4.

Pentru rugăciune şi chipurile acesteia în lumea de astăzi. Rugăciunea liturgică. Cum trebuie să
ne rugăm

Ste. Geneviéve-des-Bois
11 Decemvrie 1958

Dragă Maria,

Pace ţie şi vouă tuturor, de la Domnul!

Se apropie praznicul Naşterii Domnului şi Anul Nou. Vă transmit tuturor cele mai bune urări şi
binecuvântare. În fiecare zi mă rog lui Dumnezeu să vă păzească şi să înmulţească în voi darurile Sale,
de cunoaştere şi iubire a lui Hristos. În afară de acestea, vă doresc totodată deplină bunăstare, pace,
îmbelşugare, sănătate şi viaţă îndelungată…
Aşadar ai primit scrisoarea mea din 2 Noiemvrie. Îndelunga ta tăcere m’a făcut să cred că s’a
pierdut. Mă pregăteam să-ţi scriu din nou, şi iată că ai primit-o! Stăruieşti să-ţi răspund la nişte
întrebări dintr’o scrisoare precedentă1. Fie cum voieşti. Dar, aşa cum însăţi recunoşti că problemele
tale sânt foarte complicate, să nu cauţi rezolvarea tuturor greutăţilor tale în puţinele cuvinte pe care ţi
le voiŭ scrie.
Rugăciunea este o lucrare lăuntrică a duhului nostru. Ea se poate exprima în cele mai felurite
chipuri. Nu rareori, ci destul de des, se exprimă prin tăcerea noastră în faţa lui Dumnezeu – tăcere,
pentru că Dumnezeu vede tot adâncul gândurilor noastre, toate dorinţele inimii noastre, şi nu
întotdeauna avem putinţa să le exprimăm prin cuvinte. Dumnezeu înţelege mişcările tainice ale inimii
noastre şi răspunde la ele.
Mă tem puţin că nu dai atenţie chiar acestui lucru spus mai sus: că înclini să crezi, precum mulţi,
că rugăciunea înseamnă doar şedere înaintea icoanelor şi rostirea formulelor rânduite (de dimineaţă şi
de seară, sau a psalmilor). Bineînţeles, cu o astfel de rugăciune poţi să te obişnuieşti încă din copilărie
şi să o săvârşeşti în fiecare zi. Dar această rugăciune este cu totul nesatisfăcătoare şi nu epuizează
problema rugăciunii.
Observ că oamenii contemporani devin tot mai puţin capabili de o aşa rugăciune. Acest fenomen
mi-l explic prin creşterea activităţii intelectuale a oamenilor. Mintea noastră se găseşte într’o
necontenită agitaţie, din pricina nenumăratelor impresii de tot felul: văzute şi auzite. De dimineaţă
începe lucrul oamenilor din sate şi oraşe, care antrenează mintea şi închipuirea în cursul întâmplărilor
la care iau parte.
Cum să atingi, deci, acea liniştire a minţii şi acea aşezare a inimii, atât de necesare rugăciunii?
Iată o întrebare. Ne vom întoarce la ea când binevoi-va Dumnezeu; acum voiŭ trece la o altă problemă,
care te priveşte personal.
Îmi spui că, observând neputinţa de a afla rugăciunea, când „te pui la rugăciune”, vezi nimicnicia
ta, şi asta te deprimă. Nu te deprima! Această situaţie nu trebuie să te neliniştească. A sta înaintea lui
Dumnezeu nu înseamnă deloc a sta înaintea icoanelor, ci să-L simţi în toată adâncimea conştiinţei ca
pe Cela-ce-toate-plineşte. Trebuie să-L trăim cu adevărat ca pe Întâia Realitate, după care, în ordine
inferioară, urmează lumea a doua, a realităţii făurite, derivate. De aceea, pentru rugăciune este
folositoare orice poziţie a trupului: culcat, mergând, şezând, stând în picioare ş.a.
Dacă mintea şi inima ta simt dispoziţie pentru rugăciune la citirea Sfintei Scripturi, atunci
păstrează această dispoziţie până ce încetează. Regula este următoarea: orice cuvânt, orice împrejurare
în care mintea şi inima se unesc într’o singură conştiinţă dumnezeiască, nu trebuie părăsite până ce

