rC
Si4+ 0,039 2−
≤ < 8
S 0,184 rA
Ti4+ 0,064 1,000
Fig. 10.1 Reprezentarea prin sfere rigide a dispunerii anionilor în structura ceramicelor
199
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
200
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
numit devitrifiere şi poate avea loc controlat sau în mod natural. Devitrifierea
necontrolată a sticlelor are consecinţe negative asupra proprietăţilor mecanice şi
optice (sticla devine fragilă şi pierde transparenţa datorită refracţiei razelor de
lumină pe limitele grăunţilor).
În mod obişnuit materialele ceramice au structura alcătuită din faze
cristaline însoţite de o fază vitroasă aşa cum se observă în figura 10.4 a care
prezintă structura unei ceramice refractare; cantitatea de fază vitroasă depinde de
compoziţia chimică şi de procesul tehnologic de fabricare, tehnologiile moderne
permiţând obţinerea unor ceramice cu structură cristalină aşa cum se obsevă în
figura 10 4 b în care se prezintă structura aluminei (Al2O3) cristaline.
201
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
202
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
203
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
204
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
Fig. 10.7. Rezistenţele la şoc termic ale unor Fig. 10.8. Curbele de durabilitate la fisurarea
ceramice şi sticle sub tensiune ale unor sticle
În funcţie de valoarea vâscozităţii (deasupra temperaturii Tv) s-au stabilit
următoarele temperaturi numite puncte fixe de vâscozitate ale sticlelor, utilizate la
stabilirea parametrilor operaţiilor tehnologice de fabricare a obiectelor din sticlă:
* temperatura inferioară de recoacere tir corespunde la η = 1013,5 Pa·s;
* temperatura superioară de recoacere tsr corespunde la η = 1012 Pa·s;
* temperatura de înmuiere tm corespunde la η = 106,6 Pa·s;
* temperatura de curgere tc corespunde la η = 104 Pa·s;
* temperatura de prelucrare tp corespunde la η = 103 Pa·s.
În figura 10.9 se ilustrează pe curba η = f(t) stabilirea punctelor fixe ale
sticlei şi se prezintă valorile acestor puncte pentru câteva tipuri de sticle uzuale.
Comportarea sticlei în stare vâscoasă prezintă importanţă deosebită pentru
prelucrare deoarece aceasta trebuie să se desfăşoare intr-un interval de temperaturi
astfel ales încât pe de o parte vâscozitatea să fie suficient de mică pentru ca prin
fasonare să se obţină forma corespunzătoare a obiectului, iar pe de altă parte, la
sfârşitul prelucrării vâscozitatea să fie suficient de ridicată pentru evitarea
deformării necontrolate sub greutatea proprie a obiectului fasonat.
205
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
206
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
207
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Porozitate: 10…15 %
echipamente sanitare, vase,
Faianţă Suprafaţa: glazurată, opacă
placaje etc.
Temperatura de ardere: 950…1200 oC
208
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
209
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
210
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
Fig. 10.12. Diagrama de echilibru a sistemului Fig. 10.13. Diagrama de echilibru a sistemului
ZrO2 – CaO MgO − Al2O3
Titanaţii sunt compuşi cu formula MTiO3, unde M este un metal bivalent
(Ba, Ca, Mg, Sr); se utilizează pentru proprietăţile feroelectrice (se polarizează în
câmp electric) la realizarea generatoarelor şi traductoarelor pentru ultrasunete.
Feritele sunt compuşi ai oxidului de fier (Fe2O3) şi ai altor metale (Ba, Mg,
Sr, Mn, Zn, Ni, Cu, Li etc) având formula generală nkMkO·qFe2O3 unde nk este
numărul de molecule al oxidului metalului Mk, k=1,2,3; se utilizează ca materiale
feromagnetice datorită rezistivităţii electrice ridicate (ceea ce reduce pierderile prin
curenţi turbionari) şi costului mai redus decât al aliajelor metalice.
211
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
212
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
alumină pură topită şi eventual mici cantităţi de argilă ca liant; ele pot fi utilizate
până la temperaturi de 1900 oC; rezistenţa mecanică este dependentă de conţinutul
de alumină aşa cum a fost arătat anterior.
Proprietăţile celorlalte tipuri de materiale refractare nominalizate în
figura 10.14 pot fi apreciate pe baza diagramelor binare de echilibru ale sistemelor
corespunzătoare aşa cum s-a arătat anterior pentru ceramicele pe bază de MgO
(v. fig. 10.13). În tabelul 10.5 se prezintă câteva materiale refractare utilizate mai
des şi proprietăţile lor principale.
213
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
214
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
Carbura de bor are duritatea imediat mai mică decât CBN fiind utilizată
la realizarea sculelor aşchietoare sau în construcţii aerospaţiale datorită modulului
de elasticitate ridicat şi densităţii reduse (v. tabelul 10.6).
Carburile de W, Ti, Ta se utilizează ca materiale dure pentru scule sub
formă de plăcuţe sinterizate cu un liant metalic (de obicei Co).
10.5. Sticlele
Aşa cum s-a arătat în scap 10.2, baza structurii sticlelor silicatice o
constituie reţeaua spaţială de unităţi [SiO]4− legate în poziţii aleatoare
(v. fig. 10.2 b). Utilizarea sticlei de silice cu această structură este limitată la
aplicaţii speciale unde se cere refractaritate ridicată. Pentru majoritatea aplicaţiilor
însă este necesar ca temperatura de curgere Tc (v. fig. 10.9) să fie mai redusă
pentru prelucrarea sticlei în condiţii economice corespunzătoare.
Acest lucru se realizează prin adăugarea altor componente, care modifică
structura prin apariţia unor ioni metalici ce se pot plasa între tetraedrii [SiO]4−, aşa
cum se observă în figura 10.16 a, sau pot lega tetraedrii între ei, aşa cum se
observă din figura 10.16 b.
În acest context, componentele sticlelor se pot grupa după cum urmează:
a) Formatorii de reţea (vitrifianţi) sunt oxizi ai elementelor cu cationi de
rază mică şi sarcină relativ mare (Si4+, B3+, P5+, etc.); cationii respectivi se
înconjoară (coordinează) cu 3−4 ioni de oxigen formând tetraedri sau piramide
215
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
care se leagă între ei prin vârfuri, dând naştere reţelei spaţiale dezordonate; aşa
cum a fost arătat, formatorul de reţea cel mai utilizat este silicea (SiO2) însoţit în
unele cazuri de oxidul boric B2O3 şi/sau pentaoxidul de fosfor (P2O5);
216
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
217
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Rezistenţa la tracţiune a fibrelor de sticlă este mult mai mare decât cea
determinată pe epruvete deoarece structura are un grad de anizotropie cu atât mai
pronunţat cu cât diametrul fibrei este mai redus, iar prin procesul de fabricaţie se
realizează obţinerea de fibre cu suprafeţele lipsite de defecte; se ating astfel rezistenţe
la tracţiune de 2000…5000 N/mm2 în funcţie de conţinutul de SiO2 şi de diametrul
fibrei (de exemplu, la fibrele din silice pură se obţin şi rezistenţe de 8000 N/mm2).
O categorie aparte de mase sticloase o constituie emailurile aplicate pe
suprafaţa pieselor metalice în unul sau mai multe straturi. Se utilizează sticle
silicatice cu compoziţii complexe, în care %SiO2 = 45…55 % iar %Na2O sau
%Li2O = 15…20 %, restul fiind adaosuri ce contribuie la îmbunătăţirea
proprietăţilor şi aspectului. Pentru obţinerea unor straturi de acoperire
uniforme, aderente şi continui emailurile trebuie să aibă capacitate de umectare
a suprafeţei metalice şi capacitate de întindere. Emailarea este o metodă relativ
ieftină de obţinere a unor piese metalice cu rezistenţă ridicată la coroziune.
218
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
10.7. Cimentul
219
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Cuvinte cheie
alumina, 210 argile, 207
aluminat feric tetracalcic (C3AF), 219 carbură de bor, 215
aluminat tricalcic (C3A), 219 carbura de siliciu, 214
alumino-silicaţi, 201 ceramice, 197
220
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
Bibliografie
221
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Teste de autoevaluare
222
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
223
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
224
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
Aplicaţii
225
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
rC
ajutorul cărora se calculează raportul (cu rO 2 − = 0,132 nm), se stabileşte
rO 2 −
numărul de coordinaţie, şi geometria coordinării. Pe aceaastă cale pentru SiO2,
r 4+ 0,039
rezultă: Si = = 0,295 , valoare care aparţine intervalului [0,225; 0,414) şi
rO 2− 0,132
deci numărul de coordinaţie este 4 iar geometria coordinării este tetraedrală
(v.tab. 10.1). rezultat cunoscut deja din cele prezentate anterior. Pentru ceilalţi
oxizi se procedează identic, rezultatele aplicaţiei fiind prezentate în tabelul 10.9.
Tabelul 10.9. Rezultatele obţinute la rezolvarea aplicaţiei A10.1.
e RT2
RT1T2 η1 8,314 ⋅ 1213 ⋅ 1383 10 6, 6
deci E a = ln = ln 4 ≅ 491170 J/mol.
T2 − T1 η 2 1383 − 1213 10
226
Capitolul 10 Structurile şi proprietăţile materialelor ceramice şi sticlelor
A.10.4. O cărămidă refractară este realizată din şamota densă ale cărei
caracteristici sunt prezentate în tabelul 10.5. Să se determine limitele între care se
încadrează cantitatea de mulit din structura acestui material refractar.
Rezolvare
Refractarele de tip şamotă sunt materiale ce aparţin sistemului SiO2−Al2O3
a cărui diagramă de echilibru este prezentată în figura 10.11 din care rezultă că la
%Al2O3m = 5,5 % are loc o transformare eutectică, iar mulitul (3Al2O3·2 SiO2)
se formează la concentraţia de %Al2O3m = 72 %. Din tabelul 10.5 rezultă că
materialul analizat (şamotă densă) are %Al2O3m = 40…45 % . Aplicând pincipile
de analiză a diagramelor de echilibru şi a diagramelor structurale prezentate în
cap.2, rezultă :
227
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
40 − 5,5
- pentru %Al2O3m = 40%, %mulitmin = 100 = 51,88% ;
72 − 5,5
45 − 5,5
- pentru %Al2O3m = 45%, %mulitmax = 100 = 59,40% .
72 − 5,5
A.10.5. Un bloc refractar de magnezită este montat în căptuşeala unui
cuptor astfel încât dilatarea sa liberă este împiedicată. Să se determine diferenţa
maximă dintre temperatura blocului şi temperatura căptuşelii în care este încastrat,
astfel încât blocul refractar să nu se fisureze.
Rezolvare
Dilatarea liberă a blocului fiind împiedicată, înseamnă că în material se
vor dezvolta tensiuni de compresiune corespunzătoare deformaţiei specifice egale
cu dilatarea specifică împiedicată; pe baza observaţiei că materialul se deformează
elastic până la rupere (este fragil) rezultă că este valabilă legea lui Hooke
(v. scap. 3.4), de unde rezultă deformaţia specifică maximă εmax pe care o poate
R
suporta blocul este ε max = mc , unde Rmc este rezistenţa la compresiune, iar
E
E − modulul de elasticitate.
Dilatarea specifică (dilatarea unităţii de lungime) la o încălzire a
materialului cu ∆t este α∆t, unde α este coeficientul de dilatare; pe baza celor
R
arătate trebuie ca α∆tmax ≤ εmax şi de aici, ∆t max ≤ mc .
αE
În tabelul 10.2, se găsesc următoarele caracteristici ale materialului
analizat: α = 13,5·10-6 mm/mm oC şi E = 150…170 kN/mm2, iar în tabelul 10.5.se
dă rezistenţa la compresiune Rmc = 45...75 N/mm2; pentru calcule se utilizează
valorile medii ale intervalelor de variaţie ale acestor mărimi şi rezultă:
60
∆t max ≤ −6
≅ 28 oC
13,5 ⋅ 10 160 ⋅ 10 3
228
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
Capitolul 11
STRUCTURILE ŞI PROPRIETĂŢILE
POLIMERILOR
11.1. Introducere
229
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
M m = ∑ mi M i =
∑ N i M i2
, (11.2)
∑ Ni M i
unde mi este fracţia masică a lanţurilor cu masa Mi, iar Ni numărul lanţurilor cu
masa Mi;
− masa moleculară medie M n determinată în funcţie de fracţia
numerică a lanţurilor şi definită prin relaţia:
M n = ∑ xi M i =
∑ Ni M i , (11.3)
∑ Ni
unde xi este fracţia numerică a lanţurilor cu masa Mi; pentru calculul gradului de
polimerizare n cu relaţia (11.1) se consideră Mpolimer = M n .
230
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
Mm
Raportul descrie mărimea intervalului de distribuţie a maselor
Mn
moleculare sau polidispersitatea care pentru polimerii uzuali are valori 1,5…3,
ajungând în unele cazuri să aibă şi valori peste 10.
Gradul de polimerizare şi masa moleculară medie influenţează în mod
deosebit proprietăţile fizice şi mecanice ale unui polimer.
231
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
sine, fapt pentru care este numită reacţie în lanţ. Polimerii astfel obţinuţi au
compoziţia chimică a merilor din care provin, deoarece prin polimerizare nu se
elimină produse secundare de reacţie.
232
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
233
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
fiecare legătură are un unghi fix (aprox.109,5o) macromolecula rezultă sub forma
unui lanţ flexibil încolăcit. Aceasta înseamnă că distanţele dintre atomi sunt
diferite în funcţie de conformaţia lanţului (şi implicit interacţiunile dintre ei), ceea
ce influenţează proprietăţile fizico-mecanice ale polimerului.
Poziţia relativă a lanţurilor macromoleculare încolăcite este aleatoare ceeea
ce conferă structură amorfă polimerilor. În cazul polimerilor liniari se poate
realiza şi o ordonare la distanţă pe anumite zone prin alinierea unor segmente de
lanţ, obţinându-se o structură parţial cristalină apreciată prin gradul de
cristalinitate, care exprimă procentual volumul zonelor cu structură cristalină.
