1)Tipuri de obligaţii a căror încălcare generează răspunderea statelor.

Determinarea obligaţiilor s-a realizat iniţial în proiectele de codificarea CDI, prin

distincţia dintre norme primare şi norme secundare.
În elaborarea acestei discuţii, Comisia a pornit de la riscul că în orice examinare a
răspunderii statelor aceasta se va extinde la ansamblul normelor de drept internaţional,
a căror încălcare angajează răspunderea statului respectiv, ceea ce ar crea dificultăţi
insurmontabile.
În consecinţă, Comisia a stabilit „normele primare şi normele secundare”. Normele
primare privesc regulile de drept internaţional care într-un anumit sector sau altul al
relaţiilor internaţionale stabilesc obligaţii precise statelor. Normele secundare stabilesc
determinarea consecinţelor juridice ale neîndeplinirii obligaţiilor stabilite de norme
„primare”. Numai normele secundare corespund răspunderii internaţionale stricto sensu.
Această distincţie ni se pare evidentă pentru conceptul de răspundere în general, ca
instituţie juridică, implicând încălcarea unei norme sau obligaţii primare şi consecinţele
acestei încălcări.
În proiectul său de codificare, CDI distinge 3 tipuri de obligaţii care rezultă din norme
primare:
1.Obligaţia care impune adoptarea unei comportări specifice determinate
(articolul 20 din proiect). În acest caz nu numai scopul sau rezultatul este determinat de
dreptul internaţional dar şi calea prin care acest rezultat trebuie obţinut. Acest tip de
obligaţie este caracteristic pentru relaţiile dintre state dacă au un caracter exclusiv
internaţional;
2. Obligaţia care impune de a se asigura un rezultat determinat (articolul 21). În
acest caz un mijloc defectuos nu angajează ca atare răspunderea statului. Ca exemplu
articolul 20 are în vedere o lege adoptată spre a obţine un rezultat cerut de dreptul
internaţional. Chiar dacă legea nu poate fi considerată, ca atingând acel rezultat, ea
angajează răspunderea statului de a obţine rezultatul prin interpretarea legii conform cu
dreptul internaţional. În acelaşi sens articolul 22 cere mai întâi epuizarea căilor interne
în cazul când are loc o încălcare a regimului străinilor. Astfel, se deschide posibilitatea
de a repara încălcarea pe căi interne, înainte de angajarea responsabilităţii
internaţionale;
3. Obligaţia care impune de a preveni un anumit eveniment (articolul 23)
exemplul tipic fiind protecţia diplomatică. Se constată astfel că CDI a preluat distincţia
din dreptul civil dintre obligaţiile de rezultat şi cele de mijloace adoptând-o însă acolo
unde era cazul, necesităţilor dreptului internaţional.
În afară de aceasta în categoria obligaţiilor a căror încălcare dă naştere răspunderii
internaţionale a statelor pentru fapte ilicite din punct de vedere internaţional, C.D.I. a
făcut o distincţie între răspunderea pentru delictul simplu şi cea pentru delictul calificat
sau crima internaţională.

1
În primul caz, delictul simplu, este vorba despre încălcarea unei obligaţii decurgând
dintr-o regulă cutumiară de drept internaţional sau cuprinsă într-un tratat internaţional
(bilateral sau multilateral).
Pe lângă încălcarea unor asemenea obligaţii generatoare de răspundere internaţională
„civilă” pentru fapta ilicită (delicte simple), CDI a stabilit o a doua categorie de fapte
ilicite din punct de vedere internaţional şi anume crima internaţională comisă de către
un stat.
În articolul 19 din proiectul său această crimă este definită după cum urmează: „faptul
ilicit din punct de vedere internaţional care rezultă din violarea de către un stat a unei
obligaţii internaţionale atât de esenţiale pentru salvgardarea intereselor fundamentale
ale comunităţii internaţionale încât violarea sa este recunoscută ca o crimă de către
această comunitate în ansamblul ei”.
Dar acest text a fost criticat în doctrina dreptului internaţional în special pentru că unele
obligaţii invocate au caracterul de „soft law” pe care statele nu trebuie în principiu să-l
execute.
Contestarea existenţei unor crime internaţionale este contrară unui ansamblu de norme
şi convenţii internaţionale care definesc asemenea crime. După cum a arătat CDI
(articolul 13 din proiect) din categoria obligaţiilor internaţionale esenţiale a căror
încălcare este considerată o crimă de către Comisie fac parte obligaţiile de:

• menţinere a păcii şi securităţii internaţionale, cum este obligaţia care interzice

agresiunea (prevăzută şi în Carta O.N.U. articolele 1 şi 2).
• asigurare a dreptului popoarelor la autodeterminare, cum este obligaţia
interzicând stabilirea sau menţinerea prin forţă a unei dominaţii calomniale;
• protecţie a fiinţei umane cum sunt obligaţiile interzicând sclavia, genocidul şi
apartheidul.
asigurarea şi conservarea mediului înconjurător cum sunt obligaţiile care interzic
poluarea masivă a atmosferii sau mărilor

2) Principiul egalităţii suverane a statelor

Este denumit deseori şi principiul suveranităţii statelor. Carta O.N.U., utilizează expresia
„egalitate suverană” în sensul că suveranitatea statelor, care presupune ca elemente
intrinseci supremaţia puterii de stat în planul relaţiilor interne şi independenţa acestuia
în raport cu celelalte state, include egalitatea în drepturi a statelor ca principiu
complementar.
Principiul egalităţii suverane a statelor, în interpretarea dată de Declaraţia Adunării
Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept internaţional, privind relaţiile de prietenie
şi cooperare între state, din 1970, ar cuprinde următoarele elemente:
1. statele sunt egale din punct de vedere juridic;
2. fiecare stat se bucură de drepturi inerente deplinei suveranităţi;
3. fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
4. integritatea teritorială şi independenţa politică ale statelor sunt inalienabile;

2
 5. fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi de a dezvolta liber sistemul său politic,
social, economic şi cultural;
6. fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună-credinţă de
obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state;
7. dreptul de a-şi elabora legile şi regulamentele proprii;
8. dreptul de a defini şi conduce în mod liber relaţiile internaţionale în conformitate
cu dreptul internaţional;
9. dreptul de a participa sau nu la viaţa organizaţiilor internaţionale;
10. dreptul de a-şi asuma sau nu obligaţii prin tratate;
11. dreptul la neutralitate, etc.

3) Recunoașterea Internațională a statelor

Recunoaşterea internaţională este actul unilateral al statului prin care constată apariţia
unui nou subiect de drept internaţional public sau a altor categorii (guvern, naţiune care
luptă pentru independenţă sau insurgenţii într-un război civil), manifestându-şi dorinţa
de a stabili cu ele relaţii oficiale.
Recunoaşterea internaţională a statelor
Problema recunoaşterii statelor se pune în situaţia apariţiei unui nou stat, respectiv
dacă statele existente îl acceptă sau nu ca subiect de drept internaţional.
Apariţia de noi state este un proces continuu şi un rezultat fie al dezmembrării unui stat
(cazul Cehoslovaciei şi al U.R.S.S.), fie al separării unor părţi dintr-un stat (cazul
Iugoslaviei), fie al grupării (unirii) unor state într-un nou stat (cazul Germaniei).
Recunoaşterea internaţională a noilor state este o problemă încă necodificată a
dreptului internaţional public. Totuşi, ea este des întâlnită în practica satelor şi
reprezintă un domeniu al relaţiilor internaţionale viu dezbătută în doctrină.
Cel mai important aspect al recunoaşterii internaţionale a noilor state este cel care
încearcă să răspundă la întrebarea: este determinată existenţa unui nou stat de
recunoaşterea acestuia de către celelalte state? În doctrina dreptului internaţional public
s-au conturat două concepţii:
1. Concepţia potrivit căreia actul recunoaşterii este un act constitutiv, adică statul
nou apărut va exista numai în măsura în care va fi recunoscut de celelalte state.
2. Concepţia potrivit căreia actul recunoaşterii este doar un act declarativ, de
constatare a apariţiei unui nou subiect de drept internaţional, şi nu o condiţie de sine
qua non a existenţei acestuia din urmă.
Prima concepţie este evident contrară principiilor dreptului internaţional public,
mai cu seamă principiului fundamental al dreptului popoarelor la autodeterminare, dar şi
principiilor egalităţii suverane, independenţei şi neamestecului în treburile interne.
Firesc, se pune întrebarea: câte state ar trebui să recunoască noul stat pentru ca
acesta să existe? Prin urmare, statul nou apărut este subiect al dreptului internaţional
public din momentul apariţiei sale şi nu din cel al recunoaşterii sale de către celelalte
state. Astfel, actul recunoaşterii este doar un act de suveranitate prin care un stat
constată apariţia unui alt stat ca subiect de drept internaţional. Practica statelor a
consacrat în timp mai multe tipuri ale recunoaşterii internaţionale a statelor. Astfel,
după efectele pe care le produce, recunoaşterea poate fi:

3
  de fapt (de facto), care are un caracter provizoriu, ceea ce înseamnă că
efectele ei se limitează doar la relaţii consulare şi poate fi retrasă;
 de drept (de jure), care este definitivă. Numai acest tip de recunoaştere permite
stabilirea de relaţii diplomatice între statul recunoscut şi cel care recunoaşte.
Potrivit formei, recunoaşterea internaţională a statelor poate fi:
 tacită; aceasta se deduce din conduita statului care recunoaşte, concretizată în
acte care privesc direct noul stat, de exemplu, încheierea unui tratat între ele;
 expresă, când de la statul care recunoaşte emană un act individual care
consacră expres recunoaşterea, precum o declaraţie, o notă diplomatică etc..

4 ) Încheierea tratatului internaţional

Prin încheierea tratatului înţelegem un ansamblu de proceduri prin care se elaborează
şi apare tratatul. Au capacitatea de a încheia astfel de tratate numai subiectele dreptului
internaţional public.
Procedura de elaborare şi încheiere constă în:
- elaborarea textului;
- autentificarea textului;
- exprimarea conţinutului şi consimţământului părţilor contractante.
Elaborarea textului tratatului se realizează în cadrul negocierilor care se poartă între
reprezentanţii statelor ce încheie acel tratat. Începerea negocierilor este marcată de
obicei prin verificarea “deplinelor puteri” ale agenţilor statelor.
Noţiunea de “depline puteri” reprezintă actul unilateral prin care un stat
desemnează persoana împuternicită să negocieze şi să încheie un tratat. Sunt scutiţi de
“depline puteri”:
- şefii statelor;
- şefii guvernelor;
- miniştrii de externe;
- şefii misiunilor diplomatice;
- şeful delegaţiei care participă la o conferinţă internaţională pentru negocierea
unui tratat.
Ca structură tratatul este un document complex şi cuprinde trei părţi:
- o parte introductivă (preambulul), în care apar: părţile, motivele, scopul
tratatului, obiectul);
- dispozitivul (corpul propriu-zis, în care sunt cuprinse articolele);
- clauzele finale ( de regulă sunt arătate modalităţile de intrare în vigoare,
semnăturile, anumite anexe).
Autentificarea textului se face prin semnarea provizorie sau definitivă de către
agenţii care l-au negociat. Valoarea semnăturilor depinde de mandatul primit de agenţi.
Dacă au semnat numai provizoriu, părţile îşi rezervă posibilitatea de a revedea textul .
Semnătura provizorie se face numai prin procedura “ad referendum” sau prin parafarea
tratatelor.
Exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat de un tratat poate fi
realizat pe mai multe căi:

4
 1. prin semnarea lui definitivă, caz în care consimţământul se exprimă imediat
fără a se recurge la alte proceduri;
2. prin ratificarea tratatului internaţional, privită ca un act intern al statului
respectiv, ce presupune semnarea definitivă în prealabil;
3. prin aprobarea sau acceptarea tratatului, acestea fiind proceduri echivalente
ratificării, dar care au o metodologie mult mai simplificată;
4. aderarea la tratatul internaţional după încheierea tratatului sau intrarea sa în
vigoare;
5. intrarea în vigoare când tratatul îşi produce efectele.