1
În scrisoarea adresată Părintelui Sofronie la 26 Septemvrie 1958 de către sora sa Maria, ea îşi descrie în câteva
cuvinte calea duhovnicească: cum s’a produs în viaţa sa „o cotitură bruscă” după ce a citit însemnările Stareţului
Siluan. „Am înţeles cu adevărat – scrie Maria – că nu trebuie să mai căutăm nicăieri, pentru că el (Siluan) singur
are cuvintele vieţii veşnice. Şi iată, de atunci au început greutăţile. Pe de altă parte, n’am nici un fel de îndoieli –
doresc să merg pe drumul acesta, dar mă pierd. Nu ştiu, nu pricep de ce am o dorinţă aşa fierbinte să mă rog când
citesc ceva din Sfânta Scriptură; când mă aşez însă la rugăciune, nu pot rosti nici un cuvânt, toate simţurile,
deodată, mi se sting, mintea este pustie, iar inima rece. Ce înseamnă asta? Neputinţa mea sufletească mă
înspăimântă. Niciodată n’am fost oarbă în privinţa capacităţilor mele, dar nu-mi pot închipui de ce sânt aşa
neputincioasă”.
mintea, inima sau trupul nu obosesc. Observaţiile mele asupra oamenilor de astăzi m’au dus la
concluzia că cel mai potrivit lucru pentru ei este să se roage în biserici, îndeosebi la Sfânta Liturghie.
Rugăciunea liturgică şi o deasă împărtăşanie înseamnă plinire. Pentru aceasta trebuie însă să trăim şi
să înţelegem Sfânta Liturghie. Atunci ni se va descoperi că Liturghia îmbrăţişează în sine întreaga
noastră viaţă: în ea se cuprind toate planurile fiinţării noastre în relaţie cu Dumnezeu. Liturghia, dacă
numai ea se trăieşte de întreaga noastră fiinţă, ne dă putinţa să o trăim ca pe o adevărată lucrare
dumnezeiască ce cuprinde nu numai această lume văzută, ci şi lumea care se află în afara hotarelor
acesteia.
Fără să-şi adâncească cunoştinţele în acest domeniu, uşor poate cădea omul într’o pustiitoare şi
de-moarte-aducătoare obişnuinţă. E nevoie să creştem neîncetat în cunoaşterea lui Dumnezeu şi să nu
îngăduim ca Liturghia să se preschimbe într’un amănunt al vieţii noastre de toate zilele. Acum, pentru
că ea a ajuns, în loc de Liturghie, Obedniţă2, a fost trăită de noi toţi ca o adâncă criză. Oamenii au
început să prefere orice fel de lecturi sau distracţii în locul Liturghiei. Astfel, mai bine se odihnesc şi
îşi împlinesc dorinţele de a spori în cunoştinţe. Acest lucru e pe deplin îndreptăţit şi de înţeles. Omul,
prin fire, este o fiinţă care năzuieşte spre desăvârşire, spre cunoaştere, chiar spre cunoaştere absolută,
spre plinirea Fiinţei. Şi iată paradoxul: în temeiul acestei năzuinţe spre absolută desăvârşire, proprie
firii omeneşti, oamenii nu preţuiesc acel loc ce le-a fost dat de Dumnezeu pentru dobândirea acestei
cunoaşteri şi acestei vieţi.
Voiŭ vorbi puţin despre faptul că, din păcate, dumnezeieştile slujbe şi chipurile de viaţă
bisericească statornicite de veacuri nu mai răspund întru totul căutărilor şi nevoilor oamenilor de
astăzi. Şi e un lucru de înţeles: aceste chipuri nu s’au statornicit în veacul nostru, ci pentru oameni cu o
altă dezvoltare a minţii şi a sufletului, cu o altă experienţă de viaţă. E o problemă destul de complicată
a Bisericii şi, de aceea, unele cazuri particulare se pot rezolva după cum urmează.
Deoarece unii oameni nu găsesc îndeajunse răspunsuri la toate nevoile lor duhovniceşti în
chipurile de slujire bisericească, ei sânt siliţi, printr’o uriaşă cheltuială de puteri, să împlinească acasă
această lipsă.
Episcopul Ignatie Briancianinov scria acum o sută de ani că, încă de pe vremea sa, nici măcar
monahii nu primeau în mănăstiri, prin slujbele bisericeşti, ceea ce le era de trebuinţă, fiind nevoiţi să
citească Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Fără aceasta, ei n’ar fi putut spori3. Se cuvine să
amintim acest lucru contemporanilor noştri, care trăiesc în lume – pe deasupra, într’o lume a celor ce
nu se roagă şi au uitat de Dumnezeu.
De aceea, nu te nelinişti pentru neputinţa de a te aduna când te pui la rugăciune. Păstrează, înainte
