Curente literare I

De la Umanism pana la Samanatorism

Umanismul
Termenul de Umanism (din latină: humanitas = omenie, umanitate) are două semnificaţii:

• Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special
asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine şi nu un mijloc.
Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în
sprijinul intereselor umane. Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge
validitatea justificărilor transcendentale cum ar fi dependenţa de credinţă, supranaturalul sau textele
pretinse a fi revelaţii divine. Umaniştii susţin moralitatea universală bazată pe condiţia umană ca loc
comun, sugerând că soluţiile problemelor sociale şi culturale umane nu pot fi provincialiste.
• Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea şi care s-a
extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată de
reîntoarcerea la textele antichităţii greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viaţă, de
gîndire şi de creaţie artistică.

Istoric
Ca prim reprezentant al umanismului poate fi considerat Protagoras, sofist grec din secolul al V-lea î.Chr.,
pentru care "omul este măsura tuturor lucrurilor". Termenul de "humanitas" îl întâlnim deja în scrierile lui
Cicero, în care omul ocupă un loc aparte printre alte vieţuitoare. În Evul Mediu, se vorbeşte despre
"humaniores litterae", care reprezintă ansamblul cunoştinţelor profane predate în facultăţile de arte
(artes liberales), spre deosebire de "diviniores litterae", care îşi au sursa în studiul Bibliei şi sunt predate
în facultăţile de teologie. În secolul al XVI-lea, "umaniştii" studiau ceea ce ei numeau "umanităţile" (studia
humanitatis), înţelegându-se prin aceasta scrierile clasice ale antichităţii. Pentru aceşti erudiţi ai
Renaşterii, noţiunea de "humanitas" avea acelaşi sens ca în epoca ciceroniană şi însemna acea cultură
care, desăvârşind calităţile naturale ale omului, îl fac demn de acest nume. Cuvântul "Umanism" în
înţelesul actual apare mult mai târziu, şi anume în 1808 în scrierea lui Friedrich Immanuel Niethammer

Începuturile. Umanismului modern

În mod tradiţional, istoricii situează începuturile umanismului modern în Italia secolului al XIV-lea, fiind
legat de numele lui Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio. După invadarea Imperiului Bizantin de către
turci, un mare număr de învăţaţi greci se refugiază în peninsula italică, aducând cu ei manuscrise în limba
lor de origine. Literaţii italieni, ca Guarino din Verona, Francesco Filello sau Giovanni Aurispa, învaţă
limba greacă veche şi traduc în italiană operele clasice greceşti. Poezia latină a epocii romane este
redescoperită graţie lui Lorenzo Valla, iar Coluccio Salutati şi Gian Francesco Poggio traduc în limba
italiană operele scriitorilor romani.
Pico della Mirandola face parte din rândurile filozofilor şi savanţilor umanişti, apreciaţi pentru erudiţia
lor. Difuzarea textelor este favorizată de descoperirea tiparului şi perfecţionarea imprimeriilor, dar şi de
dezvoltarea oraşelor şi universităţilor, locul de întâlnire al învăţaţilor. Un eveniment important îl
constituie înfiinţarea "Academiei" din Florenţa sub impulsul lui Cosimo de Medici, condusă de Marsilio
Ficino - traducător al Dialogurilor lui Platon -, unde se întâlnesc umanişti ca Pico della Mirandola, Pietro
Bembo şi Angelo Poliziano. "Academia" florentină este dedicată în primul rând filozofiei platoniciene,
opunându-se scrierilor lui Aristotel introduse în Europa de Averroes şi Avicenna şi acceptate de Biserica
Catolică. Activitatea "Academiei" a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării literaturii, picturii şi
arhitecturii din epoca Renaşterii. Aşa, de exemplu, Pirro Ligorio pictează tabloul "Alegoria Ştiinţelor".

Răspândirea Umanismului în Europa

Umanismul se propagă în primul rând în Germania şi Olanda. Ambele ţări cunoscând o mare expansiune a
imprimeriilor, se organizează adevărate târguri de cărţi care favorizează schimburile culturale.
Germania
Johannes Reuchlin se opune împăratului Maximilian I, care voia să interzică scrierile în limba ebraică, cu
excepţia Bibliei. Reuchlin afirmă că textele interzise fac parte din patrimoniul cultural al omenirii. În
Germania, umanismul a pregătit calea Reformei lui Martin Luther. Discipolul său, umanistul Philipp
Melanchton, profesor de Filologie la Universitatea din Wittenberg, redactează prima formulare ştiinţifică a
principiilor Reformei în lucrarea "Loci communes rerum theologicarum" (1521), iar în 1540 redactează
"Confesiunea de la Augsburg". El dorea ca răspândirea Protestantismului să se realizeze cu mijloace
paşnice şi s-a străduit să păstreze unitatea Bisericii apusene.

Olanda
Erasmus din Rotterdam, teolog şi erudit olandez, este unul din cei mai eminenţi umanişti din perioada
Renaşterii şi Reformei din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, "primul european conştient" (Stefan Zweig). Prin
poziţia lui critică faţă de Biserica Catolică, este considerat precursor al reformei religioase, deşi el însuşi
nu a aderat la protestantism, preconizând în mod conştient spiritul de toleranţă religioasă.

Franţa
În Franţa, umanismul pătrunde prin învăţaţii şi artiştii italieni aflaţi la curtea papală din Avignon (printre
aceştia Petrarca). Traduceri din Titus Livius şi Aristotel circulau deja la curtea regelui Carol V le Sage.
Războaiele lui Francisc I în Italia au contribuit la luarea de contact şi cunoaşterea curentelor culturale
aflate acolo în plină efervescenţă. Francisc I creează Collège des lecteurs royaux, unde se predau limbile
clasice greacă şi latină, precum şi ebraica de către Jacques Lefèbre d'Étaples. Etienne Dolet propagă
gândirea inspirată din Platon, adaptată creştinismului, fapt care influenţează poeţii "Pleiadei" ca Pierre de
Ronsard sau Joachim du Bellay. Montaigne susţine că raţiunea permite omului să se elibereze de ideile
preconcepute. François Rabelais întruchipează perfect modelul umanismului din epoca Renaşterii, luptând
cu entuziasm pentru reînoirea gândirii în spiritul antichităţii clasice, ideal filozofic al timpului său.

Anglia
În Anglia, Thomas Morus scrie o lucrare fundamentală de istorie a ideilor politice ("Utopia", 1516), devine
cancelar al regelui Henric VIII, dar - opunându-se reformei religioase a acestuia - cade în disgraţie şi este
executat.

Alte ţări
Umanismul este prezent şi în Ungaria la curtea regelui Matei Corvin, în Polonia cu Jan Kochanowski, în
Spania cu cardinalul Jiménez de Cisneros, fondator al unei universităţi trilingue la Alcalà de Henares şi
editor al unei Biblii poliglote, şi Juan Luis Vives, Astfel, către 1540 mişcarea umanistă cuprinde întreaga
Europă apuseană, unificând în acelaşi ideal acest mod de gândire optimist, încrezător în progresul
omenirii. Umanismul antrenează crearea unor noi discipline şi sfere de activitate ca Geografia,
Cosmologia, Filozofia politică, Teoria istorieişi implică libertatea şi independenţa faţă de religie dând
astfel impuls reformei religioase. Umanismul permite eliberarea gândirii omului de cadrul îngust al
dogmelor şi apariţia spiritului de toleranţă.

Religie
Umanismul respinge în mod clar apelul la credinţe supranaturale pentru soluţionarea problemelor umane,
dar nu şi credinţele însele; unele curente umaniste sunt chiar compatibile cu unele religii. El este în
general compatibil cu ateismul şi agnosticismul, dar acestea din urmă nu îi sunt necesare. Cuvintele
"ignostic" (american) şi "indiferentist" (britanic) sunt uneori aplicate umanismului pe motiv că acesta este
un proces etic, nu o dogmă asupra existenţei sau nu a zeilor; umaniştii pur şi simplu nu au nevoie să se
preocupe de asemenea probleme. Agnosticismul sau ateismul singure nu implică în mod necesar
umanismul; multe filosofii diferite şi uneori incompatibile se întâmplă să fie ateiste. Nu există nicio
ideologie unică şi niciun set de comportamente unic la care să adere toţi ateii, şi nu toate dintre cele
proprii ateilor sunt umaniste.
De vreme ce umanismul include curente intelectuale trecând printr-o mare varietate de gândiri filosofice
şi religioase, mai multe ramuri ale umanismului îi permit să îndeplinească, suplimenteze sau suplinească
rolul religiilor şi în special să fie adoptat ca filosofie de viaţă completă. Într-un număr de ţări, din motive
legate de legile care acordă drepturi "religioase" specifice, filosofia de viaţă umanistă seculară a fost
recunoscută ca "religie". În Statele Unite, Curtea Supremă a admis că umanismul este echivalent cu o
religie în sensul limitat al autorizării umaniştilor să oficieze ceremonii de obicei conduse de reprezentanţi
ai cultelor religioase. Departe de a "declara umanismul religie", această luare de poziţie pur şi simplu
declară echivalenţa dreptului umaniştilor de a acţiona în moduri de obicei specifice religiilor, cum ar fi
marcarea ceremonială a momentelor importante ale vieţii.
Umanismul renascentist şi accentul său asupra întoarcerii la origini au contribuit la reformarea
protestantă, ajutând la producerea a ceea ce protestanţii consideră o traducere mai fidelă a textelor
biblice.