5) Elementele tratatului internaţional:

Pentru valabilitate tratatului se cer întrunite anumite condiţii de fond şi de formă.
1.Condiţiile de fond sunt cele valabile pentru actele juridice în general, acestea
fiind: capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza.
Valabilitatea contractului atârnă de întrunirea unor elemente principale şi
accesorii. Elementele esenţiale sunt: părţile contractante, consimţământul lor, obiectul,
cauza (licită şi morală). Consimţământul (voinţa juridică) este esenţa tratatului
internaţional şi exprimă acordul de voinţă al statelor asupra reglementărilor tratate.
Calităţile consimţământului sunt: să fie liber exprimat şi să fie neviciat. Viciile de
consimţământ sunt: eroarea, dolul, constrângerea, coruperea reprezentantului unui
stat şi sunt prevăzute de Convenţia de la Viena din 1969.
Eroarea este reprezentarea greşită asupra contextului în care se încheie
tratatele. Eroarea poate fi invocată dacă e determinantă pentru încheierea tratatului şi
trebuie să fie esenţială pentru consimţământul părţilor. O eroare de formă nu afectează
încheierea tratatului sau valabilitatea lui.
Dolul reprezintă conduita frauduloasă prin care se urmăreşte determinarea altei
părţi să-şi dea consimţământul pentru încheierea tratatului. În funcţie de gradul de
afectare a tratatului victima dolului poate cere nulitatea totală sau poate menţine parţial
tratatul.
Coruperea reprezintă coruperea unui stat pentru a accepta încheierea tratatului
în anumite condiţii. Tratatul fiind ilicit, statul al cărui reprezentant a fost corupt poate
invoca acest viciu pentru a fi dezlegat de încheierea tratatului. Se mai adaugă la aceste
vicii constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat prin acte sau
ameninţări îndreptate împotriva lui.
Actele de violenţă pot fi: atentat la persoana fizică sau calomnie. În acest caz,
tratatul încheiat este nul.
Constrângerea exercitată asupra unui stat prin ameninţare cu forţa este alt viciu
şi tratatul este nul dacă se încheie.
Sunt lovite de nulitate tratatele internaţionale care sunt contrare normelor
imperative existente în momentul încheierii lor sau cele care au apărut după acest
moment.
Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state mai prevede faptul că
consimţământul unui stat a fost exprimat cu violarea unei dispoziţii a dreptului intern şi
nu poate fi invocat pentru invalidarea tratatului.
Cât priveşte actele îndeplinite pe baza unui tratat lovit de nulitate, Convenţia de
la Viena stabileşte.

5
 - în caz de anulare a tratatului, oricare parte poate cere celeilalte să stabilească,
în relaţiile lor reciproce, situaţia care ar fi existat, dacă actele nu ar fi fost încălcate;
- actele îndeplinite cu bună credinţă înainte de invocarea nulităţii, nu devin
ilicite.
- obiectul tratatului trebuie să fie licit şi realizabil material şi juridic.
Cauza trebuie să fie justificată de realităţile unui domeniu şi trebuie să fie licită şi
morală.

2.Condiţii de formă:
Forma ca şi în dreptul intern este lăsată la latitudinea părţilor, numai în situaţii
excepţionale când tratatul prevede să fie îndeplinite anumite condiţii de formă.
Elementele accesorii sunt cele care fără a avea caractere esenţiale sunt
prezente pentru că legea le impune sau pentru că părţile au convenit asupra lor.

Modalităţi:
Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care trebuie legată realizarea în
fapt a tratatului. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care legea leagă
anumite efecte juridice. Poate să apară numai dacă statele participante cad de acord
asupra acestei modalităţi.

6) Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale

Apariţia şi evoluţia acestui principiu este strâns legată de principiul neagresiunii.
Este bine cunoscut că, vreme îndelungată, statele au avut un drept inerent de a face
război (jus ad bellum), adică de a folosi forţa armată pentru a-şi rezolva propriile
interese. Preocupările pentru limitarea războiului ca instrument al politicii naţionale a
statelor şi de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor dintre ele au apărut destul de
târziu în planul reglementărilor de drept internaţional. Primul document care consacră
principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale a fost Tratatul
general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor, adoptat la
Paris, la 27 august 1928, cunoscut şi sub denumirea de „Pactul Briand – Kellogg”.
Potrivit acestuia, statele părţi „recunosc că reglementarea sau soluţionarea oricăror
diferende sau conflicte de orice natură sau orice origine ar putea avea ele, care vor
putea să se ivească între ele, nu va trebui niciodată să fie rezolvată decât prin mijloace
paşnice”. Acest principiu va fi reluat cu şi mai mare consecvenţă, reafirmat şi dezvoltat
după cel de-al doilea război mondial.
Interpretând şi dezvoltând acest principiu, Declaraţia Adunării Generale a O.N.U.
asupra principiilor de drept internaţional, din 1970, stabileşte, în principal, următoarele:
1. statele sunt obligate să caute rapid o soluţie echitabilă a diferendelor lor
internaţionale şi atunci când nu ajung la o soluţie printr-unul din mijloacele
prevăzute de Cartă, să continue să caute o reglementare a diferendului prin alte
mijloace paşnice pe care le vor conveni;
2. statele părţi la un diferend, precum şi alte state, trebuie să se abţină de la orice
act susceptibil să agraveze situaţia, astfel încât să nu pună în pericol pacea şi
securitatea internaţională;
3. diferendele internaţionale trebuie să fie rezolvate pe baza egalităţii suverane a
statelor şi în conformitate cu principiul liberei alegeri a mijlocului de rezolvare.

6
 Sistematizând, în conformitate cu instrumentele juridice internaţionale şi cu
practica statelor în acest domeniu, pot fi utilizate următoarele mijloace paşnice de
rezolvare a diferendelor internaţionale:
1.Mijloace diplomatice: negocierea directă, bunele oficii, medierea, ancheta
internaţională, concilierea internaţională.
2.Prin intermediul organizaţiilor interguvernamentale:
ONU: Adunarea Generală, Secretarul General, Consiliul de Securitate; Organizaţiile
regionale.
3.Mijloace jurisdicţionale: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională
permanentă.

7) Principiile consacrate prin Tratatele de la Munster și Osnabruck

Procesul de centralizare statală, care a dus în secolul al XV-lea la formarea unor
ţări puternice, a determinat o amplificare a relaţiilor internaţionale şi apariţia unor
principii şi instituţii noi, care au impulsionat dezvoltarea dreptului internaţional.
Se conturează pentru prima oară principiul suveranităţii, conceput ca o expresie
a independenţei regilor şi seniorilor faţă de pretenţiile de dominaţie ale împăraţilor
germani şi de atotputernicia papilor, căruia i se dă o expresie mai coerentă prin
cunoscuta Pace Westphalică (1648).
Prin tratatele încheiate în acel an concomitent la Munster şi Osnabruck se punea
capăt dominaţiei politice a Sfântului Imperiu Roman şi a Papei, afirmându-se
suveranitatea şi independenţa statelor naţionale şi principiul echilibrului de forţe între
acestea.
În relaţiile dintre state se recurge tot mai frecvent la mijloacele de rezolvare a
diferendelor pe cale paşnică, în special prin mediaţiune şi arbitraj, făcându-se adesea
apel la serviciile de mediator sau arbitru ale unor împăraţi sau regi ori ale Papei de la
Roma, ca şi ale unor jurişti eminenţi ai epocii, încheindu-se şi unele tratate speciale de
această natură, cum ar fi cel din 1343 dintre Danemarca şi Suedia. Principalul mijloc de
rezolcare a diferendelor dintre state rămânea, însă, războiul.
În această perioadă se cristalizează şi unele instituţii ale dreptului internaţional
calsic privind folosirea forţei (retorsiunea, represaliile, blocada paşnică etc.) şi se
încearcă o circumscriere a motivelor admise ca legale pentru declanşarea
războiului.Totodată, cunosc o mai solidă fundamentare regulile juridice privind modul de
ducere a operaţiilor militare.
Legile şi obiceiurile războiului se îmbogăţesc acum cu două principii
fundamentale care vor influenţa decisiv evoluţia dreptului internaţional în domeniul
regulilor privind conflictele armate:
1.principiul necesităţii, potrivit căruia forţele armate ale părţilor beligerante trebuie să
fie folosite exclusiv în scopul de a înfrânge rezistenţa inamicului şi de a obţine victoria şi
nu de a masacra forţele adverse;

7
2.principiul umanitarismului, în virtutea căruia mijloacele militare folosite de către
părţile angajate în conflict trebuie să fie îndreptate numai împotriva combatanţilor, nu şi
a persoanelor care nu participă la ostilităţi, iar combatanţii trebuie să folosească numai
acele arme şi metode de luptă care servesc scoaterii din luptă a inamicului şi nu
producerii unor suferinţe inutile sau exterminării fizice a celorlalţi combatanţi.

8) Definiți principiile fundamentale ale DIP

Dicţionarul de drept internaţional public defineşte principiile fundamentale ale
dreptului internaţional public ca fiind „reguli de maximă generalitate, recunoscute tacit
sau expres de toate statele lumii ca obligatorii pentru acestea în relaţiile de cooperare
dintre ele”.
Sau, prin principiu fundamental al dreptului internaţional se înţelege „o
prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare dând
expresie unei valori internaţionale universal acceptată şi care guvernează conduita
subiectelor de drept internaţional”.
Deşi unele principii s-au născut pe cale cutumiară, practica statelor după al
doilea război mondial, este de a utiliza calea convenţională, de a consacra aceste
„puncte cardinale” ale relaţiilor internaţionale prin tratate internaţionale generale, unele
cu valoare deosebită, precum Carta O.N.U.
Analizând definiţiile prezentate şi normele care consacra principiile
fundamentale ale dreptului internaţional, se constată că principalele trăsături ale
acestora sunt următoarele:
1.sunt norme imperative, cu valoare de jus cogens
2.caracterul de maximă generalitate.
3.vocaţia universală a principiilor fundamentale
4.valorile importante pe care le apără.
5.egalitatea juridică a principiilor fundamentale
6.caracterul dinamic al principiilor fundamentale
7.stabilirea principiilor fundamentale.
8.interdependenţa principiilor fundamentale

9) Intrarea în vigoare a tratatului internațional

Intrarea în vigoare a tratatului este foarte importantă pentru că marchează
momentul din care tratatul îşi produce efectele. Convenţia de la Viena din 1969
precizează că “un tratat intră în vigoare la data şi după modalităţile stabilite în tratat prin
acordul părţilor”.
Dacă un tratat nu cuprinde precizări cu privire la data intrării în vigoare, acesta va
intra în vigoare atunci când va fi exprimat consimţământul pentru poate părţile
contractante. Pentru stabilirea acestui moment este necesară cercetarea împrejurărilor
în care a fost încheiat tratatul sau trebuie verificate “deplinele puteri” ale agenţilor care l-
au negociat.
Convenţia de la Viena din 1969 include unele precizări în plus privind intrarea în
vigoare a tratatului:
- admite ratificarea sau aderarea parţială a unui stat la un tratat, deci numai a
unui anumit titlu sau anumite capitole. Ratificarea sau aderarea parţială este posibilă

8
însă numai dacă e acceptată de celelalte părţi contractante sau dacă e prevăzută de
tratat în mod clar;
- admite şi aplicarea provizorie a unui tratat internaţional sau a unei părţi din
tratat, înainte de intrarea în vigoare.
Această modalitate este condiţionată însă de admiterea ei de către acel tratat
sau de admiterea ei de către părţi printr-un alt mod. De exemplu: Convenţia cu privire la
ratificarea rapidă a unui accident nuclear conţine o parte în care se prevede că un stat
care participă la această Convenţie poate să declare că va aplica un titlu provizoriu
chiar până la intrarea în vigoare a acestuia.
În concluzie, în mod definitiv şi deplin tratatul internaţional intră în vigoare
prin:
- semnarea definitivă a tratatului – este momentul de intrare în vigoare dacă aşa
prevede textul sau dacă a fost prevăzută pe altă cale indicată în “deplinele puteri”;
- schimbul instrumentelor care constituie tratatul internaţional, reprezintă intrarea
sa în vigoare dacă aşa prevede tratatul;
- schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare este modul de intrare în
vigoare cel mai frecvent întâlnit;
- calea aprobării sau acceptării;
- aderarea la tratat.
Ratificarea este o instituţie de drept intern al statelor care presupune aprobarea
dată unui tratat de către organele interne competente pentru angajarea internaţională a
statelor. La baza sa stau câteva reguli:
- sunt supuse ratificării tratatele care au importanţă sporită, datorită obiectului şi
scopului lor;
- dorinţa statelor contractante de a evita controversele privind agenţii care au
negociat şi semnat tratatul;
- ratificarea unui tratat de către un stat dă forţă juridică tratatului respectiv pentru
organele sale. Practica internaţională nu cunoaşte un termen până la care părţile
contractante trebuie să ratifice un tratat. Ratificarea este un act de suveranitate a
statului, de aceea multe tratate, deşi au fost încheiate şi autentificate, nu au intrat în
vigoare pentru că n-au fost ratificate de părţile contractante. De la regula după care
ratificarea nu e condiţionată în timp fac excepţie acordurile sau convenţiile încheiate în
cadrul unor organizaţii ca O.M.S. (Organizaţia mondială a sănătăţii) sau O.I.M.
(Organizaţia internaţională a muncii) care, de regulă, impun ratificarea într-un anumit
termen.
Ratificarea trebuie să respecte anumite reguli ce vizează conţinutul tratatului
ratificat şi care sunt conturate în documentele internaţionale:
- ratificarea să vizeze întreg tratatul, dacă nu se prevede că se pot ratifica şi
fragmente;
- ratificarea să se facă fără condiţii (dacă statul care ratifică are unele obiecţii, el
poate uza de aceste posibilităţi pe calea rezervei);
- în perioada dintre momentul ratificării şi intrarea în vigoare, statul care l-a
rectificat are două obligaţii: să nu retragă ratificarea şi să nu săvârşească acte contrare
obiectivului şi scopului tratatului ratificat;
- momentul intrării în vigoare este diferit, după cum tratatele pot fi bilaterale sau,
cele mai multe, multilaterale. Tratatele bilaterale intră în vigoare din momentul

9
schimbului instrumentelor celor două părţi, iar cele multilaterale intră în vigoare din
momentul când este depus un anumit număr de instrumente de ratificare la depozitarul
lor.

