4.1.

Apa în gospodărie
Apa potabilă
În ţările din bazinul dunărean, apa freatică provenind din fântâni şi izvoare este
folosită ca apă potabilă pentru alimentarea oamenilor. În unele ţări, 95% din
alimentarea publică cu apă se realizează din rezervele pânzei freatice. Apele
subterane şi apa de izvor sunt adesea folosite direct ca apă potabilă. Dacă se
apelează la apele de suprafaţă din râuri şi lacuri, acestea trebuie mai întâi
epurate pentru a satisface criteriile de calitate impuse.

Epurarea apei potabile

Primul pas în procesul de epurare al apei constă în eliminarea crengilor, pietrelor

şi a altor particule grosiere prin intermediul unei site de protecţie. Apoi sunt
adăugate substanţe chimice (săruri de aluminiu) pentru a coagula particulele mai
fine. Materialele coagulate, aflate în suspensie, se depun pe fundul bazinelor de
sedimentare şi pot fi astfel îndepărtate. Apa trece prin filtrele abrazive şi prin
filtrele de carbon activ. Se folosesc pe scară tot mai largă şi dispozitive moderne
de filtrare prin membrană care presupun un procedeu de introducere a apei sub
presiune prin tuburi din ce în ce mai subţiri. Prin adăugarea hidroxidului de sodiu
(NaOH), valoarea pH-ului este corectată deoarece o valoare a pH-ului prea
scăzută poate distruge conductele de distribuţie. Bacteriile sunt neutralizate prin
folosirea ozonului şi a ultravioletelor. În final, apa este uşor clorurată pentru a fi
sterilizată împotriva bacteriilor până ajunge în gospodării.

Standardele de calitate a apei potabile

Apa potabilă trebuie să fie pură, insipidă, inodoră şi să nu aibă un aspect tulbure.
Temperatura optimă este între 8-12º C. Aceste standarde sunt optim îndeplinite
de apa provenind din izvoare sau fântâni.

Robinete care picură şi conducte fisurate

Pierderile de apă datorate fisurilor din reţeaua de alimentare cu apă variază

considerabil din punct de vedere cantitativ în ţările din bazinul dunărean, după
cum se observă în tabelul următor.

Procentaj reprezentând pierderile de apă înregistrate în şapte ţări din bazinul

dunărean în 2004
Ţară Procentul pierderilor de apă din
consumul total
Bulgaria 50
Republica Cehă 32
Germania 3

1
Ungaria 35
România 31
Republica Slovacă 27
Slovenia 40

Apele reziduale dăunează râurilor

Între 85% şi 95% din totalul apelor reziduale deversate pe cursul superior al
Dunării se epurează în prezent în uzine moderne de tratare a apei.

Apele menajere dăunează mediului în primul rând datorită materiilor organice

care provoacă o supra-fertilizare (eutrofizare). Ca urmare a numărului sporit de
nutrienţi sub formă de nitraţi şi fosfaţi din apa menajeră, se înregistrează o
creştere accelerată a algelor. Acestea împânzesc apa asftel încât, într-un timp
foarte scurt, accesul la lumina necesară în procesul de fotosinteză nu mai este
posibil decât în straturile de la suprafaţa apei. Prin urmare, algele din straturile
mai adânci mor. Microorganismele folosesc mari cantităţi de oxigen pentru a
realiza procesul de descompunere a algelor moarte. Acest fenomen atrage după
sine o diminuare a nivelul de oxigen din corpurile de apă.

Cum funcţionează o uzină de tratare a apei

O uzină modernă de tratare a apei parcurge câteva etape.

Epurarea mecanică

Mai întâi, materialele grosiere cum ar fi pietrişul şi nisipul sunt reţinute printr-un
filtru de separare, iar impurităţile care plutesc sunt îndepărtate printr-un procedeu
de greblare. În tancurile de depunere, curenţii de apă sunt mult diminuaţi aşa
încât materialele în suspensie se pot depune pe fundul tancului sub formă de
mâl. Grăsimile şi uleiurile sunt extrase de la suprafaţa apei. Purificarea mecanică
poate elimina până la 30% din poluanţi.

Purificarea biologică

Această etapă reprezintă o imitaţie accelerată a proceselor care au loc în lumea

naturală. Microorganismele (bacterii, amibe, rotifere, ciuperci, etc.) distrug în
principal poluanţii organici. Oxigenul necesar este pompat în tancurile de aerare
prin conducte de aer sub presiune, iar în interiorul tancurilor amoniacul este
transformat în nitrat (nitrificare). În etapa următoare, nitratul este transformat de
microorganisme anaerobe în azot care este eliberat în atmosferă (denitrificare).
Microorganismele împreună cu poluanţii absorbiţi se depun pe fundul tancului
sub formă de „mâl activat”. Suplimentar are loc şi o epurare chimică: în cadrul
acestui proces, fosfaţii sunt fixaţi şi eliminaţi prin adaosul unor săruri de fier.

2
Când apa părăseşte uzina de tratare, ea nu este încă 100% purificată în ciuda
celor câteva etape de tratare parcurse. Poluarea reziduală, chiar dacă este
limitată, afectează corpurile de apă. Cu toate că toţi locuitorii unui oraş sunt
conectaţi la o uzină de tratare a apei – necesitate obligatorie în prezent – totuşi
oamenii rămân dependenţi de capacitatea de autoepurare a râurilor şi lacurilor.

Un produs auxiliar al epurării apelor reziduale este mâlul. Acesta constă în

principal în microorganisme moarte care s-au depus pe fundul tancurilor. În urma
unor procese suplimentare de descompunere şi deshidratare, mâlul este fie
incinerat, fie aruncat. În viitor va trebui acordată o mai mare atenţie evacuării
mâlului.

Tabelul următor arată procentul de populaţie racordată la reţeaua publică de

alimentare cu apă, la reţeaua publică de canalizare şi la uzinele de tratare a apei
în câteva ţări dunărene.

Procentajul de populaţie racordată la reţeaua publică de alimentare cu apă, la

reţeaua publică de canalizare şi la uzinele de tratare a apei în câteva ţări
dunărene, 2004
Ţară Reţeaua publică Reţeaua publică Uzină de tratare a
de alimentare cu de canalizare apei
apă
Bulgaria 99 68 43
Germania 98 93 93
Croaţia 68 40 24
Austria 86 87 87
România 63 48 27
Serbia 69 33 14
Republica Slovacă 83 55 50
Slovenia 85 53 30
Republica Cehă 87 75 70
Ungaria 92 51 30

În gospodăriile care nu sunt conectate la reţeaua de canalizare, apele menajere

sunt deversate în fose care trebuie golite şi întreţinute în mod regulat.

3
4.2. Agricultura
Situaţia agriculturii în bazinul dunărean
Agricultura intensivă necesită un consum ridicat de apă şi contribuie la eroziunea
solului; în plus, nutrienţii şi substanţele chimice agricole de pe terenuri şi din
fermele industrializate ajung în corpurile de apă.

În bazinul dunărean, cantitatea de apă folosită pentru irigaţii variază considerabil.