Porţiunile de catene aranjate ordonat sunt numite cristalite şi au o
dispunere aleatoare în masa polimerului; prin anumite procedee tehnologice se
poate realiza şi o orientare a cristalitelor, obţinându-se o texturare a zonelor
cristaline; în figura 11.3 se prezintă schematic poziţiile lanţurilor moleculare în
cazul structurilor amorfe, cristaline şi texturate.
234
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
235
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
236
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
Fig. 11.6 Curba termo-mecanică a unui polimer Fig. 11.7 Dependenţa temeperaturilor Tv şi
cu structură amorfă tc de masa moleculară
• Termorigidele sunt substanţe macromoleculare cu grad mare de
reticulare care se prelucrează într-o stare de polimerizare incompletă în care nu s-a
format reţeaua spaţială a structurii. Reticularea se produce prin activare termică
(întărire la cald) sau prin activare chimică la introducerea în masa polimerului de
bază a unui agent de reticulare (întărire la rece). Legăturile puternice,
caracteristice structurii reticulare le conferă proprietăţile de rezistenţă
corespunzătoare stării vitroase, iar la o reîncălzire ulterioară mişcările moleculelor
fiind limitate nu se mai atinge starea vâscoasă, materialul descompunându-se fără
să mai treacă prin faza de înmuiere (în cazul lor temperatura Tv este ridicată şi nu
mai există temperatura Tc).
• Elastomerii sunt substnţe macromoleculare cu catene lungi, încolăcite,
care formează ochiuri elastice, astfel că sub acţiunea solicitărilor mecanice se pot
deforma uşor şi reversibil. Temperatura Tv a elastomerilor este sub temperatura
ambiantă, astfel că fragilizarea se produce la temperaturi scăzute, iar la încălzire
nu trec prin faza de înmuiere datorită reticulării slabe, ele menţinându-şi starea
înalt elastică până la temperatura de descompunere.
Indiferent de categoria în care se încadrează, polimerii au câteva
caracteristici generale prezentate în continuare.
a) Sunt substanţe cu densitate mică (ρ = 900…2200 kg/m3) datorită
faptului că elementele componente (în principal H şi C) au masa atomică redusă.
b) Au coeficient de dilatare specifică mare datorită legăturilor Van der
237
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Waals (legături slabe) dintre catene şi conformaţiei acestora (v. scap 11.3).
c) Sunt inflamabile (în marea majoritate a cazurilor) şi au stabilitate
termică redusă datorită faptului că sunt substanţe organice; din acelaşi motiv pot
fi degradate de microorganisme (biodegradabilitate).
d) Au conductibilitate termică mică şi rezistivitate electrică foarte mare
datorită legăturilor covalente din interiorul lanţului macromolecular.
e) Proprietăţile lor sunt afectate de radiaţiile din spectrul vizibil, de
ultraviolete şi de radiaţiile ionizante care pot rupe legăturile dintre catene şi/sau
dintre monomeri modificând astfel structura iniţială prin reducerea gradului de
polimerizare.
f) Factorii fizico-chimici (temperatură, radiaţii, prezenţa oxigenului şi
ozonului, umiditatea etc.) acţionează conjugat, ceea ce are ca efect îmbătrânirea
materialului, ce se manifestă la nivel macroscopic prin apariţia unor fisuri,
schimbări de culoare, înrăutăţirea proprietăţilor dielectrice (scad valorile
rezistivităţii şi permitivităţii electrice), reducerea proprietăţilor de rezistenţă
mecanică, de plasticitate şi de elasticitate.
Ca şi în cazul celorlalte tipuri de materiale, în cele ce urmează se vor
prezenta mai detaliat aspectele legate de comportarea mecanică a polimerilor.
238
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
Fig. 11.8. Mecanismul deformării polimerilor liniari prin îndreptarea şi desfăşurarea catenelor
Caracteristica esenţială a comportării vâscoelastice este existenţa
deformaţiei elastice reversibile εr, a cărei variaţie cu timpul se determină cu relaţia:
τ
σ τ
ε r = 0 (1 − e r ) , (11.4)
E
în care σ0 este tensiunea constantă corespunzătoare solicitării, E − modulul de
elasticitate, iar τr − constanta de relaxare se defineşte prin relaţia;
η
τr = , (11.5)
E
în care η este vâscozitatea; în mod obişnuit, existenţa deformaţieie elastice
reversibile a polimerilor se evidenţiază pe cale experimentală.
239
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 11.9. Curbele caracteristice convenţionale la Fig. 11.10. Variaţia deformaţiei în timp a
tracţiune (CCCT ale unor polimeri polimerilor cu comportare vâscoelastică
În legătură cu comportarea vâscoelastică a polimerilor este şi variaţia cu
temperatura a modulului de elasticitate E aşa cum se observă din figura 11.11 în
care se prezintă calitativ această dependenţă pentru principalele tipuri de polimeri.
Analizând aceste reprezentări se constată că variaţia cea mai mare o au polimerii
cu structură liniară (termpoplastele); prin reticulare (duroplastele) sau prin
texturare cristalină, variaţiile devin din ce în mai mici (v. fig. 11.11 a,b,c); în
cazul elastomerilor a căror temperatură Tv se află sub temperatura ambiantă, se
constată că aceştia îşi menţin modulul de elasticitate aproape nemodificat până
aproape de temperatura de curgere(v. fig. 11.11d); datorită limitelor largi în care
variază modulul de elasticitate pentru reprezentările respective se utilizează
coordonatele logaritmice.
240
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
241
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
242
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
Fig 11.12. Epruvetele pentru încercarea la tracţiune a polimerilor, conform SR EN ISO 527:
a − epruveta tip 1; b − epruveta tip 2; c − epruveta tip 4; d – epruveta tip 5
Curba caracteristică convenţională la tractiune CCCT se defineşte la fel ca
în cazul materialelor metalice şi prezintă aspecte diferite în funcţie de tipul
materialului (v. fig. 11. 9), cel mai frecvent întâlnindu-se curbe de tipul celor
prezentate în figura 11.13 a.,unde s-au figurat şi aspectele pe care le capătă
epruveta pe parcursul încercării; această comportare este specifică materialelor
termoplaste încercate la temperatura ambiantă; curbe de tipul celei prezentate în
figura 11.13 b sunt caracteristice materialelor polimerice cu tenacitate bună, dar
care nu prezintă o limită de curgere aparentă.
Analizând CCCT din fig.11.13 a se constată că pentru solicitări mici,
corespunzătoare porţiunii OA a curbei, materialul prezintă elasticitate liniară (este
valabilă legea lui Hooke), iar pentru solicitările corespunzătoare porţiunii AB
comportarea elastică devine neliniară. Reducerea tensiunii pe porţiunea BC este
aparentă, deoarece, începând de la solicitarea corespunzătoare puctului B, pe
epruvetă apare o gâtuire pronunţată, secţiunea reală fiind mult mai mică decât cea
convenţională. În continuare se produc deformaţii fără creşterea tensiunii
(porţiunea CD a curbei), deoarece zona gâtuită se extinde pe aproape toată
243
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
lungimea calibrată a epruvetei (v. fig. 11.13 a); fenomenul se explică prin faptul
că la aceste solicitări are loc descolăcirea, îndreptarea şi orientarea catenelor după
direcţia de solicitare. La epuizarea capacităţii de deformare prin acest mecanism
tensiunea începe să crească, deoarece continuarea deformării presupune mărirea
distanţelor dintre monomerii lanţului (realizată cu consum de energie mai mare)
până în momentul ruperii (porţiunea DE a curbei CCCT).
Prin încercarea la tracţiune a polimerilor se determină în mod uzual
următoarele caracteristici:
− modulul de elasticitate E (modulul lui Young) este panta porţiunii
liniare a CCCT - la fel ca în cazul materialelor metalice (v. scap 3.4); deoarece
porţiunea liniară a CCCT în cazul polimerilor este foarte redusă, iar uneori chiar
poate lipsi, modulul lui Young se determină conform SR EN ISO 527 ca pantă a
dreptei care trece prin punctele de pe CCCT corespunzătoare deformaţiei totale de
εt = 0,25 % şi εt = 0,5 %; în cazul elastomerilor se determină modulul de
elasticitate secant definit ca fiind panta dreptei ce uneşte originea cu un punct de
pe CCCT care corespunde unei deformaţii totale date (uzual 100 %, 200 % sau
300 % în funcţie de standardul după care se execută încercarea);
244
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
245
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
K, ce diferă prin diametrul D al pentratorului (de tip bilă de oţel) şi mărimea forţei
suplimentare F1 (v. scap 3.10), forţa iniţială F0 fiind aceeaşi (98,1 N); în
tabelul 11.2 se prezintă valorile diametrelor penetratoarelor şi valorile forţei totale
de apăsare (ce se menţine o durată de 10 s); se precizează că dintre aceste scări,
cele mai utilizate sunt scările R şi M.
Tabelul 11.2. Caracteristicile scărilor de duritate Rockwell conform STAS 8826
Scara durităţii Rockwell
Caracteristici
R L M E K
Diametrul bilei D, mm 12,7 6,35 6,35 3,175 3,175
Forţa totală F0+F1, 588,4 588,4 981 981 1471
N (kgf) (60) (60) (100) (100) (150)
− determinarea durităţii prin metoda Shore se bazează pe utilizarea unui
penetrator tronconic sau conic, ce este apăsat de un resort calibrat pe suprafaţa
probei şi măsurarea adâncimii lui de pătrundere; durimetrul Shore este un
dispozitiv portativ astfel construit încât penetratorul (de forma şi dimensiunile
prezentate în figura 11.14) acţionează prin presarea plăcii de bază a dispozitivului
pe suprafaţa probei şi este prevăzut cu un aparat indicator gradat de la 0 la 100, 0
corespunzând situaţiei în care penetratorul ar pătrunde complet în material, iar
100 − situaţiei când nu ar pătrunde deloc în material (prin presare, faţa frontală a
penetratorului ajunge în planul feţei frontale a plăcii de bază (v. fig. 11.14);
duritatea Shore astfel definită este o mărime convenţională, ce poate fi utilizată
numai ca un criteriu de recepţie a materialelor; datorită comportării vâscoelastice
a polimerilor, standardul SR ISO 868 prevede determinarea fie a unei durităţi
instantanee, caz în care citirea trebuie să se facă în cel mult 1 s de la apăsare, fie a
unei durităţi ce corespunde unei durate de 15 s de la apăsare; duritatea determinată
cu aparatele prevăzute cu penetratorul din figura 11.14 a se numeşte duritate
Shore A şi se utilizează în cazul termoplastelor moi şi elastomerilor, iar duritatea
determinată cu penetratorul prezentat în figura 11.14 b se numeşte duritate
Shore D şi se utilizează în cazul materialelor polimerice dure;
246
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
Fig. 11.15. Comparaţie între scările de duritate definite prin diferite metode
c) Încercările la rupere prin şoc se aplică în special materialelor
termoplaste dure, materialelor termorigide şi materialelor compozite (v. cap 12) şi
se diferenţiază în principal după tipul solicitării (încovoiere sau tracţiune) şi
dispozitivului utilizat pentru încercare.
− metoda Charpy - STAS 5871, utilizează ciocanul pendul Charpy de
tipul celui folosit şi la metale (v. fig. 3.18.), cu precizarea că energia maximă este de
până la 50 J; epruveta uzuală este epruveta tip 1, cu forma şi dimensiunile
prezentate în figura 11.16 a, dar se poate efectua şi pe epruveta cu crestătură dublă
(fig. 11.16 b), caz în care lovitura se aplică pe faţa perpendiculară pe crestătură;
caracteristica mecanică determinată este rezilienţa (v. scap. 3.7), exprimată în J/m2;
247
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 11. 16. Epruvetele pentru încercările la Fig 11.17 Schemele încercării la încovoiere
încovoiere prin şoc ale polimerilor; prin şoc Izod;
a − normală; b – cu crestătură dublă a – normală; b – cu crestătura inversată
− metoda Dynstat – STAS 6175 are la bază aceeaşi schemă de încercare
ca metoda Izod, cu diferenţa că epruvetele utilizate au dimensiuni mult mai mici
(Lxbxh = 15x10x3 mm), iar energia maximă de lovire este de până la 2 J;
d) Încercările la fluaj ale polimerilor constau din solicitarea pe durate
îndelungate cu sarcini constante în condiţii de temperatură şi umiditate controlate;
aceste încercări sunt mai frecvente în cazul polimerilor decât în cazul materialelor
metalice deoarece fluajul are loc la temperaturi apropiate de temperatura
ambiantă, astfel că şi încercările se efectuează de cele mai multe ori în condiţii de
atmosferă standard normală 23/50; solicitările pot fi la tracţiune, (STAS 9046) sau
la încovoiere (SR ISO 6602), rezultatele fiind prezentate sub forma curbelor de
fluaj ε = f(τ), (timpul la scară logaritmică) pentru diferite valori ale tensiunilor
(v. fig. 11.18); cu ajutorul curbelor de fluaj se pot determina, folosind metodele
sugerate în figura 11.18, următoarele dependenţe:
248
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
249
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
− atingerea unei deformaţii critice (a cărei valoare este uzual sub 1%);
− apariţia unor microfisuri sau modifcarea culorii (albirea suprafeţei).
Duratele încercărilor de laborator sunt rareori apropiate de cele reale
deoarece duratele de serviciu în unele cazuri depăşesc 50 de ani (de exemplu
reţelele de conducte). În aceste situaţii se aplică metode speciale de extrapolare a
rezultatelor obţinute prin încercări la durate mai mici (de obicei 6 luni sau 1 an).