Depozitarul poate fi :
 statul pe teritoriul căruia a fost semnat tratatul;
 un grup de state;
 secretariatul sau secretarul general al O.N.U.;
Tratatele multilaterale prevăd, printre altele, în clauzele lor finale, câte
instrumente trebuie depuse pentru ca tratatul să intre în vigoare. Există tratate care
condiţionează intrarea în vigoare de depunerea a două sau mai multe instrumente de
ratificare. Alte tratate multilaterale condiţionează intrarea în vigoare de scurgerea unui
anumit termen de la depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare, iar alte
tratate prevăd că intră în vigoare numai după ce s-au depus toate instrumentele de
ratificare.
Acceptarea sau aprobarea sunt proceduri simplificate de ratificare pentru că
între ratificare şi acceptare deosebirile nu sunt de fond, ci numai de formă. În general,
acceptarea se face de către Guvernul statelor părţi la tratat. Cât priveşte aderarea sau
accesiunea acestea trebuie privite ca un act unilateral al unui stat prin care el îşi
exprimă dorinţa şi consimţământul de a deveni parte la tratatul pe care nu l-a semnat.
Aderarea odată acceptată produce aceleaşi efecte juridice ca şi ratificarea.
Convenţia de la Viena din 1969 prevede că un stat poate adera la un tratat internaţional
dacă tratatul admite acest lucru şi conţine clauza de aderare sau dacă părţile au
convenit asupra posibilităţii de aderare sub o altă formă. Cele mai multe tratate permit
aderarea tuturor statelor în mod nedeterminat, dar anumite tratate permit aderarea unui
număr limitat şi precizat de state sau pot permite aderarea statelor dintr-o anumită
categorie. Sunt şi tratate care nu prevăd expres nici posibilitatea aderării, dar nici nu
interzic aderarea.
În practica vieţii internaţionale s-a apreciat că într-o asemenea situaţie aderarea
e permisă. Actele de aderare pot îmbrăca forme variate: instrument de aderare,
declaraţie de aderare, note de aderare. Indiferent de forma pe care o îmbracă actul de
aderare, acesta trebuie comunicat depozitarului tratatului. Comunicarea se face de
către primul ministru al statului care aderă sau chiar de către şeful misiunii diplomatice
din statul depozitar. În secolul nostru, separat de intrarea în vigoare a tratatului s-a pus
şi problema înregistrării tratatelor, ca o cerinţă de valabilitate a acestuia.
Convenţia privind dreptul tratatelor prevede că după intrarea în vigoare, tratatele
sunt trimise secretariatului O.N.U. pentru înregistrarea şi clasarea lor sau pentru
înscrierea lor. Regula înregistrării tratatelor a apărut pentru prima dată în Statutul
Societăţilor Naţiunilor Unite, fiind reafirmată în Charta O.N.U. care în articolul 102
prevede că “statele membre O.N.U. au obligaţia de a înregistra tratatele încheiate de
ele la secretariatul O.N.U. în vederea publicării lor, în caz contrar tratatele nu vor putea
fi invocate în faţa organelor Organizaţiei”.
10) Principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei
(principiul neagresiunii).

10
 Principiul neagresiunii este un principiu fundamental al dreptului internaţional, o
normă de jus cogens, obligatorie pentru toate statele, şi o condiţie a ordinii juridice
internaţionale.
O interpretare interesantă a principiului neagresiunii o întâlnim în Declaraţia
Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor dreptului internaţional, din 1970. In
esenţă este vorba despre:
o recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei constituie o violare a
dreptului internaţional;
o un război de agresiune constituie o crimă împotriva păcii care angajează
răspunderea în virtutea dreptului internaţional;
o obligaţia statelor de se abţine de la ameninţarea cu forţa sau de a folosi forţa
pentru a viola frontierele existente ale unui stat sau ca mijloc de rezolvare a
diferendelor internaţionale;
o obligaţia statelor de a nu recurge la măsuri de constrângere care ar lipsi
popoarele de dreptul lor la autodeterminare;
o obligaţia statelor de nu organiza sau de încuraja organizarea de forţe neregulate
sau de bande înarmate de mercenari, în scopul săvârşirii de incursiuni pe
teritoriul altui stat;
o teritoriul unui stat nu poate face obiectul unei ocupaţii militare sau unei achiziţii
de către un alt stat rezultând din folosirea sau ameninţarea cu forţa, etc.

11) Aplicarea în spaţiu şi timp a tratatelor internaţionale

a) aplicarea in spatiu presupune că tratatul se aplică pe teritoriul parţilor.
Exceptie fac tratatele localizate care-şi produc efectele juridice într-o parte a teritoriului
părţilor (de ex. În R.F.G. aplicarea numai înr-un land, Bavaria) şi tratatele prin care se
fixeaza frontierele unor state.
De la regula aplicării teritoriale a tratatelor sunt exceptate tratatele prin care se
crează o organizaţie internaţională. Opinia dominantă este că un tratat este un izvor de
drept internaţional prin el însuşi, iar părţile au obligaţia să identifice şi să aplice regulile
tratatului prin mijloace proprii.
Cele mai multe state subordonează aplicarea tratatelor unor acte de drept intern
(Legea 590/2003).
Un rol dublu in aplicarea tratatului international revine organelor juridictionale
interne care pot aplica un tratat după ce a fost ratificat şi publicat şi pot interpreta
tratatul pentru a “descifra” vointa reală, completă a parţilor.
b) aplicarea in timp este supusa principiului neretroactivitatii tratatului (conform
Convenţiei de la Viena din 1969).
Exceptii:
 dacă două tratate internaţionale au acelaşi obiect şi aceleaşi părti atunci tratatul
anterior rămâne valabil, doar dacă e compatibil cu tratatul posterior;

11
  - dacă tratatul anterior cuprinde reguli speciale, iar tratatul posterior cuprinde
reguli generale rezultă că ambele tratate rămân valabile, fiecare aplicabile pe
domeniile lor;
 se poate ca părţile unui tratat anterior să nu apară ca părţi în tratatul posterior şi
atunci ambele tratate sunt valabile;
 dacă două state, părţi ale unui tratat multilateral, au încheiat ulterior un tratat
bilateral, care contrazice tratatul multilateral, atunci tratatul bilateral e valabil
dacă cele două state se retrag din tratatul multilateral. Carta ONU fixează expres
această regulă: prioritatea tratatului multilateral.

12) REZERVA LA TRATAT

Rezerva este o instituţie importantă a dreptului internaţional, care permite
statelor ce nu sunt de acord cu dispoziţiile (clauzele) unui tratat să devină parte la acel
tratat. Multe din tratatele multilaterale sunt încheiate în cadrul unor conferinţe
internaţionale, iar adoptarea lor se realizează adeseori pe baza votului majoritar al
participanţilor.
O parte dintre state pot însă să nu accepte anumite dispoziţii, adoptate prin
votul majoritar. Opinia minoritară se exprimă tocmai prin rezerve la rectificarea
tratatului.
Rezerva ca instituţie are la bază principiile dreptului internaţional public, cum ar
fi egalitatea statelor şi reciprocitatea.
Convenţia privind dreptul tratatelor de la Viena din 1969, în art. 2.1., defineşte
rezerva ca fiind un act unilateral al unui stat, independent de textul tratatului, cu caracter
facultativ, ce poate fi făcut în următoarele momente:
 la semnarea tratatului;
 la ratificarea tratatului;
 la momentul aderării la tratat.
Rezerva se face în scris, expres, pentru a exclude sau a modifica efectul juridic
al unei dispoziţii din tratat privind aplicarea tratatului faţă de statul rezervatar. De
exemplu: la “Convenţia asupra tuturor formelor de discriminare faţă de femei”, România,
ca stat rezervatar, în momentul ratificării a formulat rezervă.
Tratatele închise, sunt acele tratate ce pot limita dreptul statelor de a exprima
rezerve sau pot interzice rezerva. De exemplu Convenţia O.N.U. pentru Dezvoltarea
Industrială din 1979 interzice rezerva, de asemenea şi Convenţia de la Montego Bay din
1982. Alte tratate limitează dreptul de a face rezervă la anumite clauze, precizând
articolele care nu permit rezerva.
Există şi tratate dechise, care condiţionează rezervele de cerinţa ca ele să fie
compatibile cu obiectul şi scopul tratatului.

Regulile aplicabile rezervei la tratate sunt următoarele:

12
 - o rezervă la un tratat internaţional produce efecte doar dacă este acceptată de
toate părţile (o rezervă este acceptată, dacă o parte a tratatului nu face obiecţie în 12
luni la notificarea sau publicarea rezervei);
- oricare stat parte a tratatului internaţional poate obiecta împotriva unei
rezerve la acel tratat (ca expresie a suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor);
- obiecţia nu împiedică aplicarea tratatului între statul rezervatar şi statul care
face obiecţia, dacă nu-şi manifestă voinţa în acest sens;
- tratatul nu se aplică între statul rezervatar şi cel ce a făcut obiecţia, dacă
ultimul se opune;
- la tratatul cu un număr redus de părţi, din obiectul şi scopul cărora rezultă că
aplicarea integrală a tratatului este o condiţie a valabilităţii, se pot face rezerve numai
dacă sunt acceptate de toate părţile;
- rezerva referitoare la o organizaţie internaţională trebuie să fie acceptată de
organul competent al organizaţiei;
- rezerva la un tratat multilateral determină modificarea raportului juridic stabilit
prin acel tratat între părţi;
- rezerva, acceptarea sau obiecţia la aceasta trebuie formulate în scris şi
notificate părţilor;
-tratatul internaţional la care s-au făcut rezerve se aplică integral între părţile
care n-au făcut rezerve;
- rezerva şi obiecţia pot fi retrase oricând, fără a fi necesar acordul celeilalte
părţi. Retragerea trebuie să fie în formă scrisă;
De exemplu, România şi-a retras rezervele de la “Protocolul privind interzicerea
folosirii gazelor toxice asfixiante”
Statele pot formula nu doar rezerve la tratat, ci şi declaraţii interpretative privind
anumite clauze. Declaraţiile interpretative precizează poziţia statelor vis-à-vis de
anumite clauze şi nu modifică aplicarea tratatului integral între părţi.
Deosebirile dintre rezervă şi declaraţia interpretativa:
Rezerva - modifică aplicarea prevederilor tratatului între statul rezervatar şi o altă parte;
- îşi produce efectul juridic dacă este acceptată de o altă parte.
Declaraţia interpretativă - nu modifică raportul juridic între părţi, fiind folosită în general
pentru cazurile când tratatele interzic formularea de rezerve.

13) Definiţia dreptului internaţional public și trăsăturile esențiale

Elementele de bază în configurarea dreptului internaţional public ţin de fundamentul
şi natura acestuia, de obiectul de reglementare şi de subiectele juridice, de izvoarele
sale, ca şi de caracteristicile pe care le prezintă alte instituţii politico-juridice cu care se
află în strânsă legătură.
În raport de toate acestea, dreptul internaţional public poate fi definit ca totalitatea
normelor juridice create de state şi de celelalte subiecte de drept internaţional, pe baza
acordului liber exprimat de acestea prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea
reglementării raporturilor dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată
de respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere
aplicate de către state în mod individual sau colectiv.