În Croaţia, Austria, Serbia, Muntenegru, Slovenia, Elveţia şi Republica Cehă,
consumul de apă destinat agriculturii reprezintă mai puţin de 10% din totalul de
apă extrasă din bazinul dunărean. În Bulgaria, Germania, Replublica Moldova,
Ucraina şi Ungaria, consumul de apă în agricultură variază între 20-40%, iar în
România şi Bosnia-Herţegovina reprezintă 50-60% din total.

În medie, terenurile agricole reprezintă aproximativ 47% din suprafaţa regiunilor

dunărene. În Austria, Slovenia şi Bosnia-Herţegovina acest procent se situează
între 20-40%, în Germania, Republica Cehă, Republica Slovacă, Croaţia, Serbia,
Muntenegru, România şi Republica Moldova între 40-60%, iar în Ungaria,
Bulgaria şi Ucraina între 60-90%.

Utilizarea fertilizatorilor

Utilizarea fertilizatorilor de azot în agricultură reprezintă un factor semnificativ

care se face răspunzător de efectele negative ale nutrienţilor asupra corpurilor de
apă. Ca urmare a aportului ridicat de nutrienţi, corpurile de apă şi, în special, cele
care au curenţi domoli devin suprafertilizate – se produce eutrofizarea. Înmulţirea
algelor proliferează. Când organismele mor, cantităţi mari de oxigen sunt
consumate în timpul procesului de descompunere, ceea ce duce finalmente la o
lipsă totală a oxigenului în corpurile de apă.

Cantitatea de îngrăşăminte folosită anual pe cap de locuitor înregistrează o

medie de 16,6 kg în ţările dunărene. În Germania, Republica Cehă, Croaţia şi
Ungaria, media se situează între 20 şi 30 kg. Austria, Slovacia, Slovenia, Serbia,
Muntenegru, România, Bulgaria şi Republica Moldova folosesc între 10 şi 20 kg.
În Bosnia şi Herţegovina mai puţin de 10 kg de îngrăşăminte pe bază de azot
sunt folosite în fiecare an pe cap de locuitor.

Utilizarea pesticidelor

Produsele pentru protejarea plantelor (pesticide) din agricultură care ajung în

apele de suprafaţă şi în pânza freatică sunt dăunătoare organismelor acvatice şi
toxice pentru oameni. Unele pesticide sunt interzise în prezent (de exemplu,
DDT). Deoarece solul poate înmagazina aceşti poluanţi timp de ani de zile, este
posibil ca apele să mai fie încă poluate de aceste substanţe în ciuda interzicerii
folosirii lor. Unele pesticide se acumulează în organismul animalelor acvatice

4
cum ar fi peştii. Adesea se găsesc urme de pesticide chiar şi în produsele
agricole pe care oamenii le consumă. În corpurile de apă din aria dunăreană s-au
descoperit niveluri ridicate de DDT, atrazin şi lindan.

Creşterea intensivă a animalelor

Evacuarea deşeurilor animale din fermele unde se practică creşterea intensivă a

acestora cresc aportul de nutrienţi din apă. În special, fermele de vite şi de porci
eliberează cantităţi enorme de deşeuri în apă. Rezultatul constă iarăşi în
eutrofizarea corpurilor de apă. Cantitatea deşeurilor produse de o bovină este de
32,5 ori mai mare decât cea produsă de om. În bazinul dunărean, fermele de
creştere a porcilor poluează îndeosebi apa cu deşeuri.

Asanarea şi îndiguirea

Multe zone umede au fost şi sunt transformate în scopul practicării agriculturii,

prin asanarea şi îndiguirea zonelor umede şi a terenurilor inundabile ceea ce a
avut ca rezultat o sărăcire dramatică a habitatelor. Pădurile inundabile şi luncile
din apropierea râurilor reprezintă habitatele cele mai ameninţate de-a lungul
Dunării. Barajele impunătoare de protecţie împotriva inundaţiilor, sistemele de
asanare şi reţele de irigaţie pentru agricultură au fost construite în câmpiile de pe
cursul mijlociu şi inferior al Dunării (Ungaria, Serbia şi România) începând cu
secolul al XVI-lea.

Procentajul reprezentând agricultura biologică din ariile cu destinaţie agricolă din

ţările din bazinul dunărean:
Germania 4,1%
Austria 13%
Republica Slovacă 2%
Slovenia 3,2%
Republica Ceha 5,5%
Ungaria 1,8%

Principiile unei agriculturi durabile

Agricultura durabilă presupune o foarte bună cunoaştere din partea fermierilor a

zonei destinate agriculturii. Fermierii utilizează la maxim resursele disponibile
pentru a obţine produse agricole de înaltă calitate, cu succes economic şi fără a
exercita un impact defavorabil asupra mediului. Folosirea fertilizatorilor şi a
produselor chimice de protecţie a plantelor ar trebui minimizate, iar irigaţia
optimizată. Creşterea animalelor este adecvată speciilor caracteristice
habitatului, iar menţinerea şi conservarea regiunii culturale este asigurată.

5
Şansa unei dezvoltări durabile a agriculturii

Ca urmare a schimbărilor politice din ţările Europei centrale şi de est, producţia

agricolă a intrat în declin. Utilizarea îngrăşămintelor şi a pesticidelor s-a redus
considerabil. În ciuda stării generale de progres economic, avem acum şansa
unică de a implementa practici durabile în agricultură.

Irigaţia

Agricultura depinde în mod evident de precipitaţii, dar în mod frecvent câmpiiile

sunt irigate în vederea creşterii productivităţii sau pentru a face fezabile
exploatările agricole. Apa utilizată pentru irigaţii provine fie din pânza freatică, fie
din bazinele de colectare de suprafaţă. Sistemele de irigaţie folosite în agricultură
sunt în majoritate ineficiente şi până la 60% din apă se prelinge înapoi în
pământ, se evaporă sau se pierde datorită fisurilor din sistemul de irigaţie.
Consumul ridicat de apă este legat şi de necesitatea dizolvării nutrienţilor în sol,
iar în zonele secetoase în special irigaţiile necontrolate produc o acumulare a
sărurilor (salinizarea solului). Folosirea excesivă a rezervelor din pânza freatică
poate provoca o scădere a nivelului de apă. Un sistem de irigaţie necesar pentru
o suprafaţă de 1000 de hectare consumă o cantitate de apă egală cu cea a unui
oraş de 100.000 de locuitori.

Irigaţia prin infiltrare şi picurare

O alternativă la irigaţia convenţională, care include canale de scurgere sau

sisteme cu stropitoare, constă în irigaţia prin infiltrare şi picurare. Conductele
sunt instalate la suprafaţă sau sub pământ şi cantităţi mici de apă sunt eliminate
prin mici deschizături în apropierea rădăcinii plantelor. Avantajele irigaţiei prin
infiltrare şi picurare constau într-o utilizare mai redusă şi mai eficientă a apei,
limitând evaporarea. Adăugarea fertilizatorilor şi a pesticidelor în sistemul de
irigaţie prin picurare poate fi controlată cu precizie, ducând astfel la un consum
redus; însă costul iniţial al unui astfel de sistem este mai ridicat decât în cazul
sistemelor convenţionale.

4.3. Hidroenergia
Alte forme de generare a energiei regenerabile
Biomasa

Materiile prime regenerabile poartă denumirea de biomasă.

