ANATOMIA OMULUI

Delimitări conceptuale: Definiţie: conceptul de Anatomie are un caracter universal, după cum reiese şi din definiţia elaborată de Fr. I. Rainer: “Anatomia este ştiinţa formei vii”. Deci Anatomia este aplicabilă ansamblului lumii vii, fiind ştiinţa care studiază forma şi structura organismelor vii. Există astfel o Anatomie a râmei, a broaştei, a plantelor şi a oricărei vieţuitoare, Anatomia Umană fiind acea ramură a Anatomiei destinată speciei umane. Anatomia omului este ştiinţa care are ca obiect de studiu forma, structura şi organizarea macroscopică a organismului uman. Originea termenului: Gr. Ana = prin, tomein = a tăia. Poziţia omului în natură: Omul aparţine regnului animal, gupului vertebratelor, subgrupului Mamiferelor, numindu-se ca specie Homo sapiens. Multă vreme s-a s-a considerat că omul este cea mai evoluată specie de pe planetă. Linne începea clasificarea lumii animale cu omul, clasificând apoi restul animalelor în funcţie de gradul de înrudire cu acesta, cu cât mai înrudite cu atât mai aproape. Numai la începutul anilor 1900, această idee se clatină, Osborn plasând pe cea mai înaltă treaptă a sistemului său de clasificare, ca cel mai evoluat grup, delfinii. Alţi autori încheie clasificarea cu Rozătoarele, considerând că cel mai evoluat grup de este cel care a generat cel mai mare număr de specii adaptate celor mai variate medii de viaţă. Pe de altă parte nici din punctul de vedere al Anatomiei Comparate omul nu poate fi considerat cea mai evoluată specie, ca urmare a faptului că în organizarea sa păstrează structuri arhaice (organizarea mâinii care reprezintă modelul iniţial de organizare al acestei structuri). În concluzie, din punct de vedere strict biologic (fără a face referiri psihologice sau sociologice), omul nu este cea mai evoluată specie de pe planetă (nici greutatea absolută a creierului şi nici numărul de circumvoluţiuni al acestuia neplasându-l pe poziţia supremă), dar ca specie aparţinătoare Mamiferelor este una dintre cele mai avansate produse ale evoluţiei lumii vii. Nivele de organizare şi integrare ale individului uman: a) Nivelul celular cuprinde celulele. Celula este unitatea structurală şi funcţională de organizare a materiei vii. b) Nivelul tisular cuprinde ţesuturile. c) Nivelul organelor aparţine Anatomiei. Organele sunt grupări de celule şi ţesuturi diferenţiate în vederea îndeplinirii unei anumite funcţii. d) Nivelul sistemic aparţine Anatomiei. Sistemele sunt grupări de organe care au aceeaşi structură, fiind alcătuite din acelaşi tip de ţesuturi. e) Nivelul aparatelor aparţine tot Anatomiei. Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor morfo-histologică este diferită. Diferenţa dintre Sisteme şi Aparate rezidă în faptul că primul termen are un sens morfo – funcţional, în vreme ce Aparatele au o valoare funcţională. Spre exemplu, sistemul osos, totalitatea oaselor unui organism are o rezonanţă morfologică (os), în timp ce aparatul

1

locomotor, care este alcătuit din trei sisteme, osos, articular şi muscular, are un înţeles funcţional, fiind definit pe baza funcţiei pe care o îndeplineşte, anume locomoţia (mişcarea). f) Nivelul individual reprezintă organismul uman în ansamblu. g) Nivelul supraindividual aparţine Ecologiei, în cazul speciei umane putând fi suprapus într-o anumită măsură nivelului social.

TERMENI GENERALI DE ANATOMIA OMULUI
Poziţia anatomică reprezintă postura de referinţă în anatomia umană, fiind poziţia ortostatică cu membrele toracale paralele cu corpul, cu faţa palmară a acestora şi partea ventrală a corpului şi capului orientate înainte. Segmentele corpului uman Corpul uman poate fi divizat în 2 părţi: segmentul axial şi segmentul apendicular. Segmentul axial este format din cap, gât şi trunchi. Capul şi gâtul alcătuiesc extremitatea cefalică. Trunchiul este alcătuit din 3 segmente suprapuse: torace, abdomen şi pelvis. Segmentul apendicular este constituit din 2 perechi de membre cu funcţie primordială în locomoţie. Prima pereche – membrul superior, anterior, toracal; perechea a doua – membrul inferior, posterior, pelvian. Membrele au un segment proximal prin intermediul căruia se fixează de scheletul axial numit centură şi un segment distal sau membru liber. Membrul liber are trei segmente, numite diferit în funcţie de membru. La membrul superior se disting braţul, antebraţul şi mâna, iar la cel inferior: coapsa, gamba şi piciorul. Termeni de orientare anatomică Se referă la axele şi planurile de referinţă. Organismul uman poate fi raportat la cele trei dimensiuni ale spaţiului descriindu-i: lungime, lăţime şi volum (adâncime). Fiinţa umană se mai raportează la o dimensiune non-spaţială: timpul. Axele sunt linii ce străbat organismul pe anumite direcţii: axul vertical sau longitudinal străbate corpul în lungime; axul antero-posterior sau sagital corespunde grosimii; axul transversal exprimă lăţimea, străbătând corpul lateral. Planurile sunt secţiuni ale corpului care trec fiecare prin câte două axe. Planul median, sagital, sau al simetriei bilaterale trece prin axul longitudinal şi sagital. Planul frontal trece prin axul longitudinal şi transversal. Planul transversal sau orizontal trece prin axul sagital şi transversal. Fiecare plan împarte corpul în două segmente situate de o parte şi de alta a acestuia. Planul transversal împarte într-o jumătate superioară sau cranială şi una inferioară sau caudală. Planul frontal împarte corpul într-un segment ventral şi unul dorsal. Planul median împarte într-o jumătate stângă şi una dreaptă.

2

APARATUL LOCOMOTOR
Aparatul locomotor reprezintă traductorul funcţiei de relaţie a sistemului nervos. Funcţional prezintă două componente: una statică având rol de suport anume oasele şi elementele de legătură dintre acestea – articulaţiile şi una cu rolul de a mobiliza componenta statică anume musculatura. Aparatul locomotor este alcătuit din trei sisteme: sistemul osos; sistemul articular şi sistemul muscular.

Sistemul osos
Osteologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor. Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare alb-gălbuie. Ansamblul lor reprezintă scheletul. Clasificarea oaselor. Se realizează după forma pe care acestea o prezintă. 1) Oasele lungi sunt acele oase la care predomină lungimea. Apar la nivelul membrelor. Prezintă un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize – una proximală şi una distală. 2.) oase plane (turtite sau late) apar la nivelul cutiei craniene. 3.) oase scurte, reprezentate spre exemplu de corpurile vertebrelor Periostul este o membrană conjunctivă, fibroasă, cu grosime variabilă, bogat vascularizată care înveleşte osul (cu excepţia inserţiilor musculare sau a zonelor acoperite de cartilaj articular). Intervine în nutriţia osului şi în osteogeneză atât în cea normală cât şi în osteogeneza care are loc în urma fracturilor. Măduva osoasă este o substanţă semifluidă, bine vascularizată, situată în cavităţile din interiorul oaselor. Morfo-funcţional se deosebesc 3 tipuri de măduvă osoasă. Măduva roşie – este prezentă la copii şi la adulţi în vertebre, coaste şi stern. La nivelul său sunt produce globulele roşii, care apoi sunt eliberate în sânge. Măduva galbenă – se află în majoritatea oaselor adultului fiind un depozit adipos. Măduva brună sau gelatinoasă – se găseşte la persoanele în vârstă fiind o formă degenerată a măduvei galbene. Osul prezintă o vascularizaţie şi o inervaţie proprie. Morfologia externă a oaselor Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, prezentând o serie de repere cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi. Proeminenţele sunt de 2 tipuri: articulare şi nearticulare. Proeminenţele articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase), contribuind la realizarea unor articulaţii. Proeminenţe nearticulare nu prezintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă. Cavităţile sunt de 2 tipuri: articulare şi neaticulare. Cavităţile articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, prezentând cartilaj articular. Cavităţi nearticulare:
3

canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice (tendoane). Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri nutritive (pe unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile nervilor cranieni). Structura internă a oaselor Diferitele modalităţi de dispunere ale lamelor osoase care alcătuiesc ţesutul osos generează structuri diferite, răspândite diferit la cele 3 tipuri de oase. Există două tipuri de substanţe osoase. Substanţa osoasă compactă este formată din lame osoase paralele, alipite, fără cavităţi intermediare. Substanţa osoasă spongioasă este constituită din lame osoase dispuse dezordonat, întretăiat în diferite unghiuri, delimitând cavităţi care conţin măduvă. Structura internă a oaselor lungi. La exterior au o teacă de substanţă osoasă compactă. Spongioasa se află la interior, dar numai la nivelul epifizelor. În diafază se află un conduct gol, numit cavitate medulară, care pe viu conţine măduvă osoasă. Structura internă a oaselor plane. La exterior prezintă două lame de substanţă osoasă compactă, iar la interior spongioasă. Structura oaselor scurte. La exterior prezintă substanţă osoasă compactă, iar la interior substanţă osoasă spongioasă. Creşterea oaselor în lungime se realizează cu ajutorul cartilajului de conjugare sau diafizo-epifizar, situat între diafiză şi epifize. În grosime oasele cresc prin intermediul periostului. Funcţiile oaselor în organism Oasele deţin 2 grupe de funcţii. O funcţie pasivă în slujba aparatului locomotor şi o funcţie activă cu implicaţii metabolice şi în imunitate. Funcţia pasivă se exprimă prin: determinarea formei, dimensiunilor şi raporturilor corpului sau a segmentelor sale, sprijinul corpului, realizarea unor cavităţi de protecţie precum cutia craniană, în acelaşi timp oferind inserţii muşchilor. Oasele au rol energetic prin măduva galbenă pe care o conţin, constituie rezerva calcică al organismului având şi rol imunitar prin intermediul măduvei roşii hematogene.

Studiul sistematic al scheletului uman
Scheletul uman este format din aproximativ 208 oase, aproximativ fiindcă unele oase pot varia individual. Dintre acestea un număr 33-34 alcătuiesc coloana vertebrală care funcţionează drept ax de susţinere, în jurul acesteia grupându-se celelalte oase. Oasele pot fi neperechi în general cele situate pe linia mediană a corpului şi perechi. Scheletul uman se împarte în 2 subunităţi: scheletul axial şi scheletul apendicular. Coloana vertebrală Reprezintă un ax medio-dorsal format din suprapunerea a 33-34 de piese osoase numite vertebre. După regiunile corporale la nivelul cărora se găsesc vertebrele poartă anumite denumiri zonale, existând 5 grupe de vertebre:

4

procesul spinos este cea mai dorsală prelungire a vertebrei... (L1.) vertebre sacrale în număr de 5 – sunt sudate între ele. din cauza faptului că piesele componente sunt sudate între ele.) vertebre lombare în număr de 5. Vârful procesului este împărţit în doi tuberculi: unul anterior şi unul posterior. pediculii vertebrali şi arcul vertebral. pe unde trece pachetul vascular vertebral. sunt considerate vertebre adevărate.. Suprafaţa inferioară de pe jumătatea unei vertebre împreună cu cea superioară a vertebrei învecinate alcătuiesc o suprafaţă articulară unică destinată articulaţiei cu capul coastei. Prezintă caractere generale comune tuturor.. sunt situate între pediculi şi procesul spinos.. Procesul spinos este orientat în jos. procesele articulare în număr de patru: 2 superioare şi 2 inferioare reprezintă principalul mijloc de articulare al vertebrelor... caractere speciale proprii numai unor anumite vertebre fiind rezultatul unor condiţii funcţionale specifice.. Indiferent de regiunea unde sunt situate. Corpul şi arcul sunt legate prin două punţi osoase mici numite pediculi. 3. pe ele se inserează coastele. Procesul spinos este scurt şi bifid terminal.T12) formează coloana toracală. Corpul prezintă 4 scobituri: 2 pe fiecare parte. Vertebrele din primele trei regiuni. Procesul transvers prezintă la bază un orificiu numit gaură transversală.. corespunde toracelui. una superioară şi una inferioară..L5) 4. Vertebrele cervicale au corpul vertebral mic şi alungit transversal.) vertebre coccigene în număr de 4 sau 5 – sunt unite între ele. (C1.. procesele transverse sunt reduse având forma unor mici proeminenţe numite procese 5 . Lamele vertebrale. Caractere regionale ale unor vertebre adevărate Vertebrele adevărate sunt piese osoase scurte. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale rezultă canalul vertebral care conţine măduva spinării. vertebrele adevărate prezintă anumite caracteristici comune numite caractere universale ale vertebrei. formând un os unic – osul sacru – situat la nivelul pelvisului 5. Procesul transvers prezintă o suprafaţă articulară pentru tuberculul coastei. Caractere universale ale vertebrei Vertebra este formată din 2 unităţi: corpul vertebral situat ventral şi arcul vertebral situat dorsal. simetrice. în număr de 2. se află în părţile laterale ale vertebrei. (T1. caractere regionale proprii vertebrelor fiecărei regiuni. fiind independente. formând un os unic coccisul sau coccigele situat tot în pelvis. procesele transverse.1. Gaura vertebrală este delimitată de corpul vertebral.. indiferent de regiunea în care sunt localizate. Vertebrele din ultimele două regiuni ale coloanei se numesc vertebre false. Vertebrele lombare au corp de dimensiuni mari. Arcul vertebral este format din mai multe elemente. Procesul spinos este dreptunghiular. unul drept şi unul stâng.) vertebre cervicale în număr de 7.C7) formează coloana cervicală care corespunde gâtului 2. În realitate tuberculul anterior reprezintă un rudiment de coastă lipită la vertebra cervicală.) vertebre toracale în număr de 12. Vertebrele toracale au corpul vertebral dezvoltat în plan sagital. în număr de 2.

) curbura cervicală are convexitatea orientată ventral 2. Acest rol se amplifică la om ca urmare a staţiunii şi locomoţiei bipede. Curburile cu convexitate ventrală se numesc lordoză. una ventrală. o bază şi un vârf. reprezentând faţa superioară a corpului primei vertebre sacrale. este concavă prezentând median un ax osos care corespunde corpurilor vertebrelor sacrale. Faţa dorsală este convexă prezentând pe mijloc creasta sacrală mediană rezultată din contopirea proceselor spinoase şi două creste sacrale laterale rezultate din contopirea proceselor transverse.) curbura sacrococcigiană are convexitatea orientată dorsal. înălţimea corpului.) curbura toracală are convexitatea orientată dorsal 3. Ca urmare acestui fapt. La mamiferele patrupede coloana vertebrală are dispoziţie orizontală. Coloana vertebrală în ansamblu Lungimea coloanei vertebrale variază în funcţie de vârstă. Prezintă 2 margini laterale. coloana vertebrală la om are 4 curburi orientate în plan sagital: 1. Are 2 mase laterale continuate cu procesele transverse şi 2 arcuri: unul dorsal şi unul ventral. Prezintă orificiul canalului sacral şi 2 apofize articulare pentru articulaţia cu ultima vertebră lombară. Arcul anterior prezintă pe faţa posterioară o suprafaţă articulară destinată dintelui axisului. Sub influenţa unor factori ambientali nefavorabili curburile se pot dezvolta excesiv. La om coloana este verticală şi transmite întreaga greutate corporală membrelor pelviene. ventrală şi 2 laterale.accesorii. o faţă dorsală. Prezintă pe faţa cranială a corpului o prelungire numită apofiză odontoidă sau dintele axisului. numite procese costiforme. formând osul sacru.) curbura lombară are convexitatea orientată ventral 4. Feţele laterale prezintă o suprafaţă articulară în formă de pavilion de ureche (suprafaţa auriculară) destinată articulaţiei cu coxalul. Aspectul exterior ale coloanei vertebrale la om este rezultatul staţiunii bipede. Locul de sudare a acestora este indicat de patru linii transverse. Procesele accesorii sunt situate la rădăcina unor proeminenţe mari. iar cele cu convexitatea dorsală se numesc scifoze. Lăţimea coloanei diferă în funcţie de regiune. Faţa ventrală. Este un os median şi nepereche situat caudal faţă de sacru. având formă de arc. o bază articulată cu sacrul şi un vârf. fiind o formaţiune regresată la om. Coccisul sau coccigele Constituie segmentul caudal caracteristic vertebratelor. Baza sacrului priveşte cranial. Caractere speciale ale unor vertebre adevărate Vertebra C1 se numeşte atlas. Este situat inferior ultimei vertebre lombare. Sacralizarea este procesul de contopire a vertebrelor sacrale. reprezentând resturi de coastă. Acesta intervine în susţinerea greutăţii segmentelor corporale superioare şi transmiterea acesteia ale membrelor de sprijin. fiind maximă la baza sacrului. trecând 6 . sex. cu concavitatea orientată ventral. orientată spre pelvis. Prezintă 4 feţe: dorsală. Vertebra C2 se numeşte axis. Vârful este orientat caudal. Caracterul ei definitoriu este faptul că nu prezintă corp vertebral. Vertebrele false Osul sacru – este un os median şi nepereche. articulându-se cu coccisul. Dintele axisului reprezintă de fapt o parte din corpul atlasului sudată pe parcursul evoluţiei pe faţa cranială a corpului axisului.