13
 În general , definiţiile formulate de autorii de specialitate surprind câteva trăsături
esenţiale :
1. Dreptul internaţional public apare ca un ansamblu de norme juridice create de
state şi de alte subiecte de drept internaţional public;
2. Dreptul internaţional public vizează norme juridice care sunt chemate să
reglementeze relaţiile sociale , de colaborare sau relaţii (reguli) conflictelor armate;
3. Nerespectarea normelor de drept internaţional public atrage o constrângere
exercitata individual sau colectiv , ce reprezintă o garantare a acestor norme.
Constrângerea colectiva se exercita prin organizaţii internaţionale, respectiv O.N.U.;
4. Respectarea normelor de drept internaţional public se face liber de către subiectele
sale, deoarece acestea au elaborat aceste norme şi s-au angajat sa le respecte.

Caracteristici ale dreptului internaţional public

În societatea internaţională, poziţia statelor este cea de egalitate juridică.

Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din punct de vedere al
dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state, fiecare dintre ele
beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza că
dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de subordonare,
cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internaţională nu există
o ierarhie care să situeze un stat deasupra altora, ele fiind considerate – din punct de
vedere juridic – egale în drepturi.

Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor, rezultă

anumite particularităţi ale dreptului internaţional public:

a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu

există un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, şi supraordonat
statelor, care să elaboreze o legislaţie internaţională. Statele sunt cele care creează
normele internaţionale, prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în
tratate şi cutumă şi tot statele sunt şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îşi
conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele dreptului
internaţional public.

b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare

guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în
raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atribuţie revine tot statelor.

c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu competenţă

generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când
normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme
internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată de
exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată
figura în calitate de parte în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar

14
consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere
în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit
acea instanţă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiţie ).

d) Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni

pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu
înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează
normele internaţionale, prin tratate sau cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în
a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internaţional public nu se bazează în
principiu pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.

14) Succesiunea statelor.

Succesiunea statelor reprezintă substituirea unui stat de către altul, în limitele
unui teritoriu determinat şi cu privire la populaţia respectivă.
Situaţiile în care se pune problema succesiunii cu privire la drepturile şi
obligaţiile internaţionale ale statelor sunt diverse şi complexe, fie ca urmare a voinţei
popoarelor (dreptul la autodeterminare), fie ca urmare a unor împrejurări independente
de vointa lor. Noile configuraţii politice şi teritoriale pot surveni în cazuri precum:
 apariţia de state noi, ca urmare a eliberării de sub dominaţie colonială sau
ocupaţie străină, situaţii frecvente în timpul şi în perioada imediat următoare
celui de-al doilea război mondial;
 unirea a două sau mai multe state, prin fuziune sau absorbţie. De exemplu,
reunirea celor două Germanii în anul 1990;
 dezmembrarea (divizarea) unui stat în două sau mai multe state suverane.
De exemplu: Cehoslovacia, care a fost înlocuită de două state independente,
Cehia şi Slovacia; destrămarea U.R.S.S. şi dispariţia acesteia ca stat, înlocuită
cu numeroase state independente etc.;
 separarea unuia sau mai multor părţi dintr-un stat şi constituirea lor ca
state suverane. De exemplu: Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia şi
Slovenia, care s-au desprins din Iugoslavia, aceasta din urmă continuând să
existe ca stat;
 transferul de teritorii, situaţie în care nu se pune problema apariţiei unui nou
subiect de drept internaţional, ci numai aceea referitoare la drepturile şi obligaţiile
internaţionale ale statelor implicate în transfer, cu privire la teritoriile şi populaţia
corespunzătoare acestora.
Codificarea succesiunii statelor s-a realizat târziu, multă vreme încercându-se
aplicarea regulilor succesiunii din dreptul civil, deşi incompatibilităţile sunt evidente. In
prezent, mare parte a aspectelor succesiunii statelor este codificată prin două convenţii
internaţionale, adoptate la Viena:
 Convenţia privind succesiunea statelor la tratate internaţionale, din anul 1978;
 Convenţia privind succesiunea statelor în domeniile bunurilor de stat, arhivelor şi
a datoriilor de stat, din anul 1983.
Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. este preocupată în prezent şi de
codificarea succesiunii statelor în calitate de membri ai organizaţiilor internaţionale,
codificare încă nerealizată.

15
 15) Principiul cooperării internaţionale
Carta O.N.U. prevede în art. 1, par. 3, ca un scop al său „realizarea cooperării
internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social,
cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
Formularea cooperării internaţionale ca scop al Naţiunilor Unite i-a făcut pe unii
autori să considere că în Carta O.N.U. nu s-ar regăsi acest principiu. Părerea unanimă
este că, dacă în Cartă, cooperarea internaţională este considerată un scop al Naţiunilor
Unite, cu atât mai mult ea trebuie acceptată şi ca un principiu fundamental. De altfel,
documentele internaţionale ulterioare Cartei confirmă această realitate prin interpretările
şi dezvoltările pe care le consacră. Cele mai semnificative din aceste documente sunt:
 Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor dreptului internaţional
privind relaţiile de prietenie şi colaborare între state, din 1970;
 Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, din 1974;
 Actul Final de la Helsinki, din 1975;
 Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990.
În esenţă, conţinutul principiului cooperării internaţionale poate fi rezumat la
următoarele aspecte:
 cooperarea statelor pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
 cooperarea statelor pentru a asigura respectarea universală şi aplicarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, precum şi eliminarea
discriminării rasiale şi intoleranţei religioase, sub toate formele lor;
 obligaţia statelor de a se conduce în relaţiile lor internaţionale, în domeniul
economic, social, cultural, tehnic şi comercial în conformitate cu principiile
egalităţii suverane şi neintervenţiei;
 obligaţia statelor membre ale O.N.U. de a coopera împreună sau independent cu
O.N.U., conform dispoziţiilor Cartei;
 dreptul şi obligaţia statelor de a coopera în domeniile economic, social şi cultural,
tehnic şi ştiinţific;
 cooperarea pentru ridicarea nivelului de trai şi deplina folosire a forţei de muncă;
 cooperarea în exploatarea resurselor naturale comune a două sau mai multor
ţări;
 cooperarea pentru eliminarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului
mondial, pentru promovarea unei expansiuni stabile şi a unei liberalizări
crescânde a acestuia, etc.
16) Recunoaşterea internaţională a guvernelor
Este tot un act unilateral al statelor, prin care, în mod individual, acestea
recunosc un nou guvern apărut într-un stat recunoscut. De regulă, recunoaşterea
statelor include şi actul recunoaşterii guvernelor. Totuşi, sunt situaţii când, într-un stat
recunoscut apare un nou guvern, pe altă cale decât cea constituţională, specifică, de
exemplu, revoluţiilor (guvernele de facto), şi atunci se pune problema recunoaşterii
noilor guverne.
Modalităţile şi tipurile recunoaşterii guvernelor sun similare cu cele ale
recunoaşterii statelor (de facto sau de jure, tacită sau expresă). De asemenea, ca şi

16
recunoaşterea statelor, recunoaşterea guvernelor are un caracter declarativ. În legătură
cu caracterul actului de recunoaştere a guvernelor (declarativ sau constitutiv) s-au
conturat două doctrine:
 doctrina Tobar, care susţine că nu pot fi recunoscute guvernele apărute pe cale
neconstituţională (insurecţie, lovitură de stat, război civil etc.);
 doctrina Estrada, potrivit căreia recunoaşterea nu trebuie să aibă caracter
constitutiv, ci declarativ, adică statele nu au dreptul să se pronunţe asupra
legitimităţii noului guvern, indiferent de modalitatea prin care a ajuns la putere.
Analizând aceste două doctrine, se constată cu uşurinţă că doctrina Estrada
este în concordanţă cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional public. În
prezent, majoritatea statelor, în practica lor, pornind de la această doctrină, evită să
emită acte de recunoaştere a noilor guverne, limitându-se doar la recunoaşterea
statelor.
17) Cutuma Internațională- definiție și caracteristici:
Spre deosebire de dreptul intern al statelor, unde cutuma este acceptată mai
greu ca izvor de drept (de exemplu în sistemele de drept romano-germanice, cutuma
are această calitate numai în mod excepţional, aşa cum se întâmplă şi în sistemul de
drept românesc), în dreptul internaţional public ea constituie, alături de tratatul
internaţional, încă un izvor principal de drept.
Cutuma este, de altfel, cel mai vechi izvor al dreptului internaţional şi, o
perioadă foarte îndelungată, a constituit izvorul prioritar al acestuia.
Cutuma internaţională reprezintă o practică generală, constantă, relativ
îndelungată şi repetată a statelor şi considerată de ele ca având forţă juridică
obligatorie.
Nu orice practici ale statelor devin automat cutume internaţionale. Din definiţia
prezentată, rezultă că numai acele practici (comportamente) generale, constante şi
relativ îndelungate, însoţite şi de acceptarea lor de către state ca fiind expresia unei
reguli juridice, au această valoare. Există mai multe practici, chiar generale, constante
şi relativ îndelungate, cărora statele nu le recunosc o valoare juridică.
De exemplu, uzanţele diplomatice care aparţin curtoaziei internaţionale.
Acestea sunt reguli fără caracter juridic, întâlnite în practica statelor în domeniul
relaţiilor diplomatice şi consulare, aplicate pe bază de reciprocitate şi care nu atrag
răspunderea internaţională a statelor în caz de nerespectare. Totuşi, de-a lungul
timpului, multe uzanţe s-au transformat în cutume, prin acceptarea lor ca reguli
obligatorii (de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice).
Prin urmare, pentru ca o regulă să fie acceptată pe cale cutumiară trebuie
îndeplinite două elemente esenţiale:
 unul material, respectiv conduita statelor, concretizată într-o practică generală,
constantă şi relativă îndelungată;
 unul voliţional, (psihologic sau subiectiv), exprimat prin atitudinea statelor de
a accepta acea regulă ca având caracter juridic.
Analizând elementul material al cutumei internaţionale, respectiv comportamentul
concret al statelor, exprimat în forme diferite (practica legislativă, guvernamentală,
judecătorească, unele acte internaţionale ale statelor şi organizaţiilor internaţionale) se
constată următoarele caracteristici:

17
 1.Practica trebuie să fie generală, adică să se regăsească în comportamentul
tuturor statelor cărora cutuma le-ar fi opozabilă. Prin urmare, nu este necesară o
practică identică la nivel universal, deşi o asemenea situaţie poate exista, de exemplu
conduita cvasitotalităţii statelor în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Dacă practica este caracteristică unui grup mai restrâns de state, se pot naşte cutume
regionale sau locale, ori chiar bilaterale.
2.Practica să fie constantă prin repetabilitatea comportamentelor în cadrul
aceloraşi parametri substanţiali. Este dificil de apreciat cât de des ar trebui să se
manifeste aceste comportamente. Esenţial este că, ori de câte ori urmează a se derula
relaţiile corespunzătoare acestei practici, regula să rămână aceeaşi.
3.Practica să fie relativ îndelungată. Prin urmare, durata în timp a manifestării
aceleaşi conduite a statelor implicate în procesul de formare a cutumei trebuie să fie
apreciate prin repetare la domeniul concret de relaţii internaţionale pe care le
reglementează.
Sunt reguli cutumiare care se nasc în urma unei lungi perioade de exerciţiu,
caracteristică a unei mari perioade a dreptului internaţional public. În ultimele decenii,
procesul cutumiar s-a accelerat datorită creşterii exponenţiale a complexităţii relaţiilor
internaţionale.

18) Efectele tratatului internaţiona

Tratatul este un contract care stabileşte drepturi si obligatii ale partilor. Principalul său
efect este crearea de norme juridice prin care se stabilesc drepturi si obligatii ale partilor
şi sunt modificate sau stinse asemenea drepturi si obigatii.
Orice tratat îşi produce efectele “inter partes”. Tratatul nu produce efecte directe pentru
persoanele fizice şi persoanele juridice ale unui stat, cu exceptia tratatelor comunitare.
Tratatul nu produce efecte asupra statelor terţe. Conform Convenţiei de la Viena din
1969 un tratat nu creaza drepturi si obligaţii pentru un stat terţ fără acordul lui.
Exceptie: tratatul ce cuprinde prevederi în sensul că ele sunt opozabile unor terţe
state. Exemplu: “Tratatul privind regimul internaţional al Antarcticii, din 1959, modificat
în 1991 în care se prevede că exploatarea resurselor continentului şi platoului său
continental se amână pentru o perioadă de 50 de ani.