Utilizarea produselor vegetale sau animale pentru generarea de energie deţine
un mare potenţial. De exemplu, lemnul, paiele şi stuful, precum şi bălegarul lichid
pot fi folosite pentru generarea de căldură şi electricitate. Apa este încălzită prin

6
arderea gazului obţinut din materiile vegetale sau din materiile fecale animale, iar
aburul produs pune în funcţiune turbinele.
Deoarece dioxidul de carbon eliberat în urma arderilor era consumat anterior din
atmosferă de plante în procesul lor de creştere, utilizarea biomasei are un efect
neutru din punct de vedere al eliberării dioxidului de carbon şi nu contribuie la
poluarea mediului înconjurător. În plus, materiile prime regenerabile pot fi
prelucrate ca bio-combustibili pentru alimentarea vehiculelor. Biomasa este
disponibilă de-a lungul întregului an, asemenea energiei solare şi poate fi
înmagazinată cu uşurinţă.

Energia geotermală

În interiorul pământului, temperatura magmei atinge până la 6000º C. Căldura

care se emană din nucleul pământul, format în principal dintr-un aliaj de nichel şi
fier, ajunge până la suprafaţa pământului. În timpul acestui proces, straturile
succesive ale pământului, precum şi rezervoarele subterane de apă se
încălzesc. Pentru a face utilizabile aceste surse de energie geotermală, apa
trebuie adusă la suprafaţă prin sonde. Fie se aduce la suprafaţă apa subterană
încălzită sau abur şi se pompează înapoi răcită după folosire, fie se pompează
apă rece de la suprafaţă până în straturile cu rocă fierbinte şi apoi se pompează
la suprafaţă sub formă de apă fierbinte.
În cazul generării electricităţii geotermale, aburul fierbinte este pompat în turbine
producând astfel electricitate. De asemenea, energia geotermală poate fi folosită
direct pentru încălzirea clădirilor. Energia geotermală este disponibilă permanent.
În băile termale unde apa caldă izvorăşte la suprafaţa pământului, oricine se
poate convinge „pe propria piele” de căldura pământului.

Centrale hidroelectrice în bazinul dunărean

Una din primele uzine de energie hidroelectrică de pe Dunăre a fost dată în
funcţiune în apropiere de Passau (Bavaria) în 1927.
Pe cursul superior al Dunării – în primii 1000 km de la izvoare până la Gabčikovo
în Slovacia – unde înclinaţia mai mare a pantei creează condiţii favorabile
construirii de hidrocentale, există 59 de baraje în trepte. Pe această arie barajele
stăvilesc Dunărea în medie la fiecare 16 km. Există reţele de centrale electrice
pe Dunăre, în Germania şi Austria, ceea ce înseamnă că aria rezervorului
următoarei centrale electrice începe imediat după barajul centralei anterioare.
Înlănţuirea centralelor electrice transformă Dunărea într-un lanţ de arii îndiguite,
lăsând fluviul să curgă liber doar pe câteva porţiuni. Pe cursul superior, aceste
porţiuni libere sunt la Vohburg – Weltenburg şi Straubing – Vilshofen în
Germania şi la Wachau şi Viena – Bratislava în Austria şi Slovacia. În aval de
Bratislava se află centrala electrică Gabčikovo din Slovacia şi cele două centrale
electrice de la Porţile de Fier, un defileu al Dunării din regiunea de graniţă dintre
România şi Serbia.
Cele două baraje de la Porţile de Fier formează un lac de acumulare care se
întinde în amonte până la Novi Sad în Serbia. Lacul de acumulare se întinde

7
de-a lungul Dunării pe o lungime de până la 310 km în amonte şi de asemenea,
include porţiuni din Sava, Tisa şi afluenţii mai mici. Centrala hidroelectrică
„Porţile de Fier 1” este cea mai mare şi cea mai importantă de pe Dunăre.
Rezervorul artificial al celei de-a doua centrale electrice „Porţile de Fier 2” are o
lungime de 80 de km. În aria lacului de acumulare din spatele barajelor s-a
depus o cantitate atât de mare de sedimente încât ocupă 10% din volumul
rezervorului.
În ansamblu, Dunărea este îndiguită pe 30% din lungimea sa. Mai există încă
alte 700 de baraje majore pe afluenţii principali ai Dunării. Unii afluenţi sunt
îndiguiţi pe 90% din lungimea totală. De asemenea, există reţele de centrale
hidroelectrice pe afluenţii principali de pe cursul superior al Dunării. De exemplu,
Lech are 32 de baraje care acoperă 90% din lungimea cursului său. Există
centrale hidroelectrice şi pe afluenţii dunăreni, cu pante foarte înclinate, din aria
de captare a Dunării de pe cursul mijlociu şi inferior. Exemplele vizează Murul,
Sava şi Drava care izvorăsc din Alpi şi Oltul, Argeşul şi Bistriţa ale căror izvoare
se află în Carpaţi. Oltul este stăvilit de un lanţ de 24 de centrale electrice care se
desfăşoară pe o lungime de 307 km din totalul său de 615 km.

Centrala hidroelectrică cu acumulare prin pompare

Datorită centralelor hidroelectrice cu acumulare prin pompare, apa este

economisită într-un rezervor. O cantitate redusă de apă curge prin centrala
electrică. Apoi, într-o perioadă de creştere a necesarului de energie, când o
cantitate suplimentară de electricitate trebuie furnizată în reţeaua de distribuţie,
rezervele de apă sunt pompate cu debit mare în turbinele centralei electrice.
Când rezervele se epuizează sau când vârful de cerere al electricităţii încetează,
fluxul de apă către turbine este aproape complet sistat. Apa este economisită şi
înmagazinată din nou în rezervor.

Alternanţa frecventă între un debit ridicat şi unul scăzut dintr-o centrală electrică
modifică adesea adâncimea apei şi viteza curenţilor. Animalele sunt luate de
torenţi atunci când se evacuează apa, iar albia râului seacă în timpul fazei de
stocare.
În secţiunea austriacă a Dravei, scăderea cu 50% a stocurilor de peşte şi
reducerea cu aproximativ 80% a numărului de mici vieţuitoare terestre sunt în
strânsă legătură cu existenţa centralelor hidroelectrice cu acumulare prin
pompare şi cu îndiguirea afluenţilor.

Generarea energiei hidroelectrice în câteva ţări dunărene

Utilizarea energiei hidrologice pentru generarea electricităţii diferă semnificativ în
ţările din bazinul dunărean.

8
 Generarea de electricitate în procente, 2004
Ţară Energie Energie Energie atomică
hidroelectrică termoelectrică
Bulgaria 6.8 10.9 82.3
Croaţia 33 67 0
Austria 67 32.5 0
România 28.5 61 10.5
Serbia 33 67 0
Slovacia 18.6 18.6 62.8
Slovenia 28.1 36.9 34.9
Republica Cehă 5.5 53.3 41.3
Ungaria 0.5 57.5 40.7

Sturionii, specie de peşti ameninţată din bazinul dunărean¹

1. Informaţii generale despre sturionul din bazinul dunărean

Din punct de vedere filogenetic, sturionii sunt fosile în viaţă. Ei aparţin familiei de
peşti cartilaginoşi care au populat Terra aproximativ acum 200 de milioane de
ani. Sunt răspândiţi pe tot cuprinsul emisferei nordice, atât în centrul şi nordul
Europei, cât şi în Asia (China, Siberia) şi în America de Nord. Una dintre cele trei
familii, Chondrosteidae, a dispărut demult. Familia Polydontidae include două
specii, în vreme ce majoritatea sturionilor care mai trăiesc în prezent fac parte
din familia Acipenseridae (efectiv 30 de specii).