250
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
251
Tabelul 11.3. Principalele caracteristici ale unor materiale termoplaste
ρ, E, R m, Ar, Tv, Tc,
Denumirea materialului Simbol Observaţii
kg/m3 N/mm2 N/mm2 % o
C o
C
cristalinizată 40…55 %
Polietilenă de joasă densitate PE−LD 910…940 120…500 5…16 200…600 −75 115
elastic, rezistentă
cristalinizată. 60…80 %
Polietilenă de mare densitate PE−HD 950…965 420…1400 20…40 700…1300 −75 130
elastic rezistentă
cristalinizată. 60…70 %
Polipropilenă PP 900…910 500…1900 30…50 200…1000 −10 170
mai rigidă decât PE
Polistiren PS 1040…1100 2800…3500 20…50 5…75 85…100 125 amorf; dur şi fragil
175… amorf; rigid, sensibil la
Policlorură de vinil rigid PVC dur 1360...1400 1500…3500 40…60 10…50 75…105
212 zgârieturi
PVC−P compus vinilic amorf;
Policlorură de vinil plastifiat 1150...1250 − 10…30 200…500 −40 150
moale flexibil, elastic
Polimetacrilat de metil amorf; rigid dur şi rezistent la
PMMA 1180…1220 2700…3500 60…80 4…10 90…105 225
(plexiglas) zgârieturi
Policarbonat PC 1150...1250 2350...2450 50…70 80…120 150 230 amorf; rigid şi rezistent la şoc
cristalinizată < 60 %; dură,
Poliamida 66 (Nylon 66) PA 66 1120...1180 900…2800 50…80 40…60 55 250
rezistentă şi rigidă
cristalinizată < 75 %; rigidă,
Polioximetilena (acetal) POM 1370...1430 3000…3500 60…70 35…75 −50 170
elastică, rezistentă
Polietilen teraftalat amorfă sau cristalinizată
PET 1320…1390 2000…2500 40…60 100…2300 73 255
(răşină poliesterică) 30…40%; stabil dimensional
Politetrafluor etilena cristalinizat < 70 %;
PTFE 2100…2250 350…800 20…40 250…500 85...125 330
(teflon) coeficient de frecare redus
Poliacrilonitril compus acrilic; se trage uşor
PAN 1100...1200 3500…4000 50…60 3…5 107 320
(răşină acrilică) în fibre
amestec de butadien-stiren
Acrilonitril/butadien /stiren ABS 1040…1700 900…2800 20…60 10…140 125 − (elastomer) şi stiren-acrilonitril
(termoplast)
modificaţie chimică a
Acetat de celuloză (celuloid) CA 1250...1350 800…2400 25…50 5…100 120 −
celulozei (polimer natural)
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
253
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
254
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
În tabelul 11.4 sunt indicate numai câteva utilizări specifice ale unor răşini
termorigide, gama întrebuinţărilor fiind mult mai extinsă, fapt ce se datorează în
special caracteristicilor de rezistenţă mecanică ale acestor materiale. Proprietatea
de termorigiditate este esenţială în utilizarea răşinilor din această categorie ca
lianţi pentru amestecurile de formare din care se realizează formele pentru
turnarea pieselor din materiale metalice; răşinile destinate acestui scop pot fi cu
întărire la cald (răşini aminoplaste termoreactive) şi răşini cu întărire la rece,
caz în care se folosesc răşini fluide (lichid vâscos) obţinute prin policondensarea
ureei cu formaldehidă şi alcool furfurulic (răşini furanice), a căror întărire se
realizează prin adăugarea unui agent de reticulare .
255
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
R m, Temperaturi de exploatare
Elastomerul Grupa Ar, %
N/mm2 c
t max i
, oC t max , oC tmin, oC
Cauciuc natural (NR) 4…25 100…600 60 100 −30…−60
Butadien – stiren (SBR) 4…25 100…500 70 100 −20…−50
Cauciuc butilic (IIR) R 4…15 100…800 80 140 −10…−40
Cauciuc nitrilic (NBR) 4…18 100…400 70 130 −10…−50
Cloropren (CR) 4…20 100…500 70 130 −20…−50
Polietilenă clorosulfonată
4…12 100…500 80 150 −20…−40
(CSM) M
Elastomeri polifluorurati (FPM) 7…15 100…200 175 250 −20…−40
Cauciuc poliuretanic (EU) U 15…30 100…800 60 80 0…−20
Cauciuc siliconic (Q) Q 3…10 100…400 200 275 −50…−80
c
t max − temperatura maximă de serviciu la expunere continuă;
i
t max − temperatura maximă de serviciu la expunere inermitentă;
După tipul lanţului macromolecular elastomerii se împart în patru grupe:
− grupa R cuprinde polimerii cu lanţ nesaturat ale căror proprietăţi se
modifică prin reticulare;
− grupa M cuprinde polimerii cu lanţ saturat;
− grupa U cuprinde poliuretanii;
− grupa Q cuprinde cauciucurile siliconice.
Exemple de elastomeri din fiecare grupă sunt date în tabelul 11.5, din care
rezultă că particularităţi deosebite din punct de vedere al temperaturilor de
serviciu prezintă siliconii. Acestea sunt materiale polimerice la care linia
principală a lanţului molecular este lanţul siloxanic, a cărui structură este
prezentată în figura 11.22 a; valenţele libere ale lanţului siloxanic pot fi
completate cu radicali organici, obţinându-se diferite tipuri de materiale
polimerice, numite generic polisiloxani, care pot fi liniari (v. fig. 11.22 b) sau
reticulaţi (v. fig. 11.22 c).
256
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
Cuvinte cheie
agent de reticulare, 235, 250 dendrimer, 233
alungire la limita de curgere, 245 disproporţionare, 231
aminoplaste, 254 duritate Barcol, 247
antioxidant, 250 duritate Shore, 246
antistatic, 250 elastomeri, 237
atactic, 233 fenoplaste, 254
atmosferă standard, 241 fibrilă, 235
condiţionarea epruvetelor, 241 formare epruvete, 242
configuraţie, 233 funcţionalitate, 231
conformaţie, 233 grad de cristalinitate, 234
constantă de relaxare, 239 grad de polimerizare, 230
copolimer, 233 homopolimer, 233
statistic, bloc, grefat, 235 izotactic, 233
cristalite, 234 lanţ molecular (catenă), 229
curba modulului de fluaj, 249 lanţ siloxanic, 256
curbă termo-mecanică, 236 masă moleculară, 230
curbe izocronice, 249 material de umplutură, 250
curbe izometrice, 249 material elastomeric (cauciuc), 255
257
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Bibliografie
258
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
Teste de autoevaluare
259
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
260
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
261
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
262
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
Aplicaţii
263
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
264
Capitolul 11 Structurile şi proprietăţile polimerilor
τ1 60 τ 50
= 86,6 zile; τ rt2 = 2 =
T T T T
τ rt1 = = = 72,1 zile, τ rt1 şi τ rt2 fiind
σ 12 σ 12
ln 0 ln ln 0 ln
σ1 6 σ1 6
constantele de relaxare a tensiunilor la t1 = 20 C (T1 = 293 K) şi t2 = 25 oC (T2 = 298 K).
o
265
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
266
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
Capitolul 12
STRUCTURILE ŞI PROPRIETĂŢILE
MATERIALELOR COMPOZITE
12.1. Introducere
267
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
268
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
Fig.12.2. Imaginile microscopice ale suprafeţelor de rupere la tracţiune ale unui material
compozit de tip poliester armat cu fibre de sticlă:
a − cu legături insuficiente între matrice şi fibre; b − cu legături puternice între matrice şi fibre
Pentru a prezenta modul în care se pot estima caracteristicile
fizico − mecanice ale unui material compozit, în funcţie de caracteristicile
materialelor componente şi de raportul concentraţiilor acestora în structura
compozitului, se consideră, trei cazuri distincte: A. materialul compozit are
structura alcătuită dintr-o matrice în care sunt înglobate fibre dispuse paralel şi
este solicitat mecanic la tracţiune axială în lungul fibrelor; B. materialul
compozit are structura alcătuită dintr-o matrice în care sunt înglobate fibre
dispuse paralel şi este solicitat la tracţiune axială pe o direcţie perpendiculară pe
direcţia de dispunere a fibrelor; C. materialul este un agregat compozit solicitat
la tracţiune monoaxială.
A. Dacă un material compozit alcătuit dintr-o matrice (M) în care sunt
înglobate fibre (f) dispuse paralel este solicitat la tracţiune monoaxială în lungul
fibrelor de o forţă Fc, care produce deformarea elastică a compozitului şi a
materialelor sale componente, aşa cum se arată în schema prezentă în figura 12.3,
comportarea sa poate fi descrisă astfel:
• deformaţiile (alungirile) specificie (de natură elastică) ale matricei εM,
269
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 12.3. Schema comportării unui material Fig. 12.4. Schema conlucrării componentelor
compozit cu fibre dispuse paralel la tracţiune M şi f ale unui material compozit supus la
monoaxială în lungul fibrelor tracţiune monoaxială în lungul fibrelor
Relaţia (12.5) permite estimarea modulului de elasticitate longitudinală al
unui material compozit, cunoscând valorile modulelor de elasticitate longitudinală
ale materialele componente M şi f. Această relaţie este valabilă dacă fracţia
270
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
271
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 12.5. Diagrama dependenţei dintre rezistenţa la tracţiune monoaxială în lungul fibrelor a
unui compozit şi mărimea fracţiei volumice a fibrelor
• orice element de volum din materialul compozit se deformează elastic pe
direcţia tensiunilor σC, alungirea ∆LC produsă pe această direcţie obţinându-se
prin sumarea alungirii matricei ∆LM şi alungirii fibrelor ∆Lf:
∆LC = ∆LM + ∆Lf; (12.9)
deoarece lungimea iniţială a elementului de volum a fost LC = LM + Lf, porţiunea
ocupată de fibre fiind Lf = LCvf, iar porţiunea ocupată de materialul matricei –
LM = LC(1 − vf), deformaţia specifică corespunzătoare acestui element este
∆L
ε C = C , iar deformaţiile specifice (pe aceeaşi direcţie) ale celor două materiale
LC
∆L ∆LM
(M şi f) ce compun elementul de volum sunt: ε M = M = şi
LM LC (1 − V f )
∆L f ∆L f
εM = = şi relaţia (12.9) se transformă într-o relaţie de aceiaşi formă cu
Lf LCV f
(12.4) şi (12.5):
εC = εM(1 − vf) + εfvf; (12.10)
• deoarece deformaţiile produse compozitului de solicitarea mecanică sunt
de natură elastică, rămân valabile relaţiile (12.2) şi, ţinând seama de îndeplinirea
272
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
273
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
274
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
solzi, în fâşii sau în placi) şi o parte interioară, numită liber (partea vie, care se
dezvoltă anual şi este alcătuită din vase, fibre liberiene şi ţesuturi de parenchim);
• zona interioară a trunchiului reprezintă lemnul, care are o parte
exterioară, numită alburn (de culoare deschisă, prin care se face circulaţia
ascendentă a sevei brute), o parte centrală, numită măduvă (formată din ţesuturi
de parenchim rare, afânate şi rezistente, care se distinge uşor la tulpinile tinere şi
este mult diminuată la tulpinile arborilor maturi) şi o parte intermediară, numită
duramen (format din ţesuturi moarte, şi care are, la cele mai multe specii de
arbori, culoarea mai închisă decât alburnul);
• zona intermediară, situată între coajă şi lemn formată dintr-un singur strat
de celule care determină creşterea în grosime a trunchiului reprezintă cambiul;
celulele care alcătuiesc acest ţesut au propietatea de a se multiplica în mod continuu
în timpul perioadei de vegetaţie a arborelui şi de a da naştere anual (spre interior)
ţesuturilor care formează lemnul şi (spre exterior) ţesuturilor care formează liberul;
straturile lemnoase care se formează anual datorită activităţii cambiului şi care
determină creşterea în grosime a lemnului sunt numite inele anuale şi pot fi
observate clar în secţiunea transversală, permiţând stabilirea vârstei arborelui.
Fig. 12.8. Schema secţionării trunchiului Fig. 12.9. Zonele structurale ale trunchiului
arborilor pentru studierea structurii lemnului unui arbore
Structura la scară microscopică (constituţia anatomică) a lemnului are,
aşa cum se observă în figura 12.10, următoarele elemente:
• vasele lemnoase sunt şiruri de celule alungite, golite de conţinutul lor
celular, cu pereţii lignificaţi, care alcătuiesc ţesutul conductor al sevei brute;
275
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
276
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
277
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
lemnul de esenţă tare (având, în general, rezistenţă mecanică ridicată) fiind obţinut
din arborii ale căror frunze se schimbă anual (stejar, fag etc.).
C. Comportarea la rupere a lemnului se poate caracteriza cu ajutorul
încercării la încovoiere statică (reglementată de STAS 337/2) al cărei rezultat
este rezistenţa al rupere la încovoiere statică normală pe fibre Rmis sau (ca şi în
cazul materialelor metalice, v.scap.3.7) cu ajutorul încercării de încovoiere prin
şoc cu ciocanul pendul (reglementată de STAS 338), al cărei rezultat este (de
obicei) rezilienţa (indicele de rezilienţă) KCV în J/cm2 sau (uneori) rezistenţa la
rupere la încovoiere dinamică normală pe fibre Rmid, în N/mm2. Aspectele
specifice ale ruperii la încovoiere (statică sau dinamică) a lemnului sunt sugerate
de imaginile prezentate în figura 12.16.
Fig. 12.11. Curbe caracteristice convenţionale Fig. 12.12. Curbe caracteristice convenţionale
la tracţiune pe direcţia fibrelor pentru la compresiune pe direcţia fibrelor pentru
lemnul de fag lemnul de fag
Fig. 12.13. Aspectul ruperilor lemnului la Fig. 12.14. Aspectul ruperilor lemnului la
tracţiune pe direcţia fibrelor compresiune pe direcţia fibrelor
278
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
279
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
eşantion (probă, epruvetă, piesă) din lemnul care se analizează, iar după încetarea
acţiunii forţei, se îndepărtează penetratorul şi se măsoară diametrul d al urmei
lăsate de acesta pe lemn (v. fig. 3.24). Duritatea Brinell (simbolizată HB) este o
caracteristică mecanică definită (convenţional) ca fiind raportul dintre forţa F,
exprimată în kgf (1 kgf = 9,80665 N) şi aria suprafeţei urmei lăsate de acesta pe
lemnul analizat Sp, calculată cu relaţia (3.17) şi exprimată în mm2.
• Metoda Janka (reglementată de STAS 2417/1) utilizează ca penetrator
o sferă (bilă) din oţel cu diametrul D = 11,28 mm (având aria secţiunii
ecuatoriale Se = 100 mm2 = 1 cm2); pentru determinarea durităţii prin această
metodă se apasă penetratorul sferic, cu o forţă crescătoare, pe un eşantion
(probă, epruvetă, piesă) din lemnul care se analizează şi se stabileşte intensitatea
forţei F (în kgf) care produce pătrunderea penetratorului în lemn pe o adâncime
h = D2 . Duritatea Janca (simbolizată HJ) este o caracteristică mecanică definită
(convenţional) prin relaţia HJ = F.