Unele tratate conţin prevederi în favoarea terţilor: Exemplu: tratatele comerciale

sau de navigaţie care conţin clauza naţiunii celei mai favorizate, când două state părţi
se obligă să beneficieze reciproc de tratamentul cel mai favorabil acordat unor state
terţe în acelaşi domeniu

19) Izvoarele dreptului Internațional

După cum se ştie, în dreptul intern normele juridice îşi au izvorul în constituţiile statelor,
în legile adoptate în baza acestora, precum şi în alte acte cu caracter juridic emise de

18
organele executive, prin care se stabilesc reguli obligatorii atât pentru organele
organismului statal, cât şi pentru cetăţeni.
În dreptul internaţional creatoarele normelor juridice sunt statele şi, în anumite
limite, alte entităţi internaţionale. Prin izvoarele dreptului internaţional se înţeleg acele
mijloace juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor.
Practica relaţiilor internaţionale a creat de-a lungul istoriei, iar ştiinţa dreptului a
consacrat mai multe categorii de instrumente prin care anumite norme ale societăţii
umane capătă caracter de norme de drept internaţional sau prin care se creează noi
asemenea norme.
O enumerare a izvoarelor dreptului internaţional a fost făcută pentru prima oară în
Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920, care a fost apoi preluată
de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
Rezultă, deci, că tratatele, cutuma şi principiile generale de drept sunt
recunoscute ca izvoare principale ale dreptului internaţional, iar jurisprudenţa şi
doctrina, în anumite limite şi echitatea, constituie izvoare auxiliare ale dreptului
internaţional.
Enumerarea făcută în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu este, însă, exhaustivă.
Doctrina şi practica dreptului internaţional contemporan au stabilit că, în anumite limite
şi condiţii, pot exista şi alte izvoare ale dreptului internaţional, cum ar actele adoptate de
organizaţiile internaţionale sau actele unilaterale ale unor state susceptibile a produce
unele efecte juridice în raporturile cu alte state.
Izvoare principale de drept internațional:
1 Tratatul internaţional
Este cel mai important izvor al dreptului internaţional contemporan, atât datorită
clarităţii cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate şi precise folosite, cât şi
frecvenţei utilizării sale.
Tratatul poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voinţă
dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, a modifica sau a abroga
norme de drept internaţional.
Numărul tratatelor a crescut enorm în epoca modernă. Astfel, dacă în 1914 erau
considerate în vigoare aproximativ 8000 de tratate iar în perioada Societăţii Naţiunilor
au fost înregistrate 4.838 tratate, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost
înregistrate peste 20.000 tratate
Nu orice tratat încheiat între două sau mai multe state poate fi izvor de drept. Pentru ca
un tratat să fie izvor de drept trebuie ca el însuşi să fie licit, deci să nu contravină
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional şi normelor de bază ale acestuia, de
la a căror aplicare nu se poate deroga, cunoscute sub numele de jus cogens. El

19
trebuie, de asemenea, să nu fie lovit de nulitate pentru vicii de consimţământ. Sunt
ilicite, sub acest ultim aspect, în primul rând, tratatele impuse prin forţă.

2 Cutuma internaţională
Este un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi izvor al dreptului
internaţional, ca şi al dreptului în general. Deşi în condiţiile vieţii contemporane marea
majoritate a reglementărilor internaţionale sunt consacrate prin tratate, cutuma continuă
să fie izvor de drept, în special în acele domenii în care iteresele divergente ale statelor
nu au făcut posibilă o codificare a regulilor cutumiare, precum şi în domenii ale practicii
relaţiilor dintre state în care nu s-a ajuns la acel stadiu care să impună o reglementare
pe cale convenţională.
În marea lor majoritate normele dreptului internaţional clasic s-au format pe cale
cutumiară ( dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile războiului), ele
cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală.
Cutuma internaţională este definită ca o practică generală, relativ îngustă şi
uniformă, considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică
obligatorie.
3 Principiile generale de drept
Teoria şi practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de
drept care sunt identice sau nu diferă substanţial în legislaţia internă a diferitelor state,
ele fiind comune marilor sisteme de drept intern (sistemul francez, cel german, cel
englez, etc.) şi impunându-se ca principii fundamentale ale oricărui sistem de drept
intern.
Unele noţiuni de drept intern – penal, civil sau din alte ramuri – sunt considerate ca
noţiuni intrinseci ideii de drept şi pot fi considerate şi ca postulate ale dreptului
internaţional.Ele au un rol deosebit în fundamentarea din punct de vedere tehnic şi
conceptual a dreptului internaţional, dar pot juca şi rolul de izvor de drept independent.
În literatura noastră juridică se neagă în general caracterul de izvor de drept
internaţional al principiilor de drept, dar în doctrina occidentală şi, după cum s-a văzut,
şi în practica organelor jurisdicţionale internaţionale, se recunoaşte valoarea juridică
pentru dreptul internaţional a acestor principii, principiile generale de drept fiind
considerate, ca un al treilea izvor de drept internaţional, alături de tratat şi cutumă.
Izvoare auxiliare de drept:
1 Jurisprudenţa
Constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional. De
principiu, instanţele de judecată nu sunt creatoare de norme juridice, rolul lor fiind acela
de a aplica la cazuri concrete prevederile actelor normative, dar hotărârile date de
acestea pot avea un rol important în stabilirea existenţei şi a conţinutului unei norme de

20
drept, ca şi în interpretarea acestora, iar prin argumentele pe care le aduc în motivarea
hotărârilor lor pot juca un rol important atât în determinarea, cât şi în dezvoltarea
dreptului internaţional.
2 Doctrina dreptului internaţional
Referindu-se la „ doctrina specialiştilor cei mai calificaţi în dreptul public al
diferitelor state”, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie consacra doctrina ca izvor
auxiliar al dreptului internaţional.
Caracterul complex, adesea lacunar, contradictoriu sau imprecis al unor norme
de drept internaţional determină ca rolul doctrinei, al opiniei juriştilor de drept
internaţional de înaltă calificare, să aibă un rol foarte important în identificarea unor
asemenea norme, în stabilirea pe calea interpretării a conţinutului exact al acestora şi în
sistematizarea lor. Deşi nu este un izvor de drept în sens formal, instanţele
judecătoreşti internaţionale nefundamentându-şi deciziile pe opiniile juridice, ci pe
dreptul pozitiv, doctrina are un rol creator, putând să aducă o contribuţie importantă la
dezvoltarea dreptului internaţional prin analiza ştiinţifică a normelor sale în lumina
principiilor şi a finalităţii dreptului.
În cazul doctrinei se includ nu numai lucrările ştiinţifice elaborate şi opiniile
individuale formulate de savanţi din domeniul dreptului internaţional, ci şi lucrările unor
importante foruri ştiinţifice internaţionale, cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional şi
Institutul de Drept Internaţional, în cadrul cărora au fost întocmite şi unele proiecte de
codificare a dreptului internaţional.
3. Echitatea
Art. 38 menţionat din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede în
paragraful 2 că, în anumite cazuri concrete, dacă părţile în litigiu sunt de acord cu
aceasta, Curtea poate să-şi bazeze hotărârile şi pe principiile echităţii.
Din modul cum este formulat, rezultă că, în lipsa unei norme de drept, instanţa
poate să-şi întemeieze hotărârea pe principii de echitate.Folosite în acest mod,
normele echităţii nu devin ele însele norme de drept, deci echitatea nu capătă caracter
de izvor al dreptului, ci doar pe acela de temei al unei hotărâri judecătoreşti în lipsa unei
norme de drept.
Ea poate îndeplini, însă, un anumit rol în evitarea aplicării formale a unor principii
sau norme de drept internaţional care ar duce la rezultate contrare justiţiei.
Echitatea are, de aceea, dacă nu valoarea unui izvor de drept, cel puţin un
important rol în crearea şi aplicarea normelor de drept, care trebuie să se bazeze
întotdeauna pe principiile echităţii.
20) Încetarea tratatelor internaţionale, modalități de încetare
Suspendarea temporară a unui tratat, conform Convenţiei de la Viena din 1969, este
posibilă dacă tratatul prevede expres acest lucru şi dacă părţile sunt de acord.

21
Suspendarea vizează obligaţiile părţilor de a executa prevederile unui tratat şi poate
interveni în caz de ostilităţi între părţi.Încetarea efectelor unui tratat, se realizează în
baza prevederilor sale sau ale Convenţiei privind dreptul tratatelor. Totodată încetarea
efectelor eliberează părţile de obligaţiile asumate şi nu are caracter retroactiv.
Modalităţi de încetare:
1- denuntarea tratatului: tratate bilaterale;
2- retragerea unei părţi: tratate multilaterale;
3- anularea tratatului internaţional, are loc în cazul constatăriii nulităţii absolute
(constrângerea unui stat sau a reprezentantului său, ori încălcarea unei norme jus
cogens). Nulitatea absolută poate fi invocată de orice stat parte la un tratat sau de o
organizaţie ori instanţă internaţională şi nu numai de statul victimă. Este un act
unilateral ce determină încetarea efectelor şi are caracter legal dacă o parte a încălcat
grav prevederile tratatului;
4- abrogarea tratatului internaţional care poate fi expresă sau tacită (când tratatul nu o
menţionează).

22) Principiul pacta sunt servanda

Cunoscut încă din antichitate, principiul respectării cu bună - credinţă (bona fides) a
angajamentelor internaţionale se pare că este cel mai vechi principiu al dreptului
international.
Existenţa îndelungată a acestui principiu şi consacrarea lui în prezent ca principiu
fundamental sunt consecinţele unei particularităţi a dreptului internaţional, considerată
chiar ca o imperfecţiune a acestuia, şi anume faptul că în dreptul internaţional sistemul
de coerciţie nu este la fel de bine pus la punct precum în dreptul intern.
Pactul Societăţii Naţiunilor este, poate, primul document juridic internaţional care cerea
respectarea riguroasă a prescripţiilor dreptului internaţional şi a obligaţiilor
convenţionale. De altfel, Tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919, stabilea
punerea sub acuzaţie publică a fostului Kaiser german, Wilhelm al II-lea, tocmai pentru
„suprema ofensă împotriva moralei internaţionale şi sfinţeniei tratatelor”.
Printre documentele internaţionale care reafirmă şi dezvoltă acest principiu,
menţionăm:
1. Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept internaţional,
din 1970;
2. Actul Final de la Helsinki, din 1975;
3. Convenţia asupra dreptului tratatelor, adoptată la Viena, în 1969;
Conform acestor documente fiecare stat are obligaţia:
1. îndeplinirii cu bună – credinţă obligaţiile pe care şi le-a asumat în conform. cu
Carta O.N.U.;
2. îndeplinirii cu bună – credinţă obligaţiile care îi incumbă în virtutea principiilor şi
regulilor general recunoscute ale dreptului internaţional;

22
 3. îndeplinirii cu bună – credinţă obligaţiile care îi incumbă în virtutea acordurilor
internaţionale conforme principiilor şi regulilor general recunoscute ale dreptului
internaţional.

23) Principiile fundamentale ale dreptului internaţional

I. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele
însele (dreptul la autodeterminare)
II. Principiul cooperării internaţionale
III. Principiul egalităţii suverane a statelor
IV. Principiul pacta sunt servanda
V. Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale
VI. Principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei (principiul
neagresiunii).
VII. Principiul neamestecului în afacerile altor state (principiul neintervenţiei)

24) Clasificarea cutumelor

Cutumele internaţionale, în funcţie de aria lor de acţiune se pot clasifica:
 cutume universale care sunt reguli aplicabile tuturor subiectelor de drept
internaţional, ca urmare a acceptării lor de către cvasitotalitatea acestora;
 cutume regionale (locale) se constituie pe o arie geografică mai restrânsă, de
regulă continentală;
 cutume bilaterale sunt stabilite prin practica reciprocă a două state, de regulă
vecine.
Un aspect de noutate dezbătut de doctrină este acela referitor la rolul
organizaţiilor internaţionale guvernamentale în derularea procesului cutumiar. Se pune
întrebarea dacă rezoluţiile organizaţiilor internaţionale sunt izvoare de drept
convenţionale sau dacă acestea sunt doar instrumente care conduc la formarea unor
reguli pe cale cutumiară.
Analiza care se face mai des din acest punct de vedere vizează unele rezoluţii
ale Adunării Generale a O.N.U., între care un loc central îl ocupă Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului. Există opinii potrivit cărora Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului a devenit în timp un veritabil izvor internaţional, pentru că a ajuns să fie
recunoscută de comunitatea internaţională care, într-o formă sau alta, o promovează în
diferitele sisteme de protecţie a drepturilor omului.
Hotărârile Adunării Generale au, în general, caracter de recomandare. Dar, în
câteva situaţii stabilite de Carta Drepturilor Omului, hotărârile sunt obligatorii: aprobarea
bugetului O.N.U., alegerea Secretarului General, primirea de noi membri, aplicarea
sancţiunilor. După cum se observă, toate acestea situaţii vizează chestiuni interne ale
organizaţiei.
Pentru a da forţă juridică prevederilor unei rezoluţii a Adunării Generale a O.N.U.,
ea trebuie transpusă într-un tratat internaţional care să urmeze calea tuturor
procedurilor de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare, prin care fiecare stat să-şi
exprime acordul de voinţă.
Dacă există elementul voliţional (opinio juris), exprimat, în primul rând, prin
adoptarea rezoluţiei cu cea mai mare parte din voturile membrilor organizaţiei, atunci

23
trebuie să se accepte că rezoluţia a contribuit la formarea unor cutume internaţionale. În
concluzie, în această din urmă situaţie, nu rezoluţia capătă calitatea de izvor de drept, ci
cutumele care se nasc prin recunoaşterea ei de către state şi prin existenţa unei practici
conforme.
Deşi dreptul internaţional public a evoluat într-o manieră explozivă în perioada
postbelică, există încă multe imperfecţiuni în procesul de codificare a acestuia,
generate, mai ales, de ritmul lent în care statele îşi exprimă adeziunea. Este motivul
pentru care cutuma internaţională reprezintă încă un izvor principal al dreptului
internaţional public.
25) Izvoare subsidiare și mijloace auxiliare în DIP
Pe lângă tratat şi cutumă, ca izvoare principale ale dreptului internaţional public,
întâlnim şi izvoare subsidiare (secundare), mai precis indirecte, cum ar fi: hotărârile
instanţelor judecătoreşti naţionale, legislaţia internă a statelor, unele acte ale
organizaţiilor şi instanţelor internaţionale, actele unilaterale ale statelor. De asemenea,
pot fi considerate ca mijloace auxiliare de determinare a dreptului: jurisprudenţa
internaţională, rezoluţiile organizaţiilor internaţionale şi doctrina.