Coastele Reprezintă arcuri osteocatilaginoase. Lungimea coastelor creşte de la coasta 1 şi coasta 12 spre coasta 7. Toracele Toracele osos reprezintă o cavitate edificată de coloana vertebrală toracală. Inferior acestuia se află 3-4 linii transverse care indică locul de fuziune a unor piese osoase numite sternebre. care se articulează fiecare cu sternul. Sternul Este un os amplasat în partea medio-ventrală a toracelui. Pe laturile scobiturii jugulare se află locul de articulare al claviculelor. celelalte două fiind compensatorii. Curburile de la adult apar în decursul copilăriei ca rezultat a ridicării capului şi apoi a locomoţiei bipede. În perioada intrauterină coloana vertebrală prezintă o singură curbură cu convexitatea orientată dorsal. Marginile laterale expun un şir de şapte scobituri costale destinate articulaţiei cu cartilajele costale. Feţele laterale expun la vârful proceselor transverse pediculii vertebrali şi părţile laterale ale corpurilor vertebrale. Curbura toracală este primordială. Vârful sternului prezintă procesul xifoidian. În funcţie de raportul cu sternul. Este un os nepereche. Curbura cervicală: are convexitatea orientată la stânga. La stângaci cele trei curburi în plan sagital vor fi invers conformate. una intermedială sau corpul sternului şi una caudală sau procesul xifoidian. Faţa ventrală a sternului este convexă prezentând la locul de unire dintre manubriu şi corp o proeminenţă numită unghiul sternal. Sunt 12 perechi. Faţa anterioară prezintă o coloană cilindrică alcătuită din corpurile vertebrale suprapuse. care este cea mai lungă. 2 margini laterale.în sfera patologicului. Coastele adevărate sunt primele 7 perechi. adăpostind măduva spinării. Baza este orientată cranial. Este alcătuit din 3 subunităţi: una cranială numită manubriu. Coastele 7 . începând să se formeze în momentul ridicării membrelor toracale de pe sol. lung şi turtit. se împart în coaste adevărate şi coaste false. adăpostind organe importante. Coloana vertebrală mai prezintă o serie de trei curburi în plan frontal. Canalul vertebral se formează prin suprapunerea tuturor găurilor vertebrale. coaste şi stern. una ventrală şi două feţe laterale. deci curburile în plan sagital sunt dobândite ca rezultat al staţiunii şi locomoţiei bipede. Aceste curburi sunt rezultatul tracţiunii membrului toracal drept asupra coloanei vertebrale toracale. curbura lombară are convexitatea spre stânga. Faţa dorsală prezintă succesiunea proceselor spinoase şi ale lamelor vertebrale. Faţa posterioară este concavă prezentând liniile transversale. curbura toracală are convexitatea spre dreapta. care este cartilaginos cu excepţia persoanelor în vârstă. o bază şi un vârf. Prezintă o faţă ventrală. una dorsală. prezentând pe mijloc scobitura jugulară care indică limita dintre gât şi torace. Morfologia externă a coloanei vertebrale Coloana vertebrală privită în ansamblu prezintă o faţă dorsală. demonstrând că iniţial spternul era alcături din mai multe piese independente. numerotate cranio-caudal. situate între coloană şi stern.

astfel încât trebuie căutată topografia şi funcţia primordială a acestora. Unele oase care în prezent sunt situate la nivelul neurocraniului au avut de fapt în mod primordial rolul de a susţine branhiile. constituţie. Oasele capului Sunt în număr de 23. oasele sale fiind dispuse în jurul acestuia. migrate. una exterioară. OASELE NEUROCRANIULUI Sunt în număr de 17: frontal. 2 lacrimale. orientat cranial. etmoid. La om neurocraniul şi viscerocraniul sunt în contact intim. având rol de protecţie al creierului. Cele 4 feţe cuprind elementele anatomice ale oaselor care le alcătuiesc. Extremitatea ventrală prezintă o parte cartilaginoasă. ale cărui dimensiuni şi raporturi variază în funcţie de vârstă. cu excepţia mandibulei şi a hioidului. Tuberculul coastei se articulează cu procesul transvers. 2 nazale. corpul vertebrei T12 şi coastele 7-12. Baza este delimitată de apendicele xifoid. 10. delimitat de scobitura jugulară a sternului. care deşi nu mai ajung la stern se articulează totuşi cu acestea cu ajutorul coastelor situate deasupra. Suprafaţa internă sau endotoracele este subîmpărţită tot în aceleaşi 4 feţe a căror delimitare se face în funcţie de aceleaşi repere. Corpul are o faţă laterală convexă. Se împart în 2 grupe: oasele neurocraniului şi oasele viscerocraniului. Vârful toracelui reprezintă orificiul superior. A avut în mod primordial un rol respirator. Faţa ventrală prezintă sternul şi partea anterioară a coastelor. situat între cap şi tubercul. sfenoid. coastele flotante 11 şi 12 care nu mai ajung deloc la stern. 2 cornete inferioare. Lungimea coastelor creşte de la coasta 1 şi coasta 12 spre coasta 7. contopite. elementele anatomice descriptive fiind aceleaşi cu ale oaselor componente. care este cea mai lungă. o extremitate dorsală şi una ventrală. 8 . 2 parietale.false. Toracele osos în ansamblu Are aproximativ forma unui trunchi de con. Sunt oase pneumatice. Suprafaţa exterioară sau exotoracele prezintă 4 feţe: faţa dorsală prezintă partea posterioară a vertebrelor toracale şi o parte din coaste. De la acest nivel trec organele de la gât la torace şi invers. o margine superioară şi una inferioară. articulată cu sternul. Neurocraniul formează capsula cefalică primară. protejând organele de la nivelul acesteia. Extremitatea dorsală prezintă capul coastei care se articulează cu corpurile vertebrale. împărţindu-se în 2 grupe: coaste false propriuzise: 8. o bază şi un vârf. 1 vomer. fiind orientat caudal. Colul sau gâtul este un segment mai îngust. 2 zigomatice. Coastele prezintă un corp. reprezentând segmentele arcurilor osoase care susţin branhiile. Descriptiv prezintă o suprafaţă interioară. sex. Viscerocraniul (viscer = organ) formează scheletul feţei. ultimele 5 perechi nu ajung la stern. 9. 2 temporale. Deci oasele care formează faţa omului au avut în mod primordial în evoluţie rolul de a susţine branhiile. Feţele laterale sunt convexe prezentând zonele laterale ale coastelor. Baza toracelui constituie orificiul inferior mult mai larg decât cel superior. fixe. occipital. prima pereche de coaste şi corpul primei vertebre toracale. una medială concavă.

Porţiunea solzoasă constituie segmentul anterior al neurocraniului. articulându-se cu vomerul. prin care trec filetele nervilor olfactivi. Are un corp. prezentând o faţă exocraniană şi una endocraniană. Frontalul conţine la nivelul glabelei două cavităţi pneumatice care se deschid în cavităţile nazale numite sinusuri frontale. Lama verticală este împărţită de cea orizontală într-o porţiune superioară numită cristea galli (creasta cocoşului) scundă şi triunghiulară şi o parte inferioară. numite în cazul curtiei craniene sinusuri. Formează peretele anterior al cutiei craniene şi parţial cavităţile nazale şi orbitele. o lamă orizontală. Este format din trei segmente: primul. Este un os median şi nepereche situat la baza craniului. amplasat median în partea ventrală a craniului. median şi nepereche situat în scobitura etmoidală a frontalului. 9 . la nivelul căreia se află glanda hipofiză. anterior scobiturii etmoidale. ciuruită. Lama orizontală este dreptunghiulară prezentând 25. una mică şi una mare şi o pereche de prelungiri dedublate numite procese pterigoidiene. neregulat. Fiecare este format dintr-o lamă laterală şi una medială care diverg delimitând fosa pterigoidiană cu deschiderea dorsală. osul având în ansamblu forma unei balanţe. numită scobitură etmoidială în care pătrunde osul etmoid. Posterior se articulează cu occipitalul. Faţa inferioară este orientaţă spre faringe. Este format dintr-o porţiune verticală sau solzoasă şi una orizontală. articulându-se cu oasele nazale. Zona orbitală este formată din 2 lame osoase care delimitează o scobitură în forma literei U. Al doilea segment este o lamă verticală perpendiculară pe cea orizontală şi al treielea segment alcătuit din două mase laterale cubice atârnate pe lăturile lamei orizontale. Procesele pterigoidiene sunt 2 lame osoase dispuse vertical perpendicular pe corp şi aripile mari. articulat cu parietalul. Are formă neregulată putând fi comparat cu un viespe în zbor. străbătută uneori de o scurtă linie de sutură (sutură metopică). Osul etmoid Este un os pneumatic. Faţa superioară prezintă un şanţ transversal sau chiasmatic. chiar inconstantă. în partea antero-medio-bazală a craniului. evidenţiate prin transparenţa osului atunci când acesta este expus direct la lumină puternică. care completează scobitura etmoidală a frontalului. Corpulul prezintă un cub cu şase feţe. nepereche. Aripile mari prezintă o bază situată pe laturile corpului şi un vârf orientat latero – superior.neregulate sau plane.30 de orificii. împărţită în 2 segmente orbitale şi unul nazal. Porţiunea nazală este situată între cele două porţiuni orbitale. lăţit. Aripile mici sunt 2 triunghiuri osoase articulate anterior cu frontalul. dovedeşte faptul că osul frontal provine din contopirea a două oase simetrice. ca urmare a necesităţii creşterii rezistenţei acestei zone a cutiei craniene. Osul Sfenoid Reprezintă un conglomerat osos de o mare complexitate. Oasele pneumatice sunt oase care conţin cavităţi cu aer. Ventro-median faţa exocraniană prezintă o suprafaţă numită glabelă. provenind din contopirea unui ansamblu de piese osoase independente. 2 perechi de aripi. Osul frontal Este un os pneumatic. urmat de şaua turcească. Prezenţa acesteia.

În interiorul porţiunii pietroase se află cavităţile urechii medii şi interne. Faţa exocranială prezintă procesul zigomatic al temporalului care se articulează cu procesul zigomatic formând împreună arcada zigomatică. Faţa endocraniană este concavă. numită eminenţa cruciformă. concavă. care poate fi observată pe viu în spatele urechii. proeminenţe şi depresiuni. patrulater. Are forma unei lame torsionate articulându-se cu maxila. situat exclusiv la nivelul bolţii craniului. eminenţa parietală. cu două feţe (exocraniană şi endocraniană).inferioară a craniului. prezentând un şanţ care adăposteşte trunchiul cerebral. Faţa exocraniană este convexă.Osul Occipital Este un os median şi nepereche. Este format din 4 porţiuni: porţiunea bazală anterioară găurii occipitale. Porţiunea bazală este inferioară. Faţa endocraniană. mastoida şi procesul stiloidian. Participă la realizarea scheletului nasului. formând bolta faringelui. Porţiunile laterale prezintă condilii occipitali destinaţi articuaţiei cu atlasul. situat între orbite şi cavitatea nazală. prezintă şanţuri arteriale. Prezintă 2 feţe: anterioară subcutanată şi posterioară orientată spre cavităţile nazale. porţiunea superioară sau solzul occipital şi două porţiuni laterale. amplasat în porţiunea postero . fiind în raport cu encefalul. neregulat situat în regiunea laterală a cutiei craniene. o depresiune care serveşte la articulaţia cu mandibula. În partea bazală se observă fosa mandibulară. Solzul prezintă o proeminenţă în formă de cruce. Baza porţiunii pietroase este orientată lateral în raport cu mastoida. situat în cavităţile nazale. Faţa exocraniană este convexă şi prezintă o proeminenţă rotunjită. mic. plan. Are formă patrulateră. Este un os plan. 10 . Osul Parietal Este un os pereche. plan. prezentând două feţe (exocraniană şi endocraniană). patrulater.medial spre corpul sfenoidului. Lacrimalul Este un os pereche. mic. înconjurând un orificiu numit gaură occipitală realizând comunicarea dintre cavitatea neurocraniului şi canalul vertebral. Nazalul Reprezintă un os pereche. Porţiunea pietroasă sau stânca temporalului are formă de piramidă cu vârful orientat antero . între frontal şi occipital. Porţiunea bazală este orientată în sus. protuberanţa occipitală externă. pietroasă sau stânca temporalului. Aceste porţiuni reprezintă oase independente la vertebratele primitive. Prezintă 5 porţiuni: solzoasă. Contribuie la formarea peretelui medial al orbitelor. Porţiunea solzoasă prezintă o circumferinţă şi 2 feţe: exocranială şi endocranială. timpanică. Eminenţa împarte faţa endocraniană a solzului în două fose cerebrale superioare ramurilor orizontale şi două fose cerebeloase inferioare acestora. Solzul occipitalului prezintă o protuberanţă. Cornetul inferior Este un os pereche. Mastoida este o prelungire dorso inferioară a craniului. Osul Temporal Este un os pereche. deasupra temporalului.

Corpul are formă de piramidă triunghiulară prezentând o bază. laterală articulată cu maxila. Vârful orientat lateral se articulează cu zigomaticul. prezentând alveolee dentare. care contribuie la formarea septului nazal. Procesul orbital se articulează cu maxila. Corpul are formă de potcoavă cu concavitatea posterioară. contribuind la formarea peretelui lateral al cavităţilor nazale.Prezintă 4 margini: superioară articulată cu frontalul. Prezintă un corp şi două ramuri. un vârf. contribuind la formarea a numeroase regiuni ale scheletului capului: cavitate bucală. care separă cavitatea bucală de fosele nazale. boltă palatină. medială articulată cu nazalul pereche. Procesul frontal este orientat în sus. articulându-se cu osul frontal. se formează la nivelul bazei având formă dreptunghiulară şi dispoziţie orizontală. la nivelul căreia se află dinţii. La viscerocraniu este inclus şi osul hioid. OASELE VISCEROCRANIULUI Viscerocraniul este format din 6 oase. 3 feţe şi 3 margini. orbite şi cavităţi nazale. Are 3 procese: procesul temporal formează împreună cu procesul zigomatic al temporalului arcada zigomatică. Prezintă o faţă laterală subcutanată şi una medială. Procesele palatine ale celor două maxile se articulează între ele median. Baza este îndreptată medial. Procesul alveolar este situat inferior. median şi nepereche. La adult provine din fuziunea pe linia mediană a două jumătăţi simetrice. neregulat. datorită originii salecomune cu a celorlate oase ale feţei. situat posterior maxilei. Superior se articulează cu sfenoidul. Faţa anterioară 11 . Procesele sunt: procesul palatin. care se dispun în jurul segmentului proximal al aparatului digestiv. Prezintă un corp şi 4 procese. formând împreună bolta palatină sau cerul gurii. Are formă de lamă cu două feţe: dreaptă şi stângă. din oasele care iniţial susţineau branhiile. Prezintă baza mandibulei şi porţiunea alveolară situată deasupra. nutriţie şi mai recent şi în vorbire. pneumatic. Maxila Este un os pereche. Este alcătuit din maxilarul inferior reprezentat de mandibulă şi maxilarul superior format din maxilă şi palatin. Are forma literei „L” prezentând o porţiune orizontală şi una verticală. Procesul frontal se articulează cu frontalul. inferioară liberă contribuind la formarea aperturii piriforme. Osul palatin Este un os pereche. Mandibula Este un os mobil. deşi acesta este situat în gât. amplasat în centrul feţei. Zigomaticul Os lat. situat în părţile laterale ale feţei formând pomeţii obrajilor. median. Procesul zigomatic este reprezentat de vârful corpului articulându-se cu osul zigomatic.. fiind implicat în primordial în respiraţie. pereche. Are 2 feţe: anterioară şi posterioară. Vomerul Este un os nepereche.