Sturionii au o formă unică şi inconfundabilă datorită rostrului alungit şi corpului

acoperit cu mici plăci osoase. Localizarea organului bucal pe partea inferioară a
capului indică faptul că sturionii se hrănesc predominant cu mici vietăţi care
trăiesc printre sedimente. Uneori însă se hrănesc şi cu alţi peşti. Cel mai mic
sturion, cega, poate ajunge la o greutate maximă de 16 kg şi la o lungime de 1,2
m. Cel mai mare sturion, beluga sau delfinul alb, poate atinge o lungime de până
la 8 m şi o greutate de peste trei tone. Alte specii dunărene de sturion pot cântări
între 100 şi 1000 kg şi pot atinge o lungime de câţiva metri.

________________________
¹ Realizat de Jürg Bloesch

9
Speciile de sturion sunt adesea dificil de deosebit. Din această cauză, se
folosesc tot mai mult metodele genetice cu ajutorul cărora se pot identifica atât
specia, cât şi exemplarele pentru icre, carne şi întreaga populaţie de sturioni.
Acest demers are o importanţă practică majoră deoarece se dovedeşte folositor
pentru controlul activităţilor de braconaj şi de pe piaţa neagră. Toţi sturionii sunt
peşti migratori. Pot fi distinse două grupe: sturionii anadromi care trăiesc în
mediul marin şi migrează în râuri pentru a se reproduce; sturionii potamodromi
care trăiesc în apele dulci şi migrează dintr-un râu într-altul fie pentru a se
reproduce, fie pentru a se hrăni.

Sturionii prezintă anumite caracteristici biologice comune cu toate că cele 30

de specii existente au şi trăsături individuale:
1.Practic toate speciile se pot încrucişa şi reproduce între ele, rezultatul fiind
dezvoltarea unor hibrizi fertili sau sterili. Acest fapt poate avea avantaje în
cazul unei ferme piscicole, însă poate avea şi consecinţe ecologice
dezastruoase în cazul în care o specie sau un hibrid fertil ajunge intenţionat
sau neintenţionat în ape străine speciei.
2.Toţi sturionii se reproduc în ape dulci sau în ape cu salinitate scăzută. Cei
mai mulţi trăiesc în mare şi înoată în amonte pe râurile mari pentru a se
reproduce.
3.Sturionul are un ciclu lung de viaţă, trăind peste 30 de ani. Se maturizează
din punct de vedere sexual între 3 şi 16 ani, în funcţie de specie şi gen. Acest
aspect este foarte important pentru pescuit deoarece pescuitul în exces nu
poate fi compensat pe termen scurt.
4.Rezultatele reproducerii variază foarte mult de la an la an şi depind, în
primul rând, de existenţa unor arii de împerechere disponibile şi de curenţii de
apă dominanţi din perioada sezonului de reproducere.
5.Sturionii preferă să se întoarcă în aceeaşi arie de reproducere. Migraţiile în
acest scop sunt aşadar previzibile, fapt ce creşte presiunile asupra bancurilor
de peşti din perspectiva pescuitului.
6.Când se reproduc, sturionii prezintă o complexă structură de vârstă.

În bazinul dunărean se întâlnesc şase specii de sturion (Acipenseridae):

Acipenser gueldenstaedti (nisetrul)
Acipenser nudiventris (viza)
Acipenser ruthenus (cega)
Acipenser stellatus (păstruga)
Acipenser sturio (şipul)
Huso Huso (morunul)

Două dintre aceste specii sunt considerate în prezent extincte: A. sturio şi A.

nudiventris (pe cursul superior al Dunării; situaţia lor este incertă pe cursul
inferior al Dunării). Totuşi, în 2003, un exemplar de A. nudiventris a fost găsit în
Serbia, iar în iulie 2005 un alt exemplar a fost descoperit în Mura (Ungaria), ceea
ce înseamnă că mai există încă bancuri restrânse pe cale de dispariţie.

10
2. Comparaţie între situaţia sturionilor din Dunăre (şi afluenţi) înainte de
construcţia barajelor (Porţile de Fier), înainte de pescuitul în exces şi în
prezent

Prin construcţia centralei electrice „Porţile de Fier 1” (încheiată în 1972), s-a

întrerupt legătura dintre Dunărea inferioară şi cursul mijlociu. Continuitatea
fluviului a fost întreruptă de barajele care au schimbat major natura cursului
(îndiguiri, curenţii de apă), transportul de sedimente (de exemplu, absenţa
transportului de pietriş şi depunerea unor sedimente fine au dus la distrugerea
locurilor de reproducere ale sturionului) şi caracteristicile pânzei freatice. Mai
târziu (1985), au apărut şi „Porţile de Fier 2” la 80 km în aval de prima centrală
electrică.

Este evident de ce în prezent morunul este foarte rar întâlnit în amonte de Porţile
de Fier, în vreme ce în amonte de Budapesta şi în toţi afluenţii principali (Sava,
Drava, Tisa) specia a dispărut.

A. gueldenstaedti (nisetrul) şi A. stellatus (păstruga) au o distribuţie similară cu

morunul, în timp ce A. ruthenus (cega), o specie exclusiv de apă dulce, era
dispusă mai departe, în amonte şi este încă şi astăzi. Răspândirea speciei A.
nudiventris (viza) este controversată deoarece a fost sporadic pescuită în ultimii
30-40 de ani.

3. Scenarii ameninţătoare şi soluţii actuale

Oamenii au fost atraşi de dimensiunea şi înfăţişarea deosebită a sturionilor încă

din vremuri imemoriale. Sturionii sunt folosiţi atât pentru icre (caviar) şi carne, cât
şi pentru lucrări artistice (pielea şi scheletul) şi ca materie primă în industria
chimică.

Este neîndoielnic faptul că industria caviarului exercită o mare presiune asupra

pescuitului de sturioni datorită profiturilor uriaşe pe care le aduce. Icrele de
morun sunt, în special, la mare căutare. Normele CITES privind caviarul sunt
puse în aplicare cu greu, iar braconajul şi piaţa neagră sunt în plin avânt.
(Începând cu aprilie 1998, tratatul CITES de protecţie a speciilor „Convenţia
privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de floră şi faună pe cale de
dispariţie” – Washington include toate speciile de sturioni şi reglementează
comerţul cu specii pe cale de dispariţie prin stipularea unei cote anuale de carne
şi caviar pentru fiecare ţară. Vizitaţi site-ul www.cites.org).

De-a lungul istoriei s-au înregistrat scăderi dramatice ale populaţiei de sturioni
datorate pescuitului excesiv, ca de exemplu în secolele XVI, XVIII şi XIX.
De asemenea, marile proiecte de regularizare a cursului Dunării şi al afluenţilor
săi, desfăşurate în secolele XIX şi XX, au avut efecte negative distincte. Pe
atunci priorităţile erau navigaţia, protecţia împotriva inundaţiilor şi asanarea
terenurilor pentru locuinţe şi agricultură.