Izvoare subsidiare:
1.Actele unilaterale ale statelor, deşi aparţin şi sunt opozabile numai statelor de la
care emană, pot genera efecte juridice în relaţiile internaţionale. De exemplu, declaraţia
de neutralitate a unui stat în raport cu un conflict armat, conduce la raporturi juridice
între acel stat şi beligeranţi, precum şi între acel stat şi întreaga comunitate
internaţională, raporturi care trebuie să fie conforme cu dreptul internaţional umanitar al
conflictelor armate.
Ca acte unilaterale ale statelor avem: promisiunea, protestul, recunoaşterea,
renunţarea, declaraţiile. Prin unele dintre acestea, statele îşi asumă individual obligaţii
(promisiunea) sau resping anumite obligaţii internaţionale (protestul, rezerva la un tratat
internaţional), ori renunţă la un drept (renunţarea) sau recunosc o situaţie juridică
internaţională (recunoaşterea).
Actele unilaterale ale statelor, ca şi tratatele şi cutumele, sunt fundamentate pe buna-
credinţă. O promisiune făcută printr-un act unilateral, de exemplu, trebuie să fie
respectată cu bună-credinţă, dar pe baza libertăţii statelor, adică şi cu posibilitatea
acestora de a o retrage atunci când consideră necesar şi în interesul lor. În concluzie,
actele unilaterale ale statelor, pentru că produc efecte juridice în relaţiile dintre ele şi
sunt incidente dreptului internaţional public, pot fi considerate ca izvoare subsidiare ale
dreptului internaţional public.
2.Actele unilaterale ale organizaţiilor şi ale altor instituţii internaţionale, precum şi
regulamentele interioare ale organizaţiilor (de exemplu regulamentele de funcţionare ale
unor organe ale acestora), regulamentele instanţelor de judecată internaţionale (de
exemplu Regulamentul Curţii Internaţionale de Justiţie, Regulamentul de procedură şi
probă al Curţii Penale Internaţionale – C.P.I. , etc.) şi alte instrumente juridice care
reglementează funcţionarea lor internă pot fi considerate ca izvoare subsidiare, derivate
ale dreptului internaţional public.
3.Trebuie făcută precizarea că în această categorie nu pot fi incluse actele
constitutive ale organizaţiilor internaţionale şi statutele instituţiilor internaţionale,
cum ar fi Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei, Statutul Curţii Internaţionale de

24
Justiţie, Statutul Curţii Penale Internaţionale, etc. Acestea sunt tratate internaţionale,
deci izvoare principale ale dreptului internaţional public.
4Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare ale dreptului
internaţional public numai în măsura în care ele contribuie la formarea unor norme de
drept internaţional, de regulă pe cale cutumiară. De exemplu, când mai multe state
adoptă legi similare în domenii care interesează dreptul internaţional (cetăţenia, dreptul
de azil, extrădarea etc.) se pot crea reguli internaţionale, mai întâi pe cale cutumiară -
practica statelor) şi apoi pe cale convenţională.
5.Hotărârile instanţelor de judecată naţionale pot influenţa în anumite situaţii
formarea unor reguli de drept internaţional, ca şi legile interne, prin practica
judecătorească uniformă a mai multor state. În cauze care au incidenţă asupra relaţiilor
internaţionale, se poate ajunge la practici comune care, pe cale cutumiară sau
convenţională, duc la crearea de noi reguli juridice internaţionale.

Mijloace auxiliare de determinare ale dreptului internaţional public

1.Jurisprudenţa internaţională, fie că este vorba despre hotărâri ale Tribunalelor
arbitrare, fie despre hotărâri ale instanţelor de judecată internaţionale, permanente sau
ad-hoc, nu reprezintă un izvor de drept internaţional, ci doar un mijloc auxiliar de
determinare a dreptului.
Prin hotărârile instanţelor internaţionale se aplică dreptul, nu se creează drept, deşi pot
contribui, într-o oarecare măsură, la dezvoltarea pe cale cutumiară a dreptului
internaţional, constituindu-se ca o sursă de inspiraţie.
2.Doctrina celor mai calificaţi specialişti în dreptul public ai diferitelor naţiuni, aşa cum
este formulat în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, nu este un izvor de drept.
Doctrina de drept internaţional public nu este alcătuită numai din opera specialiştilor în
dreptul internaţional, ci şi din lucrările unor instituţii internaţionale de cercetare sau
organizaţii ştiinţifice internaţionale.
Ea nu are un rol creator, contribuind numai la interpretarea, sistematizarea şi
determinarea pe cale „de lege ferenda” (ca propuneri) a dreptului internaţional public.
Prin urmare, doctrina poate avea un rol important în apariţia de noi norme de drept
internaţional, statele şi organizaţiile internaţionale putând ţine seama de propunerile
specialiştilor.
3Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale, cu mici excepţii, nu au valoare de izvor de
drept internaţional, dar pot contribui, prin recomandările pe care le conţin, la crearea de
noi norme juridice internaţionale. Această calitate este determinată în doctrină prin
sintagma „predrept”.
Sunt bine cunoscute, în acest sens, rezoluţiile Adunării Generale O.N.U. prin care s-au
adoptat numeroase declaraţii şi texte ale unor proiecte de tratate care, ulterior, prin
acordul de voinţă al statelor, au devenit izvoare importante ale dreptului internaţional
public general.
Majoritatea declaraţiilor Adunării Generale a O.N.U., în domenii importante ale
relaţiilor internaţionale, s-a concretizat în texte convenţionale, de exemplu:
- Rezoluţia din 10 decembrie 1948 prin care s-a adoptat Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi rezoluţiile din decembrie 1966 prin care s-au adoptat şi s-au
deschis semnării, ratificării şi aderării Pactele privind drepturile omului în sistemul
Naţiunilor Unite, inspirate tocmai de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;

25
 - Rezoluţiile din 23 noiembrie 1963, prin care s-a adoptat Declaraţia Naţiunilor
Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, şi Rezoluţia din 21
decembrie 1965, prin care s-a adoptat şi deschis pentru semnare şi ratificare Convenţia
internaţională cu acelaşi obiect;
- Rezoluţia din 9 decembrie 1975, prin care s-a adoptat Declaraţia asupra
protecţiei tuturor persoanelor împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante, şi Rezoluţia din 10 decembrie 1984, prin care s-a adoptat şi
deschis spre semnare şi ratificare Convenţia cu acelaşi obiect, etc.

26) Elementele componente ale stabilității prevăzute la Convenţia de la

Montevideo
În Convenția de la Monvideo cu privire la drepturile şi îndatoririle statelor, adoptată în
anul 1933 la cea de-a VII-a Conferinţă a statelor americane, la art. 1, au fost precizate
caracteristicile şi elementele minime, componente ale statalităţii: „Statul ca persoană
internaţională trebuie să reunească condiţiile următoare: 1. populaţie permanentă; 2.
teritoriu determinat; 3. guvern; 4. capacitatea de a intra în relaţii cu alte state”
1. Populaţia reprezentată de o comunitate umană permanentă care are capacitatea de
a subzista prin propriile resurse. Statul apare astfel ca expresie şi personalizare a unui
grup uman.
Relativitatea acestei condiţii constă în faptul că populaţiile statelor, din punct de vedere
cantitativ, dar şi calitativ, sunt foarte diferite. Întâlnim state cu o populaţie foarte
numeroasă, precum China sau India, dar şi state care au o populaţie de numai câteva
mii de locuitori, precum Kiribati (2000 de locuitori) sau Monaco (32000 de locuitori).
De asemenea, există state pentru care subzistenţa propriilor populaţii nu pune
probleme (statele dezvoltate economic) şi state care se confruntă cu grave probleme
din acest punct de vedere. Prin urmare, deşi privită ca o condiţie a existenţei statului,
populaţia nu este supusă unor criterii determinative din punct de vedere al dreptului
internaţional public.
Poate fi reţinut însă un aspect important şi anume: dreptul internaţional public consacră
dreptul popoarelor sau naţiunilor de a dispune de ele însele, inclusiv de a se constitui ca
stat suveran. Aceasta înseamnă că o populaţie care răspunde criteriilor de definire a
poporului sau naţiunii poate să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi să se
organizeze ca stat, fără consideraţiuni de ordin cantitativ sau calitativ.
2. Teritoriul ca element constitutiv al statului, este alcătuit din spaţiul terestru (sol şi
subsol), spaţiul acvatic (ape interne: râuri, lacuri, ape interioare şi marea teritorială) şi
spaţiul aerian suprapus spaţiilor terestru şi acvatic, asupra cărora statul îşi exercită
suveranitatea deplină şi exclusivă.
Practic, în dreptul internaţional public, toate spaţiile capătă sens numai prin raportare la
stat: unele sunt supuse suveranităţii statelor (teritoriul de stat), altele nefiind supuse
aproprierii statelor. Spaţiul (terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul de stat
reprezintă un element-condiţie esenţial pentru existenţa grupului uman organizat politic
în stat şi pentru exercitarea prerogativelor suveranităţii în planul relaţiilor interne
(supremaţia statului) Inexistenţa teritoriului de stat lasă fără sens însuşi conceptul de

26
organizare politică, populaţia fără un spaţiu propriu, în care să dispună de ea însăşi,
fiind în imposibilitate de a se constitui ca stat.
3. Guvernul este autoritatea politică prin care populaţia se organizează în interior şi
prin care relaţionează cu alte entităţi cu personalitate internaţională. Privit ca putere
canalizată prin drept (autoritate publică), guvernul conferă identitate internaţională
entităţii pe care o reprezintă, cu condiţia inexistenţei unei alte autorităţi asupra aceleiaşi
populaţii şi aceluiaşi teritoriu (exclusivitatea şi efectivitatea puterii). Această realitate
presupune existenţa unui aparat de stat constituit pe un ansamblu de structuri şi reguli
politico-administrative.
Pentru dreptul internaţional public nu are importanţă forma de organizare statală şi
legitimitatea guvernului ca exponent al statului în planul relaţiilor internaţionale.
Guvernelor nu li se pot impune reguli internaţionale de organizare internă, pentru că
suveranitatea statelor obligă la neintervenţie în treburile interne ale acestora, chiar dacă
alte state sau organizaţii internaţionale pot interveni, în baza dreptului internaţional
public, atunci când sunt puse în pericol pacea şi securitatea internaţională, sau, mai
nou, pe acelaşi fond, când au loc încălcări masive şi grave ale drepturilor omului.
Prin urmare, guvernul rămâne în planul relaţiilor internaţionale doar exponentul concret
al societăţii organizate politic în stat, pe teritoriu determinat, mai ales că recunoaşterea
internaţională a statelor (şi implicit a guvernelor) nu are caracter constitutiv, ci unul
declarativ.
4. Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state – această condiţie, aşa cum fost
formulată în 1933 - a pierdut, în parte, conotaţiile iniţiale. În esenţă, s-a avut în vedere,
printre altele, capacitatea statului de a-şi asigura propria securitate, de a recurge la forţă
pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă.
Din acest punct de vedere, se constată că după cel de-al doilea război mondial,
creşterea numărului statelor, ca fenomen al universalizării societăţii internaţionale, mai
ales ca efect al decolonizării, a adus pe scena internaţională numeroase state mici
(microstatele), care nu răspund unor asemenea capacităţi.
Această condiţie rămâne însă valabilă deoarece statele, în virtutea personalităţii lor
internaţionale, participă direct la raporturile juridice internaţionale, la activitatea
organizaţiilor interguvernamentale, au acces la procedurile jurisdicţionale internaţionale,
participă la elaborarea şi apărarea dreptului internaţional şi, nu în ultimul rând, au
capacitatea de a stabili relaţii diplomatice cu alte state.