Proeminenţa posterioară se numeşte proces condilian. scheletul braţului sau al coapsei. Posterior comunică cu faringele prin intermediul coanelor. Fosele temporale Se află pe părţile laterale ale craniului servind la inserţia muşchilor temporali. ca rezultat al staţiunii bipede. Prezintă un corp şi 2 perechi de prelungiri numite coarne: coarne mici şi coarne mari. Scheletul apendicular Este reprezentat de oasele membrelor.) Orbitele sunt închise în mod secundar. lateral şi medial. 2. Osul hioid Se află în partea cranio-ventrală a gâtului. Atât la membrul toracal cât şi la cel pelvian se descriu 4 segmente. Scheletul zonal sau al centurii. elipsoid. fără comunicare cu fosa temporală.) gaura occipitală este orizontală. scheletul antebraţului sau gambei şi scheletul mâinii şi piciorului. Bolta palatină este alcătuita din procesul palatin al maxilei şi porţiunea orizontală a palatinului. 5. evoluţia lor putând fi urmărite şi la alte grupe de vertebrate.) Reducerea ponderii elementelor viscerocraniului faţă de neurocraniu. rezultate ale modalităţilor evolutive proprii acestei specii. Are o importanţă funcţională deosebită dezvoltarea sa deplasând coanele în direcţie dorsală realizând o separare din ce în ce mai amplă a căilor respiratorii situate în etajul superior a boltei palatine de cele digestive situate în etajul inferior. Ultimele două elemente sunt corelate între ele. Fiecare cavitate nazală prezintă patru pereţi: superior. articulându-se cu osul temporal. Cavităţile nazale Sunt două conducte situate în zona medio-dorsală a feţei alungite în sens anteroposterior. Dedesubtul simfizei se află protuberanţa mentonieră (bărbia). Scheletul zonal este numit 12 . Comunică cu exteriorul prin intermediul unei deschideri anterioare numită apertură piriformă. Marginea superioară prezintă 2 proeminenţe şi o depresiune.) Mărimea capacităţii neurocraniului paralel cu mărimea encefalului.) Protuberanţa mentonieră (bărbia) este proeminentă. 3. Cavităţile nazale sunt separate de cavitatea bucală prin intermediul boltei palatine. Ramurile au 2 prelungiri dorso-superioare cu aspect de lame prezentând 2 feţe: laterală şi medială şi 4 margini: superioară. 1. inferior.prezintă median simfiza mentonieră care indică locul de unire a celor 2 jumătăţi. Caracteristici ale craniului uman Craniul omului prezintă unele caracteristici. Această poziţie este comună formelor bipede. Este un os median şi nepereche având forma literei „U”. inferioară. Proeminenţa anterioară este triunghiulară numită proces coronoidan. 4. anterioară şi posterioară.

orientată transversal. de stern. Unghiul lateral prezintă 2 repere importante: cavitatea glenoidă şi procesul coracoidian. 13 . Claviculele sunt oase lungi. Faţa ventrală este orientată spre coaste. 2 margini şi 2 extremităţi. se articulează cu sternul. Clavicula are forma literei „S” culcat. 2. triunghiular cu 3 feţe şi 3 margini. ovală. Adânciturile sunt: fosa oleocraniană situată dorsal şi fosele coronoidă şi radială situate ventral. Suprafeţele articulare folosesc la articularea cu oasele antebraţului. Omoplatul (scapulă) Este un os lat. se articulează cu scapula. superior şi lateral. netedă servind la articulaţia cu cavitatea glenoidă a scapulei. Procesul coracoidian este o proeminenţă recurbată. servind la inserţii musculare. Feţele inferioară şi superioară sunt palpabile sub piele. 3 margini şi 3 unghiuri. care la mamiferele primitive era independentă faţă de omoplat. pereche. Are formă de triunghi. Epifiza proximală prezintă: 1. Scheletul braţului conţine un singur os: numit humerus Humerusul este un os lung. numită spina scapulei. 3. Unghiurile: inferior. Spina împarte faţa dorsală a omoplatului în 2 fose: supraspinoasă şi infraspinoasă. capul humerusului care este o suprafaţă sferică. destinată articulării cu humerusul. laterală – turtită. Cavitatea glenoidă reprezintă o concavitate superficială. Extremităţi: medială – voluminoasă. cu baza orientată cranialm prezentând 2 feţe. Sunt 2 suprafeţe articulare: trohlea care răspunde ulnei având forma unei scripete şi capitulul care răspunde radiusului. Epicondilii sunt 2: unul lateral şi unul medial. anterolateral prezintă la mijloc o rugozitate în forma literei „V” numită tuberozitate deltoidiană care reprezintă inserţia muşchiului deltoid. În aceste adâncituri pătrund segmente ale oaselor antebraţului în timpul mişcărilor de flexie-extensie din articualţia cotului. pereche. Corpul este prismatic. Epifiza distală este o formaţiune complexă.în funcţie de membru al centurii scapulare pentru membru toracal şi al centurii pelviene pentru membrul pelvian. situat la limita dintre gât şi torace. Spina se continuă lateral cu o prelungire liberă numită acromion. turtită dorso-ventral prezentând un condil şi 2 epicondili. prezentând o diafază sau corp şi 2 epifize. un şanţ situat între cei doi tuberculi numit şanţ intertubercular. fiind întinse în direcţie laterală între stern şi scapulă. pereche. Faţa dorsală prezintă o lamă osoasă puternică. Margini: anterioară şi posterioară. Clavicula Este o punte osoasă care leagă membrul toracal de scheletul axial. Acesta se articulează cu extremitatea laterală a claviculei. situat în regiunea dorso-superioară a toracelui în dreptul coastelor 2-7. Condilul prezintă suprafeţe articulare şi adâncituri nearticulare. două proeminenţe numite tuberculi – un tubercul mare şi un tubercul mic. palpabilă sub piele. Prezintă 2 feţe. Oasele membrului toracal Oasele centurii membrului toracal: La om centura scapulară este alcătuită din 2 oase: claviculă şi omoplatul sau scapulă.

Circumferinţa capului radiusului se articulează cu ulna. degetul mare de la mână numindu-se police. a cărui faţă superioară are o adâncitură numită foseta capului radial. Epifiza distală este mult mai redusă. cu 3 feţe şi 3 margini. conţinând 4 oase: scafoid. Urmează arătătorul. situată în partea anterioară. metacarpiene şi falange sau oasele degetelor. fiecare contribuind parţial la realizarea unei importante cavităţi articulare. degetul mijlociu.Scheletul antebraţului este format din două oase paralele. reprezentat de un segment de cilindru plin. pereche. semilunar. ischionul şi pubele. Epifiza proximală prezintă capul radiusului. unite între ele ventral. Fiecare deget are 3 falange. Oasele degetelor sau falangele Fiecare deget are o denumire. Fiecare falangă prezintă o bază. piramidal şi pisiform. având formă de bob de mazăre. Falanga distală are corpul foarte redus. Corpul este prismatic triunghiular. terminându-se cu o tuberozitate în formă de potcoavă care corespunde unghiei. 14 . un corp prismatic triunghiular şi un cap care se articulează cu falanga proximală. Pisiformul este cel mai medial. dispuse dinspre antebraţ: carpiene. os mare sau capitat şi osul cu cârlig care prezintă pe faţa palmară o prelungire în formă de cârlig. Cele 2 procese delimitează între ele o cavitate deschisă ventral numită scobitură trohleară destinată articulaţiei cu trohlea humerusului. mai puţin policele care prezintă numai 2. unul medial situat în prelungirea degetului mic numit ulnă şi unul lateral numit radius. Oasele centurii membrului pelvian: La omul adult centura pelviană este alcătuită din două oase coxale plane. inelarul şi degetul mic. Radius Radiusul este un os lung. Au formă cuboidală cu 6 feţe. Oasele carpiene Sunt 8 oase scurte. Metacarpienele sunt 5 oase lungi care alcătuiesc scheletul palmei. se articulează caudal cu oasele carpiene. Scheletul mâinii cuprinde 3 grupe de oase. Ulna (cubitus) Ulna este un os lung. Rândul distal conţine 4 oase: trapez. voluminoase şi neregulate. trapezoid. Cele două oase se articulează la nivelul epifizelor dar rămân depărtate la nivelul diafizelor. Corpul este prismatic triunghiular. cu 3 feţe şi 3 margini. Prezintă fiacare o bază care se articulează cu carpienele. Epifiza proximală prezintă 2 proeminenţe perpendiculare între ele. continuându-se caudal cu o prelungire numită proces stiloidian. Fiecare os coxal este format în realitate din trei oase: ilionul. Epifiza distală. Rândul proximal este în raport cu radiusul. Una este verticală numită olecran (cotul) şi una orizontală numită proces coronoidian. reprezentând inserţia muşchiului biceps. La nivelul epifizei proximale este prezentă tuberozitatea radiusului. Lateral prezintă o suprafaţă articulară pentru radius. dispuse pe 2 rânduri. care se articulează lateral cu capitutul humerusului. voluminoasă. un corp turtit dorso-ventral şi un cap. pereche. prezentând un corp şi 2 epifize. acetabulul sau cavitate cotiloidă. care se sudează între ele până la 18 ani. de formă ovoidă. prezentând un corp şi 2 epifize.

fiind situat aproximativ la mijlocul corpului omenesc. Epifiza distală reprezintă un segment osos dezvoltat transversal şi alcătuit din două proeminenţe denumite condilii femurali (un condil lateral şi un condil medial). numit tibie (singurul os al zeugopodului articulat cu femurul) şi unul lateral. prezentând o suprafaţă invers conformată cu aceasta. fosa intercondiliană. Pelvisul osos (bazinul) este alcătuit de cele două oase coxale. cu trei feţe şi trei margini. Epifiza proximală cuprinde mai multe elemente. unul situat medial. fibula. situat deasupra cavităţii. fiind destinat articulaţiei cu cavitatea cotiloidă a coxalelor. corespunzând celei similare de pe osul sacru. o bază şi un vârf. Tibia 15 . şi o suprafaţă articulară în formă de pavilion de ureche. rugoasă. vârful mult mai îngust.superior corpul este continuat cu o proeminenţă mai puternică. o largă deschidere delimitată de ischion şi pubis (pe viu acoperită de membrana obturatoare). Ischionul este orientat caudal. două margini. trohanterul mare. articulară cu faţa patelară a femurului. Cele două oase sunt articutate prin intermediul epifizelor şi distanţate la nivelul diafizelor. constituind segmentul postero-inferior al osului. Coxalul. priveşte în direcţie caudală. Faţa medială prezintă o suprafaţă concavă numită fosa iliacă. patru margini şi patru unghiuri. o suprafaţă exterioară (exopelviană) şi una interioară (endopelviană). având o deosebită importanţă statică şi biomecanică în transmiterea greutăţii corporale la membrul de sprijin. reprezentând inserţia muşchilor cu acelaşi nume. numit suprafaţă guteaă sau fesieră. Dorsal cei doi condili diverg delimitând o depresiune pronunţată. Rotula (patela) este un os pereche. Ventral cei doi condili converg spre o suprafaţă articulară comună destinată patelei. pe lângă care în zona distală se mai află un os scurt numit rotulă (patelă). latero . În partea postero-inferioară a colului se află o proeminenţă numită trohanterul mic. gaura obturată. Prezintă două feţe. destinată articulaţiei cu capul femural. numită Linie Aspră. Gamba cuprinde două oase paralele. cea posterioară netedă. Oasele gambei. Pubele formează porţiunea antero-inferioară a coxalului. Marginea posterioară este foarte pronunţată. femurul. pereche. sacru şi coccige articulate între ele. Faţa anterioară este rugoasă.Ilionul este cel mai voluminos os al coxalului. Baza este voluminoasă. mai mic. una mică orientată caudal. orientată cranial. Feţele sunt: anterioară. Faţa laterală expune în partea mijlocie o cavitate importantă. Oasele coapsei sunt reprezentate în principal de un os lung. Capul femural este o proeminenţă sferică. Corpul este prismatic triunghiular. prezentând o bază mare dispusă cranial. Pe laturi se află două proeminenţe numite epicondili (lateral şi medial) servind la inserţii musculare. Cranial faţă de acetabul se întinde un vast perimetru uşor escavat. Proximal tibia depăşeşte fibula. Capul femural este legat de restul osului printr-o porţiune mai îngustă numită col (gât). faţa patelară. Femurul este un os lung (cel mai lung os al omului). privit în ansamblu prezintă două feţe. laterală şi medială. Are forma unui trunchi de con. distal fiind depăşită de aceasta. cavitate cotiloidă sau acetabul. scurt şi turtit dorso-ventral. Anterior acetabulului se află gaura obturată. prezentând un corp şi două epifize.

Cuneiformele – 3 oase scurte situate între Navicular şi primele 3 metatarsiene. prezentând trei feţe şi trei margini. Metatarsienele sunt 5 oase lungi foarte asemănătoare cu metacarpienele. Fiecare falangă prezintă o bază. Oasele tarsiene Sunt 7 oase dispuse pe 2 rânduri: un rând proximal cu 2 oase suprapuse: talusul şi calcaneul şi un rând distal cu 5 oase: cuboid. Cuboidul – situat în partea laterală a autopodului posterior se articulează cu calcaneul şi anterior cu metatarsienii 4 şi 5. un corp prismatic triunghiular şi un cap care se articulează cu falanga proximală. interpus între calcaneu şi oasele gambei. tuberozitatea tibiei. Epifiza distală este mai slab dezvoltată. Superior se aticulează cu talusul. Anterior se articulează cu cuboidul. Navicularul – os scurt. Fibula (Peroneul) Peroneul este un os lung şi pereche. mult mai subţire decât aceasta. Corpul este prismatic. posterior formează călcâiul. având formă cuboidală. Inferior se articulează cu calcaneul iar superior prezintă trohleea talusului servind la articulaţia cu tibia şi peroneul. numit haluce. Prezintă o bază masivă care se articulează cu oasele tarsiene. lateral şi medial. situat lateral faţă de tibie. alcătuit dintr-un corp şi două epifize. În partea ventrală a epifizei proximale se află o puternică rugozitate. Oasele piciorului sunt grupte în trei subunităţi: oase tarsiene. iar medial se prelungeşte cu o proeminenţă numită maleola medială. Marginea anterioară este situată sub tegument. totalizând 26 de oase.Reprezintă un os lung şi pereche. un corp şi un cap. format dintr-un corp şi două epifize. destinate fiecare articulaţiei cu câte unul dintre cei doi condili femurali. Epifiza distală este turtită în plan sagital. fiind alcătuit din trei feţe şi trei margini. navicular şi 3 cuneiforme. Cu toate că 16 . fiind alungit antero-posterior. fiind numită creasta tibiei. proeminentă şi palpabilă în întregime. prezentând o faţa superioară (cranială) şi o circumferinţă. se articulează cu tibia şi cu oasele tarsiene. Calcaneul – este cel mai mare os tarsian. Lateral se articulează cu fibula. fiind alcătuită din doi condili. mai puţin degetul mare. comprimat antero-posterior situat în zona medială a autopodului. inferior cu oasele tarsiene. Epifiza proximală numită capul fibulei se articulează cu tibia. Între cele două suprafeţe articulare se află spina tibiei. Corpul este prismatic triunghiular. prezentând lateral o feţişoară articulară pentru capul fibulei. oase metatarsiene şi oasele degetelor. numită maleolă laterală. Fiecare deget are 3 falange. Epifiza proximală este mai dezvoltată. Faţa superioară prezintă două suprafeţe articulare care se prezintă sub forma unor scobituri slab pronunţate (cavităţi glenoide). Articulaţiile sunt formaţiuni anatomice a căror funcţie constă în unirea elementelor osoase. Talusul – e osul tarsial cel mai cranial ca dispoziţie. Oasele degetelor se numesc falange. triunghiular. Sistemul articular Artrologia este ramura a anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor. care are numai 2. Circumferinţa reprezintă o suprafaţă care înconjoară periferic epifiza proximală.

fiind semimobile. Sunt de două feluri: discuri şi meniscuri de formă semilunară. Clasificarea articulaţiilor Se realizează după două criterii: după tipul materialului prin care sunt unite oasele şi după amplitudinea mişcărilor care au loc în articulaţii. 2. Sunt de două tipuri: 1. Acest tip de articulaţie are existenţă limitată în timp. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj articular.) fibrocartilaje intraarticulare se găsesc în interiorul articulaţiilor.) sincondroză – oase unite prin cartilaj. c. Articulaţiile fibroase (sinartroze) Liantul dintre oase este constituit de ţesut fibros dens. Ex. 17 . Sunt de trei tipuri: 1.) sutura solzoasă – oasele sunt tăiate oblic şi suprapuse asemeni unor solzi. a. Formaţiuni care asigură concordanţa articulară – au rolul de a mări corespondenţa dintre 2 suprafeţe articulare în vederea unei mai bune funcţionări a articulaţiei. La realizarea unei articulaţii sinoviale participă o multitudine de formaţiuni anatomice. între oase. Prezintă două subtipuri: 1.oasele pot fi legate şi de muşchi. Oasele sunt strâns unite mişcările fiind extrem de reduse sau absente. b. între acestea interpunându-se o cavitate care conţine lichid. 3. După primul criteriu există 3 categorii de articulaţii: fibroase sau sinartroze.) labrul sau cadrul articular este un cadru circular care înconjoară periferic unele cavităţi articulare sferoidale mărindu-le suprafaţa de recepţie. fiind cea mai răspândită categorie se articulaţii din organismul uman. articulaţia coxo-femurală.) sutura plană – oasele vin în contact în margini plane. Suprafeţele articulare sunt de două tipuri: plane – permit mişcări limitate şi sferoidale – permit mişcări ample. După criteriul mobilităţii se deosebesc: articulaţii fixe. cartilaginoase sau amfiartroze. Sunt articulaţii mobile. invers conformată (articulaţia alveolelor şi rădăcinilor dentare). Articulaţiile cartilaginoase (amfiartroze) unesc oasele prin cartilaj fibros sau hialin. evoluând în direcţia sudării definitive a oaselor ex: articulaţia dintre oasele ce compun coxalul. Articulaţii sinoviale sau diartroze Sunt acele articulaţii în care legătura directă dintre oase dispare.) suturile sunt articulaţii fibroase în care oasele sunt separate de un strat subţire de ţesut fibros.) simfizele sunt articualţii care unesc oasele prin fibrocartilaj ex: discurile intervertebrale. sub formă de ligamente sau membrane. ci de a le mobiliza. Cartilajul articular este un cartilaj hialin alb-sidefiu fără vase sangvine sau terminaţii nervoase. Suprafeţele articulare sunt elementele osoase implicate în articulaţie. 2. 2. Apar numai la craniu fiind de trei tipuri. articulaţii semimobile şi articulaţii mobile. Muşchii situaţi între 2 oase nu au rolul de a le uni. Permit numai mişcări reduse. sinoviale sau diartroze.) sutură dinţată – marginile celor două oase au aspect dinţat invers conformat.)sindesmoza: oasele sunt unite prin intermediul unui ligament interosos (ligamentele galbene dintre lamele vertebrale). artrologia se limitează la studiul elementelor conjunctive care unesc oasele.) gomfoza este articulaţia dintre o cavitate articulară conică şi o suprafaţă osoasă.