11
Din 1950, creşterea masivă a numărului populaţiei dunărene, precum şi pescuitul
în exces au avut o influenţă negativă tot mai accentuată asupra speciilor pe cale
de dispariţie.

Este adevărat că nu se poate vorbi de o legătură simplă de genul cauză – efect

pentru că această cauzalitate nu poate explica interacţiunile ecologice. Totuşi, se
poate alcătui o schemă generală a principalelor pericole şi ameninţări la care
sunt expuşi sturionii:
-pe cursul superior al Dunării (de la izvoare până la Bratislava): distrugerea
habitatelor, de exemplu a ariilor de reproducere, datorită regularizării fluviului
şi obstrucţiilor apărute.
-pe cursul mijlociu al Dunării (de la Bratislava până la defileul Porţile de Fier):
obstrucţionarea migraţiei datorită barajului centralei electrice de la Porţile de
Fier.
-pe cursul inferior al Dunării (în aval de Porţile de Fier, inclusiv delta şi gurile
de vărsare în Marea Neagră): pescuitul şi exploatarea excesive, poluarea,
alterarea regimului de curgere (curenţii de apă) datorită centralelor electrice şi
devierilor de apă pentru sistemele de irigaţie.

Pescuitul excesiv
În cursul secolului XX şi în special, începând cu 1989, capturile de sturioni s-au
diminuat dramatic mai ales în România şi Ucraina. Este problematic să prinzi un
exemplar matur care este valoros economic şi important din punct de vedere
ecologic. Cadrul general privind pescuitul durabil al sturionilor nu este încă
suficient armonizat pe plan internaţional.

Obstacole în calea migraţiei

Deşi nu cunoaştem şi nu înţelegem încă până în cele mai mici detalii
comportamentul migrator al sturionului, este cert faptul că cele două centrale
electrice, Porţile de Fier I şi II, au întrerupt complet migraţia sturionului de pe
cursul inferior al Dunării spre cursul mijlociu. Acest aspect a fost limpede ilustrat
în timpul construcţiei centralelor când, pe parcursul câtorva ani, peştii care
plecau în migraţie, se strângeau în zona barajului şi puteau fi capturaţi cu
uşurinţă. Astăzi, în condiţiile unor populaţii de sturioni decimate, cu greu se mai
poate prinde câte un exemplar în amonte de baraje. Este adevărat că unele
exemplare mai reuşesc să penetreze barajele în zona ecluzelor şi să ajungă în
lacurile de acumulare şi apoi, pe cursul mijlociu al Dunării, însă acest fenomen
nu este suficient pentru a asigura perpetuarea speciilor.

Ciclul de viaţă al sturionilor migratori anadromi se desfăşoară în prezent doar pe

cursul inferior al Dunării. În amonte de Porţile de Fier se mai găsesc doar bancuri
restrânse de sturioni din populaţiile care au migrat anterior construirii barajelor
sau populaţii din speciile de apă dulce cum ar fi cega (Acipenser ruthenus),
specie parţial susţinută şi de programele derulate în fermele piscicole pentru
sturioni.

12
Regularizarea fluviului ca urmare a constuirii de centrale electrice şi a măsurilor
privind navigaţia şi protecţia împotriva inundaţiilor include: corectarea şi
îndreptarea cursului (dispariţia meandrelor), efectuarea unor lucrări peste albia
fluviului (baraje, ecluze, stăvilare) şi lucrări de-a lungul fluviului (îndiguiri, pereţi
de beton, bolovani), ceea ce a dus parţial şi la modificarea albiei (dragări). Toate
aceste modificări au avut consecinţe asupra ecosistemului riveran: schimbarea
regimului hidrologic (curgerea, curenţii), dragarea şi uniformizarea albiei
(astuparea cavităţilor cu sedimente fine) şi monotonia morfologică
(interconectarea dintre pământ şi apă a dispărut). Aceste modificări au avut
efecte asupra florei şi faunei şi multe funcţii ecologice sunt afectate semnificativ
sau chiar au dispărut.

În Dunăre şi în afluenţii săi, multe dintre habitatele sturionilor au fost afectate

negativ sau distruse. Sturionii au însă nevoie de arii de reproducere adecvate şi
accesibile migraţiei şi reproducerii (albii cu pietriş, bine oxigenate), un regim
potrivit de curgere a râului (curenţi care să faciliteze migraţia), temperatură
adecvată şi calitate a apei.

Poluarea
Complexul „cocktail chimic” de substanţe care ajunge în ape în urma proceselor
industriale reprezintă o problemă în mare parte nerezolvată în prezent.
Nu doar peştii din Dunăre, ci şi alte forme acvatice de viaţă sunt afectate negativ
de substanţele hormonale, organice şi de metalele grele care nu sunt uşor
biodegradabile. Aceste efecte se manifestă şi asupra animalelor cu care se
hrănesc sturionii (în special, nevertebrate precum larvele de insecte, viermii şi
melcii care trăiesc printre sedimentele din ape). Lanţul trofic este perturbat.
Substanţele hormonale pot afecta fertilitatea sturionului şi pot reduce sau
perturba definitiv procesul de reproducere al altor organisme vii. Acumularea de
metale grele în lanţul trofic poate pune în pericol chiar sănătatea omului care se
situează în vârful lanţului trofic (prin consumul de peşte).

Legende dunărene suplimentare – Morile plutitoare

Pe cursul superior al Dunării, curenţii sunt atât de puternici încât morile au fost
construite în apropierea albiei fluviului. Pe cursul mijlociu şi inferior, fluviul curge
mai domol. În aceste sectoare, morile au fost poziţionate spre mijlocul râului
unde curentul era mai puternic. Erau ancorate de maluri sau de piloni de
susţinere prin intermediul unor lanţuri de fier. Morarii mai obişnuiau să-şi
ancoreze morile cu ajutorul unor coşuri pline cu pietre.
Au fost vremuri când numărul morilor plutitoare a fost atât de ridicat încât a fost
nevoie ca autorităţile să reglementeze amplasamentul morilor. În oraşele mari
precum Viena, Bratislava şi Budapesta, morile plutitoare au fost parte integrantă
a peisajului citadin până în anii 1930, oferind o privelişte cotidiană.

13
Datorită fluctuaţiilor de nivel ale apei, moara se unduia simplu în sus şi în jos,
însă în timpul inundaţiilor cantităţile mari de lemne plutitoare şi sloiuri de gheaţă
care veneau în jos pe râu puteau fi periculoase. Curentul aducea buşteni şi noroi
direct spre morile mai bine sau mai slab ancorate, astfel că se iscau tot timpul
controverse în legătură cu cele mai favorabile şi defavorabile locuri de amplasare
a morilor. Dacă gheaţa, buştenii sau alte aluviuni nu puteau fi oprite să ajungă la
moară, roata morii sau chiar vasul erau distruse.
Cum se poate repara o roată stricată? Râul nu se opreşte niciodată din curgere,
iar roata morii se învârteşte încontinuu şi este prea grea pentru a putea fi ridicată
într-o poziţie neutră. Soluţia: o placă de lemn de dimensiuni mari este plasată
vertical în apă, în faţa roţii. Prin urmare, în spatele acesteia curentul se
domoleşte deoarece apa trece pe dedesubt, iar roata imensă a morii poate fi
oprită şi reparată.