27) Formele de codificare a DIP

Codificarea are o deosebită importanţă pentru dreptul internaţional în general şi
pentru transpunerea în practică a normelor sale.Ea asigură precizia normelor de drept
şi întărirea coeziunii şi unităţii dreptului internaţional, înlăturând conflictele posibile între
normele acesteia, înlesneşte adaptarea reglementărilor juridice la evoluţia rapidă a
relaţiilor internaţionale, permiţând totodată participarea tuturor statelor la opera de
legiferare, ceea ce asigură în mai mare măsură credibilitatea dreptului şi lărgeşte
bazaare a acestuia.
Codificarea dreptului internaţional se poate realiza în diferite forme:

27
  codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată de
organizaţii ştiinţifice naţionale sau internaţionale, precum şi de oameni de ştiinţă
în mod individual;c
 codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional,
sau parţială, pe anumite ramuri ori domenii ale acestuia;
 codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită;
 codificarea universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele
lumii şi codificarea regională, care cuprinde numai normele aplicabile unei
anumite zone geografice.
Preocupările de codificare a normelor dreptului internaţional au apărut încă din
antichitate (vezi „ codul Hammurabi” şi alte culegeri de reguli cu caracter juridic şi
religios din ţările orientului antic), dar ele s-au manifestat mai cu pregnanţă odată cu
societatea modernă.
Asemenea preocupări se sistematizare a normelor dreptului internaţionale sub
forma unor coduri aparţin unor filozofi şi teoreticieni ai dreptului, care au studiat regulile
în vigoare în epoca lor şi modul de aplicare a acestora.Aceste codificări aveau un
caracter neoficial.
Primele încercări de acest fel menţionate în literatura de specialitate aparţin filozofului
englez Jeremy Bentham care, în Principiile dreptului internaţional, scrisă între 1786-
1789, şi în Introducere la un cod internaţional (1827), făcea o sistematizare a
dreptului în vigoare, elaborând totodată şi noi reguli pentru asigurarea unei păci
perpetue.Acestor încercări le-au urmat numeroase altele, între care trebuie menţionată
lucrarea savantului german John Bluntchhli, intitulată Dreptul internaţional modern al
statelor civilizate, sub formă de cod din 1868.
Aceste încercări, deşi constituiau opere de erudiţie deosebit de valoroase, s-au dovedit
în fapt mai puţin fructuoase, deoarece urmăreau o codificare totală a dreptului
internaţional, ceea ce este greu de realizat, dacă nu chiar utopic.
Codificările oficiale încep a se face în secolul al XIX-lea în cadrul unor congrese sau
conferinţe internaţionale cu perticiparea reprezentanţilor statelor.
Astfel, la Congresul de la Viena (1815) a fost codificat regimul fluviilor internaţionale şi ,
în oarecare măsură, dreptul diplomatic, la Conferinţa de la Paris (1856) au fost
codificate unele norme ale dreptului maritim, iar la Conferinţa de la Geneva din acelaşi
an a fost elaborată prima codificare a normelor de drept umanitar privind protecţia
militarilor răniţi şi bolnavi.
Conferinţele internaţionale de la Haga din 1899 şi 1907 au marcat un moment important
în opera de codificare a dreptului internaţional. Ele au codificat regulile privind
mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, dar sunt cunoscute
îndeosebi pentru opera de codificare privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi
maritim referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau interzise în
ducerea războiului, regimul juridic al prizonierilor de război şi alte persoane protejate în
timpul conflictului armat etc.

28
 28) Tratatul ca izvor de Drept, noțiune, trăsături.
În doctrina juridică apar definiţii variate ale tratatului de drept internaţional public,
definiţii care au ca dominantă însuşirea de a concretiza un acord de voinţă al statelor
participante la raport.
Prin aceste tratate se produc efecte juridice şi în primul rând drepturi şi obligaţii
participanţilor la tratat în relaţiile reciproce.
Din analiza definiţiei se pot desprinde cel puţin două sensuri ale noţiunii de tratat:
 în sens larg, prin tratat se înţelege orice acord de voinţă realizat între membrii
comunităţii internaţionale;
 în sens restrâns, tratatul se defineşte prin procedura folosită pentru încheierea lui
ignorând conţinutul acestuia.
O definiţie legală a tratatului o găsim în Convenţia privind dreptul tratatului
încheiată între state, semnată la Viena în 1969. Însă, această definiţie este restrânsă ca
sferă de aplicare.
Potrivit Convenţiei, tratatul este un acord internaţional încheiat între state în
formă scrisă, guvernat de dreptul internaţional şi este consemnat într-un singur sau mai
multe instrumente conexe.

Trăsăturile tratatului:
 tratatele se încheie în formă scrisă, deşi în practica vieţii internaţionale sunt şi
tratate încheiate în formă orală, însă mai rar.
 tratatele se încheie numai între state, deşi în practică există tratate încheiate şi
cu alte subiecte de drept internaţional;
 tratatul este guvernat numai de normele dreptului internaţional în ceea ce
priveşte încheierea lui, efectele lui, încetarea valabilităţii sale sau interpretarea
tratatului;
 tratatul poate să apară sub forma unui singur instrument juridic sau să fie
constituit din instrumente multiple, conexe tratatului propriu-zis;
 tratatul poartă denumiri variate: tratat, convenţie, pact, statut, cartă, “modus
vivendi”, dar indiferent de denumire aceste acte internaţionale sunt obligatorii
având aceeaşi valoare juridică. De aceea, încălcarea sau violarea dispoziţiilor
angajează răspunderea celui vinovat;
 tratatul prezintă anumite particularităţi faţă de alte acte internaţionale;
 este considerat tratat numai acel acord realizat între subiectele dreptului
internaţional public (state, organizaţii internaţionale, mişcări de eliberare). Un act
încheiat între un stat şi o persoană juridică nu poate avea valoarea unui tratat.
Un astfel de act se realizează ca un document de drept internaţional privat;
 un tratat cade sub incidenţa normelor de drept internaţional public scrise şi nu
sub incidenţa dreptului intern;
 orice tratat produce efecte numai între părţile contractante (inter partes).

29) Trăsăturile principiilor fundamentale ale DIP

Analizând definiţiile prezentate şi normele care consacra principiile
fundamentale ale dreptului internaţional, se constată că principalele trăsături ale
acestora sunt următoarele:

29
  sunt norme imperative, cu valoare de jus cogens. Aceasta determină
automat ca toate celelalte reguli adoptate pentru a reglementa relaţiile dintre state şi
alte subiecte ale dreptului internaţional să fie în concordanţă cu principiile
fundamentale. Orice acţiune sau abstenţiune a entităţilor cu personalitate internaţională,
toate acordurile internaţionale, chiar bilaterale, trebuie să se conformeze principiilor
fundamentale acceptate de comunitatea internaţională;
 caracterul de maximă generalitate. Principiile fundamentale sunt
norme cu un înalt grad de abstractizare, care au ca obiect raporturile dintre subiectele
dreptului internaţional într-o abordare cât se poate de generală, cu aplicabilitate în toate
domeniile reglementate într-o formă sau alta de dreptul internaţional. Drepturile şi
obligaţiile care decurg din conţinutul raporturilor reglementate de acestea au, de
asemenea, un caracter foarte general. De exemplu, principiul pacta sunt servanda nu
se referă doar la anumite tratate sau la anumite domenii ale relaţiilor internaţionale, ci la
tot ce înseamnă acord între două sau mai multe subiecte de drept internaţional,
consimţit expres sau tacit, pe cale cutumiară sau convenţională, chiar şi atunci când
este vorba despre un act unilateral prin care sunt asumate anumite obligaţii
internaţionale;
 vocaţia universală a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional
reprezintă o altă caracteristică, manifestată prin faptul că ele se aplică raporturilor
juridice internaţionale în universalitatea lor. Normele – principii capătă valoare
fundamentală numai în măsura în care se adresează tuturor subiectelor de drept
internaţional şi tuturor relaţiilor dintre ele, chiar dacă acestea din urma sunt stabilite la
nivel regional sau bilateral. Mai mult, participanţii la raporturile juridice internaţionale
trebuie să-şi conformeze conduita indiferent de locul unde acţionează;
 valorile importante pe care le apără. Principiile fundamentale ale
dreptului internaţional vizează prin construcţia lor valorile cele mai importante pentru
societatea internaţionala, pentru participanţii la raporturile juridice internaţionale şi
pentru omenire în ansamblul ei. Valori precum pacea şi securitatea internaţională,
colaborarea dintre state, egalitatea suverană, dar, mai ales, fiinţa umană, care este
privită tot mai mult ca cea mai importantă dintre toate valorile şi ca obiect al
preocupărilor de ansamblu ale comunităţii internaţionale, sunt valori protejate de
principiile fundamentale, valori care reprezintă esenţa şi ţelul dreptului internaţional în
integralitatea lui.
 egalitatea juridică a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional,
în sensul că între aceste principii nu sunt permise ierarhizări. Toate au aceeaşi valoare
(forţa) juridică, ceea ce presupune că, în nici o împrejurare, un principiu nu poate fi
„sacrificat” în favoarea altuia. De exemplu, tendinţele mai noi, de violare a principiului
neintervenţiei, în numele principiului protecţiei drepturilor omului, pot pune sub semnul
întrebării, cu consecinţe grave, întreaga construcţie a sistemului principiilor
fundamentale şi, implicit, a dreptului internaţional public contemporan;
 caracterul dinamic al principiilor fundamentale. Principiile fundamentale
reflectă starea societăţii internaţionale, a relaţiilor dintre subiectele dreptului
internaţional, a preocupărilor acestora de a găsi soluţii la marile probleme cu care se
confruntă umanitatea astăzi. Prin urmare, ansamblul principiilor fundamentale, aşa cum

30
au fost ele consacrate prin tratate internaţionale, este în continuă evoluţie, atât în ceea
ce priveşte conţinutul lor, cât şi din punct de vedere al apariţiei unor principii noi.
 stabilirea principiilor fundamentale. Dincolo de caracterul lor dinamic,
principiile fundamentale trebuie să se caracterizeze şi prin stabilitate, chiar dacă este
una relativă. Reprezentând fundamentul întregii construcţii juridice internaţionale,
instabilitatea lor ar duce automat la instabilitatea întregului sistem al dreptului
internaţional public şi, prin urmare, la mari dezechilibre în viaţa internaţională;
 interdependenţa principiilor fundamentale. Este o caracteristică
importantă, pentru că fiecare principiu „trăieşte” prin celelalte, prin afirmarea lor într-un
tot unitar. De asemenea, un principiu nu poate fi interpretat, înţeles şi aplicat decât
unitar. De asemenea, un principiu nu poate fi interpretat, înţeles şi aplicat decât în
contextul întregului sistem de principii fundamentale ale dreptului internaţional.

30) SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

O perioadă îndelungată din istoria relaţiilor internaţionale, doar statele au fost

subiecte ale raporturilor juridice internaţionale. Dezvoltarea societăţii internaţionale a
determinat apariţia unor noi subiecte ale dreptului internaţional. Deşi veche şi
controversată în doctrină, problema subiectelor de drept internaţional nu este astăzi
codificată. Dacă în raport cu unele entităţi opinia cvasiunanimă este că au personalitate
juridică internaţională, în situaţia altora nu s-a ajuns încă la concluzii care să ofere o
certitudine.
Dicţionarul de drept internaţional public defineşte subiectele dreptului internaţional ca
„entităţi participante la viaţa internaţională, cu drepturi şi obligaţii directe”.
Într-o altă opinie, subiectul de drept internaţional este „ o entitate care participă la
raporturi juridice reglementate nemijlocit de dreptul internaţional.
Interesantă este şi aprecierea potrivit căreia, subiecte ale dreptului internaţional „pot fi
numai acele entităţi care participă atât la elaborarea normelor dreptului internaţional, cât
şi la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel
nemijlocit drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale”.
De asemenea, se apreciază că termenul de subiect de drept internaţional este
folosit „în mod obişnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct de dreptul
internaţional, este apt să fie titular de drepturi internaţionale, să fie legat de obligaţii
internaţionale şi să aibă acces la procedurile internaţionale”, desemnând pe scurt, pe
„cel căruia i se adresează regulile de drept internaţional pentru a-i impune direct
obligaţii sau să-i atribuie drepturi”.