după numărul axelor de realizare ale mişcărilor se deosebesc: 1. Capsula articulară este un manşon care înconjoară complet articulaţia. Rotaţia este răsucirea unui os în jurul axului longitudinal propriu. 4. articulaţiile elipsoidale sunt reprezentate printr-o suprafaţă în formă elipsoidală care este recepţionată într-o cavitate articulară invers conformată care se prezintă sub forma unei depresiuni (articulaţia radio-carpiană). diartroze plane realizate între două suprafeţe articulare plane. articulaţii sferoidale (cotilice). articulaţii complexe (edificate de mai mult de două oase). În articulaţii pot avea loc trei tipuri principale de mişcări: 1. c. articulaţii simple (formate doar din două oase) şi 2. care permit mişcarea în două planuri perpendiculare. articulaţia în şa este realizată de două suprafeţe articulare concav . articulaţiile trohoide se prezintă sub forma unui cilindru osos conţinut într-un inel osteofibros. gălbui. concavitate unui os răspunzând convexităţii celuilalt şi invers (articulaţia trapezului cu metacarpul policelui). articulaţii triaxiale. Cavitatea articulară conţine lichid sinovial vâscos. ale celuilalt os (articulaţia genunchiului). Sunt rezistente şi inextensibile. Rostogolirea (învârtirea) este echivalentul deplasării unei roţi. producându-se în articulaţiile plane. care permit doar existenţa unor limitate mişcări de alunecare (articulaţiile oaselor carpului).convexe. cu rol de lubrifiant al elementelor articulare. Alunecarea reprezintă deplasarea suprafeţelor articulare una în raport cu cealaltă. 3. sub forma a două depresiuni. sunt acele diartroze la care unul dintre oase prezintă o proeminenţă sferică (cap). Biomecanica articulară (mişcările în articulaţii) Amplitudinea şi tipul mişcărilor produse într-o definită articulaţie este determinată de morfologia suprafeţelor articulare ale respectivei articulaţii. având ca rezultat deplasarea unui segment în raport cu celălalt (articulaţia genunchiului). inserându-se la limita cartilajului articular delimitând astfel o cavitate numită cavitate articulară. 3.Mijloacele de unire ale suprafeţelor articulare sunt de 2 feluri: capsulă articulară şi ligamente articulare. 5. articulaţii uniaxiale. cărora le corespund două cavităţi invers conformate. după numărul oaselor participante se disting: 1. b. 18 . 7. articulaţia trohleană este realizată între o suprafaţă articulară în formă de scripete (o depresiune înconjurată de doi versanţi) şi o suprafaţă articulară invers conformată acesteia (o proeminenţă înconjurată de doi versanţi). 3. căreia îi corespunde o cavitate de recepţie a celuilalt os (articulaţia şoldului). 2. după forma suprafeţelor articulare se deosebesc 7 grupe de articulaţii sinoviale: 1. articulaţii biaxiale. în interiorul căruia se roteşte cilindrul (articulaţia radio-ulnară proximală). Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care unesc oasele. articulaţiile condiliene sunt reprezentate de două suprafeţe articulare în formă de segmente de cilindru rotunjite ale unui os. unde mişcarea este limitată la un singur plan. la nivelul cărora pot avea loc mişcări în toate cele trei planuri ale spaţiului. se întâlneşte la articulaţia cotului. Clasificarea articulaţiilor sinoviale se realizează după trei criterii: a. fiind vorba despre o mişcare circulară având ca rezultat învârtirea unui os în raport cu celălat (articulaţia radio-ulnară proximală). 2. 2. constând în deplasarea unei suprafeţe articulare sferice la nivelui altei suprafeţe corespunzătoare. 6.

Studiul sistematic al articulaţiilor omului Articulaţiile coloanei vertebrale La nivelul coloanei se deosebesc 2 grupe de articulaţii 1. După aceste raporturi deosebim următoarele poziţii opozite: flexiune-extensiune. extensiei. În acest tip de articulaţii amplitudinea mişcărilor este mai mare decât la nivelul articulaţiilor cu conducere osoasă. 3. 2. Conducerea în articulaţii (factori limitativi ai mişcărilor în articulaţii) Amplitudinea mişcărilor posibile într-o articulaţie poate fi limitată de trei tipuri de elemente anatomice: oase. Conducerea ligamentară se întâlneşte la nivelul acelor articulaţii în care factorii limitativi ai mişcărilor sunt ligamentele. Circumducţia este o mişcare complexă rezultată din executarea succesivă a abducţiei. Adducţia este mişcarea de apropiere a unui membru sau segment de membru de planul sagital al corpului. cu vârful situat la nivelul articulaţiei. Conducere osoasă au acele articulaţii unde amplitudinea mişcărilor este limitată de elemente osoase. aceasta din urmă neavând mişcare opozită. de rotaţie. ligamente şi muşchi. adducţie-abducţie. Flexiunea este mişcarea prin intermediul căreia două segmente corporale se apropie unul de altul. având ca efect îndepărtarea respectivelor segmente corporale. în urma cărora osul efectuează o mişcare sub forma unui trunchi de con. având ca efect apropierea policelui de corp. în organism nefuncţionând de obicei o singură articulaţie. aici având loc mişcări reduse. în urma căreia policele se îndepărtează de planul corpului. Pronaţia reprezintă rotaţia unui segment de membru în jurul propriului ax. Extensiunea este mişcarea inversă flexiunii. Abducţia este mişcarea opusă.Ca urmare a diferitelor mişcări. Conducerea musculară are loc în acele articulaţii unde amplitudinea mişcărilor este limitată de elemente musculare. ci un grup de articulaţii. în funcţie de tipul mişcării. segmentele corporale se aşază în diferite poziţii. pronaţie-supinaţie şi circumducţie. articulaţii care realizează legătura dintre coloana vertebrală şi alte segmente osoase. având ca efect îndepărtarea respectivului membru sau segment de membru de planul sagital al corpului. 19 . de natură a determina existenţa a trei tipuri de conducere articulară: 1. Lanţul articular reprezintă un şir de articulaţii implicate în realizarea unei anumite mişcări. realizate între vertebre 2. articulaţiile proprii. Supinaţia este mişcarea contrarie. aici având loc cele mai ample şi mai variate mişcări. adducţiei şi flexiei. subordonate unei anumite funcţii motrice.

condilii occipitali deplasându-se pe suprafeţele articulare ale atlasului. articulaţiile lamelor vertebrale sunt sindesmoze realizate de ligamentele galbene c. Articulaţia atlanto . a.axoidiană uneşte atlasul cu axisul. anume ligamentul vertebral longitudinal anterior şi ligamentul vertebral longitudinal posterior. înclinarea laterală.) Articulaţiile apofizelor articulare sunt articulaţii sinoviale plane. Acestea sunt fibrocartilaje alcătuită dintr-o parte parte centrală numită nucleu pulpos.vertebrale: flexie. înclinare laterală. având 2 grupe laterale şi una medială. Biomecanica coloanei. Se disting 2 grupe articulare: articulaţia atlanto . Suprafeţele articulare sunt condilii occipitali şi cavităţile articulare de pe faţa cranială a maselor laterale ale atlasului. Biomecanica articulaţiilor cranio . extensie. Este o articulaţie sinovială de tip condilian. Este o articulaţie sinovială de tip condilian. Pe lângă discul intervertebral corpurile vertebrale sunt legate cu ajutorul a două ligamente dispuse de-a lungul întregii coloanei. Articulaţiile coloanei vertebrale cu craniul Se realizează prin intermediul unui aparat articular situat între occipital şi primele două vertebre cervicale.Articulaţiile proprii coloanei Unesc 2 vertebre între ele. mişcare laterală şi rotaţia capului. Marea majoritate sunt imobile.occipitală şi articulaţia atlanto . cilindrul osos fiind reprezentat de dintele axisului iar inelul osteofibros de feţişoara articulară a atlasului completată de ligamentul transvers. Articulaţiile proceselor transverse sunt realizate cu ajutorul ligamentelor intertransverse. elastic. una singură fiind mobilă articulaţia temporo-mandibulară. Articulaţia atlanto – axoidiană mediană uneşte dintele axisului cu scobitura de pe faţa dorsală a arcului anterior a atlasului. de culoare albicioasă inclus în porţiunea periferică numită inel fibros reprezentând un chenar de fibre conjunctive.axoidiană. Este o diartroză de tip trohoid. rotaţie. Suprafeţele articulare sunt 2 cavităţi situate la nivelul temporalului şi cei 2 condili ai mandibulei. Mişcările efectuate de coloana vertebrală rezultă din însumarea mişcărilor realizate în fiecare articulaţie dintre 2 vertebre. Mişcările de flexie – extenise se produc în articulaţia atlanto – occipitală. atalsul împreună cu craniul deplasându-se faţăde dintele axisului. Vertebrele sunt unite printr-o varietate de dispozitive de unire distingându-se mai multe subgrupe articulare. Articulaţiile capului Sunt de 2 tipuri. b. cu excepţia atlasului care se articulează cu occipitalul şi a ultimei vertebre caudale. numite suturi. Cele laterale unesc apofizele articulare ale atlasului şi axisului. având o deosebită importanţă funcţională.occipitală uneşte occipitalul cu atlasul. fiecare vertebră articulându-se cu alte 2 vertebre una dispusă cranial şi una dispusă caudal. Articulaţia atlanto . Articulaţia temporo-mandibulară uneşte mandibula cu osul temporal. La nivelul coloanei se execută mişcări de flexiune.) Articulaţiile proceselor spinoase sunt realizate cu ajutorul ligamentelor interspinoase şi al ligamentului supraspinos. Mişcarea de rotaţie se produce în articulaţia atlanto – axoidiană. circumducţie. extensiune. 20 .) articulaţiile corpurilor vertebrale sunt articulaţii cartilaginoase de tipul simfizelor realizate prin intermediul discurilor intervertebrale.

recent evolutiv având la om funcţia legată de a vorbi. Articulaţiile toracelui Se împart în 2 grupe.Biomecanică: mişcările acestei articulaţii sunt rezultat al tipului de hrănire al diferitelor specii. Ambele sunt articulaţii plane de tip sinovial întărite de o serie de ligamente. numite articulaţiile capetelor costale şi pe de altă parte de articulaţiile dintre procesul transvers ale unei vertebre şi tuberculul unei coaste. plană care uneşte acromionul scapulei cu extremitatea laterală a claviculei. La realizarea acestei articulaţii participă trei oase: humerus. capsulă articulară şi ligamentul acromioclavicular.doar mişcări de flexie şi extensie.) articulaţia acromioclaviculară (între claviculă şi omoplat) este o articulaţie sinovială. Biomecanica toracelui este legată de actul respiraţiei care necesită o succesiune de 2 timpi: dilatare şi revenire Articulaţiile membrului toracal Articulaţiile centurii scapulare Se împart în 2 grupe a. Mijlocul de articulare este capsula articulară întărită de un aparat ligamentar. Articulaţia dintre oasele braţului şi antebraţului (cotul). Mijloacele de unire sunt: capsulă articulară şi ligamente. Biomecanica articulaţiei sternoclaviculare este foarte importantă pentru mişcările întregului membru toracal. Articulaţiile dintre coaste şi vertebre sunt reprezentate de articulaţiile dintre corpurile a 2 vertebre şi capul unei coaste. lateralitate. clavicula şi întregul membru toracal mişcându-se pe stern. adducţie şi abducţie. proiecţie ventrală sau propulsie. Articulaţiile intercondrale unesc cartilajele coastelor 6 şi 10. Au loc 2 tipuri de mişcări importante: ridicare şi coborâre. Grupul anterior Articulaţiile condro-sternale sunt articulaţii plane care leagă cartilajele coastelor adevărate cu sternul. Mijlocul de unire. circumducţie şi rotaţie. uneşte porţiunea medială a claviculei cu sternul şi primul cartilaj costal. Biomecanica: . acţionând sincron.) articulaţia sternoclaviculară: este o diartroză în formă de şa. Grupul posterior. În această articulaţie au loc mişcări de coborâre . proiecţia înainte şi înapoi. radius şi ulna. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi 3 ligamente. extensia. proiecţie dorsală sau retropulsie. articulaţie numită transverso-costală.ridicare. Un grup posterior reprezentat de articulaţii dintre vertebre şi coaste şi un grup anterior cuprinzând articulaţiile cu sternul şi articulaţiile cartilajelor costale. Articulaţiile membrului toracal liber Se împart în mai multe subgrupe Articulaţia dintre centura scapulară şi humerus se numeşte scapulo-humerală. Biomecanica: flexiunea reprezintă proiecţia înainte a membrului. Este o articulaţie sinovială de tip sferoidal. Suprafeţe articulare: condilul humeral şi o parte din epifizele proximale ale ulnei şi radiusului. Epifizele ulnei şi radiusului sunt unite între ele printr-un ligament. b. 21 .

înclinare laterală. în care se produc mişcări foarte reduse.simfiza pubiană uneşte cele 2 oase pubiene fiind situată în partea ventrală a pelvisului. Cele două oase se articulează atât la nivelul epifizelor cât şi la nivelul diafizei. Articulaţiile mâinii sunt de mai multe tipuri în funcţie de oasele pe care le unesc: Articulaţiile intercarpiene unesc oasele carpiene între ele. articulaţia dintre femur şi tibie este o articulaţie condiliană. . 22 .extensie. extensie. Datorită acestei articulaţii policele este opozabil. rotaţie. Anterior există ligamentul rotulian. Excepţia o reprezintă articualţia dintre carpianul policelui şi matacarpianul corespunzător. . adducţie şi abducţie. Biomecanica: flexie şi extensie. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi de ligamente. pe laturi se află ligamentele colaterale. tibie şi rotulă. Articulaţiile membrului pelvian Articulaţiile centurii pelviene Cele 3 oase care compun coxalele sunt unite la copii prin intermediul unei sincondroze care se osifică la adolescenţă. Articulaţia radio-ulnară mediană uneşte diafizele celor 2 oase prin intermediul unei membrane interosoase. suprafeţele articulare fiind reprezentate de suprafeţele auriculare ale sacrului şi coxalelor. adducţie. Biomecanica: flexie şi extensie. sinovială de tip sferoidal. Biomecanica: flexie. extensie. tibial şi fibular. Mijloacele de unire: capsulă articulară şi ligamente. dorsal se află ligamentele încrucişate situate în fosa intercondiliană a femurului. fiind articualţii plane. Articulaţia dintre oasele braţului şi mâinii (încheietura mâinii) : uneşte radiusul şi primul rând de oase carpiene. Biomecanica: flexie. Aceasta este o articulaţie sinovială în formă de şa. Articulaţia radio-ulnară distală este tot o articulaţie sinovială trohoidă. Articulaţia dintre oasele copsei şi ale gambei (genunchiul).articulaţia sacro-iliacă este o articulaţie sinovială.Articulaţiile proprii antebraţului interesează articualţiile dintre ulnă şi radius. abducţie. adducţie şi abducţie. Este cea mai mare articulaţie din organism. aceste oase se unesc atât între ele cât şi cu osul sacru. Articulaţiile metacarpofalangiene sunt diartroze de tip elipsoid. permiţând existenţa unor mişcări de flexie . circumducţie şi rotaţie. Este o articulaţie mobilă. Articulaţia radioulnară proximală este o diartroză trohoidă. Articulaţiile carpometacarpiene (dintre carpiene şi metacarpiene) sunt în general articulaţii plane în care au loc mişcări extrem de reduse. Mijlocul de unire: capsulă articulară întărită de ligamente. Biomecanica: mişcări de pronaţie şi supinaţie. Între femur şi tibie există 2 meniscuri care aderă de tibie. Mijloace de unire: capsulă articulară şi ligamente. Uneşte 3 oase: femur. Articulaţii interfalangiene sunt diartroze de tip trohlean. În afara acestor articulaţii proprii fiecărui coxal. Articulaţia centurii pelviene cu femurul se numeşte articulaţie coxo-femurală şi uneşte coxalul cu femurul. inelul osteofibros fiind reprezentat de ulnă complectată de ligamentul inelar iar cilindrul osos este alcătuit de capul radiusului. Articulaţia dintre femur şi rotulă este o articulaţie trohleană. având o deosebită importanţă funcţională.

Este o articulaţie sinovială de tip trohlean.muşchiul dinţat – cu mai mult de 4 inserţii pe un capăt. ce permit mişcări extrem de reduse. turtiţi sau laţi şi în formă de evantai. având ambele capete simple .muşchi monogastrici: cu un singur corp .muşchi cu fibrele musculare sunt situate în prelungirea directă a tendonului . muşchii pot fi: lungi. care este partea contractilă a acestuia şi 2. fiind în general articulaţii plane. care leagă cuneiformele şi cuboidul pe de o parte de metatarsiene. şi unu triplu la celălalt .Articulaţiile proprii oaselor gambei unesc între ele tibia şi fibula. bifurcat la celălalt . Articulaţia tibio-fibulară mediană uneşte diafizele prin intermediul unei benzi fibroase numită membrană interosoasă.simplu la un capăt. cu ajutorul cărora se inseră pe diferite suporturi.muşchi triceps . Tibia şi fibula se articulează între ele atât la nivelul epifizelor cât şi la nivelul diafizelor. Articulaţia tibio-fibulară distală este o sindesmoză realizată între epifizele distale ale tibiei şi fibulei între care se află un ligament interosos.Articulaţia tibiofibulară proximală este o diartroză plană. corpul muscular. După numărul capetelor de origine. Biomecanica: mişcări limitate de alunecare. un muşchi poate fi: . Articulaţia dintre oasele gambei şi ale piciorului se realizează între epifizele distale ale tibiei şi fibulei şi osul talus. Sistemul muscular Miologia este ramura anatomiei care studiază muşchii şi anexele acestora.muşchiul cvadriceps . în care au loc mişcări de flexie – extensie. realizează mişcări de flexie şi extensie. adducţie şi abducţie. Articulaţiile interfalangiene sunt articulaţii sinoviale de tip trohlean. Clasificarea muşchilor: se realizează după diferite criterii După formă. şi cvadruplu la celălalt . Articulaţii tarso-metatarsiene sunt diartoze plane.muşchi la care între fibrele musculare şi tendon nu mai există continuitate. Mijloacele de unire: capsulă articulară şi ligamente.muşchi digastrici: cu 2 corpuri separate printr-un tendon intermediar 23 . scurţi. În raport cu forma corpului muscular muşchii pot fi: .simplu la un capăt. Biomecanica: flexie şi extensie.simplu la un capăt.muşchi simplu. Articulaţii metatarso-falangiene sunt diartroze de tip elipsoidal. tendoanele. După modul de grupare al fasciculelor musculare în raport cu tendoanele pot fi: . Configuraţia externă a muşchilor Muşchiul are două componente: 1. Articulaţiile intertarsiene leagă cele 7 oase tarsiene. fibrele fiind dispuse oblic pe tendon.muşchi biceps.