E. Comportarea la solicitări variabile a lemnului se poate analiza
construind (ca şi în cazul materialelor metalice, v. scap.3.9) curba de durabilitate la
obseală (curba Wöhler). Aspectul acestei curbe (v. fig. 12.17) arată că în cazul
lemnului (la fel ca la unele materiale metalice) se poate defini caracteristica numită
rezistenţă la oboseală RO; acestă caracteristică se modifică în funcţie de temperatura şi
umiditatea lemnului aşa cum sugerează diagramele prezentate în figura 12.18.
280
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
281
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
282
Tabelul 12.2. Principalele date privind tratamentele aplicate semifabricatelor din lemn
Denumirea Principalele date privind regimul
Scopurile aplicării tratamentului
tratamentului tratamentului
• Înlăturarea diferenţelor de culoare între alburn şi duramen, prin aburire
obţinându-se o nuanţă uniformă roşie – cărămizie, asemănătoare lemnului de mahon. Se folosesc camere speciale de
• Distrugerea agenţilor biologici existenţi în lemn (ciuperci şi insecte aburire şi se parcurg trei etape:
xilofage) si blocarea fenomenelor de încingere şi răscoacere. • încălzirea camerei la
• Reducerea tensiunilor reziduale din lemn şi evitarea defectelor cauzate 99…100 oC în 4…12 ore;
ABURIREA de acestea (deformaţii, crăpături etc.). • încălzirea completă a
• Reducerea contragerii şi umflării specifice prin modificarea punctului de lemnului la 99…100 oC în 8…18
saturaţie în apă al fibrelor. ore;
• Reducerea umidităţii lemnului cu 20…30 % în primele ore după aburire, • aburirea propriuzisă, la
ca urmare a evaporării mai intense a apei din lemnul încălzit. 99…100 oC, timp de 24 ore.
• Creşterea caracteristicilor de rezistenţă mecanică
Cheresteaua cu grosimea sub 25
mm se menţine 22…60 zile, iar
USCAREA • Micşorarea umidităţii prin menţinerea îndelungată a lemnului în depozite
cheresteaua cu grosime mare
ÎN AER de uscare (cu lungimea de 50…100 m şi lăţimea de 30…50 m).
(75…80 mm) se menţine 70…250
zile
USCAREA ÎN
• Micşorarea umidităţii prin menţinerea lemnului în instalaţii de tip tunel Uscarea la 70…100 oC, cu viteza de
INSTALAŢII
cu aer cald şi umed. circulaţie a aerului 3…6,5 m/s.
INDUSTRIALE
Uscarea se realizează printr-o
succesiune alternantă de perioade
USCAREA • Micşorarea umidităţii prin menţinerea lemnului în instslaţii speciale de
de încălzire la presiune
ÎN VID tratare în vid.
atmosferică, cu peioade de
menţinere în vid
• Conservarea buştenilor împotriva răscoacerii şi crăpării în timpul verii
prin imersare sau stropire cu apă.
PREZERVAREA • Antiseptizarea lemnului înainte de uscare (cu paste antiseptice aplicate
−
LEMNULUI upeficial).
• Protecţia cherestelei împotriva crăpării, prin tratarea capetelor cu aracet
produs pe bază de poliacetat de vinil) sau folosind elemente mecanice de protecţie.
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
284
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
285
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
şi se poate deduce că, dacă măsura unghiului θ depăşeşte o valoare critică θcr, dată
de relaţia:
τ
θ cr = arctg ( rM ), (12.17)
RmC
rezistenţa mecanică a materialului compozit se diminuează considerabil.
Realizarea semifabricatelor şi pieselor din materiale compozite durificate cu fibre
cu respectarea condiţiei θ < θcr, complică de cele mai multe ori tehnologiile de
fabricare şi măreşte considerabil costurile unor astfel de produse.
Având în vedere această particularitate, rezultă că estimarea
caracteristicilor mecanice ale materialelor compozite durificate cu fibre cu
ajutorul relaţiilor (12.5), (12.6) sau (12.15) poate fi de multe ori imprecisă,
impunând determinarea experimentală a acestor caracteristici prin încercări
mecanice pe epruvete prelevate din aceste materiale; de exemplu, pentru
materialele compozite cu fibre de sticlă şi matrice din materiale plastice se
recomandă determinarea caracteristicilor mecanice prin încercarea la tracţiune
efectuată conform SR EN ISO 527 şi STAS 11268 sau prin încercarea la
încovoiere efectuată conform SR EN 63 şi SR EN ISO 14125.
Tabelul 12.3. Caracteristicile fizico−mecanice ale principalelor tipuri de trihite
utilizate la realizarea materialelor compozite
Temperatura de Modulul de
Rezistenţa la
Materialul topire sau de Densitatea ρf, elasticitate
tracţiune Rmf,
trihitelor înmuiere tsf, kg/m3 longitudinală Ef,
o N/mm2
C kN/mm2
TRIHITE CERAMICE
Al2O3 - alumină 2040 3960 425,61 20600
BeO 2570 2850 343,23 13050
B4C 2450 2520 480.53 14000
SiC 2690 3180 480,53 20500
Si3N4 1900 3180 377,56 13700
C - grafit 3650 2500 700,19 19500
TRIHITE METALICE
Cr 1857 7190 240,26 8800
Cu 1083 8930 123,56 2900
Fe 1538 7870 199,07 13050
Ni 1453 8910 212,80 3850
• Temperaturala care sunt solicitate compozitele durificate cu fibre
afectează în mod diferit caracteristicile mecanice ale componentelor lor
structurale. În mod obişnuit, compozitele destinate realizării pieselor solicitate la
temperaturi ridicate au structura alcătuită dintr-o matrice, care, atunci când este
286
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
287
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
fragmente ale fibrelor fisurate (sparte) care prezintă o lungime superioară lungimii
critice;
− propagarea fisurilor iniţiate în fibre este blocată (frânată) de matricea
compozitului, care, datorită capacităţii substanţiale de deformare plastică înainte
de rupere, disipează prin deformare plastică cea mai mare parte a energiei
disponibile pentru extinderea fisurilor şi crează la vârful fisurilor enclave plastice
ce micşorează drastic efectul de concentrare a tensiunilor mecanice produs de
prezenţa fisurilor.
Tabelul 12. 5. Date privind caracteristicile principalelor compozite durificate cu fibre
Componentele materialului Rezistenţa mecanică
Fracţia Rezistenţa la R
volumică a tracţiune RmC, specifică KR = mC ,
Matricea Fibrele ρg
fibrelor vf N/mm2
km
Răşină epoxidică Sticlă 0,73 1640 77,2
Răşină epoxidică Whiskers Al2O3 0,14 780 48,8
Răşină epoxidică Carbon 0,67 1200 76,9
Răşină epoxidică Kevlar 0,82 1520 112,0
Răşină epoxidică Filamente B 0,70 2100 −
Aluminiu SiO2 0,47 890 37,5
Aluminiu Al2O3 0,35 1110 35,5
Aluminiu Oţel 0,25 1190 30,2
Aluminiu Filamente B 0,10 300 11,3
Aluminiu Whiskers B4C 0,10 200 7,6
Nichel Filamente B 0,08 2640 36,7
Nichel Filamente W 0,40 1110 8,6
Nichel Whiskers Al2O3 0,19 1170 15,0
Fier Whiskers Al2O3 0,36 1630 2,6
Aliaj Ni-Cr Al2O3 0,09 1750 21,7
Aliaj Ni-Cr Filamente W 0,22 500 4,6
Argint Oţel 0,44 450 5,0
Argint Al2O3 0,24 1590 18,0
Titan Filamente W 0,20 660 11,0
Cupru Filamente W 0,77 1750 10,0
Tantal Filamente Ta2C 0,29 1060 7,0
Cobalt Filamente W 0,30 730 6,0
Cobalt Filamente Mo 0,17 360 4,0
Oţel inoxidabil Filamente W 0,18 400 4,0
Aşa cum a rezultat din cele prezentate anterior, structura şi proprietăţile
compozitelor durificate cu fibre sunt influenţate esenţial de natura şi intensitatea
legăturilor interfaciale produse între componentele M şi f ale acestor materiale;
deoarece aceste legături se crează la elaborarea compozitelor, particularităţile
metodelor şi procedeelor tehnologice de fabricare sunt factori foarte importanţi de
influenţă ai calităţii unor astfel de materiale. În mod obişnuit materialele
288
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
289
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
290
Capitolul 12 Structurile si proprietăţile materialelor compozite
Cuvinte cheie
agregare prin lipire, 289 liber, 275
alburn, 275 lignină, 276
cambiu, 275 lungime critică a fibrelor, 284
canal rezinifer, 276 matrice, 269
compozit durificat cu fibre, 284 panel, 282
densitate lemn plăci celulare, 282
absolută, convenţională, 277 plăci din aşchii de lemn – PAL, 282
depunere chimică, 289 plăci din fibre de lemn – PFL, 282
depunere electrolitică, 289 procedee tehnologice directe, 290
duramen, 275 procedee tehnologice indirecte, 289
duritate Janca, 280 raport de formă al fibrelor, 284
enclavă plastică, 288 raport de transfer al sarcinilor, 285
fibră lemnoasă, 276 rază medulară, 276
fracţie volumică, 270 ritidom, 274
furnir, 282 solidificare unidirecţională, 290
hemiceluloză, 276 trahee, 276
încorporare, 290 traheidă, 276
inel anual, 275 trihite (fibre whiskers), 285
infiltrare, 289 vas lemnos, 275
izodeformaţie, 270 zona de acţiune a fibrei, 271
izotensiune, 272
291
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Bibliografie
Teste de autoevaluare
293
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Aplicaţii
A.12.1. Un material compozit cu fibre de sticlă înglobate într-o matrice de
răşină epoxidică are fracţia volumică a fibrelor vf = 0,70. Ştiind că fibrele de
sticlă au densitatea ρf = 2540 kg/m3, iar matricea din răşină epoxidică are
densitatea ρM = 1210 kg/m3, să se determine concentraţia masică a fibrelor în
materialul compozit %fm şi densitatea compozitului ρC.
Rezolvare
Considerând că materialul compozit are volumul VC, iar volumele fibrelor
şi matricei sunt Vf , VM, se obţin relaţiile: Vf = VCvf , VM = VC(1 – vf) şi
VC = Vf + VM . Masele corespunzătoare volumelor Vf , VM şi VC sunt Mf = VCvfρf,
MM = VC(1 – vf)ρM şi MC = Mf + MM, iar densitatea compozitului este dată de o
relaţie de forma (12.5): ρC = ρM(1 – vf) + ρfvf; pentru datele precizate în enunţul
aplicaţiei se obţine: ρC = 1210(1 – 0,70) + 2540⋅0,70 = 2141 kg/m3.
Concentraţia volumică a fibrelor în materialul compozit este %fV = 100vf,
iar concentraţia masică a acestora este dată de relaţia (stabilită utilizând
ρf
raţionamentul prezentat la rezolvarea aplicaţiei A.2.4): % f m = 100v f ; pentru
ρ
2540
datele precizate în enunţul aplicaţiei se obţine: % f m = 100 ⋅ 0,7 ≅ 83 %.
2141
A.12.2. Un material compozit cu fibre continui de sticlă înglobate în
matrice de răşină epoxidică se consideră ca material de referinţă la proiectarea
unui nou material compozit (cu aceleaşi componente). Ştiind că matricea are
EM = 6900 N/mm2 şi RmM *
= 69 N/mm2, fibrele au Ef = 72500 N/mm2 şi
Rmf = 3400 N/mm2, iar materialul de referinţă supus încercării la tracţiune în
lungul fibrelor are modulul de elasticitate EC/ = 46260 N/mm2 şi rezistenţa la
rupere RmC/
= 2050 N/mm2, să se stabilească ce valoare trebuie să aibă fracţia
volumica a fibrelor în noul material, pentru ca acesta să prezinte (pe direcţia de
orientare a fibrelor) modulul de elasticitate EC ≥ 50000 N/mm2 şi rezistenţa la
rupere RmC ≥ 2200 N/mm2.
Rezolvare
Pentru compozitul de referinţă se pot scrie relaţiile (12.5) şi (12.6) din care
rezultă valoarea fracţiei volumice a fibrelor în acest material vf şi mărimea
E − EM
/
46260 − 6900
rezistenţei conventionale a matricei RmM: v /f = C = = 0, 6 ;
E f − EM 72500 − 6900
295
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
/
R mC − R mf v /f 2050 − 3400 ⋅ 0,6
RmM = = = 25 N/mm 2 . Deoarece pentru noul compozit
1− v
/ 1− 0,6
f
297
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
298
Capitolul 12 Structurile şi proprietăţile materialeor compozite
Fig. 12. 26. Determinarea exponentului n din Fig.12.27. Diagrama de variaţie, în funcţie de
relaţia (12.12) pentru agregatul compozit vf, a modulului de elasticitate al agregatului
considerat în aplicaţia A.12.5 compozit considerat în aplicaţia A.12.5
Rezistenţa la rupere a materialului compozit se poate determina cu relaţia
(12.15), considerând valoarea lungimii critice a fibrelor Lc dată de relaţia (12.14).
1 Rmf 1 3000
Procedând astfel, se obţine: LC = d f = 0,05 = 0,94 mm << L
4 τ rM 4 40
299
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
300
Capitolul 13 Structurile şi proprietăţile materialelor realizate prin agregare de pulberi
Capitolul 13
STRUCTURILE ŞI PROPRIETĂŢILE
MATERIALELOR REALIZATE PRIN
AGREGARE DE PULBERI
13.1. Introducere
301
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
gazelor fierbinţi electrozi nefuzibili pentru sudare etc.) din metale greu fuzibile
(W, Mo, Ta, Nb etc.), care, având ts ridicate, se obţin greu în stare lichidă şi se
impurifică uşor, reacţionând puternic cu căptuşeala ceramică a agregatelor de
elaborare – turnare;
• piese (plăcuţe şi scule pentru prelucrarea prin aşchiere a materialelor
metalice) din materiale dure, de tipul unor agregate compozite, având structura
alcătuită din particule de carburi metalice dure (WC, TiC, Mo2C, TaC etc.)