Cunoaştere
Conform umaniştilor, este în sarcina oamenilor să găsească adevărul, prin opoziţie cu căutarea lui în
revelaţie, misticism, tradiţie sau orice altceva care e incompatibil cu aplicarea logicii asupra dovezilor
observabile. Cerând ca oamenii să evite acceptarea orbească a unor opinii nesusţinute, el sprijină
scepticismul ştiinţific şi metoda ştiinţifică, respingând autoritarismul şi scepticismul extrem şi făcând din
credinţă o justificare inacceptabilă a acţiunilor. De asemenea, umanismul afirmă că o cunoaştere a binelui
şi răului se bazează pe cea mai bună înţelegere a propriilor interese şi a celor comune ale indivizilor în loc
să izvorască dintr-un adevăr transcendental sau vreo sursă arbitrar localizată.

Speciism
Unii au interpretat umanismul ca pe o formă de speciism, care consideră oamenii mai importanţi decât
alte specii. Filosoful Peter Singer, el însuşi umanist, afirma că "în ciuda multor excepţii individuale,
umaniştii în general s-au dovedit incapabili să se elibereze de una dintre cele mai centrale [...] dogme
creştine: prejudecata speciismului". El a chemat umaniştii să "ia poziţie împotriva [...] exploatării
nemiloase a altor fiinţe simţitoare" şi s-a legat de unele afirmaţii din Manifestul Umanist III despre care
credea că acordă "prioritate intereselor membrilor propriei noastre specii". Cu toate acestea, el a
remarcat de asemenea că acelaşi Manifest afirmă că oamenii nu au "niciun drept dumnezeiesc sau inerent
de a supune alte animale" şi a admis că "organizaţiile care au făcut cel mai mult pentru animale au fost
independente de religie".

Optimism
Umanismul include o atitudine optimistă faţă de capacităţile oamenilor, dar nu implică opinia că natura
umană este pur binevoitoare sau că absolut fiecare persoană e capabilă să se ridice la înălţimea
idealurilor umaniste de raţionalitate şi moralitate. El implică nu mai mult decât recunoaşterea că te ridica
la înălţimea potenţialului tău înseamnă multă muncă şi necesită ajutorul celorlalţi. Scopul suprem este
prosperitatea umană; îmbunătăţirea vieţii tuturor oamenilor. Focalizarea este pe a face bine şi a trăi bine
aici şi acum şi a lăsa lumea mai bună pentru cei care vin după noi, nu pe a trece prin viaţă suferind pentru
a fi răsplătiţi după.

Influenţele umanismului
Umanismul influenţează în mod hotărâtor viaţa secolului al XVI-lea. La început ştiinţele nu erau incluse şi
se găseau la marginea acestei mişcări. Asfel Bernard Palissy sau Ambroise Paré nu acordă nicio atenţie
autorilor antici, preferând să se bazeze pe experienţă şi practică. Se studiază totuşi scrierile lui Arhimede,
iar Copernic afirmă că experienţa trecutului este necesară pentru noi descoperiri.
Umanismul influenţează şi viaţa politică. Umanştii amintesc suveranilor datoriile lor faţă de Dumnezeu,
faţă de supuşi şi faţă de ei înşişi (Niccolo Machiavelli: "Il Principe", 1532). Ei apelează la popor să participe
la viaţa publică.
Educaţia copiilor ar trebui să urmărească în primul rând instruirea copiilor cu noi cunoştinţe pentru a-i
face mai umani.
În ceea ce priveşte literatura, umanismul pune pe primul plan teme ca natura, virtutea, gloria şi iubirea.

Definiţii
Petre Ţuţea - „...Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din
antropocentrismul Renaşterii. În Renaştere, "titanii" s-au umflat prin autocunoaşterea necunoaşterii. Ei
nu se cunoşteau pe ei înşişi şi au crezut că s-au descoperit ca oameni...”
Literatura din Ţările Române consemnează manifestări ale umanismului decalate temporal faţă de apusul
Europei.
Astfel, curentul se dezvoltă începând cu secolul al XVII-lea, atunci când apar primii cărturari cunoscători
ai limbilor greacă, slavonă şi latină: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Udrişte
Năsturel, stolnicul Constantin Cantacuzino. Prin lucrarile lor, cronicarii moldoveni contribuie la
dezvoltarea istoriografiei, dar si a literaturii romane (Ion Neculce).
Imediat după apariţia tiparului, s-au înfiinţat centre de tipărire a cărţilor laice şi religioase. Un rol
important l-au avut aici domnitorii care au construit şcoli sau biblioteci voievodale: Neagoe Basarab,
Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir.
Activitatea cronicarilor moldoveni şi munteni înscrie prima pagină în cultura română. În concepţia lor,
istoria este purtătoarea unor valori educative şi de aceea principala lor preocupare este de a recupera
trecutul prin scris.
*******

Clasicismul
Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franţa, ale cărui principii au
orientat creaţia artistică europeană între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pornind de la modelele
artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichităţii, considerate ca întruchipări perfecte ale
idealului de frumuseţe şi armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârşite ca
realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseţii morale. Urmărind crearea unor
opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice şi principii morale ferme, scriitorii
clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legaţi indisolubil de soarta statului,
înzestraţi cu cele mai înalte virtuţi morale şi capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi
sau reprezentanţi ai aristocraţiei, erau prezentaţi în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie,
socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viaţă al burgheziei, aflată în plină ascensiune în
epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare
(comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de
înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor
aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile),
echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie şi credinţă într-un ideal permanent de frumuseţe. Înseamnă
ordine obiectivă, perfecţiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumuseţe perfecte - modelele
clasice), înseamnă superioritate a raţiunii asupra fanteziei şi pasiunii. Printre reprezentanţii de marcă
amintim pe N. Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie),
J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule)

Caracteristici

• Imitarea naturii în aspectele esenţiale ale omului şi vieţii, după modelul antic
• Finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică şi etică
• Cadrul de desfaşurare a ceea ce gândesc şi înfaptuiesc personajele este unul decorativ, rece şi
indiferent, fără vreo influenţă asupra acestora
• Sublininează necesitatea de a realiza o armonie internă a operei, obligaţia de a nu amesteca
genurile şi de a respecta principiul verosimilităţii
• Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stăpâni care-şi fac întodeauna datoria, învingându-şi
sentimentele potrivnice