După poziţie şi raporturi muşchii sunt: . care implică obligator şi existenţa grupei musculare şi implicit a mişcării contrarii. Fasciile musculare sunt membrane conjunctive cu grosime variabilă care învelesc un muşchi individual sau un grup de muşchi. forţă şi eficienţă în concordanţă cu cauzele care le-au deteminat. care în general se inseră pe oase. Sinergiştii sunt acei muşchi care efectuează toţi o definită mişcare într-o definită articulaţie. 24 .muşchi metamerizaţi: au mai mult de 2 corpuri.biarticulari . muşchi abductori. Anexele muşchilor scheletici Sunt elemente anatomice implicate în protecţia şi facilitarea funcţională a muşchilor. Grupele funcţionale cuprind muşchii care efectuează anumite mişcări la nivelul unor anumite articulaţii.dacă ambele capete sunt fixe contracţia este statică ambele inserţii rămânând imobile. iar extremitatea distală se numeşte inserţie terminală. muşchii se asociază în grupe funcţionale. Punctul fix şi cel mobil se pot inversa în funcţie de condiţiile date. . muşchi adductori. În scopul realizării diferitelor mişcări cu o viteză. Există trei posibilităţi: . în organism neacţionând de obicei un singur muşchi. ci un grup de muşchi asociaţi în vederea realizării unui anumit act motor. elementele pe care e fixat apropiendu-se între ele.dacă rezistenţa întâmpinată la cele 2 capete este inegală extremitatea care întâmpină rezistenţa mai mare rămâne fixă cealaltă se deplasează spre prima.. Inserţiile musculare Sunt reprezentate de tendoane. muşchi rotatori. În funcţie de situaţie acelaşi cap poate fi fix într-un caz şi mobil în altul. muşchi supinatori. având deci o deosebită conotaţie adaptativă. . De obicei rezistenţa la unul din capete este mai mare fapt care va determina tipul mişcării într-o anumită direcţie.muşchi profunzi După numărul articulaţiilor peste care trec muşchii se împart în trei grupe: . mai rar pe piele sau chiar pe tendoanele altor muşchi. Toţi muşchii care realizează flexia antebraţului pe braţ sunt sinergişti. Astfel ambele extremităţi ale muşchiului sunt considerate mobile. muşchi extenori. astfel flexorii sunt agonişti şi extensorii antagoniştii lor. În mod convenţional unul din cele 2 capete de inserţie ale muşchiului: capătul proximal se numeşte origine.mono sau uniarticulari . muşchi pronatori. promtitudine. Agoniştii şi antagoniştii reprezintă grupe musculare definite pe baza efectuării unor mişcări oposite. mişcări reprezentând în ultimă instanţă reacţii la diverşi stimuli din mediu.dacă rezistenţele sunt egale şi mici muşchiul se scurtează la ambele capete.muşchi superficiali . Sunt termeni de relaţie. Modalităţi de acţiune grupată a muşchilor Funcţia musculaturii scheletice în organism rezidă în efectuarea anumitor mişcări. Bivalenţa funcţională a muşchiului Muşchiul poate acţiona asupra ambelor capete prin intermediul cărora se inseră putându-le deplasa pe amândouă.poliarticulari După mişcarea realizată în articulaţii există: muşchi flexori.

Prezintă o inserţie lungă în formă de potcoavă cu deschiderea orientată anterior situată pe procesul alveolar al maxilei şi mandibulei de unde se fixează pe pielea din regiunea comisurii bucale. 3. Grupul central este alcătuit dintr-un singur muşchi. Grupul periferic este mai complex având mai mulţi muşchi.) muşchiul orbicular al ochiului se află în interiorul pleoapelor şi pe circumferinţa orbitelor. b. Muşchii occipitofrontal muşchi lat. Pe ansamblu intervine atât în râs cât şi în plâns. prezintă o porţiune occipitală şi una temporală între care se află aponevroza epicraniană porţiunea frontală se inseră pe pilea regiunii sprâncenelor. Se grupează în jurul orificiilor faciale funcţiile lor fiind legate de alimentaţie. Se împart în mai multe grupe: 1. Fasciculele sunt paralele cu cele 2 linii de inserţie. Acţiune: închiderea gurii. Acţiune: deplasarea sprâncenei medio-inferior. respiraţie şi olfacţie.) Muşchii regiunii orificiului bucal sunt o grupare musculară bine dezvoltată. anume orbicularul gurii.) depresorul sprâncenei este situat medial faţă de precedentul între rădăcina nasului şi pielea sprâncenului. a. c. orbitală – inserată pe circumferinţa orbitei. Muşchii mimicii Determină mimica. I. Funcţia lor primordială la mamifere constă în modificarea diametrului deschiderilor nazale intervenind în adulmecat. 4. Este cel mai voluminos şi mai puternic muşchi pielos. Acesta este o bandă fibroasă care acoperă bolta craniului.) Muşchii nasului. Acţiune: coboară sprâncenele. Dacă gura este goală trage comisurile acesteia intervenind în râs sau plâns. Se împarte în 2 grupe: central şi periferic. Porţiunea lacrimală favorizează scurgerea lacrimilor. Porţiunea orbitală intervine în închiderea forţată a ochilor.) muşchiul buccinator: este amplasat pe laturile cavităţii bucale reprezentând suportul muscular al obrajilor.) muşchii pleoapelor sunt situaţi la baza orbitelor din muşchii motori ai pleoapelor. 2. Acţiune: ridică pielea regiunii sprâncenii. Acţiunea: porţiunea palpebrală apropie pleoapele închizând ochii în condiţii normale. 25 . Astfel acţionează prin deformarea pielii deplasând-o înspre inserţia osoasă. Acţiune: când cavitatea bucală este plină presează asupra conţinutului acestuia pe care îl expulzează. Are 3 porţiuni: palpebrală – situată în interiorul pleoapelor. Constituie suportul muscular al buzelor.) muşchiul corugator al sprâncenei este un muşchi mic care se inseră pe arcade terminal inserându-se pe pielea regiunii mijlocii a sprâncenei. a. Se numesc pieloşi fiindcă una din inserţiile lor se realizează la nivelul pielii feţei. deci expresiile faciale traducătoare ale stărilor psihice. porţiunea lacrimală situată în zona sacului lacrimal.Studiul sistematic al muşchilor corpului uman Muşchii capului Se împart în 2 grupe: muşchi mimicii sau pieloşi şi muşchii masticatori.) muşchii boltei craniene sunt 2 muşchi care se inseră cu un capăt pe aponevroza epicraniană. având un segment labial şi unul marginal.

Acţiune: ridică colţul gurii. intervine în râs. e. Acţiune: coborârea buzei. c. Este situat între faţa laterală a lamei pterigoidiene laterale şi procesul condilian al mandibulei. lung şi puternic. Când acţionează unilateral.) Muşchiul ridicător al buzei superioare şi al aripii nasului: are formă alungită fiind situat între procesul frontal al maxilei şi pielea buzei superioare şi aripa nasului. este cel mai puternic muşchi masticator. 5.) Muşchiul ridicător al buzei superioare: situat lateral de precedentul între corpul maxilei şi pielea buzei superioare. d. Acţiune: ridică buza superioară şi aripa nasului intervenind în zâmbet. Inserţia terminală:pe feţele laterale a ramurilor mandibulei.) Muşchiul pterigoidian lateral: muşchi scurt şi gros dispus perpendicular pe ramurile mandibulei.) muşchiul temporal: are forma unui evantai situat în fosa temporală. Inserţia terminală: este la nivelul părţilor mediale ale ramurilor mandibulei. Origine: marginea inferioară a arcadei zigomatice. Au ambele inserţii pe oase.) Muşchiul pterigoidian medial: este situat profund. Cranial se inseră pe mastoide (pe osul temporal). Muşchii posteriori realizează o unitate morfologică cu muşchii spatelui.)Muşchii urechii externe intervin în mişcările pavilionului urechii. situat superficial. g.) Muşchiul zigomatic mare: este puternic situat între osul zigomatic şi comisura gurii.) Muşchiul maseter: este situat superficial fiind evident în timpul masticaţiei. obligator o inserţie fiind pe mandibulă. 2. la om fiind regresaţi. fiind un muşchi puternic. Acţiune: în contracţia bilaterală flexia capului şi a gâtului. Muşchii laterali ai gâtului sunt dispuşi de la suprafaţă spre profunzime în următoarea ordine: Muşchiul platisma sau pielosul gâtului este un muşchi trapezoidal. anteriori şi posteriori. f.) Muşchiul coborâtor al unghiului gurii: situat între mandibulă şi pielea din zona comisuri bucale. Muşchii masticatori Sunt 4 la număr. Acţiune: propulsia mandibulei. II. Acţiune: ridică buza. Acţiune: ridicarea şi deplasarea posterioară a mandibulei. Sunt muşchii motori ai mandibulei care au rol în masticat şi vorbit. 1. Coboară unghiului gurii.b. Muşchii gâtului Muşchii gâtului se împart în trei grupe: laterali. Muşchiul sternocleidomastoidian este muşchi de tip biceps. 4. Acţiune: ridicarea şi propulsia mandibulei. Acţiune: coboară buzele exprimând tristeţe. Are 2 inserţii inferioare: una pe stern şi una pe claviculă. unilateral înclină capul înspre muşchiul care se contractă. Origine: fosa temporală. Se inseră în fosa pterigoidiană a sfenoidului. între pielea din zona claviculei şi a scapulei şi mandibulă şi pielea regiunii faciale inferioare.) Muşchiul ridicător al unghiului gurii: situat profund între maxilă şi comisura gurii. 3.) Muşchiul coborâtor al buzei inferioară: situat între mandibula şi buza inferioară. Inserţie pe procesul coronoidian al mandibulei. muşchii masticatori realizează mişcarea de lateralitate. 26 .

romboidul. În funcţie cu raportul faţă de osul Hioid se împart în 2 grupe: suprahioidieni: digastric. Acţiune: înclină lateral capul. Geniohioidianul este un muşchi îngust situat deasupra părţii mediane a precedentului între mandibulă şi hioid. Muşchii trunchiului Se împart în muşchii spatelui. Au acţiune în flexia capului şi a gâtului. muşchii subhioidieni: sternohioidian. Acţiune coboară hioidul. Muşchii drept lateral al capului situat între procesul transvers al atlasului şi occipital. Muşchii superficiali ai spatelui sunt dispuse în 2 planuri: superficial cu 2 muşchi trapezi şi latisim şi profund cu 5 muşchi: ridicătorul scapulei. mijlociu şi posterior ocupând planul profund al zonei laterale a gâtului. cu baza orientată median. Muşchiul digastric este situat în partea antero-lateral al gâtului. Muşchiul trapez este un muşchi lat în formă de triunghi. Formează planşeul cavităţii bucale. Musculatura extrinsecă cuprinde muşchi care leagă membru toracal de scheletul axial şi care nu aparţin ca orogine părţii dorsale a trunchiului. situat între mandibulă şi hioid. Deplasează laringele în jos. localizat între cartilajul tiroid şi osul hioid. ai toracelui şi ai abdomenului. omohioidian. Acţiune: coboară mandibula sau ridică hioidul. a primelor 3 toracale şi atlas. geniohioidian. Muşchii regiunii anterioare a gâtului sunt superficiali şi profunzi. Muşchiul drept anterior al capului situat între partea anterioară a maselor laterale a atlasului şi bazele occipitalului. Omohioidianul este situat între marginea superioară a scapulei şi hioid. stilohioidian. cei 2 dinţaţi posteriori şi spleniusul. Acţiune: coboară hioidul. Tirohioidianul este un muşchi mic. Muşchiul sternohioidian este muşchi lung. Acţiune intervine în înghiţit. Cei superficial reprezintă musculatura osului hioid. Are o bază largă de inserţie pe occipital şi procesele spinoase ale vertebrelor C7-T12. intevenind în deglutiţie (înghiţit). Milohioidianul este un muşchi lat. Sternohioidianul este situat între manubriul sternal şi cartilajul hioid. milohioidian. Muşchiul stilohioidian este situat între procesul stiloidian al osului temporal şi osul hioid. Are o porţiune mastoidiană şi una mandibulară. Muşchii profunzi sau prevertebral intervin în flexia şi extensia capului şi a gâtului. Muşchii spatelui se împart în două grupe distincte evolutiv: musculatura extrinsecă şi musculatura intrinsecă a spatelui. Acţiune: ridică hioidul. situat între articulaţiile sternoclaviculare şi hioid. coboară mandibula. Acţiune: trage medial centura scapulară. Acţiune: coboară mandibula sau ridică hioidul. tirohioidian intervin în degluţie şi secundar în masticaţie. Tendonul intermediar e dispus deasupra hioidului străbătând tendonul stilohioidionului. Muşchiul lung al gâtului situat între corpurile ultimelor 3 vertebre cervicale. Lateral se inseră pe claviculă şi scapulă. 27 .Muşchii scaleni sunt 3 muşchi: anterior.

Acţiune: coboară coastele intervenind în expiraţie. Romboidul este situat între procesele spinoase de vertebre C6-T4 şi marginea medială a scapulei. Intervin atât în biomecanica toracelui cât şi a membrului toracal. Medial are o inserţie largă pe ultimele trei sau patru coaste. cartilajele primelor 6 coaste şi pe teaca muşchiului drept abdominal. vertebrele lombare. coastele între ele şi coastele de vertebre. Muşchiul ridicătorul scapulei este situat între procesele transverse ale primelor patru vertebre cervicale şi unghiul superior al scapulei. După numărul de vertebre peste care se întind se deosebesc 3 unităţi: muşchiul semispinal sare peste 4 vertebre. 1. Dinţatul posterior şi inferior este situat între procesele spinoase ale ultimelor două vertebre toracale şi ale primelor două vertebre lombare.) Pectoralul mare este un muşchi lat superficial. stern. Acţiune: ridică coastele intervenind în inspiraţie. 2. intermediar şi profund. Planul superficial dispus dedesubtul în musculaturii extrinsece fiind constituit dintr-un complex muscular orientat cranio-caudal situat în şanţurile costo-vertebrale.) muşchiul ilio-costal: leagă bazinul de coaste. procesele spinoase ale ultimelor cinci sau şase vertebre toracale. Lateral se inseră pe tuberculul mare al humerusului. Acţiune: deplasează scapula caudal şi ventral. Uneşte bazinul cu coloane vertebrală şi toracele.Muşchiul latisim sau Marele dorsal.) Pectoralul mic este situat dedesubtul precedentului între feţele antero-laterale ale coastelor 3-5 şi procesul coracoid al scapulei. diferitele segmente vertebrale între ele şi aceasta cu cutia cranială. având o dispoziţie paralelă cu aceasta. Prezintă o masă comună situată caudal în zona scheletului regiunii sacro-lombare. Prezintă 3 planuri: superficial.) muşchiul longissimus este situat medial de precedentul de la masa comună la mastoidă 3. Lateral se inseră pe humerus. creasta sacrală medială şi creasta iliacă. fie procesele transverse numindu-se intertransverşi. este cel mai mare (lat) muşchi al omului. Muşchii toracelui Pereţii antero-laterali ai toracelui cuprind 2 categorii de muşchi: extrinseci şi intrinseci. terminal se inseră pe ultimele patru coaste. Acţiune: coboară membrul ridicat. Planul profund este alcătuit din muşchi scurţi. 28 . Dinţatul posterior şi superior este situat între procesele spinoase ale vertebrelor C6T3 şi feţele externe ale coastelor 2-5. Este reprezentat de muşchiul extensor sau erector al coloanei vertebrale. muşchii rotatori leagă 2 vertebre învecinate sau sar peste o vertebră. Cranial masa comună se împarte în 3 ramuri: 1. Muşchii extrinseci sunt comuni toracelui şi membrului toracal. care unesc fie procesele spinoase a 2 vertebre învecinate numindu-se interspinoşi. 2. Planul intermedial este alcătuit din muşchii care unesc procesul transvers al unei vertebre cu procesul spinos al unei vertebre superioare. legând aceste două unităţi. Musculatura intrinsecă a spatelui reprezintă musculatura motoare a coloanei vertebrale. muşchii multifizi sare peste 2 sau 3 vertebre. Acţiune: ridică omoplatul.) muşchiul spinal este situat cel mai medial unind procesele spinoase ale vertebrelor diferitelor regiuni. Se inseră pe claviculă. Acţiune: adducţia membrului.

