Autoeducaţia

Ideea necesităţii de a învăţa în permanenţă, de autoinstruire şi

autoeducare este confirmată din cele mai vechi timpuri, fiind întâlnită încă din
antichitate la greci şi romani, iar mai târziu scrisă în Coran de către arabi ca
obligaţie religioasă. Proverbele populare, precum ,,Omul toată viaţa învaţă”,
maximele latineşti:,,Ne discere cessa”(,,Nu înceta să înveţi”) ori cugetările
celebre: ,,Tota vita schola est”.,Întreaga viaţă este o şcoală”(J.A.Comenius)
atestă universalitatea şi existenţa milenară a conceptului.
Cuvântul ,,autoeducaţie”, provenit din grecescul ,,autos”(,,însuşi”) şi
latinescul ,,educatio”(,,educaţie”) este o activitate pe care orice individ o
desfăşoară conştient pentru formarea sau desăvârşirea propriei persoane. El
este atât subiect cât şi obiect al educaţiei, asupra lui aplicandu-se toate
influenţele. Autoeducaţia presupune autocunoaştere, autostăpânire,
autoconducere.
A învăţa să înveţi şi a dori să te perfecţionezi continuu sunt cerinţe ale
educaţiei permanente, prin care omul contemporan învaţă să fie el însuşi,
receptiv la schimbări, capabil să le anticipeze şi să se adapteze la ele, oferindu-
se ca participant la progresul social prin autonomia sa intelectuală şi moral
-civică.
Pentru secolul nostru, instruirea continuă şi implicit autoinstruirea au
devenit cerinţe fundamentale ale societăţii, determinate de creşterea
exponenţială a informaţiilor şi de uzura accelerată a acestora, de mobilitatea
profesiilor, de progresele extraordinare ale ştiinţei, tehnicii, tehnologiei şi
mijloacelor de informaţie, de dinamismul vieţii economice şi sociale, de
democratizarea învăţământului, de creşterea nivelului de aspiraţie spre cultură
şi educaţie, de folosirea cât mai plăcută şi utilă a timpului liber.
 2
Omul care doreşte să se autoeduce permanent, îşi formează
personalitatea echilibrat, poate identifica şi folosi sursele de informaţie, participă
la dezvoltarea societăţii şi la educarea celorlalţi membri ai colectivităţii din care
face parte.Nicolae Iorga susţinea că: ,,Învăţat e omul care se învaţă necontenit
pe sine şi învaţă necontenit pe alţii.”
În acest scop, şcoala este o etapă iniţială a educaţiei permanente. Ea
trebuie să pună accent pe folosirea pe scară largă a metodelor activ
participative, pe tehnicile de învăţare eficientă, pe folosirea unui stil didactic
integrat, pe creşterea efortului de învăţare al elevilor şi pe formarea capacităţii
de autoevaluare, insistând asupra acţinilor prin care omul se autoeducă.
Autoeducaţia devine posibilă la vârsta adolescenţei, deoarece tânărul îşi
proiectează în viitor propria persoană, formându-şi idealul în viaţă. El meditează
asupra celor învăţate şi dispunând de un mod propriu de apreciere a valorilor
socio-culturale, le interiorizează, participând astfel la propria sa formare şi
dezvoltare. În acelaşi timp autoeducaţia favorizează asimilarea influenţelor
venite din afară prin educaţie, iar pe de altă parte se integrează în educaţia
permanentă sporindu-i eficienţa.
Ca urmare, în şcoală trebuie să se transmită elevilor bazele şi metodele
autoformării. Un adevărat proces de educaţie trebuie să servească, să
pregătească, să stimuleze autoeducaţia, aceasta fiind socotită ca un înalt nivel
de dezvoltare a copilului sau individului.
Orice acţiune conştientă, îndreptată spre perfecţionarea
comportamentului, este un act de autoeducaţie. În măsura în care o persoană
are o concepţie mai bine(clar) conturată despre lume şi viaţă, o atitudine
personală faţă de sistemul social de valori, un ideal propriu, în aceeaşi măsură
este capabilă să-şi aplice un program raţional de autoeducaţie.
Ea este într-un anumit sens şi un indiciu al rezultatului instruirii.
3
 Actul educativ şi cel autoeducativ sunt călăuzite de scop, în primul caz
acesta fiind stabilit de societate, iar în al doilea caz este stabilit de subiectul
însuşi, în acord însă cu cerinţele sociale. El este aici mai accentuat fiind în
conformitate cu năzuinţele, aspiraţiile şi concepţia proprie despre viaţă.
Omul se cunoaşte pe sine în mod mijlocit, prin intermediul actelor sale de
conduită, al prestaţiilor personale, al relaţiilor sale cu alţii.
Marx spunea: ,,Deoarece nu vine pe lume cu o oglindă în mână, omul se
oglindeşte mai întâi în alt om”. El va ajunge la autocunoaştere, raportându-se şi
comparându-se necontenit cu alţii.

Înv. Pancu Mihaela