*******

Iluminismul
Iluminismul este o mişcare ideologică şi culturală, antifeudală, desfăşurată în perioada pregătirii şi
înfăptuirii revoluţiilor din sec. XVII-XIX în ţările Europei, ale Americii de Nord şi ale Americii de Sud şi
având drept scop crearea unei societăţi „raţionale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf.
Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase
şi să infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei proprii.
Iluminismul a pretins eliberarea fiinţei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este incapacitatea
fiinţei umane de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor de la o altă persoană. Această tutelă
este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absenţa raţiunii, ci în absenţa hotărârii şi a curajului de
a lua hotărâri fără instrucţiuni de la o altă persoană". Sapere aude! "Aveţi curajul de a vă folosi propriul
simţ al raţiunii!" – acesta este motto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).
Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa şi America secolului al XVIII-lea.
Evenimentele ştiinţifice şi intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac Newton,
raţionalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de Spinoza şi
empirismul lui Francis Bacon şi John Locke – au promovat credinţa în legile naturale şi în ordinea
universală, precum şi încrederea în raţiunea fiinţei umane şi în abilităţile inovatoare ale acesteia care au
reuşit să influenţeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.
Au existat multe şi diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei pot fi caracterizate drept
pătrunzătoare şi dominante. O abordare raţională şi ştiinţifică a aspectelor religioase (conform vechii
teorii şi divergenţe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin social, politic şi economic a
promovat o viziune seculară asupra lumii şi o orientare generală către progres şi perfecţionare. Principalii
promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat şi promulgat ideile noi pentru publicul
larg. Aceşti "profeţi" ai Iluminismului aveau o serie de atitudini de bază comune. Având o credinţă în
raţiune care era de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze
umanitatea, natura şi societatea, şi să acţioneze în baza acestora.
Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios şi ştiinţific, dogmatismul, intoleranţa, cenzura,
precum şi constrângerile economice şi sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat şi raţional
al progresului. Raţionalismul extrem şi scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism; aceleaşi
calităţi au avut un rol important în determinarea reacţiei de mai târziu a romantismului. Reacţionând la
dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica îşi pierduse autoritatea
sa atotputernică de a impune ordinea socială cu aceeaşi fervoare şi implicare precum în evul mediu şi la
începutul modernităţii. Conceptele filosofice din Franţa mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat
perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită radical a creştinătăţii, pe care au
denumit-o deism.
Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit şi pus în mişcare de
către Creator, deiştii au promovat ideea conform căreia totul – mişcarea fizică, fiziologia fiinţei umane,
politica, societatea, economia – îşi are propriul set de principii raţionale stabilite de Dumnezeu, care ar
putea fi înţelese de către fiinţele umane exclusiv prin intermediul raţiunii. Acest lucru însemna că
lucrurile din lumea umană şi din lumea fizică pot fi înţelese fără a aduce religia, misticismul sau
divinitatea în ecuaţie. Deiştii nu erau atei; pur şi simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la universul
fizic şi la cel uman poate fi înţeles independent de aspectele sau explicaţiile de ordin religios. Pentru un
cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relaţia dintre autoritatea politică şi
religioasă şi clasa superioară, trebuie să menţionăm că, în Franţa, Voltaire şi aliaţii săi s-au străduit să
impună valorile libertăţii şi toleranţei într-o cultură în care fortăreţele gemene ale monarhiei şi Bisericii
constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire şi-a dedicat o mare parte din timp
atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei creştine: inspiraţia din Biblie, încarnarea lui
Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioşilor. Kant a situat punctul forte al Iluminismului în
principal în chestiunile ce ţin de religie, întrucât conducătorii săi, aşa cum a spus, "nu au nici un interes să
joace rolul gardianului cu privire la arte şi ştiinţe şi, întrucât incompetenţa de ordin religios nu este numai
cea mai dăunătoare, ci şi cea mai degradantă din toate".
"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesenţa spiritului Iluminismului, sau al Epocii Raţiunii, după
cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mişcarea a dobândit un caracter internaţional prin faptul că s-a
răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat în Franţa:
baronul de Montesquieu, Voltaire şi contele de Buffon, baronul Turgot şi alţi fiziocraţi, Jean-Jacques
Rousseau, care a avut o influenţă foarte mare asupra romantismului.
În Anglia, cafenelele şi presa în curs de înflorire au stimulat critica politică şi socială, precum comentariile
urbane ale lui Joseph Addison şi Sir Richard Steele. Jonathan Swift şi Alexander Pope au fost satirişti
conservatori cu o mare influenţă. Teoriile lansate de Locke cu privire la învăţarea prin percepţia
senzorială au fost dezvoltate în continuare de către David Hume.
În Germania, universităţile au devenit centre ale Iluminismului (Aufklärung). G. E. Lessing a lansat o
religie naturală a moralităţii, iar Johann Herder a elaborat o filosofie a naţionalismului cultural care se
baza pe înrudirea culturală, de sânge şi de limbă. Importanţa primordială a individului, decurgând din
incapacitatea omului de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor unei alte persoane, a format
baza eticii lui Immanuel Kant. Printre reprezentanţii italieni ai epocii, se numără Cesare Beccaria şi
Giambattista Vico. Ţarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar împăratul Iosif al II-lea a fost prototipul
despotului iluminat. Alţii de acest gen au fost Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei şi Carol
al III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea consideraţi răspunzători de Revoluţia
franceză. Cu siguranţă, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o linie majoră de demarcaţie pentru
apariţia lumii moderne.

Caracteristici literare
Curent ideologic şi cultural: promovarea raţionalismului, caracter laic, antireligios, anticlerical,
combaterea fanatismului şi a dogmelor, răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele
sociale şi morale;
Teme şi motive: «monarhul luminat», «contractul social», emanciparea poporului prin cultură; Genuri şi
specii: liric, epic (povestire, nuvelă, roman), dramatic (tragedie, comedie);
Opere reprezentative:

• Pierre Beaumarchais - Bărbierul din Sevilia (1775);

• Daniel Defoe - Robinson Crusoe (1719);
• Henry Fielding - Tom Jones (1749);
• Carlo Goldoni – Gondolierul (1753);
• Louis de Montesquieu – Scrisori Persane (1721);
• Jean-Jacques Rousseau – Noua Eloiză (1761);
• Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver (1726);
• François Voltaire - Candid (1759).

Iluminismul românesc
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu reverberaţiile ei
transcarpatine. Acest iluminism a stat în serviciul idealului naţional, la a cărui fundamentare a contribuit
hotărâtor, prin demersul la istorie, la istoria limbii şi a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la
rândul său, la argumentele istorice în favorea unor revendicări politice.
Şcoala Ardeleană a pus în mişcare un amplu proces de afirmare naţională şi culturală a românilor din
Transilvania în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX -lea. Cărturarii
acestui curent au adus argumente ştiinţifice pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania.
Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Învăţământul a contribuit şi el la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domneşti, întemeiate în Ţara
Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat într-adevar un însemnat focar de cultură
al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea
de cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182
în greceşte, latineşte, slavă, etc. Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor
religioase. Printr-un jurnal de călătorie răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul boier
muntean, care în Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi
realităţile triste din patria sa. Cea mai reprezentativă operă realizată în spirit iluminist este epopeea
eroicomică Ţiganiada de I.Budai-Deleanu. În Ţara Românească şi în Moldova, Chesarie Râmniceanul şi Leon
Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special, din
Enciclopedia lui Diderot.

Citat din Jean-Jacques Rousseau

Traim in climatul si secolul filosofiei si ratiunii,cele mai mari genii ale tuturor timpurilor isi reunesc
lectiile spre a ne instrui... totul contribuie la perfectionarea intelegerii noastre si la daruirea fiecaruia
dintre noi a tot ce poate sa formeze si sa cultive natiunea. Am devenit prin aceasta mai buni sau mai
intelepti? (Carp Maxim)

Montesquieu, despre el insusi

Sint un bun cetatean, dar in oricare tara m-as fi nascut, tot asa as fi fost. Sint un bun cetatean, fiindca am
fost intotdeauna multumit cu starea in care m-am aflat. Fiindca am consimtit mereu soartei care mi-a fost
harazita si nici n-am roşit vreo data de ea, nici n-am pizmuit pe a altora. (Carp Maxim)
 *******

Romantismul
Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa,
care a durat mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada
neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic. Iniţial, doar o atitundine, o stare de spirit,
romantismul va lua mai târziu forma unei mişcări. Autorii romantici au scris din ce în ce mai mult despre
propriile lor sentimente, subliniind drama umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă secolul XVIII a fost
marcat de obiectivitate şi raţiune, începutul secolului XIX va fi marcat de subiectivitate, de emoţie şi de
eul interior.
Anumiţi autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment aşa-zis romantic înainte de răspândirea sa
efectivă, fiind numiţi de aceea pre-romantici. Printre aceştia se află Francisco Goya şi Bocage.
Romantismul apare iniţial în zona care va fi mai târziu Germania (mişcarea a avut şi ea o importanţă
fundamentală în unificarea germană prin mişcarea Sturm und Drang) şi în Anglia.
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte şi a marcat în special literatura şi muzică
(deşi romantismul se manifestă în aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în şcoli,
au apărut critici împotriva idealizării de către acesta a realităţii. Datorită acestor critici a apărut mişcarea
care va da naştere Realismului.
Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul şi neoclasicismul sunt pur şi simplu
două feţe ale aceleaşi monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă,
romantismul face acelaşi lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mişcări sunt legate, deci,
prin idealizarea realităţii.
Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să picteze la pierderea
memoriei. O pictură cu tematică neoclasică precum Saturn devorându-şi fiii, de exemplu, prezintă o serie
de emoţii pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur şi speriat. Goya creează un joc de lumini şi
umbre care accentuează situaţia dramatică reprezentată.
Deşi Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie.
Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelenţă. Tabloul său Libertatea
conducând poporul reuneşte vigoarea şi idealul romantic într-o operă care este compusă dintr-un vârtej de
forme. Tema este dată de revoluţionarii din 1830 ghidaţi de spiritul Libertăţii (reprezentaţi aici de o
femeie purtând drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluţionar din vârtej, deşi vedea
evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influenţa burgheză asupra romantismului). Aceasta este
probabil opera romantică cea mai cunoscută.
Căutarea de exotic, de neprimitor şi de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică fundamentală a
romantismului. Exprimarea senzaţiilor extreme, paradisurile artificiale şi naturaleţea în aspectul său
rudimentar, lansarea în "aventuri" şi îmbarcarea în nave cu destinaţia polilor, de exemplu, i-au inspirat pe
anumiţi artişti ai romantismului. Pictorul engelz William Turner a reflectat acest spirit în opere precum
Furtună pe mare unde apariţia unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor
menţionate mai sus.