Fermierii aduceau grânele la moară atunci când condiţiile meteorologice şi

fluviale erau favorabile. Adesea se formau cozi lungi şi fermierii trebuiau să-şi
aştepte rândul, de unde şi proverbul „primul sosit, primul servit”.

4.4. Navigaţia
Căi navigabile artificiale din bazinul dunărean
Canalul Rin – Main – Dunăre

Cu o lungime de 117 km, canalul Rin – Main – Dunăre face joncţiunea cu fluviul
Main la Bamberg şi cu Dunărea la Kelheim în Germania. Astfel s-a realizat
legătura între Dunăre şi aria de captare a Rinului, făcând posibilă navigaţia
pentru vapoare de la Marea Nordului la Marea Neagră. Canalul are o lăţime de
55 m, o adâncime de 4 m şi deţine 16 ecluze.

Primele încercări de a crea o legătură fluvială între Rin şi Dunăre datează de pe

vremea lui Charlemagne (Carol cel Mare). În secolele următoare, ideea a fost
reluată în mod repetat, dar nu a fost finalizată decât în secolul XX. Lucrările de
construcţie la actualul canal Rin – Main – Dunăre au început în 1960 şi au fost
finalizate în 1992.

Sistemul de canale Dunăre – Tisa – Dunăre

Sistemul de canale Dunăre – Tisa se află pe teritoriul provinciei sârbeşti

Voievodina şi constă în două sisteme componente practic independente din
regiunile Backa şi Banat. În regiunea Backa, canalele sunt alimentate de apele
Dunării; în Banat, apele Tisei şi ale afluenţilor mai mici alimentează sistemul de

14
canale. Sistemul de canale Dunăre – Tisa – Dunăre include 330 km de canale
navigabile pe care pot călători vapoare de până la 1000 de tone.

Economia regiunii este dominată de industrie şi agricultură. Pe canalele

principale sunt localizate multe fabrici industriale şi amplasamente vaste.
Încă din vremuri de demult, locuitorii acestei regiuni au depus eforturi
considerabile pentru a-şi proteja bunurile împotriva inundaţiilor. Primele măsuri
administrative au fost luate în secolele XVIII şi XIX. Atunci au fost săpate trei
canale în vederea asanării unor mlaştini şi pentru a facilita navigaţia: canalul
Bega, canalul Teresia şi canalul Dunăre – Tisa. După al doilea război mondial,
aceste canale au fost conectate. În prezent, sistemul de canale serveşte în
principal ca rută de navigaţie şi pentru protecţia regiunii împotriva inundaţiilor.
Lucrările de construcţie ale acestui sistem au început în 1947 şi au fost finalizate
în 1977.

Canalul Dunăre – Marea Neagră

Acest canal cu o lungime de 64,4 km se situează pe cursul inferior al Dunării

(România) şi leagă Dunărea de la Cernavodă cu Marea Neagră în punctul
Agigea. La Poarta Albă se ramifică printr-un alt canal cu o lungime de 32,7 km.
Canalul Poarta Albă – Midia Năvodari se varsă în Marea Neagră la Năvodari.
Aria de captare a acestor două canale are o suprafaţă de 939, 8 km². Obiectivul
principal al canalului Dunăre – Marea Neagră este de a reduce distanţa până la
Marea Neagră pentru navigaţie. Construcţia canalului a început în 1975 şi s-a
finalizat în 1987. Există ecluze la Cernavodă, Agigea, Ovidiu şi Năvodari. Porţiuni
din valea Carasu au fost încorporate în construcţia canalului. Funcţiile principale
ale canalului sunt navigaţia şi protecţia împotriva inundaţiilor. În plus, regiunea
este dens populată, iar de-a lungul canalului se întâlnesc uzine industriale,
centrale hidroelectrice şi o centrală nucleară.

Proiecte privind dezvoltarea Dunării pentru navigaţie

Ca parte a proiectului „Coridorul de Transport numărul VII” din cadrul

programului de Reţele Transeuropene de Transport (TEN-T), porţiuni întinse din
Dunăre vor fi dezvoltate prin adâncirea albiei pentru navigaţia navelor de mare
tonaj. Aceste porţiuni includ sectoarele fluviului de la Straubing – Vilshofen în
Germania, Viena – Bratislava în Austria şi Slovacia, Palkovicovo – Mohacs în
Ungaria şi sectoarele puţin adânci de la graniţa româno-bulgară. De exemplu, în
sectorul Straubing – Vilshofen singura modalitate de adâncire a fluviului constă
în construirea de baraje. În sectoarele din aval sunt necesare regularizări şi
dragări.

Un alt tip de proiect din cadrul programului TEN-T vizează construirea unui canal
navigabil în regiunea ucrainiană a Deltei Dunării, canalul Bâstroe. Acest canal
urmează să treacă printr-una dintre cele mai valoroase arii de biodiversitate din
Delta Dunării. Lucrările de dragare au fost deja demarate.

15
Toate aceste sectoare şi arii au o mare valoare ecologică, iar de-a lungul lor se
găsesc multe arii protejate cum ar fi parcuri naţionale, situri UNESCO aparţinând
Patrimoniului Mondial, rezervaţii ale biosferei şi situri Ramsar.

Aşadar, interesele diferite vor trebui bine cântărite pentru a se găsi o cale de
mijloc.

4.5. Industria
Exemple de accidente chimice din bazinul Dunării
Pe 30 ianuarie 2000, a cedat digul unui bazin de steril de la o uzină de prelucrare
a aurului din Baia Mare în vestul României. Aproximativ 100.000 m³ de cianuri
foarte periculoase s-au deversat în Tisa prin râurile Săsar, Lăpuş şi Someş.
Două săptămâni mai târziu, apele poluate ale Tisei s-au vărsat în Dunăre, iar
peste alte două săptămâni, după ce au străbătut 2000 km au ajuns la Tulcea, în
Delta Dunării şi în Marea Neagră.

Procesul de spălare cu cianuri face posibilă obţinerea aurului din minereurile de

aur. Cu toate acestea, cantităţile de apă şi substanţe chimice folosite în cadrul
acestui proces sunt uriaşe.

Ca urmare a acestui accident, rezervele de apă potabilă pentru 2,5 milioane de

oameni au fost puse în pericol şi 1200 de tone de peşte au murit în Ungaria. În
râurile Someş şi Tisa mediul acvatic a fost serios avariat, iar nivelul de cianuri a
depăşit cu mult limitele admise pe toată întinderea fluviului până la gurile de
vărsare în Marea Neagră.

Câteva săptămâni mai târziu, pe 10 martie 2000, s-a rupt digul iazului de
decantare Novat de la Baia Borşa din nordul Carpaţilor (România). Mai mult de
100.000 de tone de metale grele şi steril s-au deversat şi o parte din ele a ajuns
pe cursul superior al Tisei.

Curăţarea sitului a fost posibilă datorită cooperării internaţionale. Accidentele de

la Baia Mare şi Baia Borşa au demonstrat faptul că analiza riscurilor şi prevenţia
unor astfel de evenimente sunt de maximă importanţă.