31) Principiile generale de drept

Teoria şi practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de
drept care sunt identice sau nu diferă substanţial în legislaţia internă a diferitelor state,
ele fiind comune marilor sisteme de drept intern (sistemul francez, cel german, cel
englez, etc.) şi impunându-se ca principii fundamentale ale oricărui sistem de drept
intern.
Unele noţiuni de drept intern – penal, civil sau din alte ramuri – sunt considerate
ca noţiuni intrinseci ideii de drept şi pot fi considerate şi ca postulate ale dreptului
31
internaţional.Ele au un rol deosebit în fundamentarea din punct de vedere tehnic şi
conceptual a dreptului internaţional, dar pot juca şi rolul de izvor de drept independent.
De aceea Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art.38, menţionează printre
regulile de drept pe care Curtea le poate aplica în hotărârile sale şi principiile de drept
ale sistemelor juridice cele mai avansate, iar în practica sa judiciară Curtea s-a referit
adesea la asemenea principii, aplicându-le cu caracter supletiv sau complementar ori
ca norme juridice independente.
Printre aceste principii se menţionează buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor
convenţionale, regulile de interpretare juridică ( de exemplu, acela că legea specială
derogă de la legea generală), principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat,
prescripţia, principiul egalităţii părţilor, dreptul de apărare în soluţionarea unui diferend,
autoritatea de lucru judecat, dreptul părţilor în proces la exercitarea unei căi de atac,
unele reguli de bază ale organizării şi procedurii instanţelor de judecată etc.
Aşa cum arăta un important autor de drept internaţional (Ian Brownlie), într-o
lucrare a sa ( Principii de drept internaţional public, 1990), în fapt tribunalele
internaţionale recurg la elemente ale raţionamentului juridic în general şi la analogii cu
dreptul privat pentru a face din dreptul internaţional un sistem viabil în cadrul proceselor
jurisdicţionale.
În literatura noastră juridică se neagă în general caracterul de izvor de drept
internaţional al principiilor de drept, dar în doctrina occidentală şi, după cum s-a văzut,
şi în practica organelor jurisdicţionale internaţionale, se recunoaşte valoarea juridică
pentru dreptul internaţional a acestor principii, principiile generale de drept fiind
considerate, ca un al treilea izvor de drept internaţional, alături de tratat şi cutumă.
32) Jurisprudenţa
Constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional. De
principiu, instanţele de judecată nu sunt creatoare de norme juridice, rolul lor fiind acela
de a aplica la cazuri concrete prevederile actelor normative, dar hotărârile date de
acestea pot avea un rol important în stabilirea existenţei şi a conţinutului unei norme de
drept, ca şi în interpretarea acestora, iar prin argumentele pe care le aduc în motivarea
hotărârilor lor pot juca un rol important atât în determinarea, cât şi în dezvoltarea
dreptului internaţional.
Curtea Internaţională de Justiţie, tribunalele internaţionale arbitrale sau curţile
penale internaţionale, prin autoritatea respectivelor instanţe şi prin caracterul
convingător al soluţiilor pe care le formulează, pot să confere hotărârilor pe care le dau
o semnificaţie mai mare decât aceea pe care acestea le au în mod formal. Hotărârile
acestor curţi sunt adeseori invocate în cazuri similare pentru soluţionarea altor litigii,
având astfel un rol auxiliar în determinarea normelor existente de drept internaţional şi
în crearea unor noi asemenea norme.
Pentru lămurirea conţinutului unor norme de drept internaţional sunt adesea invocate şi
hotărârile date de tribunalele interne, naţionale, atunci când acestea sunt chemate să

32
soluţioneze litigii în care trebuie să se întemeieze pe instituţii şi norme de drept
internaţional public din domenii cum sunt dreptul maritim, dreptul diplomatic, etc.
33) Clasificarea tratatelor:
1 1. după numărul părţilor participante:
2 - tratate bilaterale;
- tratate multilaterale.
1. după durata valabilităţii:
- tratate cu termen;
- tratate fără termen.
3. după posibilităţile de aderare:
3 - tratate deschise, care permit aderarea;
- tratate închise, care nu permit aderarea.
4. după calitatea părţilor participante:
4 - tratate încheiate numai între state;
- tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale;
- tratate încheiate numai între organizaţii.
5. după obiectul lor:
5 - tratate politice
- tratate economice;
6 - tratate ştiinţifice;
7 - tratate militare.
6. după forma de prezentare:
- tratate clasice supuse ratificării;
- tratate încheiate în formă simplificată ce nu sunt supuse ratificării.
Tratatele simplificate se încheie între miniştri sau agenţi diplomatici
34) Statele neutre.
In dreptul internaţional public se face distincţie între neutralitatea temporară
(ocazională sau parţială) şi neutralitatea permanentă.
Neutralitatea temporară este o instituţie foarte veche a dreptului internaţional şi a
apărut în legătură cu războiul, semnificând poziţia de neimplicare a unui stat în raport
cu un conflict armat determinat. Primele codificări ale neutralităţii temporare au fost
realizate la Conferinţa de pace de la Haga, din anul 1907, când au fost adoptate
Convenţia privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în caz de război şi
Convenţia privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în războiul pe mare.
Ulterior au fost adoptate şi alte reglementări în acest domeniu.
După cel de-al doilea război mondial, neutralitatea temporară capătă un caracter
diferenţiat, în sensul că un stat care nu participă la un conflict armat nu poate adopta o
atitudine imparţială, ci este obligat să acorde ajutor nelimitat victimei agresiunii şi să nu
sprijine în nici un fel agresorul.
Mai mult, Carta O.N.U. cere statelor membre să dea acesteia întreg ajutorul în
orice acţiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile Cartei şi să nu ajute vreun
stat împotriva căruia O.N.U. întreprinde acţiuni preventive sau de constrângere.
Neutralitatea permanentă apare ca instituţie a dreptului internaţional mai târziu
(sec. al XIX-lea) şi desemnează statutul internaţional al unui stat, adoptat printr-un act
individual sau printr-un acord internaţional, potrivit căruia statul respectiv se angajează

33
să nu participe la alianţe militare, la acte pregătitoare sau la declanşarea unui război şi
să menţină relaţii paşnice, de cooperare, cu toate statele.
Statutul de neutralitate permanentă se poate aplica numai entităţilor statale şi nu
limitează în nici un fel suveranitatea acestora, ele având plenitudinea drepturilor
suverane, inclusiv dreptul de a avea forţe armate şi de-şi exercita dreptul la
autoapărare. Pe de altă parte, neutralitatea permanentă presupune obligaţii
suplimentare în raport cu celelalte state, respectiv:
 să nu participe la alianţe militare şi să nu permită pe propriul teritoriu crearea de
baze militare străine sau staţionarea de trupe străine;
 să nu permită pe propriul teritoriu pregătirea sau desfăşurarea de acţiuni militare
ale unor state împotriva altora;
 să nu producă, să nu deţină şi să nu experimenteze arme nucleare sau alte arme
de distrugere în masă şi să menţină relaţii paşnice, de colaborare, cu toate
statele;
 să nu participe la conflicte armate, cu excepţia situaţiei când îşi exercită dreptul
la legitima apărare.
 Statele care au statut de neutralitate în prezent sunt:
 1. Confederatia Helvetică. Este statul cu cel mai vechi statut de neutralitate
permanentă.
 Încă din 1546, printr-o declaraţie, Elveţia s-a pronunţat stat neutru, statut
recunoscut ulterior prin Tratatul de la Utrecht, din anul 1713. Garantarea acestui
statut s-a realizat abia la Congresul de la Viena, din anul 1815, reafirmată prin
Tratatul de la Versailles, din anul 1919.
 Deşi Elveţia a fost membră a Societăţii Naţiunilor, ea a fost scutită de obligaţiile
care decurgeau din această calitate, cu privire la aplicarea de sancţiuni militare.
Este motivul pentru care, în prezent, Elveţia nu este membră a O.N.U., dar
întreţine relaţii cu numeroase organisme de specialitate ale acesteia. Astfel, în
1986, printr-un referendum, a fost respinsă aderarea la O.N.U., Elveţia având
doar un statut de observator, pentru ca în anul 1998, cu ocazia altui referendum,
57% din elveţieni să fie favorabili intrării în O.N.U.
 De asemenea, dacă în 1992, majoritatea alegătorilor au respins aderarea la
Uniunea Europeană, în 1998, după patru ani de negocieri, Elveţia semnează un
acord de cooperare cu Uniunea Europeană. Se pare că, în ultimul deceniu,
Elveţia priveşte altfel neutralitatea sa permanentă tradiţională şi promovează tot
mai mult un nou concept, acela de „neutralitate activă”. Preocupările pentru
securitatea Elveţiei, într-o lume cu multe şi grave riscuri, aduc o noua concepţie
asupra neutralităţii acesteia, mergând până la acceptarea participării directe la
acţiunile de prevenire şi dezamorsare a crizelor internaţionale.
 2. Austria. Prin legea constituţională din 26 octombrie 1955, Parlamentul
austriac adopta statutul de neutralitate permanentă a Austriei, statut care este
recunoscut de Anglia, Franţa, S.U.A. şi U.R.S.S. printr-un acord internaţional şi
acceptat şi de alte state. In acelaşi an, Austria devine membră a O.N.U., iar în
anul 1995, membră a Uniunii Europene.
 3. Malta. Statutul de neutralitate permanentă a fost adoptat printr-un act
unilateral, în anul 1980, şi, în acelaşi an, a fost garantat printr-un acord cu Italia.

34
 Statele europene au acceptat statutul de neutralitate al Maltei, prin Actul Final al
Reuniunii de la Madrid al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
din anul 1983.
 4. Republica Moldova. Şi-a declarat neutralitatea prin Constituţia din 29 iulie
1994 (art. 11). Până în prezent, Republica Moldova nu a încheiat acorduri cu alte
state prin care acest statut să fie recunoscut şi garantat, ceea ce înseamnă că nu
este efectiv.
 Şi alte state au cunoscut statutul de neutralitate permanentă, dar l -au
abandonat, ca urmare a unor împrejurări nefavorabile. Acestea sunt:
 1. Belgia. A avut acest statut între anii 1831 şi 1919. După primul război
mondial, prin propria voinţă şi potrivit tratatelor de pace încheiate după acest
război, a renunţat la neutralitatea sa permanentă.
 2. Laos. Şi-a proclamat neutralitatea permanentă în anul 1962, statut garantat de
mai multe state prin Declaraţia de la Geneva din acelaşi an. Războiul din
Vietnam a împiedicat însă punerea în aplicaţie a acestui statut.
 3. Luxemburg. A avut statut de neutralitate permanentă proclamat prin Tratatul
de la Londra, din 11 mai 1867, care recunoştea şi independenţa Luxemburgului.
După primul război mondial, nu a mai fost efectivă, pentru că nu a mai fost
garantată de alte state. Menţinută pe cale unilaterală, încetează de facto în anul
1940, prin ocuparea teritoriului de către Germania, fiind denunţată de Luxemburg
în anul 1948.
 Statutul de neutralitate permanentă creează obligaţia generală a tuturor statelor
de a-l respecta. Din nefericire, până în prezent, doar Elveţia s-a bucurat de
respectarea efectivă a statutului său.
35) Teritoriul ca element constitutiv al statului
Teritoriul ca element constitutiv al statului, este alcătuit din spaţiul terestru (sol şi
subsol), spaţiul acvatic (ape interne: râuri, lacuri, ape interioare şi marea teritorială) şi
spaţiul aerian suprapus spaţiilor terestru şi acvatic, asupra cărora statul îşi exercită
suveranitatea deplină şi exclusivă.
Practic, în dreptul internaţional public, toate spaţiile capătă sens numai prin
raportare la stat: unele sunt supuse suveranităţii statelor (teritoriul de stat), altele nefiind
supuse aproprierii statelor. Spaţiul (terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul
de stat reprezintă un element-condiţie esenţial pentru existenţa grupului uman organizat
politic în stat şi pentru exercitarea prerogativelor suveranităţii în planul relaţiilor interne
(supremaţia statului) Inexistenţa teritoriului de stat lasă fără sens însuşi conceptul de
organizare politică, populaţia fără un spaţiu propriu, în care să dispună de ea însăşi,
fiind în imposibilitate de a se constitui ca stat.

35