Literatură
Romantismul literar şi-a aflat expresia de-a lungul secolului al XIX-lea, manifestându-se în paralel cu
romantismul artelor plastice şi cu cel muzical. Migraţia influenţelor impuse de curent determină
coexistenţa lui alături de alte curente, îndeosebi în a doua jumătate a secolului (de exemplu,
parnasianismul).

Trăsături

• Introducerea unor noi categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul, macabrul,

feericul precum si a unor specii literare inedite precum drama romantica, meditatia, poemul
filozofic şi nuvela istorică.
 • Cultivă sensibilitatea, imaginaţia şi fantezia creatoare, minimalizând raţiunea şi
luciditatea.
• Promovează inspiraţia din tradiţie, folclor şi din trecutul istoric.
• Evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric), într-un cadru natural
nocturn.
• Contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor sau a momentelor
anotimpurilor în pasteluri şi prin reflecţii asupra gravelor probleme ale universului în meditaţii.
• Acordă o importanţă deosebită sentimentelor omeneşti, cu predilecţie iubirii, trăirile
interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative.
• Construirea eroilor exceptionali, care acţionează în imprejurări ieşite din comun, precum
şi portretizarea omului de geniu şi condiţia nefericită a acestuia în lume; personajele
romantice nu sunt dominate de raţiune, ci de imaginaţie şi de sentimente.
• Preocuparea pentru definirea timpului şi a spaţiului nemarginite, ca proiectie subiectivă a
spiritului uman, concepţie preluată de la filozofii idealişti.
• Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza, ocupă locul principal atât
în structura poeziei, cât şi în construirea personajelor, situaţiilor, ideilor exprimate
• Ironia romantică dobândeşte, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind un mijloc
artistic folosit atât in specia literara cu nume sugestiv, satira, cât şi în poeme filosofice.
• Priorita absolută in locul rigorii rationale a clasicismului
• Asumarea poziţiei demiurgice (demonice) faţă de universul creat
• Preferinţa pentru tehnici bazate pe armonia contrariilor care să pună în evidenţă
antonimiile specifice unei existenţe contradictorii
• Lărgirea viziunii estetice prin inovaţie la nivelul speciilor literare al tematici, motivelor si
limbajelor artistice

Adus de la Mişcarea Sturm und Drang (literal, furtunica şi imbold) este considerată a fi
precursoarea Romantismului în Germania. Poetul Johann Wolfgang von Goethe a fost cel mai
faimos reprezentant al acesteia.
Goethe publică Suferinţele tânărului Werther, operă de intensă subiectivitate datorită unei iubiri
imposibile a protagonistului acesteia (Werther). Cartea a cauzat multă vâlvă în perioada sa,
datorită faptului că un val de sinucideri a fost atribuit lecturii volumului.

Romantismul românesc
În literatura română, romantismul se face simţit prin intermediul scriitorilor paşoptişti (Ion
Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ş.a.). Influenţele curentului
persistă mult timp după declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în
opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.

Încadrare
Deoarece romantismul a fost primul curent literar manifestat la români în condiţii tipice,
neelitiste (cum a fost cazul umanismului, ai cărui autori aveau înalte poziţii sociale ), existenţa sa
se înscrie într-un complex stilistic alături clasicism, iluminism (curente din trecut care nu se
manifestaseră în Ţările Române). Cu toate că un asemenea conglomerat are la bază doctrine
contradictorii, existenţa acestor elemente se reflectă în scrierile unor autori ai aceleiaşi perioade
sau chiar în opera unui singur autor – cea mai elocventă poziţie în acest sens îi aparţine lui Mihai
Eminescu, ale cărui scrieri oscilează între romantism şi clasicism.

Desfăşurare
Romantismul s-a manifestat în literaura română în trei etape:
1. preromantismul (cunoscut şi ca romantism al sciitorilor paşoptişti sau de tip
Bidermaier)

1. caracterizează gustul omului mediu, al burghezului

2. domestic, ideizant, idilic, conservator
3. cultivă comfortul spiritual, pasiunile temperate, plăcerile simple
 4. creaţiile sunt, în mare majoritate, mediocre; este perioada imitării literaturii romantice din
Europa de Vest, în special Franţa
5. reprezentanţi: Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie
Bolintineanu
2. romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)

1. dimensiunea cosmică e dezvoltată până la exces

2. misticism, ocultism
3. pasiuni înflăcărate
4. capacitatea de a crea universuri imaginare, alternative ale lumii reale
5. reprezentant unic: Mihai Eminescu – impactul creaţiei sale asupra autorilor ce i-au
urmat este incomparabil mai mare decât acela a oricărui alt romantic din spaţiul românesc
2. romantismul posteminescian

1. reactualizează teme şi mijloace clasice şi romantice, conferindu-le o nouă forţă

expresivă
2. marchează reacţiile lumii literare româneşti la depăşirea apogeului de creaţie
pentru Eminescu, sprijinind apariţia multor epigoni ce nu s-au impus, dar şi a unor autori
care au purtat imaginile specifice acelui tip de romantism, impregnându-le cu elemente de
expresie aparţinând simbolismului, semănătorismului etc.
3. reprezentanţi: George Coşbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski, Barbu
Ştefănescu Delavrancea