Legende dunărene suplimentare - Grădinarii bulgari din

Viena
Comunitatea bulgară din Austria era insignifiantă, însă succesul lor în domeniul
grădinăritului i-a transformat într-o comunitate vizibilă a oraşului, remarcată
printre distribuitorii vienezi de alimente.

16
La sfârşitul secolului al XIX-lea, ei au călătorit pe Dunăre din Bulgaria în Viena
unde s-au stabilit ca lucrători sezonieri. O parte din ei au cumpărat terenuri
arabile, au cultivat legume şi au angajat alţi lucrători bulgari sezonieri. Aceştia
călătoreau între locul de muncă şi locurile natale pe Dunăre via Viena sau
Bratislava. De asemenea, mulţi grădinari bulgari s-au stabilit şi în alte părţi ale
Austriei precum Seewinkel în Burgenland (pe atunci parte a provinciei maghiare
din cadrul Imperiului), în Viena Neustadt, Graz, Linz şi Salzburg.

Bulgarii au adus cu ei tehnici bine dezvoltate de grădinărit, noi unelte agricole şi

mai presus de orice, un sistem de irigaţie sofisticat. Astfel au reuşit să obţină
recolte bogate din solul Austriei care era considerat ca neavând valoare
economică. Pe lângă noile tehnici de lucru, ei au promovat produse noi pe piaţă
cum ar fi ardeiul gras, ceapa verde, prazul şi vinetele. La început, cumpărătorii
austrieci au respins aceste legume necunoscute aşa încât unii negustori, precum
Petar pop Nikolov, un renumit grădinar bulgar nomad, au trebuit să apeleze la
strategii ingenioase de vânzare şi persuasiune. De exemplu, Petar pop Nikolov
prepara diverse reţete pe bază de vinete direct în piaţă sau oferea cumpărătorilor
reţete când cumpărau legume. Competiţia a învigorat afacerile cu toate că au
existat ocazional şi conflicte între grădinarii bulgari şi cei tradiţionali. Multe familii
de bulgari au rămas în Austria şi după 1945 au devenit cetăţeni austrieci.

„Sistemul egiptean”

Succesul de neegalat al grădinarilor bulgari a fost asigurat de sofisticatul lor

sistem de irigaţie pe care l-au adus cu ei din locurile natale mai degrabă aride,
unde apa era întrebuinţată cu mare grijă. Această metodă de irigaţie bazată pe
economisirea apei este încă practicată în prezent în multe ţări mediteraneene. În
locul irigaţiilor pe scară largă, bulgarii au folosit un sistem bine pus la punct de
irigaţie în pantă.

Se construiesc câteva canale principale din care apa curge apoi în canalele
orizontale care le intersectează. Aceste canale secundare se află la o distanţă de
şase metri unul de altul, iar spaţiul dintre ele este acoperit de rânduri de culturi,
fiecare rând având o lăţime de 1,2 metri şi fiind separat prin ridicături de pământ.
Aceste mici înălţări de pământ au rolul de a nu permite apei să curgă formând
şanţuri, ci să se împrăştie şi să se infiltreze încet în sol. Nu toate canalele
secundare sunt alimentate în acelaşi timp, ci rând pe rând, iar apoi legătura
dintre ele şi canalul principal este obturată cu pământ.

De îndată ce apa era direcţionată pe un canal secundar, lucrătorii trebuiau să

muncească repede deoarece 600 – 800 de litri de apă pe minut curgeau pe
canal. Ei îndepărtau o parte din pământul care înconjura fiecare strat pentru ca
apa să poată ajunge la fiecare rând. Canalul era apoi obturat cu pământ şi era
deschis următorul, apa era lăsată să curgă, se obtura apoi gura canalului şi tot

17
aşa. Astuparea fiecărui canal era făcută manual; grădinarii o făceau printr-o
singură răsucire din încheietura mâinii.

Construirea unor rânduri noi se făcea cu mare atenţie şi precizie deoarece se

avea în vedere obţinerea unei înclinaţii adecvate a pantei sistemului de irigaţie,
iar stabilitatea şi durabilitatea canalelor principale erau atent verificate. Grădinarii
bulgari au preferat întotdeauna să-şi irige culturile mai degrabă cu „apa vie” din
râuri şi pârâuri decât cu apă de fântână pentru că avea o temperatură mai
ridicată, iar culturile nu sufereau „un şoc termic” care le-ar fi putut inhiba
creşterea ori de câte ori erau udate. Un alt avantaj al folosirii apei din râu pentru
irigaţie constă în faptul că în apa de râu se dizolvă mai mulţi nutrienţi pe care
legumele îi pot absorbi prin rădăcini.

4.6. Protecţia împotriva inundaţiilor

Măsuri de protecţie împotriva inundaţiilor în bazinul Dunării
Mai mult de 7% din aria de captare a bazinului Dunării este considerată arie
inundabilă. O foarte mică parte din ea se mai găseşte în stare naturală. 6% din
populaţia din aria de captare a Dunării locuieşte în zone cu risc de inundaţie.
Extinderea inundaţiilor este restricţionată prin regularizarea cursurilor de apă. Se
fac îndiguiri şi se construiesc baraje de protecţie care să reziste unor inundaţii
severe ce se produc din punct de vedere statistic odată la 100 de ani. Totuşi
asemenea inundaţii se pot produce oricând. În bazinul dunărean, o suprafaţă de
60.000 km² ar fi afectată de inundaţii periodice sau ocazionale în absenţa unor
măsuri de protecţie împotriva inundaţiilor. Cu toate acestea, măsurile tehnologice
de protecţie modifică relieful şi cursul apelor curgătoare. În ultimele două secole,
zonele umede din proximitatea râurilor din bazinul Dunării au fost sever afectate.

Regularizarea pe scară largă a fluviului atât în vederea protecţiei împotriva

inundaţiilor, cât şi pentru navigaţie a început în Austria în secolul al XIX-lea. În
Ungaria, Serbia, Bulgaria şi România primele stăvilare au fost ridicate începând
cu secolul al XVI-lea şi construirea lor s-a extins în secolele XIX şi XX. Pădurile
inundabile şi ariile inundabile de protecţie au fost izolate de râuri şi continuitatea
dintre ele a dispărut. Din ariile inundabile întinse care flancau râurile în secolul al
XIX-lea, numai 19% s-au mai păstrat în prezent. În Ungaria 3,7 milioane de
hectare şi în România 435.000 de hectare sunt barate de diguri sau stăvilare. Pe
cursul superior al Dunării, măsurile de protecţie împotriva inundaţiilor se asociază
frecvent cu digurile. Dunărea însăşi este regularizată într-o proporţie de 80%.
Cursul Tisei a fost scurtat cu 32% prin dispariţia meandrelor şi este în prezent
regularizat pe 70% din lungimea sa. În Delta Dunării 100.000 de hectare de arii
inundabile au fost indiguite. Cu toate acestea, aproximativ 15% din aceste arii au
fost reconectate la cursurile de apă din Deltă datorită măsurilor de restaurare.