înglobate într-o matrice metalică tenace (Co, Ni etc.);
• piese poroase cu diverse destinaţii: cuzineţi poroşi autoungători din
bronzuri cu staniu sau din aliaje Fe – Cu, filtre metalice din bronzuri, oţeluri
inoxidabile sau aliaje Monel, electrozi poroşi din nichel sau argint pentru
echipamentele utilizate în electrochimie etc.;
• piese (scule aşchietoare, elemente de fricţiune, cuzineţi, contacte electrice,
magneţi etc.) din materiale de tipul cermeturilor, având structura alcătuită dintr-o
fază oxidică − ceramică (Al2O3, ZrO2 etc.) înglobată într-o matrice metalică (Fe, Cr,
Ni, Co, Mo etc.), compozitelor cu metale şi nemetale (Cu – grafit, Fe – mase
plastice, diamant – metale etc.) sau pseudoaliajelor (aliajele W – Ag, W – Cu,
Mo – Ag, Mo – Cu etc., care, având componentele cu ts foarte diferite şi/sau cu
solubilităţi foarte reduse în stare lichidă, se obţin foarte greu în stare topită).
B. Realizarea de produse cu dimensiuni mici şi forme complicate, din
materiale care pot fi elaborate în stare topită, dar a căror fabricare prin turnare nu
este eficientă, deoarece implică consumuri exagerate de materiale şi conduce la
obţinerea de semifabricate cu precizia necorespunzătoare a formei şi
dimensiunilor, ce impune aplicarea unor operaţii tehnologice de finisare
laborioase şi costisitoare; în construcţia de maşini (automobile, echipamente
electrocasnice, echipamente de calcul automat etc.) se folosesc pe scară largă
astfel de piese sinterizate (roţi dinţate, came, tacheţi, garnituri, inele, pârghii,
pistoane, segmenţi, magneţi etc.), realizate mai ales din pulberi feroase.
minereu, precipitate obţinute prin electoliză, aşchii, sârme etc. este transformată în
pulbere prin măcinare în mori cu bile sau în mori cu vârtej.
• Metoda pulverizării din fază lichidă; la folosirea acestei tehnologii,
aplicată actual pentru realizarea pulberilor de Fe, Cu, Ni, Al, bronzuri, alame,
oţeluri etc., cu mărimea particulelor între 20 µm şi 400 µm şi forma predominant
sferoidală, materia primă sub formă de metal sau aliaj topit se scurge dintr-un
creuzet (printr-o duză calibrată), suferă impactul cu mai multe jeturi (de aer,
vapori, apă etc.) şi este pulverizată în picături fine, care se transformă în particule
de pulbere prin solidificarea într-o baie de răcire.
Principalele metode fizico – chimice de elaborare a puberilor metalice sunt:
• Metoda reducerii oxizilor; la aplicarea acestei tehnologii, folosită în
prezent pentru obţinerea pulberilor de Fe, materia primă sub formă de minereu
oxidic de fier sau arsură de fier, în stare măcinată este supusă acţiunii unui agent
chimic (pulbere de cocs sau gaz metan), care, producând reducerea oxizilor, o
transformă în pulbere de fier pur.
• Metoda electrolitică; la folosirea acestei metode, aplicată pentru
realizarea pulberilor de Fe, Co, Ni, Cr, Zn, Cd, Au, Pt, Ta, W, V, aliaje Fe – Ni,
Fe – Mo, Fe – Cr, Ni – Mo, Fe – Ni – Mo etc., cu mărimea particulelor între
0,1 µm şi 100 µm şi forma aciculară (dendritică), materia primă sub formă de
soluţii apoase sau topituri de săruri metalice este descompusă prin electroliză,
obţinându-se depozite catodice compacte − fragile, spongioase sau pulverulente,
care se pot transforma uşor în pulberi prin măcinare.
• Metoda carbonil; la aplicarea acestei metode, utilizată în prezent pentru
obţinerea pulberilor de Ni, Fe, Co, Cr, aliaje Fe – Ni, Ni – Co etc., cu mărimea
particulelor între 0,1 µm şi 10 µm şi forma sferoidală, materia primă sub formă
de aşchii ale metalului (Me) care trebuie adus în formă de pulbere este introdusă
într-un cuptor tubular, este supusă acţiunii unui curent de oxid de carbon, se
transformă (în anumite condiţii de temperatură şi presiune, specifice fiecărui
metal) în carbonil metalic Men(CO)m (condensat sub formă de lichid vâscos), iar
descompunerea prin volatilizare a acestuia determină formarea oxidului de
carbon (care se reutilizează în proces) şi pulberii metalului Me;
• Metoda precipitării din soluţii apoase; la utilizarea acestei metode,
aplicată actual pentru fabricarea pulberilor de Ag, Ni, Cu, Sn, Au, Pt etc., materia
primă sub formă de soluţie apoasă a sărurilor metalului (Me) care trebuie obţinut
sub formă de pulbere este supusă unui agent chimic (pulbere de Zn, Fe, Cu, Al
etc.) care produce precipitarea metalului (Me) sub formă de pulbere; metoda
permite şi obţinerea pulberilor cu particule bimetalice, de exemplu, folosind ca
materie primă soluţia de acetat de cupru, iar ca agent chimic pulberea fină de Pb,
rezultă precipitate granulare de plumb acoperite cu cupru.
303
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 13.1. Principalele forme ale particulelor pulberilor utilizate în metalurgia pulberilor:
a − particule aciculare; b − particule lamelare; c − particule sferoidale
• mărimea particulelor; pentru exprimarea acestei caracteristici se folosesc
două mărimi: diametrul echivalent al particulelor sau mărimea celui mai mic ochi de
sită prin care acestea pot trece; pulberile metalice uzuale au granulaţia eterogenă,
mărimea particulelor acestora încadrându-se într-un domeniu mai mult sau mai puţin
extins, compoziţia granulometrică a unei pulberi metalice putându-se exprima prin
fracţiile granulometrice ale particulelor de diferite mărimi ce intră în alcătuirea
pulberii, definite, aşa cum se poate observa în figura 13.2, cu ajutorul histogramelor
granulometrice ale pulberii şi modelate analitic cu ajutorul unei funcţii de distribuţie a
granulaţiei pulberii (de obicei, funcţia erorilor – v. aplicaţia A.6.5);
• suprafaţa specifică a particulelor; această caracteristică se exprimă de
obicei prin mărimea suprafeţei totale a particulelor, inclusiv a macroporilor deschişi
conţinuţi de acestea, raportată la masa sau volumul lor efectiv;
• volumul specific de umplere Vu; această caracteristică se defineşte ca fiind
volumul ocupat de unitatea de masă de pulbere vărsată liber (netasată) într-un vas de
1
măsurare, o caracteristică derivată a acesteia fiind densitatea de umplere ρu = ;
Vu
304
Capitolul 13 Structurile şi proprietăţile materialelor realizate prin agregare de pulberi
Fig. 13.2. Definirea granulaţiei cu ajutorul histogramei granulometrice pentru pulberile cu:
a − gamă largă de dimensiuni ale particulelor; b − gamă îngustă de dimensiuni ale particulelor
Principalele caracteristici chimice ale pulberilor metalice sunt conţinutul de
impurităţi (C, O, Si, S, P etc.) al particulelor şi rezistenţa la oxidare a particulelor,
aceste caracteristici depinzând de natura materialului particulelor şi de metoda
folosită pentru obţinerea pulberilor.
Principalele caracteristici tehnologice ale pulberilor metalice sunt:
• fluiditatea; această caracteristică se defineşte ca fiind cantitatea (masa) de
pulbere ce se scurge în unitatea de timp prin orificiul calibrat al unei pâlnii şi este
dependentă în special de calitatea suprafeţei particulelor şi de compoziţia
granulometrică a pulberilor, cunoaşterea ei fiind deosebit de importantă pentru
reglarea corectă a dispozitivelor de dozare a pulberilor folosite la realizarea unui
anumit produs;
• densitatea de presare ρpr şi compactitatea de presare Cpr; aceste caracteristici
exprimă presabilitatea pulberilor, ρpr reprezentând masa unităţii de volum a unei
ρp
pulberi supuse unei presiuni de compactizare p, iar Cpr fiind C pr = 100 ;
ρe
305
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
307
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
309
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
311
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
313
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 13.10. Curbele Wöhler ale fierului sinterizat cu diferite valori ale porozităţii Pp
Porozitatea produselor sinterizate influenţează negativ rezistenţa la oboselă
a acestora, aşa cum rezultă examinând curbele de durabilitate (Wöhler) ale
pieselor din fier sinterizat prezentate în figura 13.10. De asemenea, porozitatea
influenţează şi alte caracteristici ale produselor sinterizate: conductibilitatea
termică şi electrică, caracteristicile magnetice, rezistenţa la coroziune etc.
Cuvinte cheie
aglomerate, 307 metalurgia pulberilor, 301
agregare pulberi, 301 metode fizico-chimice
agregate, 307 reducere oxizi, carbonil, electrolitică,
compactitate de presare, 305 precipitare, 303
compactitate de umplere, 305 metode mecanice
densitate de presare, 305 măcinare, pulverizare, 302
densitate de umplere, 304 porozitate de umplere, 305
durată de sinterizare, 311 pulberi, 301
efect postelastic, 310 fibroase, lamelare, sferoidale, 304
fluiditate, 305 sinterizare, 310
grad de îndesare, 305 temperatură de sinterizare, 310
mediu de sinterizare, 311 volum specific de scuturare, 305
314
Capitolul 13 Structurile şi proprietăţile materialelor obţinute prin agregare de pulberi
Bibliografie
Teste de autoevaluare
315
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Aplicaţii
317
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
319
ELEMENTE DE STIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
% Bz v 85
(volumice) ale constituenţilor structurali ar fi: % Bz v/ = 100 = 100 ≅
% Bz v + %C v 95
89,5 % şi %C v/ = 100 − % Bz v/ = 100 – 89,5 = 10,5 % şi densitatea produsului creşte
% Bz v/ %C v/
la valoarea ρ = ρ Bz
/
p + ρC = 8734⋅0,895 + 2500⋅0,105 ≅ 8080 kg/m3.
100 100
A.13.5. Utilizănd datele prezentate în scap. 13.4, să se studieze variaţiile
caracteristicilor mecanice ale produselor realizate din pulberi de fier sinterizate, în
funcţie de porozitatea acestora Pu ∈ (0 %; 30 %).
320
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
Capitolul 14
14.1. Introducere
321
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
322
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
323
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
324
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
DETERMINAREA SUMEI n
PONDERILOR PARTIALE Spj = ∑ aij Sp1 ... Spi ... Spj ... Spn
i=1
ALE CRITERIILOR
n
DETERMINAREA SUMEI
S p = ∑ S pj
TOTALE A PONDERILOR j =1
DETERMINAREA
COEFICIENTILOR DE Spj
aj = a1 ... ai ... aj ... an
IMPORTANTA AI Sp
CRITERIILOR
Fig. 14.1. Etapele metodei de stabilire a coeficienţilor de importanţă ai criteriilor privind alegerea
materialelor în funcţie de proprietăţi
După stabilirea şi ierarhizarea în funcţie de importanţă a criteriilor de
alegere a materialelor pe baza proprietăţilor pe care trebuie să le asigure în
aplicaţia considerată, se poate face o primă selecţie a materialelor. În acest
scop se folosesc datele existente în standarde, normative, cataloage, manuale
etc.,privind caracteristicile diverselor materiale comerciale, documentele cele
mai utilizate fiind standardele, deoarece, aşa cum s-a putut constata în
capitolele anterioare, acestea grupează materialele după destinaţie (de
exemplu, în cazul materialelor metalice există standarde pentru oţelurile,
fontele şi aliajele neferoase recomandate pentru diferite utilizări), cuprind date
concrete privind caracteristicile asigurate de fiecare marcă de material şi
indicaţii precise privind prelucrările tehnologice ce conduc la stările structurale
corespunzătoare obţinerii acestor caracteristici şi facilitează astfel alegerea lor
pentru o anumită aplicaţie.