*******

Realismul
Termenul provine din fr. realisme, desemnand o metoda de creatie ce reflecta, ca o reactie la romantism,
lumea in varianta sa obiectiva, neidealizata, cu preocuparea de a respecta veridicitatea, cauzalitatea,
tipicitatea si caracterul concret al mediului, al fizionomiilor, al reactiilor psihice si al detaliilor.
Denumirea a fost introdusa de Champfleury in volumul sau de eseuri "Le raalisme" (1857), care inca din
1843 condamna "romanescul idilic si pueril", in timp ce prietenul sau Duranty face sa apara efemera
revista literara "Le Realisme", tribuna de propaganda a noului curent literar.
Curentul fusese prefigurat insa, ca metoda de creatie aplicata, de Balzac, care isi intemeiaza, in
"Comedia umana", o lume proprie, in sensul celebrei sale asertiuni ca este un "secretar al realitatii",
purtand "o lume intreaga in cap". Actiunile romanelor balzaciene se desfasoara intre zidurile cetatii, in
faubourg, intr-un orizont inchis, impus de realitatea apasatoare a vietii. Balzac este un "arheolog al vietii
sociale", un "inregistrator al profesiunilor"; menirea scriitorului este "sa compuna tipuri prin reunirea
trasaturilor mai multor caractere omogene". in orizontul inchis al orasului, exista o varietate, aproape
infinita, de personaje, cele mai multe comune prin lipsa de orizont si prin absenta dorintei de iesire din
banal, din monotonia vietii, pe care Balzac le grupeaza de altfel in caractere. Spectacolul oferit de
aceste papusi grotesti este insasi "Comedia umana", omul aparand in toata realitatea sa de fiinta minora
si cruda, departe de vremurile eroice si de timpul mitic al epopeilor pe care romanul, in epoca moderna,
le substituie. Doua decenii mai tarziu, Flaubert denunta romanul ce cauta cu orice pret sa sustina o teza
sociala si se proclama adeptul impersonalitatii in arta. Naturalismul, descriere stiintifica a realitatii,
desprins din realism, un fel de exacerbare a observatiei veridice, abunda in scene dure, patologice. Un
tablou din "La terre" de Zola, plin de lupte familiale, de atrocitati, de sange, puroaie, boli, scene de
violuri, incesturi, morbiditati, se inscrie, neindoielnic, pe linia descrierii nude, dure, promovata de acest
curent literar.
Realismul devine, in proza, curentul dominant al sfarsitului de secol al XlX-lea si al intregului secol al XX-
lea, contribuind la realizarea unor ample fresce sociale, o proiectie vasta in fictiune a complexei realitati
pe care o strabate lumea moderna. La englezi, realismul a fost promovat de Charles Dickens ("Hard
Times", "The Posthumous Papers of the Pickwick Club", "Oliver Twist"), la rusi de Dostoievski, ("Crima
si pedeapsa", "Fratii Karamazov", "Idiotul"), de Tolstoi, cu epopeicul "Razboi si pace", de Gogol si de
Cehov. La americani, lumea negrilor si sclavia, lumea omului marunt, care se inalta cu greu in viata, sunt
prezentate de Harriet Beecher-Stowe, in "Coliba unchiului Tom", si de Mark Twain, in "Aventurile lui
Huckleberry Finn", iar mai tarziu, in secolul XX, apar promotorii realismului dur", William Faulkner de
pilda ("Orasul", "Catunul", "Casa cu coloane", "Zgomotul si Furia") imaginand, la fel ca Swift, un teritoriu
imaginar din sudul Statelor Unite, Yocknapatawpha, in care isi plaseaza personajele puternice ale lumii
sale fictive. Hemingway, in "Batranul si marea", traseaza parabola omului care incearca a-si depasi
conditia umana, pescarul Santiago fiind expresia deznadejdii insignifiantei fiinte umane in fata imensitatii
lumii, intr-o lupta comparabila cu truda lui Sisif.
La noi, realismul are ecouri aproape simultane cu raspandirea in plan european a curentului, dezvoltandu-
se pe masura crearii speciilor prozei romanesti, mai intai prin fiziologie, la Costache Negruzzi si Mihail
Kogalniceanu, apoi prin schita, nuvela si roman. Un prim roman notabil in literatura romana este "Ciocoii
vechi si noi" (1863), de i-icolae Filimon, urmand nuvelele si romanele lui Slavici, romanele lui Duiliu
Zamfirescu din ciclui Comanestenilor, piesele de teatru si schitele lui Caragiale. Realismul devine curent
literar proiiric in secolul al XX-lea, prin Liviu Rebreanu, remarcabil fiind romanul "Ion", canonic pentru
structura exemplara a acestei specii literare, prin Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Calinescu,
exercitarea realismului prelungindu-se, cu necesarele experiente novatoare, de-a lungul intregului secol,
pana la Marin Pteda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Fanus Neagu, Augustin Buzura,
Alexandru Ivasiuc si la postmodernistul Mircea Cartarescu.
Realismul reflecta, :n planul fictiunii, o lume de o veridicitate complexa, imitatie perfecta a celei reale,
personajele nefiind de regula supuse nici unui act de poetizare inutila, in afara de sublimul autentic al
unor personaje remarcabile si memorabile, rare in aceasta latura tematica. De cele mai multe ori,
personajele realiste nu pot iesi din rolurile ce le-au fost repartizate: Julien Sorel din "Rosu si Negru" al lui
Stendhal nu reuseste sa-si implineasca dorinta arivista, doamna Bovary a lui Flaubert se sinucide din lipsa
de perspectiva, fiind provinciala perfecta, la fel ca eroinele din nuvelele lui Mihail Sadoveanu, "Locul
unde nu s-a intamplat nimic" si "insemnarile lui Neculai Manea". Lumea lui Gogol, a lui Dostoievski este
plina de mici functionari, cutremurati de vorbele sefului, murind la un stranut neasteptat, alcatuind o
societate de intelectuali ce discuta despre schimbarea lumii, intr-o livada de visini, fara a face nimic in
acest scop, sau rie criminali fiorosi ce-si scot la iveala adevarata fata dupa lungi deliberari. Jack London
("Colt alb") ir> Anglia, Flannery O Connor ("Judecata de apoi"), scriitoare din sudul Statelor Unite,
danezul Henrik Ibsen, italianul Fogazzaro ("Mica lume de altadata") descriu aceeasi lume demitizata,
defetisizata, lipsita de farmec, expresie a banalitatii cotidiene. Proust, in romanul "in cautarea timpului
pierdut", populeaza universul literar cu duci si conti intarziati in lumea moderna, cu oameni avand
obscure inclinatii patologice, singurele evadari ale scriitorului din celebra camera cu peretii captusiti cu
pluta fiind pe plaja de la Balbec sau in trecut, pe vremea bunicii, in timpuri patriarhale, cii madlenele
romantioase inmuiate in ceai. Rememorarile acestea sunt pline de nostalgie, dar nu fac decat sa
pecetluiasca conditia trista a omului modern, supus din ce in ce mai mult unor ambitii desarte sau unor
acute crize de constiinta. Personajele realiste sfarsesc mai totdeauna prost, istoria vietii lor fiind, in cele
mai multe cazuri, "istoria unui esec", aceea a unei inaltari temporare si a unui declin inevitabil. Ele nu-si
pot transcende conditia umana, pot, in schimb, sa faca avere si sa moara impacate cu soarta (nu mai
intalnim revoltati de tipul eroilor byronieni) sau sa ramana sarace, ilustrand temele dominante ale
curentului. Mara lui Slavici castiga bani si respect, dar se dezumanizeaza fara sa-si dea seama, Ion al lui
Rebreanu moare, condamnat parca de o instanta divina pentru blestemata lui sete de pamant, chiar Otilia
lui George Calinescu isi pierde cu timpul aura misterioasa, iar personajele feminine ale Hortensiei
Papadat-Bengescu, privite din perspectiva temporala, anihilatoare, devin patetice, coborate din lumea
mondena in umila conditie umana. inca din primul roman realist al literaturii romane, "Ciocoii vechi si
noi" al lui Nicolae Filimon, omul umil de la inceput ramane la fel de mizer in final, nereusind sa scape din
orizontul marunt al lumii sale nici prin marire temporara si prin avere.
Cum spunea Rene Wellek, exista un realism etern, care implica problema epistemologica a relatiei dintre
arta si realitate. Daca exista ceva mai neplacut, mai rau in lume, atunci el este descris de tusa groasa a
realismului, care aneantizeaza aspiratiile si inchide portile unei evadari salvatoare, unde totul e realizabil
si visul devine "realitate".
Realismul lui Slavici este unul de tip special, "poporal", constand in prezentarea satului ardelean si a lumii
acestuia. Nuvelele vorbesc despre localitati rurale aflate in stadiul "preindustrializarii", de personaje avide
de bani, care incearca sa dobandeasca avere atat timp cat viata le permite. Lica este un astfel de
personaj, desi situat in ierarhia banului ceva mai sus, in timp ce Ghita este numai o sluga a lui, o unealta,
care incearca sa se razbune, sa se razvrateasca, dar nu reuseste, pierind in acest proces. Personajele
sunt, in motivatia lor interioara, destul de simple, surprinse in cateva actiuni definitorii: Ghita in aceea de
a face bani, Ana intr-o confuza criza erotica, Lica in intentia de a domina si de a deveni cat mai bogat,
prin afaceri necurate, chiar prin crime, prin efectele inrobitoare ale pulsiunilor, existente la mai toate
"caracterele" presamanatoriste.
Parnasianismul afirmă autonomia esteticului, susţinând prin Gautier teoria artei pentu artă. Dezamăgiţi de
societate şi de inutilitatea angajării revolutionare poeţii se izolează de lumea acţiunii. Poezia este
picturală, obiectivă, rece, cu structuri savante. Descrierile de natură surprind pitorescul, puritatea
liniilor. Poeţii caută perfectiunea formală, corectitudinea versurilor, sonorităţile cuvintelor şi a rimelor
rare.
******
Naturalismul
Naturalismul este o ramură a realismului, o mişcare literară proeminentă la sfârşitul secolului XIX în
Franţa şi în restul Europei.
Scriitorii naturalişti au fost influenţaţi de către teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin. Aceştia credeau
că ereditatea unei persoane şi mediul decid caracterul acesteia. În timp ce realismul încearcă doar să
descrie subiecţii aşa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizează principiile estetice ale realismului
în direcţia reprezentării aspectelor dure, brutale ale realităţii.
Ambele sunt opuse Romantismului, în care subiecţii au o simbolistică profundă, sunt idealistici şi cu puteri
supranaturale. Naturalismul considera că mediul socio cultural exercită o influenţă absolut covârşitoare în
apariţia şi dezvoltarea personalităţii umane. De asemenea studiau elemente umane tarate, alcoolici,
criminali, sau persoane alterate genetic de un mediu social viciat.
Observaţiile lor în materie de psihologie erau totuşi rudimentare având în vedere că psihologia se dezvoltă
abia după apariţia teoriilor lui Sigmund Freud. Naturaliştii au adoptat de asemenea tehnica descrierii
detaliate de la predecesorii lor imediaţi, realiştii.
Principalul susţinător al naturalismului a fost Émile Zola, care a scris un tratat despre subiect ("Le roman
experimental") şi a folosit stilul în multele sale romane. Alţi autori francezi influenţaţi de Zola sunt Guy de
Maupassant, Joris Karl Huysmans şi fraţii Goncourt.
Elementele naturaliste se găsesc în literatura română în unele nuvele ale lui Caragiale şi Delavrancea sau
în proza lui Liviu Rebreanu. Adesea termenul naturalism este folosit de către criticii literari cu un sens
mai general, care îl apropie de cel al termenului realism, subliniind conformitatea cu natura, fidelitatea
faţă de realitate a reprezentării artistice.

Naturalism filosofic
În timp ce naturalismul literar este similar în definiţie cu cel filozofic şi cu mişcările artistice care poartă
acelaşi nume, acestea nu au avut niciodată vreo legătură şi nici nu au avut o importanţă mare pentru
acesta. Muzica din acea perioadă, totuşi, a fost influenţată la un moment dat de acesta.
Puţin înainte de 1900, simbolismul şi neoromantismul au apărut ca reacţii la naturalism şi realism.