18
Efectele măsurilor de protecţie împotriva inundaţiilor asupra
corpurilor de apă
Măsurile de protecţie împotriva inundaţiilor cum ar fi îndiguirea râurilor şi
construirea unor baraje au afectat în principal legătura dintre fluviu şi terenurile
inundabile adiacente. 80% dintre zonele umede ale Dunării au fost distruse în
acest fel. Digurile solide şi deconectarea meandrelor de la cursul fluviului
perturbează schimburile dintre apele de suprafaţă şi cele freatice. Acest schimb
este important pentru formarea filtrelor din solul malurilor şi pentru asigurarea
rezervelor de apă potabilă. Îndiguirea unor arii inundabile extinse a avut
consecinţe dezastruoase şi pentru pescuitul din Dunăre. Pentru unele specii de
peşti precum crapul sau ştiuca, terenurile periodic inundabile servesc ca teritorii
de reproducere. De-a lungul cursului mijlociu al Dunării pescuitul şi-a pierdut
importanţa după construirea structurilor de protecţie împotriva inundaţiilor.

Protecţie ecologică împotriva inundaţiilor pe râul Sava

Pe cursul mijlociu al râului Sava, un proiect exemplar demonstrează posibilitatea

protecţiei împotriva inundaţiilor prin menţinerea ariilor naturale inundabile. În
premieră, pădurile inundabile sunt conservate pentru a oferi protecţie împotriva
inundaţiilor. Acest demers ce are în vedere întreaga arie de captare a râului,
reprezintă principalul mijloc de siguranţă împotriva inundaţiilor şi de conservare a
înaltelor valori ecologice ale râului Sava. Cu o suprafaţă de 109.000 de hectare,
aceasta este cea mai întinsă arie de păduri inundabile din bazinul dunărean. În
aval de Zagreb, cantităţi mari de apă se revarsă în zona pădurilor inundabile,
reducând în acest fel pericolul sau cantitatea inundaţiilor. Aria cursului mijlociu al
Savei demonstrează într-un mod impresionant felul în care pădurile inundabile
pot ameliora valurile de inundaţie. Nucleul central al acestui sistem de păduri
inundabile îl reprezintă parcul naţional Lonjsko Polje. Conservarea ariilor naturale
inundabile constituie primul pas în dezvoltarea durabilă a cursului mijlociu al
Savei şi în afara protecţiei împotriva inundaţiilor, reprezintă şi o modalitate de
prezervare a formelor tradiţionale de agricultură din zonele inundabile (precum
păşunatul şi utilizarea lemnului).

Legende dunărene suplimentare

Navigaţia în amonte – remorcarea

Remorcarea era o afacere scumpă, riscantă şi consuma mult timp. Cu toate

acestea, până când folosirea vaporului cu aburi a devenit o practică comună,
remorcarea în special pe cursul superior a reprezentat singura modalitate de
transport a vapoarelor în amonte. Încă de pe vremea romanilor vapoarele cu
vâsle erau remorcate în amonte.

19
Mai mult ca sigur admiraţia şi uimirea oamenilor au fost de nedescris când primul
vapor cu aburi din Austria, Maria Ana, a ajuns pufăind la Linz după o călătorie de
55 de zile. Faptul că vaporul călătorise de la Viena la Linz pe cont propriu, fără
să fi fost tras de cai, a fost sărbătorit pe ambele maluri ale fluviului cu muzică,
urale, salve de tun, dar şi privit cu neîncredere de spectatori.

La începuturile sale, vaporul cu aburi a avut motoare foarte slabe, iar când
curenţii erau puternici, nu putea trece prin sectoarele periculoase cu vârtejuri şi
stânci. Un asemenea sector era la Strudengau în Austria. Multă vreme până în
1870, caii de tracţiune au fost folosiţi pentru remorcarea vapoarelor cu aburi în
amonte.

Primul cal din coloana cailor de tracţiune trebuia să fie unul foarte calm, de
încredere şi experimentat. În spatele lui se aflau perechile de cai conduse de
călăreţi. Ultimul cal din coloană avea cea mai dificilă sarcină: să contrabalanseze
tensiunea laterală a frânghiei groase de câlţi care trăgea vaporul şi care cotea
înspre vapor în spatele harnaşamentului său. Animalele care realizau această
sarcină trebuiau schimbate de câteva ori pe zi.

În spatele coloanei de cai mergea „tractatorul”, adesea un băiat, a cărui sarcină

era să descurce şi să elibereze frânghia când aceasta se prindea într-un copac
sau de vreo stâncă. În cazul unor vaste operaţiuni de remorcare, o barcă „Zille”
trebuia să meargă între vapoare şi malurile fluviului pentru a ţine frânghia la
suprafaţa apei, împiedicând-o astfel să se scufunde. Când era nevoie ca râul să
fie traversat, nu doar caii şi călăreţii trebuiau să ajungă pe celălalt mal, ci şi
frânghia groasă şi grea care avea în jur de 200 de metri lungime. Odată ajunşi pe
cealaltă parte a râului, caii erau înhămaţi din nou şi călătoria continua până când
o faţadă de stâncă, curenţi periculoşi şi vârtejuri sau alte obstacole obligau
„tractatorii” să se deplaseze iarăşi pe celălalt mal.

Lipsa lemnului a constituit motivul pentru care era necesar ca vapoarele să fie
remorcate în amonte, goale sau încărcate, în loc să fie folosite doar o singură
dată şi apoi dezasamblate aşa cum se întâmpla totuşi adesea. Vinul şi cerealele
erau două dintre mărfurile transportate cel mai des în amonte pe Dunăre. De
multe ori, câteva vapoare erau unite într-un „tren”.

Potecile bătătorite de caii de tracţiune sunt folosite în prezent pentru plimbări sau
alergări. Uneori asemenea poteci se găseau pe ambele maluri ale Dunării, alteori
doar pe unul dintre maluri. Malurile mai înalte erau mai potrivite pentru această
activitate deoarece nu exista pericolul ca frânghia să se scufunde în apă. Pentru
a se asigura că aceste poteci rămân funcţionale, comunităţile locale erau
obligate să păstreze secţiunile aferente lor libere şi să le cureţe de ramuri, tufişuri
sau alte obstacole. Era o sarcină dificilă şi, în special după inundaţii sau dezgheţ,
presupunea un efort şi o muncă extrem de dificile.

20
Poteci adecvate remorcării vapoarelor nu existau peste tot. Mai mult, albia
fluviului era permanent în schimbare aşa că se întâmpla ca şi căpitanii de
vapoare să se rătăcească. În unele sectoare cum ar fi ostrovul Žitný din Slovacia
sau insula Szigetköz din Ungaria, construirea unor poteci largi şi funcţionale a
fost imposibilă. Când condiţiile de pe ruta dintre Komáron în Ungaria şi Bratislava
în Slovacia făceau necesară reîncărcarea cargourilor şi transportarea lor pe
uscat până la următoarea secţiune navigabilă, această întârziere putea ajunge şi
până la două săptămâni. Bancurile de nisip, stufărişurile şi mâlul puteau
transforma chiar şi o călătorie scurtă într-o aventură periculoasă. De exemplu, pe
secţiunea dintre Dunaföldvár în Ungaria şi Zemun în Serbia, era nevoie ca
vapoarele să fie remorcate de oameni şi nu de animale. Astfel, corespondenţa
poştală pe acestă secţiune a fluviului putea călători şi 22 de zile.

21