29 . Sunt mai scurţi decât spaţiul dintre 2 coaste. Muşchii regiunii antero-laterale 1. intercostalul extern întinzându-se de la extremitatea vertebrală până la articulaţia dintre coaste şi cartilajul costal. Fibrele lor sunt orientate în direcţii opuse. Acţiune: ridică coastele intervenind în respiraţie. de unde se îndreaptă spre teaca dreptului abdominal. posteriori. inferiori sau perineali. care separă toracele de abdomen. procesul xifoid şi simfiza pubiană. Prezintă trei canale de trecere numite hiaturi prin care trece esofagul. Muşchii abdomenului Sunt muşchi laţi. care formează pereţii abdomenului. 3. Acţiune: mărirea diametrului toracic. aorta şi vena cavă inferioară. Muşchii intrinseci sunt muşchii motori ai coastelor. În regiunea posterioară a abdomenului se află muşchiul pătrat lombar care e situat pe laturile coloanei între procesele costiforme ale primelor 4 vertebre lombare. Procesele costiforme ale vertebrelor lombare şi creasta iliacă. Acţiune: intercostalii externi ridică coastele fiind inspiratori. Toţi muşchii laţi ai abdomenului intervin în realizarea presei abdominale care menţine poziţia organelor din abdomen. Muşchii regiunii superioare a abdomenului sunt reprezentaţi de un singur muşchi. 2.) Muşchiul transvers abdominal este situat profund între faţa medială a cartilajelor coastelor 7-12.) Dinţatul anterior se inseră pe coaste. cei interni coboară coastele intervenind în expiraţie. Diafragma. Acţiune: dacă puntul fix este pe scapulă ridică coastele intervenind în inspiraţie. Acţiune: în contracţia unilaterală roteşte trunchiul iar bilateral intervine în flexie. Inserţia diafragmei este reprezentată de circumferinţa inferioară a toracelui. Dacă punctul fix e pe torace deplasează scapula ventro-lateral.) Muşchiul oblic extern situat în părţile laterale ale abdomenului pe feţele externe ale coastelor 5-7 de unde se continuă ventro-caudal spre pubis.) Dreptul abdominal este dispus longitudinal.aponevrotic. intervenind în inspiraţie. Sunt 3 muşchi: ridicătorul anal. 2.) Muşchii ridicători ai coastelor sunt situaţi profund în spatele intercostalilor interni. Se află între cartilajele coastelor 5-7. Se inseră pe creasta iliacă de unde se îndreaptă spre ultimele 3 coaste şi teaca dreptului abdominal. 4. Acţiunea: flexia toracelui pe bazin. 1.3. Muşchii regiunii inferioare formează planşeul cavităţii pelviene. Acţiune: înclină coloana pe partea muşchiului contractat. Acţiune: strânge abdomenul ca un brâu. Acţiune: în contracţia unilaterală are acţiune opusă cu a precedentului iar bilateral intervine în flexie. Se împart în 4 grupe: anterolaterali. muşchi superiori. cea aponevrotică medial având forma unei frunze de trifoi. coasta 12 şi creasta iliacă.) Muşchii intercostali ocupă spaţiul dintre 2 coaste învecinate unul spre interior (spre cutia toracică) unul spre exterior. în partea medio-ventrală a abdomenului. între procesele transverse ale vertebrelor C7-T11 şi zona unghiului coastei. muşchiul coccigian şi muşchiul sfincterului anal extern. Diafragma este un perete muscular . de unde se îndreaptă spre scapulă. Componenta musculară este situată lateral.) Oblicul intern situat dedesubtul precedentului având fibrele dispuse invers decât acestea.

având 2 capete unu scurt situat pe procesul coracoidian al scapulei. Acţiune: adducţia braţului. mai puţin voluminoşi. decât cei din grupul precedent. Acţiune: abducţia braţului 2. al II-lea capul lung situat deasupra cavităţii glenoide a scapulei. 3.) Muşchiul infraspinos este situat în fosa infraspinoasă a scapulei.) Bicepsul este muşchi lung. 3. 1. Se împart în 3 grupe: ventral. Planul I cu 4 muşchi: rotund pronator. terminal se inseră pe olecran. Planul II reprezentat de un singur muşchi: flexor superficial al degetelor. Acţiune: flexia antebraţului pe braţ. Au o deosebită importanţă funcţională. dintre care 3 sunt situaţi ventral: bicepsul brahial. Muşchii braţului sunt muşchi masivi. dorsal şi lateral. Acţiune: flexia antebraţului pe braţ. Acţiune: rotaţia în afară a humerusului. dar mai numeroşi.) Muşchiul coracobrahial este situat între procesul coracoidian al scapulei şi faţa medială al humerusului. Acţiune: flexia autopodului. Acţiune: abducţie. 2. 4. Acţiune: flexia mâinii. coracobrahialul şi muşchiul brahial şi unul este situat dorsal: tricepsul. 4. Acţiunea: extensor al antebraţului Muşchii antebraţului Sunt muşchi lungi. Sunt în număr de 6. palmarul lung. Caudal se inseră pe tuberozitatea deltoidiană a humerusului. Inserţia terminală este la nivelul falangei medii a degetelor 2-5. Cranial se inseră pe claviculă şi spina scapulei. Terminal se împart în 4 ramuri continuate fiecare cu un tendon. Terminal se inseră pe tuberculul mare al humerusului. 1. Flexorul radial al carpului este situat între epicondilul medial al humerusului şi baza metacarpianului II. Planul IV alcătuit dintrun singur muşchi numit pătratul pronator. Terminal se inseră pe tuberozitatea radiusului. capul medial pe faţa posterioară a humerusului. 30 . Planul III alcătuit din 2 muşchi: flexor profund al degetelor şi flexor lung al policelui. flexor radial al carpului.) Muşchiul triceps brahial este situat posterior având trei porţiuni de origine: capul lung se inseră sub cavitatea glenoidă al scapulei. Rotundul pronator este situat între epicondilul humeral medial şi procesul coronoid al ulnei.) Muşchiul deltoid este cel mai superficial şi mai voluminos. flexorul ulnar al carpului. Muşchii regiunii ventrale sunt în număr de 8 muşchi dispuşi pe 4 planuri.) Muşchiul brahial este situat între tuberozitatea deltoidiană şi procesul coronoid al ulnei. puternici în număr de 4.Muşchii membrului toracal Muşchii centurii scapulare formează conturul umărului. intervenind în realizarea mişcărilor mâinii. fusiform.) Muşchiul rotund mare este situat între unghiul inferior al scapulei şi tuberculul mic al humerusului. Acţiune: flexia braţului şi parţial adducţie. Flexorul ulnar al carpului este situat între epicondilul humeral medial şi osul pisiform. capul lateral amplasat pe faţa posterioară a humerusului.) Muşchiul supraspinos situat în fosa supraspinoasă a scapulei de unde se îndreaptă spre tuberculul mare al humerusului. Flexorul superficial al degetelor se inseră pe epicondilul humeral medial. În zona falangei proximale tendoanele prezintă un orificiu destinat trecerii tendoanelor flexorului profund al degetelor. Acţiune: pronaţia.

Acţiune: extensia degetului mic Extensorul ulnar al carpului între epicondilul lateral şi baza metacarpianului 5. acţiunea: extensia degetelor. Flexorul lung al policelui este situat între faţa anterioară a radiusului şi falanga distală a policelui.Flexorul profund al degetelor este situat sub precedentul având originea pe faţa anterioară a ulnei. lung extensor radial al carpului. Muşchiul opozant al policelui. Aceşti muşchi se împart în trei grupe: 1. Planul II: profund muşchiul supinator. 4. Muşchii regiunii dorsale Sunt în număr de 8 muşchi dispuşi pe 2 planuri: superficial cu 4 muşchi: extensorul degetelor. faţa dorsală fiind lipsită de muşchi. Scurtul extensor radial al carpului situat între epicondilul lateral al humerusului şi metacarpianul 3. extensorul ulnar al carpului şi anconeul. Muşchiul scurt flexor al policelui. Muşchii laterali ai antebraţului sunt reprezentaţi de 4 muşchi. 3. fiind dezvoltată în raport cu mişcările variate şi de mare precizie pe care le efectuează mâna omului. Scurtul extensor al policelui situat între faţa posterioară al ulnei şi radiusului şi falanga proximal al policelui. situaţi pe 2 planuri. Musculatura mâinii Este deosebit de complexă. extensorul degetului mic. Extensorul degetului mic se găseşte între epicondilul lateral şi ultimele 2 falange ale degetului mic. muşchii regiunii laterale (eminenţă tenară) destinaţi policelui. lungul extensor al policelui şi extensorul indexului. Planul profund este alcătuit din 4 muşchi: lungul abductor al policelui. Acţiune: flexia antebraţului pe braţ. Mâna prezintă elemente musculare numai pe faţa ventrală (palmară) şi la nivelul spaţiilor interosoase. Muşchiul scurt abductor al policelui. Muşchiul adductor al policelui. Terminal se inseră pe falangele medii şi distale ale degetelor 2. Muşchii eminenţei tenare sunt în număr de patru: 1. scurtul extensor al policelui. 2. Muşchii regiunii palmare mijlocii sunt lombricalii şi interosoşii Muşchii lombricali sunt patru muşchi situaţi în acelaşi plan cu tendoanele flexorului profund al degetelor. scurt extensor radial al carpului. Muşchii eminenţei hipotenare sunt tot în număr de patru. după care 31 . care reprezintă originea acestora. 2. realizând mişcarea de opoziţie a acestuia. Tendoanele inserţiei terminale se unesc cu cele ale muşchilor interosoşi destinaţi degetului corespunzător. Planul I: superficial cu 3 muşchi: brahioradial. Acţiune: flexia policelui. muşchii regiunii mijlocii ai autopodului reprezentaţi de muşchii interosoşi şi lombricali. Brahioradialul situat între marginea laterală a humerusului şi epifiza distală a radiusului. Lung extensor radial al carpului situat între marginea lateral al humerusului şi metacarpianul 2. Terminal se împarte în 4 tendoane care se înseră pe falangele distale ale degetelor 2-5 după ce au trecut prin orificiile tendoanelor flexorului superficial. Lungul abductor al policelui situat între faţa posterioară al ulnei şi radiusului şi baza metacarpianului policelui. Lungul extensor al policelui între faţa posterioară al ulnei şi falangele medii şi distale ale indicelui.5. muşchii regiunii mediane (eminenţă hipotenară) conţinând muşchii motori ai degetului mic şi 3. Muşchiul extensor al degetului are originea în epicondilul humeral lateral.

acţionând ca abductor şi rotator în afară alcoapsei. rotaţia şi abducţia stilopodului. adductorul lung. muşchiul psoas mare şi 2. acţionând unilateral înclină trunchiul. Se împart într-un grup anterior care acţionează ca extensori ai articulaţiei genunchiului (croitorul şi cvadricepsul femural). un grup medial conţinând muşchii adductori (pectineul. numită “fascia lata”. tensorul fasciei late. muşchiul iliac. alungit în sens cranio – caudal. 32 . Acţiunea este reprezentată de flexia falangei proximale şi extensia celei distale şi mediale. Muşchiul gluteu (fesier) mic se întinde între suprafaţa gluteală a osului iliac şi trohanterul mare. grupul exopelvian (dorsal) cu 10 muşchi (cei trei glutei: mare. fiind situat între suprafaţa gluteală a osului iliac şi linia aspră a femurului. Ambii muşchi fuzionează într-un corp comun care se inseră la nivelul trohanterului femural mic. Muşchiul gluteu (fesier) mare este cel mai voluminos şi superficial muşchi al regiunii posterioare a bazinului. fiind abductor. mijlociu şi mic. Se pot clasifica în două grupe: 1. Inserţia terminală se realizează pe falanga proximală şi pe tendonul extensorului. Muşchiul gluteu (fesier) mijlociu are originea pe suprafaţa gluteală a osului iliac. Musculatura membrului pelvian Muşchii centurii pelviene Reprezintă cea mai puternică şi mai voluminoasă concentrare musculară din organismul uman. pătratul femural). Muşchiul piriform este un muşchi de formă triunghiulară. cu baza situată la nivelul feţei anterioare a sacrului şi vârful la nivelul trohanterului mare. acţiunea sa fiind identică cu a precedentului. scurt şi mare şi muşchiul gracilis) şi grupul posterior acţionând ca flexori ai genunchiului (muşchiul biceps femural. Muşchiul iliopsoas este situat în interiorul cavităţii abdominale şi a toracelui. grupul endopelvian (ventral) cuprinzând un singur muşchi. inserţia terminală situându-se pe trohanterul mare. piriform. Iliacul este un muşchi lat. extensor şi rotator medial al coapsei.V. fiind cel mai important flexor al articulaţiei coxofemurale. Acţiunea este reprezentată de extensia. Psoasul mare este fusiform. Muşchii interosoşi sunt situaţi în spaţiul dintre două oase metacarpiene. care ocupă fosa iliacă. Acţiunea lor constă în flexia falangei proximale. între metacarpienele II . formându-se la nivelul feţei laterale a corpului ultimei vertebre toracale şi a primelor patru lombare. semimembranos şi semitendinos). fiind alcătuit din două segmente: 1. Acţiunea sa constă în flexia coapsei pe pelvis. iliopsoasul şi 2. Marea dezvoltare a acestui muşchi la om este rezultatul rolului său în staţiunea bipedă. Muşchii coapsei Constituie un grup muscular voluminos care acoperă complet femurul. fiind înveliţi de fascia coapsei. obturatorul intern şi extern.fuzionează cu tendonul muşchiului extensor destinat aceluiaşi deget.

unele fibre depăşind-o la nivelul feţei anterioare şi inserându-se pe tuberozitatea tibiei. Tendonul de origine al semimembranosului este turtit asemeni unei membrane. dreptul femural care se formează pe coxal. Acţiunea sa principală este flexia stilopodului pe trunchi. 2. Muşchiul semitendinos este amplasat între coxal şi faţa medială a tibiei. vastul lateral. Acţiunea este reprezentată de adducţia coapsei. Acţiunea sa constă în adducţia coapsei. prezentând două capete de origine. şi doar în mod secundar adducţia acestuia. Acţiune identică cu a precedentului. 2. 3. flexorul lung al halucelui. marginea anterioară a tibiei şi cele două maleole rămân superficiale. Are tendonul terminal foarte dezvoltat. grupul lateral (peronierul lung. avânduşi originea pe coxal şi inserţia terminală pe condilul tibial medial. Muşchiul adductor scurt se formează pe pubis. grupul anterior. 33 . Muşchiul biceps femural ocupă zona posterolaterală a coapsei. Musculatura gambei se clasifică în trei grupe: 1. având patru capete de origine: 1. Acţiune: extensia coapsei şi de flexia articulaţiei genunchiului. avându-şi originea pe coxal şi inserţia terminală reprezentată de linia aspră şi de epicondilul femural medial. Acţiunea constă în flexiunea coapsei pe bazin. inserţia terminală fiind amplasată în zona mediană a liniei aspre. Muşchiul cvadriceps femural este cel mai voluminos şi mai puternic muşchi al omului. Muşchiul semimembranos este situat profund. situat la nivelul trohanterului mare. ai cărui muşchi acţionează ca extensori (tibialul anterior.Muşchiul croitor este situat superficial. de unde se îndreaptă spre linia aspră a femurului. Muşchiul pectineu este cel mai superficial muşchi median a coapsei. extensor lung al degetelor). inserţia fiind amplasată la nivelul feţei mediale a tibiei. neacoperite de musculatură. Cele patru capete de origine fuzionează formând un corp comun. Muşchiul adductor mare este cel mai voluminos şi mai dorsal muşchi al grupului median. Acţiunea cvadricepsului este reprezentată de extensia gambei pe coapsă când acţionează în articulaţia genunchiului (fiind cel mai important extensor al acestei articulaţii) şi flexor al coapsă pe trunchi (doar dreptul femural) când acţionează în articulaţia coxofemurală. Originea muşchiului se află pe coxal. peronierul scurt) şi 3. Acţiunea este reprezentată de adducţia coapsei. Acţiunea constă în extensia coapsei pe pelvis (porţiunea lungă) şi flexie în articulaţia genunchiului (ambele segmente). Cele două capete de origine fuzionează într-un corp comun care se inseră pe capul fibulei. extensor lung al halucelui. inserat pe linia aspră şi 4. localizat în partea superioară a feţelor laterale şi anterioară a femurului. grupul posterior cuprinzând muşchii flexori (triceps sural. unul lung format pe coxal şi unul scurt format pe linia aspră a femurului. astfel încât faţa medială. Muşchiul gracilis este cel mai lung muşchi al grupului. dedesubtul semitendinosului. vastul medial. situat între pube şi a tibie. tibialul posterior. care se inseră la baza patelei. Musculatura gambei Formează o masă musculară dispusă asimetric în jurul celor două oase ale segmentului. fiind adductor şi rotator în afară al coapsei. vastul intermediar. flexorul lung al degetelor şi muşchiul popliteu). Muşchiul adductor lung are originea pe pube. fiind singurul muşchi al regiunii care depăşeşte caudal articulaţia genunchiului. situat între pubis şi linia aspră a femurului. fiind cel mai lung muşchi al omului.