*******

Parnasianismul
Parnasianismul (din Parnas, „miticul munte al muzelor / poeţilor“ în sudul Pelasgo-Daco-Thra-ciei, azi
aparţinând Greciei + sufixarea dublă cu -ian- şi apoi cu -ism) este denumirea unui curent literar de la
sfârşitul secolului XIX. Parnasianismul a apărut ca o reacţie (neo-clasică) la romantism, cultiva expresia
impersonală, descriptivă, ornamentală şi cizelată, raportată la peisaje exotice, dar şi la obiecte de artă,
cărora le consacra poezii de virtuozitate formală (sonet, rondel, rondo ş.a.).
Parnasianismul promova: impersonalismul; natura obiectivată – în viziuni întemeiate pe receptarea strict
senzorială a lucrurilor; cultivarea formelor fixe de poezie (sonetul, rondelul, glosa, gazelul etc.) şi a
tiparelor prozodice alambicate; elogiul civilizaţiilor (arhetipale şi interferenţiale), al mitologiilor,
religiilor, geografia lirică devenind planetară; surprinderea spaţiilor exotice sau luxuriante, de la cele
polare la cele ecuatoriale, şi lauda obiectelor sau lucrurilor din sfere înalte (nestematele, metalele rare,
podoabele de interior etc.).

Originile parnasianismului
Parnasienii erau o grupare de poeţi din Franţa secolului XIX ce şi-a tras denumirea de la revista în care
publicau, Parnasul contemporan, la rândul ei aceasta purtând numele muntelui Parnas, casa Muzelor în
mitologia greacă. Publicată între anii 1866 si 1876, a inclus poezii scrise de Charles Leconte de Lisle,
Théodore de Banville , Sully Prudhomme, Paul Verlaine, François Coppée şi José María de Heredia.
Parnasienii erau de asemenea influentati de Théophile Gautier si de doctrina acestuia a "artei pentru
artă". Din dorinţa de a elibera poezia din chingile romantismului militau pentru poezia obţinută cu
ajutorul meşteşugului, tematica lor viza subiecte clasice sau exotice pe care le tratau cu o mare rigiditate
a formei si cu o maximă detaşare a emoţiei. Elementele acestei detaşări proveneau in foarte mare masura
din Estetica lui Arthur Schopenhauer.
Parnasianismul european este bine reprezentat de poeţii francezi: Théophile Gautier («Les Emaux et
Camées»), Théodore de Banville («Les Camées parisiens», «Le Sang de la Coupe»), Charles Leconte de
Lisle («Poèmes antiques», «Poèmes barbares»), José-Maria de Hérédia («Les Trophées»), Sully-
Prudhomme, François Coppée, Catulle Mendès ş. a., de poeţii englezi: Austin Dobson, Edmund Gosse,
Andrew Lang ş. a., de poeţii germani, de la August Graf von Platen la Stefan George ş. a., de poeţii iberici
având în frunte pe Ruben Dario, de „noua şcoală de la Atena“, reprezentată de Kostis Palamas.
Parnassianismul nu s-a limitat doar la teritoriul european. Poate cel mai idiosincratic dintre autorii
parnasieni , Olavo Bilac e un autor brazilian care a prelucrat versurile şi metrul poetic fara sa elimine
complet emoţia poetică.

Literatura română şi parnasianismul

În literatura română, încă din 1880 şi până în perioada interbelică, alături de simbolism, parnasianismul a
reprezentat o notabilă direcţie modernistă a poeziei noui / decadente, direcţie promovată – în „simbioza
parnasianism-simbolism“ – îndeosebi de revistele «Literatorul» (Bucureşti), «Vieaţa nouă» (Bucureşti),
«Versuri şi proză» (Iaşi) etc. Primele semne ale parnasianismului şi-au făcut apariţia în literatura română,
între 1866 şi 1869, în «Pasteluri» de Vasile Alecsandri, aproape sincron cu cele din Franţa, unde curentul
şi-a avut „prima şcoală“ între 1866 şi 1880, căci bardul de la Mirceşti era la curent cu orice noutate /
mişcare literară franceză; dar prima veritabilă „şcoală“ parnasiano-simbolistă din literatura română se
datorează lui Alexandru Macedonski, cenaclului şi revistei sale, Literatorul, pe care le-a condus şi în
primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Alţi parnasieni români sunt Ion Pillat, Ion Barbu („ciclul poemelor publicate în Sburătorul“), ori de cei
antologaţi de Nicolae Davidescu, în 1943, în volumul Din poezia noastră parnasiană: Mircea Demetriad,
Gabriel Donna, Alexandru Obedenaru, Gheorghe Orleanu, Alexandru Petroff şi Iuliu Cezar Săvescu ;
important este şi aportul parnasienilor români de la cumpăna secolului al XX-lea şi dintre anii 1950 şi
2000: Eugeniu Speranţia (1888 – 1972; avem în vedere volumul Poezii, apărut în 1966), D. Rarişte («Maria
Magdalena», 1937; «Valuri împietrite», 1941), Ion Acsan («Primăvara cosmică», 1962), Al. Andriţoiu
(«Constelaţia lirei», 1963; «Simetrii», 1970; «Euritmii», 1972), Mircea Ciobanu («Imnuri pentru nesomnul
cuvintelor», 1966), Eugen Dorcescu («Pax magna», 1972; «Desen în galben», 1978; «Arhitectura visului»,
1982; «Culegătorul de alge», 1985; «Epistole», 1990; «Cronică», 1993; «Exodul», 2001; "Omul de
cenuşă",antologie de autor, 2002; "Elegii", 2003; "Moartea tatălui", 2005; "În Piaţa Centrală", 2007; "Omul
din oglindă", antologie de autor, 2008; "drumul spre tenerife", 2009), Ilarie Hinoveanu («Cocorul din
unghi», 1967) ş. a.

Estetica parnasianismului
În primul rând, parnasianismul a însemnat obiectivitate faţă de nebulozităţile lirice ale romantismului,
obiectivitate susţinută şi solicitată de formele prozodice fixe cultivate, punând inspiraţia şi fluctuaţiile ei
în tipare, întru „cristalizare“, spre a intra apoi „în circuit“ ca „produs nobil (în-nobilator)“ care să pară
„de provenienţă exterioară“, „din afara eu-lui“. Frumosul preferat de parnasieni era cel din picturile şi
sculpturile antichităţii, din miturile şi istoriile civilizaţiilor arhe-tipale din toate ariile planetei, îndeosebi
(după cum arată şi numele mişcării, de la pelasgo-thracul „munte al muzelor“, Parnas) din Hellada. În
spiritul parnasienilor, antichitatea capătă culori vii, picturalul, vizualul dominând totul: nimfe cu sâni
albi, coborând din ţinuturi marmoreene, cu corpuri mlădioase, îmbietoare, de culoarea petalelor de
trandafir, împrăştiind parfumuri, mai ales de liliac, levănţică, roze, cu îmbrăţişări graţioase, într-o muzică
misterioasă a lirelor, cu apariţia bacantelor într-un „triplu delir“ etc.
Parnasienii abordează problema îmbogăţirii rimelor „marii armonii“, (re)descoperă forme fixe prozodice
din cele mai alambicate şi le pun în circuit: hexametrul, versul safic, dactilul, anapestul, amfibrahul,
coriambul, spondeul, amfima-crul, peonii etc.; preţuiesc şi cultivă foarte mult poezia cu formă fixă:
sonetul (pe primul loc), rondelul, glosa, gazelul, epitalamul, rubaiatul, pantumul, haiku-ul, micropoemul-
tanka etc.; preiau de la romantici ceea ce le convine, fiind preocupaţi de exotism (cadre şi atmosferă), de
feeric, de peisajele luxuriante, ori de cele ecuatoriale, polare, extrem-orientale, de japonezerii sau
chinezerii etc., dar cu proiectare în impersonal, „în zone statice“, „sub o cupolă de gheaţă“, „ca într-o
vitrină“. Prin parnasieni, geografia lirică se extinde la întregul cosmos. Când li s-a reproşat
insensibilitatea, parnasienii au protestat; au argumentat că imaginile de senină-tate, frazele echilibrate
pot să exprime marile dureri sau idei; au fost de acord că „forma“ poate fi „impasibilă“, sculpturală, dar
foarte pură în liniile sale. Detestarea „incoerenţei ideii“, a „inco-rectitudinii limbajului“ rămâne punctul
invulnerabil al parnasie-nilor (de fapt, „armătura“ e din 1872, dată de Micul tratat de poezie franceză
(Petit traité de poésie française) de Théodore de Banville, adevăratul „manual“ al noului curent).