de toate, gândul la Dumnezeu şi pacea inimii. Aceasta din urmă este deosebit de însemnată pentru tine,
deoarece această pace este foarte slabă. Ai grijă să nu vatămi fără folos neînsemnatele puteri ale inimii
tale.
Pentru a afla calea adevărată, e bine să i-o ceri lui Dumnezeu în rugăciune:
Doamne, Tu însuţi toate mă învaţă… Dă mie bucuria a cunoaşte voia Ta, şi alor Tale căi… Mă
învaţă cu adevărat a te iubi din toată fiinţa mea, precum ai gândit în sfatul Tău cel vécinic pentru
mine… da, pentru mine, căci pre nimenea ai uitat şi pre nimenea ai zidit întru pieire… Risipit-am
nebuneşte puterile ce mi-ai dat, ci acum, la al vieţii capăt, însuţi toate îndreptează şi însuţi toate mă
învaţă… pentru ca, întru adevăr, să se săvârşească voia Ta în viaţa mea, fie de pricep aceasta, fie de
nu, până la o vreme… Nu mă lăsa să merg pre alte căi ce duc în întuneric, ci, mai-nainte de a adormi
cu somn de moarte, Lumina Lumii, dă mie nevrednicului a vedea Lumina Ta…
Cu aceste cuvinte să te rogi. Va trece o oarecare vreme, şi puterea acestor cuvinte va
pătrunde în lăuntrul fiinţei tale, şi atunci va curge însăşi viaţa, aşa cum vrea Domnul, căci
dacă judecăm lucrurile după chipul lor din afară, atunci nimic nu rezolvăm.
Doar înţelesul întregii vieţi stă în faptul că mintea şi inima noastră trebuie să trăiască cu
Dumnezeu, ca Dumnezeu să se facă viaţa noastră. Asta o caută şi El. Pentru aceea am fost
zidiţi, ca să trăim viaţa Sa şi, mai ales, întreaga Sa nemărginire… Acest cuvânt ne poate speria
2
Adică, prin faptul că oamenii nu se mai împărtăşesc la Sfânta Liturghie decât foarte rar, ceea ce este nefiresc,
aceasta a ajuns o slujbă „citită”. Obedniţa este slujba care se citeşte când, din felurite pricini, nu se săvârşeşte
Liturghia.
3
Sfântul Ignatie Briancianinov, „Ofrandă monahismului contemporan”, în Opere, vol. VI, New-York 1968, pp.
57, 58, 77.
când ne vedem jalnica stare de acum, dar trebuie să facem în aşa fel încât nici această credinţă
să n’o pierdem. Una dintre cele mai mari primejdii este aceea de a înmicşora şi nesocoti
planul lui Dumnezeu pentru om. Orice suferinţă a noastră, chiar şi nedreaptă, o ştie Dumnezeu
şi împreună-pătimeşte cu noi. Este de neapărată trebuinţă să stabilim cu El relaţii personale,
aproape omeneşti… Sânt încredinţat că mă înţelegi. Adică înţelegi prin acestea o legătură
lăuntrică, intimă, cu Dumnezeu, deoarece omul este chemat să vieţuiască în întregime cu El –
nu numai cu capacitatea sa înaltă de contemplaţie – duhul, dar şi simţămintele – sufletul şi
chiar trupul…
Iată încă o rugăciune:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule Unul-născut din Tatăl cel fără-de-început, deschide cei
ai sufletului meu întunecaţii ochi, ca şi eu cu mintea să văz pre Tine, Ziditorul şi Dumnezeul
meu.
Rogu-te, nu mă lepăda dela faţa Ta, ci văzându-mi toată josnicia şi ticăloşia, arată mie
Lumina Ta, Cela ce eşti Lumina Lumii, şi dă mie a cunoaşte iubirea Ta de oameni.
O, preadulce Hristoase, Cela ce ai trimis Sfântul Duh preste sfinţii Tăi ucenici şi
apostoli, pre acesta, bunule, trimite-l şi preste noi nevrednicii, şi printr’însul ne învaţă a
cunoaşte pre Tine, şi deschide nouă calea mântuirii Tale.
Luminează-mă, Dumnezeule, cu Lumina Ta cea adevărată, ca în Lumină să văz şi eu
Slava Ta, precum Cel Întâi-născut din Tatăl, şi să se întipărească în lăuntrul meu Chipul
Tău, dupre carele zidit-ai pre om.
O, Dumnezeule, Mântuitorul meu, a minţii mele Lumina şi a duhului meu Tăria,
sălăşluiască-se întru mine Bunătatea Ta, petrecea-voiŭ şi eu neîncetat întru Tine, purta-voiŭ
pururea întru mine Duhul Tău cel Sfânt, Carele dea-mi a mă asemăna Ţie, Unuia Domnului
meu, cu toţi sfinţii Tăi, în veac.
Doamne Iisuse Hristoase, dupre a Ta nemincinoasă făgăduinţă, vino cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh, şi zideşte întru mine lăcaş al Tău.

Arhimandritul Sofronie – Письма в Россию (Scrisori către Rusia), ediţia a doua,

Moscova, 2003, pp. 68-75.