Muşchiul tibial anterior este cel mai medial şi mai voluminos muşchi al grupului. între faţa posterioară a fibulei. îşi are originea pe faţa superioară a calcaneului. Cele trei elemente formează un corp comun. de unde se îndreaptă spre plantă. la jumătatea segmentului. spre deosebire de membrul toracal. Muşchiul extensor scurt al halucelui se inseră pe faţa superioară a calcaneului şi articulaţia metatarso . destinat degetului mic (abductorul degetului mic şi 34 . unde se inseră pe falanga a treia. supinaţia şi adducţia picioarului şi ca rezultat al faptului că gemeni depăşesc cranial articulaţia genunchiului. Acţiune: extensia. faţa medială. care se inseră la nivelul articulaţiei metatarso . unul medial (inserat pe condilul femural medial) şi unul lateral (inserat pe condilul femural lateral). la nivelul căreia se împarte în patru tendoane destinate degetelor II .falangiene. grupul lateral. Acţiune: extensia degetelor. care se îndreaptă spre degetele II . care se inseră pe falanga a doua şi două marginale. la nivelul segmentelor craniale ale tibiei şi fibulei. Muşchiul triceps sural ocupă planul superficial al regiunii dorsale a gambei. acţionând ca flexor al acestuia şi extensor al autopodului. membrana interosoasă şi a doua falangă a halucelui. Tendonul muşchiului se divide în patru ramuri. 2. tendonul lui Ahile. Musculatura piciorului Pe baza localizării topografice.V. Acţiunea constă în extensia. fiind situat între condilul lateral al tibiei pe de o parte şi primul cuneiform pe de altă parte.V. împărţindu-se în trei grupe: 1. care se inseră pe faţa posterioară a calcaneului. Muşchiul extensor lung al halucelui îşi are originea pe feţa medială a fibulei şi inserţia terminală pe a doua falangă a halucelui. fiind astfel flexori ai gambei pe coapsă. pot acţiona asupra acesteia. situat profund. Muşchii plantei sunt mai numeroşi decât anteriorii. dedesubtul gemenilor. fiind un extensor al halucelui. fuzionând caudal într-un corp muscular comun şi solearul.V. unde fiecare se împarte în alte trei ramuri. grupul medial destinat halucelui (abductorul halucelui. Acţiunea este reprezentată de flexia piciorului şi extensia degetelor II . Muşchiul extensor lung al degetelor are originea pe marginea anterioară. Muşchiul flexor lung al degetelor are originea pe faţa posterioară a tibiei.falangiană a policelui. acţionând ca extensor şi pronator .abductor al piciorului. Muşchiul peronier scurt se întinde între faţa laterală a fibulei şi baza metatarsianului V. aici existând şi muşchi proprii dosului piciorului. Muşchiul peronier lung este situat între capul fibulei şi baza primului metatarsian şi cuneiform. Acţiune: extensia ambelor falange ale halucelui şi flexia piciorului. Este cel mai puternic pronator al piciorului. condilul tibial lateral. una mijlocie.IV. continuându-se cu un tendon puternic (cel mai voluminos tendon al omului). Muşchiul extensor scurt al degetelor. Are trei capete de origine: gemenii. flexorul scurt al halucelui şi adductorul halucelui). care se termină brusc. extensorul scurt al degetelor şi extensorul scurt al halucelui. situate pe falanga a treia. Muşchiul flexor lung al halucelui se situează lateral faţă de precedenţii. muşchii piciorului se împart în muşchii plantei şi muşchii dosului piciorului. capul fibulei. corpul muscular divizându-se în trei fascicole destinate degetelor II . fiind cel mai important flexor al piciorului. supinaţia şi adducţia piciorului şi de flexia degetelor. Muşchii dosului piciorului sunt doi la număr.

IV.V. Sistemul pârgiilor Aparatul locomotor în ansamblu acţionează în concordantă cu legile mecanicii. tendoanele inserându-se pe falanga a doua a acestor degete după ce au fost străbătute de tendoanele flexorului lung. Asemeni pârgiilor fizice. iar forţa de musculatura cefei. la om la această pârghie s-a redus rezistenţa şi implicit forţa necesară realizării mişcării. în acelaşi mod ca la autopodul membrului toracal. Acţiunea interosoşilor constă în flexia primei falange şi mult mai redus.flexorul scurt al degetului mic) şi 3. 35 . Două oase vecine unite printr-o articulaţie mobilă şi acţionate de un anumit muşchi formează o asemenea pârghie. punctul de sprijin este punctul de aplicare al forţei şi rezistenţa este greutatea care trebuie depăşită de muşchi. Pârghiile de gradul I au punctul de spijin situat la mijloc. putând fi reprezentate de articulaţia atlanto . rezistenţa de greutatea segmentelor distale şi forţa de către bicepsul brahial şi de muşchiul brahial. inserţia terminală fiind situată pe baza primei falange a degetelor II . Acţiunea constă în flexia celei de a doua falange pe prima. Ca o consecinţă a reducerii masivului facial. deci musculatura cefei. fiind pârghii de viteză. Muşchii lombricali sunt patru muşchi alungiţi. de gradul I. ca la articulaţia cotului. rezistenţa de greutatea corporală şi forţa de către tricepsul sural. Aici. împărţindu-se în interosoşi plantari şi interosoşi superiori. muşchii şi oasele la nivelul cărora se inseră formând sisteme de pârghii. cel mai numeros (flexorul scurt al degetelor. pârghiile biologice sunt de trei tipuri. Muşchii interosoşi ocupă spaţiile delimitate de metatarsiene. care le constituie originea. amplasaţi în spaţiile dintre tendoanele flexorului lung al degetelor. dar obţinând deplasare. pătratul plantei. fiind prezente la membrul pelvian. Pârghiile de gradul II au punctul de aplicare al rezistenţei situat la mijloc. avându-şi originea pe calcaneu. grupul medial. lombricalii şi interosoşii). Modul de funcţionare al aparatului locomotor. spijinul este reprezentat de articulaţia cotului. rezistenţa este reprezentată de greutatea craniului orientată ventral. Muşchiul flexor scurt al halucelui are originea pe cuboid şi cuneiforme şi inserţia terminală pe haluce.occipitală. Pârghiile de gradul III sunt cele mai numeroase tipuri de pârghii din organism. Acţiunea este reprezentată de flexia primei falange. punctul de spijin fiind reprezentat de zona de contact dintre falange şi sol. Intervine în flexia halucelui. în extensia celorlalte două falange. Muşchiul flexor scurt al degetelor este omologul flexorului superficial al degetelor de la membrul toracal. Acţiunea de totalitate a musculaturii regiunii plantare a autopodului membrului pelvian constă pe lângă diferitele acţiuni particulare enunţate mai sus şi în menţinerea curburii boltei plantare. în momentul ridicării acestuia de pe sol. II şi III. acţionând cu pierdere de forţă. forţa este reprezentată de muşchi. unde sprijinul se realizează între condilii occipitali şi atlas. În sistemele de pârgii de la nivelul aparatului locomotor al Vertebratelor. corpul muşchiului divizându-se în ramuri destinate degetelor II .

iar la adult la vertebra lombară 2. fiind astfel autonomă.SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor alcătuite predominant din ţesut nervos specializat în recepţionarea. Dezvoltarea sa este îndreptată tocmai în direcţia realizării cât mai optime a acestei funcţii. în două componente: sistemul nervos somatic şi cel vegetativ. funcţionarea sa generându-le. Sistemul nervos. Şi un animal primitiv. toracală. Encefalul este o formă de organizare a materiei prin care materia se cunoaşte pe ea însăşi. Are 43 . Din alte puncte de vedere nu este autonom. Excitabilitatea este o caracteristică generală a lumii vii. realizează integrarea organismului în mediul ambiant. Din punct de vedere anatomic sistemul nervos se împarte în două componente: sistemul nervos central şi cel periferic. care ajunge până la baza coccisului Măduva corespunde ca lungime cu canalul vertebral până la a treia lună de viaţă intrauterină. Configuraţia externă: . Sistemul nervos realizează legătura dintre organism şi mediu. În acelaşi timp sistemul nervos coordonează activitatea tuturor ţesuturilor. Se termină printr-o porţiune conică numită con medular. Trebuie menţionat faptul că excitabilitatea nu este o caracteristică exclusivă a sistemului nervos. Aceste funcţii au atins un nivel maxim la encefalul de om. Măduva spinării Este un segment al sistemului nervos central situat în canalul vertebral. Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea organelor interne. este împărţit. în urma unui îndelungat proces evolutiv. Sistemul nervos somatic. Sistemul nervos periferic cuprinde nervii cranieni şi cei spinali.nu are aceeaşi grosime pe toată lungimea. Se întinde de la nivelul primei vertebre cervicale până la a doua vertebră lombară. transmiterea şi prelucrarea excitanţilor din mediul extern sau intern. prezentând regiunei mai subţiri şi regiuni mai groase. capacitatea unei fiinţe vii de a înţelege lucrurile înconjurătoare.45 cm lungime şi aproximativ 1 cm în diametru. Encefalul nu trebuie considerat echivalentul personalităţii sau a conştiinţei. Funcţionarea sa generează starea de conştiinţă. dintr-o perspectivă fiziologică. etc. La noul născut se termină la nivelul vertebrei lombare 3. fără sistem nervos. sau al vieţii de relaţie. fiind în acelaşi timp sediul personalităţii individului. Sistemul nervos reprezintă însă acea parte strict specializată.formă de cilindru uşor turtit antero – posterior . Conul medular se continuă cu o formaţiune filiformă numită filum terminale. organelor. pentru a îndeplini această funcţie. prin intermediul encefalului. numindu-se şi autonom. lombară) . a devenit organul conştiinţei. Umflăturile 36 . Este în schimb suportul material al acestora. Ca urmare a faptului că sistemul nervos îndeplineşte aceste două tipuri de funcţii. Primul este alcătuit din encefal şi măduva spinării. cele două componente ale sistemului nervos fiind interconectate morfologic şi funcţional. În regiunea cervicală şi lombară prezintă câte o umflătură. recepţionează şi prelucrează informaţii din mediu.prezintă curburile coloanei (cervicală. ca urmare a faptului că activitatea sa nu este coordonată conştient.

care prezintă o pereche de nervi spinali se numeşte segment spinal. ascuţit.corespund funcţiei mai complexe ale măduvei de la acest nivel anume coordonarea activităţii motorii a membrelor . formând coada de cal. 37 . 12 toracali.pe partea posterioare se află un şanţ mai puţin adânc numită şanţ median posterior Măduva este împărţită în 4 regiuni: cervicală între vertebrele C1 – C6 toracală C6-T9 lombară T9-T12 sacrală T12-L2 Din aceste regiuni pornesc 31 perechi de nervi spinali: 8 cervicali. Majoritatea fibrelor sunt dispuse de-a lungul măduvei în fascicule ascendente şi descendente. deci nervii spinali sunt nervi mixşti. Structura internă a măduvei În centru prezintă canalul ependimar. scurt şi rotunjit. Cele anterioare se află între fisura mediană anterioară şi cornul anterior. 1 nerv coccigian. Substanţa albă este format din axoni înconjuraţi de o teacă de mielină. Porţiunile laterale corespund aripilor de fluture. Nervii spinali Nervul = mănunchi de fibre nervoase în afara sistemului nervos central Fibra nervoasă=axon Fibrele nervoase care alcătuiesc nervii spinali sunt atât motori cât şi senzitive. 5 lombari. somatice şi vegetative. în partea posterioară vor fi neuroni viscero-senzitivi.pe faţa anterioară a măduvei se află un şanţ adânc numită fisură mediană anterioară . Coarnele laterale se află între cornul anterior şi cel posterior. Cele ascendente urcă prin măduvă spre encefal. posterior şi lateral. rădăcinil nervului spinal au o dispoziţie din ce în ce mai oblică în regiunea lombară şi sacrală ajungând vertical. Din cauza lipsei de corespondenţă dintre lungimea coloanei şi a măduvei şi ca urmare a faptului că fiecare nerv părăseşte canalul vertebral prin orificiul intervertebral corăspunzător. Este alcătuită din 2 feluri de substanţe: albă şi cenuşie. Fiecare segment din măduvă. iar cele descendente coboară dinspre encefal. Cornul posterior este subţire. Coarnele laterale conţin neuroni vegetativi simpatici. 5 sacrali. cele posterioare între şanţul median posterior şi cornul posterior. lung. În partea anterioară a cornului lateral se află neuroni viscero-motori. Conţine neuroni senzitivi somatici. Substanţa cenuşie este alcătuită din corpi neuronali. Fiecare nerv spinal (31 perechi) are 2 rădăcini: una anterioară (motoare) şi una posterioară. Unele fascicule sau fibre trec dintr-o parte în alta a măduvei (din dreapta în stânga) formând comisura albă situată înaintea celei cenuşii. laterale. Rădăcinile nervilor spinali din zona lombară. conţine neuroni somato-motori. Cornul anterior este mai voluminos. Prezintă două porţiuni: laterală şi una transversală numită comisură cenuşie care le uneşte pe cele laterale. posterioare. sacrală şi coccigiană coboară vertical alături de fillum terminale. Substanţa albă se împarte în trei perechi de cordoane: anterioare. ajungând până aproape de suprafaţa măduvei. Fiecare prezintă trei porţiuni sau coarne: anterior. care prezintă ganglionul spinal (senzitivă). Este situată la interior având forma literei H sau a unui fluture cu aripile desfăcute.

Configuraţia externă: Bulbul prezintă două feţe: antero – laterală şi posterioară Faţa antero-laterală. La om există 5 plexuri: cervical. Între bulb şi măduvă nu există o demarcaţie clară. formând 12 perechi de nervi intercostali.telencefal (creierul mare) Trunchiul cerebral Este format din următoarele componente: 1. inervează tegumentul şi musculatura spatelui fiind dispuse metameric. Această fragmentare are loc datorită încrucişării fasciculelor substanţei albe.diencefal . bulbul rahidian. Cordoanele laterale prezintă o ridicătură ovoidă numită olivă bulbară.Cele două rădăcini se unesc în interiorul canalului vertebral formând triunchiul comun mixt. Ramurile anterioare sunt mai groase decât cele dorsale.cerebel . Substanţa cenuşie este situată la interior. Este alcătuit din: . Canalul ependimar al măduvei rămâne nemodificat în partea inferioară a bulbului. Limita superioară a bulbului este reprezentat de şanţul bulbo-pontin (şanţul dintre bulb şi punte). 3. Faţa posterioară. 2. 38 . Coarnele anterioare ale măduvei sunt mai voluminoase. formând ventriculul 4 care se conturează şi pe faţa posterioară a punţii. Mezencefalul. Bulbul rahidian Este segmentul inferior a trunchiului. cu baza mare orientată în sus şi baza mică orientată în jos. Ramurile anterioare din regiunea toracală sunt independente.trunchiu cerebral . sacral şi sacro-coccigian. brahial. numite piramide bulbare. spre măduvă. În partea superioară a bulbului devine superficial şi se lărgeşte. dezvoltate. Are formă de trunchi de con. dar în jumătatea superioară nu mai este dispusă sub formă de coloane. Encefalul Encefalul este partea sistemului nervos central situată în cutia craniană. Ramurile dorsale sau posterioare sunt mixte. fiecare nerv spinal se împarte în 2 ramuri mixte: una dorsală şi una ventrală. În jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia este ca în măduvă. Ramurile anterioare din celelalte regiuni se unesc între ele formând plexuri. Structura internă: Bulblul este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă. cu ajutorul cărora se leagă de cerebel. Prezintă elementele de configuraţie externă a măduvei astfel: fisura mediană anterioară se întinde până la şanţul bulbo-pontin. lombar. bulbul numindu-se şi măduvă prelungită. Nucleii sunt motori. Prezintă pedunculii cerebeloşi inferiori. După ce părăseşte orificiul intervertebral. puntea lui Varolio. se dilată. ci se fragmentează în grămezi de celule nervoase care alcătuiesc nucleii bulbului. inervează pielea şi musculatura pereţilor laterali şi anteriori ai trunchiului şi membrele.