******

Simbolismul
Simbolismul a fost o mişcare artistică şi literară de la finele secolului XIX, care se opunea naturalismului
şi parnasianismului, potrivit căreia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lumea înconjurătoare poate fi
exprimat şi descifrat cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent
Adesea se consideră că poeţi ca Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine fac parte din acest
curent, dar Stephane Mallarmé e cel care îl încarnează cel mai bine în poezie.
Definit în sens strict, simbolismul reprezintă un cerc literar restrâns din care făceau parte poeţi cum ar fi
Stuart Merrill, Albert Samain şi Jean Moréas. Ultimul a publicat manifestul mişcării în 1886, în ziarul Le
Figaro.

Manifestul simbolist
În acel articol, Jean Moréas vorbeşte despre o artă care va fi inamica declamaţiei, a didacticismului sau a
falsei sensibilităţi şi proclamă că poezia trebuie să sugereze, nu să descrie. La acestea adaugă folosirea
cuvintelor rare, a metaforelor rafinate şi preţioase şi a versurilor impare ce ar permite reînnoirea
limbajului poetic.
Deşi simbolismul francez a durat foarte puţin, el a fertilizat poezia modernă, negând gândirea ştiinţifică,
raţionalistă. Pe drumul deschis de simbolism au păşit ulterior Arthur Rimbaud cu experieţa clarviziunii, s-
au născut tema lui Charles Baudelaire a corespondenţelor şi una din temele poeziei lui Stephane Mallarmé
în care lumea întreagă e doar o imensă carte.
Dintre temele simboliste pot fi citate: impalpabilul, angoasele identitare ale Eului, imaginea femeii,
decadenta, arta pentru artă.
Manifestul simbolist a fost ulterior pus în versuri de Arthur Rimbaud în poemul Les Voyelles („Vocalele”),
un exemplu perfect de sinestezie literară şi Charles Baudelaire în poemul Correspondances
(„Corespondenţe”), în care natura este definită drept un "templu de simboluri".

Trăsături

• utilizarea simbolurilor, simbolul oferind posibilitatea unei interpretări multiple.

• cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt puse în evidenţă stări sufleteşti vagi, confuze,de
melancolie, plictiseală.
• cultivarea elementului muzical,a sonorităţii verbale.
• existenţa sinesteziei (perceperea simultană a unui ansamblu de senzaţii, auditive,vizuale etc.).

Al. Macedonski, Flori sacre (volum publicat în 1912)

Şt. Petică, Fecioare în alb" (volum publicat în 1902)
Dimitrie Anghel, În grădină (volum publicat în 1905)
Ion Minulescu, Romanţe pentru mai târziu (volum publicat în 1908)
G. Bacovia, Plumb (volum publicat în 1916)

Simbolismul romanesc
În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele şi textele teoretice ale lui Alexandru
Macedonski. Alţi reprezentanţi sunt Ştefan Petică, Ion Minulescu şi mai ales George Bacovia, care foloseşte
poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, cu nuanţe expresioniste sau
existenţialiste.
Primele idei care prefigurează simbolismul la români şi care încearcă să-l teoretizeze apar odată cu
Macedonski şi sunt puse în circulaţie prin revista poetului, “Literatorul”. Chiar înainte de reconstituirea
simbolismului ca şcoală, în Franţa, apar în această revistă, încă din primul ei an de existenţă, 1880,
articole de directivă, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste. De altfel, Macedonski avea să-şi
revendice mai târziu, în 1889, printr-un articol intitulat “În pragul secolului”, merite de pionier al
simbolismului pe plan european. “Belgienii, şi se poate zice aceasta cu mândrie şi despre mii din români -
scrie el - dacă n-au fost tocmai ei precursorii mişcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme
întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei viitorului, Maeterlinck, Rodenback,
Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Severin şi alţii încă - cei patru întâi citaţi, astăzi deja iluştri - au
avut onoarea, împreună cu mine, să ia parte acum 12 ani, la mişcarea provocată din Liege de revista “La
Wallonie”, al cărei energic şi valoros director era dl. Albert Hockel, unul dintre distinşii colaboratori
actuali ai marii reviste pariziene “Mercure de France”. De altfel, în numărul din august 1886, Macedonski
publicase, într-adevăr, patru poezii în limba franceză: Volupté, Hystérie, Haine, Guzla.
Încă în 1880 apăruse în "Literatorul" articolul intitulat “Despre logica poeziei”, în care erau formulate idei
care anticipau anumite judecăţi ale lui Mallarmé. Nu numai că se făceau apropieri între poezie şi muzică,
dar se releva deosebirea de structură dintre poezie şi proză. Poezia - accentua Macedonski - îşi are logica
ei particulară, deosebită de logica prozei: ”Logica poeziei e, dacă ne putem exprima astfel, nelogică la
modul sublim”. Întrucât tot ce nu e logic e absurd, “logica poeziei e, prin urmare, însuşi absurdul”.
Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15 iunie 1892, este "Poezia viitorului",
articolul scris de Macedonski. Prin simbolism - se spune în articol - ca şi prin instrumentalism, care este
“tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în instrumentalism locul imaginilor”, poezia “şi-a creat
un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei…”.
După părerea poetului, “simbolismul unit cu instrumentalismul” este, ca şi wagnerismul, “ultimul cuvânt
al geniului omenesc".
Puncte de vedere presimboliste conţin şi alte articole publicate de Macedonski în “Lite-ratorul”, ca
"Despre poezie" sau "Despre poemă" (1881), în care poetul pledează pentru concentrare şi sinteză lirică,
pentru poezia care să adune în ea, imprevizibil, mişcări sufleteşti contrastante.
Teoretizând simbolismul, Macedonski a înţeles să-l şi promoveze stăruitor în literatura română. În numele
acestui curent, directorul “Literatorului” a încurajat de fapt tot ce se deosebea de poezia românească de
până atunci: parnasianism, naturalism, decadentism, simbolism - tot ce putea impresiona prin neobişnuit
şi bizar. El însuşi s-a exersat în compuneri alcătuite după ultima modă parisiană, menite să revoluţioneze
lirica. După modelul lui Rollinat, din care a şi tradus, Macedonski a afişat uneori preferinţe morbide
pentru macabru, ca în "Vaporul morţii", de exemplu. Dar pasiunea lui cea mare a fost instrumentalismul,
poetul propunându-şi să creeze efecte lirice prin pure combinaţii de imagini şi sunete ca în "Rimele cântă
pe harpă" şi "Guzla". Unele din aceste poezii, de exemplu, “Înmormântarea şi toate sunetele clopotului”
sau “Lupta şi toate sunetele ei”, au fost publicate în volumul "Poezii" din 1881, înainte de întemeierea
şcolii lui René Ghil la Paris.
După exemplul lui Mallarmé, Macedonski acorda o importanţă specială aspectului grafic al scrierilor sale:
în manuscisul romanului său "Thalassa" a încercat să sugereze sentimentele nu numai printr-o anumită
aşezare a cuvintelor în pagină ci şi prin înterbuinţarea unor cerneluri de culoare diferită, textul
înfăţişându-se, în felul acesta, policrom, ca într-un amuzant joc de copii.
Pe această linie au mers câteodată şi unii dintre frecventatorii cenaclului şi colaboratorii aşişderi al
“Literatorului”, ca Mircea Demetriad, Al. Obedenaru, Gh. Orleanu, Al. Petroff ori debutantul Ion Theo,
tânărul Tudor Arghezi, care a publicat în suplimentul literar al ziarului “Liga ortodoxă” unele poezii
debiteare instrumentalismului, pe care însă apoi marele poet şi le-a renegat.
Dacă Macedonski este, indiscutabil, un teoretician al simbolismului, este el oare şi un poet simbolist? Unii
i-au contestat cu violenţă această calitate. Alţii au acceptat-o cel puţin parţial, influentaţi poate de
Macedonski însuşi, care s-a proclamat singur şi cu ostentaţie simbolistă pentru o perioadă scurtă.
Desigur, în structura cea mai intimă a spiritului său, poetul nu este un simbolist. El rămâne în mod
fundamental un romantic de formaţie paşoptistă, euforic, exuberant, vitalist. Deşi în poezia lui apar unele
simboluri, poetul are grijă ca, aproape de fiecare dată, să le explice, să le împrăştie înreaga aură
enigmatică, să le distrugă inefabilul atât de caracteristic poeziei simboliste, aşa cum procedează, de
exemplu, şi în Noaptea de decembrie. Dar nu e mai puţin adevărat că în poezia macedonskiană apar şi
primii germenii notabili de simbolism românesc, primele teme autentic simboliste, care vor fi cultivate în
literatura română.
Poetul, citadin romantic, se simte, fără îndoială, atras de unele idei şi motive poetice simboliste
(suferinţa, nedreptatea, mizeria, entuziasmul, neîncrederea, revolta, dispreţul, soarta femeii în
societatea burgheză, evadarea în vis, orientul, erotica etc.), deşi simbolistica propriu-zisă rămâne
aproape întotdeauna la suprafaţă. Macedonski este un mare poet predominant romantic, în a cărui operă
poetică au lăsat urme şi unele elemente simboliste, fără a-i modifica sau altera adevărata substanţă,
alături de elemente şi motive naturaliste şi parnasiene.
Trăsăturile simbolismului literar:
- raportul dintre simbol (semn,cuvant) şi eul poetic nu este exprimat,ci sugerat, aşadar sugestia este o
manieră artistică obligatorie a creaţiei simboliste;
- tema generală o constituie starea confuză şi nevrotică a poetului într-o societate superficială, meschină,
incapabilă să perceapă,să inteleagă şi să aprecieze nivelul artei adevărate; alte teme şi motive simboliste:
oraşul de provincie sufocant, natura ca stare de spirit, anotimpurile apocaliptice, dezintegrarea de
materie, iubirea sâcâitoare, moartea ca proces de descompunere, solitudinea dezolantă, motivul apei ca
substanţa erozivă, motivul instrumentelor muzicale, motivul cromatic, olfactiv, etc.
- poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufleteşti specifice acestui curent literar:
tristeţea, dezgustul, oboseala psihică, disperarea, apăsarea, spaima, nevroza, toate fiind sugerate prin
simboluri, fără a fi numite;
- corespondenţa dintre cuvintele-simbol şi elementele din natură este principalul procedeu artistic de
construire a poeziilor simboliste. Trăsăturile obiectului din natură sugerează stările interioare ale eului
liric. (De ex: cuvântul-simbol "plumb" are drept corespondent un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil
şi cu o sonoritate surdă)
- preferinţa pentru imagini imprecise, difuze, fără contur;
- muzicalitatea creaţiei simboliste se construieşte fie prin prezenţa instrumentelor muzicale, fie prin
muzicalitatea interioară a versurilor (prin verbe sau interjecţii auditive);
- cromatica este de asemenea fie exprimată direct prin culori cu putere de simbol, fie sugerată prin
corespondenţe;
- olfactivul se manifestă prin mirosuri puternice;
- sinestezia este un procedeu artistic care marchează asocierea concomitentă a mai multor percepţii
diferite (sunet,culoare, parfum) şi trezirea simultană a simţurilor;
- versul liber este o noutate prozodică; refrenul accentuează starea poetică, prin repetiţia cromatică,
olfactivă sau muzicală a simbolurilor.