325
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Materialul ρ, Rm, E, K R,
t/m3 N/mm2 kN/mm2 km
Oţeluri carbon de uz general 7,8...7,9 350...550 200...210 4,6...7,1
Oţeluri aliate pentru construcţia de
7,8...7,9 700...1300 200...210 9,1...16,8
maşini (tratate termic)
Oteluri pentru conducte şi recipiente
7,8...7,9 450...800 200...210 5,9...10,3
sub presiune (laminate termomecanic)
Oţeluri inoxidabile feritice 7,5...7,7 450...750 210...220 6,1...9,3
Oţeluri inoxidabile austenitice 7,8...8,0 520...850 190...200 6,8...10,8
Oţeluri inoxidabile duplex 7,8...7,9 600...950 200...210 7,8...12,3
Oţeluri maraging 7,7...7,8 1800...2500 200...210 24...33
Superaliaje tip Inconel 8,0...8,4 600...1200 140...210 7,6...14,6
Superaliaje tip Nimonic 8,0...8,2 1000...1400 180...220 12,7...17,4
superaliaje tip Hastelloy 8,2...9,2 650...1000 200...220 8,1...11,1
Alame 8,4...8,9 200...650 90...115 2,4...7,5
Bronzuri cu Sn sau cu Al 8,5...9,1 200...500 85....110 2,4...5,6
Aliaje Cu – Ni 8,9...9,1 400...900 140...190 4,6...10,1
Bronzuri cu beriliu 8,3...8,5 400...1200 115...135 4,9...14,4
Aliaje pa bază de Al deformabile
2,5...2,7 300...520 68...72 12...20
(călite şi îmbătrânite)
Aliaje pe bază de Ti 4,5...4,7 500...1300 107...110 11...28
Aliaje pe bază de Mg 1,7...1,8 110...180 43...47 6,6...10,2
Polietilenă 0,92...0,95 28...32 0,20...0,25 3,1...3,4
Polipropilenă 0,90..0,91 40...60 1,4...1,5 4,5...6,7
Politetrafluoretilenă (teflon) 2,1...2,3 20...40 0,50...0,60 1,0...1,8
Poliamide (nylon) 1,1...1,2 70...100 2,8...2,9 6,5...8,5
Policlorură de vinil 1,3...1,4 40...50 2,8...3,0 3,1...3,6
Lemn esenţă tare, uscat 0,70...1,00 60...100 10...11 8,7...10,2
Lemn esenţă moale, uscat 0,75...1,00 50...80 9...10 6,8...8,2
Compozite poliesteri + fibre de sticlă 1,8...2,2 3000...4500 70...90 170...210
Materialele care respectă toate criteriile privind proprietăţile impuse de
aplicaţia în care urmează a fi utilizate alcătuiesc gama materialelor cu
proprietăţi adecvate. Pentru alegerea celui mai potrivit material din această
gamă se poate utiliza următoare metodologie:
• se consideră că gama materialelor cu proprietăţi adecvate, notată GMP,
cuprinde m materiale (marcate Mk, k = 1...m), care îndeplinesc integral cele n
criterii de selecţie (notate j = 1...n), având coeficienţii de importanţă aj, j = 1...n
(stabiliţi folosind, de exemplu, metoda prezentată anterior) şi nivelele limită
acceptabile ale caracteristicilor de material, CAP,j, j = 1...n;
• din analiza care a condus la constituirea gamei materialelor cu
proprietăţi adecvate se cunosc, pentru toate materialele Mk, k = 1...m, nivelurile
caracteristicilor asiguarete CAM,jk, j = 1...n, k = 1...m, care respectă toate criteriile
326
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
Kj, j = 1...n, scrise analitic în forma „min” CAM,jk ≥ CAP,j sau în forma „max”
CAM,jk ≤ CAP,j;
• pentru fiecare din materialele Mk, k = 1...m se stabilesc indicatorii
parţiali Ijk, j = 1...n, care exprimă măsura în care materialul satisface criteriile de
selecţie Kj, j = 1...n; indicatorii parţiali se calculează cu relaţii de forma:
CA M ,jk
Ijk = , j = 1...n, dacă criteriul de selecţie Kj este formulat analitic în forma
CA P ,j
CA P ,j
„min”, sau Ijk = , j = 1...n, dacă criteriul de selecţie Kj este formulat
CA M ,jk
analitic în forma „max”; evident, dacă fiecare din materialele Mk, k = 1...m,
respectă toate criteriile de selecţie Kj, j = 1...n, Ijk ≥ 1;
• pentru fiecare din materialele Mk, k = 1...m, se calculează indicatorul
global al proprietăţilor (caracteristicilor tehnice) ICT,k, folosind relaţia:
n
ICT ,k = ∑ ajIjk , k = 1...m; (14.2)
j=1
327
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
a ′j , j = 1…q.
După stabilirea şi ierarhizarea în funcţie de importanţă a criteriilor privind
procesarea tehnologică, se trece la analiza măsurii în care materialele din gama
GMP ≡ {M1, M2, …, Mk, …, Mm} respectă aceste criterii, întocmind un tablou,
numit matricea performanţelor tehnologice (de forma celui prezentat în fig. 14.2),
în care elementele matricei, numite indicatorii parţiali ai performanţelor
tehnologice I ′jk , exprimă măsura în care fiecare din materialele Mk, k = 1…m, din
GMP îndeplinesc criteriile K ′j , k = 1…q :
1, daca materialul M k respecta criteriul K ′j
I ′jk = (14.3)
0, daca materialul M k nu respecta criteriul K ′j
Pentru fiecare din materialele Mk, k = 1…m, se calculează indicatorul
global al performanţelor tehnologice IPT,k, folosind relaţia:
n
I PT , k = ∑ a ′j I ′jk , k = 1…m (14.4)
j =1
328
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
n
I PT , k = ∑ a ′j I ′jk IPT,1 IPT,2 ... IPT,k ... IPT,m
j =1
329
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
330
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
C
de realizare ci, i = 1...f, ci = i , Ci fiind costul aferent realizării funcţiei, iar
CT
f
CT – costul total al produsului ( ∑ ci = 1), se poate construi un grafic de corelare
i =1
utilitate – cost de tipul celui prezentat în figura 14.3. Din analiza unor astfel de
grafice rezultă care sunt funcţiile produsului pentru care costurile sunt
disproporţionate în raport cu contribuţiile lor la utilitate şi se pot găsi modalităţile
de eliminare a neconcordanţelor cu efecte negative asupra costurilor (eliminarea
funcţiilor inutile sau operarea unor modificări tehnologice privind realizarea
funcţiilor care implică costuri ridicate), pentru ca produsul obţinut să se
caracterizeze printr-un raport maxim utilitate/cost).
Aspectele anterior prezentate evidenţiază cu claritate complexitatea
problemelor privind alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice. Încercarea de
a recomanda unele metode cantitative, care să constituie suportul luării deciziilor
pertinente privind rezolvarea unor astfel de probleme, nu trebuie să conducă la
ideea că aceste metode simplifică problemele, diminuează responsabilitatea
membrilor echipei de proiectare şi micşorează cerinţele privind competenţa
acestora. Aplicarea acestor metode este utilă şi conduce la rezultate bune, dacă
problema alegerii materialelor pentru o aplicaţie tehnică se tratează etapizat, de
către o echipă de proiectare bine structurată (care cuprinde ingineri cunoscători ai
aplicaţiei ce se analizează, ingineri specializaţi în domeniul materialelor, ingineri
specializaţi în domeniul tehnologiilor de fabricaţie, economişti specailizaţi în
domeniul costurilor etc.), ţinând seama de următoarele recomandări:
• în prima etapă de rezolvare a problemei se analizează cu atenţie
331
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
332
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
Fig. 14.4. Shema alegerii familiei de Fig. 14.5. Shema alegerii familiei de materiale
materiale pentru un recipient sub presiune pentru un recipient de stocare sub presiune a
amplasat pe o aeronavă unui gaz combustibil
Fig. 14.6. Schema alegerii tipurilor de Fig. 14.7. Shema alegerii tipurilor de
materiale compozite pentru un recipient sub materiale metalice pentru un recipient sub
presiune amplasat pe o aeronavă presiune amplasat pe o aeronavă
• metodele prezentate anterior se pot utiliza în etapa finală, pentru a decide
care dintre tipurile de materiale selectate în etapele precedente (care alcătuiesc
gama materialelor cu proprietăţi adecvate GMP) corespunde cel mai bine
cerinţelor tehnico-economice ce definesc aplicaţia avută în vedere; aşa cum s-a
arătat mai înainte, pentru ca eficienţa aplicării acestor metode să fie
corespunzătoare este necesar ca numărul materialelor Mk din GMP să fie cât mai
333
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
mic, această cerinţă putând fi uşor respectată dacă se face o selecţie a tipurilor de
meteriale pe baza informaţiilor cuprinse în standarde, cataloage, normative sau
prescripţii tehnice; de exemplu, pentru aplicaţia constând în realizarea
recipientului de stocare a gazului gombustibil (anterior discutată), mărcile de oţel
adecvate (care alcătuiesc GMP pentru această aplicaţie) se pot alege folosind
prescripţiile din standardul SR EN 10028.
334
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
Rm
2
σ max,1 σ max
c= = , (14.8)
σ max Rm
(1 − R) + (1 + R )
σ −1
în care σmax,1 este tensiunea maximă a ciclurilor limită care, având acelaşi
coeficient de asimetrie ca şi ciclurile solicitării de lucru, produc ruperea prin
oboseală a prăjinii considerate, Rm este rezistenţa la rupere a materialului prăjinii,
iar σ−1 – rezistenţa la oboseală (prin solicitare alternant-simetrică, cu R = −1) a
prăjinii de pompare în mediul de lucru din sondă (amestec ţiţei−ape de sondă, cu
corozivitatea determinată de salinitate şi de conţinuturile de CO2 şi H2S
dizolvate). Tensiunea maximă (σmax) a ciclurilor solicitării de lucru a unei prăjini
are mărimea dată de raportul dintre forţa maximă de solicitare axială a prăjinii,
πd 2
Fmax şi aria secţiunii transversale a prăjinii S p = . Fmax este rezultanta unui
4
grup de sarcini axiale ce are ca principale componente: greutatea proprie a prăjinilor
de pompare Fg, greutatea coloanei de lichid pompat F1, forţa de flotabilitate a
garniturii de prăjini Ff1, sarcinile (dinamice) datorate inerţiei şi fenomenelor
oscilatorii ale garniturii de prăjini Fd, forţele de frecare (între prăjini şi ţevile de
extracţie, între pistonul şi cămaşa pompei de adâncime, etc.) Ff. Intensităţile
majorităţii acestor componente (Fg, Ff1, Fd, Ff) sunt direct proporţionale cu
greutatea specifică a materialului prăjinilor γ = ρg şi, ca urmare, intensităţile forţei
Fmax şi tensiunii σmax (şi, implicit, energia consumată la exploatarea unei sonde prin
pompaj de adâncime) sunt în dependenţă liniară cu caracteristica γ.
Analizând relaţia (14.8) în contextul argumentelor anterior prezentate, se
poate aprecia că durabilitatea prăjinilor de pompare creşte o dată cu rezistenţa
R
mecanică specifică a materialului din care sunt confecţionate, K R = m şi cu
γ
σ
mărimea rezistenţei la oboseală relative K O = −1 .
Rm
Comportarea în exploatare a prăjinilor de pompare are ca factor de
influenţă şi modulul de elasticitate longitudinal al materialului acestora E,
rigidităţile la tracţiune şi încovoiere ale prăjinilor fiind în directă proporţionalitate
cu această caracteristică; creşterea valorii modulului de elasticitate specific al
E
materialului prăjinilor K E = , determină micşorarea deformaţiilor axiale şi
γ
curburilor locale ale garniturii de prăjini ce echipează o sondă aflată în exploatare
şi asigură astfel o funcţionare mai eficientă a instalaţiei de pompare.
335
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
336
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
carbon sau slab aliate de tip C−Mn (cu %Cm = 0,3...0,4 % şi %Mnm = 1,2...1,6 %)
în stare normalizată;
b) oţeluri grad D, recomandate pentru prăjinile supuse în timpul
pompajului la sarcini mari sau foarte mari, în medii de lucru cu corozivitate
scăzută; caracteristicile de rezistenţă mecanică impuse (Rm = 790...965 N/mm2)
sunt realizate de oţeluri slab aliate de tip Cr−Mo (%Cm = 0,3...0,45 %,
%Crm = 0,8...1,2 % şi %Mom = 0,15...0,3 %) sau Cr−Ni−Mo (%Cm = 0,3...0,4 %,
%Nim = 1,4...1,7 %, %Crm = 1,4...1,7 % şi %Mom = 0,15...0,3 %), în stările
structurale conferite prin aplicarea unor TT finale de normalizare + revenire sau
îmbunătăţire;
c) oţeluri grad K, destinate prăjinilor solicitate moderat în timpul
pompajului, în medii de lucru saline (fără H2S); se recomandă utilizarea unui oţel
Ni−Mo (%Cm = 0,17...0,23 %, %Nim = 1,65...2,0 % şi %Mom = 0,2...0,3 %), cu TT
final de normalizare + revenire înaltă;
d) oţeluri speciale, recomandate pentru prăjinile de pompare cu condiţii
grele de lucru: sarcini mari de pompare şi medii saline contaminate cu CO2 (fără
H2S) sau sarcini de pompare moderate şi medii de lucru puternic corozive (medii
saline cu CO2 şi H2S); un exemplu tipic de oţel aparţinând acestei clase este cel cu
%Cm = 0,35...0,42 %, %Crm = 16...17 %, %Nim = 1 % şi %Mom = 1%, ce asigură
(după calire+ revenire) caracteristici de rezistenţă mecanică la nivelul oţelurilor
grad D şi rezistenţe la oboseală (în aer şi în mediul coroziv de sondă) superioare
celor prezentate de celelalte oţeluri pentru prăjini, aşa cum arată diagramele din
figura 14.10.
Cercetările întreprinse pentru creşterea caracteristicilor de exploatare ale
prăjinilor de pompare din oţel au condus la concluziile următoare:
• Aplicarea TT final de îmbunătăţire, în locul tratamentelor de normalizare
sau normalizare + revenire, asigură rezistenţe mecanice superioare ale prăjinilor şi
ameliorează comportarea lor la oboseală în aer şi în mediile corozive saline, aşa
cum indică datele prezentate în tabelul 14.3; dificultăţile tehnice ridicate de
aplicarea călirii martensitice clasice (cu încălzirea pieselor în cuptor şi răcirea
ulterioară în băi de ulei sau apă) la prăjinile de pompare pot fi depăşite dacă se
utilizează încălzirea prin inducţie cu curenţi de medie frecvenţă (8000...10000 Hz)
şi răcirea cu jeturi de apă.
• Rezistenţa la oboseală (în aer sau în mediu coroziv) a prăjinilor de
pompare este cu 40...55 % mai scăzută decât rezistenţa la oboseală a materialului
din care sunt confecţionate (determinată pe epruvete polizate); în figura 14.11 se
prezintă sintetic modul în care starea suprafeţelor prăjinilor şi mediul de lucru
influenţează rezistenţa la oboseală a acestora. În cazul mediilor corozive,
rezistenţa la oboseală este influenţată substanţial şi de frecvenţa ciclurilor de
solicitare variabilă, aşa cum indică diagramele prezentate în figura 14.12.
337
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
338
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
339
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
340
Tabelul 14.3. Principalele caracteristici tehnico-economice ale materialelor folosite la realizarea prăjinilor de pompare
E, Rm, KE,** KR,** KO *** KO ***
Materialul Cr* Starea
N/mm2 N/mm2 Mm km în aer în apă salină
0,47...0,50 0,22...0,24
Oţel N 630...870 2,7 0,82...1,13
1,0 2,05⋅105 (0,22...0,27) (0,07)
Grad C
C+r 810...850 2,7 1,06...1,11 0,50...0,56 0,32
0,48...0,51 0,24...0,27
Oţel N+r 790...965 2,7 1,03...1,26
(0,33...0,35) (0,05)
Grad E
C+r 860...1030 2,7 1,12...1,34 0,49...0,50 0,20...0,27
0,52
1,6 2,10⋅105 N 690...710 2,7 0,90...0,93 0,26
(0,31)
Oţel
0,26
Grad K N+r 620...640 2,7 0,81...0,83 0,49...0,52
(0,11)
C+R 750...790 2,7 0,98...1,03 0,51...0,53 0,22...0,26
Oţel Special
5,9 2,15⋅105 C+r 790...930 2,8 1,04...1,22 0,52 (0,35)
(aliat cu Cr)
Aliaj de Al
4,8 7,03⋅104 T7 470...580 2,6 1,73...2,14 0,35 0,31
tip 7075
Compozit cu
80 %
fibre 5,2 5,60⋅104 1600...1700 3,2 9,06...9,62 (0,25) (0,24)
fibre
de sticlă E
* Costurile relative Cr calculate cu relaţia (14.5), considerând factorii CT şi CTref exprimaţi în lei/(m de prăjină);
** KR şi KE, calculate cu următoarele densităţi ρ, în kg/m3: 7820 pentru oţelurile slab aliate (Grad C, Grad E şi Grad K); 7750 pentru
oţelurile speciale înalt aliate cu Cr; 2760 pentru aliajul de Al tip 7075 (AlZn6Mg2,5Cu1,5); 1800 pentru compozitul cu fibre de sticlă;
*** KO calculate cu σ-1 determinat pe epruvete polizate; în paranteze sunt valorile lui KO obţinute cu σ-1 determinat pe baza rezultatelor
unor încercări efectuate pe prăjini reale.