Nervii cerebrali (cranieni) Sunt nervi perechi şi simetrici inervând extremitatea cefalică. Substanţa albă predomină din punct de vedere cantitativ. Reprezintă originea fibrelor motori care alcătuiesc anumiţi nervi cranieni. Nucleii vegetativi corespund coanelor laterale ale măduvei. La nivelul feţei posterioare se obervă continuarea ventriculului 4 de pe bulbul rahidian. Structura internă a mezencefalului Mezencefalul este format din substanţă albă şi substanţă cenuşie. continuându-se spre creierul mare. Nucleii proprii nu au echivalent la nivelul măduvei. Sunt centri ai unor reflexe vegetative. Nucleii motori corespund coanelor anterioare ale măduvei. Mezencefalul Este situat între punte şi diencefal. vegetativi şi proprii). alcătuind împreună cu aceştia sistemul nervos periferic. Sunt analogii nervilor spinali. iar superior de şanţul ponto-peduncular (care o separă de pedunculii cerebrali ai mezencefalului). Este delimitat inferior de şanţul bulbo-pontin. nucleii sunt motori. descendente şi proprii sau de asociere. Configuraţia externă: Mezencefalul prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară. senzitivi. situate între puntea lui Varolio şi diencefal. care reprezintă un canal strâmt care leagă ventriculul 4 de ventriculul 3. Faţa posterioară prezintă corpii sau coliculii cvadrigemeni (2 superiori şi 2 inferiori). fiind străbătut de apeductul cerebral sau al lui Sylvius. La om sunt 12 perechi de 39 . Structura internă Puntea lui Varolio este alcătuită din substanţă cenuşie şi substanţă albă.senzitivi. aflată la interior sub formă de grămezi care formează nucleii mezencefalului (motri. Aceştea sunt două cordoane de substanţă nervoasă. Faţa antero-laterală reprezentat în cea mai mare parte de pedunculii cerebrali. carefac legătura între diferiţi nuclei ai bulbului Puntea lui Varolio Reprezintă segmentul mijlociu al trunchiului cerebral. formând grămezi de celule nervoase care formează nucleii punţii. Nucleii senzitivi corespund coanelor posterioare a măduvei. leagând puntea de cerebel. Substanţa albă este formată din fascicule ascendente şi descendente. dispusă transversal între emisferele cerebeloase. Fibrele transversale alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii. vegetativi şi proprii. fiind situată între bulb şi pedunculii cerebrali. lată de 3 cm. precum şi din fibre nervoase care leagă diferiţi nuclei ai mezencefalului între ei. La fel ca şi în cazul bulbuli. E formată din fibre longitudinale şi transversale. Substanţa cenuşie se află la interior. senzitivi. Are forma unei benzi de substanţă nervoasă. Substanţa albă este alcătuită din fibre ascendente. vegetativi şi proprii. Fibrele longitudinale pot fi ascendente şi descendente. Configuraţia externă: Puntea lui Varolio prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară.

mucoasa nazală. Inervează muşchiul oblic superior al globului ocular. Nervul părăseşte polul posterior al globului ocular şi pătrunde în cavitatea craniană. atât somatice cât şi vegetative. aici axonii din jumătatea mediană a fiecărei retine se încrucişează cu cei de pe partea opusă formând chiasma optică. X vag. pielea frunţii. VIII. mucoasa nazală. notate cu cifre romane. a buzelor şi pleoapei inferioare. corpului ciliar. iar nervul XII cel mai posterior. sternocleidomastoidian. IX gloso-faringian. Sunt formaţi atât din fibre senzitive cât şi motorii. Fibrele motorii inervează muşchii mimicii. submandibulare şi linguale. Nervul olfactiv este alcătuit din axonii celulelor olfactive din mucoasa olfactivă. VI.) Nervul trigemen Are originea în punte. pavilionul urechii. Aceştia se grupează formând filete olfactive care străbat lama ciuruită a etmoidului ajungând la encefal. V trigemeni. XI accesor (spinal). ramura maxilară formată numai din fibre senzitive. Se distribuie la muşchiul drept lateral al globului ocular. V.) Nervul trohlear Se formează la nivelul mezencefalului. I. nervul I este cel mai anterior.) Nervul abducens are originea în punte. Sunt formaţi exclusiv din fibre motorii. Conduc influxul nervos motor voluntar şi involuntar de la encefal la muşchii extremităţii cefalice. Nervul vestibular este nervul echilibrului. III oculomotor. ochi. optic. laringelui. ramura mandibulară mixtă. II optic. irisului. XII. Nervii cerebrali motori. ureche) la creierul mare. muşchii stilohioidieni şi digastrici. XI. conducând informaţia de la organlele de simţ (nas. Inervează muşchii trapezi. Astfel. Se împarte în trei ramuri: ramura oftalmică formată numai din fibre senzitive. parţial limba. VII faciali. 40 .) Nervul accesor sau spinal este format din 2 rădăcini: una bulbară şi una spinală sau medulară. inervează globul ocular. motori şi mixşti. Numerotarea lor indică poziţia pe care o au la nivelul sistemului nervos central. acustico-vestibular sunt formaţi exclusiv din fibre senzitive. Este nervul motor al limbii. III. glandele salivare. După funcţie se împart în trei grupe: senzitivi.) Nervul hipoglos are originea în bulb. Pe lângă aceste fibre somato-motorii nervul mai conţine fibre viscero-motorii care se distribuie la muşchii netezi. VIII acustico-vestibular. De la chiasma optică se formează tracturile optice. inervează maxilarul. pielea regiunii temporale. Nervii senzitivi: olfactiv. dinţii superiori. Nervul acustico-vestibular alcătuit din 2 părţi distincte nervul acustic şi nervul vestibular. inervează mandibula.nervi cranieni. deci situat cel mai înspre măduva spinării. faringelui. o parte din muşchii suprahioidieni VII. Nervul facial are originea în punte. VI abducens. Cei 12 nervi spinali sunt: I olfactiv. pielea obrajilor. Fibrele senzitive inervează mucoasa linguală. Axonii care provin din porţiunea laterală a fiecărei retine rămân pe aceeaşi parte. Nervul oculomotor Se formează la nivelul mezencefalului. II. Se distribuie la musculatura pleoapei şi a globului ocular. Nervul acustic este nervul auzului. Nervii cerebrali micşti. IV. XII hipoglos. bolta palatină. Nervul optic este alcătuit din axonii celulelor snzitiv din retină. IV trohlear (patetic). fibrele motorii se distribuie la muşchii masticatori.

Este alcătuit din mai multe mase de substanţe nervoasă: talamusul. ramură auriculară. metatalamusul. Împreună cu trunchiul cerebral. Există substanţă cenuşie şi în interiorul celei albe formează nucleii cerebeloşi. Cerebelul are trei feţe: superioară în raport cu cortul cerebelului.IX. hipotalamusul şi subtalamusul. Cortexul cerbelos este format din 3 straturi de celule dispuse uniform pe toată suprafaţa cerebelului. anterioară în raport cu trunchiul cerebral. În interiorul diencefalului se află ventriculul 3. inferioară în raport cu fosele cerebeloase ale occipitalului. iar cei superiori realizează legătura cu mezencefalul. Configuraţia externă Cerebelul are formă ovoidă. ramuri pericardice. Ramurile abdominale sunt filetele gastrice care vor forma plexul gastric anterior şi posterior. X. formând cortexul sau scoarţa cerebeloasă. Se află în prelungirea trunchiului cerebral. Substanţa albă este formată din 3 feluri de fibre: de asociere care leagă diferitele zone ale substanţei cenuşii din cadrul aceleaşi emisfere. Pedunculii inferiori leagă cerebelul cu bulbul. Ramurile toracale formate din ramuri bronşice. Fibrele de proiecţie pot fi aferente care vin la cerebel şi eferente care pleacă de la cerebel Diencefalul (creierul intermediar) Este interpus între mezencefal şi creierul mare. ramuri faringiene. Configuraţia externă: Are două feţe: bazală vizibilă la exterior şi posterioară acoperită de emisferele cerebrale. Nervul gloso-faringian este format din fibre senzitive care inervează mucoasa linguală. deasupra trunchiului cerebral sub lobii occipitali ai creierului mare. Ramurile cervicale prezintă ramură meningiană. sub emisferele creierului mare. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculii cerebeloşi. Prezintă o porţiune mediană numită vermis şi două porţiuni laterale numiţi emisfere cerebeloase. Cerebelul este împărţit de un şanţ orizontal în 2 porţiuni: superioară sau corp al cerebelului şi inferioară sau lobul floculondular sau arhicerebral. mucoasa regiunii amigdaliene. Sunt ramuri hepatice. Originea acestui nerv se află în bulb. Feţele cerebelului sunt brăzdate de 2 feluri de şanţuri: profunde care despart lobii şi lobulii. cei mijlocii leaga cerebalul cu puntea. a urechii medii şi fibre motorii care inervează muşchii regiunii superioare a faringelui. toracale şi abdominale care alcătuiesc plexul gastric. Cerebelul (creierul mic) Este aşezat în loja posterioară a cutiei craniene. leagă cerebelul de alte etaje ale sistemului nervos. Se împarte în mai multe ramuri: cervicale. ramuri esofagiene. Nervul vag este format din puţine fibre somatice şi multe fibre vegetative. cerebelul delimitează ventriculul 4. comisurale care leagă cele două emisfere cerebeloase între ele şi fibre de proiecţie. Corpul cerebelului are un lob anterior şi unul posterior. superficiale care separă lamelele sau foliile. Faţa bazală prezintă chiasma optică care este un cordon de 41 . cu diametrul mare dispus transversal. Structura internă Substanţa cenuşie este dispusă la periferie. Nucleii cerebelului sunt perechi situaţi atât în vermis cât şi în emisferele cerebeloase. ramuri pancreatice şi ramuri splenice. epitalamusul.

medială orientată spre fisura interemisferică şi bazală în raport cu baza craniului. • Şanţ central sau scizura lui Rolando situată pe faţa dorso-laterală şi medială • Şanţ calcarin pe faţa medială a părţii posterioare • Şanţul parieto-occipital sau scizura perpendiculară pe faţa medială şi dorso-laterală • Şanţul cingulum pe faţa medială paralel cu corpul calos Lobii emisferelor cerebrale sunt numiţi după oasele cutiei craniene cu care se află în raport. Feţele emisferelor cerebrale prezintă numeroase şanţuri numite scizuri sau fisuri. Creierul olfactic are suprafaţă netedă fără circumvoluţii. Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţa formând scoarţa cerebrală sau cortexul cerebral. Tot pe faţa bazală se află şi glanda hipofiză. motiv pentru care este numit creierul mare. Şanţurile adânci delimitează între ele lobi cerebrali. Faţa posterioară prezintă epifiza sau glanda pineală sub forma unui corpuscul culcat pe coliculii cvadrigemeni superiori. Structura internă Substanţa cenuşie este dispusă la interior sub formă de nuclei. alcătuied paleocortexul. Configuraţie externă Creierul mare are formă ovoidă. Extremităţile sunt: anterioară (pol frontal). emisferele sunt unite printr-o lamă de substanţă albă numită corpul calos. formă şi mărimi diferite. în opoziţie cu creirul animalleor inferiare care are suprafaţa netedă. Marginile sunt: laterală. cu axul mare orientat antero-posterior. Scoarţa cerebrală este alcătuită din neuroni de tip. Pe faţa bazală a emisferelor cerebrale se află bulbul şi tractul olfactiv. Structura internă: Creierul mare este alcătuit din substanţa cenuşie şi albă. una dreaptă şi una stângă separate printr-un şanţ adânc numit fisură interemisferică sau longitudinală. iar susbtanţa albă la exterior. creierul mare al omului este un girencefal (encefal cu girusuri). occipital în raport cu osul occipital. Astfel. Fiecare emisferă prezintă 3 extremităţi sau poli. supero-medială şi infero-medială. 3 feţe şi 3 margini. Creierul mare ( Telencefalul sau Emisferele cerebrale) Reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central. parietal în raport cu osul parietal. dispuşi pe 42 . În partea bazală a acestei fisuri. Cele mai importante şanţuri sunt: • şanţul lateral sau scizura lui Sylvius situată pe faţa dorso-laterală şi inferioară. Pe faţa inferioară a lobului frontal se află cel mai vechi segment al creierului mare. dar este prezentă şi la baza emisferelor. Fiecare emisferă este împărţită prin şanţurile mai adânci în patru lobi: frontal în raport cu osul frontal situat înaintea şanţului central. Fiecare lob prezintă mai multe circumvoluţiuni delimitate de şanţurile cele mai superficiale. numindu-se lisencefal.substanţă albă formate din fibrele nervoase ale nervilor optici. iar cele superficiale delimitează circumvoluţiile sau girusurile. posterioară (pol occipital) şi latero-inferioară (pol temporal). unde alcătuieşte nucleii bazali sau corpul striat. Este împărţit în 2 emisfere cerebrale. anume creierului olfactiv care prelucrează informaţiile legate de miros. Feţele sunt: dorsolaterală aflată în raport cu bolta craniană. temporal în raport cu osul temporal situat sub şanţul lateral. având suprafaţa cutată.

Cortexul heterotipic prezintă doar unele din straturi. Fibrele comisurale sunt grupate fosrmând corpul calos. Meningele Sistemul nervos central este învelit în 3 membrane numite meninge. În secţiune au aspect striat. Pia mater este o membrană conjunctivo-vasculară ce aderă intim de substanţa nervoasă. Între arahnoidă şi pia mater se află spaţiul subarahnoidian care conţine lichidul cefalo-rahidian. În afară de celulele nervoase. granular intern. fibre de asociere care leagă diferitele zone ale aceluiaşi emisfere 2. cortul cerebelului. Ventriculul IV este situat între trunchiul cerebral şi cerebel. Arahnoida se află între dura mater şi pia mater. fibre comisurale care leagă între ele cele două emisfere făcându-le să funcţioneze simultan. Cortexul homotipic cuprinde toate cele şase straturi.allocortexul (cortex primordial) format din două straturi de celule: un strat senzitiv şi unul motor şi izocortexul. alcătuit din fibre dispuse transversal având forma unei benzi late ale substanţei albe dispuse în profunzimea fisurii longitudinale. Între dura mater şi peretele osos se află spaţiul epidural conţinând ţesut conjunctiv. Aceştea sunt notaţi cu cifre romane de la I la IV. granular extern. Când predomină straturile piramidale cortexul se numeşte agranular. iar cortexul granular este senzorial. Prezintă 3 prelungiri sau septuri: coasa creierului care separă cele 2 emisfere cerebrale.mai multe straturi repartizate neuniform. Aceste straturi nu sunt distribuite uniform pe întreaga scoarţă cerebrală. fibre de proiecţie leagă scoarţa cerebrală de regiunile inferioare ale sistemului nervos. numite sinusuri venoase. conţinând lichid cefalo-rahidian (LCR). precum şi zone în care straturile sunt repartizate proporţional. zone unde predomină straturile piramidale. Dura mater este alcătuită din ţesut fibros şi elastic fiind foarte rezistentă. comunicând cu 43 . Ventriculul III este situat în diencefal. fibre nervoase şi vase sangvine. Cortexul agranular este mai gros fiind motor. piramidal intern. numite ventriculi cerebrali. 3. scoarţa mai conţine nevroglii. arahnoida. situate în continuarea canalului ependimar din mpduvă. Se formează în cursul dezvoltării embrionare prin dilatarea canalului ependimar. Nucleii bazali reprezintă substanţa cenuşie situat la baza emisferelor cerebrale sub formă de grămezi în plină masă de substanţa albă. Substanţa albă este alcătuit din 3 feluri de fibre nervoase: 1. Dura mater cerebrală aderă strâns la faţa endocraniană a oaselor cutiei craniene formând periostul intern al acestora. cu rol de protecţie. pia mater. Scoarţa cerebrală prezintă două regiuni: . Aceste septuri prezintă vase sanuine speciale. coasa cerebelului separând emisferele cerebeloase. Formează tavanul ventriculilor laterali. Când predomină straturile granulare cortexul se numeşte granular. mai larg răspândit decât allocortexul prezentând şase straturi: molecular. piramidal extern şi fusiform. Ventriculii cerebrali În interiorul encefalului se află 4 cavităţi. Dinspre exterior se dispun: dura mater. Există zone unde predomină straturile granulare. astfel numindu-se şi corp striat. Comunică cu canalul ependimar.

Din spaţiul subarahnoidian lichidul cefalorahidian este resorbit în sânge de către corpusculii lui Pacchioni sau vilozităţile arahnoidiene. În măduva sacrală se află centrul vezico-spinal al micţiunii. Sistemul nervos vegetativ Este format la fel ca cel somatic dintr-o parte centrală şi una periferică. Fibrele eferente vegetative nu inervează direct organele efectoare. 44 . Porţiunea periferică este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în ganglionii simpatici lateroventrali şi în ganglionii simpatico-viscerali. Nucleii vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral sunt: nucleul accesor al nervului oculo-motor din mezencefal. Ganglionii simpatici latero-ventrali sunt situaţi de-o parte şi alta a coloanei formând 2 lanţuri ganglionare. în imediata vecinătate sau în pereţii organelor pe care le inervează. ganglionul mezenteric superior şi ganglionul mezenteric inferior. La om sunt trei ganglioni mai importanţi: ganglionul celiac. Partea centrală este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în trunchiul cerebral şi măduvă. în canalul ependimar. Porţiunea periferică este alcătuit din neuroni vegetativi grupaţi sau nu în ganglionii viscerali parasimpatici. Fibrele care părăsesc ganglionii se numesc postganglionare distribuindu-se la organele pe care le inervează (ganglionii = grupare de corpi neuronali situaţi în afara sistemului nervos central). Fibrele vegetative care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fac sinapsă cu neuronii din ganglionii vegetativi periferici. După funcţia pe care o îndeplineşte. Ganglionii simpatici viscerali se află aproape de organele pe care le inervează. nucleul dorsal al vagului din bulb. Aceşti neuroni sunt grupaţi în nuclei vegetativi parasimpatici. centrul ano-spinal şi centrul genito-spinal. Partea periferică formează ganglioni vegetativi. ajungând în spaţiul subarahnoidian prin orificiile ventriculului IV. situate în sinusul sagital al durei mater. nucleul lacrimal şi salivator superior din punte.ventriculul IV prin apeductul lui Sylvius. nucleul salivator inferior. aflându-se în interiorul emisferelor cerebrale. În partea centrală a ventriculilor laterali se află plexurile coroide. Aceştia sunt situaţi periferic. Sistemul nervos vegetativ simpatic Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi situaţi în coarnele laterale ale măduvei spinale. toracale şi lombare unde formează centrii nervoşi vegetativi simpatici. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai trunchiului cerebral şi ai măduvei sacrale. Toate fibrele nervoase care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fără să inerveze musculatura scheletică aparţin sistemului nervos vegetativ. Ele se numesc fibre preganglionare. sistemul nervos vegetativ se împarte în două componente: sistem nervos vegetativ simpatic şi sistem nervos vegetativ parasimpatic. formaţiuni vasculare care secretă LCR. Această circulă în ventriculii cerebrali. câte unul în fiecare emisferă. fibre nervoase şi plexuri. Ventriculul I şi II se mai numesc ventriculi laterali. alcătuind nucleii sau centrii nervoşi vegetativi.