• Ion Minulescu
• George Bacovia
• Ştefan Petică
• Alexandru Macedonski
• Dimitrie Anghel

*******

Samanatorism
Semănătorismul (sau Sămănătorismul) este un curent ideologic şi literar constituit la începutul secolului
XX în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910). La apariţia semănătorismului a contribuit şi interesul
crescând care s-a manifestat în acea perioadă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize
acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907. Principalul teoretician al
acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat şi
teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând atenţia asupra necesităţii
culturalizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice şi folclorice, a valorilor
naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahuţă
drept un apogeu al semănătorismului.

Apariţie
La 2 decembrie 1901 apare la Bucureşti primul număr al revistei „Sămănătorul”, sub direcţia lui George
Coşbuc şi a lui Alexandru Vlahuţă.

Etimologie
Termenul semănătorism provine de la revista „Sămănătorul”, pe paginile căreia apăreau poeziile
sămănătoriştilor: poezia lui Alexandru Vlahuţă Semănătorul, poezia lui George Coşbuc cu acelaşi titlu,
apărută la 2 decembrie 1901. Termenul de semănătorism este un cuvânt derivat care provine de la „a
semăna” - ceea ce dă de înţeles că reprezentanţii de vază ai acestui curent „seamănă” concepţiile lor în
mediul sătesc. Semănătorismul a fost o expresie motivată de o necesitate istorică, într-o perioada de
lâncedă aşteptare literară.

Etape

• 1901–1902: revista este condusă de George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. În primul număr apare
articolul Primele vorbe, scris probabil de Alexandru Vlahuţă, în care se deplînge deprecierea valorilor
româneşti, scriitorii fiind chemaţi să făurească opere noi în tradiţiile vechi ale scrisului nostru;
• 1903–1905: revista este condusă de un comitet, căci directorii se retrag. Publică Ion Agârbiceanu,
Mihail Sadoveanu, Ştefan Octavian Iosif;
• 1905–1906: la conducerea revistei vine Nicolae Iorga, care pledează pentru fondul naţional,
răspândirea culturii în toate nivelurile societăţii, respingând totodată modernismul şi influenţa poeziei
franceze;
• 1907–1910: după retragerea lui Nicolae Iorga, la conducerea revistei se perindă mai multe
comitete şi mai mulţi directori, până în 1910 când, dezavuată de public şi combătută de alte grupări,
cu toate eforturile nu mai poate supravieţui.

Trăsături
Ideologia grupării conţine un amestec de puncte de vedere ale „Daciei literare”, propoziţii-cheie din
gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără fond, toate raportate la climatul socio-cultural al
perioadei şi vehiculate în numele a două deziderate fundamentale: ridicarea ruralilor prin cultură şi
Unirea.
Principalele trăsături distinctive ale grupării sunt:

• paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici şi spre istorie, rezistenţa la
transformări, atât pe plan literar cât şi în artă (încremenirea în formele consacrate, oroarea faţă de
noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din romantism, de la care îşi însuşesc antiteza cu
prezentul;

• idilismul (preferinţa pentru înfăţişarea pitorească a satului, falsa înfrumuseţare a vieţii): au un

adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei virtuţile ţărănimii. În proză apar
intrigi romanţioase, naive; aici se manifestă atitudinea anti-orăşenească şi opoziţia: boier de neam-
arendaş venetic ca o trăsătură a tragediei, dispariţiei;

• sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleşi pe cei care se aventurează la oraş, uitându-şi
originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării şi a înfrângerii;

• predilecţia pentru scenele tari, de violenţă, pentru personajele dominate de instincte, de o

impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor tare biologice;

• „lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înţeleasă de toate clasele,
„ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române devine un aspect al acţiunii
de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga de la Eminescu).

Reprezentanţi
Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât putem vorbi mai curând despre
colaboratori, ca: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Ştefan Octavian Iosif, Emil
Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază şi Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.
 • Alexandru Vlahuţă - considerat de contemporani cel mai mare poet de după Eminescu, este de
fapt un epigon al acestuia. Opera sa se caracterizează prin: eminescianism, temperament pamfletar,
afirmarea poeziei optimiste (Unde ni sunt visătorii?), critica nedreptăţilor sociale (romanul Dan,
povestirile Vişan, Cassian, schiţele Mogâldea, Socoteala). Poate fi considerat întemeietorul
reportajului ca specie literară, cu opera România pitorească, unde-şi manifestă dragostea pentru
creaţia folclorică, pentru natura patriei şi pentru istorie.

• Duiliu Zamfirescu - note sămănătoriste în unele nuvele ca Spre Costeşti, Conu Alecu Zăgănescu şi
în romanele Viaţa la ţară, Tănase Scatiu; prin obiectivitatea de natură realistă în scene dure, ca aceea
a răscoalei ţăranilor din Tănase Scatiu; evocarea peisajului campestru; crearea romanului ciclic.

• Ştefan Octavian Iosif este un poet reprezentativ pentru sămănătorism, mai ales în volumele de
versuri Patriarhale, Credinţe, Icoane din Carpaţi, care îmbină mai multe trăsături: nostalgia satului
patriarhal, sentimentul dezrădăcinării şi elogiul energiilor latente ale poporului. Poezia Doina este o
capodoperă a liricii sale care îmbină două tendinţe: sentimentalismul minor (prin întoarcerea spre
trecut, folclor, tradiţie, peisaj) şi muzicalitatea de tip simbolist.

• Nicolae Iorga a avut preocupări literare prin memorialistică (O viaţă de om – aşa cum a fost,
Oameni cari au fost, Memorii), dramaturgie (Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Constantin
Brâncoveanu, Doamna lui Ieremia) şi istorie literară (Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea,
Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, Istoria literaturii româneşti
contemporane). Ca sămănătorist a polemizat cu poporanismul şi cu simbolismul, pledând pentru
specificul naţional. În articolul Ce este Sămănătorul? nu concepe existenţa unei literaturi fără o „mare
misiune de îndreptare şi moralizare”, eticul şi etnicul luînd forme absolute, în defavoarea esteticului.

POPORANISMUL. Este teoretizat si sustinut de C. Stere si Garabet Ibraileanu, in principal in revista "Viata
romaneasca", militand pentru combaterea inapoierii si a inculturii din lumea rurala, prin implicarea mai
hotarata a intelectualilor in luminarea satelor. in literatura se milita pentru promovarea unei viziuni
realiste asupra vietii satului, valorificarea trecutului istoric si a rolului taranimii, simpatia fata de aceasta
clasa sociala. Astfel de teme se regasesc in scrierile literare ale lui Jean Bart, Spiridon Popescu, Paul
Bujor, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction.

*******