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
Cuvinte cheie
analiza valorii, 330 indicator parţial, 327
cicluri de solicitare, 334 materiale funcţionale, 321
coefcient de asimetrie, 334 materiale structurale, 321
coeficient de importanţă, 323 matricea preferinţelor, 324
coeficient de siguranţă, 334 mentenabilitate, 322
costuri relative, 329 modul de elasticitate specific, 324
criterii de cost, 328 prajini de pompare, 334
criterii privind proprietăţile, 323 proprietăţi adecvate, 326
criterii tehnologice, 327 pultruziune, 340
fiabilitate, 322 reciclabilitate, 323
grafic de corelare utilitate-cost, 331 rezistenţă mecanică specifică, 324
indicator global, 327, 328, 329 rezistenţă relativă la oboseală, 325
341
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Bibliografie
Teste de autoevaluare
T.14.1. Pentru care dintre următoarele aplicaţii trebuie ales un material din
gama materialelor structurale: a) realizarea arborelui cotit al unui motor de
autoturism; b) fabricarea catalizatorului pentru un reactor dintr-o instalaţie
petrochimică; c) realizarea ţevilor pentru tubulatura unei conducte care transportă
gaze naturale sub presiune; d) fabricarea corpului unui rezervor sferic de
depozitare a gazelor lichefiate?
T.14.2. Care dintre următoarele aplicaţii tehnice impun alegerea unui
material din gama materialelor funcţionale: a) realizarea conductorilor electrici;
b) fabricarea unui magnet permanent; c) fabricarea unui tranzistor; d) fabricarea
elementului activ al unui aprinzător piezolelectric?
T.14.3. Care dintre următoarele materiale pot fi încadrate în gama
materialelor reciclabile: a) oţelurile; b) fontele; c) polietilena; d) sticla?
T.14.4. Care este rezistenţa mecanică specifică a unui material metalic cu
Rm = 800 N/mm2 şi ρ = 4000 kg/m3: a) KR ≅ 20,4 km; b) KR ≅ 20,4 m;
c) KR ≅ 10,4 km; d) KR ≅ 40,2 km?
T.14.5. Care dintre următoarele materiale asigură un modul de elasticitate
specific KE ≅ 2,7⋅106 m: a) oţelul cu E = 2,1⋅105 N/mm2 şi ρ = 7850 kg/m3;
342
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
343
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Aplicaţii
344
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
R p 0,2
K1: ≤ 0,9; K2: A ≥ 15 % şi K3: KV ≥ 27 J la – 20 oC, având coeficienţii de
Rm
importanţă a1 = 0,3; a2 = 0,2 şi a3 = 0,5. Să se decidă care dintre materialele din
GMP corespunde cel mai bine aplicaţiei.
Rezolvare
Prima dinte condiţiile tehnice impuse de aplicaţie se utilizează pentru
dimensionarea barei de tracţiune (determinarea diametrului barei); notând dk
diametrul barei în cazul realizării ei din materialul Mk ∈ GMP, k = 1...5, rezultă:
4F 4F
σ = 2 ≤ 0,8R p 0, 2 şi bara trebuie să aibă diametrul (minim) d k = .
πd k 0,8πR p 0, 2,k
Dacă se consideră d1 (corespunzător barei realizate din materialul M1) ca diametru
R p 0, 2 ,k
de referinţă, se obţine d k = d1 , k = 1...5.
R p 0, 2,1
Tabelul 14.4. Caracteristicile oţelurilor ce alcătuiesc GMP pentru aplicaţia A.14.2
Caracteristicile mecanice minime R p 0, 2 ,k
Marca
k Rp0,2,k, Rm,k, A k, KVk la –20 oC, C r/ ,k **
oţelului * Rm , k
N/mm2 N/mm 2
% J
1 S235J2 235 510 24 27 0,461 1,0
2 S275J2 175 430 20 27 0,640 1,2
3 S355K2 355 620 16 40 0,573 1,4
4 P460NL1 460 620 17 47 0,742 1,8
5 12Ni14 355 640 22 55 0,554 2,7
3
* toate oţelurile au ρ = 7850 kg/m ;
** costurile relative calculate cu CT şi CTref în lei/(kg de semifabricat)
πd k2
Masa barei de tracţiune cu lungimea L este mT ,k = Lρ , iar masa unei
4
unităţi de lungime din bară (de exemplu, L = 1 m) are valoarea (în kg/m) dată de
πd 2
formula mk = k ρ , k = 1...5. Dacă se consideră m1 (corespunzătoare barei
4
R p 0, 2, k
realizate din materialul M1) ca masă de referinţă, se obţine: mk = m1 ,
R p 0, 2,1
k = 1...5. Evident, deoarece barele realizate din diversele materiale incluse în GMP
au diametre dk diferite şi aceeaşi lungime, compararea acestor materiale prin
prisma costurilor trebuie făcută cu ajutorul costurilor relative Cr,k calculate cu
relaţia (14.5), considerând CT,k şi CTref exprimate în lei/(m de semifabricat); pentru
345
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
a determina costurile relative Cr,k se folosesc datele din tabelul 14.4 şi relaţia
m R p 0, 2 ,k
C r ,k = C r/,k k = C r/ ,k .
m1 R p 0, 2,1
Pentru fiecare dintre materialele Mk ∈ GMP se determină indicatorii parţiali
Ijk, corespunzători celor trei criterii (j = 1...3) privind asigurarea tenacităţii barei:
R p 0,2
• criteriul K1: ≤ 0,9 are forma „max” şi CAP,1 = 0,9 şi, ca
Rm
R p 0, 2 ,k
urmare: I 1k = 0,9 , k =1...5;
Rm , k
• criteriile K2: A ≥ 15 % şi K3: KV ≥ 27 J la – 20 oC sunt formulate analitic
A
în forma „min” şi au CAP,2 = 15 % şi CAP,3 = 27 J şi, ca urmare: I 2 k = k şi
15
KVk
I 3k = , k = 1...5.
27
Utilizând valorile coeficienţilor aj, j = 1...3, date în enunţul aplicaţiei şi
folosind relaţia (14.2) se obţin valorile indicatorilor globali ai proprietăţilor ICT,k,
k = 1...5, iar cu ajutorul relaţiei (14.7) se pot determina valorile indicatorilor
globali ai performanţelor tehnico−economice IPTE,k, k = 1...5.
Tabelul 14.5. Rezultatele obţinute la rezolvarea aplicaţiei A.14.2
dk, mk,
k Cr * I1k I2k I3k ICT,k IPTE,k
mm kg/m
1 d1 m1 1,000 1,952 1,60 1,00 1,406 1,406
2 0,924d1 0,855m1 1,026 1,406 1,33 1,00 1,188 1,158
3 0,814d1 0,662m1 0,927 1,571 1,07 1,48 1,425 1,537
4 0,715d1 0,511m1 0,920 1,213 1,13 1,74 1,460 1,587
5 0,814d1 0,662m1 1,787 1,625 1,47 2,04 1,802 1,008
* Cr calculate considerând CT şi CTref în lei/(m de semifabricat)
Rezultatele care se obţin parcurgând toate etapele de lucru descrise
anterior sunt redate în tabelul 14.5. Se observă că, dacă se consideră pentru luarea
deciziei valorile indicatorului ICT,k, materialul recomandat pentru confecţionarea
barei este oţelul 12Ni14, iar dacă se utilizează indicatorul IPTE,k (care ţine seama şi
de costurile implicate de realizarea barei de tracţiune) materialul ce trebuie ales
pentru realizarea barei este oţelul P460NL1.
A.14.3. Pentru un produs industrial s-a aplicat analiza valorii şi s-a
constatat că acesta are trei funcţii de bază (notate F1, F2, F3) şi două funcţii
auxiliare (notate F4, F5), coeficienţii de importanţă αi, i = 1...5, atribuiţi fiecărei
346
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
347
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig.14.16. Graficele de corelare utilitate – cost ale produsului analizat în aplicaţia A.14.3
ri, % 0 20 20 0 20
M2 αi 0,400 0,300 0,150 0,100 0,050 0,766CT
//
c i 0,392 0,293 0,167 0,065 0,083
ri, % 0 0 20 0 20
348
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
349
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
din tabelul 14.8 şi din enunţul aplicaţiei, astfel: pentru criteriul K1, CAM,1k ≡ Vu,k şi
CAP,1 ≡ 85 %; pentru criteriul K2, CAM,2k ≡ Mr,k şi CAP,2 ≡ 75 %; pentru criteriul
K3, CAM,3k ≡ Ks,k şi CAP,3 ≡ 140 %, iar pentru criteriul K4, CAM,4k ≡ Cu,k şi
CAP,4 ≡ 100 mii lei/kg. Rezultatele obţinute pe această cale, redate în tabelul 14.9,
conduc la concluzia că varianta de produs care trebuie adoptată (cu cea mai mare
valoare a indicatorului global) este V2.
Tabelul 14.8. Caracteristicile variantelor produsului analizat în aplicaţia A.14.4
Criteriul Kj K1 K2 K3 K4
aj 0,10 0,20 0,35 0,35
Valorile caracteristicilor CAM,jk
Varianta Vk
Vu,k Mr,k Ks,k Cu,k
V1 85 40 105 90
V2 90 40 110 70
V3 95 60 105 100
V4 95 75 120 70
Tabelul 14.9. Valorile indicatorilor parţiali şi globali de caracterizare
a variantelor produsului analizat în aplicaţia A.14.4
Criteriul Kj K1 K2 K3 K4
Forma „min” „max” „max” „max”
Indicatorul
aj 0,10 0,20 0,35 0,35
Valorile indicatorilor parţiali Ijk global ICT,k
Varianta Vk
I1k I2k I3k I4k
V1 1,000 1,875 1,333 1,111 1,3304
V2 1,059 1,875 1,273 1,429 1,4266
V3 1,118 1,250 1,333 1,000 1,1784
V4 1,118 1,000 1,167 1,429 1,2204
Observaţie
Pentru rezolvarea unor aplicaţii de tipul celei anterior discutate se pot
utiliza şi alte metode, una dintre acestea fiind metoda de estimare a utilităţii
consecinţelor, recomandată de STAS 6401. La folosirea acestei metode se parcurg
următoarele etape (prezentate considerând condiţiile din enunţul aplicaţiei anterior
discutate):
• se analizează datele din tabelul 14.8 (denumit şi matricea utilităţilor) şi
se marchează pe acesta variantele cele mai bune ale produsului (denumite
variante optime), considerând pe rând fiecare din criteriile Kj, j = 1...4;
• se acordă caracteristicilor corespunzătoare fiecărui criteriu Kj, j = 1...4
un grad de importanţă gj ∈{1,2,3}, atribuindu-se gj = 3, dacă respectarea
criteriului Kj corespunde realizării unui obiectiv principal, gj = 2, dacă respectarea
criteriului Kj corespunde realizării unui obiectiv secundar şi gj = 1 dacă
350
Capitolul 14 Alegerea materialelor pentru aplicaţiile tehnice
V1 95 = 0,895
1 85 2 3 90 = 2,333
3 70 8,228
V2 95 = 0,947
1 90 2 110 = 2,864
3 105 3 8,811
V3 1 2 60
40
= 1,333 3 3 100
70
= 2,100 7,433
V4 1 75 = 1,067
2 40 120 = 2,625
3 105 3 7,692
• se calculează suma valorilor înscrise pe fiecare linie a matricei
modificate a utilităţilor Usk, k = 1...4, numită utilitatea sinteză a variantei Vk,
varianta de produs care are cea mai mare valoare a Usk (numită varianta optimă
de produs) fiind cea care trebuie adoptată; analizănd rezultatele redate în tabelul
14.10, se observă că, în cazul aplicaţiei analizate, varianta de produs care trebuie
adoptată este V2, aşa cum a rezultat şi prin metoda indicatorului global.
351
Grila de verificare a testelor de autoevaluare
Capitolul 7
T.7.1. a,b,d T.8.11. a,c T.9.11. a,c,d T.10.8. c T.11.20. c T.13.12. a,c,d
T.7.2. b,c,d T.8.12. c,d T.9.12. a,b,d T.10.9. c T.11.21. b, d T.13.13. b,c
T.7.3. b,c,d T.8.13. a,b,d T.9.13. a,b T.10.10. a, c T.11.22. a, c, d T.13.14. b
T.7.4. a T.8.14. a T.9.14. a,b,c,d T.10.11. a T.11.23. b,d T.13.15. c
T.7.5. a,b T.8.15. c T.9.15. d T.10.12. d T.11.24. a, c, d T.13.16. d
T.7.6. a,b T.8.16. b,c,d T.9.16. c T.10.13. b, a T.11.25. a, b, d T.13.17. b,c,d
T.7.7. a,b,c,d T.8.17. b,d T.9.17. c,d T.10.14. d T.11.26. a, c T.13.18. a,d
T.7.8. c T.8.18. c T.9.18. b T.10.15. d T.11.27. a, c, d
T.7.9. a,b,d T.8.19. b T.9.19. a,b,c,d T.10.16. b, c T.11.28. c, d Capitolul 14
T.7.10. c,d T.8.20. b,c,d T.9.20. b,c,d T.10.17. a, d
T.7.11. c,d T.8.21. a,c,d T.9.21. a T.10.18. c Capitolul 12 T.14.1. a,c,d
T.7.12. b,d T.8.22. c,d T.9.22. d T.10.19. c,d T.14.2. a,b,c,d
T.7.13. a,b,c,d T.8.23. d T.9.23. b T.10.20. c T.12.1. a,c T.14.3. a,b,d
T.7.14. a,b,d T.8.24. a,c T.9.24. a,c T.10.21. a, b T.12.2. a,b,c T.14.4. a
T.7.15. d T.8.25. a,c,d T.9.25. a,c T.10.22. b, c T.12.3. b,d T.14.5. a,c
T.7.16. c T.8.26. a,b,d T.9.26. a,c T.10.23. b, a T.12.4. a,b,c,d T.14.6. a,b,c
T.7.17. a,b,c T.8.27. a,b,c T.9.27. a,b T.10.24. a, c T.12.5. a,c T.14.7. d
T.7.18. a,c,d T.8.28. a T.9.28. d T.10.25. a, c T.12.6. b,d T.14.8. c
T.7.19. a,b,c,d T.8.29. c,d T.9.29. b T.10.26. b, d T.12.7. a,c,d T.14. 9. c
T.7.20. a,d T.8.30. a,c T.9.30. a,c T.10.27. c, d T.12.8. a,b,d T.14.10. b
T.7.21. a,b,c,d T.8.31. c,d T.9.31. a,c T.10.28. a, c, d T.12. 9. a,b,c,d T.14.11. a,b,c
T.7.22. b T.8.32. c T.9.32. b,d T.12.10. b T.14.12. b
T.7.23. b,d T.8.33. d T.9.33. a,b,d Capitolul 11 T.12.11. b,c,d
T.7.24. c T.8.34. b,d T.9.34. a,b T.12.12. a,b,d
T.7.25. a,b,c T.8.35. a,b,c,d T.9.35. a,b T.11.1. b, d T.12.13. a,b
T.7.26. b T.8.36. a,b,d T.9.36. a,b,d T.11.2. b T.12.14. b,c,d
T.7.27. a T.8.37. b T.9.37. b T.11.3. b, d T.12.15. a,b,c
T.7.28. a T.8.38. b,d T.9.38. b,c T.11.4. a, c T.12.16. a,b,c
T.7.29. a T.8.39. b T.9.39. c T.11.5. c, d T.12.17. a,b,c,d
T.7.30. a,d T.8.40. a T.9.40. b,c T.11.6. b, c
T.9.41. a,b,d T.11.7. a Capitolul 13
Capitolul 8 Capitolul 9 T.9.42. b T.11.8. b
T.9.43. b,d T.11.9. c T.13.1. a,b,d
T.8.1. c T.9.1. a,c,d T.11.10. d T.13.2. a,b
T.8.2. a T.9.2. b Capitolul 10 T.11.11. a, d T.13,3. a,b,c
T.8.3. a,b,c T.9.3. d T.11.12. b, c, d T.13.4. c
T.8.4. a,c,d T.9.4. a T.10.1. b T.11.13. c T.13.5. d
T.8.5. a,b,c T.9.5. c T.10.2. b T.11.14. b, c, d T.13.6. a,b
T.8.6. b,c T.9.6. d T.10.3. a T.11.15. b, d T.13.7. c,d
T.8.7. a,b,d T.9.7. d T.10.4. a, c T.11.16. b, c T.13.8. b
T.8.8. a,c T.9.8. b T.10.5. d T.11.17. d T.13.9. d
T.8.9. b,d T.9.9. c,d T.10.6. a, c T.11.18. c, d T.13.10. c
T.8.10. a,b,c T.9.10. d T.10.7. c, d T.11.19. a T.13.11. b,d
352
INDEX
ceramice oxidice, 210
A ceramice silicatice, 207
ceramice, 197
acomodare, 183 ciment, 219
agent de reticulare, 235, 250 clasă structurală, 25
aglomerate, 307 clase de calitate, 56
agregare prin lipire, 289 coefcient de asimetrie, 334
agregare pulberi, 301 coeficient de importanţă, 323
alame, 148 coeficient de siguranţă, 334
alburn, 275 compactitate de presare, 305
aliaje Al − Zn, 170 compactitate de umplere, 305
aliaje Al − Mg, 168 comportare metalurgică la sudare,, 74
aliaje Al − Cu, 163 compozit durificat cu fibre, 284
aliaje antifricţiune, 177 compoziţii, 179
aliaje Cu – Ni, 152 condiţionarea epruvetelor, 241
aliaje cu memoria formei (Marmem), 184 configuraţie, 233
aliaje pentru lipire, 181 conformaţie, 233
aliajele titanului, 175 constantan, 153
Alpaca (Neusilber, Argentan), 153 constantă de relaxare, 239
alumina, 210 construcţie sudată, 69
alumino−silicaţi, 201 copolimer, 233
aminoplaste, 254 corindon, 208
analiza valorii, 330 coroziune intercristalină, 92
antioxidant, 250 costuri relative, 329
argile, 207 cristalite, 234
atmosferă standard, 241 cristobalit, 208
criterii de cost, 328
criterii privind proprietăţile, 323
B criterii tehnologice, 327
cromit, 213
bandă de călibilitate, normală, îngustă, 67 cupru tehnic, 147
bronz, 154 curbă termo−mecanică, 236
curbe de îmbătrânire, 141
C curbe izocronice, 249
curbe izometrice, 249
cusătură sudată (CUS), 69
cambiu, 275
câmp termic de sudare, 70
canal rezinifer, 276 D
carbon echivalent, 75
carbură de siliciu, 214 dendrimer, 233
carbură de bor, 215 densitate de presare, 305
călire de punere în solutie, 139 densitate de umplere, 304
ceramice neoxidice, 214 depunere chimică, 289
353
depunere electrolitică, 289 fragilitate de revenire, 22
devitrifiere, 201 fragilizare prin faza σ, 94
diagramă structurală A. Schaeffler, 32 funcţionalitate, 231
disproporţionare, 231 furnir, 282
duraluminiu, 165
duramen, 275
durată de sinterizare, 311 G
durificare secundară, 21
duritate Barcol, 247 glazură, 209
duritate Janca, 280 grad de cristalinitate, 234
duritate Knoop, 215 grad de îndesare, 305
duritate Shore, 246 grad de polimerizare, 230
grafic de corelare utilitate-cost, 331
gresie ceramică, 207
E
efect postelastic, 310 H
elastomeri, 237
element carburigen, 14 hardenită, 104
element de aliere alfagen (feritizant), 7 hemiceluloză, 276
element de aliere gamagen (austenitizant), 10 homopolimer, 233
element de aliere, 5
element grafitizant, 14
element betagen, 173
I
elinvar, 112
emailuri, 218 indicator global, 327, 328, 329
enclavă plastică, 288 indicator parţial, 327
inel anual, 275
infiltrare, 289
F intermediari, 216
invar, 112
faianţă, 207 izodeformaţie, 270
fâşii ZIT, 73 izotactic, 233
fază sigma, 6 izotensiune, 272
feldspat, 207
fenoplaste, 254
fiabilitate, 322
Î
fibră lemnoasă, 276
fibrilă, 235 îmbătrânire artificială, 140
fisurare la cald a CUS, 93 îmbătrânire naturală, 140
fisurare sub tensiune, 204 încorporare, 290
fluiditate, 305 încovoiere statică, 202
fondant, 216
fontă aliată, 6
fontă aliată martensitică, 20
K
fontă comercială, 113
Kunial, 153
formare epruvete, 242
fracţie volumică, 270
354
oţel bifazic (dual-phase), 84
L oţel carbon de calitate, 65
oţel criogenic, 80
laminare normalizantă, 75 oţel cu granulatie fină, 76
laminare termomecanică (controlată), 76 oţel duplex, 94
lanţ molecular (catenă), 229 oţel durificabil prin precipitare (PH), 89
lanţ siloxanic, 256 oţel Hadfield, 109
liber, 275 oţel HSLA, 80
lignină, 276 oţel inoxidabil stabilizat, 93
lipire, 180 oţel maraging, 110
lungime critică a fibrelor, 284 oţel pentru carburare, 66
oţel pentru îmbunătăţire, 66
M oţel pentru rulmenţi, 108
oţel rapid, 103
oţel refractar (termorezistent), 96
magnaliu (alumag), 168 oţel turnat, 105
magnezită, 210 oţel inoxidabil,cu crom, cu crom şi nichel, 86
martensită termoelastică, 184 oţel patinabil, 98
masă moleculară, 230 oţel pentru recipiente, 78
material elastomeric (cauciuc), 255 oţel termorezistente, 78
materiale funcţionale, 321 oxid de zirconiu, 210
materiale structurale, 321
materiale vitroceramice, 219
matrice, 269 P
matrice a preferinţelor, 324
mediu de sinterizare, 311 panel, 282
melamine, 254 plastifiant, 250
Melchior (Maillechort), 153 platinit, 112
mentenabilitate, 322 plăci celulare, 282
metalurgia pulberilor, 301 plăci din aşchii de lemn – PAL, 282
modificare, 136 plăci din fibre de lemn – PFL, 282
modificatori de reţea, 216 poliadiţie, 232
Monel, 153 policondensare, 232
monomer, 229 polidispersie, 230
mulit, 208 polietilenă, 229
polimer reticulat, 235
N polimer, 229
polimerizare, 231
porozitate de umplere, 305
Nitinol, 185 porţelan, 207
nitrură de bor, 214 prajini de pompare, 334
nitrură de siliciu, 214
precipitate θ, 140
proprietăţi adecvate, 326
O pulberi, 304
pultruziune, 340
oţel pentru construcţii sudate, 75 punct caracteristic nominal, 31
oţel pentru scule, 100 punct fix de vâscozitate, 205
oţel aliat, 5
355
structură amorfă, 234
R sudabilitate, 74
superaliaj, 97
raport de formă al fibrelor, 284 superplasticitate, 182
raport de transfer al sarcinilor, 285
rază medulară, 276
răşini epoxidice, 254 Ş
răşini poliesterice, 254
reacţie în lanţ, 232 şamotă, 212
reacţie în trepte, 232 şoc termic., 203
reciclabilitate, 323
refractare corindonice, 212
refractare silica, 212 T
refractare silimanitice, 212
relaxarea tensiunilor, 241 temperatură de referinţă, 77
rezilienţă, 247 temperatură de sinterizare, 310
rezistenţă la înmuiere sub sarcină, 211 temperatură de vitrifiere, 200
rezistenţă piroscopică (refractaritate), 211 teracotă,, 207
rezistenţă Dynstat la şoc, 248 termoplaste, 237
rezistenţă la şoc Izod, 248 termorigide (duroplaste), 237
rezistenţă mecanică specifică, 324 titan, 172
rezistenţă relativă la oboseală, 325 titanaţi, 211
ritidom, 274 titlu fictiv, 150
rost de sudare, 69 tombac, 149
rupere prin cavitaţie, 184 trahee, 276
traheidă, 276
tranziţie sticloasă (vitroasă), 236
S trihite (fibre whiskers), 285
356
ELEMENTS OF MATERIALS SCIENCE
AND ENGINEERING
The book Elements of Materials Science and Engineering presents the
structure and properties of materials used for technical applications, it points out
the correlation between their chemical composition, structure and properties and
emphasises the structural and property changes due to various processing
technologies. Its main purpose is to understand the principles, rules and
mechanisms for obtaining materials compliant with the structural specifications of
each particular application.
This book is meant to provide the students that read Oil-Field Equipment,
Petrochemical and Refinery Equipment and Equipment for Gas and Petroleum
Transportation and Storage at the Faculty of Mechanical and Electrical
Engineering of the Petroleum-Gas University of Ploiesti with a useful and
effective tool for individual study. However, this book can prove useful for other
students, as well as technicians and engineers who wish to enhance or update their
material science knowledge.
Since the main applications analysed belong to the field of oil equipment,
the metallic materials (metals and alloys) are and will be used more frequently,
therefore the discussion of these materials is more comprehensive. However, the
paper also deals with other types of materials for technical applications: glasses
and ceramic materials, polymeric materials (plastomers and elastomers), sintering
materials and fibre-reinforced composites.
The work consists of two volumes. The first volume includes the
following chapters: Metals – general concepts; Alloys – general concepts;
Mechanical properties of metallic materials; Iron-carbon alloys; Phase
transformations of solid steels and cast irons; Heat treatment of steels and cast
irons. The second volume includes the chapters: Alloyed steels and cast irons;
Types of commercial steels and cast irons; Structure and properties of non-
ferrous alloys, Structure and properties of glasses and ceramic materials,
Structure and properties of polymeric materials, Structure and properties of
sintering materials, Structure and properties of composites, Choosing the
appropriate material for an application.
To enhance the utility of the book, each chapter includes exercises and
self-assessment tests, in order to allow the reader to estimate the knowledge
acquired and their level of competence (the ability to use knowledge
independently and correctly to solve practical problems).
357
“Elemente de stiinţa şi ingineria materialelor”
este realizată în cadrul grant-ului C.N.F.I.S. 39691,
“Model de software integrat de tip multimedia pentru învăţare interactivă
generat la Universitatea Petrol – Gaze din Ploiesti”
Lucrarea este elaborată de prof. dr.ing. Gheorghe Zecheru şi conf.dr.ing. Gheorghe Drăghici
de la catedra Tehnologia Construcţiei Utilajului Petrolier a
Universităţii PETROL – GAZE din Ploiesti.
Lucrarea este structurată în două volume şi cuprinde informaţiile esenţiale privind structura şi
proprietăţile principalelor categorii de materiale folosite în tehnică,inclusiv materialele descoperite
şi utilizate recent: compozitele durificate cu fibre, materialele inteligente, ceramicele ultrarezistente,
materialele superplastice etc. şi poate constitui un ghid valoros pentru alegerea raţională a
materialelor necesare diferitelor aplicaţii industriale.
Fiecare capitol este prevăzut cu teste de autoevaluare şi aplicaţii, care permit utilizatorilor să-şi
autoaprecieze nivelul de pregătire şi nivelul de competenţă în folosirea independentă şi corectă a
cunoştinţelor dobândite la soluţionarea unor probleme concrete.
ISBN 973-99015-8-1
ISBN 973-85511-8-3